Rivalitatea polono-habsburgica in bazinul Dunarii si pozitia Tarilor Romane (1574-1593)

Rivalitatea polono-habsburgica in bazinul Dunarii si pozitia Tarilor Romane (1574-1593)

Alegerea lui Henric de Valois ca rege al Poloniei, in 1572, nu a

rezolvat ostilitatea polono-habsburgica ivita cu ocazia candidaturii

arhiducelui Ernst, in timpul primului interregn polon. Faptul ca Henric de

Valois parasea in fuga Polonia, in iunie 1574, facea ca tronul Poloniei sa

redevina vacant, prilej pentru Casa de Austria de a reveni asupra

planurilor sale de hegemonie central-rasariteana, propunand din nou

candidatura arhiducelui Ernst. De teama reactiei nobilimii polone,

imparatul Maximilian al II-lea a crezut ca daca isi depune el insusi

candidatura va castiga sufragiile polonezilor. Nici aceasta tentativa nu a

dat rezultat si ostilitatea polono-habsburgica a ramas in stare latenta;

revenind in prim plan in anul 1586, cand moartea neasteptata a regelui

Poloniei, Stefan Báthory, deschidea cel de-al III-lea interregn polon.

O schimbare de domnie avea loc si in Imperiul otoman, prin

moartea lui Selim al II-lea, in decembrie 1574; noul sultan, Murad al

III-lea, urmarind cu interes situatia din Polonia, ce ii putea aduce pe

Habsburgi in apropierea Marii Negre. La randul sau, Imperiul german era

condus de un nou imparat incepand cu anul 1576, cand Rudolf al II-lea

prelua tronul.

In mod evident situatia internationala a influentat si a fost si ea la

randul ei influentata de evolutia politica din tarile romane. Aceasta

evolutie se poate caracteriza prin tendinta domnilor romani de a-si cauta

protectori in afara, pentru a-si mentine tronul in fata intrigilor tesute de

candidatii la tron, sustinuti intotdeauna si de catre o grupare boiereasca

nemultumita.

Jocurile politice se schimba in bazinul Dunarii de Jos datorita lipsei

de interes a Casei de Austria pentru spatiul romanesc, in conditiile in care

Rudolf al II-lea dorea sa mentina bunele relatii cu Poarta. In schimb apare

o noua putere in zona – Franta – care incerca prin Petru Cercel

(1583-1585) sa isi extinda influenta politica aici, dupa esecul din Polonia.

La randul ei, Polonia era din ce in ce mai alarmata de o posibila rupere a

relatiilor cu Poarta, datorita amestecului permanent al cazacilor din

Ucraina in luptele pentru tron din Moldova. Acest amestec periclita

tratatele de pace polono-otomane si regii Poloniei (Stefan Báthory si

Sigismund al III-lea) au adoptat pozitia deja bine cunoscuta din timpul

revoltei antiotomane conduse de Ioan-Voda: au negat orice legatura

dintre regalitate si conducatorii cazacilor, care „nu asculta de nimeni si de

nimic”. Mai mult, incalcand dreptul de azil politic pe care Polonia, prin

traditie, l-a oferit tuturor fugarilor din Moldova, Stefan Báthory a

executat doi candidati la tronul Moldovei (pe Ioan Potcoava in 1578 si pe

Iancu Sasu in 1582).

In general atitudinea Poloniei si mai ales a Casei de Austria, cu

prilejul deselor schimbari de domnie din tarile romane, nu a depasit faza

unui ajutor de moment, a tratativelor si a promisiunilor vagi, Imperiul

otoman ramanand singurul arbitru al luptelor dintre domni si eventualii

pretendenti, in timp ce cazacii ucrainieni, erijandu-se in luptatori

antiotomani nu scapau ocazia de a jefui de fiecare data teritoriile

moldovene, cand insoteau pe cate unul dintre pretendentii la tron.

Sfarsitul tragic al domniei lui Ioan Voda, in 1574, aducea pe tronul

Moldovei pe Petru Schiopul, fratele domnului muntean

Alexandru-Mircea, fapt ce reprezenta un succes al partidei Mihnestilor

(urmasii lui Mihnea-Voda cel Rau), din Tara Romaneasca, care controla

acum ambele tari romane. Din nefericire nici Alexandru-Mircea, nici

Petru Schiopul nu s-a putut folosi de aceasta uniune de familie pentru a

relua lupta antiotomana, deoarece amandoi erau amenintati – atat din

interior cat si din exterior – sa isi piarda tronul. Intre 1574-1575 la

Constantinopol se teseau intrigi impotriva domnului muntean, al carui

tron era ravnit de Iancu din Rodos (probabil viitorul domn Iancu Sasu),

sprijinit chiar de Stefan Báthory si de marele-vizir Mehmet Söqöllü. Din

fericire pentru Alexandru-Voda, pozitia marelui-vizir incepea sa fie

amenintata din 1574, cand noul sultan Murad al III-lea se vadea a fi

nemultumit de atotputernicia demnitarului.

