Proprietatile marfurilor

-Cunoasterea proprietatilor marfurilor - element central al SMf si demers merceologic primordial.

1 Importanta cunoasterii proprietatilor marfurilor

- Pentru ca economistii din comert sa fie parteneri competenti si cooperanti in afaceri este necesara mentinerea invatamantului comercial la un nivel de actualitate tehnica suficient de apropiata de preocuparile producatorilor de marfuri.

- Elementele tehnice sunt cele ce definesc cu maxima obiectivitate marfurile, chiar si in cazul marfurilor imateriale: aceasta dominanta a aspectelor tehnice este evidenta nu numai in literatura de specialitate si materia legislativ-normativa, ci si in materialele comerciale uzuale.

- Patrunderea agresiva a elementelor tehnice in toate aspectele vietii prilejuieste atat avantaje, cat si motive de ingrijorare si disconfort generate de consumul exagerat de tehnica. Efectele nedorite sunt generate de cunoasterea defectuoasa sau necunoasterea tehnicii care alcatuieste universul cotidian al omului modern. Se poate considera cu deplin temei ca intre lumea oamenilor si lumea tehnicii create de om pentru imbunatatirea conditiilor de viata se dezvolta un conflict care nu poate fi depasit decat printr-o reasezare de raporturi si o reconsiderare a nevoii de educatie tehnica perpetua la toate nivelurile sociale.

- Specialistii din domeniul marfurilor si comertului in general constituie factori notorii de armonizare a relatiilor om-tehnica printr-o judicioasa activitate de informare si educare a cumparatorilor si, respectiv, de colaborare cu producatorii in directia umanizarii maxime a elementelor tehnice care compun o buna parte a ofertei contemporane.

2. Clasificarea proprietatilor marfurilor

Gruparea proprietatilor dupa principalele criterii se prezinta astfel:

a)dupa relatia cu marfa, se grupeaza:

proprietati intrinseci, proprii marfii, care tin de natura materiei constitutive, cum sunt: structura, masa specifica, compozitia chimica.

proprietati extrinseci, atribuite marfii, respectiv consideratii (simboluri), categorii economice (pret) etc. Gruparea este proprie marfurilor tangibile. In cazul serviciilor imateriale proprietatile intrinseci au un caracter cvasi-impropriu.

b)dupa natura lor, respectiv domeniul de cercetare caruia i se asociaza, proprietatile sunt:

fizice generale (structura, masa specifica, dimensiunile),

fizice speciale (mecanice, electrice, optice, piretice etc.),

chimice (compozitia chimica, potentialul activ),

biologice (potentialul vital, toleranta biologica - microbiana/bacteriana/ fungica),

ergonomice (confortabilitate, silentiozitate, manevrabilitate);

ecologice (potential poluant, caracter autodegradabil);

economice (caracterul pretului).

c)dupa nivelul de relevanta pentru calitatea marfii, se deosebesc: proprietati majore (critice);proprietati importante; proprietati minore.

Proprietatile majore (critice) influenteaza in mare masura functia dominanta a bunului comerciabil, lipsa ori diminuarea lor antrenand suprimarea ori scaderea utilitatii reale a produsului (de exemplu, prospetimea - la preparatele culinare, netezimea talpii - la fiarele de calcat, etanseitatea imbinarilor - la articolele pneumatice pentru plaja, veridicitatea - la informatii etc). Proprietatile importante sunt mai numeroase, ponderea importantei lor fiind relativ apropiata de ponderea frecventei. Proprietatile minore au o pondere a frecventei superioara ponderii importantei, ele influentand exclusiv utilitatea variabila a marfii.

d)dupa modalitatea de apreciere si masurare, se remarca:

proprietati apreciabile prin simturi (organoleptice sau senzoriale);

proprietati masurabile direct sau indirect cu ajutorul unor mijloace adecvate (instrumente, aparate etc).

Proprietatile organoleptice sau senzoriale sunt proprietati care reprezinta expresia reactiei senzoriale specific umane fata de proprietatile intrinseci ale marfii. Evaluarea lor presupune experienta acumulata in sisteme personale de valorizare, alcatuite din multimea informatiilor insusite prin excitarea simturilor (fondul informational biologic) si multimea informatiilor dobandite prin invatare (fondul informational - cultural). Cele doua grupuri de informatii se organizeaza in perechi elementare, fiecarei informatii biologice atasandu-i-se una culturala, respectiv o semnificatie. Subiectivismul specific proprietatilor senzoriale este generat de lipsa de unitate a receptivitatii senzoriale ca si a fondului informational - cultural al indivizilor umani. Mai mult, subiectivitatea evaluarii proprietatilor senzoriale este accentuata de numerosi factori, controlabili (conditiile de mediu in spatiul de evaluare si starea de conditionare a marfii evaluate) sau necontrolabili (starea biologica a operatorilor etc.). Data fiind importanta factorului psihic in evaluarea proprietatilor senzoriale, acestea sunt numite adesea proprietati psihosenzoriale.

S-a incetatenit un mod impropriu de numire a proprietatilor organoleptice, dupa organul perceptor: p. vizuale, p. audibile, p. olfactive, p. gustative, p. tactile pentru ceea ce este perceput la o marfa prin intermediul vazului, auzului, mirosului, gustului si pipaitului. Se spune chiar gustul (sau mirosul) carnii, laptelui etc. Situatia reflecta o modalitate de rezolvare a nevoii de comunicare in conditiile inexistentei unor termeni corespunzatori in limba romana, asa cum exista in cazul proprietatilor tactile (expresia tuseu, cu semnificatia merceologica de informatie obtinuta prin receptorii specifici zonelor tegumentare sensibile tactil (palme, obraz, frunte etc.). Cu alte cuvinte, s-a procedat la o extensie semantica a cuvintelor care definesc simturile respective.

Proprietatile masurabile sunt, in general, proprietati intrinseci, fapt pentru care constituie, in aproape toate cazurile, caracteristici ale marfii. Masurarea lor se realizeaza prin folosirea unor instrumente adecvate care, in conditii bine precizate, indica marimea caracteristicii masurate. Obiectivitatea acestor caracteristici nu este absoluta; maxima obiectivitate se obtine in cazul respectarii conditiilor precizate pentru determinare, referitoare deopotriva la marfa (prescriptiile de conditionare), la aparat (respectarea clasei de precizie, reglarea, etalonarea etc.) si la operator (citirea corecta, repetarea determinarii, metodologia de calcul a valorii caracteristicii etc.).

e)dupa modul de exprimare a nivelului proprietatii, exista:

proprietati exprimabile notional;

proprietati exprimabile cifric.

Proprietatile exprimabile notional sunt, in general, cele determinabile senzorial. Nivelul lor este evidentiabil prin expresii ce permit evaluari graduale (adjective si adverbe, cu gradele lor de comparatie), care, in unele situatii, alcatuiesc scale notionale consacrate. Este important ca expresiile selectate sa aiba o sugestivitate maxima si sa circule larg cu semnificatie unitara.

Se exprima notional, de exemplu, proprietatile cromatice (nuante slabe, deschise, medii, inchise, tari etc.), gustative, olfactive etc. In unele cazuri se pot intalni expresii cu valoare adjectivala ori perechi de adjective: gust dulce-amarui, tuseu moale-onctuos etc.

Exprimarea cifrica este specifica caracteristicilor pentru care sunt consacrate metode de masurare si unitati de masura. Acest mod de exprimare prezinta avantajul evidentierii preciziei marimii caracteristicii, cu efecte favorabile pentru determinarea obiectiva a calitatii si pentru o corecta circulatie a informatiei specifice. Exemple: masa specifica a fierului (7,8 g/cm³, lungimea unui ax = 960 mm, lungimea de unda a unui fascicul de lumina monocroma l = 560 nm.

Exprimarile cifrice absolute pot fi si sub forma de interval (ex.: 7-12 mg/l) sau de limita inferioara (ex. cel putin 1,2 ⁰C) ori superioara (max. 3,5 g NaCl/l). Se folosesc frecvent exprimari cifrice relative: procente (%) sau promile (‰).

