Creeaza.com - informatii profesionale despre


Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice



Acasa » didactica » carti
ALISTAIR MACLEAN - Operatiunea Seawitch

ALISTAIR MACLEAN - Operatiunea Seawitch



ALISTAIR MACLEAN

Operatiunea Seawitch


 

Alistair MacLean, fiul unui preot scotian, a copilarit in Highlands. In 1941, la varsta de optsprezece ani, s-a inrolat in Marina Regala. Cei doi ani si jumatate petrecuti la bordul unui crucisator i-au furnizat experienta necesara pentru a scrie primul sau roman, HMS Ulysses, un impresionant document despre razboiul pe mare. Dupa razboi, a obtinut diploma 'English Honours', la Glasgow University, devenind profesor, iar in 1983 si-a luat un doctorat la aceeasi universitate.

Prin stilul sau specific, Alistair MacLean este recunoscut drept unul dintre cei mai importanti scriitori contemporani. Toate romanele sale au fost bestsellers-uri mondiale si unele din ele au fost ecranizate (Tunurile din Navarone, Acolo unde se avanta vulturii).


A murit in 1987.

PROLOG

In mod normal exista numai doua tipuri de utilaje marine care se ocupa cu descoperirea si extractia petrolului de pe fundul oceanului. Primul, care este destinat mai ales detectarii petrolului, este un vas cu autopropulsie, uneori de o marime considerabila. In afara de semeata sa instalatie de foraj, nu se deosebeste cu nimic de oricare vas comercial transatlantic; scopul lui este sa foreze in zone unde studiile seismologice si geologice indica existenta petrolului. Operatiunea tehnica este extrem de complexa, totusi aceste vase au obtinut un succes remarcabil Ele sufera insa de doua inconveniente majore. Desi sunt dotate cu cel mai avansat si sofisticat echipament de navigatie, incluzand propulsoare cu elice cu impingere laterala, ca sa le mentina echilibrul in timp ce plutesc pe mare, mareele si vanturile puternice fac ca forajul sa devina foarte dificil, si intr-adevar, atunci cand vremea este nefavorabila, activitatea trebuie intrerupta.

Sistemul actual de foraj petrolier si de extractie - mai ales de extractie - asa-numitul 'sistem cu vinci', se foloseste aproape pretutindeni. Un utilaj petrolier de acest tip trebuie sa fie bine remorcat si este format dintr-o platforma care transporta utilajele de foraj, macaralele, suporturile si tot restul echipamentelor, incluzand si cele necesare traiului Utilajul este ancorat de fundul marii cu ajutorul unor picioare de sustinere puternice. In conditii normale este de o mare eficacitate, dar, asemeni navelor folosite la descoperirea rezervelor de petrol, are inconveniente. Nu are mobilitate. Trebuie sa-si suspende operatiunile chiar atunci cand vremea este potrivit de neprielnica. Iar acest utilaj poate sa fie folosit numai in apele putin adanci: cea mai adanca este in Marea Nordului, acolo unde se afla majoritatea acestor utilaje. In Marea Nordului el sta cufundat in apa la o adancime de aproximativ patru sute cincizeci de picioare[1], iar cheltuiala necesara lungirii stalpilor de sustinere ar fi atat de prohibitiva incat extractia petrolului ar deveni foarte costisitoare, chiar daca americanii au in plan sa construiasca un utilaj cu stalpi de sustinere de opt sute de picioare pe coasta Californiei. Exista, de asemenea, factorul de risc. Doua asemenea utilaje au fost deja pierdute in Marea Nordului. Cauza acestor dezastre n-a fost elucidata, desi se banuieste, evident nu fara motiv, ca s-au produs avarii intr-unul sau in mai multi stalpi de sustinere, datorate proiectarii, structurii sau carcasei metalice.

Apoi mai exista si cel de-al treilea tip de utilaj petrolier - PPE - din punct de vedere tehnic, platforma de productie/foraj prin elasticitate. In timpul desfasurarii actiunii din aceasta carte nu exista decat un prototip de acest fel in toata lumea. Platforma - zona de lucru - era cam de marimea unui teren de fotbal - daca, cumva, cineva isi poate imagina un teren de fotbal triunghiular, intrucat platforma era, de fapt, un triunghi echilateral. Puntea nu era fabricata din otel, ci dintr-un bloc de beton armat, proiectat special, furnizat de o companie olandeza constructoare de nave petroliere. Suportii acestei platforme masive fusesera proiectati si construiti in Anglia, fiind de fapt trei picioare enorme de sustinere din otel, cate unul la fiecare colt al structurii. Toti trei erau legati unul de altul printr-un sistem de cilindri orizontali si diagonali, goi pe dinauntru. Ansamblul oferea un nivel de flotabilitate atat de ridicat incat platforma de lucru pe care o sprijineau devenea inaccesibila chiar si celor mai inalte valuri.

De la baza fiecaruia dintre cei trei stupi, cabluri masive din otel se intindeau pana la fundul oceanului, unde fiecare set triplu era atasat cu ancore mari de fundul marii. Motoare puternice puteau sa ridice sau sa coboare aceste cabluri la comanda, astfel incat ancorele sa poata ajunge la adancimi de doua-trei ori mai mari decat ale majoritatii instalatiilor petroliere fixe moderne.

Astfel ele puteau sa opereze la adancimi mai indepartate de tarmul continental.

PPE avea si alte avantaje considerabile.

Extraordinara sa flotabilitate oferea o elasticitate constanta cablurilor ancorelor, iar aceasta elasticitate elimina practic ridicarea, inclinarea si rostogolirea platformei. Astfel utilajul putea sa continue operatiunea pe timp de furtuna violenta care ar fi putut opri automat productia pe oricare alt tip de instalatie.

In plus, utilajul era practic imun la efectele vreunui cutremur submarin.

De asemenea, era mobil. N-avea decat sa ridice ancorele ca sa se mute in zone virtual mai productive.

Iar in comparatie cu instalatiile petroliere standard, costul stabilirii pozitiei oricarui loc dat era atat de scazut incat nici nu merita sa fie mentionat decat in treacat.

Numele acestei PPE era Seawitch.

CAPITOLUL 1

In anumite locuri si in randul anumitor oameni, Seawitch era un nume cat se poate de rau famat. Dar, in general, veninul lor era pastrat pentru un anume lord Worth, un multimilionar - unii spuneau ca este miliardar, - presedinte si unic proprietar al Companiei Petroliere Worth Hudson si, printre altele, posesor al lui Seawitch. Cand numele lui era mentionat de oricare dintre cei zece barbati prezenti in acea casa de la marginea localitatii Lake Tahoe, in aer plutea un respect profund. Intrunirea lor nu fusese anuntata nici in presa centrala, nici in cea locala. Asta din doua cauze. Delegatii soseau si plecau fie singuri, fie perechi, iar turistii din Lake Tahoe fie ca nu remarcau, fie ca ignorau acest fapt. Mai multa importanta insa avea celalalt aspect. Delegatii care veneau la intrunire nu doreau, si asta pe buna dreptate, sa se afle de sedinta lor. Era intr-o zi de vineri 13, data care nu prevestea nimic bun.

Noua delegati erau prezenti acolo, plus amfitrionul lor. Patru erau americani, dar numai doi dintre acestia aveau importanta - Corral, care reprezenta terenurile petrolifere cu zacaminte minerale inchiriate in regiunea Ronda, si Benson, care reprezenta utilajele petroliere de pe coasta sudica a Californiei.

Dintre ceilalti sase, tot numai doi aveau importanta. Unul era venezueleanul Patinos; celalalt era rusul Borosoff: interesul sau pentru rezervele de petrol americane nu putea sa fie decat minim. Ceilalti erau de parere ca scopul principal pentru care acesta participa la intrunire era sa agite spiritele cat mai mult cu putinta, presupunere probabil corecta.

Toti zece erau, intr-o masura mai mare sau mai mica, furnizori de petrol ai S.U.A. si aveau un interes comun: sa faca in asa fel incat pretul de livrare al petrolului sa nu scada. Ultimul lucru pe care-l doreau era scaderea pretului petrolului.

Benson, proprietarul vilei, preluand conducerea intrunirii, deschise discutia.

– Domnilor, are cineva ceva impotriva daca aduc o a treia parte - adica, cineva care nu ne reprezinta nici pe noi si nu-l reprezinta nici pe lordul Worth - la aceasta intrunire?

Cu totii aveau ceva impotriva asa ca urmara cateva momente de extrema confuzie: n-aveau numai obiectii banale, ci si motive foarte serioase. Borosoff, rusul, spuse:

– Nu. E prea periculos.

Arunca grupului o privire suspicioasa.

– Suntem si asa prea multi partasi la discutiile astea. Benson, care devenise presedintele uneia dintre cele mai mari companii petroliere din Europa, creata de englezi, numai pentru ca i se oferise postul in chip de cadou pentru aniversarea zilei sale de nastere, fu tulburator de sincer.

– Dumneata, Borosoff, ai cel mai putin motive intemeiate ca sa fii prezent la intrunirea asta. Ar fi bine sa tii minte ce-ti spun. Esti prea banuitor.

Borosoff tacu.

– Tineti minte, domnilor, obiectivul acestei intruniri e sa mentinem macar pretul actual al petrolului. OPEC are acum de gand sa scada neaparat pretul petrolului. Asta nu ne loveste prea mult pe noi, aici, in S.U.A - vom scadea si noi preturile si ne vom vedea de ale noastre.

Patinos zise:

– Esti tot atat de lipsit de scrupule si de crud pe cat pretinzi ca suntem noi.

– Realismul nu inseamna cruzime. Nimeni n-o sa scada nimic atata timp cat exista Worth Hudson. Deja ni se submineaza autoritatea noua, companiilor mari. Putin, dar se simte. Daca noi vom ridica preturile, iar ale lor vor ramane aceleasi, asta se va repercuta din plin asupra noastra. Si daca vor functiona mai multe platforme de productie, atunci ni se va ingreuna situatia. Tarile din OPEC vor avea si ele probleme, intrucat, fara indoiala, cererea se va prabusi!

Cu totii subscriem la intelegerea bazata pe fair-play-ul partilor care s-au angajat ca nu vor prospecta petrol in apele internationale, adica dincolo de propriile lor limite teritoriale recunoscute legal si pe plan international. Fara respectarea acestui acord, posibilitatile de a se ajunge la un diferend pe plan legal, diplomatic, politic si international, de la scene de violenta politica pana la confruntari armate deschise, sunt extrem de reale. Sa presupunem ca Natiunea A - asa cum au si facut deja unele tari - pretinde ca are toate drepturile asupra apelor sale teritoriale, intinzandu-se pe o distanta de o suta de mile dincolo de coastele sale marine. Sa presupunem mai departe ca Natiunea B vine si incepe sa foreze la treizeci de mile dincolo de aceste limite. Apoi, culmea culmilor, sa presupunem ca Natiunea A ia o hotarare unilaterala sa-si extinda limitele dincolo de coastele marine la o suta cincizeci de mile - si nu uitati ca Peru si-a revendicat limitele la doua sute de mile distanta de tarm: consecintele care decurg de aici sunt prea teribile ca sa ma refer la ele.

Din pacate nu toti suntem domni. Presedintele Companiei Petroliere Worth Hudson, lordul Worth, precum si intregul sau arsenal primejdios de directori, au fost primii care au demonstrat ca nu sunt domni, incalcind in mod flagrant intelegerea convenita intre majoritatea concurentilor din domeniul petrolier. Au negat cu aceeasi tarie ca sunt criminali, fapt care poate sa fie sau sa nu fie adevarat, dar acum se pare mai degraba ca e adevarat.

Pe scurt, el a comis ceea ce ar trebui sa se numeasca doua delicte care cad sub rigorile legii. 'Ar trebui', spun. Primul nu poate sa fie dovedit, iar al doilea, desi poate sa fie considerat ca o vina in termeni morali, nu e, totusi, strict ilegal.

Primul delict - de mai mica gravitate in viziunea mea - se refera la construirea de catre lordul Worth a unei platforme de productie petroliera la Houston. Nu mai e nici un secret pentru nimeni ca planurile de constructie au fost furate - cele pentru platforma de la Compania Petroliera Mobil, cele pentru picioarele de sustinere si sistemele de ancorare de la Compania de Cercetare a Regiunilor Petrolifere Chevron. Dar dupa cum spuneam, nu poate sa fie dovedit. E un lucru banal ca inventiile si procedeele noi sa se produca simultan in doua sau mai multe locuri, iar el poate sa pretinda mereu ca echipa lui de proiectanti, lucrand in secret, a luat-o inainte celorlalti.

Benson avea perfecta dreptate afirmand toate acestea. Pentru proiectarea lui Seawitch, lordul Worth adoptase cateva solutii pe care cineva ingust la minte le-ar fi considerat imorale, daca nu aproape ilegale. Asemeni tuturor companiilor petroliere, Worth Hudson isi avea propria echipa de proiectanti. Toti erau prieteni la catarama cu lordul Worth, fiind angajati numai pentru a justifica o scadere a impozitului. Prin urmare, talentele lor combinate ar fi fost incapabile sa proiecteze macar o barca cu vasle.

Lordul Worth nu-si facea griji din pricina asta. N-avea nevoie de nici o echipa de proiectanti. Era un om extrem de bogat, avea prieteni influenti - nici unul dintre ei, inutil de mentionat, n-avea vreo companie petroliera - si era un maestru al spionajului industrial. Date fiind resursele de care dispunea, reusise sa obtina in avans destul de usor acele doua planuri secrete pe care le transmise unei firme de proiectanti foarte competenti, al caror tarif exorbitant nu avea egal decat in discretia lor totala. Proiectantii combinara cele doua seturi de planuri fara prea mare dificultate, adaugand doar suficiente modificari si imbunatatiri ca sa-i descurajeze pe cei cu inclinatie pentru contestarea brevetelor.

Benson continua:

– Dar ceea ce ma ingrijoreaza cu adevarat si ar trebui sa va ingrijoreze pe toti, domnilor, e nerespectarea de catre lordul Worth a intelegerii tacite care nu permite niciodata forarea in apele internationale.

Se opri in mod deliberat ca sa dea greutate spuselor sale si se uita pe rand la fiecare dintre ceilalti noua.

– Afirm cu toata seriozitatea, domnilor, ca neobrazarea si lacomia lordului Worth ar putea sa fie pana la urma scanteia care sa declanseze izbucnirea celui de-al treilea razboi mondial. Lasand la o parte faptul ca trebuie sa ne aparam interesele, eu sustin ca pentru binele umanitatii - si aici nu incerc o justificare ipocrita - daca guvernele din lumea intreaga nu intervin, atunci devine imperios necesar s-o facem noi. Intrucat guvernele nu dau nici un semn in privinta asta, atunci cred ca responsabilitatea cade pe umerii nostri. Nebunul asta trebuie oprit.

Cred ca sunteti de acord, domnilor, ca numai noi ne dam seama de implicatiile ce decurg din toate astea si ca numai noi avem cunostintele tehnice necesare sa-l oprim.

In incapere se auzira murmure de aprobare. Preocuparea sincera si dezinteresata pentru binele umanitatii constituia o justificare morala mult mai nobila decat protejarea intereselor personale. Patinos, venezueleanul, il privi pe Benson cu un zambet de un cinism temperat. Zambetul n-avea nici o semnificatie. Patinos, catolic sincer si devotat, afisa aceeasi expresie si atunci cand trecea pragul bisericii.

– Pareti foarte sigur de cele afirmate, domnule Benson. Nu-i asa?

– V-am spus ce cred. Borosoff zise:

– Si cum aveti de gand sa-l opriti pe nebunul asta, domnule Benson?

– Nu stiu.

– Nu stiti?

Unul dintre participanti isi ridica sprancenele cam un milimetru - ceea ce, pentru el, insemna dezaprobare totala.

– Atunci de ce ne-ati invitat pe toti aici, ca sa facem atata drum?

– Nu v-am invitat. V-am rugat. V-am rugat sa aprobati orice tip de actiune la care am putea sa recurgem.

– Ce inseamna orice tip de actiune?

– Repet, nu stiu.

Sprancenele revenira in pozitia initiala. O scurta miscare a buzelor arata ca se gandeste zambind.

– Iar aceasta - hm - a treia parte?

– Da.

– Are vreun nume?

– Cronkite. John Cronkite.

Toti tacura brusc. Obiectiile fatise se transformara intr-o ezitare ingandurata care ii facu pe toti, rand pe rand, sa dea din cap in semn afirmativ. Cu exceptia lui Benson, nici unul nu-l cunostea personal pe Cronkite, dar numele sau era pe buzele tuturor. In industria petroliera acest nume devenise de mult o legenda, chiar din timpul vietii purtatorului sau. Cu totii stiau ca oricare dintre ei ar fi putut sa aiba oricand nevoie de serviciile lui deosebite, desi in aceleasi timp sperau ca ziua aceea nu va veni niciodata.

Cand era vorba despre stingerea puturilor, Cronkite n-avea pereche. Oriunde pe mapamond lua foc vreun put de petrol nimeni nu se gandea macar sa-l stinga prin forte proprii, toti il chemau pe Cronkite. Pentru observatorii conformisti modul sau de actiune parea cat se poate de draconic, dar Cronkite nu admitea nici un amestec. In ciuda tarifelor exorbitante pe care le practica, cerea sa i se puna la dispozitie un avion cvadrimotor ca sa ajunga la locul dezastrului cat mai repede posibil. Cronkite se achita intotdeauna de obligatiile luate. Stia de asemenea tot ce trebuie sa stie despre afacerile cu petrol. Si era, aproape deloc surprinzator, extrem de dur si nespus de crud.

Henderson, cel care reprezenta interesele petroliere in Honduras, spuse:

– De ce sa se angajeze intr-o - hm - actiune de felul asta un individ cu asemenea aptitudini extraordinare, numarul unu din lume? Din cate am auzit despre el nu prea mi-ar fi trecut prin cap ca e genul de om care sa se preocupe de nenorocirile umanitatii suferinde.

– Nu se preocupa de asa ceva. Il intereseaza banii. Cronkite e foarte scump. O noua incercare pentru el - omul asta e un aventurier innascut. Dar, in primul rand, asta se datoreaza faptului ca uraste curajul lordului Worth.

Henderson zise:

– Nu e un simtamant neobisnuit, se pare. De ce?

– Lordul Worth s-a dus cu Boeing-ul sau personal ca sa stinga un put de petrol din Orientul Mijlociu. Pana cand a venit Cronkite oamenii lordului Worth l-au si stins. Cronkite a luat-o ca pe o insulta mortala. Apoi a facut greseala de a pretinde tariful complet pentru serviciile sale. Lordul Worth are o reputatie de scotian meschin, ceea ce, desi nedrept la adresa scotienilor, era pe deplin justificat in cazul asta. El refuza si ii spuse ca-l va plati pentru timpul pierdut, nimic mai mult. Atunci Cronkite si-a agravat greseala aducandu-l in fata justitiei. In confruntarea cu avocatii pe care si i-a putut permite lordul Worth, Cronkite n-a avut nici o sansa. Nu numai ca a pierdut procesul, dar a trebuit sa plateasca si cheltuielile de judecata.

– Care n-au fost mici, nu-i asa? spuse Henderson.

– Medii spre mari. Nu stiu. Tot ce stiu e ca de atunci Cronkite pune la cale ceva ca sa se razbune.

– Un asemenea individ n-ar trebui sa jure ca va pastra secretul?

– Poti sa juri de o suta de ori si sa-ti calci juramintele. De altfel, datorita tarifelor exorbitante pe care le incaseaza Cronkite, sentimentelor sale fata de lordul Worth si faptului ca s-ar putea sa nu respecte legea intru totul, tacerea lui e asigurata.

Veni randul altuia din grupul celor asezati in jurul mesei sa-si ridice sprancenele.

– Sa nu respecte legea intru totul? Nu putem risca sa fim implicati.

– S-ar putea, am spus. Pentru noi, nu exista element de risc.

– Il putem vedea pe omul asta?

Benson dadu din cap afirmativ, se ridica de pe scaun, se duse la usa si-l pofti pe Cronkite inauntru.

Cronkite era texan. Semana mult cu John Wayne ca statura. Spre deosebire de Wayne nu zambea niciodata. Culoarea fetei era de un galben ciudat, tipic celor care au inghitit o supradoza de tablete anti-malarice. Mepacrina nu da fetei culoarea piersicii sau a caimacului - dar oricum tenul lui Cronkite nu semanase niciodata catusi de putin cu asa ceva. Se inapoiase de curand din Indonezia, unde isi pastrase intact recordul de reusita suta la suta.

– Domnul Cronkite, zise Benson. Domnule Cronkite, vi-i prezint pe…

Cronkite riposta brusc. Spuse cu gravitate:

– Nu doresc sa le stiu numele.

In ciuda asprimii tonului, cativa dintre petrolistii aflati in jurul mesei aproape ca zambira. In fata lor se afla un om discret, un om pe gustul lor.

Cronkite continua:

– Am inteles de la domnul Benson ca tot ce am de facut e sa rezolv o problema referitoare la lordul Worth si la Seawitch. Domnul Benson mi-a furnizat toate datele necesare. Cunosc terenul. Mai intai de toate, as dori sa aud daca aveti de facut vreo propunere, domnilor.

Cronkite se aseza, isi aprinse ceea ce se dovedi a fi un trabuc urat mirositor si astepta rabdator.

Tacu tot timpul discutiei de o jumatate de ora care urma. Avand in vedere ca acolo erau zece dintre cei mai mari oameni de afaceri din lume, acestia se dovedira extraordinar de necorespunzatori cu statutul lor, chiar stupizi. Discutara invartindu-se intr-o serie de cercuri concentrice care se stransera la maximum.

Henderson spuse:

– Mai intai trebuie sa fiti de acord ca nu se va folosi violenta. Ne-am inteles?

Toti dadura din cap in semn de aprobare. Fiecare dintre ei era un stalp al respectabilitatii in materie de afaceri si nu-si putea permite sa-si intineze reputatia in nici un fel. Nimeni nu paru sa observe ca Cronkite statea nemiscat ca un chip cioplit. Exceptand momentele in care isi ridica o mana ca sa scoata din trabuc rotocoale de fum tot mai mari, Cronkite nu facu nici o miscare in timpul discutiei. De asemenea, nu scoase nici o vorbulita.

Dupa ce cazura de acord sa nu fie folosita violenta cei zece nu se mai intelesera in nici o alta privinta.

In cele din urma, Patinos vorbi deschis:

– De ce nu faceti demersuri pe langa Congres - ma refer la dumneavoastra, unul dintre cei patru americani - ca sa voteze o lege pentru situatii extreme, prin care sa se interzica forarea dincolo de coastele maritime, in apele extrateritoriale?

Benson il privi cu un sentiment inrudit cu mila.

– Ma tem, domnule, ca dumneata nu prea intelegi relatiile dintre marile companii americane si Congres. In cele cateva ocazii cand ne-am intalnit cu membrii acestuia - ceva in legatura cu profituri prea mari si taxe prea mici - ma tem ca i-am tratat, hm, cu atata sinceritate incat nimic nu le-ar face o placere mai mare decat sa refuze orice solicitare din partea noastra.

Unul dintre ei, cunoscut numai drept 'domnul A', zise:

– Ce-ar fi sa facem demersuri pe langa Tribunalul International de la Haga? La urma urmei, asta e o chestiune internationala.

– Nu, spuse Henderson, clatinand din cap. Las-o balta. Incetineala acestui organism august e atat de legendara incat toti cei prezenti acum vor fi iesit de mult la pensie - sau si mai rau decat atat - pana cand se va lua o hotarare. Oricum, e foarte probabil ca hotararea sa fie nefavorabila.

– Dar ONU? zise domnul A.

– Astia vorbesc de-ale lor mai ales atunci cand sunt prezenti altii pe care nu-i intereseaza subiectul.

Hotarat lucru, Benson avea o parere proasta, cea obisnuita de altfel, despre ONU.

– N-au nici macar puterea sa dispuna ca New York-ul sa le mareasca parcarea cu un metru.

Urmatoarea idee revolutionara veni de la unul dintre americani.

– De ce sa nu fim de acord ca, pentru o perioada de timp nespecificata - sa vedem cum o sa mearga chestia asta - noi sa scadem pretul nostru sub cel al companiei Worth Hudson. In cazul asta nimeni n-o sa mai vrea sa le cumpere petrolul.

Aceasta propunere fu intampinata cu o neincredere uluitoare.

Corral spuse pe un ton blajin:

– Asta nu numai ca va duce la pierderi imense in cadrul principalelor companii petroliere, dar e aproape sigur ca imediat lordul Worth va actiona si el in consecinta si deci va scadea pretul lui cu o fractiune sub cel nou. Omul asta are o rezerva de capital suficient de mare ca sa mearga in pierdere timp de o suta de ani - adica in cazul improbabil in care ar fi intr-adevar in pierdere cu ceva.

Urma o tacere indelungata. Cronkite nu mai era la fel de imobil ca inainte. Expresia impietrita a fetei lui ramase neschimbata, dar degetele mainii ce nu tinea trabucul incepura sa bata usor darabana pe bratul fotoliului. Pentru Cronkite, asta era sinonim cu un acces de furie.

Intre timp, toate bunele intentii ale celor zece de a-si mentine ridicat standardul etic si de gentlemeni impotriva forarii in apele internationale fura abandonate.

– Ce-ar fi sa-l cumparam? zise domnul A.

Ca sa fim drepti cu domnul A trebuie spus ca acesta nu aprecia la justa valoare cat de bogat este lordul Worth si ca oricat de bogat ar fi fost el, domnul A, lordul Worth ar fi putut sa-l cumpere cu totul.

– Ma refer la Seawitch. O suta de milioane de dolari. Hai sa fim generosi, doua sute de milioane de dolari. De ce nu?

Corral paru deprimat.

– Raspunsul 'de ce nu' e foarte simplu. Dupa ultimele estimari lordul Worth e unul dintre cei mai bogati cinci oameni din lume si chiar doua sute de milioane de dolari n-ar fi pentru el decat niste maruntis.

Domnul A paru si el deprimat. Benson spuse:

– Sunt sigur ca va vinde. Domnul A se inviora brusc.

– Doar din doua motive. In primul rand, va realiza un profit rapid si splendid. In al doilea rand, la mai putin de jumatate din pretul de vanzare, ar putea sa mai cumpere un Seawitch, sa-l ancoreze la o distanta de doua mile de actualul Seawitch - nu exista drepturi de inchiriere in apele extrateritoriale - si sa inceapa sa trimita petrol pe mal la acelasi pret vechi.

Domnul A, temporar dezumflat, se lasa greu in fotoliul sau.

– Atunci e vorba de o asociere, zise domnul A Tonul vocii sale era destul de disperat.

– In nici un caz, raspunse hotarat Henderson. Asemeni tuturor oamenilor bogati, lordul Worth e un solitar innascut. Nu s-ar angaja intr-o asociere nici cu regele Arabiei Saudite, nici cu sahinsahul Iranului, chiar daca i s-ar propune asa ceva.

Peste starea de tristete accentuata se lasa o tacere deconcertata. John Cronkite, se ridica vadit plictisit, pana atunci mut.

Anunta fara introducere.

– Tariful meu va fi de un milion de dolari. Voi cere zece milioane de dolari pentru cheltuielile necesare operatiunii. Fiecare cent din suma asta va fi justificat, iar banii necheltuiti, restituiti. Doresc sa am mana libera si nu vreau sa se amestece nici unul dintre dumneavoastra. Daca cineva se va amesteca, voi retine banii si in acelasi timp voi abandona misiunea. Refuz sa-mi dezvalui planurile - sau o voi face atunci cand vor fi gata. In fine, as prefera sa nu mai iau legatura cu nici unul dintre dumneavoastra, nici acum, nici altcandva.

Increderea in sine a acestui barbat era uimitoare. Toti cei zece rasuflara usurati, iar acordul lor fu imediat si total. Cele zece milioane de dolari - o cifra derizorie pentru cei obisnuiti sa jongleze cu sperturi de asemenea valoare aproape in fiecare luna - vor fi transferate in termen de douazeci si patru, maximum patruzeci si opt de ore intr-un cont secret cubanez din Miami - unicul loc din S.U.A. unde sunt permise astfel de conturi de tip elvetian. Desigur, in scop de evaziune fiscala banii nu vor veni din nici una din tarile respective: in schimb, culmea ironiei, vor proveni din uriasele lor fonduri destinate forajului marin.

CAPITOLUL 2

Lordul Worth era inalt, subtire si drept. Pielea fetei avea culoarea mahonului, caracteristica play-boy-ilor milionari care isi petrec viata la soare: lordul Worth muncea rareori mai putin de saisprezece ore pe zi. Parul lui bogat si mustata stufoasa erau albe ca zapada. Dupa comportare si expresia fetei, ar fi putut sa treaca in ochii celorlalti drept patriarh biblic, senator roman din clasa instarita sau pirat manierat din secolul al XVII-lea - exceptand faptul ca, bineinteles, nici unul dintre acestia n-a purtat niciodata in mod obisnuit costume usoare de alpaca de aceeasi culoare cu parul lordului Worth.

Arata si era aristocrat pana in maduva oaselor. Spre deosebire de multi americani botezati Duke sau Earl[2], lordul Worth era intr-adevar un lord, al cincisprezecelea in succesiunea unei familii cat se poate de distinse de nobili scotieni. Faptul ca distinctia lor se facuse remarcata mai ales in domenii ca asasinatul, nesfarsitele campanii militare ale clanului, furtul de femei si vite, precum si vanzarea sau tradarea semenilor n-avea prea mare importanta: nobilii scotieni de odinioara nu prea erau preocupati de activitatile culturale. Sangele albastru care le cursese in vine curgea si in cele ale lordului Worth. Desi era la fel de crud, hraparet si curajos ca oricare altul dintre stramosii sai, lordul Worth isi vedea pur si simplu de treburile sale la un nivel de rafinament si sofisticare ce ar fi depasit posibilitatea lor de intelegere cu cativa ani lumina. Procedase invers decat canadienii care veneau in Marea Britanie, faceau avere si in cele din urma erau innobilati: el fusese nobil dintotdeauna, si inca unul putred de bogat, inainte de a emigra in Canada. Emigrarea lui, care fusese discreta si precipitata, nu se produsese chiar de bunavoie. Facuse avere in domeniul imobiliar la Londra inainte ca Internal Revenue[3] sa devina stanjenitor de interesat in activitatile lui. Din fericire pentru el, orice fel de acuzatii i s-ar fi adus, nu ar fi justificat extradarea.

Petrecuse cativa ani in Canada, investindu-si milioanele in Compania Petroliera Worth Hudson, dovedindu-se chiar si mai capabil in afacerile cu petrol decat fusese in tranzactiile imobiliare. Tancurile petroliere si rafinariile sale au impanzit tot globul, dupa care hotari ca nu-i prieste clima si se muta in sud, in Florida. Vila sa splendida era invidiata de multi milionari - evident, mai putin instariti decat el - care aproape ca se imbranceau ca sa obtina teren de locuinta in regiunea Fort Lauderdale.

Sufrageria acelei vile era ceva ce merita contemplat. Calugarii, prin insasi natura vocatiei lor, nu sunt atrasi de poftele pamantene, dar nici un calugar, din trecut sau din prezent, n-ar fi privit altfel decat cu uimire si invidie maretia stralucitoare a acelei mese splendide din stejar, aflata in sufragerie, regretand viata la manastire. Evident, scaunele nu puteau fi decat Ludovic al XIV-lea. Covorul de matase superb brodat cu un fir suficient de gros incat sa se poata adaposti acolo un soarece destul de mare, ar fi provenit din Damasc in opinia unui expert si ar fi costat fara indoiala o avere: expertul ar fi avut dreptate in ambele privinte. Draperiile grele si tapetul de matase brodata erau de un gri pal. Valoarea incaperii sporea datorita unei serii de tablouri impresioniste originale, nu mai putin decat trei semnate de Matisse si acelasi numar de picturi purtand semnatura lui Renoir. Lordul Worth nu era un diletant si incerca, cat se poate de limpede, sa ispaseasca pacatele stramosilor sai in domeniul culturii.

In aceasta ambianta princiara se odihnea acum lordul Worth, delectandu-se cu al doilea pahar de coniac si cu tovarasia celor doua fiinte pe care - dupa bani - le iubea cel mai mult pe lumea asta: fiicele sale Marina si Melinda, care fusesera botezate astfel de mama lor spaniola. Tatal lor divortase de ea. Amandoua erau tinere, amandoua erau frumoase si s-ar fi putut crede ca sunt gemene, ceea ce nu era adevarat: puteau sa fie cu usurinta deosebite una de cealalta datorita faptului ca in timp ce parul Marinei era negru ca pana corbului, cel al Melindei era rosu - Titian.

La masa mai erau doi oaspeti. Multi milionari din regiune ar fi dat o suma frumusica din castigurile lor ilicite pentru onoarea de a sta la masa lordului Worth. Putini erau invitati, iar asta se intampla rareori. Acesti doi tineri, saraci lipiti pamantului in comparatie cu gazdele, aveau unicul privilegiu sa vina si sa plece oricand doreau, fara invitatie, ceea ce se intampla adesea.

Mitchell si Roomer erau doi barbati amabili, usor trecuti de treizeci de ani, pentru care lordul Worth avea o admiratie puternica, daca nu chiar tainica, si ii inspirau un sentiment vecin cu veneratia - deoarece erau singurii oameni pe depun onesti pe care-i cunoscuse vreodata. Lordul Worth, cu toate ca nu calcase niciodata alaturea de lege, avea adeseori o imagine foarte clara a ceea ce se intampla de partea cealalta. Ambii fusesera sergenti de politie extrem de eficienti, numai ca fusesera chiar prea eficienti, deoarece arestasera pe cine nu trebuia, cum ar fi politicieni corupti si in egala masura oameni de afaceri bogati si corupti care isi imaginasera ca sunt deasupra legii. Fusesera concediati, ce mai tura-vura, din cauza incoruptibilitatii lor.

Dintre cei doi, Michael Mitchell era cel mai inalt, cel mai solid si cel mai putin chipes. Cu fata lui usor colturoasa, parul negru ciufulit si fata palida, n-ar fi reusit nicicand sa aiba trecere la femei. John Roomer, cu parul sau castaniu si mustata ingrijita, de aceeasi culoare, era mult mai aratos. Amandoi erau ageri, inteligenti si foarte experimentati. Roomer era cel intuitiv, Mitchell, cel activ. Lasand la o parte farmecul lor personal, ambii erau vicleni si plini de ingeniozitate. Si mai aveau o calitate deloc neglijabila: amandoi erau tragatori de elita.

Cu doi ani in urma infiintasera o agentie proprie de investigatii si in acest scurt rastimp castigasera o asemenea reputatie incat oamenii cu mari necazuri preferau sa-i contacteze pe ei in loc sa mearga la politie, fapt care nu-i facea prea simpatici in fata reprezentantilor legii de prin partea locului. Casele lor si biroul comun se aflau nu mai departe de doua mile de vila lordului Worth unde, asa cum am mai spus, erau vizitatori familiari si bineveniti. Lordul Worth era pe deplin constient ca nu veneau numai de dragul companiei lui. De asemenea, stia ca nu-i intereseaza catusi de putin banii lui, fapt pe care il gasea uluitor, de vreme ce nu mai intalnise niciodata pana atunci pe nimeni care sa nu fie interesat de asa ceva. Ce-i interesa totusi, si inca foarte mult, erau Marina si Melinda.

Usa se deschise si majordomul lordului Worth, Jenkins, englez, desigur, ca si cei doi lachei - intra ca de obicei pe nesimtite, se apropie de capul mesei si sopti ceva discret la urechea lordului. Lordul Worth dadu din cap si se ridica.

– Scuzati-ma, fetelor, domnilor. Am oaspeti. Sunt sigur c-o sa va simtiti foarte bine si fara mine.

Se indrepta spre biroul sau, intra si inchise usa dupa el, o usa capitonata intr-un mod foarte special care, cand era inchisa, izola acustic perfect incaperea.

Biroul, era in felul sau, tot atat de somptuos ca si sufrageria - lordul Worth nu era un sibarit, dar ii placea confortul - stejar, piele, intr-un colt, un absolut inutil semineu unde ardea focul, totul exact ca in cele mai de vaza conace boieresti engleze. Pe pereti se insiruiau mii de carti, majoritatea citite de lordul Worth, fapt care ar fi pricinuit fara indoiala multa suferinta stramosilor sai analfabeti care mai presus de orice dispretuisera degenerarea. Un barbat inalt si bronzat, cu trasaturi acviline si par cenusiu se ridica in picioare. Cei doi zambira si isi stransera mainile cu caldura.

