Creeaza.com - informatii profesionale despre


Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice
Acasa » scoala » literatura romana
"Scrisoarea I"- comentariu

"Scrisoarea I"- comentariu


"Scrisoarea I"- comentariu

"Scrisoarea I" are 156 de versuri si o structura ciclica, dubutand si incheindu-se cu imaginea lunii care lumineaza, deopotriva, existenta oamenilor, indiferent de nivelurile sociale pe care le-au atins pe durata vietii lor: "Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii/ Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii". in poem se disting cinci parti: cea dintai (primele sase versuri) introduce in cadru doua motive romantice: cel al timpului care marcheaza -prin efemeritate- existenta individuala si -prin perenitate- durata eterna a cosmosului, alaturi de motivul astrului selenar, imbratisand cu razele sale civilizatiile umane, de la geneza pana la stingerea universala; partea a doua (versurile 7-38) dezvolta motivul existential, inspirat din filosofia lui Schopenhauer, referitor la egalitatea oamenilor in fata mortii. Eminescu mediteaza la antiteza numai aparenta dintre individul ajuns in varful piramidei sociale si insul umil, marcat de un destin anonim, cele doua prototipuri umane fiind identice din perspectiva mortii; parete a treia (versurile 39-86) reprezinta o meditatie cosmogonica, "batranul dascal" reflectand, concomitent, la nasterea si la posibila distrugere in timp a Universului; partea a patra (versurile 87-144) -fiind cea mai ampla- dezvaluie conditia geniului in lumea semenilor lui. Venerabilul dascal cugeta intai la soarta omului in raport cu timpul ireversibil si cu eternitatea Cosmosului, iar apoi mediteaza, cu amaraciune si orgoliu, la pozitia geniului intr-o societate condusa de oameni meschini, manati de scopuri mercantile; partea a cincea (versurile 145-156) reia motivele initiale: contemplarea lucida a propriei vieti de catre autor si a existentei lumii desfasurate sub lumina selenara, poetul reiterand si crudul adevar al egalitatii tuturor oamenilor din perspectiva neantului.



Poetul filosofic debuteaza cu un cadru nocturn de factura predilcet romantica, in care bataia "ceasornicului" marcheaza trecerea inexorabila a vremii: "Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare". Stingerea lumanarii si aparitia lunii pe bolta cereasca coincid cu momentul in care poetul adoarme in odaia sa, iar starea de veghe este inlocuita cu reveria si visul. Poetul afirma, dupa asertiunea lui Schopenhauer, ca insasi viata lui este o iluzie, un "vis", din care isi reaminteste doar nenumaratele dureri pe care le-a incercat: "Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate/ De dureri, pe care, insa, le simtim ca-n vis pe toate". Poetul se adreseaza lunii personificate, pe care o numeste "stapan-a marii", care lumineaza, concomitent, spatiul terestru si pe cel cosmic. Razele selenare patrund in casele omenesti si dezvaluie atat destinele regilor, cat si pe cele ale muritorilor de rand. O afirmatie filosofica, preluata atat din opera lui Schopenhauer, cat si din conceptia budista este aceea ca oamenii raman egali in fata mortii si ca viata lor se sfarseste la fel de tragic.

Scriitorul imagineaza portretul "batranului dascal" preocupat exclusiv de lumea ideilor si de plasmuirile imaginatiei sale. Sub fruntea lui inalta, trecutul si viitorul intregii lumi capata semnificatii deosebite, fie reconstituindu-le, fie anticipandu-le. Eminescu il compara cu titanul mitologic Atlas, cel care tinea pamantul pe umerii sai. Printr-un efort intelectual, batranul filosof isi imagineaza momentul cosmogoniei (al genezei), acela care marcheaza desprinderea Universului din haosul originar. Cugetatorul reface mental etapele procesului cosmogonic si se intreaba cum va fi aratat Universul in starea lui latenta primordiala.

