Cultura politica si cultura civica

Cultura politica si cultura civica

Cu mult inainte ca termenul de "cultura politica" sa fi fost inventat, continutul lui a suscitat un imens interes dar si mai mari controverse si confuzii in filosofia si stiinta politica. Platon, in "Republica", corela calitatea guvernarii cu "dispozitiile" si atitudinile indivizilor. Rolul educatiei in socializarea politica, respectiv in formarea constiintelor, atitudinilor, sentimentelor politice, a fost subliniat si de Platon si de Aristotel.

Mai tirziu, la inceputul veacului al XVI-lea, Machiavelli constata ca functionalitatea institutiilor democratice, depinde, in mod fundamental, de caracterul indivizilor.

Peste doua veacuri, Montesquieu explica natura institutiilor politice ale unui stat, insistand asupra rolului variabilelor sociologice, antropologice si psihologice.

In 1853, Tocqueville, intr-o scrisoare adresata lui F. de Corcelle, semnala rolul decisiv al sentimentelor, "inclinatiilor inimii", credintelor, moravurilor, in modelarea institutiilor politice. Lucrarea sa, "Democratia in America" este o demonstratie seducatoare a rolului culturii politice in asigurarea stabilitatii sistemului democratic.

La inceputul acestui veac, Max Weber face o analiza pertinenta a valorilor si atitudinilor ce-si au originea in religia protestanta, ca principali factori catalizatori ai schimbarilor in structura economica si politica a unei societati. Y. Schmeil, Ch. Foster, M. Dogan, Dominique Pellasy, J. Welc, R.D. Putman si Ellis Wildavski, Thomson sunt numai cateva nume care demonstreaza importanta deosebita pe care politologii o acorda astazi acestei teme. Cercetarile lor au contribuit semnificativ la clarificarea conceptului de cultura politica, chiar daca el ramane in continuare un concept controversat plin de capcane.

Astfel, sociologul francez Maurice Duverger manifesta reticenta fata de adoptarea acestui concept in stiintele politice. El sustine ca urmatoarele concepte - de cultura economica, politica, estetica - ar fi indreptatite, daca respectivele domenii ar poseda valori proprii, diferite de ale altora. Se poate vorbi mai degraba - afirma acelasi autor - despre aspectele politice ale culturii decat despre cultura politica. In realitate insa, valorile care se manifesta in aceste domenii nu sunt altceva decat valorile de baza ale societatii globale aplicate la un domeniu particular. "¹³ Cu toate acestea, - conchide politologul mai susamintit -s-ar putea justifica intr-un fel utilizarea termenului, deoarece el trimite la o anumita realitate reprezentata fie de anumite aspecte politice ale culturii, fie de aspectele culturale ale politicii, aspecte care indiferent cum le-am numi formeaza un ansamblu coerent si coordonat".

Chiar si "parintii" culturii politice - respectiv Gabriel Almond, Sidney Verba si Lucien Pye - sesizeaza anumite dificultati pe care le creeaza utilizarea acestui concept. Pe de-o parte, ei sustin ca au creat acest termen tocmai din nevoia de a evidentia caracterul distinct al sferei politicului, intelegerea ei ca o subcultura distincta, cu reguli de comportament si procese de socializare specifice. Pe de alta parte, ei evidentiaza - dincolo de avantajele utilizarii acestui concept - dificultatile pe care le creeaza. "Stim ca antropologii utilizeaza termenul de cultura in moduri foarte variate si ca, introducandu-l in vocabularul stiintei politice, riscam sa importam atat avantajele cat si ambiguitatile sale".¹⁴

In acelasi context, Lucian Pye semnala riscul utilizarii termenului in discutie ca explicatie salvatoare ori de cate ori analiza politica se afla in impas. J. Schemeil prefera utilizarea la plural a termenului, care, oricum, ramane o "inventie a antropologilor". ¹⁵In conceptia sa, singularul este nerelevant pentru ca sugereaza o cultura politica unica, cu efecte multiple asupra vietii politice dintr-o tara. Termenul de "culturi politice" pe care il propune, exprima pluralismul cultural care are, insa, un factor comun, si anume, atitudinea fata de regimul politic. Mattei Dogan si Dominique Pelassy constatau ca este dificil sa vorbim despre o cultura politica nationala, mai ales pentru tarile in care procesul de omogenizare nu este atat de avansat ca in Franta sau SUA. Ei se intreaba daca nu cumva introducand conceptul de cultura politica "nu riscam explicatii care nu se magineasc la realitatea sociala, sau, cu alte cuvinte, nu riscam un regres stiintific?"

Cu toate controversele pe care le-a provocat, cei mai multi politologi considera ca renuntarea la utilizarea acestui termen ar fi oricum mult mai pagubitoare decat acceptarea lui cu toate dificultatile si ambiguitatile pe care le produce.