Cu toate acestea, intrigile la Poarta nu conteneau si acest fapt apare

cu prisosinta din scrisorile doamnei Ecaterina, sotia lui

Alexandru-Mircea, catre sora sa Maria Fabrizio. La 1 mai 1577 si la 24

februarie 1578 doamna Ecaterina incerca sa isi convinga sora ca nu este

momentul sa vina sa se stabileasca in Tara Romaneasca, unde cuplul

domnesc era departe de a duce o viata fara griji, pentru ca – spunea

Ecaterina Salvaresso – „daca as crede ca e de cuviinta as fi trimis sa te

aduca, insa aici, in tara aceasta, au oamenii deprinderi nenorocite si nu

poti locui aicea”. Intr-adevar, in anul 1577 aparea un nou pretendent, un

anume „doctor Rosso”, pentru care cativa boieri munteni jurau ca ar fi

fost din spita Basarabilor, dar, de aceasta data marele-vizir

Mehmet-Söqöllu trimitea pe conjurati direct la galere. Bunavointa

sultanului fata de familia Mihnestilor ramanea constanta. In iulie 1577

Murad al III-lea ii trimitea „steag de domnie” fiului lui Alexandru al

II-lea, Mihnea, care isi incepea domnia la 25 iulie 1577 sub tutela mamei

sale, fiind inca minor. Desi conducea efectiv treburile tarii, doamna

Ecaterina revenea la 24 februarie 1578 cu o noua scrisoare catre sora sa

spunandu-i: „Esti adevarat sora mea, esti sangele meu si te iubesc si te

doresc, dar locul acesta nu sufera ca eu de atata vreme sa ma port dupa

ritul grecesc… si acum Domnia Ta sa vii sa mergi la o biserica franca

<catolica> si noi pe de alta parte la alta biserica greceasca. E rusine si ne

dispretuieste lumea. Aici sunt locuitorii oameni salbatici, nu sunt ca la

Constantinopole si Pera unde sunt amestecati grecii si francii la un loc si

iarasi pe de alta parte, aceasta tara nu e mostenirea noastra; azi suntem,

maine nu suntem, dupa voia lui Dumnezeu si ne aflam in mana turcului

si nici noi nu stim unde vom fi pana la capat”

Poate observatiile amare ale doamnei Ecaterina sintetizeaza cel mai

bine situatia politica a tarilor romane la sfarsitul secolului al XVI-lea. In

Moldova fratele lui Alexandru-Mircea, Petru-Schiopul, trecea prin

incercari si mai grele. Din 1574 sistematic domnia lui Petru-Voda a fost

amenintata de asa numitii „domnisori” (de fapt uzurpatori) care veneau

din tinuturile cazacilor, care ii insoteau in virtutea relatiilor ce le

avusesera cu Ioan-Voda. Mai mult, acesti pretendenti aveau pretentia ca

sunt frati sau rude ai domnului-martir, Ioan-Voda. Asa aparea in 1575

„Nicoara zis odinioara Potcoava” (Nikore Olim Podkowa famuli). Acesta

sustinea ca este fratele lui Ioan-Voda si probabil ca in inima

moldovenilor vremurile de vitejie ale defunctului domn aveau inca

rezonanta. Astfel si boierii fugiti din tara se alaturau acestui

Ioan-Potcoava, care in 1577 reusea sa il inlature din domnie pe Petru

Schiopul.

Prezenta cazacilor in oastea noului domn putea aduce asupra

regelui Poloniei, Stefan Báthory, suspiciunea Portii, ca ar fi contribuit la

detronarea domnului agreat de sultan. De aceea Stefan Báthory se grabea

sa profite de buna credinta a lui Ioan Potcoava, care se retrasese din

Moldova si cauta refugiu traditional in Polonia. Regele Poloniei il aresta

pe Potcoava si, mai mult, din exces de zel fata de sultan, il decapita in

piata publica a orasului Lvov, la 16 iunie 1578.

Aceeasi atitudine o avea Stefan Báthory si fata de alti pretendenti in

cursul anului 1578. La 27 septembrie 1578 ambasadorul venetian la

Praga – Di Cavalli – informa Senioria ca nuntiul papal trimis in Polonia a

revenit la Praga aducand noi stiri din acest regat. In principiu misiunea

nuntiului fusese aceea de a-l impaca pe imparat cu regele Poloniei, in

vederea luptei cu turcii. Ceea ce observa trimisul papei era departe de a

incuraja o initiativa antiotomana. Acesta marturisea ca datorita faptului

ca Polonia „are granita cu turcii se teme de puterea acestora”. In plus

cand „cei 5 000 – 6 000 de cazaci au mers sa il alunge din nou pe valahul

<Petru Schiopul> repus in drepturi, regele fara a i se cere l-a trimis pe

Békés deindata cu multi oameni in ajutorul valahului, impotriva alor sai”.

Interesanta este explicatia lui Di Cavalli, care considera ca acest gest

indeparta orice banuiala de cooperare a regelui cu cazacii (“per rimouver

da se tutta la colpa”) si, mai ales, ca Stefan Báthory incerca sa mentina

existenta statala a Moldovei, care reprezenta o importanta strategica

deosebita pentru Polonia si Transilvania (“il che per la congiontion delle

Provincie saria di estremo pregiudicio alla Polonia et Transilvania

Evenimentele relatate de ambasadorul venetian se refereau probabil

la incercarile „domnisorilor”, din vara anului 1578, care fusesera toate

respinse de Petru Schiopul, desi cu mari eforturi. Sultanul, insa, satul de

incapacitatea domnului Moldovei de a mentine ordinea in tara, da credit

unui alt pretendent, Ioan sau Iancu, care se prezenta a fi fiul nelegitim al

lui Petru Rares, nascut dintr-o legatura cu o sasoaica, din Transilvania, de

aici si porecla domnului – Sasu.