Masurarea caracteristicilor fizice

Cunoasterea marimii proprietatilor (caracteristicilor) reprezinta o necesitate primordiala nu numai pentru productia de bunuri, ci si pentru activitatea comerciala. De altfel, uniformizarea terminologiei si a unitatilor de masura constituie o premiza a dezvoltarii comertului in spatii economice tot mai largi.

Francezii sunt considerati primii care au gandit sa introduca un sistem rational si coerent de unitati de masura. In sec. al XVIII-lea, se ajunsese la concluzia ca etaloanele trebuie sa fie de marime invariabila si sa fie reproductibile oricand pe baza unor marimi existente in natura. Revolutia franceza (1789-1794) a prilejuit impunerea unui sistem unic de unitati de masura: o comisie formata din J.L.Lagrange, G. Monge A. Mechain s.a. a muncit sustinut pentru definirea exacta a metrului si kilogramului, unitati de masura fundamentale pentru lungimi si mase. Pe baza masuratorilor exacte dintre Dunquerque si Barcelona, metrul a fost definit ca fractia de 1/40.000.000 din lungimea meridianului care trece prin Paris, definitie dupa care s-a construit etalonul de platina depus la sediul comisiei de la Sevres. Pentru kilogram s-a ales ca etalon masa unui dm³ de apa la temperatura volumului minim (4⁰ C), realizandu-se de asemenea un etalon de platina. La 22 iunie 1799, cele doua etaloane au fost depuse la Arhivele Republicii Franceze, iar la 10 decembrie 1799 Adunarea Nationala a Frantei a adoptat prin decret cele doua prototipuri. Sistemul Metric Zecimal (SMZ) a devenit obligatoriu de la 1 ianuarie 1840, iar de la 1 ianuarie 1848 s-au interzis vechile unitati demasura. La 20 martie 1875, s-a hotarat crearea Biroului International de Masuri si Greutati (cu sediul la Sevres) si convocarea, din 6 in 6 ani, a Conferintei Generale de Masuri si Greutati. Acest sistem a reprezentat premizele unui limbaj tehnico-stiintific unitar si universal, care a impulsionat relatiile economice internationale, eliberate astfel de incertitudini si inechitate.

In Romania, demersurile pentru introducerea SMZ au inceput in 1835 si s-au incheiat la 1 ianuarie 1866, cand a intrat in vigoare Legea de la 15/27 septembrie 1864. In aceeasi perioada, SMZ a fost adoptat in numeroase tari europene: 1836 - Belgia si Grecia, 1851 - Elvetia, 1857 - Spania, 1860 - Portugalia, 1861 - Italia, 1868 - Germania, 1869 - Imperiul Otoman, 1871 - Austria

Petrache Poenaru (1799-1875), profesor la Colegiul National de la Sfantul Sava, apoi demnitar si membru marcant al Comisiei Tehnice din cadrul Departamentului Treburilor din Launtru (DTL) este considerat unul din factorii notorii ai acestei perioade.

In perioada 1834-1835 s-a pregatit in cadrul DTL un Proiect de indreptarea masurilor de lungime, de capatitate si de soliditate potrivite pa meridianul Pamantului in care s-a propus spre adoptare: stanjenul de 2 m, cotul de 1 m, calcularea submultiplilor stanjenului in sistemul zecimal (1 stanjen = 10 palme = 100 degete= 1000 linii), ocaua pentru lichiduri si materii seci ca un vas cubicesc de a 20-a parte dintr-un stanjin de doa metruri (1 dm³ sau 1 litru), ocaua pentru soliditate sa aiba greutatea apii distilata, la temperatura de 4⁰ in sus de 0, cuprinsa intr-un vas cubicesc de a 20-a parte din stanjin . Metrul era definit ca in SMZ: a zecea milioana parte din meridianului Pamantului

Ion D. Ghica (1816-1897), fost elev al lui P. Poenaru, a fost un alt element promotor al introducerii unitatilor moderne de masura. Foarte bun cunoscator al unitatilor traditionale, dar si al SMZ, a scris numeroase articole si carti despre unitatile de masura. Lucrarea Masuri si greutati , publicata in 1847, prezenta raporturile de transformare a unitatilor romanesti traditionale in unitati ale SMZ.

Exista mai multe sisteme de unitati de masura care au la baza unitati fundamentale independente. Cel mai important dintre acestea este Sistemul International [SI], acceptat in marea majoritate a tarilor lumii In Romania a fost adoptat in anul 1961.

Din unitatile fundamentale se deduc unitatile derivate. Marimile derivate pot fi reprezentate ca produse de puteri cu exponenti intregi ale marimilor fundamentale (de ex., viteza = lungime/timp se scrie viteza = lungime · timp^-1).

Cele sapte marimi si unitati fundamentale ale SI sunt: lungimea (metro, m), timpul (secunda, s), masa (kilogram, kg), intensitatea curentului electric (amper, A), temperature (kelvin, K), cantitatea de materie (mol, mol), intensitatea luminoasa (candela, cd).

Pentru facilitarea utilizarii comode a unitatilor de masura in diversele domenii, s-au stabilit prefixe cu circulatie internationala. Aceste prefixe sunt prezentate in tabelul 2

Prefixe pentru multiplii si submultiplii zecimali ai unitatilor de masura

Tabelul 2

In literatura mai veche, dar si in practica, se folosesc adesea alte sisteme de unitati din care unele se mai pastreaza inca in uz (ex. sistemul britanic: fps – foot, pound, second).

Masurarea proprietatilor fizice ale marfurilor face obiectul unor metode standardizate care prescriu nu numai instrumentarul, etapele, modalitatea de masurare, calcul si notare a rezultatelor, ci si numeroase alte aspecte legate de procedurile ce preced masurarea propriu-zisa, cum sunt: prelevarea probelor, pregatirea si conditionarea probelor, etalonarea echipamentului etc. Toate aceste rigori urmaresc asigurarea reproductibilitatii testelor si incercarilor, conditie definitorie a metodelor experimentale.

Una din etapele pregatitoare se refera la conditionarea probelor (epruvetelor). Cel mai adesea, se indica in acest scop mentinerea epruvetelor timp de minim 24 de ore in asa numita atmosfera standard. Atmosfera standard presupune un microclimat definit prin anumite valori ale temperaturii, umiditatii relative a aerului, circulatiei curentilor de aer, intensitatii luminoase etc. Valorile acestor parametri sunt diferite pentru anumite ipostaze ale atmosferei standard (care este definita diferit pentru climat arctic, temperat, tropical etc.). Pentru testarile marfurilor comercializabile in Romania se fac conditionari in atmosfera standard - climat temperat. Acest climat presupune, conform standardului corespunzator, urmatoarele valori pentru temperatura si pentru umiditatea din spatiile de conditionare:

temperatura sa fie de 20 2⁰ C;

umiditatea relativa a aerului sa fie de 65

Umiditatea aerului semnifica fie cantitatea de apa existenta la un moment dat in unitatea de volum considerata (umiditate absoluta, exprimata in g/m³), fie gradul de incarcare cu vapori de apa al unui spatiu de referinta, respectiv raportul dintre cantitatea de vapori reala din spatiul considerat si cantitatea maxima de vapori pe care o admite spatiul respectiv in proximitatea punctului de roua (umiditate relativa, exprimata in procente). Pentru scopuri practice, si indeosebi pentru activitatea comerciala, este esentiala umiditatea relativa a aerului, avand in vedere implicatiile sale pentru pastrarea marfurilor. Umiditatea relativa se modifica la aceeasi cantitate de vapori de apa dintr-un spatiu dat daca temperatura variaza, crescand daca temperatura scade si scazand daca temperatura creste. Consecinte: daca in spatiile de depozitare exista o umiditate optima (reflectata prin cantitatea de vapori de apa la spatiul dat) si se modifica temperatura, umiditatea nu mai este corespunzatoare: creste daca temperatura scade si invers.