Ce se intelege insa, mai exact, prin cultura politica?

In limbajul comun, ea se identifica cu informatia politica. Se apreciaza ca o persoana are cultura politica, daca voteaza in cunostinta de cauza sau este la curent cu regulile jocului politic.

In stiintele politice, termenul a fost utilizat pentru prima oara in 1956 de Gabriel Almond in lucrarea "Comparative Political System". El reia in 1963, impreuna cu Sideny Verba,problematica culturii politice in renumita lucrare : "Cultura Civica". Aici, atragand atentia asupra caracterului politic al continutului culturii mondiale pe cale de a se naste, in mod indirect, ei subliniaza inca o data necesitatea utilizarii conceptului de cultura politica. "Cand vorbim de cultura politica a unei societati - sustin G. Almond si S. Verba - ne referim la sistemul politic, asa cum a fost internalizat in cunostinte, sentimente si evaluari ale populatiei sale (.) Cultura politica a natiunii este "distributia particulara " a patternurilor din "orientarile" catre "obiectele politice", asa cum se realizeaza acestea intre membri natiunii.

In conceptia autorilor, exista trei tipuri de orientari ;¹⁶

1."orientarea cognitiva", adica cunoasterea si credinta cu privire la sistemul politic ;

2."orientarea afectiva", respectiv sentimentele privind sistemul politic ;

3."orientarea evaluativa", care se refera la judecatile si opiniile cu privire la "obiectele politice". Principalele elemente care definesc orientarile cognitiva, afectiva si evaluativa a indivizilor sunt urmatoarele : nivelul informarii politice, a cunostintelor si sentimentelor pe care le au fata de sistemul politic national ; cunostintele si sentiemntele despre natura si limitele deciziilor publice si politice si despre modul in care sunt puse in practica ; gradul de constientizare a drepturilor, libertatilor si obligatiilor politice ; cunoasterea si utilizarea strategiilor si mijloacelor pentru protejarea si pentru controlul eventualelor derapaje ale puterii ; gradul de implicare in mecanismele puterii locale ; criteriile folosite pentru judecarea performantelor sistemului politic si a elitelor politice ; constientizarea impactului si a semnificatiei actului de guvernare politica.

Mergand pe acelasi filon, J. Wiatr defineste cultura politica ca totalite a atitudinilor, valorilor si tipurilor de comportament existente intr-o societate referitoare la relatiile reciproce dintre puterea politica si cetateni.

M. Dogan si D. Pelassy sustin ca respectivul concept "desemneaza un set de credinte politice, de sentimente si de valori care prevaleaza pentru o natiune la un moment dat".¹⁷

Cultura politica nu este numai produsul istoriei colective, ci si a istoriei fiecarui individ,  sinuoaselor itinerarii pe care le-a parcurs. Ea are legatura atat cu instiutiile politice cat si cu experientele personale ale indivizilor.

Cultura politica joaca un rol esential atat in viata comunitatii, cat si in viata individului. Comunitatii ii ofera un set de valori, atitudini, norme si idealuri care sa asigure functionalitatea si coerenta institutiilor sale. Individului ii pune la dispozitie un ghid care sa-i faciliteze participarea la viata publica si politica.

Cultura politica trebuie inteleasa ca un subsistem al culturii in general iar ansamblul de idei si opinii si atitudini politice ale indivizilor, ca o parte componenta a culturii lor generale. Ideile si credintele politice ale indivizilor nu sunt rupte de cultura lor generala, de conceptia lor despre viata, de viziunea lui asupra naturii umane in ultima instanta. De exemplu, o viziune pesimista intretine o stare de suspiciune sociala, diminueaza gradul de incredere si loialitate manifestatae la nivelul comunitatii, generand mai departe, o atitudine politica pasiva, de resemnare fata de autoritatea politica. Dimpotriva, o viziune optimista asupra esentei umane se directioneaza in incredere sociala, solidaritate civica, atitudine reflexiv-critica fata de putere si participare activa la viata publica.

Pe de alta parte, trebuie remarcat urmatorul fapt : cultura politica nu are o structura uniforma, omogena. Dincolo de diferentele dintre culturile politice ale diferitelor natiuni (care reies din studiile, cercetarile efectuate de Almond si de Verba) sunt semnalate diferente in interiorul aceleiasi natiuni, fie intre diferitele sale regiuni, fie intre diferitele categorii social-poltice (ex., elite-nonelite).

Diferentele cu privire la nivelul culturii politice, intre diferitele regiuni sunt expresia deosebirilor dintre nivelele dezvoltarii economice si dintre gradele de maturizare politica specifice acestora. Asa stand lucrurile, cultura politica apare ca un rezultat al competitiei dintre diverse moduri de raportare la viata politica, dintre diverse "moduri de viata", cum sugereaza Wildavsky, Ellis, Thompson.