Originea sa transilvana l-ar fi recomandat pe noul domn ca un

posibil aliat al Casei de Austria. Protestant, ca fostul domn Despot, ar fi

putut face o punte de legatura cu cercurile reformate din Polonia si din

Imperiu sau cu lumea transilvana. Nimic din toate acestea nu s-a

intamplat. Ascensiunea sa la tron s-a datorat exclusiv initiativei vizirului

Sinan-pasa, adversar al lui Mehmet-Söqöllü, care dorea sa il puna pe

acesta intr-o postura cat mai dificila in fata sultanului. Söqöllü fusese

sustinatorul Mihnestilor, iar Petru Schiopul se dovedise a fi un domn

total lipsit de autoritate, care provocase incursiuni repetate ale cazacilor

in Moldova. In iulie 1579 Sinan-pasa gasea ocazia sa sprijine un

contracandidat pentru tronul Moldovei si sa isi ajute si un apropiat, pe

Bartolomeo Brutti, pe care il astepta la Constantinopol spanzuratoarea

sau galerele. Asa se face ca acest Brutti si-a gasit imediat un protector de

ocazie, pe Iancu Sasu, aflat in Rodos, de unde incercase – fara succes

pana atunci – sa isi afirme drepturile la tron. Bartolomeo Brutti ii punea

la dispozitie cea mai mare parte din suma considerabila necesara obtinerii

tronului – 120 000 galbeni. Drept recompensa domnul il lua cu sine in

Moldova, unde, la 21 noiembrie 1579, Petru Schiopul primea ordinul de

mazilire. La 7 ianuarie 1580 Iancu Sasu isi incepea domnia, iar Brutti

devenea nu numai un apropiat al domnului, ci primea si functia de mare

postelnic (“Brut postelnicul”). Originea sa albaneza sau italiana si

prietenia cu Sinan-pasa, viitorul mare-vizir, il facea pe istoricul F.

Braudel sa il considere pe Brutti „spion dublu sau triplu”, in posibila

legatura cu curtea imperiala.

In timp ce marele-vizir Mehmet-Söqöllü era asasinat, in octombrie

1579, in tarile romane se declansase, dupa cum am aratat, lupta pentru

domnie. Daca Iancu-Sasu ramanea in amintirea moldovenilor ca un domn

eretic, care a spoliat tara, stabilind noi biruri (zeciuiala din boi) si a dus

un trai caracterizat prin lacomie si desfrau, in Imperiul German imparatul

Rudolf nu dadea nici un semn ca ar dori sa isi dispute cu Poarta zona de

influenta politica asupra tarilor romane.

Rudolf poate fi numit „imparatul contrastelor”. S-a comportat ca un

pacifist convins, dublat de ambitia de a nu fi mai prejos decat ilustrii sai

predecesori (Carol Quintul) sau contemporani (Filip al II-lea al Spaniei,

Elisabeta I a Angliei sau chiar tarul Ivan al IV-lea). De aici a rezultat un

comportament nevrotic, lipsit de coerenta si logica in hotarari. A fost

omul impulsului de moment, dependent total de prezicerile astrale si de

interpretarea textelor ezoterice. A fost mai preocupat de universul

stiintelor decat de imperiul sau ce se voia universal. Rudolf, constient de

limitele sale, cadea adeseori prada dezamagirii, descurajarii si

„melancoliei” (numele dat nebuniei de catre contemporani), din care se

trezea brusc prin crize de autoritate ranita, soldate cu iesiri violente.

In timp ce Rudolf guverna imperiul cu destula apatie, fratii sai

dadeau semne de ambitie politica, dorind sa se implice inclusiv in lupta

antiotomana. Sub presiunea familiei si a emisarilor papali, Rudolf incerca

sa tatoneze disponibilitatile Poloniei pentru o coalitie antiotomana.

Semnalele primite din Polonia erau insa clar negative. La 10 februarie

1579 ambasadorul venetian Di Cavalli scria din Praga ca emisarii regelui

Poloniei au aratat ca exista doua dificultati in calea unei aliante

antiotomane, in care sa se implice Polonia. In primul rand regele Poloniei

a incheiat pace cu sultanul (,,gia fatto col Turco giuramento et capitoli

d’esser amico delli amici et inimico delli inimici”); in al doilea rand

Stefan Báthory, ca voievod al Transilvaniei, a devenit vasal al Portii si nu

doreste sa isi calce juramintele. La 15 februarie 1579 acelasi Di Cavalli

informa la Venetia ca datorita tratatului cu sultanul Polonia nu se poate

implica in lupta antiotomana, pentru ca astfel atat Polonia cat si

Transilvania sunt usor de invadat de otomani.

La 26 iulie 1580 ambasadorul venetian Badoer informa, de aceasta

data, ca au sosit vesti din Ungaria ca turcii intentioneaza sa intreprinda o

campanie in Transilvania si sa puna ca voievod un roman, daca noul

voievod Christophor Báthory nu va preda otomanilor doua cetati.

Raspunsul lui Christophor Báthory este interesant. Considerand ca a

devenit voievod prin decizia varului sau, Stefan Báthory, Christophor

declara ca el nu este vasalul sultanului si ca nu poate fi obligat sa

intreprinda nimic la porunca. Mai mult, se arata gata sa isi apere

granitele, mai ales ca stia clar ca sultanul nu poate veni personal in

Transilvania, fiind angrenat in campania din Persia.

Mazilirea lui Iancu Sasu, care nu se remarcase prin nimic bun in

politica interna sau externa, a dat prilejul regelui Poloniei, Stefan

Báthory, sa isi reafirme bunele relatii cu Poarta. Domnul Moldovei

incercase sa fuga impreuna cu avutul sau spre Ungaria superioara, unde

isi cumparase un domeniu, dar pe drum era arestat in Polonia si la 28

septembrie 1582 era decapitat, tot la Lvov, precum inaintasul sau Ioan

Potcoava. Acest gest il facea pe Stefan Báthory sa apara in ochii

sultanului ca fiind leal tratatelor de pace incheiate si, in plus, se pare ca

i-a adus si o mare suma de bani. Iancu Sasu fugise cu tezaurul tarii pretuit

la 600 000 – 1 000 000 de ducati, bani lichizi. Inventarul facut de poloni,

in noiembrie 1582, nu mentiona decat 200 000 de ducati, care au fost

predati in contul tributului neplatit al Moldovei.