4 Caracterizarea principalelor proprietati fizice generale

Cele mai importante proprietati fizice generale sunt: izotropia/anizotropia, nivelul de omogenitate, starea de agregare, structura, masa (specifica), porozitatea, higroscopicitatea, permeabilitatea, impermeabilitatea etc.

a) Izotropia/anizotropia[1] se refera la uniformitatea de comportament a unei structuri in functie de directia de raportare din masa sa. Sunt izotrope structurile care au proprietatile fizice independente de directia de referinta; astfel de comportament prezinta toate gazele si majoritatea lichidelor (exceptie facand cristalele lichide si sticlele). Anizotrope sunt toate cristalele (solidele cristaline), care au anumite proprietati (duritatea, clivabilitatea[2], viteza luminii etc.) cu valori diferite pe diferite directii din masa cristalului.

b) Omogenitatea/neomogenitatea se refera la comportarea manifestata pe directii paralele. Este omogen corpul care prezinta aceeasi comportare pe directii paralele (de ex., solidele cristaline). Comportarea diferita a unui corp pe directii paralele ilustreaza starea de neomogenitate.

c) Starea de agregare. Toate cele trei stari consacrate de fizica clasica au corespondent in lumea marfurilor.

Gazele reprezinta sisteme moleculare in miscare perpetua, compuse din atomi ale caror numar, ordine si configuratie sunt riguros specifice. Distantele dintre atomi si dintre molecule se exprima in angströmi (1 angtr m = 1 x 10^-10m). Echilibrul configuratiei si ordinii este asigurat prin forte interatomice si intermoleculare, a caror energie se exprima in eV (1 eV = 1,6 x 10^-19 J). Energia necesara disocierii unei molecule in atomi este de ordinul a 10⁵ J/mol, in cazul moleculelor biatomice, dar mult mai mica in cazul moleculelor cu numar mare de atomi. Fortele de interactiune moleculara sunt forte conservative ale materiei, aceste forte determinand dimensiunile moleculelor. Elementele sau substantele care au distanta intermoleculara foarte mica isi conserva cel mai bine starea de agregare (heliul, de exemplu, cunoscut pentru dificultatea de a fi lichefiat, are aceasta distanta de numai 2,56 angstromi) Gazele nu au forma ori volum proprii. Compresibilitatea este o proprietate notorie a gazelor, presiunea si temperatura constituind cei doi factori care stau la baza procedeului de obtinere a gazelor lichefiate, de care depind numeroase sectoare de activitate.

Fortele de atractie ce actioneaza intre particulele de gaz nu sunt suficiente pentru a produce aglomerarea particulelor si pentru a impiedica miscarile de translatie. Distanta dintre particulele de gaz fiind mare pe langa diametrul lor, la presiuni nu prea mari umplu complet spatiul pe care il au la dispozitie, astfel explicandu-se marea compresibilitate a gazelor. Cresterea presiunii si scaderea temperaturii determina marirea fortelor de atractie pana la stadiul de lichefiere.

Ca marfuri, gazele se prezinta in stare lichefiata, in recipiente speciale (ex., azotul lichid pentru frigotehnie, dioxidul de carbon lichefiat pentru bauturi gazoase etc.) sau diluate in apa ori alt solvent (ex., amoniacul).

Lichidele sunt corpuri cu volum propriu, dar fara forma proprie. Lichidele sunt caracterizate de o stare numita ordine in apropiere, adica o stare de stabilitate in imediata apropiere referitoare la distanta si orientarea atomilor si moleculelor. Ca urmare a miscarii termice, aceasta ordine este perturbata chiar la vecinii de ordinul al doilea, dupa cateva straturi atomice aceasta stabilitate nemai existand. La apropierea punctului de solidificare, domeniile de ordine in apropiere se maresc. Compresibilitatea lichidelor este practic nula, aceasta proprietate fiind mult si eficient valorificata in tehnica (elemente hidraulice).

Lichidele isi au corespondent intr-o mare varietate de marfuri: alimente, bauturi, carburanti, solventi, vopsele s.a. Aceste marfuri se produc, transporta si comercializeaza fie in vrac, fie dozate.

Solidele sunt, in acceptiune larga, corpuri cu forma proprie si volum constant. In sens strict delimitat, sunt solide numai structurile la care celulele constitutive, atomice sau moleculare, sunt aranjate intr-o retea regulata, adica au o structura cristalina; in acest sens, substantele amorfe si sticlele nu sunt solide. Solidele au o compresibilitate comparabila cu cea a lichidelor, fiind foarte putin compresibile.

Cea mai mare parte a marfurilor se prezinta in stare solida. In afara acestor stari, in domeniul marfurilor se intalnesc mai multe stari tranzitive, cu proprietati particulare. Cele mai cunoscute situatii sunt: reostructurile (alcatuite din mase de solide, de granulatie apropiata, care prezinta comportari asemanatoare lichidelor atunci cand se afla in cantitati mari ori in anumite conditii; aceasta comportare este valorificata in sistemele speciale de transport: cicloane, de exemplu); suspensiile (alcatuite din amestecuri mecanice de structuri aflate in stari de agregare diferite: solid in lichid - produse alimentare, vopsele, lichid in lichid - emulsii cosmetice, lapte, gaz in lichid - creme; toate aceste stari mixte impun conditii stricte de pastrare, manipulare, microclimat - lumina, temperatura s.a., pentru prezervarea starii si prevenirea unor fenomene de separare a starilor / fazelor); substantele vascoase (respectiv lichide cu proprietati ce tind spre proprietatile solidelor - exemplu, gelurile); gazele dizolvate in apa sau alt lichid (au corespondent in marfuri cum sunt amoniacul, produsele de fermentatie, aerosolii etc.).

Starea de agregare este riguros determinata de temperatura si presiune. Pentru mai multa rigoare, se foloseste termenul de faza, ce defineste partea omogena a unei stari de agregare, separata de celelalte parti printr-o suprafata bine precizata. Modificarile starii de agregare (transformarile de faza) ale unui produs reprezinta procese fizice ce se petrec cu consum sau eliberare de energie. Schimbarea starii de agregare echivaleaza cu schimbarea substantei, determinand schimbarea radicala a proprietatilor. Transformarile de faza cunosc numeroase aplicatii in practica, in toate domeniile.

d) Structura materiei se refera la organizarea materiei fizice si la nivelul de coerenta al acestei organizari. Structura fizica propriu-zisa prezinta numai solidele. Dupa nivelul de referinta, se disting urmatoarele categorii structurale: microstructura si macrostructura.

Microstructura este observabila exclusiv prin mijloace optice, respectiv lupa si microscop. In functie de caracterul structurii, se disting: solide amorfe si solide cristaline. Solidele amorfe au structura interna asemanatoare lichidelor, respectiv structura neordonata, desi local se pot distinge zone cvasi-ordonate. Substantele amorfe sunt izotrope, avand aceleasi proprietati si acelasi comportament indiferent de directia de referinta in masa substantei. Sticla si masele plastice sunt produse prin excelenta izomorfe. Solidele cristaline au elementele constituente asezate regulat in celule elementare[3] repetabile in spatiu, aceasta repetare configurand reteaua cristalina. Diferitele elemente ori substante prezinta retele cristaline foarte ordonate: cubice, hexagonale etc. Reteaua cristalina este sensibila la modificari majore ale temperaturii si presiunii. Elementele sau substantele care prezinta mai multe forme de cristalizare sunt caracterizate ca fiind structuri alotrope. Toate solidele cristaline sunt omogene (pe directii paralele prezinta aceeasi comportare) si anizotrope (prezentand valori diferite ale unor proprietati, chiar proprietati diferite, in functie de directia de referinta in masa solidului respectiv). In numeroasele ipostaze marfare, se disting nu numai structuri amorfe sau cristaline, ci si unele structuri mixte, care prezinta campuri de cristalinitate inglobate in medii dominant amorfe, cum este cazul unor structuri sintetizate (fibre sintetice, de exemplu). Microstructura determina proprietatile fizice si chimice esentiale ale structurii de referinta.