Lordul Worth spuse:

– Corral, dragul meu prieten! Cat ma bucur sa te vad din nou. Nu ne-am mai vazut de multisor.

– Placerea e de partea mea, lord Worth. In ultima vreme n-au avut loc evenimente care sa va intereseze.

– Dar acum?

– Acum sunt noutati iar.

Acest Corral care statea in fata lordului Worth era intr-adevar acelasi Corral care, datorita functiei sale de reprezentant al societatii terenurilor petrolifere inchiriate in Florida, fusese prezent la intrunirea celor zece de la Lake Tahoe. Trecusera cativa ani de cand intre el si lordul Worth intervenise un acord amical si reciproc avantajos. Corral, considerat de toata lumea dusmanul cel mai declarat si cel mai hotarat al lordului Worth, precum si neindoios criticul sau cel mai zgomotos, il informa regulat in legatura cu activitatea curenta si, mai important, cu proiectele principalelor companii, fapt care nu-i aducea nici un prejudiciu lordului Worth. In schimb, Corral primea anual un onorariu neimpozabil de 200.000 de dolari, ceea ce nici lui nu-i prea aducea vreun prejudiciu.

Lordul Worth apasa pe butonul soneriei si peste cateva secunde isi facu aparitia Jenkins ducand o tava de argint cu doua pahare mari de coniac. Nu era vorba de telepatie, ci numai de anii de experienta si de o indelungata cunoastere a dorintelor lordului Worth. Dupa ce acesta iesi, amandoi se asezara.

Lordul Worth zise:

– Ei bine, ce noutati ai de pe coasta vestica?

– Imi pare rau ca trebuie sa va spun, dar salbaticii aia sunt pe urmele dumneavoastra.

Lordul Worth ofta si adauga:

– Trebuia sa se intample o data si-o data. Povesteste-mi tot.

Corral ii povesti tot. Avea o memorie fotografica si darul de a povesti concis si exact in mai putin de cinci minute lordul Worth stia tot ce merita sa fie stiut despre intrunirea de la Lake Tahoe.

Lordul Worth care, din cauza neintelegerii regretabile intervenite intre el si Cronkite, il cunostea pe acesta destul de bine si chiar mai bine decat pe majoritatea semenilor sai, spuse la sfarsitul raportului prezentat de Carrol:

– A subscris Cronkite la acordul celor zece de a nu folosi nici o forma de violenta?

– Da.

– De fapt n-are nici o importanta daca a facut-o sau nu. Omul asta nu e prea bun prieten cu adevarul. Si zici ca e vorba de zece milioane de dolari pentru cheltuieli?

– Chiar mi s-a parut ca e cam mult.

– Iti poti imagina ca o actiune de asemenea amploare poate fi infaptuita fara violenta?

– Nu.

– Crezi ca astia au fost convinsi ca asa se va intampla?

– Haideti s-o luam altfel, Sir. Daca intr-un grup de oameni ei se pot convinge unii pe altii, sau par sa se convinga unii pe altii, ca orice actiune menita sa va distruga e pentru binele umanitatii, atunci ei sunt pregatiti de asemenea sa se convinga reciproc ca numele 'Cronkite' e sinonim cu pacea pe pamant.

– Deci oamenii astia au constiinta impacata. Daca Cronkite va merge prea departe cu crimele si distrugerile ca sa-si atinga scopul, atunci ei vor putea oricand, ingroziti, sa se predea si sa zica: 'Dumnezeule bun, nu ne-am gandit niciodata ca omul asta va merge atat de departe'. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca nu se va descoperi nicicand legatura dintre ei si Cronkite. Ce adunatura de ipocriti nemernici si mierosi!

Aici facu o scurta pauza.

– Presupun ca Cronkite a refuzat sa-si dezvaluie planurile, nu-i asa?

– Absolut. Dar mai e un amanunt bizar pe care l-am pastrat la urma. In timp ce plecam, Cronkite i-a luat deoparte pe doi dintre cei zece si le-a vorbit confidential. Ar fi interesant de stiut de ce.

– Exista vreo posibilitate sa aflam si noi?

– Cred ca da. Nu e nimic garantat. Dar sunt sigur ca Benson ar putea afla - la urma urmei, Benson a fost cel care ne-a invitat pe toti la Lake Tahoe.

– Si crezi ca l-ai putea convinge pe Benson sa-ti spuna?

– Cred ca da. Nu sunt sigur. Lordul Worth se resemna:

– In regula, cat?

– Nimic. Benson nu poate fi cumparat cu bani, dadu din cap neincrezator Corral. E extraordinar pentru vremurile in care traim, dar Benson nu e venal. Insa mi-e dator un mare serviciu pentru ca, daca n-as fi fost eu, el n-ar fi fost presedintele acelei companii petroliere.

Corral se opri din nou.

– Ma mir ca nu m-ati intrebat cine sunt cei doi pe care i-a luat de-o parte Cronkite.

– Si eu ma mir.

– Sovieticul Borosoff si venezueleanul Patinos. Lordul Worth paru sa cada in transa.

– Numele lor va spune ceva? Lordul Worth se inviora.

– Da. Unitati ale marinei sovietice fac asa-numitul 'tur al bunavointei' in Marea Caraibilor. Bineinteles, tinta lor e Cuba. Din cei zece, numai astia doi ar putea sa participe la o interventie - hm - rapida, cu forte navale, impotriva lui Seawitch.

Scutura din cap si continua:

– Diabolic. Absolut diabolic.

– Asta e si parerea mea, Sir. Inca nu se poate sti despre ce e vorba. Dar ma voi ocupa eu de treaba asta cat mai repede cu putinta si sper sa ajung la rezultatul scontat.

– Iar eu voi lua imediat precautiunile necesare. Cei doi se ridicara.

– Corral, va trebui sa studiez cu mai multa atentie problema maririi onorariului dumitale neinsemnat.

– Voi fi oricand la dispozitia dumneavoastra, lord Worth.

Camera de radioemisie izolata a lordului Worth avea o asemanare mai mult decat intamplatoare cu bordul aparatului sau personal de zbor, un Boeing 707. Varietatea manerelor, intrerupatoarelor, butoanelor si comenzilor era uluitoare. Lordul Worth parea cat se poate de familiarizat cu toate si se apuca sa dea niste telefoane.

Dadu primul telefon pilotilor celor patru elicoptere ale sale, comunicandu-le ca trebuie sa-i pregateasca pe aerodromul sau particular, a doua zi dimineata inainte de revarsatul zorilor, cele doua mari elicoptere. Nefiind o persoana care sa se multumeasca cu jumatati de masura, lordul Worth dispunea nici mai mult, nici mai putin decat de sase asemenea aparate. Urmatoarele patru telefoane fura date unor persoane de a caror existenta nu stiau absolut nimic directorii lui executivi. Primul in Cuba, al doilea in Venezuela. Numarul cunoscutilor - mai bine zis, al angajatilor sai - era vast, cuprinzand toata lumea. Indicatiile date in ambele cazuri erau simple si explicite. In bazele navale din cele doua tari functiona in permanenta un sistem monitorizat de supraveghere si orice plecare neasteptata si neprogramata a ambarcatiunilor navale, precum si destinatia acestora trebuiau sa-i fie raportate imediat.

Al treilea a fost adresat unei persoane care nu locuia la prea multe mile distanta, un oarecare Giuseppe Palermo, al carui nume te facea sa presupui ca ar fi mafiot, dar care cu siguranta ca nu era: Palermo dispretuia Mafia, considerand-o un organism de neghiobi, care devenise ridicol de bland in privinta metodelor de convingere, incat era in pericol iminent de a deveni respectabil. Urmatorul telefon: la Baton Rouge in Louisiana, acolo unde locuia o persoana care-si spunea doar 'Conde' si a carui faima consta numai in faptul ca era ofiterul de marina cu gradul cel mai mare care fusese adus in fata tribunalului militar si lasat la vatra in modul cel mai dezonorant, de la cel de-al doilea razboi mondial incoace. Ca si ceilalti, primi indicatii foarte explicite. Nu numai ca lordul Worth era un maestru in arta organizarii, dar eficienta pe care o demonstra nu era egalata decat de viteza lui in actiune.

Nobilul lord, care ar fi sustinut cu tarie - daca cineva ar fi avut indrazneala sa-l acuze, ceea ce nu s-a intamplat niciodata - ca nu este delincvent, se pregatea sa devina tocmai asa ceva. Chiar si acest lucru l-ar fi negat cu tarie, deoarece avea trei motive s-o faca. Constitutia sustinea drepturile tuturor cetatenilor de a purta arme; oricine avea dreptul sa-si apere propria persoana si proprietatea de atacuri criminale cu orice mijloace; iar singura modalitate de a lupta cu focul era tot focul.

In ultima convorbire lordul Worth l-a avut ca interlocutor pe ajutorul sau incercat si credincios, comandorul Larsen.

Comandorul Larsen era capitanul lui Seawitch.

Larsen - nimeni nu stia de ce isi spune 'comandor,' iar el nu era genul de om pe care sa-l intrebi - era total diferit de patronul sau. In afara unei sali de tribunal sau a prezentei unui politist ar fi admis cu voiosie ca era si badaran, si criminal. Cu siguranta ca nu semana cu un aristocrat nici viu, nici mort. Dar cu toate acestea existau o legatura trainica si un respect reciproc intre lordul Worth si Larsen. Semanau ca doi frati.

Ca ticalos si criminal - fara a ponegri in vreun fel pe nefericitii onesti care s-ar putea sa-i semene - avea desigur o infatisare specifica. Avea infatisarea celui mai neinfricat si mai afurisit luptator de categorie grea, ochii negri adanciti in orbite iscodeau in departare de sub sprancenele stufoase, imense, o barba neagra la fel de stufoasa, un nas coroiat si o fata care arata de parca ar fi fost in contact permanent cu o serie de obiecte grele.

Nimeni, poate cu exceptia lordului Worth, nu stia cine este, ce fusese inainte si de unde venise. Cand vorbea, vocea lui te frapa. Sub infatisarea specifica omului din Neanderthal surprindeau vocea si mintea unui om educat. De fapt socul n-ar fi trebuit sa fie atat de mare: sub infatisarea multor filfizoni cu pretentii zace mintea unor elevi inapoiati mintal din clasa a IV-a primara.

In acel moment, Larsen se afla in camera de radioemisie, ascultand atent, dand din cap uneori. Apasa pe un buton receptionand in difuzor apelul telefonic urmator.

El zise:

– Totul e clar, Sir. S-a inteles tot. Vom face pregatirile de rigoare. Dar nu cumva ati scapat ceva din vedere, Sir?

– Ce sa scap din vedere?

Vocea lordului Worth la telefon avea tonul cuiva care in nici un caz n-ar putea sa uite ceva.

– Ati spus ca s-ar putea ca vase de suprafata inarmate sa fie folosite impotriva noastra. Daca sunt pregatite sa parcurga o asemenea distanta, atunci nu e oare posibil sa parcurga orice distanta?

– Vorbeste pe sleau, omule.

– De fapt, e destul de usor sa supraveghezi doua baze navale. Dar cred ca e nitelus mai dificil sa supraveghezi zece, poate douazeci de aerodromuri.

– Dumnezeule bun! se auzi vocea lordului Worth, apoi urma o pauza lunga in timpul careia se auzira huruitul zimtilor si angrenajul rotilor dintate din creierul acestuia. Chiar crezi ca…

– Daca as fi pe Seawitch, lord Worth, mi-ar fi indiferent daca as fi facut praf de gloante sau bombe. Iar avioanele ar putea sa paraseasca locul crimei mult mai rapid decat vasele. Ar putea sa faca o curatenie generala. Marina S.U.A. sau bombardierele decolate de la sol ar putea avea norocul sa intercepteze vase de suprafata. Si mai e ceva, lord Worth. Urma o pauza de o clipa.

– Un vas se poate opri la o distanta de o suta de mile. Asta nu e mare scofala pentru rachetele teleghidate, cred ca acum au o bataie de patru mii de mile. Cand ar fi, sa zicem, la douazeci de mile de noi, ar putea sa dea drumul la dispozitivul de detectare a surselor de caldura. Dumnezeu stie, noi suntem unica sursa de caldura pe o raza de o suta de mile.

Dupa o alta pauza foarte lunga, se auzi:

– Ti-au mai venit si alte ganduri incurajatoare, domnule comandor Larsen?

– Da, Sir. Numai unul. Daca eu as fi in locul dusmanilor - pot sa le spun dusmani…

– Spune-le dracilor cum vrei.

– Daca eu as fi in locul dusmanilor, as folosi un submarin. Nici macar n-ar mai avea nevoie de un spargator de valuri ca sa lanseze o racheta. Paf! Gata cu Seawitch. Nici urma de agresor. S-ar putea pune pe seama unei explozii puternice la bordul lui Seawitch. Nu e deloc imposibil, Sir.

– Ar mai ramane numai sa-mi spui ca vor fi rachete cu bombe atomice.

– Care vor fi captate de zece statii seismologice? Asta nu prea pare verosimil, Sir. Dar sa stiti ca s-ar putea sa fie un gand intelept. Nu doresc in nici un caz sa fiu aruncat in aer.

– Pe maine dimineata.

Legatura se intrerupse. Larsen inchise telefonul si zambi larg. Oricine si-ar fi imaginat ca aceasta actiune va scoate la iveala un rand de colti galbeni: in schimb, aparu un rand perfect de dinti albi, stralucitori. Se intoarse catre Scoffield, maistrul sondor si mana lui dreapta.

Scoffield era un barbat solid si zambitor, prototipul omului afabil. Oricare din membrii echipelor sale de foraj ar fi depus insa marturie, de buna voie si nesilit de nimeni, ca lucrurile nu stateau chiar asa. Scoffield era un tip foarte aspru si s-ar putea presupune ca nu modestia sa innascuta il facea sa ascunda asta: mult mai probabil era vorba de o contractare permanenta a muschilor fetei cauzata de cele patru cicatrice lungi si verticale de pe obrajii lui, doua pe fiecare. Era clar ca, asemeni lui Larsen, nu prea era nici el adeptul chirurgiei plastice. Il privi pe Larsen cu o curiozitate de inteles.

– Ce au insemnat toate astea?

– A sosit ziua socotelilor. Pregateste-te de lupta. Mai exact spus, lordul e asaltat de dusmani.

Larsen ii descrise in linii generale situatia neplacuta a lordului Worth. Apoi adauga:

– Maine, inainte de revarsatul zorilor, va trimite aici ceea ce pare sa fie un batalion de tipi duri, dupa-amiaza vom astepta o ambarcatiune incarcata cu armament si mai greu.

– Te-ai putea intreba de unde face el rost de tipii aia duri si de armamentul ala.

– Te-ai putea intreba. Dar nu intrebi.

– Toata discutia asta - discutia dumneavoastra - referitoare la bombardiere, submarine si rachete. Credeti asa ceva?

– Nu. Numai ca e greu sa ratezi ocazia de a ciufuli penele aristocratice.

Facu o scurta pauza, dupa care zise ganditor:

– Cel putin sper ca nu cred. Hai sa vedem ce fel de mijloace de aparare avem.

– Dumneavoastra aveti un pistol. Eu am un pistol Astea sunt mijloace de aparare?

– Pai, vom spori mijloacele de aparare cand vor veni ei. Mitraliere, banuiesc.

– Daca vor veni.

– Lasa dracu' indoielile. Lordul Worth le livreaza.

– Din propriul sau arsenal, presupun.

– Nu m-ar mira sa fie asa.

– Ce credeti de fapt dumneavoastra, domnule comandor?

– Nu stiu. Tot ce stiu e ca daca lordul Worth are dreptate macar pe jumatate in ceea ce sustine, atunci s-ar putea ca peste cateva zile viata pe bord sa devina mai putin monotona.

Cei doi parasira platforma in amurg. Seawitch era amarata la o adancime de 150 de stanjeni marini - 900 de picioare - ceea ce se situa in limitele capacitatii de elasticitate a cablurilor - cu certitudine la sud de terenurile mineralifere inchiriate ale S.U.A si de marele senal navigabil est-vest, chiar in capatul celui mai mare zacamant de petrol descoperit vreodata in preajma tarmurilor Golfului Mexic. Cei doi se oprira la platforma de foraj unde o sonda, la capacitatea maxima, incerca sa stabileasca intinderea zacamantului de titei. Brigada de muncitori ii privi fara vreo simpatie deosebita, dar si fara ostilitate. Exista un motiv pentru aceasta lipsa de caldura.

Inainte ca vreo lege sa interzica un asemenea foraj, lordul Worth voia sa racaie fundul acestui gigantic zacamant de petrol. Nu avea motive speciale de ingrijorare, deoarece se stie ca organismele guvernamentale se desfasoara cu incetinitorul: dar exista totusi posibilitatea ca de aceasta data sa fie mai operative si, culmea cuhnilor, zacamantul sa fie mult mai bogat decat s-ar fi asteptat.

De aici, incercarea prezenta de a descoperi limitele zacamantului si de aici lipsa de caldura a echipei. De aici motivul pentru care Larsen si Scoffield, ambii supraveghetori de sclavi, foarte dotati, nascuti cu secole dupa vremea lor, isi impingeau oamenii de la spate, zi si noapte. Muncitorilor nu le placea asta, dar nu intr-atat incat sa se razvrateasca. Erau foarte bine platiti, bine gazduiti si bine hraniti. Adevarat, nu prea se puteau bucura de vin, femei si voie buna, dar dupa un schimb obositor de douasprezece ore, aceste frivolitati n-ar fi avut sanse de reusita in fata atractiei unei mese pe saturate, iar apoi a unui somn lung si adanc. Mai important si cat se poate de neobisnuit era faptul ca muncitorilor li se dadea o prima pentru fiecare mie de barili de petrol.

Larsen si Scoffield se indreptara spre capatul vestic al platformei si se uitara tinta la volumul masiv al rezervorului de depozitare, a carui parte superioara era prevazuta cu semnale de avertizare. Il privira fix catva timp, apoi se intoarsera si pornira inapoi spre baza.

Scoffield spuse:

– V-ati hotarat in privinta amplasarii tunurilor, domnule comandor - daca vor fi tunuri?

– Vor fi tunuri, raspunse increzator Larsen. Dar nu vom avea nevoie aici.

– De ce?

– Gandeste-te si dumneata singur. Cat despre celelalte, nu sunt prea sigur. O sa le visez si-n somn. E randul meu sa ma scol devreme. Ne vedem la patru.

Petrolul nu era depozitat in preajma utilajului - orice lege bazata pe bun simt interzice depozitarea hidrocarburilor pe, sau langa platforma de lucru a unui utilaj petrolier. In schimb, lordul Worth, conform instructiunilor lui Larsen - care fusesera date prudent sub forma de sugestii - daduse dispozitie sa se construiasca un rezervor plutitor urias, care era ancorat, exact ca si Seawitch insasi, la o distanta de aproximativ trei sute de yarzi. Petrolul rafinat era pompat aici dupa ce sosea de pe fundul oceanului, sau, mai precis, dintr-un filon masiv de calcar situat mult sub fundul oceanului, filon creat de mici fapturi marine ale unei mari putin adanci datand de circa o jumatate de miliard de ani, dar acum disparuta.

O data, uneori de doua ori pe zi, un tanc petrolier de 50 de tone DW se oprea in treacat si golea depozitul urias. Trei asemenea tancuri petroliere erau folosite pe traseul marin incalcit din sudul S.U.A Compania Petroliera Worth Hudson avea, de fapt, super-tancuri, dar utilizarea lor in acest caz nu servea intereselor lordului Worth. Chiar si intregul continut al rezervorului de pe Seawitch n-ar fi umplut nici macar un sfert din capacitatea de transport a super-tancului, iar insasi ideea ca un super-tanc sa mearga in pierdere, oricat de mica, ar fi fost pentru cei de la Worth Hudson o sursa de cosmaruri. Si inca ceva, cele mai izolate porturi pe care le prefera lordul Worth pentru livrarea petrolului sau nu puteau sa ofere dane destul de adanci pentru petroliere de peste 50 de tdw.

S-ar putea mentiona in treacat ca lordul Worth nu alesese aceste porturi obscure cu totul intamplator. Printre cei care erau impotriva intelegerii bazate pe onorabilitatea partilor, acord referitor la interzicerea forajului in apele extrateritoriale - cativa dintre cei mai zgomotosi, care condamnau cu asprime practicile marsave ale companiei lordului Worth - erau, din pacate, cei mai buni clienti ai acesteia. Era vorba de companii mai mici care aduceau profituri marginale, care nu se implicau in cercetare si explorare, cum faceau companiile mai mari, investind asa-zise sume considerabile de bani in acele proiecte, iar apoi, spre furia fiscului si supararea numeroaselor comitete de investigatie de pe langa Congres, pretindeau scutiri de taxe vamale tot mai mari.

Dar pentru companiile mai mici, ispita petrolului mai ieftin era irezistibila. Seawitch, care producea probabil tot atata petrol cat toate platformele oficial inchiriate de guvern la un loc, parea o sursa sigura si continua de petrol ieftin, pana cand, dupa toate probabilitatile, guvernul ar fi intervenit, ceea ce ar putea sau nu sa se intample in urmatorul deceniu: companiile mari isi demonstrasera deja capacitatea de a depasi dificultatile anchetelor inepte ale Congresului si, atata timp cat va continua criza energetica, nimeni n-avea de gand sa-si faca griji cu privire la provenienta petrolului, atata timp cat acesta exista. In afara de asta, companiile mai mici tatonau si ele terenul; la urma urmei, daca OPEC - Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol[4] - poate sa arunce banii pe fereastra oricand are chef atunci cand este vorba despre preturile petrolului, de ce sa nu faca si ele tot asa?

La mai putin de doua mile distanta de proprietatea lordului Worth se aflau casele invecinate si biroul comun ale lui Michael Mitchell si John Roomer. Mitchell, auzind soneria de la intrare, se duse sa deschida.

Vizitatorul era de inaltime potrivita, putin bondoc, avea ochelari cu rame circulare de metal si o chelie respectabila.

Cu o voce taioasa, dar destul de politicoasa, spuse:

– Pot sa intru?

– Desigur, raspunse Mitchell, poftindu-l inauntru. De obicei nu primim vizite asa de tarziu.

– Va multumesc. Vin cu o problema neobisnuita. Sunt James Bentley, zise el scotand o legitimatie FBI.

Mitchell nici macar nu se uita la ea.

– Chestiile astea se pot fabrica oriunde, in orice magazin. De unde sunteti?

– Din Miami.

– Numarul de telefon?

Bentley intoarse legitimatia pe care Mitchell i-o dadu lui Roomer.

– E memoria mea. Ma scuteste sa am o memorie proprie.

Nici Roomer nu se uita la legitimatie.

– In regula, Mike. L-am citit. Sunteti seful de acolo, nu-i asa? spuse el, inclinand capul. Va rog sa luati loc, domnule Bentley.

– Mai intai sa lamurim un lucru, zise Mitchell. Suntem anchetati?

– Dimpotriva. Domnii din Departamentul de Stat[5] mi-au cerut sa va rog sa-i ajutati.

– Asa deci, spuse Mitchell. O facem noi si pe asta, John, dar… domnii de la Departamentul de Stat nu stiu cine suntem noi.

– Eu stiu; apoi, dupa un moment de pauza: am inteles ca dumneavoastra, domnilor, sunteti prieteni cu lordul Worth.

Roomer vorbi cu precautie:

– Il cunoastem putin - tot asa cum se pare ca si dumneavoastra stiti cate ceva despre noi.

– Stiu multe despre dumneavoastra, inclusiv faptul ca sunteti niste fosti politisti care n-au invatat niciodata cum trebuie sa actioneze. Asta bareaza orice cale spre promovare. Vreau sa aflati niste lucruri de la lordul Worth.

– Nu facem targul, zise Mitchell. Nu-l cunoastem prea bine.

– Asculta-l pana la capat, Mike.

Dar si de pe fata lui Roomer disparuse orice urma de bunavointa.

– Lordul Worth a facut multa galagie - la telefon - cand a vorbit cu Departamentul de Stat. Se pare ca sufera de mania persecutiei. Este un element interesant pentru cei din Departamentul de Stat deoarece ei il vad mai degraba in rolul de persecutor decat in cel de persecutat.

– Adica dumneavoastra, cei de la FBI, il vedeti asa, spuse Roomer. Probabil ca-l aveti de multi ani inregistrat in evidentele voastre. Lordul Worth a dat intotdeauna impresia de a fi perfect capabil sa-si poarte singur de grija.

– Tocmai asta ii face curiosi pe cei din Departamentul de Stat.

Mitchell zise:

– De ce a facut galagie?

– Aiureli. Stiti ca are o platforma petroliera in Golful Mexic?

– Seawitch? Da.

– Are, se pare, impresia ca Seawitch e in pericol de moarte. Vrea protectie. E foarte modest in solicitari, ca orice miliardar de altfel - numai o fregata cu lansator de rachete si cateva avioane de vanatoare asijderea, pentru orice eventualitate.

– Ce eventualitate?

– Aicea-i buba. A refuzat sa spuna. A zis ca are informatii secrete - ceea ce, de fapt, nu m-ar surprinde. Oamenii ca el au agenti secreti pretutindeni.

– Ar fi bine sa nu ne ascundeti nimic, spuse Mitchell.

– V-am spus tot ce stiu. Restul sunt presupuneri. Daca a telefonat la Departamentul de Stat inseamna ca sunt implicate si tari straine. In Marea Caraibilor navigheaza in prezent vase sovietice. Departamentul de Stat se teme de vreun incident international sau si mai rau.

– Ce vreti sa facem noi?

– Nu e mare lucru. Numai sa aflati care vor fi miscarile lordului Worth in urmatoarele doua zile.

Mitchell zise:

– Si daca refuzam? Ni se anuleaza autorizatiile?

– Nu sunt un sef de politie corupt Puteti sa uitati ca m-ati vazut. Dar am crezut ca va pasa de lordul Worth suficient de mult incat sa-l protejati de el insusi sau de consecintele vreunei actiuni nesabuite pe care ar putea s-o intreprinda. Am crezut ca poate va pasa chiar si mai mult de reactiile celor doua fiice ale sale daca i s-ar intampla ceva tatalui lor.

Mitchell se ridica brusc in picioare si arata cu degetul.

– Usa din fata. Stiti prea multe.

– Stai jos, zise agentul cu asprime si raceala. Nu fiti prosti. Desigur, meseria mea e sa stiu prea multe. Dar, lasandu-l la o parte pe lordul Worth si familia lui, am crezut ca poate va preocupa mai mult siguranta tarii voastre.

Roomer spuse:

– Nu crezi ca mergi prea departe?

– Foarte posibil. Dar atat politica Departamentului de Stat cat si cea a FBI-ului e sa nu riste nimic.

Roomer zise:

– Ne pui intr-o situatie al naibii de ingrata.

– Sa nu credeti ca nu-mi dau seama de asta. Sunteti in fata unei dileme: sa ramaneti credinciosi sau sa muscati mana care va hraneste si alte chestii din astea. Stiu ca v-am pus intr-o situatie neplacuta si-mi cer scuze, dar ma tem ca va trebui sa rezolvati voi insiva dilema asta.

Mitchell spuse:

– Iti multumim ca ne-ai pus in carca problema asta. Ce vrei sa facem? Sa mergem la lordul Worth, sa-l intrebam de ce a tipat la Departamentul de Stat, sa-l intrebam ce vrea sa faca si care sunt planurile lui imediate?

Bentley zambi.

– Nici vorba de asa ceva. Aveti o reputatie remarcabila - exceptand, desigur, vechea poveste cu sectia de politie - si sunteti considerati, asa cum se zice pe la noi, doi meseriasi prima-ntai. Modul cum veti actiona ramane la latitudinea voastra.

Se ridica in picioare.

– Cat timp credeti ca va trebuie? Roomer zise:

– Doua ore.

– Doua ore? facu Bentley, parand sa fie luat prin surprindere. Asta inseamna ca nici macar n-aveti nevoie de o invitatie ca sa mergeti in vizita la lordul Worth.

– Nu.

– Milionarii au.

– Noi n-avem nici macar a mia parte din ce au ei.

– Asta e diferenta. Ei bine, va multumesc foarte mult, domnilor. Noapte buna.

Dupa ce Bentley iesi, cei doi ramasera tacuti vreo doua minute, dupa care Mitchell spuse:

– Noi de care parte a baricadei suntem?

– De amandoua partile.

Roomer intinse mana dupa telefon, forma un numar si-l ceru pe lordul Worth. Trebui sa se prezinte inainte de i se da legatura - lordul Worth era o persoana care isi respecta viata particulara.

Roomer zise:

– Lord Worth? Mitchell si Roomer la telefon. Trebuie sa discutam ceva cu dumneavoastra Sir, care poate sa fie sau nu urgent si important. Am prefera sa nu vorbim la telefon. Tacu, asculta cateva momente, murmura un multumesc si inchise.

– Ne primeste chiar acum. Sa parchezi masina pe alee. Spre usa laterala. Mergem in birou. Mi-a spus ca fetele au urcat.

– Crezi ca prietenul Bentley a si inceput sa ne inregistreze convorbirile?

– N-ar merita painea pe care o mananca la FBI daca n-ar face-o.

Cinci minute mai tarziu, dupa ce parcara pe alee, pornira printre copaci spre intrarea laterala. Inaintarea lor era observata cu interes de Marina, care statea la fereastra dormitorului ei de la etaj. Ii privi ganditoare un moment, dupa care se intoarse si parasi camera fara graba.

Lordul Worth ii intampina pe cei doi in biroul sau si inchise bine usa capitonata in urma lor. Deschise usile unui bar ascuns si turna coniac in trei pahare. Uneori il chema pe Jenkins, alteori nu. Ridica paharul.

– Sanatate. E o placere neasteptata pentru mine.

– Pentru noi nu e nici o placere, spuse cu un aer mohorat Roomer.

– Pai n-ati venit sa-mi cereti mana fetelor mele?

– Nu, domnule, zise Mitchell. Nu e vorba de asta. John o sa va explice mai bine ce si cum.

– Ce anume?

– Tocmai am primit o vizita de la un agent din conducerea FBI-ului, spuse Roomer intinzandu-i cartea de vizita a lui Bentley. Pe spate e un numar de telefon la care va trebui sa sunam dupa ce vom obtine anumite informatii de la dumneavoastra.

– Foarte interesant.

Urma o lunga pauza, dupa care lordul Worth se uita pe rand cand la unul cand la altul.

– Ce fel de informatii?

– Conform celor spuse de Bentley, 'ati facut scandal mare' cand ati vorbit la telefon cu Departamentul de Stat. Dupa spusele lor, se pare ca dumneavoastra credeti ca Seawitch e amenintat. Vor sa stie de unde ati obtinut informatia asta secreta si ce va propuneti sa faceti in continuare.

– De ce nu m-au abordat direct?

– Deoarece nu le-ati fi spus mai mult decat celor de la Departamentul de Stat. Sau nici macar nu i-ati fi lasat sa va treaca pragul. Dar ei stiu - asa ne-a spus Bentley - ca noi venim pe aici din cand in cand, deci presupun ca si-au inchipuit ca sunteti mai putin prudent fata de noi.

– Deci Bentley isi imagineaza ca voi o sa reusiti sa obtineti de la mine niste informatii fara ca eu sa-mi dau seama.

– Cam asa ceva.

– Dar asta nu va pune intr-o postura ingrata?

– Nu prea.

– Dar trebuie sa sprijiniti legea, nu-i asa?

– Da, spuse Mitchell cu oarecare emotie. Dar nu legea organizata. Sau ati uitat oare, lord Worth, ca suntem un cuplu de fosti politisti deoarece n-am vrut sa ne impacam cu legea voastra asa-zis organizata? Unica noastra responsabilitate e cea fata de clientii nostri.

– Eu nu sunt clientul vostru.

– Nu sunteti.

– Ati vrea sa fiu clientul vostru? Roomer zise:

– La ce bun?

– Nimic nu se obtine gratis pe lumea asta, John. Serviciile trebuie rasplatite.

– Misiune nereusita, spuse Mitchell ridicandu-se in picioare. Va multumim pentru amabilitatea cu care ne-ati primit, lord Worth.

– Imi cer scuze. Lordul Worth parea intr-adevar plin de cainta. Ma tem ca am exagerat, adauga el, dupa ce facu o scurta pauza si zambi: Incercam sa-mi aduc aminte cand mi-am cerut scuze ultima oara in fata cuiva. Se pare ca am o memorie scurta. Binecuvantate sa fie fetele mele frumoase. Vreti informatii pentru prietenii nostri din FBI? Mai intai, mi-am obtinut informatiile in contextul mai multor amenintari anonime - la telefon - cu privire la viata fetelor mele. O amenintare cu bataie dubla, daca vreti - la adresa fetelor daca nu opresc scurgerea petrolului - pentru ca, asa cum au afirmat ei, nu ma pot ascunde de ei toata viata, nici nu pot evita glontul unui tragator de elita - si daca m-as dovedi prea dificil, ei ar putea arunca in aer Seawitch. Cat despre planurile mele imediate, maine dupa-amiaza ma duc pana la Seawitch si voi ramane acolo douazeci si patru de ore, poate patruzeci si opt.

Roomer zise:

– Exista vreun sambure de adevar in aceste doua afirmatii?

– Nu fi absurd. Sigur ca nu. Ma duc pana la platforma - dar dis-de-dimineata. Nu vreau ca banditii aia cu ochii ca margeaua sa ma urmareasca de la inaltimea lor pipernicita cum decolez de pe aerodrom.

– Va referiti la cei de la din FBI, Sir?

– Dar la care altii? Va ajunge pentru moment?

– Splendid.

Se intoarsera in liniste la masina lor parcata pe alee. Roomer se aseza la volan, iar Mitchell alaturi de el. Roomer spuse:

– Hm, hm, hm.

– Pai asa e cum spui tu, hm, hm, hm. E dat dracului mosul asta viclean.

Vocea Marinei se auzi de pe bancheta din spate:

– O fi el viclean, dar…

Fata suspina adanc in timp ce Mitchell se roti in scaun, iar Roomer aprinse luminile din interior. Teava pistolului de calibrul 38 al lui Mitchell se apropie de ochii ei, in acel moment largiti de surpriza si spaima.

Mitchell zise pe un ton bland:

– Sa nu-mi mai faci una ca asta. Data viitoare s-ar putea sa fie prea tarziu.

Ea isi linse buzele. Era, evident, pe atat de curajoasa si independenta pe cat era de frumoasa, dar e cam deconcertant sa te vezi, pentru prima oara in viata ta, fata in fata cu un pistol.

– Voiam doar sa spun ca o fi el viclean, dar nu e nici mos, nici dat dracului. Vrei sa fii atat de amabil si sa nu ma mai ameninti cu pistolul asta? Nu ameninti cu pistolul pe cei pe care-i iubesti.

Pistolul lui Mitchell disparu. El spuse:

– Nu prea am chef sa ma indragostesc de fete nesabuite.

– Sau spioane, adauga Roomer, privind-o pe Melinda. Ce faceati aici voi doua?

Melinda era mai calma decat sora ei. La urma urmei, ea nu avusese ocazia sa fie amenintata cu pistolul. Ea zise:

– Iar tu, John Roomer, esti un tanar viclean si dat dracului. Incerci sa tragi de timp.

Ceea ce era cat se poate de adevarat.

– Ce vrei sa spui cu asta?

– Vreau sa spun ca si voi va ganditi de zor cum sa raspundeti la aceeasi intrebare, pe care o sa v-o punem noi. Ce faceati voi doi aici?

– Asta nu e treaba voastra.

Vocea de obicei calma a lui Roomer era neobisnuit si deliberat aspra.

Pe locurile din spate se lasa linistea, amandoua fetele dandu-si seama ca mersesera prea departe. Prapastia dintre activitatile lor sociale si profesionale si cele ale lui Mitchell si Roomer era mai mare decat crezusera.

Mitchell ofta.

– Calmeaza-te, John. Mai ascutit decat dintele de sarpe e un copil nerecunoscator.

– Isuse! facu Roomer, scuturand din cap. Mai spune o data. Habar n-avea ce vrea sa spuna Mitchell.

Mitchell intreba:

– De ce nu mergeti la tatal vostru sa-l intrebati? Sunt sigur c-o sa va spuna - cu pretul celei mai mari mustruluieli pe care ati luat-o vreodata pentru ca v-ati amestecat in viata lui personala.