Acest incident dadea ocazie Habsburgilor sa plateasca Poloniei

vexatiuni mai vechi. Dupa 1580 relatiile dintre Casa de Austria si Polonia

devenisera reci, cauza fiind problema retrocedarii cetatilor Satu-Mare si

Baia Mare, ocupate abuziv de trupele imperiale stationate in Ungaria

superioara. Cum imparatul Rudolf al II-lea avea probleme in legatura cu

plata tributului fata de Imperiul otoman, in toamna anului 1582 trimitea

la Poarta un emisar cu daruri pentru sultan, la care adauga, in locul

tributului, informatia ca regele Poloniei a „pradat si uzurpat tezaurul pe

care l-a luat de la principele roman … pe care l-a omorat”. Informatia

aceasta a fost reluata de la Viena de ambasadorul venetian, Gerolamo

Lippomano, care insa nota gresit numele domnului – Alexandru in loc de

Ioan.

In anul 1582, cand Petru Schiopul isi incepea a doua domnie,

platita cu bani grei la Constantinopol, inclusiv prin darurile nepotului sau

Mihnea-Voda, domn in Tara Romaneasca, in mintea papei Grigore al

XIII-lea incoltea ideea unei cruciade antiotomane. Aceasta idee a avut la

baza propunerea de alianta impotriva pericolului turco-tatar pe care o

aducea, in Dieta imperiala de la Augsburg, ambasadorul tarului Ivan al

IV-lea, Scevreghin. La prima vedere Rudolf a imbratisat cu entuziasm

ideea, dar decizia a amanat-o la infinit, dupa cum ii era in fire. Papa insa

a crezut ca tarul moscovit, desi infanticid si ortodox, era mai demn de

incredere, deoarece ii invinsese pe tatari si daduse dovada de fervoare

religioasa, construind una din cele mai impresionante biserici ale

Rasaritului – Vasilii Blajenai. De aceea il trimitea la Moscova pe Antonio

Possevino. In schimb despre Rudolf al II-lea, Grigore al XIII-lea nu putea

spune decat ca traieste „ca un turc printre concubine” si ca intretine „o

curte de vrajitori”.

In toata perioada luata in discutie, dupa 1574, un singur candidat la

tronul tarilor romane s-a increzut in destinul european al spatiului politic

din bazinul Dunarii de Jos. Este vorba despre Petru Cercel, fiul natural al

domnului muntean Patrascu cel Bun. Desi crescuse ca ostatec la

Constantinopol, peregrinand la Alep si in insula Rodos, Petru Cercel a

crezut ca sprijinul pentru preluarea domniei ii va veni din apusul Europei

si nu de la sultan. Tanarul print, crescut in cercurile invatatilor italieni si

francezi din Levant, a considerat probabil ca domnia obtinuta cu bani de

la Inalta Poarta poate fi efemera, in timp ce ajutorul unui mare principe

european l-ar putea face respectat, in calitate de domn al Tarii Romanesti,

chiar de catre sultan.

La instigatiile neobositului Albert Laski, care nu renunta la planul

sau de a deveni domn al Moldovei, cu sprijin francez, principele Petru

afla inca din anul 1572, cand se gasea la Alep, despre intentiile Frantei de

a-si extinde sfera de influenta politica spre Europa central-rasariteana,

ocupand – prin Henric de Valois – tronul Poloniei. Treptat Petru afla

despre situatia politica din Franta, unde regina mama, Catherina de

Medici, isi conducea cu o mana de fier familia si regatul, inclusiv pe

regele Carol al VIII-lea. Contand pe ajutor francez, Petru fugea din

Imperiul otoman – in 1574 – si intentiona sa ceara sprijin regelui

Poloniei, Henric de Valois. Fuga acestuia din Polonia il determina pe

tanarul print sa ia calea pribegiei, sperand ca imparatul Maximilian al

II-lea, care isi depusese personal candidatura la tronul Poloniei (1575)

avea sa il ajute.

In anul 1575 Petru ajungea la Viena si ii propunea imparatului o

alianta in vederea unei cruciade antiotomane. Desi prezenta lui a facut o

buna impresie imparatului (principele vorbea germana, franceza, italiana,

greaca si limbile Orientului: araba si turca), propunerile au ramas fara

rezultat, chiar daca Petru promitea ajutor in cazul candidaturii

Habsburgilor la tronul Poloniei, daca ar fi devenit domn al Tarii

Romanesti. Pribegia pretendentului roman a continuat de la Viena si la

curtile altor principi din Imperiul german, pana in 1577 cand pleca,

dezamagit, spre Italia, de unde se indrepta spre mult visata Franta, unde

spera ca regele Henric al III-lea il va lua in serios. Intr-adevar, prin

interventia regelui Frantei sultanul accepta candidatura lui Petru Cercel la

tronul Tarii Romanesti si ii acorda domnia in iunie 1583, mazilindu-l pe

Mihnea al II-lea, care lua calea exilului, la Tripoli.

Petru Cercel sosea in Tara Romaneasca cu o adevarata curte

formata din francezi, italieni si greci, care aduceau aici suflul Renasterii.