Macrostructura (structura macroscopica) evidentiaza ordonarea structurii la nivelul observabil cu ochiul liber si, mai ales, cu aparatura specializata: lupa binoculara, stereomicroscop etc. Macrostructura determina unele proprietati fizice importante: porozitatea, capilaritatea, permeabilitatea, higroscopicitatea, dar si unele proprietati optice (culoarea, fenomenul de moar) si estetice (textura).

e) Masa reprezinta una din cele mai importante caracteristici ale unei marfi. La marfuri, semnificatia masei variaza in functie de context, si anume:

cantitatea de materie incorporata intr-o anumita marfa, situatie in care are statut de factor cantitativ. Se exprima in unitati masice (kg) si se determina cu balanta. Se inscrie in toate documentele care insotesc marfa. Unele din aceste documente cuprind nu numai masa propriu-zisa a marfii, respectiv masa neta, ci si masa bruta, adica marfa si ambalajul. Diferenta dintre masa bruta si masa neta o reprezinta tara (daraua), adica masa ambalajului, recipientului, cutiei, vehiculului etc. in care se afla marfa. In comert este consacrata si expresia masa comerciala, respectiv cantitatea platita din masa reala a unei marfi higroscopice (care absoarbe sau cedeaza apa). Masa comerciala se calculeaza cu formula:

Mc = Mn (100 + u_a) / (100+u_r),

in care:

Mc = masa comerciala, unitati masice;

Mn = masa neta, unitati masice;

u_a = umiditatea admisa a marfii, procente;

u_r = umiditatea reala a marfii, procente.

cantitatea de materie considerata in raport cu unitatea de volum, suprafata, lungime, bucata etc., ipostaze in care are statut de caracteristica de calitate. Este cazul marfurilor caracterizate de volum (marfuri in vrac - kg/m³), produselor laminare (hartie, tesaturi - kg/m²), produselor de tip filamentar (fire, cabluri, tevi - kg/m), ori identificabile la bucata (oua, fructe, cereale, leguminoase - g/buc. sau g/100 buc). In aceasta situatie, caracteristica se numeste masa specifica sau densitate. Densitatea sau masa specifica reprezinta cantitatea de materie a unei unitati de volum din marfa considerata. Se disting doua variante cu care se opereaza: densitate absoluta, respectiv masa (in g) a unei unitati de volum (1 cm³), varianta specifica indeosebi teoriei si densitate relativa, marime adimensionala care reprezinta raportul dintre densitatea absoluta a marfii considerate si densitatea absoluta a apei la temperatura de 4⁰C (unde are valoarea maxima, de 1 g/ cm³); aceasta varianta este folosita foarte frecvent in practica. Numeroasele situatii particulare ale marfurilor, au impus stabilirea mai multor variante ale densitatii, astfel: densitate aparenta (la produsele poroase), densitatea in gramada (la materialele pulverulente, granulare; la randul sau, aceasta varianta cuprinde subvariante referitoare la starea materialului: in stare tasata, in stare afanata), densitatea in stiva (pentru materiale stivuibile), greutatea hectolitrica (masa a 100 l produs) etc. Densitatea este un indicator al calitatii deosebit de sensibil la manopere frauduloase si unul din principalii indicatori de veritabilitate.

In general, gazele au densitati mult mai scazute decat lichidele, iar lichidele sunt mai usoare decat solidele, cu unele exceptii. Densitatea majoritatii lichidelor variaza intre o,5 - 2 g/cm³, valori mult mai mari avand mercurul, aflat in faza lichida la temperatura normala. Densitatea solidelor variaza de la valori subunitare (lemn, unele mase plastice) pana la peste 20 g/cm

Masurarea densitatii se face prin: metoda areometrului (la lichide), metoda balantei Mohr-Westphall (la lichide) si metoda picnometrului (la lichide si la solide). Metoda areometrului (sau areometria) este foarte larg aplicata, fiind suficient de sigura, foarte accesibila, rapida si economica: pentru determinare este necesar un cilindru de sticla pentru proba cercetata si un areometru gradat in zona valorii de masurare. Areometrul este un corp cilindric din sticla in care se afla un lest de ingreunare si, la celalalt capat, prezinta o tija gradata. Aparatul se introduce in lichidul de cercetat, valoarea densitatii citindu-se pe tija gradata.

f) Porozitatea este caracteristica solidelor data de macrostructura si reprezinta raportul dintre volumul corpului considerat si volumul porilor din masa corpului. Valoarea porozitatii se exprima procentual. Porozitatea este caracteristica definitorie pentru produsele de panificatie si patiserie, pentru numeroase materiale folosite la realizarea confectiilor textile si a incaltamintei etc. Caracteristica inversa porozitatii este compactitatea.

g) Higroscopicitatea este caracteristica de baza a structurilor organice in compozitia carora se afla apa. Aceste structuri isi modifica permanent continutul propriu de apa prin preluarea/cedarea de vapori de apa din mediu, cand parametrii spatiului de depozitare a marfii oscileaza fata de nivelul normal (preluare in conditii de umiditate in exces si cedare in conditii de uscaciune). Continutul de umezeala se realizeaza prin adsorbtie (fixarea apei in macrocapilare si aderarea mecanica a condensului pe neregularitatile macrostructurii), absorbtie (fixarea apei in microcapilare) si chemosorbtie (apa legata chimic). Scaderea continutului de apa este efectul desorbtiei, care constituie procesul de pierdere a apei din produs. Viteza de efectuare a schimbului de vapori de apa cu mediul este determinata de caracteristicile structurale (capilaritate, porozitate) si chimice (tipul legaturilor chimice, prezenta grupelor hidrofile/hidrofobe) ale produsului si de conditiile de mediu (temperatura, umiditatea relativa a aerului, presiune). Sorbtia si desorbtia vaporilor de apa se desfasoara dupa curbe care nu se suprapun, prezentand deci fenomenul de histerezis higroscopic, ale carui implicatii sunt majore pentru alegerea materialelor adecvate pentru diverse destinatii.

Efectul direct al higroscopicitatii il reprezinta umiditatea care are semnificatia de continut total de apa, in orice forma, din masa marfii. Constituie una din caracteristicile definitorii pentru numeroase marfuri. Continutul de umiditate se exprima in procente masa. Produsele higroscopice contin in mod natural apa, aceasta umiditate naturala fiind recunoscuta si acceptata ca umiditate legala (mentionata in standardele de produs) purtand adesea denumiri consacrate, cum este cazul fibrelor textile, pentru care umiditatea legala se numeste repriza. Cum s-a aratat mai sus, in tranzactii se tine cont de valoarea umiditatii legale pentru marfa comercializata si se procedeaza la corectarea masei comerciale in functie de umiditatea legala si de umiditatea reala, determinata prin metode specifice.

Pentru cele mai multe structuri naturale care constituie marfuri (lemn uscat, fibre textile, cereale, leguminoase etc.), umiditatea legala in conditiile atmosferei standard -zona temperata variaza aproximativ in plaja 8 -17 %.

Umiditatea unui produs se determina prin indepartarea apei cu ajutorul unor incinte speciale, numite etuve si cantariri repetate.

Umiditatea = (M_o - M₁) / M₁ x 100,

unde: M₀ = masa produsului continand apa;

M₁= masa produsului fara apa, adus la masa constanta

Pentru materiale al caror volum este modificat de continutul de apa, cum este cazul lemnului, umiditatea se calculeaza la starea umeda, cu formula:

Umiditatea = (M_o - M₁) / M₀ x 100

In general, umiditatea diverselor produse variaza de la valori apropiate de 0 % pana la 80 90 % (legume si fructe proaspete).

h) Permeabilitatea semnifica proprietatea unor structuri de a lasa sa treaca prin ele diverse substante. Este foarte importanta pentru numeroase domenii in comert,; o importanta remarcabila o are in marfuri alimentare, textile, incaltaminte. Inversul permeabilitatii este impermeabilitatea si este proprietate esentiala pentru anumite categorii de materiale (umbrele, filtre, corturi).