Eminescu foloseste imagini deja consacrate de antica filosofie indiana: haosul reprezinta materia amorfa, neorganizata si cufundata in bezna; substanta organica este echivalenta cu intinderea acvatica a unui "noian de apa", din care spontan au aparut primele forme de viata; totul este incremenit si stapanit de "eterna pace". Din inertie a izbucnit miscarea, sub forma unui "punct" central, din care au luat nastere principiile contrare- cel feminin ("Muma") si cel masculin ("Tatal"); "negurile" eterne s-au desfacut in "fasii" si din haos au aparut galaxiile; in spatiul galactic s-au nascut corpurile ceresti si fenomenele stihiale; intunericul haosului a fost risipit de Soare si de Luna, iar caldura si luminozitatea astrilor au permis nasterea vietii pe Pamant; planetele s-au populat, iar pe Pamant s-au ivit "microscopice popoare" care s-au succedat unele altora. Ganditorul vede in timp cum civilizatii stralucite au pierit din cauza razboaielor nimicitoare; tot ceea ce omul a construit temeinic constituie doar o incercare disperata de a opune ceva durabil mortii si neantizarii temporale. Pentru Eminescu, lumea constituie o iluzie, pentru ca formele vietii trec mereu in nefiinta: "Caci e vis al nefiintei universul cel himeric"

Asa cum cugetatorul a coborit pe firul timpului, imaginandu-si geneza lumii, mintea lui universala este capabila sa anticipeze si distrugerea umanitatii, concomitent cu cea a Cosmosului. El are premonitia escatologica a unui apocalips, in care omenirea isi va inceta ciclurile existentiale: Soarele isi va pierde taria luminozitatii incandescente si se va stinge; norii "intunecosi" vor acoperi limpezimea cerului, cufundand iar Pamantul in bezna; planetele vor ingheta, iesind din forta lor gravitationala si miscandu-se la intamplare in spatiu; Pamantul si Universul vor pluti in neguri, iar timpul "mort" se va transforma intr-o "vesnicie" inerta. Toate fiintele vor pieri, iar lumea va deveni o intindere pustie, desertul cosmic fiind reluat in stapanire de "eterna pace".

Eminescu reia antiteza dintre individul anonim si cel menit unei sorti stralucite. Nici unul dintre ei nu a putut dezlega enigma vietii sale si amandoi sunt la fel de fragili in fata ultimei perspective- inevitabila disparitie. Pesimismul eminescian se face simtit si prin marcarea diferentierilor aparente dintre oameni, prin durata limitata si iluzorie a existentei lor, prin suferintele indurate continuu si prin tragica precaritate a destinelor tuturor. Eminescu sustine ca oamenii sunt de la nastere robii unei "soarte oarbe", indiferenta la gandurile si la telurile indivizilor. Asa cum vantul rascoleste valurile, o soarta aleatorie decide existenta vremelnica a fiecarui om pe Pamant.

Fragmentul de satira din acest poem dezbate conditia vitrega a omului superior intr-o lume fara idealuri. Chiar daca "batranul dascal" va fi recunoscut de catre confratii sai si opera lui va obtine nemurirea, el a dus o existenta modesta, umila chiar, lipsita de satisfactii si marcata de suferinte. Poetul isi imagineaza si ce se va intampla dupa moarte cugetatorului : omul de valoare va avea parte de o inmormantare fastuoasa, la care "mititeii" vor tine discursuri elogioase, insa nesincere; in realitate, confratii il invidiaza, motiv pentru care ii vor evidentia scaderile si greselile inerente, incercand -cu rautate si meschinarie- sa-i reduca meritele reale la nivelul lor elementar de perceptie.

Partea finala a creatiei lirice romantice reface tabloul nocturn, stralucind in lumina selenara. Sub razele lunii, suferintele umane par "amortit" si insasi durerea este resimtita ca "intr-un vis". Peisajul selenar este marcat de singuratate, aidoma omului condamnat sa ramana o fiinta solitara in fata mortii care il asteapta.

In acest sens, G. Calinescu concluzioneaza: "Mihai Eminescu ramane, fundamental, un poet al nasterii si al mortii".





Politica de confidentialitate


creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.