Cercetarile in domeniu scot in evidenta faptul ca opiniile si atitudinile politice pot diferi si in functie de nivelul educational, de categoria de varsta, de mediul de rezidenta, de statutul politic al individului. L. Pye semnaleaza diferentele dintre cultura politica a elitelor si cea a nonelitelor. In anumite circumstante, elitele pot deveni forte motrice de modernizare politica a societatii , pot contribui fundamental la inocularea noilor mentalitati politice in constiinta nonelitelor, la dezvoltarea societatii civile. In noile democratii, maturizarea clasei politice, dezvoltarea unei culturi politice moderne la nivelul acestei clase devine o prioritate absoluta urmarind ca, ulterior, fenomenul sa se generalizeze la nivelul maselor. Se poate spune ca exista societati caracterizate printr-o mai mare fragmentare a culturii politice, sau, dimpotriva, printr-o mai mare omogenizare.

Fragmentarea culturii politice (diferentierea ei pe regiuni, categorii sociale) are serioase repercursiuni asupra stabilitatii si fortei institutiilor democratice, in sensul diminuarii lor.

Daca primele cercetari in domeniul culturii politice au urmarit si accentuat diferentele existente(pe acest plan) intre diferitele natiuni (vezi Almond si Verba - "Cultura civica") astazi se constata reorientarea lor catre evidentierea diferentelor existente in cadrul aceleiasi natiuni (Robert D. Punam, Wildavsky, Ellis Thompson).

In functie de tipurile de orientari politice existente in diversele tari fata de "obiectele politice" (de la sistemul politic in general, pana la individ ca actor politic), G. Almond si S. Verba vorbesc despre existenta a trei mari tipuri de subculturi politice : parohiala, depedenta si participativa. Ei atentioneaza asupra caracterului mixt al culturii politice.

1.Cultura politica parohiala desemneaza frecventa zero a orientarii politice. Exemplul cel mai relevant este cel al triburilor, care constientizeaza vag sau deloc existenta guvernului central si a caror viata este in mare parte neafectata de deciziile centrale. Deci, cultura politica parohiala este intalnita in comunitatile in care structura politica este inexistenta, relatiile sociale fiind reglementate prin instrumentul valorilor traditionale nonpolitice.

2.            Cultura politica (pasiva) dependenta desemneaza o frecventa inalta a orientarilor fatade sistemul politic general (sentimente cum ar fi patriostismul) si fata de "obiectele de output"(adica punerea in practica a politicilor, fluxul de sus in jos) insa orientari zero in ceea ce priveste fluxul de jos in sus si perceperea sistemului in calitatea de participant activ. Actorii sociali sunt constienti de existenta sistemului politic dar au un rol pasiv in raport cu acesta. Exemplul cel mai relevant este cel al oamenilor ce traiesc in regiunile autoritare, in dictaturi unde ei se percep mai mult ca alienati politic, ca intrusi, decat ca participanti la procesul politic.

3.            Cultura politica participativa se caracterizeaza prin orientari maxime fata de toate "obiectele politice", in special fata de sine ca participant activ la politica. Indivizii sunt constienti de drepturile si obligatiunile lor politice, implicandu-se in sfera politica activ si rational. Participarea lor este fundamentata cognitiv si atitudinal : dispun nu numai de cunostinte politice, ci si de abilitati de comunicare, cooperare, negociere.

Una din concluziile cele mai semnificative, care se desprinde din analiza comparata pe care au intreprins-o Almond si Verba, o constituie faptul ca cele trei subculturi : parohiala, dependenta si participativa pot  coexista in sanul aceleiasi culturi politice. In majoritatea democratiilor moderne cele trei subculturi, in interactiunea lor, constituie componentele culturii politice democratice, cultura participativa ocupand un rol privilegiat in raport cu celelalte doua.

Specifica democratiilor moderne occidentale este combinatia pasiva- participativa, caracterizata prin puternice modele de participare politica pe fondul unor obiceiuri traditionale care impun respect fata de lege si loialitate fata de structura puterii.

Cu cat dimensiunea participativa a unei culturi politice este mai proeminenta, cu atat sentimentul competentei civice este mai prezent atat la nivelul individului, cat si al comunitatii ; si invers, cand intr-o cultura politica componentele parohiale si dependente sunt dominante, sentimentele indivizilor de alienare politica si neincredere sociala sunt tot mai frecvent intalnite.

In legatura cu evolutia politica viitoare a statelor, Almond si Verba propun o viziune optimista : "Noua cultura politica mondiala - anticipeaza ei - va fi o cultura politica a participarii". Se subintelege ca tot mai multe state vor alege calea democratiei in dezvoltarea lor ulterioara.