Iesi din masina, deschise usa din spate, astepta pana cand coborara surorile, inchise usa din spate, zise 'Noapte buna!' si se intoarse la locul sau, lasandu-le pe fete undeva pe marginea drumului.

Roomer porni masina. Apoi spuse:

– Foarte ingenioasa treaba, desi nu mi-a placut s-o fac. Dumnezeu stie, poate ca n-au vrut sa faca nimic rau. Nu conteaza, asta o sa ne fie de un mare folos pe viitor.

– O sa ne fie de un si mai mare folos daca o s-ajungem la cabina telefonica de dupa colt cat putem de repede.

Ajunsera la cabina in cincisprezece secunde si un minut mai tarziu Mitchell iesi. In timp ce se aseza, Roomer spuse:

– Ce-a fost asta?

– Imi pare rau, probleme personale.

Mitchell ii dadu lui Roomer o foaie de hartie. Roomer aprinse plafoniera. Mitchell mazgalise pe o bucatica de hartie: 'Masina are microfoane?'

Roomer zise:

– In ceea ce ma priveste totul e-n regula.

Plecara cu masina in liniste acasa. In picioare in garaj, Roomer intreba:

– Ce anume te face sa crezi ca masina mea are microfoane?

– Nimic. Cata incredere ai in Bentley?

– Stii cata. Dar nu cred ca el - sau unul din oamenii lui - ar fi avut timp sa le puna.

– Cinci secunde nu inseamna mult timp. Atata iti trebuie ca sa pui niste microfoane.

Scotocira peste tot prin masina, apoi si prin cea a lui Mitchell. Ambele erau curate. In bucataria lui Mitchell, Roomer zise:

– Cui i-ai telefonat?

– Batranului, bineinteles. L-am gasit inaintea fetelor. I-am povestit ce s-a intamplat si i-am zis ca trebuie sa le spuna ca a primit amenintari referitoare la viata lor, ca stie sursa, ca n-are incredere in reprezentantii legii din localitate si ca a trimis dupa noi ca sa ne ocupam de chestia asta.

A priceput imediat. Si o sa le traga o sapuneala zdravana fetelor pentru ca s-au bagat unde nu le fierbe oala. Roomer spuse:

– O sa le convinga el.

– Mai important e daca te-a convins pe tine.

– Nu. Crede ca a inceput sa domine situatia. Voia sa afle daca e luat in serios in cazul unei urgente reale. Acum are dovada preliminara ca e luat in serios. Trebuie sa i-o servim la fel de viclean si ocolit cum ne-a venit. Asta nu inseamna ca n-am fi stiut ca asa se va intampla. Presupun ca trebuie sa-i spunem lui Bentley exact ceea ce ne-a zis sa-i spunem, nu-i asa?

– Cum altfel?

– Crezi ca tot ce ne-a spus e adevarat?

– Daca are propria lui armata de informatori? Nu as vrea sa pun o asemenea intrebare pentru moment. Daca se va duce pana la Seawitch? Cred si asta. Desi nu sunt atat de sigur in privinta timpului actiunii. O sa-i spunem lui Bentley ca pleaca dupa-amiaza. El ne-a zis ca o sa plece dis-de-dimineata. Daca poate sa-l minta pe Bentley, atunci poate sa ne minta si pe noi. Nu stiu ce motive ar avea sa ne minta, probabil ca e o a doua natura. Eu cred c-o sa plece mult mai repede.

Roomer spuse:

– Ma tem ca si eu cred la fel. Daca as vrea sa ma scol inainte de rasaritul soarelui, as fi acum in pat sau as porni intr-acolo. Cum nu da semne ca s-ar duce la culcare, nu pot sa trag concluzia decat ca n-are nici o intentie sa se culce, deoarece nu merita sa mai piarda vremea.

Aici se opri. Apoi zise:

– Asa deci. Ne-a tras pe sfoara pe toti.

– Si eu cred la fel. Imbarcarea. Intai acasa la lordul Worth si apoi la elidrom. Tu te ocupi de aeroport, iar eu fac pe pisica?

– Cum altfel?

Mitchell avea o vedere fenomenala pe intuneric. Cu exceptia noptilor celor mai intunecate, putea sa conduca masina fara sa aprinda deloc farurile. Era o calitate extrem de rara care, in timp de razboi, ii facea pe generali sa caute in armata asemenea oameni pentru posturi de sofer.

– O sa ma ascund in spatele paduricii dinspre vest. O stii?

– O stiu. Ce-ar fi sa-i servesti povestea asta lui Bentley in timp ce eu o sa fac doua termosuri de cafea si niste sandvisuri?

– Bine, facu Roomer, intinzand mana dupa telefon; apoi se opri: Asculta, de ce facem noi toate astea? Nu datoram nimic FBI-ului. N-avem nici o autoritate din partea cuiva sa facem ceva anume. Asa cum ai spus si tu, noi si legea organizata mergem pe directii diferite. Nu ma simt catusi de putin obligat sa-mi apar tara de o amenintare inexistenta. N-avem nici un client, nici o imputernicire, nici o perspectiva de recompensa. De ce sa ne pese noua ca lordul Worth se leaga la cap fara sa-l doara?

Mitchell se opri din taiatul painii.

– Referitor la ultima ta intrebare, de ce n-o suni pe Melinda ca s-o intrebi de ce?

Roomer ii arunca o privire lunga si obosita, ofta si intinse mana dupa telefon.

CAPITOLUL 3

Scoffield gresise in presupunerea sa. Lordul Worth nu poseda nici un fel de depozit privat de arme. Dar serviciile armate ale Statelor Unite aveau cu zecile.

Cele doua atacuri au fost realizate cu experienta profesionala nascuta dintr-o practica indelungata si laborioasa, excluzand orice posibilitate de a da gres. In ambele cazuri, tintele erau guvernamentale, un depozit al armatei si unul al marinei. Evident, amandoua dispuneau de paza 24 de ore din 24. Nici unul dintre paznici nu a fost omorat si nici macar ranit, daca ar fi sa nu luam in seama contuziile craniene - putine la numar - cauzate de lovituri date cu sacul cu nisip si cazmaua: lordul Worth fusese foarte explicit pentru folosirea unei minime violente.

Giuseppe Palermo, care arata si era imbracat ca un agent de bursa de pe Wall Street[6], avea sarcina cea mai dificila, cu toate ca, fiind o persoana care manifesta un dispret tolerant fata de Mafia, actiunea i se parea puerila. Insotit de noua persoane aproape tot atat de respectabile ca si dansul - adica respectabile sadea - dintre care trei aveau uniforma de maiori de armata, ajunse la depozitul din Florida cu un sfert de ora inainte de miezul noptii. Cei sase paznici tineri, care nici nu vazusera, nici nu auzisera in viata lor o impuscatura trasa cu furie, erau cat se poate de somnorosi, asteptand nimic altceva decat schimbarea garzii de la miezul noptii. Numai doi erau treji de-a binelea - ceilalti patru dormeau dusi - iar acestia doi, raspunzand la un ciocanit dur si imperativ in poarta intrarii principale, fura deranjati, ca sa nu spunem foarte alarmati, de aparitia a trei ofiteri de armata care anuntara ca vor face o inspectie rapida cu scopul de a testa mijloacele de securitate si de alarma. Cinci minute mai tarziu, toti cei sase paznici erau legati, cu calusul pus in gura - doi dintre ei in stare de inconstienta, urmand sa-si vina in fire cu oarecari dureri de cap din cauza incercarilor lor nereusite de a opune rezistenta - si incuiati la loc sigur, intr-una din numeroasele asa-numite camere de siguranta ale arsenalului.

In tot acest timp si in urmatoarele douazeci de minute, unul din oamenii lui Palermo, un expert in electronica pe nume Jamieson, a cautat cu mare atentie toate semnalele de alarma exterioare care puteau sa alerteze politia sau cea mai apropiata unitate militara. Fie ca le-a scos din uz, fie ca le-a deconectat pe toate. In timpul acestei operatii, ceilalti paznici, care-i schimbasera pe primii, aproape tot atat de somnorosi ca si cei de dinainte, isi facura aparitia si fura extrem de uimiti cand se trezira cu tevile a trei carabine in fata. In cateva minute, bine legati, dar fara calus in gura, se alaturara paznicilor din schimbul precedent, ale caror calusuri fusesera acum scoase. Puteau sa strige cat ii tinea gura deoarece localitatea cea mai apropiata se afla la o distanta de peste o mila: primilor sase paznici li se pusese calusul in gura doar temporar, cu scopul de a-i impiedica sa vocifereze si, astfel, sa nu le poata da de stire celor care urmau sa-i schimbe.

Palermo mai avea la dispozitie aproape opt ore pana ar fi putut fi descoperit atacul cu pricina.

Il trimise pe unul din oamenii lui, Watkins, sa aduca in fata microbuzul cu care sosisera. Cu totii, exceptandu-l pe Watkins, isi schimbara uniformele militare cu haine obisnuite de lucru, astfel incat infatisarea lor se schimba in mod remarcabil. Intre timp, Watkins se duse in garaj, descuie o incuietoare surprinzator de ineficienta, se urca intr-un camion de doua tone, facu contactul - cheile de rigoare, evident, lipseau - si iesi pe poarta din fata, deja deschisa, a depozitului.

Palermo adusese cu el pe un anume Jacobson care, in scurtele rastimpuri cand nu se afla in inchisoare, se specializase la un inalt nivel in arta subtila a descuierii oricarei incuietori, cu cifru secret sau de oricare tip. Din fericire, nu apela la serviciile sale deoarece, fapt destul de curios, nimeni nu ascunsese legaturile de chei; dimpotriva, acestea erau agatate de peretele din biroul de la intrare.

In mai putin de o jumatate de ora, Palermo si oamenii lui incarcara in camion - care fusese ales deoarece era tip furgon - o uimitoare varietate de arme, de la bazooka la pistoale automate, impreuna cu suficienta munitie pentru un batalion si o cantitate de explozive. Odata operatia terminata, incuiara toate usile pe care le descuiasera si luara cu ei cheile. Cand avea sa soseasca schimbul urmator de paznici, la opt dimineata, va dura mult timp pana sa-si dea seama de ceea ce se intamplase de fapt. Dupa aceea incuiara depozitul si usile de la intrarea principala.

Watkins conduse microbuzul, in care aruncasera hainele cu care venisera, pana la locul unde fusese ascuns, se intoarse la camion si porni la drum. Ceilalti noua stateau claie peste gramada printre armele aflate in spate. Din fericire pentru ei, nu durase decat douazeci de minute pana sa ajunga la aerodromul particular, izolat si parasit de lordul Worth - parasit, adica, exceptand cele doua elicoptere, cu pilotii si copilotii lor.

Camionul, folosind numai farurile laterale, intra pe portile aerodromului si se apropie de unul din elicoptere. Luminile discrete ale farurilor portabile erau aprinse, imprastiind o lumina cam palida, dar suficienta pentru ca un om aflat la 80 de yarzi departare si echipat cu ochelari cu infrarosii sa distinga clar ceea ce se intampla. Iar Roomer, culcat pe burta in padurice, cu binoclul la ochi, se afla la o distanta de numai 80 de yarzi. Nu fusese facuta nici o incercare de a masca sau ascunde identitatea incarcaturii. Numai douazeci de minute au fost suficiente pentru descarcarea camionului si aranjarea continutului acestuia in elicopter sub privirile atente ale unui pilot care se pricepea bine la asa ceva.

Palermo si oamenii lui, cu exceptia lui Watkins, urcara la bordul celuilalt elicopter si ramasera in asteptarea intaririlor promise. Pilotul acestui elicopter transmisese deja prin radio, asa cum era obiceiul, planul de zbor pana la cel mai apropiat aeroport, indicand cu precizie destinatia Seawitch. Ar fi fost intr-adevar o nebunie sa fi procedat altfel. Sistemele de detectare radar aflate de-a lungul statelor riverane Golfului sunt tot atat de eficiente ca oricare altele din lume, iar orice deviere de directie de la o destinatie fals declarata ar fi insemnat ca doi piloti foarte dubiosi in avioane supersonice ar fi zburat cu foarte mare viteza unul langa altul si acest lucru ar fi dat nastere unor intrebari foarte neplacute.

Watkins conduse camionul inapoi in garajul arsenalului, decupla contactul, incuie usa, recupera microbuzul si pleca. Inainte de revarsatul zorilor, toate hainele prietenilor sai se vor fi intors la casele acestora, iar microbuzul, care fusese, evident, furat, la locul sau din parcare.

Roomer incepea sa se plictiseasca, iar coatele sale se inflamau. De cand plecase microbuzul, cu vreo jumatate de ora in urma, el ramasese in aceeasi pozitie, culcat pe burta, cu ochelarii de noapte. Sandvisurile sale disparura, ca de altfel si toata cafeaua, si ar fi dat mult pentru o tigara, dar socoti ca n-ar fi intelept sa procedeze ca atare. Era cat se poate de limpede ca pasagerii aflati la bordul elicopterelor asteptau ceva, iar acel ceva nu putea sa fie decat sosirea lordului Worth.

Auzi zgomotul unui motor care se apropia si vazu alt vehicul numai cu farurile laterale aprinse cum intra pe poarta. Era un alt microbuz. Oricine ar fi fost inauntru n-ar fi putut sa fie cel pe care-l astepta, el stia asta: lordului Worth nu-i prea placea sa calatoreasca cu microbuzul. Vehiculul se indrepta spre elicopterul cu pasageri, iar pasagerii coborara si se urcara la bordul elicopterului. Roomer numara doisprezece cu totul.

Ultimul tocmai disparea in elicopter cand sosi inca un vehicul. Acesta nu trecu pe poarta, ci se strecura pe langa ea, cu farurile aprinse, dar cu lumina slaba ca intensitate. Un Rolls-Royce. Lordul Worth, fara indoiala. Ca si cum ar fi vrut sa-i intareasca certitudinea, ii ajunse la urechi fasaitul slab al cauciucurilor pe iarba. Se intoarse si vazu o masina, cu motorul oprit si farurile stinse, coborand panta si oprindu-se fara zgomot langa masina lui.

– Aici, spuse Roomer cu voce slaba.

Mitchell veni la el si impreuna urmarira cu privirea silueta lordului Worth coborand din Rolls si urcand scarile elicopterului. Roomer adauga:

– Cred ca asta e completarea la transportul din timpul noptii.

– Transportul platit fiind…

– Mai sunt douazeci si unu de pasageri la bord. N-as putea sa jur, dar instinctul imi spune ca astia nu sunt cetateni onesti, integri. Se zice ca orice multimilionar…

– Miliardar.

– Miliardar. Se zice ca orice miliardar are armata lui proprie. Cred ca tocmai am vazut incolonat unul din plutoanele lordului Worth.

– Al doilea elicopter nu e implicat in chestia asta?

– Mai mult decat atat. E vedeta spectacolului. E incarcat pana la refuz cu arme.

– Asta nu-i un delict in sine. S-ar putea sa fie o parte din colectia particulara a lordului Worth. Are una dintre cele mai mari colectii din tara.

– Cetatenilor particulari le este interzis sa colectioneze bazooka, mitraliere si explozive.

– Le-a imprumutat de la cineva, crezi?

– Da. De bunavoie si fara chitanta.

– De la cel mai apropiat arsenal guvernamental?

– Asa cred.

– Astia stau tot aici. Poate ca mai asteapta ceva inainte sa decoleze. S-ar putea sa mai dureze catva timp. Hai sa mergem la una din masini si sa-i anuntam prin radio pe reprezentantii legii.

– Cel mai apropiat comandament al armatei e la sapte mile distanta de aici.

– Ai dreptate.

Cei doi se ridicara in picioare si abia facura doi pasi spre masinile lor cand, aproape simultan, motoarele ambelor elicoptere pornira, cu zgomotul obisnuit. Dupa cateva secunde, amandoua aparatele decolara.

Mitchell spuse:

– Ei bine, la asta m-am si gandit.

– Corect. La asta te-ai si gandit. Si acum ia uita-te cum pleaca. Cetateni onesti, cu frica lui Dumnezeu, plecand cu toate luminile aprinse deodata.

– Asta ca sa nu dea careva peste ei, zise Mitchell. Apoi gandi cu voce tare: Am putea sa telefonam la cea mai apropiata baza militara aeriana si astfel sa-i obligam sa aterizeze.

– Pe ce motiv?

– Furt din proprietatea guvernului.

– N-avem nici o dovada. Numai presupuneri. Va trebui sa le spunem ca lordul Worth e la bord. Cine o sa creada ce afirma doi politisti concediati?

– Nimeni. E clar ca buna ziua. Te-ai simtit vreodata un paria?

– Chiar acum. Pur si simplu ma simt al naibii de neajutorat. Pai, hai sa mergem si sa gasim niste dovezi. Unde-i cel mai apropiat arsenal de locul asta?

– Cam la o mila distanta de postul de comanda. Stiu eu unde.

– De ce dracu nu pot astia sa-si tina blestematele lor de arsenale in interiorul posturilor de comanda?

– Arsenalele pot sa sara-n aer si uneori chiar asa se si intampla. Cum te-ai simti intr-o cazarma inghesuita cand explodeaza un arsenal?

Roomer facu drum intors de la intrarea principale a arsenalului si vari in buzunar fara tragere de inima legatura imensa de chei pentru a carei detinere orice reprezentant rauvoitor al legii l-ar fi putut arunca dupa gratii fara sa fie necesar vreun mandat de arestare.

– Am crezut ca pot sa deschid orice usa cu legaturica asta. Dar nu si usa asta. Nu e nevoie sa ghicesti unde sunt cheile acum.

– Probabil c-au fost aruncate din elicopter si sunt pe undeva pe fundul Golfului.

– Nu se stie. Usile astea au aceeasi incuietoare. Iar in jur, nimic altceva decat ferestre cu zabrele. N-ai un bomfaier la tine, Mike?

– Voi avea data viitoare.

Apropie lanterna de una din ferestrele cu zabrele si lumina inauntru. Tot ce vazu fu propria lui umbra. Isi scoase pistolul si, tinandu-l de teava, cu patul, izbi in geam de mai multe ori, fara vreun efort vizibil - fapt putin surprinzator, de altfel, tinand cont ca geamul avea o grosime de cativa toli dincolo de zabrele, iar forta loviturilor era minima. Roomer zise:

– Ce-ai de gand sa faci? Mitchell era rabdator.

– Sa sparg geamul.

– Spartul geamului nu te va ajuta sa intri acolo.

– Ma va ajuta sa vad si poate sa aud. Ma intreb daca e doar geam turnat sau e blindat?

– De unde sa stiu?

– Adevarat. Priveste-ma cum aflu. Daca e blindat, glontul va ricosa. Fereste.

Amandoi se ghemuira la pamant, iar Mitchell trase un foc intr-un unghi orientat in sus. Glontul nu ricosa. Trecu prin geam, facand o gaura dintata. Mitchell incepu sa cresteze in jurul gaurii, dar se lasa pagubas, cand Roomer aparu cu un cric greu de masina: cateva lovituri puternice si Roomer facu o gaura avand aproape un picior diametru. Mitchell lumina cu lanterna inauntru: se vedea un birou cu mai multe sertare, iar, dincolo de el, o usa deschisa. Isi lipi urechea de gaura cat mai aproape cu putinta si auzi imediat un sunet metalic slab, dar repetat, precum si strigatele unor voci cat se poate de ragusite. Mitchell isi retrage capul si-i facu semn lui Roomer, care se apleca si asculta la randul sau.

Cinci secunde fura de ajuns. Roomer se indrepta de spate si spuse:

– Acolo sunt o multime de oameni care au nevoie de ajutor.

La aproximativ o mila de intrarea in baza militara, ei se oprira la o cabina telefonica de pe marginea soselei Mitchell telefona la baza militara, ii anunta ca se intamplase ceva la arsenal si ca ar fi bine sa aduca legatura de chei de rezerva de la usa din fata. Cand acestia intrebara cine este la telefon el inchise si se intoarse in masina lui Roomer.

– E prea tarziu sa-i mai chemam acum pe cei de la aviatia militara, cred, nu-i asa?

– E prea tarziu. S-ar putea sa fie deja in zona apelor extrateritoriale. Nu e stare de razboi. Nu inca, ofta el. De ce, oh, de ce n-am avut la mine in noaptea asta un aparat de filmat cu raze infrarosii?

In Mississippi, misiunea lui Conde de a da lovitura la arsenalul naval se dovedi ridicol de usoara. Acesta avusese cu el numai sase oameni, cu toate ca alti saisprezece asteptau in rezerva la bordul vasului Roamer, ancorat la mai putin de treizeci de picioare de depozit. Acestia ii neutralizasera deja pe cei trei paznici inarmati care patrulau pe doc in timpul noptii.

Arsenalul era pazit doar de doi subofiteri de marina rezervisti, care considerau ocupatia lor nu numai o sinecura, ci si o prostie curata, intrucat care om cu mintea sanatoasa ar vrea sa fure bombe de adancime si tunuri navale? Aveau obiceiul invariabil sa se pregateasca de culcare imediat ce soseau si dormeau bustean atunci cand Conde si oamenii lui intrara pe usa pe care nici macar nu se deranjasera s-o incuie.

Ei folosira doi scripeti ca sa faca sa se rostogoleasca pana la doc bombele de adancime, tunurile de aparare antiaeriana usoare, cu tinta dubla, si un numar suficient de obuze, apoi folosira una dintre macaralele care erau aliniate pe doc ca sa coboare echipamentul furat in cala vasului Roamer. Trecerea prin vama fusese o pura formalitate. Vamesii vazusera vasul Roamer venind si plecand de atatea ori incat pierdusera de mult sirul. Pe de alta parte, nimeni n-avea curajul sa inspecteze proprietatea transatlantica a unuia dintre cei mai bogati oameni din lume: Roamer era vasul de supraveghere seismologica al lordului Worth.

La baza sa, nu departe de Havana, un submarin mic de fabricatie ruseasca, dotat cu armament conventional, se ridica incet la suprafata. Echipajul era adunat in viteza, totusi, membrii acestuia, alesi pe spranceana, fusesera informati ca vor face o croaziera - scoala desemnata sa testeze comportarea micutei flote apartinand lui Castro. Nici un membru al echipajului nu credea o iota din asta.

Intre timp, Cronkite nu fusese inactiv. Spre deosebire de ceilalti, el n-avea nevoie sa comita vreo spargere undeva ca sa obtina explozive. Trebuia doar sa-si foloseasca propria cheie. Fiind cel mai mare expert din lume in astuparea puturilor de petrol in eruptie, avea acces la un numar nelimitat si la o mare varietate de explozive. Facu o selectie riguroasa alegandu-si ce avea nevoie si le aduse cu un vapor de la Houston, unde locuia - lasand la o parte faptul ca Houston era zona cu cele mai multe platforme petroliere din sud, natura meseriei sale il obliga sa locuiasca foarte aproape de un aeroport cu legaturi internationale, lucru esential pentru el. Apoi armele fura trimise mai departe la Galveston.

In timp ce vaporul era pe drum, un alt vas seismologic, un cuter de paza a coastei, se indrepta catre Galveston. Acest vas fusese obtinut de Cronkite, fara sa explice care erau motivele, prin bunele oficii ale lui Durand, ce reprezentase companiile din zona Galveston la intrunirea celor zece de la Lake Tahoe. Cuterul, care era cunoscut sub numele de Questar, avea baza la Freeport, iar Cronkite ar fi putut sa transporte cu usurinta incarcatura acolo, dar asta i-ar fi incurcat planurile. Tancul petrolier Crusader descarca marfa la Galveston, fiind unul dintre cele trei tancuri petroliere care circulau regulat intre Seawitch si porturile din Golf.

Questar si Cronkite sosira aproape simultan. Mulhooney, capitanul Questar-ului, acosta nava la un chei aflat foarte aproape de Crusader. Mulhooney nu era capitanul obisnuit al Questar-ului. Acel domn fusese atat de coplesit la vederea a doua mii de dolari bani gheata incat se imbolnavise si nu-si revenise din aceasta stare timp de cateva zile. Cronkite il recomandase pe prietenul sau, Mulhooney. Cronkite nu urca imediat la bordul Questar-ului. In schimb, palavragi cu vamesul sef, care se uita la el cu o privire lenesa, in timp ce explozivele erau transferate pe Questar. Cei doi se cunosteau de ani de zile. Exceptand observatia ca in zona Golfului cineva se jucase iar cu focul, vamesul nu mai facu nici o remarca pertinenta.

Ca raspuns la intrebarile sale in doi peri, Cronkite afla ca Crusader tocmai terminase descarcarea transportului si ca va pleca peste aproximativ o ora.

Se urca la bordul Questar-ului, il saluta pe Mulhooney si se duse direct la popota. Asezati in rand cu ceilalti erau trei scafandri deja imbracati si dotati cu toate cele necesare, inclusiv cu aparatul care-i ajuta sa respire in apa. Le dadu instructiuni scurte, iar cei trei mersera pe punte. Sub protectia suprastructurii, in punctul invizibil al navei - partea aflata departe de doc - cei trei coborara pe o scara de franghie si alunecara usor in apa. Sase obiecte - mine magnetice cu detonatie radio, echipate cu carlige metalice, - fura coborate in apa spre cei trei. Erau construite in asa fel incat sa aiba o flotabilitate negativa foarte usoara, care le facilita intr-o mare masura remorcarea sub apa.

In intunericul premergator ivirii zorilor, corpurile navelor, puternic luminate de farurile de pe tarm, aruncau o umbra atat de deasa incat era cat se poate de sigur ca scafandrii ar fi putut sa inoate neobservati chiar la suprafata. Dar lui Cronkite nu-i placea deloc sa riste. Minele fura atasate de pupa navei Crusader, la jumatatea acesteia, pe o lungime de treizeci de picioare, si montate la o adancime de vreo zece picioare. La cinci minute dupa plecare, scafandrii se si intoarsera. Dupa inca cinci minute, Questar porni pe mare.

Cronkite, in ciuda reputatiei sale cvasi-legendare de a fi un om crud, nu era, totusi, chiar lipsit de omenie: sa afirmam ca avea o bunatate innascuta ar fi o deformare a adevarului, intrucat, mai presus de orice, el era un realist intransigent si devotat preocuparilor sale, dar, in acelasi timp, nu avea un instinct criminal nativ. Cu toate acestea, doua lucruri i-ar fi dat o satisfactie considerabila in acel moment.

Primul era faptul ca ar fi preferat ca nava Crusader sa fie in apa inainte sa apese pe butonul camuflat de pe puntea din fata lui. Nu dorea in nici un caz sa se piarda vieti omenesti nevinovate la Galveston, dar acesta era un risc pe care trebuia sa si-l asume. Minele molusca, asa cum demonstrasera scafandrii italieni la Alexandria in timpul celui de-al doilea razboi mondial - si aceasta spre marea suferinta a Marinei Regale a Marii Britanii - ar putea sa fie devastator de eficiente in cazul vaselor ancorate la mal. Dar era imposibil de prevazut ce s-ar putea intampla cu aceste mine odata nava pornita si navigand apoi cu viteza maxima, deoarece inca nu se cunostea vreun caz in care o nava sa fi fost distrusa de mine molusca. Mai era posibil ca presiunea exercitata de apa asupra unui asemenea vapor sa poata infrange slaba rezistenta magnetica a minelor si sa le desprinda.

A doua tentatie era sa aiba elicopterul pe eliportul de pe Questar - multe asemenea vase transportau elicoptere cu scopul ca acestea sa arunce explozive calibrate pe fundul marii ca sa fie inregistrate de computerul seismologic - si sa studieze cu atentie cam care ar fi rezultatele dezastrului care va decurge din asta, tentatie pe care o considera imediat ca pe o concesie fata de propriile slabiciuni.

Isi scoase din minte ambele ganduri. La opt mile de Galveston desuruba comutatorul si apasa ferm pe butonul de dedesubt. Rezultatele imediate fura intru totul nespectaculoase, iar Cronkite se temu sa nu fi fost in afara razei de actiune. Dar pentru cei din rada portului Galveston rezultatele fura extrem de spectaculoase. Sase explozii zguduitoare se produsera aproape simultan, iar in urmatoarele douazeci de secunde, nava Crusader, cu pupa rupta in doua, se inclina spre dreapta in timp ce mii de tone de apa patrundeau prin spartura. Dupa inca douazeci de secunde - patruzeci de secunde cu totul - bubuitul indepartat al exploziilor ajunse la urechile ascultatorilor de pe Questar. Cronkite si Mulhooney, singuri pe punte - nava era pilotata automat - se uitara unul la altul cu deplina satisfactie. Mulhooney, un irlandez care nu rata nici o ocazie favorabila, fapt caracteristic irlandezilor, aduse si desfacu o sticla cu sampanie si umplu pana sus doua cupe. Cronkite, care in mod normal detesta bautura, goli continutul cu o placere considerabila si puse jos cupa. Abia atunci Crusader lua foc.

Tancurile sale petroliere erau intr-adevar goale, dar motoarele diesel mergeau aproape la turatia maxima. In conditii normale, motoarele diesel nu explodeaza, ci ard cu o mare intensitate. In cateva secunde, flacarile fumegande se ridicara la o inaltime de 200 de picioare, inaltime care crestea o data cu trecerea timpului pana cand intregul oras fu scaldat intr-o lumina de un rosu-inchis, fenomen pe care locuitorii din Galveston nu-l mai vazusera pana atunci si aproape sigur ca nu aveau sa-l mai vada vreodata. La bordul Questar-ului, aflat acum la o distanta de cateva mile, spectacolul era nepamantean, cutremurator. Tot atat de brusc pe cat incepuse, focul se opri cand Crusader se rasturna complet pe o parte, apele portului stingand flacarile. Cateva pete plutitoare de petrol luceau inca slab in zona portului, dar asta fu tot.

Evident, lordul Worth urma sa solicite un nou tanc petrolier, solicitare ce presupunea anumite probleme. In aceasta zona cu rezerve abundente de petrol, asemenea super-tancuri petroliere erau mai degraba o raritate. Dar tancurile cu o capacitate de 50 000 de tdw, desi nu erau pe cale de disparitie, deveneau, totusi, tot mai rare, mai ales din cauza ca principalele santiere navale din lume incetasera sa mai construiasca asa ceva. Asa stateau lucrurile. Chile de asemenea dimensiuni, si chiar mai mici, se construiau in graba acum, dar nu vor putea sa fie utilizate mai devreme de un an sau doi. Motivul era extrem de simplu. Super-tancurile petroliere de pe ruta Golful Arabiei-Europa trebuiau sa faca un ocol lung si foarte costisitor pe la Capul Bunei Sperante deoarece Canalul Suez, redeschis de curand, era impropriu pescajului lor imens, dar nu prezenta nici o dificultate in cazul tancurilor petroliere mai mici. S-a spus, probabil nu fara un sambure de adevar, ca armatorii greci, binecunoscuti pentru siretenia lor, trecusera de multa vreme cu bine peste acest hop.

Se luminase de ziua.

Exact in acel moment, in jurul si la bordul platformei Seawitch se desfasura o activitate intensa. Vasul Torbello, inmatriculat in Panama, tocmai termina descarcarea masivului tanc petrolier plutitor, de forma conica, de pe Seawitch. In acest timp, doua elicoptere aparura la orizont, in partea nord-estica. Amandoua erau niste aparate mari Sikorsky, care fusesera cumparate de prosperul lord Worth pe nimica toata, nu pentru ca erau iesite din uz, ci pentru ca devenisera de prisos dupa terminarea razboiului din Vietnam, iar fortele armate fusesera cat se poate de nerabdatoare sa scape de ele: cererea particularilor pentru asemenea mijloace de lupta nu este prea mare.

Din primul elicopter care ateriza pe eliport debarcara douazeci si doi de oameni, condusi de lordul Worth si Giuseppe Palermo. Ceilalti douazeci, carora, dupa infatisare, nu prea parea sa le pese de vaduve si orfani, aveau cu totii impecabilele scrisori de acreditare ale unor experti in petrol. Ca erau experti, nu putea sa fie pus la indoiala: dar de asemenea, nu putea sa fie pus la indoiala faptul ca nici unul dintre ei n-ar fi recunoscut un put cu petrol nici daca ar fi cazut in el. Erau experti in scufundari, distrugeri submarine, manuirea explozivilor puternici si in tirul precis cu tot felul de arme, care mai de care mai neplacute.

Al doilea elicopter sosi imediat dupa ce primul decolase. Cu exceptia pilotului si copilotului, nu mai erau alte persoane la bord. Incarcatura consta in imensa si variata cantitate de armament extrem de ofensiv din arsenalul din Florida, despre a carui disparitie nu se relatase inca in ziare. Membrii echipajului de pe platforma petroliera priveau sosirea pistolarilor si a armelor fara prea mare curiozitate. Pentru ei, neobisnuitul era familiar; reprezenta partea bizara, absurda si inexplicabila a vietii lor de zi cu zi. Echipajele de pe platformele petroliere constituiau o rasa aparte, iar oamenii lordului Worth formau o subdiviziune foarte speciala a acelei rase.

Lordul Worth ii chema pe toti laolalta, le vorbi despre amenintarea ce plana asupra Seawitch-ului si le prezenta masurile de aparare pe care voia sa le ia, masuri intru totul aprobate de membrii echipajului, care-si pazeau pielea la fel ca si alti oameni de pe lumea asta. In incheiere, lordul Worth spuse ca stie ca nu era nevoie sa le mai aminteasca faptul ca trebuie sa pastreze secretul.

Lordul Worth avea perfecta dreptate in aceasta privinta. Desi erau cu totii petrolisti experimentati, aproape ca nu exista unul care sa nu fi facut cunostinta candva cu rigorile legii. Printre ei se aflau si fosti ocnasi, precum si ocnasi care evadasera. Unii dintre ei erau stresati cand se vorbea despre lege. Si mai erau altii care-si incalcasera cuvantul de onoare dat Nu puteau sa existe adaposturi mai sigure pentru acesti oameni decat Seawitch si motelul particular al lordului Worth, unde stateau in timpul lor liber. Nici un reprezentant al legii cu mintea sanatoasa nu se putea gandi sa puna in discutie respectabilitatea si integritatea ireprosabila a unuia dintre cei mai puternici magnati ai petrolului din lume, nemaivorbind de faptul ca asta ar implica serioase rezerve la adresa angajatilor sai.

Cu alte cuvinte, lordul Worth, cu ajutorul inestimabil al comandorului Larsen, isi alesese oamenii cu deosebita grija.

Gazduirea noilor sositi si depozitarea armelor nu puneau nici un fel de problema. Asemeni multor platforme de foraj si submersibile, Seawitch avea doua variante de mijloace de cazare si doua cantine, una pentru occidentali, cealalta pentru orientali: in acel moment, insa, nu era nici un oriental la bord.

Lordul Worth, comandorul Larsen si Palermo tineau in secret un consiliu de razboi in salonul mobilat luxos, rezervat proprietarului. Stabilira impreuna planul de bataie. Cazura de acord asupra faptului ca John Cronkite va duce impotriva lor o campanie lipsita de orice subtilitate: violenta fatisa era arma lui caracteristica. Daca reuseau sa descarce pe mal petrolul extras, atunci Cronkite nu mai putea sa faca nimic. El nu va incerca sa atace si sa scufunde un tanc petrolier incarcat, tot asa cum nu va incerca sa le distruga uriasul tanc plutitor in care depozitau petrolul. Oricare dintre aceste metode ar cauza o pierdere masiva de petrol, comparabila cu marele dezastru de pe coasta sud-vestica a Angliei, care avusese loc in urma cu vreo cativa ani. Era posibil chiar sa fie depasite proportiile acelui dezastru. Taraboiul international care ar urma ar dezvalui, cu siguranta, si alte dedesubturi, iar daca Cronkite ar fi implicat in asa ceva, atunci el ar implica, fara indoiala, principalele companii petroliere - carora nu le-ar conveni deloc o asemenea varianta. Si, inevitabil, s-ar face multe investigatii pe tema asta: ecologia si poluarea se mai aflau inca la ordinea zilei.

Cronkite ar putea sa atace conducta de petrol flexibila care face legatura dintre platforma si tanc, dar cei trei cazura de acord ca problema s-ar putea rezolva usor. Dupa ce Conde si Roamer sosira, iar incarcatura acestuia fu imbarcata, Roamer avea sa patruleze continuu, zi si noapte, intre platforma si tanc. Seawitch era bine echipata cu aparate cu senzori, nemaiamintind de cele care controlau elasticitatea cablurilor de la ancore. O statie de radiolocatie cu scanner era in functiune constanta in varful utilajului, iar aparate sonar erau atasate de fiecare dintre cei trei stalpi de sprijin la o adancime de circa douazeci de picioare. Statia de sonar putea sa detecteze orice apropiere ostila in aer sau pe apa, iar tunurile de aparare antiaeriana cu tinta dubla, instalate la bord, puteau intra in actiune. In cazul unui atac subacvatic, foarte improbabil de altfel, sonarul ar localiza sursa, iar o bomba de adancime plasata corespunzator ar anihila-o, din Roamer.