5 Caracterizarea proprietatilor fizice speciale

Din categoria proprietatilor fizice speciale o importanta deosebita au proprietatile mecanice, proprietatile optice, proprietatile termice, proprietatile magnetice si proprietatile electrice.

a) Proprietati mecanice se refera la comportarea materialelor la solicitari exterioare. Aceste proprietati constituie un element esential in alegerea destinatiei diverselor materiale. Proprietatile mecanice sunt determinate de proprietatile materiei prime si de influentele proceselor tehnologice de prelucrare si de finisare a materialelor. Influentele proceselor tehnologice se regasesc in caracteristicile de forma, starea suprafetei, tensiunile interne, compozitia chimica si structura elementelor realizate din materialele respective.

Solicitarile materialelor sunt grupate in: solicitari in volum (mecanice, termice, fizice prin iradiere) si solicitari de suprafata (fizice, chimice, biologice si tribologice[6]). Cele mai importante solicitari volumice sunt: tractiunea, compresiunea, forfecarea, incovoierea, torsiunea (rasucirea) si presiunea hidrostatica. Cele mai importante solicitari ale suprafetei, situatiile practice si efectele actiunii lor sunt:

solicitarile factorilor climatici (asupra suprafetelor de orice fel, pe care le murdaresc si dezagrega indeosebi ca urmare a fenomenului de adsorbtie);

solicitarile termice, expuse iradierii si fenomenelor electrice (suprafetele expuse caldurii, iradierii, curentului electric, cum sunt: componentele electrice, izolatorii etc. care prezinta efecte de pasivizare, oxidare, ardere);

solicitari electrochimice (recipienti, piese de caroserie etc., aflate in contact cu fluide, care sunt expuse coroziunii si electrolizei);

solicitari determinate de curgerea fluidelor (specifice conductelor, robinetilor, ventilelor si in general suprafetelor in contact cu medii in curgere, care prezinta fenomene de cavitatie si eroziune);

solicitari tribologice - ca efect al frecarii (specifice suprafetelor in contact cu piese mobile, cum este cazul lagarelor, franelor etc., expuse riscului de gripare, lipire, deformare prin contact);

solicitari biologice (specifice suprafetelor in contact cu elemente ale lumii vii micro- si macroorganisme, care genereaza fenomene de coroziune biologica s.a.) .

Comportamentul tipic al diverselor materiale la cele mai importante solicitari mecanice evidentiaza trei stadii: deformarea elastica, respectiv disparitia totala imediata (elasticitate) sau intarziata (vascoelasticitate) a unei deformari la incetarea solicitarii; deformarea plastica, respectiv deformarea remanenta, chiar dupa incetarea solicitarii; ruperea, respectiv separarea materialului solicitat ca urmare a extinderii fisurilor microscopice.

Modurile de comportare la aceste solicitari se numesc generic rezistente, existand si denumiri cu semnificatii particulare: rezilienta (proprietatea de a suporta solicitari mari si de scurta durata – socuri – la incovoiere), duritatea (rezistenta la compresiune punctiforma). Valorile rezistentei la rupere prin intindere, una din cele mai importante proprietati mecanice, variaza in limite foarte largi, de la peste 4500 N/mm² (in cazul fibrelor de sticla), la circa 400900 N/mm² (in cazul metalelor comune si a aliajelor metalice), la circa 100200 (in cazul metalelor nobile, a unor neferoase si a maselor plastice armate) si chiar la 1030 (in cazul neferoaselor moi, a rocilor, unor mase plastice, rasinilor etc). In cursul incercarii rezistentei la intindere se urmareste concomitent si variatia lungimii probei cercetate. Diagrama tensiune - alungire permite urmatoarelor marimi specifice: rezistenta specifica la rupere, ca raport intre marimea fortei de rupere (maximul tensiunii) si marimea sectiunii initiale a epruvetei, [N/mm²]; limita de curgere, ca raport intre marimea tensiunii la inceputul deformarii plastice si marimea sectiunii initiale, [N/mm²]; c/ alungirea la rupere, ca raport intre marimea deformarii pe directia de tensionare si marimea lungimii initiale[%].

Duritatea - este pentru majoritatea materialelor cea mai importanta caracteristica fizico-mecanica. Se determina prin mai multe metode si dupa mai multe scari, specializate diferitelor structuri: materiale organice, materiale anorganice, metale etc.. Scara Mohs este o scara universala, cuprinzand 10 trepte de duritate, echivalente duritatilor a 10 minerale, si anume: 1. talc, 2. sare (gips), calcit, 4. fluorina, 5. apatita, 6. feldspat, 7. cuart. 8. topaz, 9. corindon, 10. diamant. Metodele de determinare a duritatii poarta, in general, numele scarii de masurare: (Brinell, Martens, Poldi, Rockwell, Shore etc.).

Conditiile specifice de solicitare a structurilor materiale in privinta proprietatilor mecanice isi gasesc concretizare in urmatoarele ipostaze de solicitare:

solicitari relativ uniforme, de scurta durata; testarea materialelor fata de aceste solicitari se caracterizeaza prin durata redusa a solicitarii (de la fractiuni de secunda la zeci de secunde) si prin cresterea progresiva si liniara a actiunii factorului de solicitare;

comportare la fluaj si in timp a rezistentei: specifica solicitarilor constante de durata si cu actiunea considerabila a factorului temperatura. Fluajul (curgerea) materialelor este determinata de o relaxare a tensiunilor, generata la randul sau de alungirea plastica a elementelor structurale;

oboseala si rezistenta la solicitari variabile, respectiv deteriorarea unui material solicitat variabil, oscilant, din cauza fisurilor si rupturilor care se instaleaza mult sub valoarea rezistentei la rupere sau a limitei de curgere; termenul anduranta este folosit pentru caracterizarea acestor solicitari.

Proprietatile mecanice sunt hotaratoare in privinta stabilirii destinatiei materialelor, de exemplu: duritatea la materialele pentru scule aschietoare, rezistenta la flexiuni repetate la pieile pentru fete de incaltaminte, rezistenta la tractiune la otelurile pentru cabluri, rezistenta la forfecare la materialele pentru elemente de imbinare, rezistenta la frecare la materialele pentru lagare, pentru pavimente, pentru talpi de incaltaminte, pentru anvelope etc. De asemenea, proprietatile mecanice prefigureaza durabilitatea produselor, indeosebi la produsele tehnice. Durabilitatea reprezinta capacitatea unui bun de mentinere a proprietatilor initiale un timp cat mai indelungat, in conditii de utilizare normala. Evident, durabilitatea reprezinta o trasatura a bunurilor de folosinta indelungata si le caracterizeaza in perioada de exploatare. In cazul marfurilor alimentare, se opereaza cu distinctia marfuri durabile / marfuri nedurabile (perisabile) pentru a evidentia capacitatea acestei categorii de marfuri de a rezista la fazele logistice specifice fara generarea diminuarii caracteristicilor care afecteaza vandabilitatea lor (aspectul, culoarea, consistenta).

b) Proprietati optice: se refera la comportarea materialelor la lumina. Lumina este deopotriva radiatie corpusculara si fenomen fizic ondulatoriu (caracterizat de lungimi de unda - λ cu valori cuprinse intre 360 - 720 nm (1 nanometru, nm = 1.10^{- 9} m)

Proprietatile derivate din relatia structura – comportare la lumina sunt:

transparenta – specifica structurilor materiale care permit trecerea aproape totala a luminii; la aceste substante, transmisia luminii este practic totala (cvasitotala);

transluciditatea – exprima o stare intermediara a comportamentului fata de transmisia luminii (partiala si multidirectionala); sunt considerate opale foarte multe din substantele care prezinta transluciditate tipica;

opacitatea – specifica structurilor cu transmisie foarte scazuta sau nula;

limpezime – proprietate a structurilor cu transmisie foarte inalta (sticle, lichide incolore);

luciu – specific structurilor la care factorul de reflexie al luminii este aproximativ egal cu cel al luminii primite; din punct de vedere merceologic, luciul cuprinde urmatoarele categorii: luciu diamantin (adamantin); luciu sticlos (materiale vitroase, cereale), luciu metalic; luciu matasos; luciu redus (semiluciu); luciu mat (structuri mate).