Infuzarea modelului democratic participativ in tot mai multe tari va presupune mai mult decat existenta institutiilor formale ale democratiei (partide politice, legislativ ales, sufraj universal). Pe langa toate acestea, existenta unei culturi politice democraticve va fi indispensabila. Astazi, politologii ca si cetatenii obisnuiti, se intreaba deopotriva in ce masura este posibila transplantarea culturii politice democratice in statele post comuniste. S-a constatat ca - sustin autorii mai sus mentionati - transferul culturii politice a statelor democratice occidentale in societatile in tranzitie intampina cel putin doua mari obstacole : primul deriva din obiectivele marilor idei ale democratiei, care se realizeaza cu distorsiuni, cu modificari substantiale ; al doilea, il constituie problemele obiective cu care se confrunta aceste natiuni : tehnologii si sisteme sociale arhaice.

In continuare, vom incerca sa delimitam conceptele de cultura civica si de cultura politica.

Cultura civica imbina modernitatea cu traditia, este "o cultura pluralista, bazata pe comunicare si persuasiune, o cultura a consensului si a diversitatii, o cultura care a permis schimbarea, moderand-o insa"(G. Almond si Verba).

Autorii mai sus amintiti incearca sa construiasca conceptul de cultura civica intr-o relativa si partiala opozitie cu cultura politica parohiala si dependenta. In acelasi timp, aparent paradoxal, ei nu identifica cultura civica nici cu cultura politica participativa. In conceptia lor, cultura civica nu este in mod exclusiv o cultura politica participativa, ci o cultura politica mixta, in care coexista cele trei tipuri de cultura politica, predominanta fiind insa cea participativa.

Cultura civica nu este acelasi lucru cu educatia civica. Educatia civica prescrie modul in care cetatenii trebuie sa se comporte intr-o societate democratica, cuprinde deci normele comportamentului cetatenesc, norme ce subliniaza aspectele participative ale culturii politice. Se asteapta ca cetateanul sa se implice activ si rational in politica, sa fie bine informat si sa participe la procesul decizional. Toate aceste caracteristici nu definesc cultura civica, ci cultura politica participativa. Cultura civica este mai mult decat atat, ea este "o cultura participativa a rationalitatii (.) in care cultura politica si structura politica sunt in armonie (.). Orientarile politice mai traditionale au tendinta de a limita angajamentul individului in raport cu politica si de a-l slabi. Intr-un sens, orientarile dependente si parohiale "stapanesc" sau tin la locul olor rientarile politice participative"(G. Almond si Verba).

In concluzie, cultura civica este o cultura politica echilibrata, in care activitatea politica si rationalitatea sunt echilibrate de pasivitate, traditionalitate si angajament fata de valorile parohiale. Cultura civica este, deci, o combinatie intre cultura modernista si cea traditionalista, o cultura pluralista bazata pe informatie si persuasiune, pe dialog, pe consens si pluralism, pe diversitate si toleranta, care permite si incurajeaza schimbarea, termperandu-i excesele. Ea caracterizeaza acea societate in care exista un numar mare de indivizi care participa activ la viata publica. Ei detin informatii politice relevante, actioneaza rational, constientizeaza drepturile si libertatile lor si coopereaza in vederea realizarii intereselor comune. Cetatenii dezvolta sentimentul unei competente civice subiective, al increderii in abilitatile lor politice si decizionale. In societatile in care increderea cetatenilor in capacitatea lor de a influenta guvernamantul este mare, si gradul lor de implicare in procesul politic este mare. Simplul fapt ca cetatenii cred in mitul democratiei deschide calea participraii. Cetatenii care nu cred in acest mit, de regula, se implica si mai putin in viata social-politica, sunt mai pasivi, inerti, apatici.

In literatura de specialitate, pe langa conceptele de "cultura politica" si "cultura civica", este vehiculat si conceptul de "cultura politico-administrativa", intr-un inteles care se diferentiaza fara insa a-l opune celor dintai. In conceptia lui Yves Meny, conceptul de cultura politico-administrativa se refera la un ansamblu de norme si valori produse de o societate data si care pot fi in contradictie cu normele si valorile afisate de respectivul sistem. Contradictiile dintre valorile oficiale si cele efectiv practicate, sustine el, dovedesc capacitatea democratiei de a se autocorecta si importanta culturii politice pentru populatie, care nu admite pe termen lung coruperea principiilor democratiei. Exemple concludente in acest sens le ofera Italia postbelica si perioada Mac Carthista in SUA. Democratia nu este un sistem perfect, lipsit complet de erori. Superioritatea democratiei consta in capacitatea ei de a sesiza si corecta erorile cu ajutorul culturii civice.