Desigur, lordul Worth nu stia ca, exact in acel moment, o alta ambarcatiune se indrepta cu viteza maxima spre Cronkite, aflat pe Questar. Era vorba despre un vas standard, bine conceput, in care apa circula printr-un tub situat sub corpul navei, iesind apoi sub presiune pe partea din spate. Nu avea elice, intrucat ambarcatiunea fusese proiectata in primul rand sa lucreze in apropiere de tarm sau in mlastini, acolo unde exista intotdeauna pericolul ca elicea sa se blocheze. Singura diferenta dintre acest vas - Starlight - si celelalte consta in dotare, el dispunand de un set de baterii acide din plumb care puteau sa fie incarcate electric Un sonar subacvatic putea sa detecteze si sa calculeze exact pozitia motoarelor unei nave si vibratiile elicei: in principiu insa, era neputincios in cazul incarcarii electrice.

Lordul Worth si ceilalti luara in considerare posibilitatea unui atac direct asupra lui Seawitch. Datorita inaltului grad de compartimentare si extraordinarei flotabilitati, numai o bomba atomica era capabila sa lichideze ceva de marimea unui teren de fotbal. Cu siguranta ca nici o arma conventionala nu putea sa faca asa ceva. Atacul, cand se va produce, va fi localizat. Instalatia de foraj era un obiectiv primordial, dar nimeni nu-si putea inchipui cum s-ar putea apropia de ea Cronkite, fara sa fie vazut. De un lucru era sigur lordul Worth: cand atacul se va produce, acesta va fi indreptat asupra lui Seawitch.

Urmatoarea jumatate de ora avea sa dovedeasca, pentru a doua oara, cat de mult se insela lordul Worth.

Primele indicii ale dezastrului aparura cand lordul Worth urmarea cu privirea cum vasul Torbello, incarcat la maximum, disparea la orizont, in partea nordica; Crusader, dupa cate stia, trebuia sa-si faca aparitia in acea dupa-amiaza tarziu. Larsen, cu fata congestionata de furie, ii inmana in liniste lordului Worth un mesaj abia primit prin radio. Lordul Worth il citi, iar limbajul pe care-l folosi dupa aceea l-ar fi exclus definitiv din Camera Lorzilor. Mesajul anunta, intr-o maniera teribil de necrutatoare, sfarsitul tragic al lui Crusader la Galveston.

Amandoi se dusera repede in camera de radioemisie. Larsen il contacta pe comandantul lui Jupiter, cel de-al treilea tanc petrolier al lor care in acel moment descarca intr-un port obscur din Louisiana, ii povesti despre soarta nefericita a lui Crusader si-l avertiza ca toti membrii echipajului sa fie foarte precauti pana la plecarea din port.

Lordul Worth telefona personal sefului de politie din Galveston, spuse cine este si solicita mai multe detalii despre scufundarea lui Crusader. Le primi pe toate in timp util, dar nici unul nu reusi sa-l faca mai fericit. La intamplare, intreba daca in acel moment nu fusese in zona vreun individ pe nume John Cronkite sau vreun vas apartinand unei persoane cu acest nume. I se raspunse sa astepte putin ca sa verifice la vama. Doua minute mai tarziu primi un raspuns afirmativ: intr-adevar fusese un oarecare John Cronkite la bordul unui vas numit Questar, ancorat chiar la pupa lui Crusader. Nu se stia daca proprietarul era sau nu Cronkite. Questar pornise in larg cu o jumatate de ora inainte sa explodeze Crusader.

Lordul Worth ceru pe un ton imperativ sa fie capturat si adus inapoi Questar si sa fie arestat Cronkite. Seful de politie arata ca legile internationale interzic capturarea vaselor in largul marilor, cu exceptia situatiei in care este stare de razboi, iar in privinta lui Cronkite, nu exista nici o dovada care sa ateste ca este responsabil de scufundarea lui Crusader. Atunci lordul Worth il intreba daca n-ar putea sa-i ia urma proprietarului vasului Questar. Seful de politie promise sa faca asta, dar il preveni ca s-ar putea sa dureze cam mult pana va afla ceva. Trebuiau consultate multe registre.

In acel moment, submarinul cubanez care inainta cu viteza maxima la suprafata era in apropiere de Key West si se indrepta catre Seawitch. Aproape in acelasi timp, un distrugator rusesc echipat cu rachete porni din Havana, dupa toate aparentele in urmarirea submarinului cubanez. Iar la foarte scurt timp dupa aceea, un alt distrugator porni de la baza sa aflata in Venezuela.

Roamer, vasul de supraveghere al lordului Worth sub comanda lui Conde, parcursese deja jumatate din drumul sau.

Starlight, sub comanda lui Easton, tocmai se indeparta de Questar, care era oprit in largul marii. Lucratorii de pe platforma stersesera deja numele navei, iar cu ajutorul sabloanelor de carton pictau un nume nou - Georgia. Cronkite nu dorea ca vreun vas cu care s-ar putea intalni in larg sa confirme prin radio existenta unui cuter numit Questar. De la pupa se auzi zgomotul inconfundabil al unui elicopter care porneste, apoi aparatul se inalta, descrise un cerc si se indrepta spre sud-est, nu ca sa lanseze vreo bomba, ci pentru a localiza si transmite prin radio catre Questar pozitia si traseul lui Torbello, cand si daca il va gasi. Cateva minute mai tarziu, Questar porni din nou la drum, indreptandu-se aproximativ in aceeasi directie ca si elicopterul.

CAPITOLUL 4

Lordul Worth, savurand o ceasca de ceai foarte matinala, se afla in salon impreuna cu Larsen si Palermo atunci cand radiooperatorul batu la usa si intra, cu un mesaj in mana. Il dadu lordului Worth si zise:

– Pentru dumneavoastra, Sir. Dar e codificat intr-un fel anume. Aveti o cheie de coduri?

– Nu e nevoie, spuse lordul Worth, zambind cu putina suficienta, primul sau zambet dupa o buna bucata de vreme. Eu insumi am inventat codul asta, adauga el, lovindu-si usor fruntea. Aici am cheia mea de coduri.

Operatorul pleca. Ceilalti doi il urmarira cu un vag presentiment pe lordul Worth decodificand. Presentimentul se transforma intr-o usoara teama cand zambetul disparu de pe fata lordului Worth, iar teama, la randul ei, dadu nastere la o adanca incordare, la vederea petelor rosii, de marimea unui banut, care-i aparura acestuia pe fiecare obraz. Lasa jos mesajul, trase adanc aer in piept, apoi o lua de la capat; de aceasta data era mult mai afectat decat atunci cand folosise limbajul grosolan cu care intampinase vestile referitoare la pierderea lui Crusader. Dupa catva timp se opri, nu atat pentru ca-l lasasera puterile, ci pentru ca incepuse sa-si piarda rasuflarea.



Larsen era prea inteligent ca sa-l intrebe pe lordul Worth daca se intamplase ceva rau. In schimb, zise pe un ton linistit:

– E de presupus ca o sa ne spuneti, lord Worth? Lordul Worth facu un efort sa-si vina in fire si spuse;

– Se pare ca Cor… - incepu el, dar se intrerupse si se corecta: una dintre numeroasele sale axiome era ca nu trebuie sa stie dreapta ce face stanga. Am fost informat - fapt cat se poate de sigur, dupa toate aparentele - ca doua tari, ostile noua, se pregatesc sa foloseasca forta navala impotriva noastra. Se pare ca una dintre ele e deja pregatita. Un distrugator tocmai a plecat de la baza lui din Venezuela si se indreapta cu viteza maxima in directia noastra.

– N-ar indrazni ei asa ceva, zise Palermo.

– Cand oamenii sunt ahtiati dupa bani si dupa putere, nimic nu le sta in cale.

Se parea ca lordul Worth nu-si inchipuia niciodata ca modul in care ii aprecia pe ceilalti i se potrivea perfect si lui.

– Care-i cealalta putere? intreba Larsen.

– Uniunea Sovietica.

– Chiar asa? facu Larsen, deloc impresionat de ceea ce auzise. Nu prea-mi place cum suna chestia asta.

– Am putea totusi sa ne descurcam, spuse lordul Worth, recapatandu-si calmul.

Apoi lua o agenda cu numere de telefon, o consulta si adauga:

– Cred ca trebuie sa vorbesc cu Washingtonul.

In timp ce se pregatea sa ridice receptorul, suna telefonul. Ridica receptorul din furca si, in acelasi timp, apasa pe un buton ca sa faca legatura. Apoi zise scurt:

– Worth.

O voce vaga, imateriala, se auzi in receptor:

– Stiti cine sunt eu?

Imateriala sau nu, Worth stia a cui era vocea. A lui Corral.

– Da.

– Mi-am verificat cunostintele, Sir. Ma tem ca presupunerile noastre au fost cat se poate de exacte. Atat X, cat si Y sunt doritoare sa se angajeze intr-un sprijin naval.

– Stiu. Una dintre ele a si pornit si se pare ca se indreapta cu viteza maxima in directia noastra.

– Care din ele?

– Cea dinspre sud. Stii ceva despre vreun potential atac aerian?

– N-am auzit de asa ceva, Sir. Dar nu trebuie sa va spun ca o asemenea posibilitate nu e exclusa.

– Sa ma tii la curent cand mai afli vesti bune.

– Fireste. La revedere, Sir.

Lordul Worth puse receptorul in furca, apoi il ridica din nou.

– Vreau un numar de la Washington.

– Puteti sa asteptati o clipa, Sir?

– De ce?

– A sosit un alt mesaj codificat. Pare sa fie acelasi cod ca si la ultimul, Sir.

– Nu m-as mira, facu lordul Worth pe un ton sumbru. Adu-mi-l cat poti veni de repede.

Inchise telefonul si apoi apasa pe un buton de pe micul suport aflat in fata lui, ridicand iar receptorul.

– Chambers?

Chambers era cel mai vechi pilot al sau.

– Sir?

– Ai facut plinul la elicopter?

– Sunt gata de plecare cand spuneti dumneavoastra, Sir.

– S-ar putea sa fie dintr-un moment intr-altul. Sa stai langa telefon. Apoi puse receptorul in furca.

Larsen zise:

– Credeti c-o sa puteti atrage Washingtonul de partea dumneavoastra, Sir?

– Am o presimtire ciudata ca asa va fi. Dar cred ca va trebui sa merg pana acolo. Sunt lucruri pe care nu le poti rezolva la telefon. Depinde de continutul mesajului astuia.

– Daca mergeti, vreti sa fac ceva in absenta dumneavoastra?

– In dupa-amiaza asta la bordul lui Roamer vor sosi tunuri de aparare antiaeriana cu tinta dubla. Fixeaza-le bine pe platforma.

– Orientate spre nord, sud, est dar nu si spre vest?

– Cum vrei dumneata.

– Nu vrem sa facem gauri de aerisire in propriul dumneavoastra tanc petrolier.

– Nu-ti fa griji. Or sa fie si cateva mine. Trei bucati la jumatatea fiecarei distante dintre doua picioare de sprijin.

– O explozie subacvatica a vreunei mine n-ar distruge picioarele?

– Nu cred. O sa vedem, nu-i asa? Sa tii legatura la fiecare jumatate de ora atat cu Torbello, cat si cu Jupiter. Statiile de detectare radar si sonar sa functioneze in permanenta. Sa fii mereu vigilent. Ce dracu', domnule comandor, doar n-o sa te invat eu ce sa faci, zise el, apoi scrise niste cifre pe o foaie de hartie. Daca va trebui intr-adevar sa plec, suna la numarul asta din Washington. Spune-le ca sosesc. Peste vreo cinci ore.

– Asta e Departamentul de Stat?

– Da. Spune-le ca macar subsecretarul sa fie acolo. Aminteste-i, cu tact, de o contributie la viitoarea campanie. Apoi ia legatura cu pilotul meu, Dawson. Spune-i sa fie pregatit cu un plan de zbor corespunzator pentru Washington.

Radiooperatorul batu la usa, intra, ii dadu un mesaj lordului Worth si pleca. Lordul Worth, acum cu mainile sigure si fata netulburata, decoda mesajul, intinse mana dupa telefon si-i ordona lui Chambers sa se duca la elicopter imediat.

Le spuse celor doi:

– Un submarin cubanez de fabricatie ruseasca a plecat din Havana. E urmat de un distrugator rusesc cu rachete teleghidate. Ambele vin incoace.

– O vizita la Departamentul de Stat sau la Pentagon ar fi cat se poate de indicata, zise Larsen. Nu prea putem rezista rachetelor teleghidate. S-ar parea ca e ceva activitate prin partea locului: in total sunt cinci vase care se indreapta ca niste sageti spre noi.

Larsen ar fi fost si mai ingrijorat daca ar fi stiut ca numarul vaselor era sapte, nu cinci: dar atunci Larsen n-avea de unde sa stie ca Questar si Starlight se indreptau tot catre ei.

Lordul Worth se ridica.

– Ei bine, vezi ce faci. Ma intorc diseara, nu stiu la ce ora. Tinem legatura prin radio.

Lordul Worth avea sa faca patru drumuri pe calea aerului in acea zi: cu elicopterul pana pe continent, cu Boeing-ul sau particular pana la Washington, zborul de intoarcere pana in Florida si ultimul drum, cu elicopterul pana la Seawitch. In timpul fiecarui drum urma sa se intample ceva foarte neplacut - adica foarte neplacut pentru lordul Worth. Din fericire, acesta nu era binecuvantat cu asa-zisa a doua natura a scotienilor - aceea de a prevedea viitorul.

Prima neplacere s-a produs cand lordul Worth era in drum spre continent. Un autocamion mare s-a oprit la usa din fata a vilei lordului Worth, transportand cinci barbati inalti, care cu greu ar fi putut sa fie identificati mai tarziu, deoarece toti Cinci purtau niste ciorapi trasi pe fata in chip de masti. Unul dintre ei ducea un colac mare de franghie, iar altul un sul de banda adeziva. Fiecare avea cate o pusca.

Mac Pherson, gradinarul sef, isi facea rondul obisnuit de dimineata, inainte sa se apuce de treaba, ca sa vada ce stricaciuni suferisera plantele noaptea trecuta, cand indivizii tocmai sareau din camion. Chiar daca socul nu i-ar fi paralizat coardele vocale, tot nu ar fi avut ce face. In numai un minut, legat fedeles din cap pana-n picioare si cu buzele lipite cu banda adeziva, fusese aruncat gramada, fara jena, intr-un tufis.

Conducatorul grupului, un tip pe nume Durand, apasa pe butonul soneriei de la usa din fata. Durand, un individ care avea o slabiciune deosebita pentru spargerea bancilor si care fusese condamnat de trei ori pentru asta, era prin definitie un om cu o reputatie dubioasa, reputatie confirmata de faptul ca lucra de mult timp pentru Cronkite, fiindu-i si prieten. Dupa o jumatate de minut suna iar. Curand dupa aceea, in pragul usii aparu Jenkins, infasurat intr-un halat, cu parul ciufulit, frecandu-si ochii ca sa-si alunge somnul - era totusi o ora foarte matinala. Ochii ii iesira din orbite cand vazu pistolul din mana lui Durand.

Durand insuruba un cilindru pe teava pistolului. Ca orice impatimit al televizorului, Jenkins era in stare sa recunoasca un amortizor.

– Stii ce e asta?

Jenkins, treaz de-a binelea, dadu usor din cap in semn afirmativ.

– Nu vrem sa facem rau nimanui din casa asta. In special dumitale, nu ti se va intampla nimic rau daca faci ce ti se spune. Sa faci ce ti se spune nu inseamna sa spui minciuni. Ai inteles?

Jenkins intelese.

– Cat personal aveti aici?

In vocea lui Jenkins se simti un tremur usor.

– Pai, sunt eu - eu sunt majordomul…

Durand era rabdator.

– Pe dumneata te vedem.

– Doi lachei, un sofer, un radiooperator, o secretara, un bucatar si doua menajere… Mai e si o spalatoreasa, dar nu vine pana la opt.

– Leaga-l si pune-i banda adeziva, zise Durand; buzele lui Jenkins fura lipite. Regret chestia asta, dar oamenii se poarta prosteste uneori. Condu-ne in cele opt dormitoare.

Jenkins ii conduse fara tragere de inima. Zece minute mai tarziu, toti cei opt membri ai personalului fura legati fedeles si redusi la tacere.

Durand spuse:

– Si acum, cele doua domnisoare.

Jenkins ii conduse pana la o usa. Durand isi alese trei din oamenii lui si zise calm:

– Majordomul o sa va duca la cealalta fata. Verificati ce impacheteaza si mai ales poseta.

Durand, urmat de omul sau, intra in camera, cu pistolul ascuns in toc ca sa nu creeze prea multa panica. In pat se afla cineva, fara nici o indoiala, desi tot ce se vedea era o claie de par negru pe perna. Durand spuse cu o voce placuta:

– Cred c-ar fi mai bine sa te scoli, conita.

In mod normal, Durand nu prea facea excese de politete, dar nu voia sa asiste la o criza de isterie.

Nu avu loc nici o criza de isterie. Marina se rasuci in pat si se uita la el cu ochii somnorosi. Starea de somnolenta nu dura prea multa vreme. Ochii se deschisera larg, fie de frica, fie din cauza socului, apoi revenira la normal. Intinse mana dupa o rochie, o aranja strategic pe cuvertura, iar dupa aceea se scula brusc in capul oaselor, infasurandu-se cu rochia.

– Cine sunteti si ce vreti?

Vocea ei nu era atat de ferma pe cat si-ar fi dorit-o.

– Ei bine, ce-o mai fi si asta? zise Durand pe un ton admirativ. Ai crede ca s-a obisnuit sa fie rapita in fiecare dimineata.

– Asta e o rapire?

– Ma tem ca da, spuse Durand cat se poate de impaciuitor.

– Unde ma duceti?

– In vacanta. O mica insula la soare, zambi Durand. Dar n-o sa ai nevoie de costum de baie. Te rog sa te scoli si sa te imbraci.

– Si daca refuz?

– O sa te imbracam noi.

– N-am de gand sa ma imbrac daca voi doi va uitati la mine.

Durand zise pe un ton linistitor:

– Prietenul meu o sa iasa pe coridor. Eu o sa intru in baia de acolo si o sa las usa crapata nu ca sa ma uit la dumneata, ci ca sa ma uit la fereastra, sa ma asigur ca n-o sa fugi pe acolo. Striga-ma cand esti gata si grabeste-te.

Ea se grabi. Il striga dupa trei minute. Avea o bluza albastra, pantaloni marinaresti albastri si parul pieptanat. Durand dadu din cap aprobator.

– Fa-ti si o valijoara. Pentru cateva zile.

O urmari cu privirea in timp ce ea isi facea bagajul. Trase fermoarul valizei si isi lua poseta.

– Sunt gata.

El ii lua poseta din mana, o desfacu si rasturna continutul pe pat. Din harababura de pe pat, lua un mic pistol, cu minerul de sidef, pe care-l strecura in buzunar.

– Hai sa punem totul la loc in poseta, vrei?

Marina se conforma. Fata ei avea o paloare cadaverica. O scena intrucatva asemanatoare tocmai avusese loc in dormitorul Melindei.

Douazeci si cinci de minute trecusera de la sosirea lui Durand si a oamenilor lui pana la plecarea lor insotiti de cele doua fete. Nimeni nu fusese lovit, decat poate in amorul propriu, iar Durand si oamenii sai fusesera atat de grijulii incat il asezara pe Jenkins intr-un fotoliu confortabil in holul din fata. Jenkins, asa cum era legat fedeles din cap pana-n picioare, nu aprecie aceasta amabilitate pe cat s-ar fi cuvenit.

Cam la zece minute dupa plecarea lor, elicopterul lordului Worth ateriza langa Boeing-ul sau, pe aeroportul orasului. Nu fura necesare formalitati vamale sau de alta natura. Lordul Worth spusese pe sleau, cu cativa ani in urma, ca nu prea il intereseaza asemenea lucruri, iar cand lordul Worth spune lucrurilor pe nume, atunci totul ramane asa cum zice el.

In timpul celui de-al doilea drum al sau se intampla al doilea incident neplacut Din fericire pentru el, nici de aceasta data lordul Worth nu stiu ce se intampla.

Elicopterul lui Questar (acum al Georgiei) il reperase pe Torbello. Pilotul raporta ca vazuse vasul cu doua minute in urma si-i stabili cele doua coordonate, latitudinea si longitudinea, cat putu de bine. Si mai important era faptul ca-i stabilise directia la 315°, ceea ce ar fi insemnat, de fapt, o ciocnire cu Georgia. Cele doua nave se aflau la o distanta de aproximativ patruzeci si cinci de mile una de cealalta. Cronkite isi felicita pilotul si-i ceru sa se intoarca la Georgia.

Pe puntea Georgiei, Cronkite si Mulhooney se uitau cu satisfactie unul la celalalt. Intre planificare si executare exista adesea o prapastie de necuprins. Totusi, in acest caz, totul parea sa se desfasoare conform planului.

Cronkite ii spuse lui Mulhooney:

– Cred c-a sosit vremea sa ma imbrac in haine mai respectabile. Si nu uita sa-ti pudrezi nasul.

Mulhooney zambi si parasi puntea. Cronkite se opri numai ca sa dea cateva instructiuni carmaciului, apoi parasi si el puntea.

Peste mai putin de o ora, Torbello se profila semet la orizont. Georgia se indrepta spre el, apoi, la o distanta de circa trei mile, isi modifica directia spre dreapta, cronometra cum nu se putea mai bine executarea la timp a acestei actiuni si facu un mare ocol ca sa se intoarca in port. Doua minute mai tarziu, Georgia se afla pe o directie paralela cu Torbello, alaturi de portul baza - platforma unui tanc se intinde mult spre pupa - mergand cu aceeasi viteza si la o distanta ce nu depasea treizeci de yarzi. Cronkite se deplasa pe aripa puntii Georgiei si vorbi la radio-amplificator: - Aici paza de coasta. Va rog sa va opriti. E o rugaminte, nu un ordin. Cred ca vasul dumneavoastra se afla in mare pericol. Cu permisiunea dumneavoastra, va rog, as vrea sa vin cu o echipa de specialisti la bordul dumneavoastra. Daca va ganditi la siguranta echipajului si a vasului dumneavoastra, in nici un caz sa nu intrerupeti legaturile radio. Capitanul Thompson, un marinar onest, fara nici un fel de inclinatii criminale, vorbi si el la radio-amplificator:

– Ce s-a intamplat? De ce e necesar sa oprim si sa veniti la bordul nostru?

– Nu va faceti probleme. E spre binele dumneavoastra. Credeti-ma, as vrea sa ma aflu la cel putin cinci mile distanta de dumneavoastra. Trebuie. As vrea sa vin la bord cu locotenentul meu si sa va explic confidential. Nu uitati ce s-a intamplat cu nava-sora, Crusader, in portul din Galveston noaptea trecuta.

Evident, capitanul Thompson nu uitase; de asemenea, nici macar nu-i trecea prin minte ca Cronkite era raspunzator pentru ceea ce se intamplase celeilalte nave: ca dovada, de pe punte se auzi un semnal sonor. Trei minute mai tarziu, Torbello se opri in larg. Georgia se apropie de Torbello pana cand mijlocul acesteia ajunse exact in capul tancului petrolier. In acesta situatie era posibil sa pasesti de pe puntea Georgiei chiar pe puntea tancului incarcat la maximum, ceea ce si facura, de altfel, Cronkite si Mulhooney. Se oprira acolo pana cand se asigurara ca Georgia era bine legata de tanc, atat la prova, cat si la pupa, dupa care aruncara pe punte o multime de scari din franghie.

Ambii erau de nerecunoscut. Cronkite avea o barba neagra, stufoasa, splendida, o mustata foarte ingrijita si ochelari fumurii, si cu uniforma si sapca sa, amandoua impecabile, arata ca un capitan al pazei de coasta, ceea ce nu era cazul. Mulhooney era deghizat in mod similar.

Numai capitanul Thompson si un carmaci inactiv stateau pe punte. Cronkite dadu mana cu capitanul.

– Buna dimineata. Imi pare rau ca va deranjez in exercitiul functiunii, dar poate o sa va bucurati ca v-am oprit. Mai intai de toate, unde aveti camera de radioemisie?

Capitanul Thompson facu semn cu capul spre o usa aflata in spatele puntii.

Cronkite continua:

– As vrea ca locotenentul meu sa verifice legaturile radio. E urgent.

Capitanul Thompson dadu iar din cap, dar de data aceasta era clar ca nu se simte in largul lui. Cronkite se uita la Mulhooney.

– Du-te si verifica, Dixon!

Mulhooney intra in camera de radioemisie, inchizand usa dupa el. Radiooperatorul se uita pe deasupra aparatului de emisie-receptie cu un aer surprins.

– Regret ca deranjez, rasuna vocea lui Mulhooney, pe un ton aproape cordial, o caracteristica remarcabila la un om total lipsit de cordialitate. Fac parte din paza de coasta. Am venit la bordul cuterului de-acolo. Capitanul ti-a spus sa mentii legaturile radio?

– Chiar asta si fac.

– Ai mai luat legatura prin radio cu Seawitch de la plecare?

– Doar din jumatate in jumatate de ora, asa cum am stabilit.

– Au confirmat mesajele? Am motivele mele sa intreb. Mulhooney isi repeta cu grija in minte care erau motivele.

– Nu, au spus doar ca totul e in ordine.

– Care e frecventa radio? Radiooperatorul arata spre consola.

– O aveti acolo.

Mulhooney dadu din cap aprobator si merse, ca din intamplare, in spatele operatorului. Ca sa se asigure ca operatorul nu va mai lua legatura prin radio, Mulhooney il lovi in ceafa cu minerul pistolului. Apoi se intoarse pe punte, unde-l gasi pe capitanul Thompson intr-o accentuata si explicabila stare de ingrijorare. Capitanul Thompson, nevenindu-i sa-si creada urechilor, zise:

– Ceea ce-mi spui dumneata mie de fapt e ca Torbello este o bomba plutitoare cu actiune intarziata.

– O bomba, asta e sigur. Poate chiar mai multe bombe. Nu e numai posibil, ci aproape sigur. Sursele noastre de informare - regret, nu-mi pot ingadui sa le divulg numele - sunt cat se poate de serioase.

– Pentru numele lui Dumnezeu, omule, nimeni n-ar fi atat de nebun incat sa provoace in Golf o scurgere de petrol de asemenea proportii. Cronkite zise:

– E presupunerea dumitale, nu a mea, ca avem de-a face cu niste minti nebune. Cine altcineva decat un nebun ar fi pus in pericol orasul Galveston, aruncand in aer celalalt tanc petrolier?

Capitanul nu raspunse, ci medita posomorat. Cronkite continua:

– Oricum, intentionez - evident, cu consimtamantul dumitale - sa caut cu cea mai mare atentie in hala motoarelor, in nava-baza si in toate spatiile de depozitare ale navei. Avand in vedere calificarea echipei mele de cercetare, nu cred ca va dura mai mult de o jumatate de ora.

– Ce fel de bomba cu actiune intarziata crezi c-ar putea fi?

– Nu cred ca e deloc vorba de o bomba - sau bombe - cu actiune intarziata. Cred ca detonatorul - sau detonatoarele - va fi un fel de aparat activat prin radio care poate sa fie declansat de pe orice vas, avion sau elicopter aflat in apropiere. Dar nu cred ca va exploda pana cand nu ajungeti pe coasta americana.

– De ce?

– Atunci va fi poluarea maxima de-a lungul tarmului. Toata tara va protesta impotriva lordului Worth si a masurilor de siguranta de la bordul tancurilor sale cam uzate - daca-mi dai voie sa zic asa -, ceea ce va duce probabil la scoaterea din functiune a lui Seawitch sau la capturarea oricarui tanc al lordului Worth care ar intra in apele teritoriale americane.

Pe langa numeroasele sale calitati binecunoscute, Cronkite era si un mincinos fara pereche. Apoi spuse:

– Pot sa-mi chem oamenii?

Capitanul Thompson incuviinta din cap, fara vreun entuziasm vizibil.

Cronkite apuca porta vocea si le dadu ordin oamenilor lui sa vina la bord. Sosira imediat paisprezece dintre ei, toti purtand pe fata ciorapi in chip de masti, toti avand pistoale automate. Capitanul Thompson se holba la ei stupefiat, apoi se intoarse si privi si mai uimit la Cronkite si Mulhooney, care-si indreptasera amandoi pistoalele spre el. Probabil ca Cronkite parea satisfacut, poate chiar triumfator, dar machiajul de pe fata lui era atat de abundent incat ar fi fost imposibil de afirmat una sau alta.

Capitanul Thompson, a carui stupefactie incepea sa se transforme intr-o usoara nervozitate, zise:

– Ce dracu se intampla?

– Vezi foarte bine ce se intampla. Atac banditesc. E un mod foarte obisnuit de a-ti petrece timpul liber in ziua de azi. Sunt de acord ca pana acum nimeni n-a mai atacat un tanc petrolier, dar toate au un inceput. Pe de alta parte, nu e ceva intru totul nou. E tot un fel de piraterie pe mare. Se practica de mii de ani chestia asta. Sa nu incerci sa faci ceva nesabuit, capitane, si, te rog, nici sa nu incerci sa faci pe eroul. Daca o sa va purtati cu totii asa cum trebuie, n-o sa vi se intample nimic rau. Oricum, ce-ati putea face sub amenintarea a paisprezece pusti mitraliera?

In mai putin de cinci minute, toti membrii echipajului de la vladica pana la opinca, cu o singura exceptie, fura inghesuiti la popota sub paza inarmata. Nimeni nici macar nu se gandi sa opuna rezistenta. Exceptia era masinistul de serviciu din hala motoarelor, un individ cu o infatisare nefericita. Exista foarte putini oameni care nu par nefericiti cand au atintita asupra lor teava unui Schmeisser, aflat la o distanta de cinci picioare.

Cronkite era pe punte, dandu-i lui Mulhooney ultimele instructiuni.

– Continua sa trimiti mesajele de rutina catre Seawitch, din jumatate in jumatate de ora. Apoi peste doua-trei ore, raporteaza o usoara avarie - o teava de combustibil sparta sau cam asa ceva - suficient ca Torbello sa ramana imobilizat timp de cateva ore. Trebuie sa ajungi la Galveston in noaptea asta, iar eu am nevoie de timp si spatiu ca sa ma misc. Mai bine zis, tu ai nevoie de timp si spatiu ca sa te misti. Cand se lasa intunericul sa stingi toate farurile de navigatie, ai inteles? Toate farurile. Sa nu-l subestimam pe lordul Worth.

Cronkite vorbea cu un fel de amaraciune neobisnuita, aducandu-si aminte, fara indoiala, de ziua in care lordul Worth il adusese in fata completului de judecata. Apoi continua:

– E un om extrem de puternic si se prea poate sa trimita in recunoastere ceva pe apa sau in aer ca sa-si caute petrolierul lipsa.

Cronkite se intoarse la bordul Georgiei, isi schimba hainele si se puse pe treaba. Mulhooney se puse si el pe treaba, dar modifica directia de mers spre port cu nouazeci de grade, astfel incat se indrepta spre sud-vest in loc de nord-vest. In prima jumatate de ora, el trimise mesajul de rutina celor de pe Seawitch.

Cronkite astepta ca Starlight sa-l ajunga din urma, iar apoi, ambele vase pornira impreuna in directia sud-est pana cand ajunsera la circa treizeci si cinci de mile marine de Seawitch, in siguranta la orizont si in afara zonei de actiune a sistemelor de detectare radar si sonar ale acestora. Oprira motoarele si incepura sa astepte.

Boeing-ul urias strabatuse aproape jumatatea distantei dintre Florida si Washington. Lordul Worth, instalat in cabina sa luxoasa aflata in imediata apropiere de bord, recupera timpul pierdut in noaptea precedenta si, din fericire, nestiind ca asupra lui sunt atintite sageti din toate partile, dormea dus.

Mitchell se trezise neobisnuit de tarziu in dimineata aceea, dar poate ca nu era surprinzator. Isi facu un dus, se barbieri si se imbraca, in timp ce trecea cafeaua prin filtru, tot timpul apasat de un sentiment ciudat si neobisnuit. Se plimba nervos prin bucatarie, bandu-si cafeaua, dupa care se hotari brusc sa incerce sa se linisteasca. Ridica receptorul si forma numarul de la vila lordului Worth. Telefonul suna, si iar suna. Mitchell puse receptorul in furca, apoi incerca din nou, dar obtinu acelasi rezultat isi termina de baut cafeaua, se duse vizavi, acasa la Roomer, si intra cu cheia sa personala. Merse in dormitor, unde-l gasi pe Roomer inca dormind. Il trezi. Roomer il privi cu dezaprobare.

– Ce-i cu tine de ma scoli la miezul noptii?

– Nu e miezul noptii, raspunse Mitchell tragand draperiile, astfel incat lumina stralucitoare a soarelui de vara sa inunde incaperea. E miezul zilei, dupa cum vei putea sa constati tu insuti cand vei deschide ochii.

– Atunci ti-a luat casa foc sau s-a intamplat altceva de genul asta?

– As fi vrut sa se intample o chestie atat de banala. Sunt ingrijorat, John. M-am trezit cu o idee fixa care nu-mi da pace deloc. Cu cinci minute in urma am telefonat acasa la lordul Worth. Am incercat de doua ori. Nu mi-a raspuns nimeni.

Trebuiau sa fie cel putin opt-zece oameni in casa aia, dar nu mi-a raspuns nimeni.

– Si ce naiba crezi ca…

– Tu esti cel cu intuitia. Pregateste-te. Eu ma duc sa fac niste cafea.

Cu mult timp inainte sa fie gata cafeaua, de fapt peste mai putin de nouazeci de secunde, Roomer era in bucatarie. Nu-si facuse dus si nici nu se barbierise, dar avusese timp sa-si pieptene parul. Arata la fel cum se simtea inexpresivul Mitchell.

– Lasa balta cafeaua.

Roomer se uita la el cu o expresie aproape salbatica pe chip, dar Mitchell stia ca nu-i era adresata lui. Apoi Roomer continua:

– Hai sa mergem repede la vila.

Se urcara in masina lui Roomer, care era mai aproape. Mitchell zise:

– Dumnezeule mare, suntem intruchiparea desteptaciunii. Loveste-ne in cap foarte des si apoi poate - spun doar poate - vom incepe sa vedem lucrurile care sar in ochi. Dar noi suntem mult prea destepti ca sa vedem ce sare in ochi, nu-i asa?

Se aseza confortabil pe locul sau in timp ce Roomer cotea pe o turnanta fara vizibilitate, iar cauciucurile scoteau un sunet strident. Mitchell continua:

– Usurel baiete, usurel. Acum e prea tarziu sa conduci mancand pamantul.

Roomer incetini, cu un efort de vointa constient vizibil. Apoi spuse:

– Da, noi suntem cei destepti. Lordul Worth ne-a oferit ca scuza pentru actiunile sale amenintarea ca fetele vor fi rapite. Tu i-ai spus sa ofere ca scuza pentru prezenta noastra acolo, azi-noapte, amenintarea ca fetele vor fi rapite. Si nici macar nu ne-a trecut prin minte ca rapirea lor e nu numai logica, dar si inevitabila. Lordul Worth n-a exagerat cu nimic - are dusmani, dusmani de temut care sunt pe urmele sale, orice s-ar intampla. Doua atuuri - si ce atuuri! Toti asii din pachet. Acum a ramas neputincios. Pretinde ca e cat se poate de indulgent fata de fetele lui. Va plati cu jumatate din averea lui ca sa le elibereze. Numai jumatate. Cealalta jumatate o va folosi ca sa-i urmareasca pe rapitori pana cand vor fi prinsi sau omorati. Banii pot sa cumpere orice pe lumea asta, iar batranul are toti banii din lume.

Acum Mitchell parea relaxat, linistit, chiar calm. Zise:

– Dar noi sa ajungem mai intai la el, nu-i asa, John? Roomer se misca nervos pe scaun cand cotira pe aleea ce ducea la vila. Spuse:

– Sunt tot atat de nebun ca si tine. Dar nu-mi place cand incepi sa vorbesti asa. Stii asta.