Intreaga activitate a lui Petru Cercel s-a aflat sub semnul epocii

Renasterii, domnul dorind sa aduca si in Tara Romaneasca ceva din

modul de viata al insoritei Italii. Mitropolia din Targoviste, palatul

domnesc, aprovizionarea cu apa a capitalei, dotarea armatei cu tunuri de

bronz, dupa modelul italian, sunt cateva din realizarile lui Petru Cercel.

Anturajul domnului a devenit insa rapid un prilej de nemultumire pentru

boierii traditionalisti, pentru care moda si cultura Apusului erau semne de

stricaciune si desfrau. Cum activitatea edilitara fusese costisitoare si

Petru Cercel preluase si datoria fostului domn, creditorii sositi in tara au

inceput sa ceara banii cu insistenta, ceea ce a dus la marirea birului,

introducandu-se „gostina de oi”. Toate acestea au sporit nemultumirea

boierilor, ce nu au intarziat sa ceara readucerea lui Mihnea, care, la

randul sau, nu incetase sa revendice intoarcerea sa pe tronul Tarii

Romanesti.

La 16 aprilie 1585, in urma ordinului de mazilire, Petru Cercel

fugea spre Transilvania, ducand cu el 43 de care pline cu tezaurul si cu

obiecte de valoare. Din nefericire tezaurul era pradat, chiar de garda ce il

insotea, iar domnul era arestat la Medias si trimis in cetatea Huszt. Fugea

si de aici – in 1587 – si, prin Varsovia si Kosice, revenea la Viena, in

ianuarie 1588, unde relua demersurile pe langa arhiducele Ernst, care il

primea prieteneste, fara a se angaja cu nimic fata de domnul pribeag. De

aceea Petru Cercel pleca mai departe, spre Italia, sperand ca papa Sixtus

al V-lea (care reactualizase ideea cruciadei antiotomane) si regele Frantei

il vor ajuta sa-si reia tronul. Cu aceasta speranta domnul fugar se

indrepta, din nou, spre Constantinopol, mizand pe sprijinul francez.

Problemele interne ale Frantei, zguduita inca de „razboaiele religioase”,

nu au lasat prea mult loc interesului regelui pentru imixtiunea politica

intr-o tara atat de indepartata cum era Tara Romaneasca, desi acesta a

facut unele demersuri la Poarta. Petru-Cercel nu era insa primit cu

bunavointa la Constantinopol datorita uneltirilor lui Mihnea, la

insistentele caruia era asasinat, in drum spre Rodos, in martie 1590.

Intrigile domnului muntean au avut cu atat mai mult succes cu cat

la 2 august 1589 protectorul lui Petru-Cercel, Henric al III-lea, fusese

asasinat.

Daca la sfarsitul anului 1589 situatia lui Mihnea al II-lea era

consolidata, acesta acceptand sa plateasca noi sume de bani pentru a-l

inlatura pe Petru Cercel, in Moldova situatia lui Petru Schiopul era din ce

in ce mai dificila, deoarece marele vizir, Sinan-pasa, se pregatea „sa traga

castigurile cuvenite dintr-o noua numire de domni”. Pentru a potoli setea

nestavilita de bani a dregatorilor otomani, Petru Schiopul a hotarat sa

ofere chiar el o noua candidatura la tron, pe cea a mezinului sau Stefan,

in varsta de numai 5 ani, pe care automat l-ar fi tutelat tatal sau,

Petru-Voda. Pentru prima data era pusa in discutie la Poarta candidatura

unui copil de 5 ani, desi in tarile romane mai fusesera domni minori, dar

niciodata atat de mici. Desi tratativele se aratau dificile, pana la urma a

primat argumentul banilor, Petru-Voda platind 200000 de galbeni

sultanului si 60000 de galbeni lui Sinan-pasa pentru a accepta numirea

micului Stefan. La 2 ianuarie 1590 acesta isi incepea, formal, domnia, in

realitate insa adevaratul domn al tarii ramanea Petru Schiopul.

In timpul celei de a doua domnii, incepute la 27 octombrie 1582,

Petru Schiopul se aratase mai interesat de contextul politic al Europei

central-rasaritene. Sub influenta lui Bartolomeo Brutti, pe care il pastrase

in functie, domnul Moldovei se arata favorabil propagandei catolice, care,

mai ales prin ordinul iezuit, incerca sa contracareze si sa diminueze

efectele Reformei, care castigase teren in Transilvania si Ungaria

Inferioara. Relatiile papalitatii cu Petru Voda nu au avut neaparat la baza

ideea convertirii Moldovei la catolicism, dar se cauta obtinerea

bunavointei domnului pentru misiunea iezuitilor, care vegheau la

pastrarea catolicismului, acolo unde el castigase teren si la impiedicarea

raspandirii Reformei in noi teritorii, care sa sporeasca puterea bisericii

protestante.

Petru Schiopul s-a implicat direct in al treilea interregn polon

(1586), oferindu-si el insusi candidatura si cheltuind la Constantinopol

sume insemnate pentru a obtine bunavointa sultanului, care, se stia, din

1572 avea un cuvant greu de spus in alegerile pentru tronul Poloniei.

Faptul ca Petru Voda promitea sa plateasca tribut sultanului, plus „100 de

poveri de bani” nu era in masura sa il recomande mandrilor nobili poloni

ca pe un candidat demn de a fi luat in serios.

Moartea neasteptata a lui Stefan Báthory (la sfarsitul anului 1586) a

readus insa in actualitate conflictul polono-habsburgic, deoarece

neobositii Habsburgi nu pregetau sa isi depuna candidatura, de aceasta

data pe cea a arhiducelui Maximilian, fratele imparatului.