Aceste proprietati caracterizeaza diversele structuri in relatie cu radiatia optica. Fluxul radiatiei optice care vine pe suprafata unei structuri materiale (flux incident, F ) este egal cu suma valorii fluxului reflectat(F_r), a valorii fluxului radiant absorbit (F_a) si a valorii fluxului radiant transmis (F_t), astfel: F F_r F_a F_t. Marimile optice caracteristice materialelor sunt:

gradul de reflexie, respectiv masura in care suprafata unei structuri reflecta fluxul incident; aplicarea unor tratamente, cum ar fi straturile subtiri de interferenta, determina reducerea gradului de reflexie de circa 10 ori;

gradul de absorbtie indica masura in care structura considerata retine o parte mai mare sau mai redusa din fluxul incident;

gradul de transmisie arata masura in care structura de referinta lasa sa treaca prin ea o parte mai mare ori mai redusa din fluxul incident.

Structurile foarte transparente, cum este cazul sticlei optice, al lichidelor transparente etc. se caracterizeaza prin:

indice de refractie, respectiv raportul dintre viteza luminii in vid (c₀) si viteza luminii in mediul respectiv (n). Indicele de refractie se raporteaza la lungimea de unda a radiatiei monocromatice cu care se determina, de exemplu n_d (d-lumina galbena a heliului), n_F (F- lumina albastra a hidrogenului); n_c (c- linia rosie a hidrogenului). Indicele de refractie este o constanta fizica a multor solide si lichide transparente; practic, este dat de raportul dintre sinusul unghiului incident si cel al unghiului de refractie masurate la normala (si nu la planul suprafetei materiale). Constituie un foarte important element de verificare a calitatii la: uleiuri, lapte, combustibili lichizi, bauturi, sticla, mase plastice, permitand verificarea puritatii, concentratiei, veritabilitatii etc. Domeniul cercetarii indicelui de refractie se numeste refractometrie, iar aparatele cu care se fac masurarile indicelui de refractie se numesc refractometre.

dispersia, exprimata prin numarul lui Abbe n = (n_d-1)(n_F-n_c), pentru caracterizarea unei sticle optice din punctul de vedere al imprastierii cromatice (dispersiei). Dispersia este mare cand n < 50 si este mica atunci cand n >

c) Proprietati termice - reprezinta comportarea diferitelor produse la actiunea energiei termice. Principalii factori implicati in determinarea unui anumit comportament il constituie: starea suprafetei, presiunea, temperatura.

Caldura specifica – cantitatea de caldura necesara unui gram de materie pentru cresterea temperaturii cu un grad, fara modificari de natura fizica si chimica. Unitatea de masura - caloria = cantitatea de caldura necesara unui gram de apa pentru ridicarea temperaturii cu 1 ⁰C, de la 14,5⁰C la 15,5⁰C, egala aproximativ cu 4,585 J. Diversele materiale care compun marfurile se ordoneaza in functie de valoarea caldurii specifice, exprimata in cal x grad Celsius / g, astfel: apa = 1; textile = 0,28 – 0,44; metale = 0,1 – 0,2, cauciuc = 0,5, ceramice = 0,25.

Dilatarea termica – reprezinta marirea dimensiunilor sau volumului sub actiunea caldurii. Dilatarea poate fi: liniara sau volumica. Dilatarea termica este caracteristica de material. Marimea dilatarii volumice de la zero absolut pana la temperatura de topire pentru diverse materiale este de 67 %, iar cea liniara de circa 2%. Exista numeroase exceptii (structuri cu dilatare mai accentuata sau, dimpotriva, foarte redusa) care prezinta un interes deosebit in practica. Aceasta proprietate are numeroase implicatii in activitatea comerciala.

Conductibilitatea termica – proprietatea unei structuri de a asigura propagarea energiei termice. Caracteristica specifica, numita conductivitate termica, este direct proportionala cu suprafata si timpul de trecere si invers proportionala cu grosimea stratului conducator. Conductivitate termica mare prezinta metalele (vezi seria conductivitatii). Aplicatiile acestei proprietati sunt foarte ample in industria bunurilor de uz casnic, unde se aleg materiale cu conductibilitate foarte buna sau, dupa caz, foarte scazuta. Aceasta proprietate este dependenta de natura chimica, tipul de legaturi si microstructura materialului. Din punct de vedere al conductibilitatii, materialele se grupeaza in: a/ termoizolatori (materialele care au o conductivitate mai mica de 0,2 kcal · m · ⁰C / h), b/ termoconducatori.

Termoizolarea – proprietatea materialelor izolatoare de a conduce foarte putin caldura. Proprietatea este foarte importanta pentru produsele textile, materialele pentru incaltaminte, materialele pentru mobilier etc.

Stabilitatea termica este proprietatea de a rezista la acumulari de energie termica. Dupa aceasta proprietate, materialele se grupeaza in: a/ termorezistente (cu o mare rezistenta la temperaturi ridicate; de exemplu: azbestul, ceramica refractara etc.); b/ termostabile (rezista suficient de bine pentru temperaturi relativ ridicate); c/ termolabile (isi modifica proprietatile sub actiunea caldurii).

Stabilitatea piretica – comportarea la flacara (foc deschis); dupa acest criteriu, materialele sunt: pirorezistente (ignifuge); pirostabile; pirolabile (combustibile). Principala caracteristica a materialelor combustibile este capacitatea calorifica, exprimata in kcal /kg.

d) Proprietatile electrice caracterizeaza comportarea materialelor in campuri electrice. Cand un material conducator se afla intr-un camp electric, atunci ia nastere o densitate electrica de curent, dependenta de conductibilitatea materialului. Marimea asociata este conductivitatea electrica a materialului, iar marimea opusa este rezistivitatea sa. Ambele caracteristici sunt dependente, la corpurile solide, de microstructura, de organizarea atomica si de temperatura. Metalele sunt conductori excelenti, avand rezistivitate redusa. La asa-zisii supraconductori, rezistivitatea coboara la valori nemasurabile, la temperaturi apropiate de zero absolut. Valorile de conductibilitate nu evolueaza liniar, ci in „benzi valorice“. Mici modificari aduse diverselor materiale (de exemplu, aliajele) determina modificari majore ale proprietatilor electrice (practic, intre aliajele cuprului, de exemplu, sunt si unele foarte bune conducatoare electric si altele cu foarte buna rezistivitate).

Materialele electrotehnice se grupeaza, in functie de rezistivitate, in trei clase principale: conductori (la care rezistivitatea este cuprinsa intre valori de 10^-810^-6 Ωm, materiale tipice ale acestei clase fiind: metalele si grafitul), semiconductori (la care rezistivitatea este cuprinsa intre valori de: 10^-510⁶ Ωm, materiale tipice fiind: germaniul si siliciul), izolatori (la care rezistivitatea este cuprinsa intre valori de: 10⁶10¹⁶ Ωm, materiale tipice fiind: ceramica, masele plastice si sticla).

e) Proprietatile magnetice. Stiinta actuala leaga fenomenele magnetice de electricitate intr-un capitol consacrat al fizicii, numit electromagnetism. Proprietatile magnetice ale mediilor materiale sunt determinate in primul rand de interactiunea campului magnetic cu electronii invelisului atomic, respectiv de momentele magnetice ale acestora.

In functie de structura invelisului electronic, de tipul legaturilor chimice in molecule si solide, de interactiunile de ansamblu, de momentele magnetice rezulta proprietati magnetice diferite.

Orice substanta este magnetizabila, dar cel mai adesea efectul este evident doar intr-un camp magnetic intens. Materialul cercetat, introdus in campul magnetic, poate sa prezinte unul din comportamentele descrise in continuare.

Materialele care s-ar orienta, in zona slaba a campului magnetic, perpendicular pe liniile de camp sunt materiale diamagnetice (asa cum sunt: argintul, aurul, cuprul mercurul, plumbul si aproape toti compusii organici, dar si unele combinatii ale elementelor neferoase). Susceptibilitatea magnetica a acestor substante este negativa dar totdeauna extrem de slaba.

Materialele care s-ar orienta, introduse in zona intensa a campului magnetic, paralel cu liniile de camp, vor fi (fero)magnetice, asa cum sunt: otelul moale, cobaltul, nichelul si un numar mare de aliaje ale lor, in particular cele feroase. Aceste materiale au susceptibilitate magnetica pozitiva si foarte mare (de circa 10¹⁰ ori fata de cele diamagnetice) si au largi aplicatii in tehnica.