– N-am facut altceva decat sa-mi exprim o intentie sau macar o speranta, zambi Mitchell. Sa vedem.

Roomer opri masina intr-un mod care nu facu prea mult bine nisipului greblat cu maxima atentie din fata vilei lordului Worth. Primul lucru care-i sari in ochi lui Mitchell pe cand iesea din masina fu o miscare ciudata intr-un tufis de pe marginea aleii. Isi scoase pistolul si se duse sa vada despre ce era vorba, apoi puse pistolul deoparte, desfacu briceagul si taie franghia cu care era legat Mac Pherson. Gradinarul sef nici macar dupa patruzeci de ani petrecuti in Florida nu-si pierduse accentul scotian foarte pronuntat, accent ce tindea sa devina si mai puternic pe masura cresterii stresului la care era supus. Banda adeziva o data dezlipita, cei doi constatara ca limbajul sau era cu totul indescifrabil - ceea ce, avand in vedere ce incerca el sa spuna, dupa toate aparentele, asa si parea sa fie.

Intrara pe usa din fata. Jenkins, care aparent statea confortabil intr-un fotoliu, ii saluta cu o privire fixa, intristata. Privirea fixa nu era catusi de putin indreptata spre ei. El arata jalnic, dar isi mai reveni in fire cand Mitchell, cu iuteala, ii dezlipi banda adeziva de pe buze fara sa tina seama prea mult de durerea fizica si starea lui de spirit Majordomul respira adanc si se pregati neindoielnic sa gaseasca o forma de protest, dar Mitchell i-o reteza scurt inainte ca acesta sa spuna ceva.

– Unde doarme Jim? Jim era radiooperatorul.

Jenkins se holba la el, nevenindu-i sa-si creada urechilor. Oare aceasta era o modalitate de a saluta pe cineva care se zbatuse, practic, intre viata si moarte? Unde erau, oare, compatimirea, regretul, intrebarile nelinistite? Mitchell isi puse mainile pe umerii lui si-l scutura violent:

– Esti surd? Unde-i camera lui Jim?

Jenkins se uita la fata aceea aspra, aflata la distanta de o palma de a lui si se hotari sa nu protesteze.

– In spate, etajul intai, prima pe dreapta.

Mitchell pleca. Asa proceda si Roomer dupa una-doua secunde. Jenkins il striga cu o voce plangareata:

– Doar n-o sa ma lasati si dumneavoastra aici, domnule Roomer, nu-i asa?

Roomer se intoarse si-i spuse impaciuitor:

– Ma duc la bucatarie sa fac rost de un cutit ascutit pentru taierea carnii. Domnul Mitchell a luat cu el singurul cutit pe care-l aveam.

Jim Robertson era un tanar cu tenul fraged, abia iesit de pe bancile colegiului, unde se calificase ca electrician. Nu se grabea deloc sa-si continue studiile. Se aseza pe pat masandu-si incheieturile mainilor acum dezlegate, infiorandu-se usor pe masura ce sangele incepea sa-i circule in vene asa cum trebuie. Oamenii lui Durand fusesera cam entuziasti cand il legasera.

Mitchell zise:

– Cum te simti?

– Prost.

– N-ar trebui sa ma mir. Esti in stare sa manevrezi instalatia radio?

– Sunt in stare sa fac orice, daca asta inseamna sa pun mana pe ticalosii aia.

– Asta-i foarte bine. Te-ai uitat bine la rapitori?

– As putea sa va fac o descriere generala - aici se opri si se uita fix la Mitchell. Rapitori?

– Se pare ca fiicele lordului Worth au fost rapite.

– Sfinte Dumnezeule! exclama radiooperatorul, care incepu sa-si dea seama ce se intamplase. Vor plati scump toate astea.

– Iti dai seama ce furie va provoca vestea? Stii unde e camera Marinei?

– Am sa va arat.

Camera ei trada toate semnele unei plecari grabite si nepremeditate. Usile dulapului erau deschise, sertarele la fel, iar cateva haine imprastiate zaceau pe dusumea. Pe Mitchell nu-l interesau toate astea. Cauta grabit prin sertarele mesei de la capul patului si peste cateva secunde gasi ceea ce sperase sa gaseasca - un pasaport american. Il deschise si constata ca era valabil. Vazu ca ea mintise in privinta varstei - avea cu doi ani mai mult decat pretindea -, puse la loc pasaportul si se intoarse in graba in camera de radioemisie impreuna cu Robertson, care descuie usa ca sa-l lase sa intre. Robertson il privi intrebator pe Mitchell.

– Cauta-l pe seful politiei locale. Il cheama McGarrity. Nu vreau pe altcineva. Spune ca vorbesti din partea lordului Worth. Asta va face minuni. Apoi vorbesc eu cu el.

Roomer intra in timp ce Robertson incerca sa ia legatura.

– Am mai gasit sapte, toti imobilizati corespunzator. In total zece. L-am lasat pe Jenkins sa-i elibereze. Ii tremura mainile atat de ingrozitor incat s-ar putea sa taie vreo artera doua, dar nu e de datoria mea sa eliberez bucatari batrani si menajere tinere.

– Cred ca astia au adus cu ei o mila de franghie, zise absent Mitchell.

Se gandea cat din adevar sa nu-i spuna sefului politiei. Roomer facu semn cu capul spre operator.

– Pe cine incearca sa contacteze?

– Pe McGarrity.

– Mosul ala ipocrit si slugarnic.

– Multi ar spune ca asta e o descriere generoasa. Dar are si el utilitatea lui.

Robertson isi ridica privirea.

– Aveti legatura, domnule Mitchell. Telefonul ala. Incerca discret sa-l inchida pe al sau, dar Roomer i-l lua din mana si asculta.

– Seful de politie McGarrity.

– La telefon.

– Te rog sa asculti cu foarte mare atentie. E extrem de important si de urgent; e cel mai important lucru care ti-a ajuns vreodata la urechi. Esti singur?

– Da. Singur cuc.

Tonul vocii lui McGarrity trada un amestec ciudat de suspiciune si interes atatat.

– Nu asculta nimeni la alt telefon, nu e nici un microfon prin preajma?

– La dracu', nu. Treci la subiect.

– Noi vorbim de la resedinta lordului Worth. Ai auzit de el?

– Nu fi prost. Cine sunt 'noi'?

– Numele meu e Michael Mitchell. Colegul meu e John Roomer. Suntem detectivi particulari autorizati.

– Am auzit de voi. Sunteti aia doi care ati dat atat de furca reprezentantilor legii.

– Eu as spune altfel, dar nu prea conteaza. Ceea ce conteaza e ca ambele fiice ale lordului Worth au fost rapite.

– Doamne Dumnezeule!

Apoi, la celalalt capat al firului, urma ceea ce ar fi putut sa fie descris ca un moment de tacere uluita.

Roomer zambi sardonic si acoperi cu mana receptorul.

– Ti-l poti inchipui pe bosorogul asta tinandu-se de scaun, cu ochii iesindu-i din orbite, si gandindu-se la avansare?

– Rapite, zici?

Vocea lui McGarrity devenise brusc ragusita.

– Rapite. Furate. Inhatate.

– Esti sigur?

– Cat se poate de sigur. Camerele fetelor prezinta toate indiciile unei plecari grabite, nepremeditate. Zece oameni din personalul de serviciu legati si cu gura astupata. Ce concluzie ai trage dumneata din toate astea?

– Rapire.

Vocea lui McGarrity rasuna de parca ar fi facut el insusi descoperirea.

– Ai putea sa blochezi toate drumurile de retragere cu oamenii dumitale? Nu si-au luat pasapoartele, asa ca nu pot iesi din tara cu avionul. Nu prea cred nici ca rapitorii au apelat la vreo linie aeriana interna. Iti inchipui ca fiicele lordului Worth pot sa treaca neobservate prin multimea de oameni a unui aeroport? As sugera totusi, sa existe o paza permanenta la toate aeroporturile si eliporturile particulare din partea sudica a statului. La fel si in cazul tuturor porturilor, mari sau mici, din aceeasi zona.

McGarrity paru uimit de-a binelea.

– Asta ar necesita sute de politisti.

Tonul speriat, de protest, era evident. Mitchell ofta, acoperi din nou cu mana receptorul, se uita la Roomer si zise:

– Omul asta e depasit de problema. Pot sa-i spun ca e un idiot?

Lua mana de pe receptor si continua:

– Asculta, domnule McGarrity, cred ca nu prea ti-ai dat seama despre cine e vorba. Fiicele lordului Worth au fost rapite. Despre ele vorbim. E suficient sa pui mana pe telefon ca sa ai la dispozitie o mie de politisti. Ai putea sa chemi Garda Nationala daca ai vrea - sunt sigur ca lordul Worth ar plati toate cheltuielile pana la ultimul cent. Pentru numele lui Dumnezeu, omule, demult n-a mai fost vorba de o rapire ca asta!

– Asa deci.

Nu era greu sa ti-l inchipui pe McGarrity cum isi lingea buzele. Apoi intreba:

– Aveti semnalmente?

– In privinta asta nu prea te putem ajuta, din pacate. Toti aveau pe fata ciorapi in chip de masti. Seful lor purta manusi, ceea ce poate fi sau nu un indiciu. Toti erau inalti, bine facuti si erau imbracati in costume de culoare inchisa. Cred ca nu-i nevoie sa-ti spun semnalmentele fetelor, nu-i asa?

– Lady Marina? Lady Melinda? intreba McGarrity care era un snob tipic, urmarind cu un interes avid plecarile si sosirile asa-zisei societati inalte, indiferent daca persoanele in cauza se bucurau de o reputatie buna sau proasta. Dumnezeule, nu! Sigur ca nu! Cred ca formeaza cuplul cel mai fotografiat din statul asta.

– Deocamdata te rog sa tii totul in cel mai mare secret, da?

– Desigur, desigur.

McGarrity se purta de parca si-ar fi tinut pruncul strans la piept ca sa nu i-l ia absolut nimeni.

– Mai intai va trebui informat lordul Worth. O sa-i zic sa ia legatura cu dumneavoastra.

– Vrei sa spui ca el nu stie inca?

Lui McGarrity nu-i venea sa creada ce pleasca ii cazuse pe cap.

– Nu.

– Spune-i sa stea calm, ei bine, cat poate de calm, vreau sa zic. Spune-i ca o sa ma ocup eu direct si personal de cercetari.

– Asa o sa fac, sefule. Roomer tresari si inchise ochii. McGarrity zise apoi cu raceala:

– Acum, sa vorbim despre reprezentantii legii de la voi.

– Cred ca trebuie sa le spunem si lor. Chestia asta nu prea ma bucura. Sunt porniti impotriva noastra. Sa presupunem ca refuza sa tina secretul asta…

– In care caz, zise amenintator McGarrity, sa pui persoana interesata direct in legatura cu mine. Mai stie cineva ce s-a intamplat?

– Fireste ca nu. Esti singura persoana ce poate sa autorizeze blocarea tuturor drumurilor de retragere. Evident ca pe dumneata te-am contactat primul.

– Si ai avut perfecta dreptate, domnule Mitchell, spuse pe un ton cat se poate de cald si de apreciativ McGarrity, deoarece peste foarte scurt timp urmau alegerile in cadrul politiei, iar publicitatea masiva ce se va face in jurul rapirii va trebui fara indoiala sa-i aduca prelungirea mandatului. O sa ma pun imediat in miscare. Sa ma tii la curent.

– Desigur, sefule.

Mitchell puse receptorul in furca. Roomer il privi admirativ.

– Esti un ipocrit chiar mai mare si mai mieros decat McGarrity.

– Practica indelungata. Oricum, am obtinut ce-am vrut. Mitchell se posomori la fata si continua:

– Te-ai gandit ca e posibil ca pasarile sa-si fi luat zborul? Roomer parea si el tot atat de nefericit.

– Da. Dar s-o luam cu inceputul. Il abandonam pe lordul Worth? (Mitchell dadu din cap in semn dezaprobator). Hai sa renuntam deocamdata. Se spune ca, provocat, foloseste o engleza foarte bogata, deloc aristocratica. Mai bine le pun intrebari celor din personalul sau. O sa-i inec in bauturi tari ca sa-i ajut sa scape de trac si sa-si dezlege limbile - daca e pe alese, o sa ma opresc la stocul de Dom Perignon al lordului Worth - si sa vad ce pot sa aflu de la ei. Nu-mi fac sperante prea mari. Nu pot sa-i intreb decat despre semnalmentele si vocile rapitorilor si daca au atins sau nu ceva de pe care se pot lua amprente. Ar fi de mare ajutor daca ar exista amprente.

– Coniacul mi se pare cel mai bun lucru din programul tau. Ce-ar fi sa-l rogi pe Jenkins sa aduca unul mare - privi la Robertson - doua mari?

Roomer, care ajunsese la usa, se intoarse.

– Stii ce li se intampla in antichitate celor care aduceau vesti proaste?

– Stiu. Li se taia capul.

– Probabil c-o sa ne invinuiasca pentru neatentie si lipsa de prevedere - si, la urma urmei, are dreptate chiar daca e tot atat de vinovat ca si noi.

Roomer pleca.

– Fa-mi legatura cu lordul Worth, Jim.

– V-as face-o daca as sti unde e. Era aici azi-noapte cand am plecat.

– E pe Seawitch.

Robertson ridica o spranceana, apoi o cobori, nu zise nimic si isi concentra atentia asupra tabloului de comanda. Lua legatura cu Seawitch in cincisprezece secunde. Mitchell ridica receptorul.

– Cu lordul Worth, va rog.

– Asteptati putin.

Din receptor se auzi o alta voce, aspra, nu la fel de prietenoasa ca prima.

– Ce doresti?

– Cu lordul Worth, va rog.

– De unde stii ca e aici?

– De unde - ce importanta are? Pot sta de vorba cu el?

– Asculta, domnule, ma aflu aici ca sa apar linistea sufleteasca a lordului Worth. Primim prea multe telefoane dubioase de la indivizi dubiosi. De unde stii ca e aici?

– El mi-a spus.

– Cand?

– Azi-noapte. Pe la miezul noptii.

– Cum te numesti?

– Mitchell, Michael Mitchell.

– Mitchell, zise Larsen pe un ton schimbat. De ce n-ai spus de la inceput?

– Deoarece nu m-am asteptat sa fiu interogat ca la Gestapo, de-aia. Cred ca dumneata esti comandorul Larsen, nu-i asa?

– Eu sunt ala.

– Nu esti prea amabil, sau mi se pare mie?

– Nu mi-am facut decat datoria.

– Da-mi-l pe lordul Worth.

– Nu e aici.

– N-ar fi avut motiv sa ma minta.

Mitchell considera ca fiind nepotrivit sa adauge ca, de fapt, il vazuse pe lordul Worth cand plecase.

– Nu te-a mintit. A fost aici. A plecat cu cateva ore in urma la Washington.

Mitchell tacu cateva clipe, timp in care se adapta la noua situatie.

– A lasat vreun numar de telefon unde sa poata fi gasit?

– Da. De ce?

– Eu nu te-am intrebat de ce a plecat la Washington. E o treaba urgenta, secreta si personala. Din cate am auzit de la lordul Worth despre dumneata, si n-a fost mare lucru, ai fi reactionat in acelasi fel. Da-mi numarul si te voi suna de indata ce lordul Worth ma va lamuri ce sa fac.

– Promiti?

Mitchell promise, iar Larsen ii dadu numarul. Apoi Mitchell puse receptorul in furca. Ii spuse lui Robertson:

– Lordul Worth a plecat de pe Seawitch si s-a dus la Washington.

– Ce se mai plimba si omul asta. Cu Boeing-ul sau, presupun, nu-i asa?

– N-am intrebat. Am luat de bun ce mi s-a spus. Crezi ca poti sa iei legatura cu el?

Robertson nu parea prea entuziasmat.

– Cand a plecat de pe Seawitch?

– Nu stiu. Ar fi trebuit sa intreb, cred. Cu cateva ore in urma, a zis Larsen.

Robertson parea si mai descurajat.

– Nu vreau sa va dau sperante desarte, domnule Mitchell. Cu aparatul asta pot sa iau legatura cu cineva aflat la o distanta de maximum doua mii de mile. Boeing-ul lordului Worth poate sa zboare pana la un aeroport aflat cam la aceeasi distanta, nicidecum mai departe, iar aeroportul poate, de asemenea, sa ia legatura cu el. Dar echipamentul de receptie de la bordul unui Boeing n-a fost modificat ca sa primeasca mesaje cu raza mare de actiune de la aparatul asta, care e, intr-adevar, o scula foarte buna. Doar mesaje cu raza scurta de actiune. Cinci sute de mile in cel mai fericit caz. Boeingul a iesit cu siguranta in afara razei de actiune.

– Exista conditii meteorologice nefavorabile?

– Foarte rar, domnule Mitchell.

– Incearca oricum, Jim.

Incerca timp de cinci minute, vreme in care devenea tot mai clar ca lordul Worth era pe cale sa-si faca siesta, preintampinand astfel un atac de cord, datorat surmenajului. La capatul celor cinci minute, Robertson dadu din umeri si isi ridica privirea spre Mitchell.

– Multumesc pentru efort, Jim, zise acesta, intinzandu-i lui Robertson o foaie de hartie cu un numar. E Washingtonul. Poti sa iei legatura acolo?

– Asta pot sa garantez.

– Incearca peste o jumatate de ora. Intreaba de lordul Worth. Accentueaza ca e urgent. Daca nu reusesti sa-l prinzi, incearca iar din douazeci in douazeci de minute. Ai linie directa cu biroul lui?

– Da.

– Voi fi acolo. Trebuie sa intampin legea.

Lordul Worth, fara sa stie inca, din fericire, de faptul ca lumea lui incepuse sa se dezintegreze, dormea bustean. Boeing-ul, aflat la o inaltime de 33 000 de picioare, tocmai incepea sa coboare spre aeroportul Dulles.

CAPITOLUL 5

Lordul Worth, cu un pahar de whisky intr-o mana si cu un trabuc cubanez obtinut prin contrabanda in cealalta, era instalat comod intr-un fotoliu, in biroul capitonat cu plus al adjunctului Secretarului de Stat. Ar fi trebuit sa se simta multumit si relaxat: de fapt, era extrem de nemultumit si cat se poate de nerelaxat. Incepea sa se supere pe lume in general si pe cei patru din acea camera in particular.

Cei patru erau: Howell, adjunctul, un barbat inalt, subtire, cu fata ascutita si ochelari cu rama de otel, semanand cu un profesor la Universitatea Yale, ceea ce si era de fapt. Al doilea era asistentul sau personal, al carui nume, bineinteles, nu fusese retinut de lordul Worth, deoarece acesta avea aspectul cenusiu al unui servitor de mana intai, bine crescut. Al treilea era generalul-locotenent Zweicker, si dupa toate aparentele parea sa fie general pana in maduva oaselor. A patra persoana era o stenografa intre doua varste care parea sa ia notite ori de cate ori avea chef, ceea ce nu se intampla prea des: probabil ca experienta indelungata o invatase ca majoritatea lucrurilor spuse la o conferinta oarecare nu merita oricum sa fie notate.

Lordul Worth spuse:

– Sunt foarte obosit. Tocmai am venit pe calea aerului din Golful Mexic. Stau aici de douazeci si cinci de minute si se pare ca-mi pierd timpul de pomana. Ei bine, domnilor, n-am de gand sa pierd vremea. Timpul meu e tot atat de important ca si al dumneavoastra. Rectific. E mult mai important. 'Marele refuz', asa cred ca se numeste chestia asta.

– Cum puteti sa-i spuneti refuz? Va aflati in biroul meu impreuna cu domnul general Zweicker. Cati alti cetateni se bucura de un asemenea privilegiu?

– Cu cat e mai mare fatada, cu atat e mai mare si refuzul. Nu sunt obisnuit sa tratez cu subalternii. Sunt obisnuit sa am de-a face cu sefii cei mai mari, la care n-am ajuns inca, dar voi ajunge. Tratamentul rece si diplomatic nu tine. Nu sunt un intrigant, dar voi merge pana la capat ca sa se faca dreptate. Nu ma puteti matura cu vorbaria dumneavoastra diplomatica, domnule Howell. V-am spus recent ca exista amenintari internationale indreptate asupra lui Seawitch, iar dumneavoastra fie ca nu m-ati crezut, fie ca m-ati ignorat. Acum vin la dumneavoastra cu dovezi suplimentare ce atesta faptul ca ma aflu sub amenintare - trei vase se indreapta catre Seawitch - si vad ca nici acum n-aveti de gand sa faceti ceva. Si as dori sa mai subliniez, in treacat, daca tot nu cunoasteti miscarile vaselor astora, ca a sosit momentul sa faceti rost de un nou serviciu de spionaj.

Generalul Zweicker zise:

– Cunoastem miscarile astea. Dar pana acum nu vedem nici o justificare sa actionam intr-un fel sau altul. N-aveti nici o dovada care sa sustina veridicitatea celor afirmate de dumneavoastra. Banuieli, atata tot. Chiar va inchipuiti c-o sa alertam unitati navale si o escadrila de bombardiere, asa, pe nepusa masa, bazandu-ne pe banuielile neintemeiate ale unui cetatean particular?

– Asta-i tot in doua cuvinte, spuse Howell. Si as vrea sa va reamintesc, lord Worth, faptul ca nici macar nu sunteti cetatean american.

Lordul Worth, care pana atunci vorbise calm, isi pierdu cumpatul.

– 'Nici macar nu sunteti cetatean american', zise el, intorcandu-se spre stenografa! Sper c-ai notat asta, continua el, ridicand o mana, deoarece Howell se pregatea sa vorbeasca. Prea tarziu, Howell. Prea tarziu sa mai repari gafa, o gafa, as putea spune, de mari proportii. Nu sunt cetatean american? As vrea sa subliniez ca anul trecut am platit mai multe impozite decat toate pretioasele voastre companii petroliere la un loc - nemaivorbind de faptul ca am furnizat Statelor Unite cel mai ieftin petrol. Daca nivelul de competenta al Departamentului de Stat e caracteristic modului in care e condusa tara asta, atunci nu pot decat sa ma bucur ca am inca pasaport britanic. O lege pentru americani, o alta pentru parlitii ailalti. Stramba justitie. 'Nu sunteti cetatean american'. Asta o sa fie o noutate extrem de picanta pentru conferinta de presa pe care intentionez s-o tin imediat dupa plecare.

– O conferinta de presa?

Howell trada semne evidente de agitatie.

– Bineinteles, replica lordul Worth, pe un ton la fel de infuriat ca si infatisarea sa. Daca oamenii vostri nu ma apara, atunci, pentru Dumnezeu, ma voi apara singur.

Howell se uita mai intai la general, apoi la lordul Worth. Se stradui sa dea vocii sale o nota oficiala, de natura sa intimideze.

– Va reamintesc ca toate discutiile care au loc aici sunt strict confidentiale.

Lordul Worth il privi cu raceala.

– E intotdeauna trist sa vezi un om care si-a gresit adevarata vocatie. Ar fi trebuit sa te faci comediant, Howell, nu membru marcant al guvernului. Confidentiale. Asta-i buna. Cum poti sa-mi reamintesti ceva ce nu mi-ai spus? Confidentiale. Daca n-ar fi de fata si o doamna, ti-as spune ce cred eu de fapt despre remarca dumitale stupida. Mare e gradina lui Dumnezeu, sa aud o asemenea afirmatie din partea numarului doi al guvernului. Nu pot sa sufar ipocrizia. Si asta mai reprezinta inca o noutate picanta pentru conferinta de presa - Departamentul de Stat a incercat sa-mi astupe gura. Asta e a doua mare gafa a dumitale, Howell.

Howell nu zise nimic. Parea ca se gandeste cat de oportun ar fi sa-si franga mainile in acele clipe.

– Voi informa la conferinta de presa despre indecizia, sovaiala, incompetenta si nehotararea fatisa a Departamentului de Stat, care va fi responsabil de pierderea unui utilaj petrolier in valoare de o suta de milioane de dolari, de stoparea aprovizionarii poporului american cu combustibil ieftin, de cea mai mare pierdere de petrol din istorie si de posibilitatea - nu, as zice chiar probabilitatea inceperii unui al treilea razboi mondial. Dupa ce voi comunica stirile astea la conferinta de presa, voi cumpara timp de emisie la radio si televiziune, voi explica intreaga situatie si, mai mult decat atat, voi explica faptul ca sunt silit sa merg pana la capat de unul singur din cauza refuzului si incapacitatii Departamentului de Stat de a ma proteja.

Facu o scurta pauza, dupa care continua:

– Asta a fost o prostie din partea mea. Am propriile mele posturi de radio si canale de televiziune. Noutatile astea or sa starneasca atata valva incat cele trei mari companii imi vor da cu placere timp ce emisie fara sa ma coste nici un cent. Pana diseara, atat numele Departamentului de Stat cat si, mai ales, numele voastre si ale sefului vostru vor fi facute de doua parale in toata America. Sunt un om disperat, domnilor, si sunt pregatit sa recurg la metode disperate.

Se opri ca sa vada reactiile lor. Dupa expresia fetelor, erau tot ce si-ar fi putut dori el mai mult. Howell, asistentul sau si generalul isi dadura cu totii prea bine seama ca lordul Worth vorbise cat se poate de serios. Implicatiile erau de-a dreptul inspaimantatoare. Dar nimeni nu scoase un sunet, asa ca lordul Worth isi continua tirada.

– In cele din urma, domnilor, va bazati refuzul vostru las de a actiona pe faptul ca eu n-am nici o dovada de vreo intentie criminala. De fapt, ma aflu in posesia unei asemenea dovezi, care e incontestabila. N-o s-o pun pe tava in fata voastra, intrucat se pare ca n-o sa rezolv nimic aici. E nevoie de un om hotarat, energic, iar Secretarul se bucura tocmai de o asemenea reputatie. V-as sugera sa-l aduceti aici.

– Sa-l aducem pe Secretar? zise Howell, vizibil inspaimantat de aceasta ofensa sugerata, adusa autoritatii de stat. Secretarul nu se 'aduce' asa, cu una cu doua. Exista zile de audienta, stabilite chiar cu saptamani inainte. Pe de alta parte, acum e intr-o conferinta foarte importanta.

Lordul Worth ramase de neclintit.

– Aduceti-l. Conferinta pe care o va avea cu mine s-ar putea sa fie cea mai importanta din viata lui. Daca va prefera sa nu vina, atunci probabil ca acum tine ultima conferinta din cariera sa politica. Stiu ca e la doi pasi de aici. Aduceti-l.

Lordul Worth se ridica.

– Sper ca succesorii vostri sa dea dovada de mai mult bun simt si de mai multa tarie de caracter decat voi, pentru binele tarii. Spuneti-i celui care, datorita neglijentei voastre crase si refuzului vostru las de a infrunta realitatea, va fi considerat principalul responsabil de izbucnirea unui nou razboi mondial, sa se uite diseara la televizor. Ati avut o sansa - asa cum reiese din notitele stenografei -, iar voi i-ati dat cu piciorul.

Lordul Worth scutura din cap, aproape cu tristete. Apoi continua:

– Nu exista mai orbi, cu exceptia celor din nascare, decat cei care nu vor sa vada - mai ales cand e vorba de un focos indreptandu-se catre un butoi cu dinamita. Va doresc o zi buna, domnilor.

– Nu! Nu! Howell era intr-o stare de agitatie considerabila. Luati loc! Luati loc! Sa vad ce pot sa fac.

Acesta pleca din camera in fuga.

In timpul absentei sale cam prelungite - lipsise exact treisprezece minute - conversatia din incapere fu saraca. Zweicker zise:

– Chiar ati vorbit serios?

– Aveti indoieli in privinta mea, domnule general?

– Nu mai am nici una. Chiar aveti de gand sa puneti in aplicare amenintarile astea?

– Cred ca dumneavoastra cautati cuvantul 'promisiuni'. Dupa aceasta conversatie scurta, dar eficienta, in incapere se lasa o liniste jenanta. Numai lordul Worth nu parea deloc stanjenit. Era, sau cel putin parea, calm si relaxat, ceea ce era aproape o performanta, deoarece stia ca nu poate fi sigur ca a invins decat daca Secretarul va intra in camera.

Invinsese. Cand Howell il pofti inauntru cu un gest nervos, Secretarul John Belton nu parea sa-si justifice deloc reputatia - care era cea a unui negociator dur, viclean, nemilos atunci cand o cerea situatia si nu prea inclinat sa-si consulte colegii de cabinet atunci cand trebuia luata o hotarare. Avea aerul unui fermier prosper si radia amabilitate si jovialitate - ceea ce-l dezamagi pe lordul Worth, care nu era predispus defel la astfel de manifestari. Intr-adevar, era vorba de un alt aluat decat cel din care era plamadit Howell, un tip pe masura lordului Worth. Lordul Worth se ridica.

Belton ii stranse mana calduros.

– Lord Worth! E un privilegiu rar sa-l avem printre noi pe cel mai mare magnat al petrolului din America, daca ma pot exprima astfel.

Lordul Worth raspunse curtenitor, dar fara deferenta:

– As fi vrut sa ne cunoastem in imprejurari mai fericite. Placerea e de partea mea, domnule Secretar. Sunteti deosebit de amabil ca-mi acordati cateva momente din timpul dumneavoastra pretios. Ei bine, cinci minute, nu mai mult. Promit.

– Cat doriti dumneavoastra, zambi Belton. Aveti reputatia ca nu lungiti vorba. Intamplator si eu sunt de acelasi principiu.

– Va multumesc, spuse lordul Worth, dupa care se uita la Howell. Treisprezece minute ca sa faci doi pasi; apoi isi intoarse privirea la Secretar. Domnul Howell v-a - hm - informat despre ce e vorba?

– Am fost informat cat se poate de bine. Ce doriti de la noi?

Lordul Worth se stapani sa nu zambeasca: iata un om pe gustul lui. John Belton continua:

– Desigur, putem lua legatura cu ambasadorii U.R.S.S. si Venezuelei, dar asta e apa de ploaie. Ei nu pot decat sa raporteze guvernelor lor banuielile si amenintarile noastre camuflate. Intr-adevar, n-au nici o putere. Chiar si in urma cu zece ani ambasadorii aveau o alta greutate. Puteau sa negocieze si sa ia decizii. Atata tot. Acum au devenit, fara vina lor, persoane fara importanta care sunt in mod constant evitate in timpul negocierilor dintre state. Pana si soferii lor, care sunt de obicei agenti secreti, au mai multa putere decat insisi ambasadorii. Alta solutie ar fi sa luam legatura direct cu guvernele in cauza. Dar pentru asta ar trebui sa avem dovezi. Nu punem la indoiala cele afirmate de dumneavoastra, dar nu e suficient. Trebuie sa fim in stare sa aducem dovezi clare de, hai sa spunem asa, scopuri marsave.

Lordul Worth replica imediat:

– Va pot aduce asemenea dovezi si va pot face un rezumat pe loc. Ezit sa dau nume, deoarece asta ar insemna sfarsitul carierei profesionale a unui prieten de-al meu. Dar daca trebuie, am s-o fac. Daca voi furniza numele astea, dumneavoastra sau publicului, depinde in totalitate de reactia Departamentului. Daca nu mi se promite nimic dupa ce va spun in rezumat despre ce e vorba, atunci n-am altceva de facut decat sa ma adresez publicului. Asta nu e santaj. Sunt incoltit si unica solutie e sa ies din treaba asta. Daca reactia dumneavoastra va fi favorabila, asa cum sper ca se va intampla, fireste ca voi da o lista de nume care, sper, nu va fi publicata de catre departamentul dumneavoastra. Discretie, inainte de toate. Evident, asta nu inseamna c-o sa scapati de cei de la FBI in momentul in care elicopterul meu o sa aterizeze acolo.

– Marea caldura sufleteasca a publicului american opusa incompetentei crase a Departamentului de Stat, zambi Belton. Incep sa inteleg de ce sunteti milionar - pardon, miliardar.

– Cu cateva zile in urma, saptamana asta, s-a tinut o intrunire cat se poate de secreta intr-o statiune de pe coasta de vest. Zece barbati, toti mari magnati ai petrolului, au luat parte la intrunirea asta. Patru erau americani, reprezentand majoritatea principalelor companii petroliere din S.U.A. Al cincilea era din Honduras. Al saselea era din Venezuela, al saptelea, din Nigeria. Al optulea si al noualea erau seici din Golf. Ultimul era din U.R.S.S. Intrucat asta din urma n-avea nici o tangenta cu cele discutate acolo in legatura cu aprovizionarea cu petrol a Statelor Unite, se poate presupune ca se afla acolo ca sa provoace cat mai multe tulburari cu putinta.

Lordul Worth isi roti privirea asupra celor cinci persoane aflate in incapere. Era neindoios faptul ca acestia il ascultau cu cea mai mare atentie. Continua, satisfacut:

– Intrunirea n-a avut decat un singur scop. Sa ma opreasca cu orice pret. Mai exact, vroiau sa opreasca aprovizionarea cu petrol de pe Seawitch - asta e numele platformei mele petroliere - deoarece eu le fac o concurenta acerba in privinta preturilor, ale mele fiind considerabil mai mici, ceea ce creeaza tot felul de probleme fiscale. Daca exista reguli sau principii in afacerile cu petrol, ar fi trebuit sa-mi dau seama de asta pana acum. Cred ca si comitetele de investigatii ale Congresului ar fi de acord cu mine in proportie de suta la suta in privinta asta. Din intamplare, Worth Hudson - asta e numele oficial al companiei mele - n-a fost investigata niciodata. Singura modalitate de a opri aprovizionarea continua cu petrol e sa distruga Seawitch. La jumatatea intrunirii, ei au chemat un terorist profesionist, un individ pe care-l cunosc bine si care se pricepe teribil la asa ceva. Din motive pe care nu le voi explica pana cand nu obtin in vreun fel o promisiune de ajutor, individul imi poarta o pica teribila. De asemenea, cu totul intamplator, desigur, individul e unul dintre cei mai mari experti din lume - daca nu cumva cel mai mare - in chestii din astea cum ar fi folosirea explozivelor. Dupa intrunire, teroristul asta i-a chemat de-o parte pe cei doi delegati din U.R.S.S si din Venezuela si le-a cerut cooperare navala. I s-a garantat.

Lordul Worth se uita la cei prezenti cu o lipsa de entuziasm surprinzatoare. Apoi zise:

– Acum poate c-o sa ma credeti, oameni buni. As mai vrea sa adaug ca omul asta ma uraste atat de mult, incat probabil ca ar face treaba pe nimica. Cu toate acestea, a cerut - si a primit - zece milioane de dolari pentru 'cheltuieli curente'. Ce va spune dumneavoastra suma de zece milioane de dolari - altceva decat folosirea nelimitata a violentei?

– Absurd. Incredibil, exclama Secretarul, dand din cap in semn afirmativ. Desigur, trebuie sa fie adevarat. Sunteti ciudat de bine informat, lord Worth. S-ar parea c-aveti un serviciu de informatii care rivalizeaza cu al nostru.

– E si mai bun. Eu ii platesc mai bine. Industria asta a petrolului e o jungla si e foarte greu sa supravietuiesti.

– Credeti ca e vorba de spionaj industrial?

– Mai mult ca sigur ca nu.

Totusi era foarte posibil ca lordul Worth sa creada si asa ceva.

– Amicul asta al dumneavoastra care s-ar putea sa-si termine…

– Da.

– Dati-mi toate detaliile, inclusiv lista de nume. Puneti o cruce in dreptul numelui prietenului dumneavoastra. Voi face in asa fel incat sa nu fie implicat in problema asta.

– Sunteti foarte amabil, domnule Secretar.

– In schimb, ma voi consulta cu Apararea si Pentagonul.

Se opri o clipa, dupa care continua:

– Nici asta nu va fi suficient. Dar va pot garanta eu insumi un sprijin aerian si naval suficient ca sa evitati orice accident mai mult sau mai putin neplacut.

Lordul Worth nu se indoia in privinta lui. Belton avea reputatia unui om de o integritate de nezdruncinat. Mai mult decat atat, avea reputatia meritata ca este mana dreapta a Presedintelui. Belton isi indeplinea obligatiile. Lordul Worth se hotari sa nu para ca este prea linistit.

– Nu va pot spune cat de recunoscator va raman, zise el uitandu-se la stenografa, iar apoi la Howell. As putea cumva sa apelez la serviciile doamnei…

– Desigur.