Alegerile Seimului pentru tron au dus la un conflict grav intre

Polonia si Casa de Austria. In urma votului rezultatul era clar: marea

nobilime il preferase pe principele suedez Sigismund (Vassa), inrudit pe

linie materna cu Jagiellonii, in locul arhiducelui Maximilian. Pentru a

stopa definitiv orice tentativa a Habsburgilor de a mai candida la tronul

polon, marele cancelar Jan Zamojski il aresta pe arhiduce, sosit in

Polonia cu ocazia alegerilor. Acest episod putea duce usor la declansarea

unui razboi de anvergura si numai interventia hotarata a papei a pus capat

crizei.

Legatul papal Aldobrandini (viitorul papa Clement al VIII-lea) era

trimis in Polonia sa negocieze o intelegere intre Habsburgi si „Republica

nobiliara”. Negocierile s-au incheiat abia in anul 1589, cand, la 9 martie,

se incheia tratatul de la Bedzin-Bytom, prin care Seimul cerea arhiducelui

Maximilian sa nu mai reclame niciodata titlul de rege al Poloniei, iar

imparatului ii punea conditia de a nu oferi ajutor Moscovei, impotriva

uniunii polono-lituaniene, perfectate in 1587. Tratatul urma sa intre in

vigoare dupa ce imparatul si fratii sai ar fi jurat respectarea lui, in acel

moment fiind eliberat si arhiducele Maximilian. Desi imparatul a validat

tratatul, Maximilian a evadat din prizonierat, nu a depus juramantul cerut

si a continuat sa se autointituleze „rege al Poloniei”.

Regele Poloniei, Sigismund al III-lea, a incercat sa aplaneze

conflictul cu Habsburgii, casatorindu-se cu o reprezentanta a Casei de

Austria, Ana de Habsburg, preconizand chiar sa il desemneze pe

arhiducele Ernst ca viitor succesor la tronul Poloniei, daca nu ar fi avut

urmasi. Riposta nobilimii a fost atat de vehementa, incat Sigismund al

III-lea era sa isi piarda tronul, iar Dieta „de judecare” a regelui, din 1592,

respingea definitiv orice tentativa viitoare a Habsburgilor de a mai

candida la tronul polon.

In aceeasi perioada conflictul polono-habsburgic a avut ca miza si

situatia politica din bazinul Dunarii, cancelarul Jan Zamojski avand

propriul sau program politic pentru aceasta zona. Zamojski a considerat

ca pentru apararea Poloniei este eficace mentinerea existentei statale a

Tarii Romanesti, Moldovei si, mai ales, a Transilvaniei, care rezistasera

expeditiilor otomane succesive sau isi orientasera politica externa de o

maniera maleabila, care sa evite dorinta otomanilor de a le transforma in

beilerbeilicuri. Or, tocmai existenta statala a celor trei principate ar fi fost

amenintata daca Habsburgii ar fi intervenit in zona, deoarece armata lui

Rudolf era incapabila sa le apere, iar otomanii, in fata imixtiunii

imperialilor, ar fi fost siliti sa ia masuri drastice. Ca atare Zamojski era

adeptul ideii „statelor-tampon” care sa se interpuna intre Polonia si

Imperiul otoman. Mai mult, Zamojski aspira la controlul politic asupra

acestor state, control pe care Polonia il exercitase de multe ori in decursul

timpului. La inceputul ultimului deceniu al secolului al XVI aceasta

dorinta trebuia insa disimulata pentru a nu starni animozitatea Portii si

pentru a nu leza susceptibilitatile regelui, casatorit cu Ana de Habsburg.

Asa se explica atitudinea Poloniei si dupa izbucnirea „razboiului celui

lung”, cand, in 1595, adera la Liga antiotomana, dar in secret ducea

tratative cu otomanii pentru a dejuca planurile Habsburgilor; din

conflictul dintre cele doua puteri sperand sa obtina suprematia in zona.

Preludiul conflictului habsburgo-otoman dintre 1593-1606 se

regaseste in imposibilitatea imparatului Rudolf de a plati tributul anual de

30 000 de galbeni datorat sultanului, prin tratatul din 1547.

In 1584 Rudolf reusea sa obtina prelungirea tratatului incheiat de

Maximilian (in 1568) pentru inca 8 ani, timp in care spera sa fie capabil

sa adune o armata corespunzatoare, cu care sa il infranga pe Murad al

III-lea, ale carui victorii in Persia ii adusesera numele de „invingatorul

Persiei”. In acelasi timp imparatii germani s-au simtit mereu lezati de

pozitia de vasali ai sultanului, pe care o acceptasera odata cu plata

tributului, pe care de altfel se incapatanau sa-l numeasca „dar onorific”

(Ehrengeschenk). De aceea Rudolf al II-lea a crezut ca poate adormi

pretentiile sultanului trimitand daruri scumpe si rare, care soseau anual la

Constantinopol, dar fara a fi insotite de tribut. Sultanul era obisnuit sa

primeasca daruri pentru bunavointa sa, dar tributul insemna o sursa de

venituri importanta pentru visteria Imperiului, care avea de facut fata

unor cheltuieli din ce in ce mai mari, mai ales pentru intretinerea unei

armate, echipate cu arme de foc moderne.

Astfel in 1585 Rudolf trimitea ca dar sultanului orologiul de argint,

ce reprezenta curtea sultanului, realizarea tehnica si artistica ce facea din

aceasta piesa una din capodoperele epocii. Un martor ocular spunea ca

„la fiecare ora ceasul batea, se deschidea o poarta, apareau statui toate din

argint <ce il reprezentau> pe sultan calare cu suita si cu pasalele … Toate

erau atat de minunate ca insisi crestinii se mirau, dar turcii ramaneau de-a

dreptul vrajiti”.