Substantele care manifesta actiuni asemenea materialelor feromagnetice, dar mult mai putin intense, sunt numite paramagnetice (asa cum sunt: aluminiul, cromul, platina, dar chiar si aliaje Fe-Ni). Aceste materiale au susceptibilitate magnetica pozitiva si foarte slaba (de circa 10² ori superioara celor diamagnetice).

6 Caracteristici tehnice de siguranta

Reprezinta insusiri ale unor marfuri care in perioada de consum/exploatare prezinta riscuri potentiale de un anumit fel. Pentru materialele de constructie, de exemplu, coeficientul de siguranta semnifica raportul dintre o tensiune limita si tensiunea maxima existenta practic. Restrictiile de natura economica si cele privind economisirea de resurse materiale pentru a asigura constructii usoare, reclama coeficienti de siguranta de 1,1 1,5. Cand riscurile generate deteriorarea materialelor se refera la vieti umane ori pagube insemnate, se opteaza pentru valori mult mai mari ale acestor coeficienti.

La alte grupe de marfuri siguranta semnifica lipsa riscurilor de accidentare a utilizatorilor, indeosebi cand acestia apartin unor categorii cu discernamant limitat: copii, varstnici, bolnavi etc. In unele tari dezvoltate, standardele vizand produse (jucarii, articole de menaj, carucioare etc.) destinate acestor categorii sunt printre putinele care mai au caracter obligatoriu.

Proprietati chimice

Cele mai cunoscute proprietati chimice ale marfurilor cu continut material sunt: compozitia chimica, stabilitatea chimica, rezistenta chimica si pH-ul.

Compozitia chimica reflecta natura substantei/substantelor care compun o marfa cu continut material. In marea lor varietate, marfurile sunt: cu compozitie unitar- elementara, amestecuri, aliaje, cu compozitii complexe rezultate ale unor reactii in urma carora substantele care au intrat in reactie au avut ca rezultat substante noi etc. Substantele cu compozitie unitar elementara se intalnesc in general in comertul cu reactivi, materii prime chimice, metalurgie. In cele mai multe situatii se intalnesc compozitii chimice binare, ternare, complexe („materiale compozite“).

Compozitia chimica este prezentata cu forma formula chimica si lista de constituenti, la care se precizeaza cota de participare cantitativa, in unitati absolute sau in procente.

Principalul indicator compozitional al unei substante este puritatea acesteia, indicata procentual. In unele cazuri, puritatea este exprimata indirect, prin indicatorul „continut maxim de impuritati“.

Dupa sursa de constituire, componentele unei marfi cu continut material sunt: native, adaugate si accidentale. Componentele native sunt tipice substantei, avand rolul esential in folosirea marfii respective, asa cum este cazul „substantei active“ dintr-un medicament sau al substantelor trofice de baza dintr-un aliment. Componentele adaugate intentionat („aditivi“) au roluri bine cunoscute tehnologilor, constituind materii prime si elemente distincte in reteta produsului, cum este cazul excipientilor din medicamente, al gamei largi a aditivilor din produsele alimentare si din marfurile nealimentare (cauciuc, mase plastice etc.). Componentele adaugate ilicit urmaresc realizarea de falsuri si constituie materie de contrafaceri. Componentele ajunse accidental intr-o substanta constituie un indicator al tehnologiei, profesionalismului si hazardului, de natura limitelor. Se disting doua categorii de substante accidentale: impuritatile tipice, asupra carora se poate estima natura si frecventa de aparitie (cazul obisnuit al nisipului ori al substantelor detergente in produsele alimentare) si impuritatile atipice, care sunt rezultatul hazardului, natura lor si ipostazele de aparitie avand caracter imprevizibil.

In cazul diferitelor categorii de marfuri s-au consacrat modalitati particulare de exprimare a compozitiei chimice. Astfel, in cazul marfurilor alimentare, se folosesc exprimari de forma: g/100 g produs sau % (pentru componentele native, dominante), mg/100 g produs sau mg % (pentru componente adaugate, slab reprezentate), g/100 g produs (pentru componente foarte slab reprezentate) si g/g produs (pentru componente prezente „in urme“).

Stabilitatea chimica reprezinta un tip de comportament inertial al unei substante in raport cu mediul inconjurator sau cu substantele din vecinatate ori cu care ia contact. Din punct de vedere al stabilitatii chimice, diversele substante sunt: foarte stabile (cazul metalelor nobile), stabile, relativ stabile si instabile („labile chimic“).

Rezistenta chimica este proprietatea unei substante care evidentiaza comportamentul sau chimic la factori de actiune precizati (factori de mediu, clase de substante chimice – acizi, baze, halogeni etc.). Se deosebesc substante rezistente, respectiv sensibile la actiunea factorului/factorilor considerat/ti.

pH-ul reprezinta logaritmul cu semn schimbat al concentratiei ionilor de hidrogen (pH = -log₁₀[H⁺]) dintr-un mediu lichid sau care este dizolvat intr-un lichid. Notiunea pH („potential de hidrogen“) a fost introdusa in stiinta la inceputul secolului al XX-lea (chimistul danez S. Soerensen, Laboratoarele Carlsberg, 1909) pentru a exprima mai simplu caracterul acid sau bazic al unei solutii. Valoarea pH a diverselor solutii variaza intre 1 si 14. Un mediu cu valoarea 7 (cazul apei proaspat distilate, la 25⁰C) este neutru; cu cat valoarea se departeaza catre 1 se accentueaza caracterul acid si, similar, cu cat valoarea creste catre 14, cu atat caracterul mediului este mai bazic. Iata cateva exemple: acizii minerali (0-1), acidul din bateriile auto (0,8), acidul gastric (0,7-1,2), sucul de lamaie si bauturile racoritoare acide (2,2-2,5), otetul (3), sucul de portocale si de tomate (3,5-3,8), berea (4,3), cafeaua (5), laptele (6,5), sapunul de maini, detergentii si soda calcinata (9-10), amoniacul (11), solutii de curatire si albire (12-13), soda caustica (13,5-14). In practica se realizeaza si substante care sunt mai acide decat cele cu valoare pH1 (asanumitii superacizi) sau care sunt mai bazice decat solutia NaOH (asa numitele superbaze).

Determinarea exacta a pH-ului este dificila si se face cu o aproximatie acceptata de circa 2%. Determinarea practica a valorii pH se face:

-cu hartie pH: banda de hartie filtru imbibata cu solutie de indicator si uscata, care se introduce in solutia de cercetat si evidentiaza cu aproximatie valoarea pH prin culoarea pe care o capata si compararea cu o scala de referinta;

-cu indicatori pH: substante care nu interactioneaza cu mediul chimic cercetat, dar care au proprietatea ca iau o anumita culoare atunci cand valoarea pH atinge un prag cunoscut. Se disting indicatori calitativi (care evidentiaza neexact o plaja larga de valori ale pH-ului) si indicatori cantitativi (capabili sa evidentieze diferente mici ale valorii pH, dar pe un domeniu ingust). Indicatori larg cunoscuti sunt: fenolftaleina, metiloranjul etc.

-cu pH-metre: insotite de electrozi selectivi de pH (electrozi de sticla, electrod de hidrogen s.a.).

Aplicatiile pH sunt numeroase (bauturi, alimente, cosmetice, produse industriale etc.) si foarte importante, uneori valoarea pH fiind mai importanta decat valoarea aciditatii totale.

O problematica similara pH-ului o reprezinta pOH-ul, care indica, asemanator, bazicitatea (masura concentratiei ionilor de hidroxid de sodiu dintr-un mediu lichid).

8 Proprietati psihosenzoriale

Proprietatile psihosenzoriale au implicatii majore asupra comportamentului consumatorilor, ele putand stimula sau inhiba decizia de cumparare si consumul.