Stenografa intoarse o foaie de hartie alba din carnetel si astepta rabdatoare. Lordul Worth zise:

– Locul - Lake Tahoe, California. Adresa… Telefonul bazai. Stenografa isi ceru scuze fata de lordul Worth cu un zambet si ridica receptorul. Howell ii spuse Secretarului:

– La naiba, am dat cele mai stricte instructiuni…

– E pentru lordul Worth, zise ea, uitandu-se la Belton. Un domn Mitchell din Florida. Spune ca e extrem de urgent.

Secretarul dadu din cap, iar stenografa se ridica si-i trecu telefonul lordului Worth.

– Michael? Cum ai stiut ca sunt aici?… Da, ascult. Asculta fara intrerupere. In acest timp, spre consternarea considerabila a celor care-l priveau, culoarea ii disparu de pe obrajii bronzati si lasa loc unei palori nesanatoase. Belton se ridica, turna intr-un pahar niste coniac si i-l aduse lordului Worth, care-l lua orbeste si-i inghiti dintr-o sorbitura tot continutul. Belton lua paharul si se duse sa-l umple iar. Cand se intoarse, lordul Worth primi paharul, dar nu se atinse de el. In schimb, ii dadu receptorul lui Belton si cu mana stanga isi acoperi ochii injectati. Belton vorbi in receptor.

– Departamentul de Stat. Cine-i la telefon? Vocea lui Mitchell se auzea slab, dar clar.

– Michael Mitchell. Vorbesc de la resedinta lordului Worth. Dumneavoastra sunteti, domnule Belton?

– Se pare ca lordul Worth a primit o lovitura puternica.

– Da, domnule. Cele doua fiice ale sale au fost rapite.

– Dumnezeule mare din ceruri!

Calmul obisnuit al lui Belton fusese puternic zdruncinat. Nimeni nu-l mai vazuse socat pana atunci. Vestea cazuse ca o lovitura de trasnet. Apoi continua:

– Sunteti sigur?

– As vrea tare mult sa nu fiu sigur, domnule.

– Ce sunteti dumneavoastra?

– Noi - eu si colegul meu John Roomer - suntem detectivi particulari. N-am venit ca sa facem investigatii. Ne aflam aici deoarece suntem vecinii si prietenii lordului Worth si ai fiicelor sale.

– Ati anuntat politia?

– Da.

– Ce masuri s-au luat?

– Au fost deja blocate toate caile de retragere, in aer si pe apa.

– Aveti semnalmente?

– Vagi. Cinci barbati, inarmati pana-n dinti, purtand pe fata ciorapi.

– Ce parere aveti despre reprezentantii legii din orasul dumneavoastra?

– Destul de proasta.

– Voi lua legatura cu cei de la FBI.

– Da, domnule. Dar intrucat teroristilor nu li s-a dat de urma, nu exista nici o dovada c-ar fi trecut granita statului.

– Dracu sa le ia de granite ale statului si de regulamente. Daca spun ca voi lua legatura cu ei, asa voi face. Asteptati putin. Cred ca lordul Worth vrea sa va mai zica ceva.

Lordul Worth lua receptorul. Culoarea ii mai revenise in obraji.

– Plec chiar acum. Adica peste maximum patru ore. Voi transmite un mesaj prin radio de la bordul Boeing-ului la jumatate de ora de la plecare. Asteapta-ma la aeroport.

– Da, Sir. Comandorul Larsen ar vrea sa stie…

– Spune-i, zise lordul Worth, dupa care puse receptorul in furca si mai lua o inghititura de coniac. Nu exista un idiot mai mare decat un batran idiot si numai un idiot orb n-ar fi bagat de seama o miscare atat de clara. Asta e razboi, chiar daca e razboi nedeclarat, iar in timp de razboi orice e posibil. Gandul ca s-ar putea sa mi se intample una ca asta e o dovada incontestabila ca sunt intr-adevar in pericol. Si asa a fost. E absolut de neiertat faptul ca le-am lasat pe fiicele mele nepazite. De ce nu mi-a trecut prin cap sa-i las pe Mitchell si pe Roomer de paza?

Se uita la paharul gol, iar stenografa il lua de acolo.

Belton era usor sceptic.

– Cinci barbati inarmati?

Lordul Worth ii arunca o privire posomorata.

– Uitasem ca dumneavoastra nu-i stiti pe astia. Mitchell, de exemplu, s-ar fi putut ocupa singur de toti. E mortal.

– Deci sunt prietenii dumneavoastra si-i respectati. Nu va suparati, lord Worth, dar nu s-ar putea sa fie si ei implicati in treaba asta?

– Cred ca v-ati pierdut mintile, facu lordul Worth, tot posomorit, bandu-si al treilea coniac. Scuzati-ma. Nu ma mai recunosc. Sigur c-ar vrea sa le rapeasca pe fetele mele, aproape tot atat de mult pe cat si fetele mele ar vrea sa fie rapite de ei.

– Cum asa?

Belton paru putin surprins. Dupa cate stia el, fetele miliardarilor nu se combinau cu barbati din categorii sociale inferioare.

– Asa. Iar ca raspuns la ultimele dumneavoastra doua intrebari: da, aprob, si nu, nu-i intereseaza catusi de putin banii mei, spuse el clatinand din cap. E extrem de ciudat. Si prevad urmatorul scenariu, domnule Secretar. Cand Marina si Melinda imi vor fi inapoiate, asta nu se va intampla gratie bunelor oficii ale politiei locale sau ale pretiosilor dumneavoastra agenti FBI. Mitchell si Roomer le vor aduce inapoi. Nu vreau sa va par prea patetic, dar sa stiti ca ei si-ar da literalmente viata pentru fiicele mele.

– Si, ca un corolar, ei ar zdrobi pe oricine le-ar sta in cale, nu-i asa?

Pentru prima oara dupa convorbirea telefonica lordul Worth zambi, desi slab.

– As depune marturie oricand pentru asta.

– Trebuie sa cunosc si eu intr-o zi aceste exemple pilduitoare.

– Da, atata timp cat nu faceti cunostinta cu pistolul lui Mitchell, zise lordul Worth, dupa care se ridica, lasandu-si bautura neterminata si privi in jur. Trebuie sa plec. Va multumesc tuturor pentru amabilitatea si consideratia dumneavoastra, ca sa nu-i spun chiar ingaduinta.

Pleca insotit de Secretar.

Cand usa se inchise in urma lor, generalul Zweicker se ridica si isi turna un coniac.

– Asta e. Ceea ce pare sa fie rapirea secolului paleste in comparatie cu probabilitatea ca rusii sa ne faca tot felul de sicane, spuse el, apoi bau putin coniac. Sa nu-mi ziceti ca sunt singurul care vede filtrul dracesc pe care ni-l fierbe lordul Worth.

Era evident ca toti cei trei care-l ascultau vedeau foarte clar cazanul. Howell spuse:

– Totusi, sa-i dam lordului Worth ce i se cuvine. S-ar putea chiar sa aiba dreptate cand zice ca e bucuros ca are pasaport britanic. Instigatorii sunt propriii nostri compatrioti; cele mai barosane companii petroliere americane, care doresc sa-l crucifice pe lordul Worth si sa-si puna tara in primejdie din cauza stupiditatii lor oarbe.

– Nu-mi pasa cine e raspunzator, se planse stenografa. Stie cineva unde pot sa gasesc un adapost nuclear ieftin?

Belton il conduse pe Worth de-a lungul unui sir de trepte si apoi afara pana pe pajistea luminata de soare, acolo unde astepta elicopterul.

Belton zise:

– Ati incercat vreodata sa gasiti cuvinte ca sa spuneti cuiva cat va pare de rau?

– Stiu din experienta. Nu incercati. Dar va multumesc.

– As putea sa-l trimit pe medicul nostru curant sa va insoteasca pana in Florida.

– Va multumesc inca o data. Dar acum ma simt bine.

– Si nu doriti sa luati pranzul?

Hotarat lucru, Belton gasea subiecte de conversatie unul dupa altul.

– Cum nu prea ma dau in vant dupa pranzul servit pe tavite de plastic, am la bordul avionului meu un bucatar francez excelent, zambi din nou slab lordul Worth. Si doua stewardese, alese numai pentru aspectul lor placut. Nu, va multumesc.

Ajunsera la scara elicopterului. Belton spuse:

– N-ati avut nici timp, nici dispozitie sa-mi dati lista aia de nume. Pentru moment, asta n-are nici o importanta. Vreau doar sa stiti ca garantia protectiei dumneavoastra ramane in picioare.

Lordul Worth ii stranse mana in tacere si urca scarile.

In acest moment Conde, la bordul lui Roamer, ajunsese la Seawitch, iar marea macara de pe platforma descarca armamentul greu si minele din arsenalul din Louisiana. Era o treaba de durata si dificila, deoarece varful macaralei se afla la 200 de metri deasupra nivelului marii, iar tot transferul urma sa dureze cam trei ore. In timp ce fiecare tun antiaerian cu tinta dubla era adus la bord, Larsen cauta un loc de amplasare cat mai bun si-i supraveghea pe Palermo si pe cativa din oamenii lui ca sa-l fixeze intr-o pozitie de tragere cat mai convenabila: aceasta se realiza facand gauri in platforma de beton, iar apoi ancorand tunul cu carlige de otel batute cu barosul. Tunurile ar fi trebuit sa aiba amortizoare de recul, dar nici Larsen nici Palermo nu prea voiau sa riste.

Bombele de adancime, cand sosira, fura asezate la un loc, in piramida, in trei grupe, fiecare la jumatatea drumului dintre cele trei varfuri ale triunghiului. Larsen era pe deplin constient ca riscul era inerent: un glont sau un obuz ratacit - sau poate nu chiar atat de ratacit - ar putea foarte bine sa declanseze mecanismul detonator al vreuneia din bombele de adancime, ceea ce ar duce inevitabil si la explozia celorlalte bombe. Dar acest risc trebuia asumat macar datorita faptului ca nu exista alt loc unde sa poata 6 depozitate bombele pentru folosinta imediata. Si cand va sosi timpul, folosinta va fi intr-adevar imediata.

Muncitorii de foraj se uitau la Palermo si la oamenii lui, expresia fetei lor fiind calma si aprobatoare. Muncitorii nu vorbeau intre ei. Larsen nu prea credea in fraternizare.

Lucrurile mergeau bine. Sistemul de aparare era instalat asa cum trebuie. Pomul de Craciun, numele specific dat valvei care controla scurgerea de petrol din rezervor, era deja larg deschis, iar petrolul era pompat continuu in imensul rezervor de depozitare, in timp ce instalatia de foraj, amplasata in unghiul cel mai favorabil, sapa tot mai adanc in stratul de pe fundul oceanului, cautand sa descopere noi zacaminte de petrol, inca neincepute. Totul mergea bine, nu existau semne evidente de atac sau de pregatire de atac, nici din aer, nici de pe apa, dar Larsen nu era atat de bucuros pe cat ar fi trebuit sa fie, in ciuda faptului ca primeau totusi din jumatate in jumatate de ora raportul de pe Torbello cum ca totul este in regula.

Era nefericit in parte datorita faptului ca nu mai exista Questar. Aflase de curand de la Galveston ca nici un vas cu numele de Questar nu era inregistrat nicaieri. Apoi ceruse sa se verifice si registrele civile dar i se spusese ca este inutil. Ar fi durat multe ore, poate zile intregi, ca sa fie dus la bun sfarsit un asemenea tip de investigatie, iar vasele particulare, daca erau asigurate asa cum trebuie, nu apareau nici in registrele oficiale, nici in cele ale principalelor companii maritime de asigurare. Nu exista nici o lege care sa le oblige sa fie asigurate, iar proprietarii de vita mai veche nici macar nu se deranjau sa le asigure: existau lucruri mai importante pe lume.

Larsen n-avea de unde sa stie ca demersurile sale erau sortite esecului. Cand Mulhooney luase in primire vasul Questar, acesta se numea Hammond, nume pe care-l stersese cu grija si-l inlocuise cu Questar in drum spre Galveston. Intrucat Cronkite inlocuise la randul sau si acest nume cu un altul, Georgia, atat Hammond cat si Questar isi incetasera existenta.

Dar ceea ce-l preocupa si mai tare pe Larsen era convingerea ca era ceva in neregula. Totusi, nu putea sa spuna exact despre ce este vorba. Era un om foarte practic, dar in acelasi timp se baza mult pe instinct si intuitie. Uneori avea presimtiri puternice, iar deseori acestea deveneau realitate. Asa ca atunci cand auzi la megafon: 'Comandorul Larsen sa vina in cabina de radioemisie', apel repetat, avu imediat un presentiment.

Se indrepta cu pasi destul de rari spre cabina de radioemisie, in parte datorita faptului ca nu i-ar sta deloc bine comandorului Larsen sa fie vazut grabindu-se intr-o directie anume, in parte, deoarece nu prea avea motive sa se grabeasca sa auda vestile proaste pe care era convins ca le va auzi. Ii comunica radiooperatorului ca vrea sa fie singur, asteptand pana cand acesta pleca din cabina inchizand usa dupa el, iar apoi ridica receptorul.

– Comandorul Larsen.

– Mitchell. Am promis c-o sa sun.

– Multumesc Vreo veste de la lordul Worth? A promis c-o sa tina legatura cu noi, dar pana acum nici o veste.

– Nici nu-i de mirare. Fiicele sale au fost rapite. Larsen nu zise nimic pentru moment. Judecind dupa modul cum isi inclestase pumnii, telefonul parea in pericol sa fie facut zob. Desi in general nu ii prea pasa de altii, se atasase de fiicele lordului Worth ca un unchi de nepoatele sale, dar chiar si acesta nu era un lucru important in comparatie cu implicatiile pe care le avea rapirea pentru siguranta platformei Seawitch. Cand se hotari sa vorbeasca, o facu pe un ton ferm, controlat.

– Cand s-a intamplat asta?

– Azi-dimineata. Si nici urma de ele. Am blocat toate caile de retragere din partea sudica a statului. Si nu mi s-a raportat nimic de nicaieri, din vreun port, aeroport sau eliport, cum ca ar fi avut loc vreo plecare neobisnuita din momentul rapirii incoace.

– S-au evaporat?

– Oricum, au disparut. Dar nu cred ca s-au evaporat. Si nici c-au intrat in pamant. Credem mai degraba c-au fost sechestrate pe aici pe undeva. Dar e numai o presupunere.

– Nici un apel, nici o revendicare din partea rapitorilor?

– Nimic. Tocmai asta mi se pare foarte ciudat.

– Crezi ca e vorba de o rapire intamplatoare?

– Nu.

– Are vreo legatura cu Seawitch?

– Da.

– Stii de ce s-a dus lordul Worth la Washington?

– Nu. Dar as vrea sa stiu.

– Sa ceara protectie navala. Azi-dimineata, devreme, un distrugator rusesc si un submarin cubanez au plecat din Havana, in vreme ce un alt distrugator a plecat din Venezuela. Toate urmeaza acelasi curs. Se pare ca tinta lor e Seawitch.

Dupa o tacere scurta Mitchell spuse:

– E sigur?

– Da. Ei bine, se pare ca pentru lordul Worth s-a umplut paharul. Singura consolare e ca dupa asta lui nu i se mai poate intampla mare lucru. Te rog sa ma tii la curent.

In camera de radioemisie a lordului Worth, atat Mitchell cit si Roomer pusera receptoarele telefoanelor in furca. Mitchell isi ingadui sa zica:

– Dumnezeule, n-as fi crezut niciodata ca dusmanii lui vor merge atat de departe.

Roomer spuse:

– Nici eu. Dar acum sunt de alta parere.

– Unchiul Sam[7] nu va permite nici unei puteri navale straine sa risipeasca banii fara rost in ograda lui, nu-i asa?

– Cam asa ceva. Nu cred ca sovieticii vor intinde coarda atat de tare incat sa riste o confruntare militara. S-ar putea sa fie o cacialma, o diversiune. Poate ca atacul real vine din alta parte.

– Se poate orice. S-ar putea sa fie o cacialma dubla. Un lucru e sigur: Larsen are dreptate cand spune ca pentru lordul Worth s-a umplut paharul. De fapt, eu as zice ca da pe dinafara.

– Asa se pare, spuse absent Roomer. Gandurile sale erau evident in alta parte. Mitchell zise:

– Sa nu-mi spui ca esti iar in chinurile intuitiei!

– Nu sunt sigur. Cand ai vorbit adineaori cu Larsen ai spus ca doar n-au intrat in pamant. Si daca, intr-adevar, nu sunt sechestrate pe pamant, intr-un loc sigur? Daca e un loc nesigur?

Mitchell astepta politicos. Roomer zambi:

– Daca ai vrea sa te dai la fund, sa-ti pierzi cu desavarsire urma in Florida, unde te-ai duce?

Mitchell nici nu mai trebui sa se gandeasca.

– Suntem destepti. Pamant nesigur, loc nesigur, cum vrei tu sa-i spui. Intr-o mlastina, desigur. Unde altundeva?

– Poti sa stai ascuns acolo o luna intreaga si sa nu te gaseasca un batalion de soldati. Ceea ce explica de ce politistii n-au fost in stare sa gaseasca acel camion. (Numai Mac Pherson si Jenkins fusesera capabili sa descrie cat de cat camionul rapitorilor.). Au tot verificat autostrazile si drumurile de importanta secundara. Sunt sigur ca nu le-a trecut niciodata prin minte sa verifice si drumurile mlastinoase.

– Asa crezi?

– Dupa cum spuneai adineauri, suntem destepti. Exista zeci de drumuri dintr-astea mlastinoase, dar majoritatea sunt foarte scurte si imediat ajungi intr-un loc de unde nici un vehicul cu roti nu mai poate sa inainteze. Cateva zeci de masini de politie ar reusi sa scotoceasca totul prin mlastinile cele mai apropiate intr-o ora.

Mitchell ii spuse lui Robertson:

– Fa-mi legatura cu seful de politie McGarrity.

Se auzi o bataie in usa intredeschisa si Louise, una din tinerele menajere, intra. In mana avea o carte de vizita. Ea zise:

– Tocmai faceam patul domnisoarei Marina cand am gasit asta sub cearsaf.

Mitchell lua cartea de vizita. Era o carte de vizita obisnuita ce prezenta numele si adresa Marinei. Louise spuse:

– Pe partea cealalta.

Mitchell intoarse cartea de vizita, tinand-o astfel incat sa vada si Roomer. Pe verso erau scrise de mana cu pixul cuvintele: 'Vacanta. Mica insula la soare. Fara costum de baie'.

– Cunosti scrisul de mana al domnisoarei Marina, Louise?

Mitchell isi daduse brusc seama ca el nu-l cunostea. Fata se uita la cartea de vizita.

– Da domnule. Sunt sigura.

– Multumesc, Louise. Asta s-ar putea sa ne fie de mare folos. Louise zambi si pleca. Mitchell ii zise lui Roomer:

– Ce fel de detectiv jalnic mai esti si tu, atunci? De ce nu te-ai gandit sa faci o perchezitie in dormitoare?

– Hm. Nu pot sa presupun decat ca i-a rugat sa plece cat timp se imbraca.

– Ai fi crezut ca i-a fost prea frica sa se mai gandeasca la asta.

– Scrisul de mana e destul de ferm. Pe de alta parte, ea nu se sperie cu una cu doua. Evident, exceptand momentul cand indrepti un pistol spre ea.

– As vrea, chiar aici si acum, sa indrept pistolul spre altcineva. Mica insula la soare unde nu poti sa faci baie. Un rapitor prea sigur pe el poate sa vorbeasca prea mult. Te gandesti si tu la ce ma gandesc eu?

Roomer dadu din cap in semn aprobator.

– La Seawitch.

La 33 000 de picioare inaltime, tocmai terminase de mancat pranzul, frugal dar delicios, udat cu un minunat vin de Bordeaux, special imbuteliat pentru el intr-una din fabricile de vin Rothschild. Isi recapatase calmul sau obisnuit. Devenise aproape filosof. Socoti ca ajunsese in punctul culminant. Tot ce s-ar fi putut intampla se intamplase. La fel cu Larsen, Mitchell si Roomer era convins ca destinul nu-l va mai lovi atat de curand. De fapt, destinul ii lovea chiar atunci.

Colonelul Farquharson, locotenent-colonelul Dewings si maiorul Breckley nu erau, de fapt, persoanele cu aceste nume dupa actele lor de identitate, pentru simplul motiv ca in armata S.U.A nu existau ofiteri superiori cu asemenea nume. Dar la urma urmei era o armata foarte mare si nimeni, nici macar ofiterii, nu puteau sa pretinda ca stiu mai mult decat numele catorva colegi ofiteri. Nici infatisarea lor nu era cea normala, cu toate ca nu se putea spune ca fusesera machiati foarte mult. Cel care se ocupase de asta fusese machior la Hollywood si prefera subtilitatea in locul barbilor false. Cei trei erau imbracati in uniforme sobre si bine croite.

Farquharson se legitima caporalului de la biroul de receptie din exterior.

– Colonelul Farquharson doreste sa-l vada pe colonelul Pryce.

– Ma tem ca nu-i aici.

– Atunci pe ofiterul de serviciu, omule.

– Am inteles, sa traiti.

Un minut mai tarziu stateau asezati in fata capitanului Martin, un tanar temator, care tocmai ii legitimase in treacat, mai curand de forma.

Farquharson zise:

– Deci colonelul Pryce a fost chemat la Washington. Pot sa banuiesc motivul.

Nu trebuia sa banuiasca motivul. El insusi pusese la cale inselaciunea cu telefonul ce dusese la plecarea brusca a lui Pryce.

– Si loctiitorul lui?

– Are gripa, spuse Martin pe un ton conciliant.

– In perioada asta a anului? Ce neplacut. Mai ales azi. Cred ca banuiesti motivul pentru care ne aflam aici.

– Da domnule, zise Martin putin cam stanjenit. Pentru un control de rutina. Am fost instiintat la telefon ca s-a dat lovitura la arsenalele din Florida si din Louisiana. (Dewings se ocupase de ultimul.) Sunt sigur ca veti gasi totul in ordine.

– Fara indoiala. Am si descoperit ceva ce nu e-n ordine.

– Ce anume, domnule?

In vocea si pe fata lui Martin se citea acum teama.

– Constiinta sigurantei. Stii ca exista literalmente zeci de magazine de unde as putea sa cumpar, in mod perfect legal, o uniforma de general? Astea sunt magazinele speciale care furnizeaza imbracamintea pentru industria filmului. Daca as intra aici imbracat intr-o asemenea uniforma, ai crede ca sunt ceea ce indica uniforma mea?

– Cred ca da, domnule.

– Ei bine, sa nu faci asta. Niciodata, continua el aruncand o privire la buletinul sau de identitate care zacea pe birou. Si nu e nici o problema sa faci o dracie ca asta. Cand un strain isi face aparitia intr-un loc strict secret ca asta, intotdeauna,intotdeauna sa-i verifici identitatea la Comandamentul Teritorial. Si intotdeauna sa vorbesti numai cu comandantul.

– Am inteles, sa traiti. Stiti cumva cum se numeste? Eu sunt nou aici.

– Generalul-maior Harsworth.

Martin ii spuse caporalului de la biroul din fata sa-i faca legatura acolo. O voce raspunse imediat.

– Comandamentul Teritorial.

De fapt, vocea nu venea de la Comandamentul Teritorial. Cel care vorbea era un barbat aflat la o distanta mai mica de o jumatate de mila de ei, asezat la baza unui stalp de telegraf. Avea cu el un aparat de emisie-receptie cu baterie. De aparat era legat un fir izolat de cupru ce se intindea pana la o linie de telegraf.

Martin zise:

– Arsenalul Netley Rowan. La telefon capitanul Martin. As dori sa vorbesc cu domnul general Harsworth.

– Asteptati putin.

Se auzira cateva tacanituri scurte, urma o pauza de alte cateva secunde, iar apoi aceeasi voce spuse:

– Aveti legatura, domnule capitan. Martin zise:

– Domnul general Harsworth?

– La telefon, spuse barbatul de langa stalpul de telegraf, care-si coborase vocea cu o octava. Aveti probleme, domnule capitan Martin?

– Domnul colonel Farquharson e cu mine. Dumnealui insista sa-i verific identitatea la dumneavoastra.

Vocea de la celalalt capat suna compatimitoare:

– Ai asistat vreodata la un control de rutina?

– Ma tem ca nu, domnule.

– E foarte preocupat de problemele de securitate domnul colonel. Mai sunt cu dumnealui domnul locotenent-colonel Dewings si domnul maior Breckley?

– Da, domnule.

– Ei bine, atunci inca n-ai ajuns la sfarsitul carierei dumitale profesionale. Dar sa stii ca are dreptate.

Farquharson in persoana se aseza la volanul unei masini, pregatindu-se pentru o calatorie de trei mile, iar alaturi de el statea Martin, disciplinat si politicos. Un gard de sarma ghimpata electrificat, inalt de cincisprezece picioare, inconjura arsenalul, o cladire scunda, cenusie si fara geamuri ce se intindea pe o suprafata de aproape o jumatate de pogon. O santinela inarmata cu o mitraliera bara intrarea in cladire. Il recunoscu pe capitanul Martin, se dadu la o parte si saluta. Farquharson inainta cu masina pana la singura usa a arsenalului, iar acolo opri. Cei patru coborara din masina. Farquharson ii zise lui Martin:

– Maiorul Breckley n-a mai intrat pana acum intr-un arsenal ANT. Poti sa-i dai cateva lamuriri?

Lamuririle erau valabile si pentru Farquharson. Nici el nu mai intrase pana atunci in nici un arsenal.

– Da, domnule. ANT inseamna Armament Nuclear Tactic. Peretii au o grosime de treizeci si trei de toli; sunt fabricati din otel armat. Usa are o grosime de zece toli si e fabricata din otel si din tungsten. Atat peretii cat si usa pot sa reziste la orice tip de obuz, care nu poate gauri decat pana la o grosime de paisprezece toli. Panoul asta de sticla ne inregistreaza pe o caseta video. Gratiile astea cu ochiuri reprezinta un dispozitiv care, de asemenea, ne inregistreaza vocile.

Apasa pe un buton inecat in masa compacta. Se auzi o voce, care intreba:

– Va rog sa va prezentati.

– Capitanul Martin si colonelul Farquharson. Facem inspectia de rutina.

– Codul?

– Geronimo.

Usa masiva incepu sa se deschida, iar ei auzeau deja zgomotul puternic al unui motor. Dupa zece secunde, usa se deschise la maximum. Martin ii pofti inauntru.

Un caporal ii saluta la intrare. Martin spuse:

– Inspectia de rutina.

– Am inteles, sa traiti. Caporalul nu parea prea incantat. Farquharson zise:

– Mi se pare ca ai constiinta incarcata, soldat, nu-i asa?

– Nu, domnule.

– Atunci, ar trebui s-o ai. Martin spuse:

– Ceva nu e-n regula, domnule? Era foarte nervos.

– Patru lucruri.

Martin isi lasa capul in jos astfel incat Farquharson sa nu vada ca-si stapaneste emotia. Si unul singur ar fi fost destul de rau.

– In primul rand, santinela de la poarta nu trebuie sa stea afara, la vedere. Poarta trebuie sa fie deschisa numai dupa ce se da un telefon la cartierul dumneavoastra general. De asemenea, poarta trebuie sa fie deschisa in mod electronic din biroul dumneavoastra. Cum sa fiti protejati numai de o santinela? In al doilea rand, ce anume i-ar putea impiedica pe eventualii intrusi sa intre pe usa deschisa si sa ne ameninte pe toti cu niste pusti mitraliere? Usa aia ar fi trebuit sa se inchida in momentul in care am intrat.

Caporalul vru sa spuna ceva, dar Farquharson il opri cu mana ridicata.

– In al treilea rand, la toti cei care nu fac parte din personalul de baza - cum am fi noi - ar trebui sa li se ia amprentele la sosire - ma voi ocupa eu sa aveti personal calificat in asa ceva. In al patrulea rand, dar si cel mai important, aratati-mi parghiile de comanda pentru usile astea.

– Pe aici, domnule, zise caporalul, conducandu-l la un suport. Butonul rosu le deschide, cel negru le inchide.

Farquharson apasa pe butonul verde. Usa masiva se inchise cu mare greutate.

– Nesatisfacator. Total nesatisfacator. Alea sunt singurele modalitati de actionare asupra usilor?

– Da, domnule.

Martin parea intr-adevar foarte nefericit.

– Vom face noi o alta legatura electronica directa cu cartierul dumneavoastra general, ceea ce va scoate din uz butoanele astea atunci cand receptionati semnalul corect, spuse Farquharson, aratand semne vizibile de iritare. As fi crezut ca toate lucrurile astea sunt clare ca buna ziua.

Martin schita un zambet.

– Acum sunt clare, domnule.

– Cat la suta din explozivele, bombele si obuzele depozitate aici sunt arme conventionale?

– Aproape nouazeci si cinci la suta, domnule.

– As dori sa vad mai intai armele nucleare.

– Desigur, domnule.

Martin, acum complet demoralizat, il conduse la locul cu pricina.

Sectiunea ANT era compartimentata, dar nu si sigilata. Pe o parte erau insirate ceea ce pareau sa fie obuze, aranjate pe rastele, iar pe cealalta parte, canistre de metal in forma de para, inalte cam de treizeci de picioare, cu butoane, un cadran de ceas si un surub mare in varf. In ele se aflau un fel de valize din fibra de sticla avand o forma foarte curioasa, fiecare prevazute cu doua manere de piele.

Breckley arata cu mana la canistrele in forma de para.

– Ce sunt astea? Bombe?

– Atat bombe cat si mine, raspunse bucuros Martin, care parea sa-si alunge necazurile din minte. Alea din varf sunt relativ simple. Inainte de-a ajunge la comutatoarele alea doua rosii, trebuie desurubate cele doua butoane din plastic transparent. Apoi, comutatoarele trebuie invartite nouazeci de grade spre dreapta. Atunci sunt in pozitie de siguranta. Dupa aceea, trebuie intoarse nouazeci de grade spre stanga. Asta e pozitia de activare.

Inainte de-a proceda astfel, timpul trebuie programat pe cadranul ceasului. Asta se realizeaza cu surubul asta mare de-aici. O rotatie completa inseamna o intarziere de un minut si va aparea pe cadranul asta de ceas. Dupa cum vedeti, timpul se cronometreaza in secunde. Timpul total de intarziere ce poate fi programat e de treizeci de minute - adica treizeci de rotatii.

– Iar butonul asta negru?

– E cel mai important dintre toate. Nu trebuie intors. S-ar putea sa fie nevoie sa ajungeti la el in graba. Opreste ceasul si, de fapt, dezamorseaza bomba.

– Ce forta de distrugere are?

– Mica, in comparatie cu o bomba atomica conventionala. Aria de contaminare ar avea o raza de un sfert de mila.

Poate mai putin. Explozia, socul si radiatiile s-ar intinde, fireste, pe o arie mult mai mare.

– Ai spus ca pot sa fie folosite atat ca bombe cat si ca mine.

– Ca mine pot sa fie folosite asemeni explozivelor obisnuite. Ca bombe, amplasarea lor ar dura probabil numai sase secunde - in timpul conflictelor tactice, ar putea sa fie transportate cu avioane supersonice de joasa altitudine. Explozia lor se aude la o distanta de doua mile, iar avioanele zboara prea repede astfel incat unda de soc nu le poate ajunge din urma. Daca, de exemplu, vreti sa le amplasati intr-un depozit de munitii, mai intai verificati cat timp v-ar lua sa le amplasati acolo, calculati cat timp v-ar lua sa iesiti de acolo, sa calculati aria exploziei si sa programati ceasul in mod corespunzator.

Rachetele de aici…

– Am vazut si am auzit destul, il intrerupse Farquharson. Sus mainile, te rog.

Cinci minute mai tarziu, asistati cu furie, dar si cu neputinta de Martin, ei incarcasera doua bombe, bine ascunse in cutiile lor de transport, in portbagajul masinii. Procedand astfel, necesitatea celor doua manere pentru carat deveni evidenta: fiecare bomba cantarea probabil cel putin nouazeci de livre.

Farquharson se intoarse, privi indiferent la cei doi militari legati, apasa pe buton si se strecura afara din incapere, in timp ce usa incepu sa se inchida. Astepta pana cand usa se inchise complet, apoi se urca in masina pe locul din fata, alaturi de Martin, care, de aceasta data, se afla el la volan. Farquharson spuse:

– Nu uita, daca faci o miscare gresita, esti mort. Si evident, va trebui sa omoram si santinela.

Nu facu nici o miscare gresita. La circa o mila distanta de arsenal, masina se opri langa un desis de copaci piperniciti. Martin fu dus pe jos departe in padurea deasa, legat, cu calusul in gura. Apoi fu legat de un copac pentru eventualitatea in care i-ar fi venit ideea sa se elibereze cu cutitul sau mare de buzunar si sa-si croiasca drum spre marginea soselei. Farquharson se uita in jos la el.

– Sistemul vostru de securitate era jalnic. Vom telefona la cartierul vostru general peste vreo ora sau cam asa ceva si-i vom informa unde pot sa va gaseasca. Sunt convins ca nu misuna prin zona prea multi serpi cu clopotei.

CAPITOLUL 6

Robertson isi ridica privirea de pe dispozitivul radio.

– Seful McGarrity. Mitchell lua receptorul.

– Mitchell? Am gasit camionul rapitorilor. Langa mlastina Wyanee, spuse McGarrity pe un ton pur si simplu triumfator. O sa merg acolo chiar eu. Cu niste caini politisti. Te astept la intersectia de la Walnut Tree.

Mitchell puse receptorul in furca si-i zise lui Roomer:

– McGarrity s-a implicat in treaba asta pana peste cap. A gasit camionul. De fapt, altcineva a facut-o, dar pana la urma toate onorurile vor reveni lui McGarrity.

– L-a gasit gol, bineinteles. Oare mosul asta tampit nu-si da seama ca asta inrautateste situatia, in loc s-o usureze? Cel putin am stiut ce mijloc de transport au folosit aia. Nimic mai mult. A zis cumva c-o sa ia cu el vreun ziarist-fotograf pe care l-a intalnit asa din intamplare?

– Doar niste caini politisti, asta-i tot.

– A solicitat cumva articole de imbracaminte ca sa le miroase cainii?

Mitchell clatina din cap, Roomer facu la fel, iar dupa cateva minute aparu Jenkins.

– Vrei s-o chemi pe Louise, te rog?

Louise isi facu aparitia foarte repede. Roomer spuse:

– Am dori ceva imbracaminte, ceva ce obisnuiau domnisoarele sa poarte foarte des.

Ea paru nesigura.

– Nu inteleg.

– Cateva lucruri pe care sa le dam cainilor politisti sa le miroase ca sa dea de urma rapitorilor.

– Oh, exclama ea, gandindu-se numai o clipa. Sigur ca da, capoatele dumnealor.

O spusese cu o dezaprobare vag aluziva, de parca fetele si-ar petrece mai tot timpul in acele vesminte.

– Incearca sa le atingi cat mai putin cu mana, te rog. Pune-le pe fiecare intr-o punga separata de plastic.

O masina de politie si o camioneta mica de politie ii asteptau la intersectia de la Walnut Tree. McGarrity statea in picioare langa masina politiei. Era un individ scund, un fanfaron ce radia bonomie si care nu zambea doar atunci cand denunta vehement coruptia din politica. Era un sef de politie cat se poate de incompetent, dar si un politician desavarsit, corupt pana in maduva oaselor, de aceea devenise sef de politie. Dadu mana cu Mitchell si cu Roomer, cu toata caldura si sinceritatea impuse de apropierea alegerilor pe care spera sa le castige iar.

– Ma bucur sa va intalnesc, in sfarsit, domnilor. Am auzit numai lucruri foarte bune despre dumneavoastra.

Parea sa fi uitat cu desavarsire afirmatia pe care o facuse nu demult, cum ca acestia dadusera zdravan de furca autoritatilor locale. Apoi continua:

– Va multumesc pentru colaborarea dumneavoastra si pentru ca ati venit acum aici. Vi-l prezint pe Ron Stewart de la Herald; arata cu mana spre portiera deschisa a unei masini in care, pe locul din spate, statea un barbat, ce parea impodobit de aparate de filmat. L-am intalnit intamplator.

Mitchell se abtinu cu greu sa nu rada, prefacandu-se ca tuseste.

– Prea multe tigari.

– Slabiciunea asta o am si eu. Soferul masinii e si dresorul cainilor. Celalalt e soferul camionetei. Urmati-ne, va rog.