La 11 noiembrie 1586 imparatul se plangea chiar sultanului ca

aflase de la ambasadorul sau Bartolomeu Pezzen ca este folosit pretextul

neplatii tributului pentru tulburarile de granita, care nu mai incetau.

Imparatul promitea ca avea sa trimita tributul, dar conditiona plata

acestuia de incetarea ostilitatilor. Aceeasi problema aparea in scrisoarea

din martie 1587. La 27 aprilie si la 3 iunie 1587 era anuntata sosirea unui

nou ambasador la Poarta, Paul von Eytzing si se mentiona ca tributul

avea sa fie trimis, insusi Sinan-pasa urmand a veni la Viena ca sa se

rezolve problema banilor restanti. Din scrisoarea din 21 ianuarie 1588

reiese clar ca inca nu se trimisese tributul. Scrisoarea continea scuze si

explicatii, dar banii tot nu au fost trimisi, Bartolomeo Pezzen aducand in

1588 la Constantinopol daruri, destul de modeste pentru pretentiile

sultanului: tacamuri, cupe, ceasuri din aur si din argint, dar nici un ban.

Darurile primite cu aceasta ocazie il faceau pe marele vizir mai

conciliant, fiind multumit de „micul dar” primit. Bunavointa otomana a

fost de scurta durata, deoarece in anul 1589 sultanul Murad al III-lea

considera ca plata restanta a tributului este o dovada clara de rupere a

tratatului de pace de catre imparat, de aceea il soma pe acesta „ca la

vederea scrisorii mele daca doresti sa mentii pacea si sa intaresti

prietenia cu mine este necesar sa fie trimis, fara intarziere, tributul pentru

cei doi ani trecuti si pentru anul in curs, pentru ca sa nu existe un motiv

pentru ruperea pacii existente”. Neplata tributului a costat in cele din

urma si vieti nevinovate. Ca represalii Sinan-pasa poruncea (in 1589)

executarea a 600 de „caini crestini”, dupa cum ii numea pe prizonierii

care au fost decapitati la Constantinopol.

In cele din urma in anul 1591 conflictul izbucnea fatis. Din cauza

deselor incalcari de frontiera trupele imperiale erau silite sa riposteze,

ocupand cetatea Sissek (pe Drava). Victoria a fost celebrata ca o mare

izbanda crestina, iar ostenii au inconjurat de 3 ori cetatea, in genunchi,

pentru a multumi lui Dumnezeu pentru victorie.

Ofensiva trupelor imperiale a facut insa o proasta impresie la curtea

sultanului. Dupa ce Murad al III-lea – in 1588 – afirmase din nou traditia

continuitatii bizantine, sarbatorind – odata cu incheierea pacii cu Persia –

conform calendarului Islamului si 1 000 de ani de la pacea incheiata de

imparatul bizantin Mauricius cu Persia, in 1592 la Constantinopol se

celebrau, conform aceluiasi calendar, 1 000 de ani de la anul hegirei

(fuga Profetului de la Mecca la Medina).

Conform traditiei, acesta era inceputul unei noi ere, in care Islamul

avea sa cucereasca intreaga lume. Nu este de mirare ca sultanul, la

instigatiile lui Sinan-pasa, nu a mai tergiversat si a declarat razboi

Imperiului german. Asa a inceput, in 1593, „razboiul cel lung”, ce s-a

incheiat abia in 1606, prin pacea de la Zsitva-Török, care punea capat

situatiei de superioritate a Imperiului otoman fata de Habsburgi.

Odata cu acutizarea pericolului otoman, atentia Occidentului s-a

reorientat catre sud-estul Europei. Papa Clement al VIII-lea a considerat

ca a sosit momentul ca toate discordiile dintre principi sa fie abandonate

in favoarea unei Ligi antiotomane; sperantele papei au gasit insa un slab

rasunet. Nici macar regatul direct interesat, Polonia, desi considerata o

mare „putere catolica”, nu s-a grabit sa dea curs invitatiei pontifului

roman. Emisarii papali in Polonia au fost episcopul de Caserte, magistrul

Mandina si cardinalul Caetano, ce il insoteau pe nuntiul apostolic

Germanico Malaspina . Sarcina acestora a fost deosebit de dificila,

deoarece Polonia era mai interesata de pastrarea bunelor relatii cu Poarta,

decat intr-o alianta antiotomana cu Habsburgii, cu care avea multe puncte

in litigiu. Conditia neta impusa de nobilimea polona aderarii la Liga a

fost ca arhiducele Maximilian sa renunte la titlul de „rege ales al

Poloniei” si sa respecte prevederile pacii de la Bedzin-Bytom.

In acest timp Casa de Austria nu usura cu nimic demersurile

conciliatoare ale papalitatii, facand, in continuare, incercari in Polonia,

pentru recunoasterea, in viitor, a unor ipotetice drepturi pentru Habsburgi

la tronul tarii. La 15 martie 1592 trimisul imperial Anthon Trauthon se

adresa arhiducelui Maximilian cu formula de „rege ales al Poloniei” si il

incuraja sa il convinga pe imparat sa nu cedeze asupra pretentiilor la

tronul Poloniei. Mai mult, Trauthon il chema pe Maximilian la Lublin,

unde prezenta sa i-ar fi incurajat pe nobilii poloni atasati cauzei

Habsburgilor si care erau condusi de Jan Dukierus. Pe moment considera,

insa, ca nu mai era nimic de facut, pentru ca in 1590 fratele imparatului,

arhiducele Ernst, renuntase, printr-un act oficial, la orice pretentie la

tronul Poloniei. Trauthon considera ca aceasta „nu a fost o decizie

sanatoasa … deoarece acum era mai greu sa se invoce vreun drept”.