Ponderea acestor proprietati in aprecierea calitatii a crescut in mod considerabil, mai ales in cazul unor marfuri cum sunt: mobila, decoratiunile interioare, vestimentatia, produsele alimentare etc. In practica economica sunt consacrate profesii si ocupatii din categoria degustatorilor si analistilor senzoriali, cu specializari pe domenii (bauturi, produse lactate, produse din carne, legume-fructe, stimulente, parfumuri, cosmetice etc.).

Proprietatile psihosenzoriale cuprind proprietatile organoleptice si proprietatile estetice.

a) Proprietati organoleptice

Aceasta categorie de proprietati este specifica in primul rand produselor alimentare, intrucat ele sunt legate direct de o trasatura esentiala a produsului alimentar – prospetimea, din ce in ce mai mult constientizata de consumatori ca o conditie esentiala in alimentatia sanatoasa. Ele cuprind: proprietatile olfactive, gustative, tactile si sonor/fonice

Proprietatile olfactive

Adesea in practica suntem confruntati cu situatii cand decizia de cumparare a unei marfi este influentata de mirosul produsului respectiv. Este cazul majoritatii produselor alimentare, dar afirmatia este valabila si la unele produse chimice, iar la produsele de parfumerie si cosmetica putem spune chiar ca mirosul este factorul hotarator in decizia de cumparare. Pentru unele produse, se opereaza cu termenii aroma, buchet, iz etc., care au conotatii specifice si definitii particulare in context.

Henning a clasificat mirosurile fundamentale in sase tipuri distincte, construind prisma ce-i poarta numele (figura 1).

Figura 1 - Prisma olfactiva a lui Henning

Proprietati gustative

Sunt tipice indeosebi pentru alimente. Gustul este acea forma a sensibilitatii chimice ce serveste la aprecierea si identificarea produselor alimentare, contribuind in mare masura si la crearea unor conditii psihofiziologice favorabile ingerarii hranei. Senzatia de gust este data de acele componente dizolvabile din alimente care au gust particular. Un produs care are gust este apreciat ca fiind sapid, iar daca gustul lipseste produsul este insipid. Gusturile de baza (v. fig. 2) sunt sarat, dulce, amar si acru, ele fiind rezultatul unor senzatii induse de substante pure. Exista si senzatii derivate sau mixte, provocate de amestecuri diferite intre substantele pure. Tot Henning a fost cel care a realizat tetraedrul gusturilor.

Figura 2 - Tetraedrul gusturilor (dupa Henning)

Gustul dulce pur este propriu glucozei, galactozei, fructozei, lactozei. Gustul sarat pur este imprimat de clorura de sodiu (sarea de bucatarie). Gustul acru este conferit de prezenta ionilor de hidrogen, fiind specific solutiilor acizilor alimentari (acetic, tartric, citric, malic). Gustul amar este tipic unor substante cum sunt: chinina, unele saruri ale magneziului etc.

Fata de gusturile cuprinse in aceasta schema clasica, in practica prezinta mult interes si alte gusturi, indeosebi gustul picant, pentru care s-au consacrat serii de produse alimentare cu acest caracter.

Exista si proprietatea numita aroma care reprezinta o senzatie generata de unele insusiri ale unor substante de natura chimica sau rezultate din amestecul unor substante naturale ori sintetice, care stimuleaza simultan atat simtul olfactiv, cat si cel gustativ. Este o caracteristica olfacto-gustativa, specifica produselor alimentare.

Proprietatile tactile: sunt specifice unor marfuri si sunt apreciate prin intermediul simtului tactil. Cu ajutorul lor apreciem anumite caracteristici ale marfurilor precum tuseul (neted, aspru, fibros), consistenta (moale, tare, sfaramicioasa) etc.

Proprietatile sonore/fonice: in aceasta categorie intra sunetul produs de diversele structuri materiale in anumite conditii (ciupire, lovire, miscare, cadere), care sunt indicii importante pentru identificarea naturii si calitatii structurilor respective. Aceste proprietati sunt importante in cazul produselor din metal, ceramica, sticlarie, lemn, textile s.a.

b) Proprietati estetice

Proprietatile estetice au adesea un rol hotarator in privinta deciziei de cumparare intrucat acestea se percep cel mai usor, prin contact vizual si vizeaza forma, aspectul, finisarea si ambalajul produsului, precum si la interactiunile forma - culoare - ornament, forma - ambalaj - mod de prezentare, forma - structura - functionalitate etc.

Vazul este, pentru indivizii cu vedere normala, aproape exclusiv calea de evidentiere a acestor proprietati, ceea ce face ca pentru aceste proprietati sa se opereze predominant subiectiv.

Cele mai importante categorii estetice sunt: linia, forma, desenul, ornamentul, culoarea, armonia si contrastul, simetria, proportia, stilul.

Linia delimiteaza forma obiectelor, utilizandu-se in acest scop linii imitative si geometrice, constituindu-se astfel desenul. Liniile au o functie constructiva, deoarece exprima proportiile si simbolizeaza miscarea, permitand transpunerea in produs a ideilor creatorului. Liniile au totodata si o functie expresiva, prin aceea ca scot in evidenta trasaturile temperamentale ale designerului.

Forma reprezinta manifestarea exterioara a ordinii interioare a unui obiect. Forma este receptata prin simtul tactil si simtul vizual, provocand omului o reactie emotionala in sens favorabil, de acceptare a produsului respectiv, sau in sens negativ, de neacceptare. Reactia emotionala este determinata in mare masura de corelatia sesizata de om intre forma, compozitia, structura, tehnologia de fabricatie si destinatia produsului, de aceea forma trebuie sa fie cat se poate de logica si usor de perceput.

Desenul este consecinta fireasca a schitarii liniilor si a conturarii formelor, determinand, alaturi de culoare, aspectul exterior al unui produs.

Ornamentul constituie un element de podoaba sau un ansamblu de elemente decorative, folosit cu scopul de a imbunatati aspectul general al unui produs. Ornamentul, asemeni altor elemente estetice, are un caracter istoric, fiind specific fiecarei perioade artistice. Ornamentul capata valoare estetica numai atunci cand respecta niste norme estetice vizand bunul gust, sau atunci cand nu este un adaos inutil ori strident.

Culoarea poate influenta estetica produselor datorita impactului psihologic determinat de cromatica. Culoarea poate induce senzatia de cald (se numesc culori calde culorile cu lungime de unda mare - rosu, galben, portocaliu) sau senzatia de rece (se numesc culori reci culorile cu lungime de unda mica - verde, albastru, violet). Pe de alta parte, culorile prea vii sunt obositoare, culorile inchise au efect descurajant, depresiv, in timp ce culorile deschise au efect stimulator, pozitiv.

Din punct de vedere teoretic, culoarea nu este decat o proprietate fizica speciala, rezultat al reflectarii luminii pe suprafata corpului considerat sau al iradierii corpului. In aceasta abordare, albul si negrul nu sunt culori. In viata practica sunt consacrate modele de lucru, pentru diversele domenii, cum sunt: cercul culorilor, triunghiul culorilor etc.

Tratarea problematicii culorii se face la disciplina Design si estetica marfurilor.

Armonia si contrastul se refera la coeziunea elementelor artistice componente, formand impresia finala de placut, agreabil. Armonia poate fi stabilita in privinta culorilor, folosindu-se conceptul de armonie cromatica; aceasta poate fi monocroma (combinatii de nuante diferite ale aceleiasi culori) sau policroma (combinatii de culori diferite).

Simetria este responsabila pentru stabilirea raporturilor calitative legate de marime si forma, de aranjare si concordanta ale partilor unui intreg, intotdeauna existand raportarea fata de un centru, o axa sau un plan. Asimetria este opusul starii de simetrie si a fost introdusa in unele stiluri artistice in scopul evadarii din clasicul conventional.

Proportia stabileste raporturile cantitative privind marimea diferitelor componente ale unui ansamblu, adesea putandu-se gasi formule matematice pentru a exprima proportiile in care se afla aceste elemente.

Stilul reprezinta ansamblul de trasaturi de concepere, realizare, comercializare si folosinta a unui produs care denota unitate de abordare/nota caracteristica pentru un context spatio-temporal, producator, piata.