Dupa ce mersera cinci mile, ajunsera la ramificatia dinspre mlastina Wyanee. Frunzisul copacilor, care aproape ca putea sa fie atins cu crestetul capului, estompa rapid lumina, astfel incat parea sa fie o dupa-amiaza de iarna tarzie. Aproape imediat se observa si o crestere a umiditatii si incepu sa se simta un miros greu, deoarece inaintau spre mlastina. O atmosfera vizibil nesanatoasa; cel putin aceasta era prima impresie: dar multi oameni cu o mare aversiune fata de tot ceea ce trecea drept civilizatie au trait acolo fara prea mari probleme.



Drumul tot mai brazdat si mai plin de hartoape devenise aproape impracticabil pana cand cotira pe o curba fara vizibilitate si dadura peste camionul abandonat.

Se parea ca primul lucru esential este sa se faca fotografii, iar al doilea ca McGarrity trebuie sa se vada bine in fiecare, cu mana, de preferinta, odihnindu-se intr-un mod aristocratic pe capota. Dupa aceea, fotograful pregati blitzul si incerca sa prinda usa din spate, cand Roomer il apuca nu prea gentil de incheietura mainii.

– Sa nu faci asta!

– De ce?

– N-ai mai fotografiat asemenea cazuri? Din cauza amprentelor.

Roomer se intoarse spre McGarrity si continua:

– Ii asteptati curand?

– N-ar trebui sa intarzie. S-au dus la un alt caz. Ia legatura cu ei, Don, spuse seful de politie soferului, care incerca imediat sa ia legatura cu ei prin radio.

Era clar ca ideea de-a aduce specialisti care sa ia amprentele nu-i trecuse deloc prin minte lui McGarrity.

Li se dadu drumul cainilor din camioneta. Roomer si Mitchell desfacura pungile de plastic, lasand cainii sa miroase capoatele. McGarrity zise:

– Ce-aveti acolo?

– Capoatele fetelor. Ca sa le adulmece cainii dumitale. Stiam ca ai nevoie de niste haine.

– Fireste. Dar capoate?!

McGarrity stia sa se prefaca foarte bine. Era clar ca nici asta nu-i trecuse prin minte…

Cainii mirosira pe data si incepura sa se zbata in lesa. Se grabeau sa porneasca pe o poteca desfundata intrucat drumul se oprise brusc. Dupa aproximativ o suta de yarzi, poteca se termina in apa. Nu era chiar mlastina propriu-zisa, ci un raulet lent, serpuitor si murdar, lat de maximum douazeci de picioare, poate nici atat. Langa mal era trasa o ambarcatiune uzata pe care nici macar un binevoitor n-ar fi putut s-o numeasca barca. Era confectionata dintr-un sicriu supradimensionat, iar asa-zisul bac era atasat cu un scripete imens de cele doua maluri.

Cei doi conducatori ai cainilor trasera barca langa ei, se urcara in ea cu mare grija, apoi venira cainii, care continuau sa se zbata in lesa, dand semne evidente de nerabdare. Nerabdarea diminua rapid, iar apoi disparu cu totul, la scurt timp dupa ce ajunsera pe malul celalalt. Dupa ce parcursera zona cu barca, fara nici un folos, revenira pe uscat, dezamagiti.

– Asta-i buna, ce faceti acilea? se auzi o voce. S-a racit urma, cred.

Cei patru barbati de pe mal se intoarsera sa vada de unde vine vocea. Vazura un individ bizar, purtand o panama noua cu o banderola din material ecosez de lana, cizme stralucitoare de piele, foarte inalte (probabil ca sa se protejeze de muscaturile serpilor) si haine ridicole.

– Urmariti pa careva, oameni buni?

– Cautam pe cineva, zise precaut McGarrity.

– Sunteti di la politie?

– Sunt seful de politie, McGarrity.

– Mi-s onorat, cum da nu. Pai, dom' sef, matale-ti cam pierzi timpu'. Io zic c-ai face mai bine sa cauti pa partea ailanta. P-acolo o luara aia.

– I-ai vazut? intreba suspicios McGarrity.

– Ha! Daca-i vazui? Nu dom'le. Abia acusa venii si io. Da' io dac-as fi in locu' lor asa as face findca multi o facura de sute de ori p-acolo. Puteti sa coborati din barca la jumatea drumului, iar dupa aia sa mergeti pa' jos o juma' da mila, chiar o mila in susu' sau in josu' curentului. Zeci da paraiase dau in rauletu' asta. Puteti s-o luati pe oricare din astea, pa o distanta da o mila si tot de mlastina o sa dati. Nu prea o sa-i gasesti anu' asta, sefu', nici daca-i cauti pan' la Craciun.

– Cat de adanc e rauletul?

– Cinspe toli. Poate nici atat.

– Atunci nu e nevoie de barca. Adica poti sa-l strabati de la un capat la altul cu cizmele astea fara sa te uzi la picioare. De ce nu procedezi asa?

Strainul paru aproape socat.

– Nu, sefu'. Mi-ar lua o ora in fiece dimineata sa le curat pa alea. (Era clar ca 'alea' sunt cizmele lui.) Pe de alta parte, exista mocasini de apa. (Individul parea sa aiba o aversiune innascuta fata de serpi.) Barca? Daca vin ploile, rauletu' ajunge pan-acilea.

Si strainul isi atinse pieptul.

McGarrity le spuse oamenilor lui sa se intoarca. Mitchell ii zise strainului:

– E vreun loc in mlastina unde ar putea sa aterizeze un elicopter?

– Aha. Daca mai mergeti o tara o sa vedeti ca nu mai e mlastina. Totusi, nu vazui pan-acusa nici un elicopter. Da, sunt multe locuri defrisate.

Politistii si cainii coborara pe mal. Lasandu-l pe strain sa-si scuture praful invizibil de pe cizme, se intoarsera cu totii la camioneta. Mitchell spuse:

– O clipa. Mi-a venit o idee.

Desfacu cele doua pungi de plastic continand capoatele si le dadu iar cainilor sa le miroase. Apoi se intoarse pe aleea brazdata cu fagase, trecand pe langa cele doua autovehicule, facandu-le semn politistilor sa-l urmeze, ceea ce acestia si facura, dar trebuira sa faca eforturi serioase deoarece cainii nu se lasau dusi.

Dupa vreo douazeci de yarzi, impotrivirea cainilor disparu. Acestia incepura sa latre si sa se zbata in lesa. Dupa inca douazeci de yarzi, cainii o luara la goana tragandu-i pe politisti dupa ei, apoi se oprira brusc si ocolira de cateva ori un loc, dupa care se asezara pe labe, descurajati. Mitchell se apleca si examina suprafata aleii. Ceilalti il ajunsera din urma.

McGarrity zise:

– Ai gasit ceva?

– Asta, arata Mitchell pe jos. A mai fost un vehicul pe aici. Se vad urmele rotilor din spate cand masina a inceput sa dea inapoi. Rapitorii au intuit c-o sa folosim caini politisti - de altfel nici nu era greu de presupus. Asa ca au dus fetele vreo douazeci de yarzi mai incolo ca sa li se piarda urma, apoi vehiculul a plecat intr-o alta directie.

– Esti destept, domnule Mitchell, esti destept, zise McGarrity, care nu parea prea incantat de ceea ce spunea. Deci pasarile si-au luat zborul, nu-i asa? Iar acuma noi n-avem nici macar cea mai mica idee de modul cum arata vehiculul ala cu care au fugit. Roomer zise:

– Cineva si-a luat zborul, asta-i sigur. Dar poate numai unu sau doi. Poate s-au dus sa faca rost de un elicopter.

– Un elicopter?

Apa nu trebuia sa fie prea adanca pentru ca seful de politie McGarrity sa inceapa sa se innamoleasca. Mitchell spuse cu o nerabdare usor obosita:

– S-ar putea sa fie o cacealma dubla. Poate c-au procedat invers si au adus fetele inapoi in camion. Poate ca mai sunt inca in mlastina, asteptand ca vreun elicopter sa vina sa-i ia. L-ai auzit pe batranul ala - a spus ca sunt destule locuri in mlastina asta unde poate sa aterizeze un elicopter.

McGarrity dadu din cap intelepteste si paru sa cantareasca adanc gravitatea problemei. Simti ca venise vremea sa contribuie si el cu ceva.

– Mlastina iese din discutie. E inutil. Asa ca va trebui sa ma concentrez asupra modului cum trebuie sa schimb macazul.

Mitchell zise:

– Ce-ai de gand sa faci?

– Las' pe mine. Roomer spuse:

– Nu prea e cinstit din partea dumitale, domnule McGarrity. Noi avem incredere totala in dumneata. Nu crezi ca trebuie sa ai si dumneata putina incredere in noi?

– Ei, asta acum, zise McGarrity, parand sa mediteze, cu toate ca in sinea lui era incantat ca i s-a pus intrebarea, asa cum banuise Roomer. Daca elicopterul nu poate sa aterizeze aici, atunci poate foarte bine sa-i ridice, nu-i asa?

– Asa e, spuse solemn Roomer.

– Deci o sa postez niste tragatori de elita in partea asta de mlastina. Nu-i mare scofala sa dobori un elicopter care zboara la joasa altitudine.

Mitchell zise:

– Eu n-as face asta daca as fi in locul dumitale.

– Nici eu, clatina din cap Roomer. Legea nu incurajeaza crima.

– Crima? facu McGarrity, holbandu-se la ei. Cine vorbeste de crima?

– Noi, spuse Mitchell. Focul de pusca sau de mitraliera ar putea sa ucida pe cineva din elicopter. Daca elicopterul va fi doborat, atunci probabil vor muri cu totii. Poate ca la bord sunt niste criminali, dar au si ei dreptul la o judecata dreapta inainte de a fi executati. Si nu ti-a trecut prin minte ca aproape sigur pilotul ar putea fi un om nevinovat, amenintat cu pistolul la tampla? (Evident, McGarrity nu se gandise la asta.) Nu cred ca asta o sa ne sporeasca prestigiul, ce zici?

McGarrity se incrunta. Chiar si gandul ca va fi rau vazut, in perspectiva alegerilor apropiate, il facea sa paleasca.

– Si ce dracu' facem atunci? Roomer spuse deschis:

– Sa ma ia dracu' daca stiu. Poti sa postezi niste observatori. Chiar poti sa ai la dispozitie si un elicopter gata sa decoleze si sa-l urmareasca pe celalalt daca va fi nevoie. Adica, daca asa se vor intampla lucrurile. Noi presupunem doar.

– Cred ca nu mai trebuie sa ardem gazul de pomana pe-aici, zise Mitchell. Am pierdut deja prea mult timp pe ziua de azi. Tinem legatura.

In timp ce mergeau cu masina pe autostrada, Roomer spuse:

– Cum crezi ca s-ar descurca asta ca supraveghetor de caini?

– Locul ar fi suprapopulat in cateva luni de caini vagabonzi. Cat de convins esti de ideea ca aia s-ar putea sa foloseasca un elicopter?

– Foarte convins. Daca ar fi vrut numai sa schimbe vehiculele, atunci nu s-ar fi complicat atata. Ar fi putut sa-si ascunda camionul aproape oriunde. Inaintand aparent in mlastina, ei sperau sa dea impresia ca se pregatesc sa se ascunda acolo pentru catva timp. Nu si-au inchipuit ca noi o sa mergem pe alee si o sa le luam urma.

– Suntem destul de siguri ca destinatia lor e Seawitch. Suntem destul de siguri ca vor folosi un elicopter. Ce elicopter si ce pilot ai folosi tu?

– Un elicopter si un pilot de-ai lordului Worth. Pilotii lui sunt aproape sigur singurii care cunosc coordonatele exacte ale lui Seawitch, iar elicopterele cu emblema distincta Worth Hudson sunt singurele care s-ar putea apropia de Seawitch fara sa trezeasca banuieli.

Roomer intinse mana dupa telefon si, jucandu-se cu snurul, forma numarul casei lordului Worth.

– Jim?

– Sunt pe pozitie, domnule Roomer.

– Ne intoarcem imediat. Cauta carnetelul cu adrese ale lordului Worth. Poate ca e chiar langa tine in camera de radioemisie. Fa o lista cu numele si adresele pilotilor de pe elicopterele lui. Ai luat legatura cu paznicul eliportului?

– Da.

– Informeaza-l si pe el, te rog.

– Am inteles.

Apoi ii zise lui Mitchell:

– Totusi, nu crezi c-ar trebui sa-l avertizam pe Larsen, referitor la banuielile noastre?

– In nici un caz, raspunse hotarat Mitchell. Seawitch e copilul lui Larsen, iar primirea pe care ar face-o s-ar putea sa fie cam prea entuziasta. Sau, poate, vrei sa-i explici tu lordului Worth cum fiicele lui au fost surprinse de un schimb de focuri incrucisat?

– Nu vreau, spuse cu o oarecare emotie Roomer.

– Sau poate vrei sa-ti explici chiar tie insuti cum a fost impuscata Melinda in plamani?

Roomer nu-l lua in seama.

– Si daca presupunerile noastre in legatura cu pilotii lordului se dovedesc a fi gresite?

– Atunci lasam totul in seama detectivului aluia de prima mana, McGarrity.

– Deci ar fi mai bine sa avem dreptate. Aveau dreptate. Dar era si prea tarziu.

John Campbell era nu numai un pescar inrait, ci si un cititor pasionat. Reusise de multa vreme sa imbine, simultan, aceste doua placeri ale sale. Un raulet, destul de populat cu pesti, curgea la vreo douazeci de picioare de terasa din spate. Campbell statea pe un sezlong, cu o umbrela de soare deasupra capului, alternand fiecare pagina cu o noua aruncare a unditei, cand Durand si unul din oamenii lui, cu ciorapi pe fata in chip de masti si cu pusti in mana, ii aparura in campul vizual. Campbell se ridica in picioare, continuand sa tina cartea in mana.

– Cine sunteti si ce vreti?

– Pe dumneata. Esti Campbell, nu-i asa?

– Si ce daca?

– Vrem sa faci ceva pentru noi.

– Ce anume?

– Sa pilotezi un elicopter.

– Sa ma ia dracu' daca fac asta!

– Deci dumneata esti Campbell. Vino cu noi. Supunandu-se gesturilor facute de pustile lor, Campbell trecu la mijloc, intre cei doi. Se afla foarte aproape de mana in care Durand tinea pusca atunci cand il apuca de incheietura mainii. Durand gemu de durere, pusca ii cazu pe jos si o secunda mai tarziu cei doi se inclestara in lupta, lovindu-se cu picioarele si cu pumnii, neluand in seama nici o regula sportiva, schimbandu-si pozitia atat de frecvent incat acolitul lui Durand, cu pusca in mana - ultimul lucru pe care voia sa-l faca era sa-l impuste pe Campbell - nu gasi imediat nici un moment favorabil sa intervina. Dar momentul favorabil veni foarte curand. Folosirea eficienta, dar nesportiva, a genunchiului drept al lui Campbell il indoi pe Durand, care horcaia de durere, dar acestuia ii mai ramasese suficient instinct ca sa-l apuce pe Campbell de camasa, atunci cand cazu pe spate, si sa-l traga si pe el jos. De fapt, Campbell suferi un soc dublu, deoarece simti cum ii pocneste capul de durerea pricinuita de 'mangaierea' unui pat de pusca.

Barbatul care-l doborase pe Campbell il dadu la o parte, permitandu-i lui Durand sa se ridice cu mare greutate, desi era inca incovoiat la 45°. Isi scoase ciorapul de pe fata, ca si cum ar fi incercat sa aiba acces la mai mult aer. Surprinzator, Durand era latino-american. Avea tenul de culoarea cafelei, dar fata lui era palida acum, parul negru, des si carliontat si o mustata subtire, parca trasata cu creionul. Parea chipes chiar daca durerile crancene ii schimonoseau fata. Se indrepta de sale putin cate putin si in cele din urma reusi sa respire mai bine, adica suficient cat sa-i spuna acolitului sau ce vrea sa faca cu Campbell.

– Trebuie s-o lasam pe alta data, domnule Durand. Nu cred ca poate sa piloteze prea bine un elicopter dintr-un pat de spital.

Durand accepta cu greutate acest adevar.

– Am crezut ca nu l-ai lovit prea tare.

– Doar o lovitura usoara.

– Leaga-l de maini, la ochi si pune-i calusul.

Durand era acum cam la 20° de verticala. Colegul sau se duse la masina si se intoarse imediat cu franghie, banda adeziva si calus. Trei minute mai tarziu pornira la drum, cu un Campbell acoperit cu un pled si zacand inca in nesimtire in spate. Pe pled Durand isi odihnea comod picioarele - nu se simtea inca in stare sa conduca el. Amandoi barbatii erau acum cu mastile scoase - chiar si intr-un stat neconformist ca Florida, oamenii care circula cu masina si ciorapi pe fata sunt susceptibili sa atraga atentia mai mult decat altii.

Mitchell arunca o privire asupra listei de nume si adrese pe care le-o daduse Robertson.

– Bun. Dar ce sunt semnele astea cu care ai bifat cinci nume?

Robertson spuse umil:

– Sper sa nu va suparati - nu vreau sa ma amestec - dar mi-am luat libertatea sa le telefonez acestor domni sa vad daca vor fi acasa cand ii veti cauta dumneavoastra. Am presupus ca ii veti cauta acasa deoarece ati cerut adresele.

Mitchell se uita la Roomer.

– Cum naiba de nu ti-a trecut prin cap asa ceva? Roomer ii arunca o privire rece si-i zise lui Robertson:

– Poate c-ar trebui sa te iau ca asociat. Ce-ai aflat?

– Un pilot sta in asteptare la aeroport. Ceilalti patru sunt acasa. Cel al carui nume nu l-am bifat - domnul John Campbell - nu e acasa. L-am intrebat pe unul dintre ceilalti piloti despre asta, iar el a parut putin surprins. A zis ca, de obicei, domnul Campbell isi petrece dupa-amiezele pescuind in spatele casei. E burlac si traieste intr-un loc destul de izolat.

– Asa se pare, spuse Roomer. Un burlac in izolare. Se pare ca rapitorii au un sistem de informatii secrete excelent. Faptul ca nu raspunde la telefon poate sa nu insemne nimic - s-o fi dus sa se plimbe, sau dupa cumparaturi, sau sa-si viziteze niste prieteni. Pe de alta parte…

– Da. Mai ales pe de alta parte, zise Mitchell, pregatindu-se sa plece; apoi se adresa lui Robertson: Paznicul eliportului are un numar de telefon inregistrat si un radiotelefon?

– L-am dactilografiat pe lista aia.

– Poate c-ar trebui sa te luam amandoi ca asociat.

Mitchell si Roomer stateau in picioare pe pajistea din spatele casei lui Campbell si priveau decorul cu sange rece. Sezlongul avea un picior rupt. Umbrela de soare se intindea pe iarba cat era de lunga, rasturnata. Undita era in apa pana la miner si ar fi fost luata de curent daca nu s-ar fi impiedicat de radacina unui arbust. Roomer scoase undita din apa, in timp ce Mitchell porni in fuga spre usa din spate - aceasta era larg deschisa ca si cea din fata. Forma un numar de telefon si i se raspunse imediat:

– Elicopterul lordului Worth. La telefon Gorrie.

– Numele meu e Mitchell. Aveti vreun politist care sa stea de paza?

– Domnul Mitchell? Sunteti prietenul lordului Worth?

– Da.

– A venit sergentul Roper.

– Doar atat? Vreau sa vorbesc cu el.

Trecu foarte putin timp pana cand Roper ajunse la telefon.

– Mike? Ma bucur ca te aud din nou.

– Asculta, sergent, e o treaba urgenta. Vorbesc de-acasa de la John Campbell, unul dintre pilotii lordului Worth. A fost rapit, aproape sigur de catre cativa dintre rapitorii fiicelor lordului Worth. Am toate motivele sa cred - acum n-am timp de explicatii - ca astia se indreapta catre voi cu intentia de a captura unul dintre elicopterele lordului Worth si de a-l forta pe Campbell sa-l piloteze. Sunt cel putin doi, poate chiar trei, inarmati si periculosi. Ti-as sugera sa trimiti dupa intariri imediat. Daca dam de ei, ii caftim - adica eu si Roomer, pentru ca tu nu poti, esti reprezentantul legii si ai mainile legate - si aflam unde sunt fetele, dupa care le aducem inapoi.

– Intaririle sosesc imediat. Apoi misiunea mea se termina.

Mitchell puse receptorul in furca. Roomer era alaturi de dansul. Acesta zise:

– Te-ai pregatit sa recurgi la tortura ca sa obtii informatiile dorite?

Mitchell il privi posomorit.

– Abia astept. Tu nu?

– Nu. Dar o sa merg si eu cu tine.

Inca o data Mitchell si Roomer intuisera corect. Si inca o data era prea tarziu.

Mitchell conduse masina pana la eliportul lordului Worth fara sa dea prea multa atentie regulilor privitoare la trafic si la excesul de viteza, iar acum, ajungand acolo, isi dadu seama cu amaraciune ca graba lui fusese cu totul inutila.

Cinci barbati ii salutara la sosire, cu toate ca nu prea era o intalnire vesela: Gorrie, paznicul, si patru politisti. Gorrie si sergentul Roper isi masau usor incheieturile mainilor. Mitchell se uita la Roper.

– Nu-mi spune, rosti plictisit Mitchell. V-au dat la cap inainte de sosirea intaririlor.

– Da, zise Roper, a carui fata era neagra de manie. Stiu ca pare o scuza lipsita de temei, dar n-am avut ce face. A venit o masina si a oprit in fata gheretei paznicului, chiar aici. Soferul - era singur in masina - parea sa aiba o criza de stranutat si tinea pe fata o batista mare de hartie.

Roomer spuse:

– Deci, nu l-ai recunoaste?

– Nu. Ei bine, noi ne uitam la individul asta cand o voce din spatele nostru - fereastra din spate era deschisa - ne spune sa ramanem nemiscati. Nici macar nu pusesem mana pe pistol. Am ramas nemiscati. Apoi mi-a zis sa arunc pistolul. Ei bine, individul asta nu era la o distanta mai mare de cinci picioare de mine, iar eu stateam cu spatele la el. Am aruncat pistolul. Eroii morti nu sunt de folos nimanui. Apoi ne-a spus sa ne intoarcem cu fata la el. Avea pe fata un ciorap. Apoi a venit soferul si ne-a legat mainile la spate. Cand ne-am intors cu fata avea si el pe fata un ciorap in chip de masca.

– Dupa aia v-au legat picioarele si apoi unii de altii ca sa nu va vina ideea nastrusnica sa dati telefon?

– Asa s-a intamplat. Dar nu si-au facut griji c-o sa dam telefon. Le-au smuls din priza pe amandoua inainte sa decoleze.

– Au decolat imediat?

– Nu, zise Gorrie. Dupa cinci minute. Intotdeauna pilotii transmit prin radio planul de zbor inainte sa decoleze. Presupun ca rapitorii l-au fortat de Campbell sa faca la fel. Ca sa para mai cuser.

Mitchell ridica din umeri indiferent.

– Asta nu inseamna nimic. Poti sa transmiti oriunde un plan de zbor. Nu inseamna ca o sa-l si respecti. Dar combustibilul… pentru elicoptere, adica?

– Combustibilul e intotdeauna pastrat cat se poate de bine. Eu ma ocup de asta. Din dispozitiile lordului Worth.

– In ce directie au luat-o rapitorii?

– Incolo, arata Gorrie cu bratul intins.

– Asta e, pasarile si-au luat zborul. S-ar putea sa fie in drumul nostru.

– Cum asa? intreba surprins Roper.

– Ce vrei sa fac eu daca politia nu poate?

– Pai, pentru inceput, am putea sa luam legatura cu aviatia militara.

– De ce?

– Ar putea sa-i oblige sa coboare. Mitchell ofta.

– Asta e o mare prostie, sa impui avioanelor sa coboare. Si daca refuza sa coboare?

– Atunci sa-i doboare.

– Cu fiicele lordului Worth la bord? Lordul Worth n-ar fi prea incantat. Si nici noi. Gandeste-te cati politisti vor ramane pe drumuri.

– Fiicele lordului Worth!

– Treaba asta de rutina a politiei, spuse Roomer, atrofiaza mintea. Pe cine dracu' ai crezut ca s-a dus elicopterul ala sa ia?

Roomer intinse bratul in directia eliportului.

– 'Incolo', a spus omul. 'Incolo' inseamna nord-vest. Mlastina Wyanee.

– Chiar daca ar fi decolat spre nord-est ar fi ajuns tot in Wyanee, zise Mitchell, gandindu-se la un telefon public. Ce parere ai despre vocea lui McGarrity?

Roomer era un imitator desavarsit.

– Nu vocea lui ma ingrijoreaza. Ci modul cum ii merge mintea. O sa incerc.

Nu spuse ce avea de gand sa incerce deoarece nu era cazul. Se indrepta spre cabina telefonica si reveni dupa doua minute.

– Campbell a transmis prin radio planul de zbor la Seawitch.

– S-au pus intrebari?

– Nu prea. Le-a zis ca un dobitoc facuse o greseala. Oricine il cunoaste pe McGarrity stie identitatea dobitocului care a facut greseala.

Mitchell porni motorul, apoi il opri deoarece suna telefonul. Mitchell ridica receptorul.

– La telefon Jim. Am incercat sa va sun de doua ori, acum cincisprezece minute si acum cinci minute.

– Se poate. Nu eram in masina. Ai vesti si mai proaste?

– Numai daca lordul Worth poate fi considerat veste proasta. Aterizeaza peste cincisprezece minute.

– Avem timp.

– Spune ca se intoarce acasa.

– A trimis dupa Rolls?

– Nu. Probabil ca vrea sa discute cu noi. Si se pare ca intentioneaza sa plece undeva pentru catva timp. A dat dispozitie sa i se faca valiza pentru o saptamana.

– Sapte costume albe, facu Mitchell, inchizand telefonul. Roomer spuse:

– Se pare ca trebuie sa ne facem si noi bagajul. Mitchell incuviinta din cap si porni iar motorul.

Lordul Worth arata imbatranit cand se aseza pe locul din spate al masinii lor. Desi nu radia ca de obicei, era totusi calm si lucid, si, dupa toate aparentele, parea relaxat. Vorbi despre succesul sau din Washington, pentru care fu felicitat in mod binemeritat si cu politete. Apoi Roomer ii povesti in detaliu ce se intamplase in absenta lui; de data aceasta felicitarile lipsira.

– I-ati comunicat comandorului Larsen suspiciunile voastre, nu-i asa?

– Nu sunt suspiciuni, zise Mitchell. Sunt certitudini. Si nu e nici un 'nu-i asa?' aici. Nu, nu i-am comunicat nimic. Eu sunt raspunzator in primul rand de asta.

– V-ati substituit autoritatii legii, va sa zica. Pot sa va intreb de ce?

– Dumneavoastra sunteti persoana care-l cunoaste cel mai bine pe Larsen. Stiti cat de mult e legat de Seawitch. Chiar dumneavoastra ne-ati spus cat e de furios si de violent. Credeti ca un om ca asta, prevenit din start, ar astepta rapitorii cu mainile-n san? Gloantele care ratacesc si ricoseaza n-au respect fata de nimeni, lord Worth. Vreti sa va nenorociti fetele pe viata? Speram ca rapitorii sa stabileasca un cap de pod fara varsare de sange.

– Atunci, e-n regula, mormai lordul Worth. Dar de-acum incolo sa ma tineti la curent cu toate intentiile si deciziile voastre.

Lordul Worth, observa Roomer cu un amuzament sardonic, n-avea nici o intentie sa se dispenseze de serviciile lor neplatite. Apoi continua:

– Dar sa nu va mai substituiti autoritatii legii, ati inteles?

Mitchell opri masina si motorul. Amuzamentul lui Roomer se transforma in teama. Mitchell se rasuci pe scaun si se uita la lordul Worth cu oarecare indrazneala.

– Sunteti o persoana fina, cu care se poate sta de vorba.

– Ce vrei sa spui cu asta, domnule?

In vocea sa glaciala erau cincisprezece generatii de aristocratie scotiana.

Mitchell ramase nemiscat.

– Adica dumneavoastra v-ati substituit autoritatii legii dand lovitura noaptea trecuta la arsenalul ala de arme. Daca eu si Roomer am fi cetateni decenti si detectivi care respecta legile, atunci ar fi trebuit sa va arestam noaptea trecuta si acum sa fiti dupa gratii. Nici macar un miliardar nu poate scapa dintr-o chestie ca asta, mai ales cand e vorba de atacarea si imobilizarea paznicilor arsenalului. Eu si John am fost acolo.

Mitchell nu se sfia sa recurga la o mica minciuna cand era nevoie.

– Voi ati fost acolo?

Lucru foarte rar pentru el, lordul Worth nu-si gasea cuvintele, isi reveni imediat.

– Dar eu n-am fost acolo.

– Stim asta. Stim de asemenea cum ati sanctionat lovitura. Mai bine zis, cum ati comandat-o.

– Prostii. Si daca intr-adevar ati fost martori la treaba asta, atunci de ce n-ati oprit-o?

– Mie si lui John ne place riscul. Dar nu cand e vorba de noua barbati inarmati cu noua mitraliere.

Aceasta afirmatie il reduse pe moment la tacere pe lordul Worth. Pe chipul lor se citea adevarul. Iar spusele lor demonstrau acelasi lucru. Cu siguranta fusesera acolo. El zise:

– Presupunand ca in balivernele astea ar exista un sambure de adevar, pentru numele lui Dumnezeu, ce legatura am eu cu asta?

– Acum va purtati nechibzuit. Am fost si la aeroportul dumneavoastra. Am vazut cand a venit camionul. Am vazut noua barbati descarcand o cantitate impresionanta de armament intr-un elicopter. Apoi un barbat a dus camionul - un camion apartinand armatei, bineinteles - inapoi la arsenalul de unde fusese furat. Ceilalti opt au urcat la bordul unui alt elicopter. Dupa aia a sosit un microbuz cu doisprezece gangsteri inarmati pana-n dinti, care s-au alaturat celorlalti opt. Eu si John am recunoscut nu mai putin de cinci dintre ei - pe doi dintre ei i-am bagat la parnaie chiar noi.

Roomer il privea cu admiratie, dar Mitchell nu se uita la el, ci la lordul Worth, iar vocea lui era lipsita de orice forma de incurajare. Mitchell continua:

– A fost un soc pentru noi amandoi sa aflam ca lordul Worth se intovaraseste cu delincventi de drept comun. Vi s-au umezit foarte tare sprancenele, lord Worth. De ce s-au umezit atat de mult?

Lordul Worth nu-i lamuri de ce sprancenele i se umezisera atat de mult.

– Si apoi, desigur, dumneavoastra ati venit cu Rolls-ul. Una dintre cele mai bune secvente pe care le-am surprins ieri noapte cu aparatul nostru de filmat cu raze infrarosii.

Roomer isi inabusi rasul, dar sunetul tusei care rezultase n-avu nici efect asupra lordului Worth, care acum transpira din abundenta. Ca lordul Worth il credea pe Mitchell, Roomer n-avu nici un moment de indoiala: tot ce spusese Mitchell, chiar si usoarele exagerari, fu crezut de catre lordul Worth, asa ca n-avea motive sa se indoiasca nici de povestea cu aparatul de filmat.

– In realitate am avut intentia sa telefonam la cea mai apropiata unitate militara si sa-i rugam sa ne trimita cateva blindate si un tanc. Pana si gangsterii aia ai dumneavoastra n-ar fi avut nici o sansa. Ne-am gandit sa mergem in josul drumului, sa blocam Rolls-ul si sa va retinem pana cand vor veni militarii - era cat se poate de evident ca elicopterele nu vor da nici un semn de plecare pana nu va veti face dumneavoastra aparitia. Odata capturati, Dumnezeu stie cat de multi dintre ei - mai ales cei care au mai infundat puscaria - v-ar fi pus totul dumneavoastra in carca. E foarte adevarat, stiti - nu exista onoare la raufacatori.

Daca lordul Worth avea vreo obiectie la faptul ca fusese categorisit drept raufacator, aceasta nu i se citea pe fata. Mitchell continua:

– Dar dupa ce ne-am reconsiderat sentimentele, am hotarat sa n-o facem.

– De ce, pentru numele lui Dumnezeu?

– Deci, recunoasteti, ofta Mitchell. De ce n-ati facut-o de la inceput? M-ati fi scutit de toate neplacerile astea.

– De ce? repeta intrebarea lordul Worth. De aceasta data raspunse Roomer.

– In parte deoarece chiar daca sunteti un infractor unanim recunoscut, noi va purtam totusi respect. Dar mai ales pentru ca nu vrem sa le vedem pe fetele dumneavoastra confruntate cu spectacolul neplacut de a-si vedea propriul tata dupa gratii. In strafundurile inimilor noastre, fireste, ne bucuram foarte mult ca n-am facut-o. In comparatie cu rapirea fiicelor dumneavoastra, modul cum ati incalcat dumneavoastra legea e o bagatela.

Mitchell porni din nou motorul si spuse:

– E de la sine inteles ca nu vor mai fi asemenea bagatele. E de la sine inteles si ca nu vor mai avea loc discutii nechibzuite referitoare la faptul ca noi am incalcat legea sau nu.

Lordul Worth statea confortabil in fotoliul din biroul sau. Al doilea coniac avea acelasi gust bun ca si primul - se parea ca este ziua in care el bea mult coniac. Nu rostise un cuvintel despre restul calatoriei care, din fericire, fusese scurta, deoarece lordul Worth simtise brusc nevoia unui intaritor. Nu era pentru prima data cand se pomenea rugandu-se in tacere pentru fiicele sale rapite.

Isi drese glasul si zise:

– Presupun ca mai vreti sa veniti cu mine la platforma, nu-i asa?

Mitchell privi lung la paharul pe care-l tinea in mana.

– Niciodata nu ne-am exprimat intentiile intr-un fel sau altul. Dar presupun ca trebuie sa aiba cineva grija de dumneavoastra si de fiicele dumneavoastra.

Lordul Worth isi increti fruntea. Simtea ca se petrecuse mai mult decat o schimbare subtila in relatia lor. Poate ca stabilirea unui statut intre patron si angajat il va ajuta sa restabileasca echilibrul. El zise:

– Cred c-a sosit timpul sa spunem lucrurilor pe nume in legatura cu colaborarea voastra. Va propun sa va angajez ca detectivi, bazandu-ma pe capacitatea voastra profesionala; cu alte cuvinte, eu sa devin clientul vostru. Nu ma voi eschiva de la plata onorariului pe care-l cereti.

Abia terminase ca-si dadu seama de greseala pe care o facuse.

Vocea rece a lui Roomer era lipsita de entuziasm.

– Banii nu cumpara totul, lord Worth. Mai ales, nu ne cumpara pe noi. Ceea ce ne propuneti e faptul ca vreti sa dobanditi o ascendenta morala asupra noastra si sa ne faceti sa jucam dupa cum ne cantati dumneavoastra. Nu vrem sa ni se puna restrictii, sa ni se ingradeasca libertatea de actiune. Cat despre chestia cu onorariul, sa-l ia dracu'. De cate ori trebuie sa vi se spuna ca viata fiicelor dumneavoastra nu se poate cumpara cu bani?

– Bravo! Bravo! exclama Mitchell. Nici eu n-as fi putut s-o zic mai bine.

Lordul Worth nici macar nu se mai osteni sa se incrunte. Schimbarea survenita in relatia lor, reflecta el cu tristete, fusese mult mai mare decat isi inchipuise.

– Cum vreti voi. Presupun ca va veti deghiza corespunzator, nu-i asa?

Mitchell spuse:

– De ce?

Lordul Worth era nerabdator.

– Ati zis c-ati vazut cativa puscariasi urcandu-se la bordul elicopterului. Indivizi pe care i-ati recunoscut. O sa va recunoasca, mai mult ca sigur.

– Nu i-am mai vazut niciodata pana atunci. Lordul Worth era socat de-a binelea.

– Dar mi-ati spus…

– Dumneavoastra ne-ati spus niste minciuni gogonate. Ce importanta are o minciuna mica? Vom sta la bord in calitate de - sa zicem - consilieri tehnici. Geologi, seismologi - pentru noi e tot un drac, nu cunoastem nimic nici despre geologie, nici despre seismologie. Tot ce ne trebuie sunt doua costume corespunzatoare, bine croite, palarii panama, ochelari cu rame de baga si lentile fara dioptrii - pentru infatisarea noastra studioasa - si genti.

Aici se opri, iar dupa scurta vreme adauga:

– Si de asemenea o sa avem nevoie de un doctor, cu trusa plina si bandajele aferente.

– Un doctor?