Demersurile lui Trauthon in Polonia nu ramaneau fara ecou, la 1

septembrie 1592 Adunarea nobiliara de la Lublin decreta urmatoarele:

contesta corectitudinea alegerii lui Sigismund al III-lea;

asigura de credinta sa pe arhiducele Maximilian, pe care l-ar fi

sprijinit, daca dorea sa isi apere drepturile;

lasa deschisa, pe viitor, candidatura pentru tron oricarui

reprezentant al Casei de Austria.

Pe acest fundal de intrigi este usor de inteles de ce Polonia nu se

grabea sa se alieze cu Habsburgii si nici nu dorea sa le faciliteze in vreun

fel prezenta in spatiul romanesc, pe care imperialii il socoteau, din nou,

important din punct de vedere strategic.

In primul rand soarta lui Petru Schiopul era privita cu mai mult

interes, cand acesta era obligat sa ia calea exilului, la 19 august 1591.

Domnul, insotit de familia sa, pleca prin Galitia, catre Cracovia, Olmütz,

Austerlitz si de aici spre Wolkersdorf si Viena. Petru-Voda nu se oprea

prea mult la Viena, ci calatorea spre Tulln, unde se oprea. La Brisamberg

il intalnea pe arhiducele Ernst, la 27 ianuarie 1592, cand avea loc o

audienta oficiala. Dornic sa obtina sprijinul Casei de Austria, Petru

inmana daruri deosebit de scumpe, pentru arhiduce si imparat. Intre altele

o sabie impodobita cu pietre scumpe, un pumnal cu rubine, dar, ceea ce a

impresionat asistenta, au fost cele 10 camile si cei 2 cai pur-sange, pe

care domnul, desi in exil, ii daruia imparatului. Petru-Voda se prezenta

asadar Habsburgilor cu toata splendoarea unui principe oriental, care, la

randul sau, intelegea sa castige bunavointa imperialilor, aratandu-si

consideratia in maniera Levantului. Rudolf al II-lea il asigura in scris pe

Petru de toata prietenia sa, dar nu se grabea sa vina in ajutorul domnului.

Este important de subliniat faptul ca nici dupa 1593, cand razboiul

cu otomanii era o realitate, Rudolf al II-lea nu a fost preocupat intens de

soarta frontului si a granitelor sud-estice ale Imperiului. Cei care au

reprezentat interesele Casei de Austria in zona au fost fratii imparatului,

mai ales arhiducele Mathias. Acestuia, dupa mai multe incercari

aventuroase de a obtine un tron in Europa, i se incredinta functia de

comandant general al trupelor din Ungaria. Implicarea sa activa in

„razboiul cel lung”, pacificarea Ungariei, tratatul cu Stefan Bocskái

(1606) si pacea de la Zsitva-Török, din acelasi an, l-au recomandat

principilor germani si propriei familii drept conducatorul Imperiului, de

aceea din aceasta perioada incepe conflictul dintre Rudolf si fratii sai,

imparatul simtindu-si amenintat tronul.

Asa se explica si atitudinea sovaitoare a imparatului, care la

inceputul anului 1592 incerca inca sa obtina reinnoirea tratatului de pace

cu otomanii. Dispretuitor, sultanul ii scria regelui Frantei, Henric al

IV-lea: „plangand in genunchi a sosit inaintea tronului meu ambasadorul

imparatului german” dar „dusmanul tau este si dusmanul meu. As dori

mai degraba sa il scot din resedinta sa din Boemia <decat sa inchei

pacea>” .

In ciuda apatiei imparatului s-a aratat deja ca fratii sai se lansau in

forta in apararea granitelor Imperiului si in restaurarea demnitatii

imperiale a Casei de Austria. Pentru aceasta Habsburgii aveau nevoie

imperioasa de alianta Moldovei, Tarii Romanesti si, mai ales, a

Transilvaniei. Profitand de aspiratiile de marire ale principelui transilvan

Sigismund Báthory, ce se visa rege al Daciei reunificate, Habsburgii

aveau sa perfecteze o alianta matrimoniala cu principele Báthory, care se

recunostea vasal al imparatului (1595).

Dupa 1592-1593 pretentiile lui Báthory sunt acceptate de Casa de

Austria, care credea ca ar putea controla intreg spatiul romanesc prin

intermediul Transilvaniei. Domnul Moldovei (Aaron-Voda) si cel al Tarii

Romanesti (Mihai-Viteazul), ei insisi interesati de alianta cu Imperiul

german, aveau sa fie incurajati si cultivati pentru a se alatura Ligii

antiotomane, in conditiile in care Polonia dupa 1594, refuza oficial sa se

implice in razboiul habsburgo-otoman. In 1596 episcopul Barrowski avea

sa declare ca polonezii „nu se mai tem de dusmania deschisa a turcilor, ci

de prietenia falsa a Habsburgilor”.

Putem conchide ca in intervalul 1574-1592 conflictul

habsburgo-polon a avut implicatii adanci in situatia politica a Europei

central-rasaritene si de sud-est. Atat Polonia cat si Casa de Austria au

avut propriile planuri privind controlul Dunarii de Jos, iar lupta s-a dus in

jurul tronului Poloniei, in felul acesta spatiul romanesc iesind temporar

din atentia celor doua rivale. Importanta strategica a tarilor romane a

revenit in prim-plan dupa 1593.