– Ca sa scoata gloantele si sa coasa ranile provocate prin impuscare. Sau sunteti atat de naiv incat va inchipuiti ca nu vor avea loc schimburi de focuri zdravene pe Seawitch ?

– Urasc violenta.

– Sigur. De-aia ati trimis douazeci de gangsteri inarmati pana-n dinti cu destinatia Seawitch in timpul noptii? Bun, deci urati violenta. Altora le place. Puteti pune mana pe un asemenea doctor?

– Sunt cu zecile. Oricare doctor de-aici se pricepe la asa ceva. Am omul. Greenshaw. Dupa sapte ani in Vietnam, trebuie sa satisfaca toate cerintele.

Roomer spuse:

– Si rugati-l sa aduca doua halate albe.

– De ce? intreba Mitchell.

– Trebuie sa parem oameni de stiinta, nu-i asa? Lordul Worth ridica receptorul, apasa pe cateva clape, il puse in furca si zise:

– Va rog sa ma scuzati. Trebuie da dau cateva telefoane personale din camera de radioemisie.

Unicul motiv pentru care lordul Worth se intorsese acasa era sa-l contacteze pe omul sau de legatura, Corral, si sa-l puna, fara sa se invinovateasca pe sine, sa-l informeze pe Benson, care fusese gazda intrunirii de la Lake Tahoe, ca guvernul are intentia sa arunce in aer orice nave straine care se apropie de Seawitch. Desigur, o exagerare, dar una scuzabila, se gandi lordul Worth. In ciuda promisiunii Secretarului, lordul Worth avea mai multa incredere in modul sau direct de abordare a lucrurilor.

Mitchell spuse:

– Care din noi vreti sa mearga cu dumneavoastra?

– Cum adica? Am spus ca e 'personal', replica lordul Worth, a carui fata se intuneca de furie. Oare o sa mi se dea ordine in propria mea casa si o sa fiu supravegheat de parca as fi un copil iresponsabil?

– V-ati purtat ca un om responsabil noaptea trecuta? Ascultati, lord Worth, daca vreti ca nici unul dintre noi sa nu mearga cu dumneavoastra, atunci e clar ca vreti sa spuneti ceva ce nu vreti sa auzim noi, incepu Mitchell, aruncandu-i o privire indrazneata. Nu-mi place asta. Fie ca aveti de gand sa faceti ceva ce noi am dezaproba, ceva suspect daca vreti, fie ca e un vot de neincredere in noi.

– E o convorbire de afaceri personala si extrem de importanta. Nu vad de ce sa va bagati voi nasul in afacerile mele personale.

Roomer spuse:

– De acord. Dar noua nu ne vine sa credem ca e vorba de o convorbire de afaceri, pentru ca afacerile sunt ultimul lucru la care v-ati gandi intr-un moment ca asta.

Atat Mitchell cat si Roomer se ridicara in picioare.

– Transmiteti complimente fetelor - daca le veti mai gasi vreodata.

– Santaj! Santaj ordinar!

Lordul Worth cantari rapid importanta convorbirii sale telefonice cu Corral in comparatie cu faptul de a-i avea pe Mitchell si Roomer alaturi de el. Trecura doar doua secunde pana sa se hotarasca, iar Corral era evident cel aflat in pierdere. Era sigur ca amandoi ii aruncau praf in ochi, dar n-avea cum sa verifice despre ce cacialma era vorba, deoarece atunci, intr-adevar, ei l-ar fi lasat sa se descurce singur.

Lordul Worth arbora o mina serioasa., - Presupun ca n-am altceva de facut decat sa ma supun amenintarilor voastre. Va sugerez sa mergeti sa va faceti bagajele, iar eu vin sa va iau cu Rolls-ul.

Mitchell spuse:

– Facutul bagajelor o sa dureze numai cateva minute. Cred c-ar fi mult mai politicos daca noi am astepta aici pana cand dumneavoastra o sa fiti gata.

Lordul Worth se holba la el.

– Credeti ca as da telefon dupa ce plecati voi? Mitchell zambi:

– Nu e ciudat faptul ca acelasi gand ne-a trecut prin minte la toti trei in acelasi timp?

CAPITOLUL 7

Comandorul Larsen si Scoffield observara apropierea elicopterului Worth Hudson cu surprindere, dar nu prea preocupati. De obicei, lordul Worth isi anunta in prealabil sosirea, dar uneori i se mai intampla sa si uite. Oricum, era vorba despre elicopterul sau, iar aceasta insemna ca venise momentul sosirii sale. Cei doi mersera agale pe platforma si ajunsera la eliportul nord-estic tocmai cand elicopterul ateriza.

In mod surprinzator, nimeni nu cobori imediat din el. Larsen si Scoffield se uitara unul la altul cu oarecare nedumerire, nedumerire accentuata considerabil cand usa pentru debarcare se deschise si Durand aparu in cadrul ei cu un pistol-mitraliera in mana! Chiar in spatele lui statea un ajutor de-al sau echipat in mod similar. Din locul intunecat unde se aflau, era imposibil sa fie observati de vreunul din membrii echipajului de pe platforma.

Durand spuse:

– Larsen si Scoffield? Daca aveti ceva arme, va rog sa nu faceti prostia de-a incerca sa le folositi.

Scara mobila fu coborata. Durand continua:

– Veniti incoace.

Cei doi n-aveau de ales. O data ajunsi sus, Durand zise, fara sa-i slabeasca din ochi:

– Kowenski, Rindler - vedeti daca sunt inarmati.

Atat Larsen cat si Scoffield aveau la ei automate, dar nu parura prea afectati cand fura dezarmati: atentia le era acaparata exclusiv de prezenta fiicelor lordului Worth.

Marina zambi, cu toate ca avea un aer trist:

– Ne-am fi putut intalni in imprejurari mai fericite, domnule comandor.

Larsen dadu din cap in semn afirmativ.

– Rapitorii dumneavoastra pot sa primeasca pentru asta pedeapsa cu moartea.

Apoi se uita la Campbell si-l intreba:

– De ce i-ai adus pe criminalii astia aici?

– Deoarece devin brusc foarte las atunci cand mi se infige in ceafa teava unui pistol, de la decolare pana la aterizare.

Campbell vorbise cu o amaraciune evident justificata. Larsen o privi pe Melinda.

– Ati fost maltratate in vreun fel?

– Nu.

– Si nici nu se va intampla asta, zise Durand. Bineinteles, numai daca nu refuzati sa faceti ce va spunem noi.

– Cum adica?

– Adica sa inchideti capetele de eruptie.

Aceasta insemna sa fie inchise toate supapele de alimentare cu petrol de pe fundul oceanului.

– Sa ma ia dracu' daca o sa fac asa ceva.

Fata bruneta, de pirat a lui Larsen era inundata de furie. Durand isi dadu seama ca are in fata lui un barbat care, chiar si fara arme, ar putea sa fie extrem de periculos. Ii arunca o privire scurta lui Rindler, care-l lovi pe Larsen in ceafa cu minerul pistolului sau automat, o miscare calculata cu subtilitate si menita sa ameteasca, nu sa scoata din circulatie. Cand Larsen isi reveni, observa ca are catuse la maini si la picioare. Apoi isi indrepta atentia spre un bisturiu stralucitor, din otel inoxidabil, de tipul celor folosite de catre chirurgi pentru operatii. Manerul era tinut strans de Durand: capatul se sprijinea pe degetul cel mic de la mana dreapta a Melindei.

Durand zise:

– Lordul Worth n-o sa te prea aprecieze pentru asta, Larsen.

Larsen parea sa fie de aceeasi parere.

– Scoate-mi dracu' catusele astea. O sa inchid blestematele alea de capete de eruptie.

– Iar eu o sa vin cu dumneata ca sa ma conving ca intr-adevar inchizi capetele alea de eruptie. Pana si eu sunt in stare sa recunosc asemenea dracii. O sa am la mine un aparat de emisie-receptie. Aaron are si el unul. O sa tin in permanenta legatura cu el. Daca mi se intampla cumva ceva…

Durand se uita ganditor la bisturiu, apoi i-l dadu lui Heffer, cel de-al cincilea membru al bandei sale. Ii spuse lui Campbell sa-si puna mainile la spate si-i puse catusele.

– Vad ca nu prea iti scapa nimic, zise Larsen pe un ton acru.

– Stii cum stau lucrurile. Sunt atatia ticalosi in ziua de azi. Haide.

Cei doi strabatura platforma in directia locului unde se afla instalatia de foraj. Dupa numai cativa pasi, Durand se opri si privi in jur admirativ.

– Mai, sa fie. Tunuri de aparare antiaeriana cu tinta dubla. Gramezi de bombe antisubmarine. Aproape s-ar putea crede ca sunteti pregatiti sa rezistati unui asediu. Cum e posibil asa ceva? Asta e delict federal. Lordul Worth, cu toate milioanele lui cu care si-ar plati avocatii, o sa stea la racoare cel putin zece ani pentru chestia asta.

– La ce anume te referi?

– Echipament standard la bordul unui utilaj petrolier. Pariez ca nu era aici cu 24 de ore in urma. Pariez ca era in arsenalul naval din Mississippi, unde s-a dat spargerea noaptea trecuta. Guvernul n-are o parere prea buna despre cei care-i fura echipamentul militar. Si, desigur, cred ca aveti la bord specialisti care se pricep la manuirea unui astfel de echipament, iar asta nu prea face parte din pregatirea de baza a muncitorilor de pe o platforma petroliera. Ma intreb daca nu cumva muncitorii astia nu poarta si ei echipament special - de exemplu, arme care au fost furate din arsenalul din Florida noaptea trecuta. Adica faptul ca in aceeasi noapte s-au dat doua spargeri la doua arsenale diferite fara legatura intre unul si altul nu prea pare sa fie o coincidenta. Iar voi o sa infundati puscaria douazeci de ani, fara posibilitatea de a vi se reduce pedeapsa, ca de altfel toti cei care v-au instigat si v-au ajutat. Si se mai spune despre noi ca am fi criminali!

Larsen nu putu sa-i dea o replica pe masura, deoarece nu era indreptatit sa faca asa ceva. Nici cea mai toleranta comisie de cenzori nu i-ar fi dat dreptate.

Capetele de eruptie fura neutralizate la timp. Indicatoarele de presiune aratau cifra zero. Durand isi indrepta atentia catre Roamer, dupa care incepu sa-si mute oamenii de pe platforma pe uriasul rezervor plutitor de petrol.

– Ce are de gand sa faca prietenul nostru?

– Chiar si un incepator in ale marinei ca dumneata ar putea sa-si dea seama. Inspecteaza conducta de petrol.

– De ce naiba face asta? Isi pierde timpul de pomana. E o nebunie.

– Cand ai de-a face cu nebuni trebuie sa actionezi ca atare. Inamicii lordului Worth trebuie sa fie complet neutralizati pentru binele lor. Pentru binele tuturor.

– Banda de ucigasi a lui Worth aici la bord? Cine-i seful lor?

– Giuseppe Palermo.

– Gangsterul ala? Deci nobilul lord, in afara faptului ca e un hot patentat, se mai si asociaza cu tot soiul de criminali si de puscariasi notorii.

– Il cunosti, nu-i asa?

– Da, recunoscu Durand, care nu vedea ce rost are sa ascunda faptul ca el si Palermo statusera impreuna in inchisoare de doua ori. Vreau sa stau de vorba cu el.

Discutia fu scurta si unilaterala. Durand zise:

– Fiicele lordului Worth sunt prizonierele noastre. Voi sunteti oamenii lordului Worth, prin urmare stim ca n-o sa le faceti vreun rau. O sa le aducem aici la nava-baza, dar n-o sa le lasam sa stea de vorba cu voi - nu vrem sa ne luati cei doi asi. Voi o sa ramaneti la locul vostru. Daca nu procedati ca atare, s-ar putea sa auziti multe tipete si sa vedeti bucatele de degete si de urechi cazand prin fata ferestrelor voastre. Sper ca ma crezi.

Palermo il credea. Palermo era binecunoscut pentru cruzimea sa care o egala pe cea a lui Durand, dar nu avea acea bucurie nemaipomenita a lui Durand de a se comporta ca un sadic. Durand era intru totul capabil sa faca ceea ce amenintase ca va face, iar lucrul asta ii procura o satisfactie imensa.

Palermo se intoarse in cantonamentul sau estic. Durand il contacta pe Rindler cu ajutorul aparatului de emisie-receptie si le comunica tuturor sa vina acolo, inclusiv Campbell, pilotul: Campbell era dur si plin de inventivitate, si era foarte posibil ca, ridicandu-se in picioare, sa-si strecoare mainile incatusate pe dupa scaun si sa decoleze. Daca ar avea suficient combustibil pentru zborul de intoarcere, ar reprezenta intr-adevar o problema pentru el, cu toate ca, mai mult ca sigur, s-ar indrepta nu spre Florida, ci spre cel mai apropiat petic de pamant, la sud de New Orleans.

Pe cand prizonierii si pazitorii lor coborau din elicopter, Durand intreba:

– Exista conditii de cazare?

– Din belsug. Sunt camere libere in cantonamentul estic. Sirul de incaperi rezervate lordului Worth.

– Dar incuietori?

– Ce vrei sa spui? Asta nu e inchisoare.

– Nici magazii? Care sa se poata incuia pe dinafara?

– Ba da.

Durand il privi pe Larsen cu respect.

– Esti extrem de cooperant, Larsen. Contrar reputatiei dumitale.

– Daca dai o raita, vei putea sa-ti dai seama in doua minute ca nu te-am mintit.

– Ai vrea sa ma omori, nu-i asa, Larsen?

– Da, cand va sosi vremea. Dar mai e pana atunci.

– Asa, va sa zica! spuse Durand, scotand un pistol. Fa trei pasi mai incolo. S-ar putea sa-ti treaca prin minte sa ma ataci si sa le zici oamenilor mei c-o sa ma faci bucatele daca nu elibereaza fetele. E un gand tentant, nu-i asa?

Larsen il privi dispretuitor si nu raspunse. Fetele, pilotii si cei patru oameni de paza sosira. Durand spuse:

– Ei bine, acum trebuie sa va gasim un adapost corespunzator pentru la noapte.

Ii conduse pana la primul depozit si deschise usa care dadu la iveala o camera inalta, plina cu conserve. Il impinse inauntru pe Campbell, incuie usa si baga cheia in buzunar. Depozitul urmator continea franghii si de acolo emana un miros tare de petrol. La tot pasul se vedeau misunand acele fiinte indestructibile si inevitabile: gandacii negri. Durand le zise fetelor:

– Inauntru.

Fetele aruncara o privire scurta si, ingrozite, se dadura inapoi. Marina spuse:

– Nu vrem sa intram intr-un loc atat de dezgustator. Kowenski zise pe un ton cald care se potrivea ca nuca-n perete cu Coltul pe care-l tinea in mana:

– Nu stii ce-i asta?

Rindler avea o arma similara indreptata spre Melinda.

Amandoua fetele isi aruncara o privire scurta una alteia, apoi, cu o miscare evident pregatita si repetata in prealabil, se indreptara spre cei doi gangsteri cu pistoalele, apucara tevile armelor cu mana dreapta si le indoira degetul mare de la mana pe dupa degetul aratator de langa tragaci, imobilizandu-le practic miscarile.

Marina spuse:

– Eu ma misc mai repede decat dumneata si daca faci vreo boacana ma impusc pe loc. Vrej sa incercam?

– Isuse Hristoase! exclama Durand, caruia nu-i venea sa-si creada ochilor; trecuse prin multe situatii dificile in viata lui, dar ceea ce i intampla era dincolo de orice inchipuire. Vrei sa te sinucizi?

Melinda zise, neslabindu-l din ochi pe Rindler:

– Intocmai. Sunteti mai josnici decat gandacii aia negri oribili de-acolo. Sunteti viermii care incearca sa-l distruga pe tatal nostru. Noi moarte, nu-ti mai ramane nici o carte cu care sa joci.

– Esti nebuna! Pur si simplu nebuna de legat!

– Se prea poate, spuse Marina. Dar logica noastra e destul de buna pentru niste nebuni. Va dati seama cum va reactiona tatal nostru - mai ales ca va fi convins, ca de altfel toata lumea, ca voi ne-ati omorat. Nu va recurge la lege, desigur - nici macar nu va trece prin cap ce inseamna sa ai cateva miliarde de dolari. O sa va distruga pana la unul si pe voi, si pe acolitii vostri criminali.

Se uita la Kowenski compatimitoare si adauga:

– De ce nu apesi pe tragaci? Nu poti? Atunci arunca pistolul.

Kowenski arunca pistolul, iar Rindler proceda la fel. Melinda spuse:

– Eu si sora mea mergem sa facem o plimbare. Ne vom intoarce cand totul va fi pregatit asa acum se cuvine pentru fiicele lordului Worth.

Fata lui Durand isi pierduse orice culoare, iar vocea ii era ragusita si destul de nesigura in timp ce incerca sa-si recapete autoritatea.

– Plimbati-va daca vreti. Heffer, mergi cu ele. Daca se intampla ceva, impusca-le in picioare.

Marina se apleca, lua Coltul lui Kowenski, se indrepta spre Heffer si-i vari teava pistolului in ochiul stang. Heffer urla de durere. Marina zise:

– S-a facut. Dumneata ma impusti in picior - adica acum - si eu iti zbor creierii.

– Pentru numele lui Dumnezeu! se auzi vocea aproape plangareata a lui Durand, caruia ii venea sa-si franga mainile. Trebuie sa mearga cineva cu voi. Daca iesiti singure, o sa va expuneti, iar oamenii lui Palermo or sa ne faca arsice.

– Ce idee splendida! exclama Marina, scotand pistolul din ochiul deja umflat al lui Heffer si-l privi cu dezgust pe acest individ cu fata de rozator, de varsta si nationalitate incerta. Am inteles. Dar asta - animalul asta sa nu se apropie prea mult de noi. Ai inteles?

– Da, da, desigur.

Daca i-ar fi cerut luna de pe cer, Durand ar fi plutit prin aer si le-ar fi adus-o. Dupa ce demonstrasera din belsug ce inseamna sa provii dintr-o familie aristocratica scotiana, veche de saisprezece generatii, cele doua fete se indreptara spre unul dintre perimetrele triunghiulare. Dupa ce mersera douazeci de yarzi, amandoua incepura sa tremure vizibil in aceeasi clipa.

Nu reusira cu nici un chip sa-si stapaneasca tremuratul si se rugara ca Heffer, care le urmarea, sa nu observe.

Marina sopti cu voce nesigura:

– Ai mai face-o o data?

– Niciodata, niciodata. Mai bine mor.

– Cred c-am fost pe-aproape. Crezi ca Michael si John ar tremura ca noi dupa o experienta ca asta?

– Nu. Din cate il stiu eu pe tata, cred ca ei au deja ceva in plan. Iar Durand si prietenii lui antipatici n-ar mai tremura nici ei. Mortii nu prea tremura.

Tremuratul Marinei lua proportii ingrijoratoare.

– Ah, Doamne, de-ar fi ei acum aici!

Se oprira la zece picioare de marginea perimetrului platformei. Nici uneia dintre fete nu-i placea inaltimea. Se intoarsera si privira spre nord-est cand deodata le ajunse la urechi zgomotul indepartat si inabusit al unui motor de avion.

Durand si Larsen il auzira in acelasi timp. Nu vedeau nimic deoarece se lasase deja intunericul, dar nici unul dintre ei nu se indoia in privinta identitatii elicopterului care se apropia si a ocupantilor sai.

Cu o anumita satisfactie, Durand zise:

– Avem oaspeti. Trebuie sa fie lordul Worth. Unde vor ateriza?

– Pe eliportul din sud-est.

Durand arunca o privire de-a curmezisul platformei pana la locul unde cele doua fete stateau cu Heffer, acesta tinand in mana dreapta lejer un pistol si aflandu-se la o distanta de fete mai mica decat cea reglementara de zece yarzi. Satisfacut, Durand isi lua pistolul-automat si spuse:

– Sa mergem si sa-l intampinam pe lord asa cum se cuvine. Aaron, vino cu noi.

Larsen zise:

– Ar fi indicat sa speri ca lordul Worth sa se dovedeasca putin mai maleabil decat fiicele lui.

– Ce vrei sa spui?

Larsen zambi cu o satisfactie sardonica.

– Iti dai seama c-ai apucat de coada doua tigroaice, nu-i asa?

Durand se incrunta si pleca, urmat de Larsen si Aaron, acesta din urma inarmat la fel ca Durand. Ajunsera la eliportul din sud-est exact cand elicopterul Worth Hudson ateriza. Lordul Worth cobori primul. Se opri la baza scarilor si se uita lung si neincrezator la cei doi. I se adresa lui Larsen:

– Pentru numele lui Dumnezeu, ce se intampla aici? Durand zise:

– Bun venit la bordul lui Seawitch, lord Worth. Ma puteti considera pe mine gazda dumneavoastra, iar pe dumneavoastra oaspete - un oaspete de seama, bineinteles. S-a produs un mic schimb de proprietate.

– Ma tem ca omul asta e Durand si presupun ca e unul din locotenentii lui Cronkite…

– Cronkite! exclama cu surprindere Durand. Ce stiti despre Cronkite?

– Nu prea il pot felicita pentru modul cum isi alege locotenentii.

Atunci cand lordul Worth isi arata dispretul, o facea cum nu se poate mai bine. Apoi continua:

– Crezi ca suntem atat de tampiti incat sa nu stim cine va plateste? Asta nu inseamna ca domnul Cronkite mai are mult de trait. Si nici voi, de altfel, din aceleasi motive.

Durand se foia nelinistit. Lordul Worth vorbea la fel ca fiicele sale si lucru asta il tulbura. Lordul Worth isi indrepta atentia catre Larsen si i se adresa din nou:

– Presupun ca ticalosul asta a venit cu sleahta. Cati sunt?

– Patru.

– Patru! Dar cu Palermo si oamenii lui voi sunteti peste douazeci! Cum e posibil…

Durand isi recapata calmul. Cand vorbi, o facu cu o oarecare aroganta, de altfel explicabila.

– Noi avem ceva ce Larsen nu are. Le avem pe fiicele dumneavoastra.

Aparent, socul il lasa pe lordul Worth fara glas pe moment, apoi spuse cu o voce ragusita:

– Doamne Dumnezeule! Fiicele mele!

Lordul Worth ar fi putut castiga Oscarul numai pentru modul cum puse intrebarea urmatoare:

– Dumneata - dumneata esti rapitorul?

– Asa e la razboi, domnule.

Lordul Worth emana un magnetism aristocratic care-i facea chiar si pe cei mai mari banditi sa i se adreseze pana la urma pe un ton respectuos. Durand continua:

– Acum am vrea sa vedem si restul pasagerilor.

Mitchell si Roomer coborara. Costumele din alpaca, impecabil croite, ochelarii cu rame de baga si palariile discrete de panama le dadeau o infatisare total inofensiva. Lordul Worth zise:

– Mitchell si Roomer. Oameni de stiinta - geologi si seismologi.

Apoi se intoarse catre Mitchell si Roomer si le spuse inabusit:

– Mi-au sechestrat fiicele la bordul lui Seawitch.

– Dumnezeule mare! exclama Mitchell, socat de-a binelea. Dar bineinteles ca asta e ultimul loc…

– Bineinteles. Tocmai aici e buba. In ce scop ati venit aici?

– Ca sa gasim noi rezerve de petrol. Avem aici un laborator echipat cu tot ce ne trebuie…

– Calatoria voastra n-a fost necesara. Putem scotoci in bagajul dumitale si in cea a prietenului dumitale?

– Am de ales?

– Nu.

– Dati-i drumul.

– Aaron.

Aaron examina scurt continutul sacului lui Mitchell:

– Haine. Cateva carti de stiinta si niste instrumente. Asta-i tot.

Dr. Greenshaw cobori scara, cu o gramada de genti si cutii. Durand se uita la el si intreba:

– Asta cine dracu' mai e?

– Dr. Greenshaw, spuse lordul Worth. Medic si chirurg foarte respectat. Ne-am asteptat la acte de violenta si varsare de sange pe Seawitch. Am venit pregatiti. Mai avem o farmacie si o infirmerie de nava.

– Inca o calatorie inutila. Noi avem toate atuurile in mana, iar violenta e ultimul lucru la care ne asteptam. Putem sa va examinam sculele, domnule doctor?

– Cum doriti. Ca medic, sunt preocupat de viata, nu de moarte. Nu port asupra mea nici un fel de arma. Codul medical o interzice.

Greenshaw ofta:

– Va rog sa cautati, dar nu sa distrugeti. Durand isi scoase aparatul de emisie-receptie.

– Trimite-mi unul dintre oamenii lui Palermo cu un carucior electric. Trebuie sa ia de-aici niste scule.

Dupa ce puse la loc aparatul de emisie-receptie, se uita la Mitchell si continua:

– Iti tremura mainile. De ce?

– Sunt un om pasnic, zise Mitchell, si isi incrucisa mainile la spate ca sa mascheze tremurul lor.

Roomer, singurul care stia semnalul, isi linse buzele si-l privi pe Mitchell cu teama exagerata si nervozitate. Durand spuse:

– Inca un erou. Nu-mi plac lasii.

Mitchell isi aduse mainile in fata. Tremurul era inca sesizabil. Durand facu un pas inainte, cu mana dreapta ascunsa la spate de parca ar fi vrut sa-l loveasca pe Mitchell cu mana deschisa, apoi isi lasa mana sa cada, dezgustat, ceea ce era, fara vrerea lui, cel mai intelept lucru pe care-l facuse vreodata. Durand avea o minte atat de abrutizata incat era incapabil sa descifreze niste semnale psihice: daca n-ar fi fost intr-un asemenea hal de imbecilitate, ar fi auzit aripile negre ale pasarii mortii falfaindu-i deasupra capului.

Singura persoana care obtinu o oarecare satisfactie, ascunsa cu grija, din aceasta situatie fu Larsen. Cu toate ca vorbise la telefon cu Mitchell, nu-l cunoscuse pana atunci: dar auzise multe despre el de la lordul Worth, indeajuns de multe incat sa-si dea seama ca Mitchell l-ar fi redus pe Durand la tacere, cu zambetul pe buze, intr-o clipita. Lui Mitchell ii fura suficiente doar cateva secunde ca sa stabileasca rolul pe care voia sa-l joace - cel al nulitatii lase care putea fi ignorata fara riscuri si cu aroganta. Larsen, caruia ii placea oricand sa dea o mana de ajutor, se simtea straniu de linistit.

Lordul Worth intreba:

– Pot sa-mi vad fiicele? Durand cumpani, apoi incuviinta.

– Perchezitioneaza-l, Aaron.

Aaron evita cu grija sa-l priveasca pe lordul Worth, scarbit de toate cele intamplate, si-l perchezitiona in graba.

– E curat, domnule Durand.

– Acolo, arata Durand in intunericul tot mai des. Langa marginea platformei.

Lordul Worth se duse intr-acolo fara sa rosteasca vreun cuvant. Ceilalti se indreptara spre nava-baza. Pe cand Lordul Worth se apropia de fiicele sale, Heffer ii bara drumul.

– Incotro, amice?

– Pentru dumneata sunt lordul Worth. Heffer isi scoase aparatul de emisie-receptie.

– Domnul Durand? E aici un tip… Vocea lui Durand tuna in receptor:

– E lordul Worth. A fost perchezitionat si are permisiunea mea sa stea de vorba cu fiicele sale.

Lordul Worth lua aparatul de emisie-receptie de la Heffer.

– Si te rog sa-i dai ordin individului asta sa nu traga cu urechea, da?

– Ai auzit, Heffer.

Aparatul de emisie-receptie amuti.

Intalnirea dintre tata si fiice fu plina de lacrimi, cel putin din partea fetelor. Lordul Worth era si el foarte emotionat, dar reusi sa se stapaneasca. Marina observa prima acest lucru.

– Nu te bucuri ca ne vezi iar, taticule?

Lordul Worth le imbratisa cu putere pe amandoua si zise simplu:

– Voi doua sunteti toata viata mea. Daca n-ati stiut asta pana acum, atunci n-o s-o stiti niciodata.

– Nu ne-ai mai spus-o niciodata.

Chiar si in intunericul noptii se vedeau lacrimile stralucind in ochii Melindei.

– Am crezut ca nu-i nevoie. Mi-am inchipuit ca stiti. Poate ca sunt un parinte neatent, poate ca sunt un scotian mult prea rezervat. Dar toate milioanele mele nu valoreaza nici macar cat o suvita din parul tau negru, Marina, sau cat o suvita din parul tau rosu, Melinda.

– Aramiu, taticule, aramiu. De cate ori sa-ti spun? Melinda plangea acum in hohote.

Marina, intotdeauna cea mai agera si mai subtila dintre ele doua, puse degetul pe rana.

– Nu pari surprins ca ne vezi, taticule, nu-i asa? Stiai ca suntem aici.

– Sigur ca stiam.

– Cum?

– Agentii mei, zise mandru lordul Worth, nu stau degeaba.

– Si ce-o sa se intample acum? Lordul Worth raspunse sincer.

– Sa ma ia dracu' daca stiu.

– Am vazut trei tipi coborand din elicopter. Nu i-am recunoscut… e prea intuneric.

– Unul dintre ei e dr. Greenshaw. Un chirurg excelent. Melinda zise:

– La ce-ti trebuie un chirurg?

– Nu fi prostuta. La ce e bun un chirurg? Crezi c-o sa le dam Seawitch asa pe tava?

– Si ceilalti doi?

– Nu-i cunoasteti. N-ati auzit niciodata de ei. Si daca va intalniti cu ei sa nu dati semne ca-i recunoasteti sau ca i-ati mai vazut.

Marina spuse:

– Michael si John.

– Da. Nu uitati - nu i-ati mai vazut niciodata.

– N-o sa uitam, zisera fetele aproape in cor. Au fetele transformate.

Marina spuse:

– Dar ei or sa fie in mare pericol. De ce au venit aici?

– Inteleg ca e ceva in legatura cu intentia lor declarata de a va aduce inapoi acasa.

– Cum or sa faca asta? Lordul Worth raspunse iar sincer:

– Nu stiu. Daca stiu ei, n-or sa-mi spuna. Au devenit autoritari, foarte autoritari. Ma urmaresc ca pe un erete. Nu m-au lasat singur nici sa dau un blestemat de telefon.

Fetele se abtinura sa nu zambeasca, mai ales fiindca lordul Worth nu parea prea deranjat de ceea ce spunea. Apoi el continua cu o anumita placere:

– Mitchell, in special, e in niste toane… Aproape ca l-ar fi omorat pe Durand din prima clipa. Si ar fi facut-o daca voi n-ati fi fost tinute prizoniere. Pai, hai sa mergem in camerele mele. Am fost pana la Washington si inapoi. Am avut o zi lunga si obositoare. Trebuie sa ma racoresc.

Durand intra in camera de radioemisie, ii spuse operatorului ca nu mai era nevoie de serviciile sale pana la noi dispozitii si ca trebuie sa se intoarca la nava-baza si sa ramana acolo. Operatorul pleca. Durand, el insusi specialist in radiolocatie, lua legatura cu Georgia intr-un minut si, treizeci de secunde mai tarziu, vorbea cu Cronkite.

– Tinem toate franele in mana pe Seawitch. Le-am adus pe cele doua fete si-l avem si pe lordul Worth in persoana.

– Excelent.

Cronkite era incantat, iar acest lucru se auzea. Totul mergea de la sine, asa cum prevazuse. Apoi continua:

– Lordul Worth a adus pe cineva cu el?

– In afara de pilot, trei insi. Un medic - chirurg, parca - ceea ce si pare sa fie. Lordul Worth credea c-o sa se lase cu varsare de sange. Si doi tehnicieni - seismologi, sau cam asa ceva. Autentici si inofensivi - chiar si atunci cand vad un amarat de pistol-automat incep sa tremure din toate madularele. Nici unul nu e inarmat.

– Deci nu sunt motive de ingrijorare?

– Ba da. Trei. Lordul Worth are o echipa de vreo douazeci de oameni la bord. Au niste figuri de criminali notorii si sunt destul de sigur ca au facut parte din armata. Asa cred deoarece al doilea motiv de ingrijorare e faptul ca lordul Worth are opt tunuri de aparare antiaeriana, cu tinta dubla, fixate pe platforma.

– Are pe dracu'!

– Ma tem ca da. Are si gramezi de mine de o parte si de cealalta a platformei. Acum stim cine a intrat prin efractie in arsenalul naval din Mississippi noaptea trecuta. Iar al treilea necaz e ca suntem cam putini. Numai eu si ceilalti patru ii urmarim pe toti astia. Trebuie sa mai si dormim din cand in cand. Avem nevoie de intariri si inca foarte repede.

– O sa va mai vina in ajutor peste douazeci de oameni maine dimineata in zori. Echipajul de pe platforma se schimba atunci. Un individ pe nume Gregson - o sa-l recunosti dupa cea mai mare barba rosie pe care ai vazut-o vreodata - o sa fie seful si o sa se ocupe de treaba asta.

– Nu pot sa mai astept atata. Am nevoie de intariri acum. Aveti elicopterul dumneavoastra de pe Georgia.

– Si dumneata ce crezi ca transporta Georgia ? O armata de intariri? se rasti Cronkite, apoi, facu o scurta pauza si continua in sila: Pot sa-ti trimit opt oameni, nici unul in plus.

– Au radar la bord.

– Nu e ceva nemaiintalnit. Si ce-i cu asta? Dumneata esti seful acolo.

– Da, domnule Cronkite. Dar ma gandesc la regula dumneavoastra de o valoare inestimabila: sa nu risti niciodata.

– Cand vei primi de veste ca elicopterul nostru a decolat, neutralizeaza-l.

– Sa distrug cabina cu radarul?

– Nu. Aproape sigur c-o sa avem nevoie de el cand o sa punem stapanire cu totul. Antena rotitoare va fi pe instalatia de foraj. Da?

– Da.

– E o treaba simpla de mecanica s-o faci sa nu se mai invarta. Ai nevoie doar de cineva dotat cu o cheie de piulite si care sa n-aiba rau de inaltime. Acum spune-mi exact unde sunt instalati oamenii duri ai lordului Worth. Gregson o sa ceara informatia asta.

Durand ii spuse ce voia sa stie si puse receptorul in furca.

Farmacia infirmeriei de nava si laboratorul erau alaturi. Mitchell si Roomer il ajutau pe dr. Greenshaw sa-si despacheteze cantitatea considerabila de echipament medical. Evident, nu erau paziti, dar Aaron si Schmeisser-ul sau stateau la panda langa cele doua usi din fata. Aaron n-ar fi putut sa fie acuzat de prea multa vigilenta. De fapt, considera ca nu avea nici un motiv sa se comporte astfel. Fusese prezent alaturi de Durand cand cei trei coborasera din elicopter si isi formase aceeasi parere despre ei ca si seful sau.

In infirmeria de nava, dr. Greenshaw ridica una dintre cutiile sale cu medicamente si-i desfacu fundul fals. Cu o teama nervoasa, dar si cu o prudenta evidenta, el scoase doua tocuri de arma, de purtat la cingatoare, doua Smith & Wesson calibrul 38, doua amortizoare si doua incarcatoare de rezerva. Fara sa rosteasca vreun cuvant, Mitchell si Roomer isi fixara armele la brau cu o catarama. Dr. Greenshaw, un om intr-adevar devotat cauzei lor, zise:

– Sper din tot sufletul sa nu va descopere cineva ca purtati pistoalele astea.

Roomer spuse:

– Apreciem ingrijorarea dumneavoastra, domnule doctor. Dar nu va faceti probleme in privinta noastra.

– Nu-mi faceam probleme in privinta dumneavoastra, zise dr. Greenshaw, incruntandu-se la maximum. Un bun crestin se poate ruga si pentru sufletele necredinciosilor.

La mare distanta de ei, avu loc din nou intrunirea celor zece, in localitatea Lake Tahoe. La intrunirea precedenta atmosfera fusese promitatoare, eficace, hotarata si increzatoare ca lucrurile vor merge de la sine, iar intentia exprimata de participanti, cum ca vor sa preintampine izbucnirea unui al treilea razboi mondial, avea o falsa motivatie. In seara asta, spiritul - daca se poate spune asa - intrunirii se schimbase cu 180°. Toti erau deprimati, sovaielnici, nesiguri si total neincrezatori - mai ales deoarece incercarile lor, chipurile umanitare, de a preveni izbucnirea unui razboi pareau sa aiba exact efectul contrar.

Din nou, intrucat era resedinta lui de vacanta, Benson prezida intrunirea. Dar, de aceasta data, Benson era fara indoiala cel mai fiert dintre toti. Deschizand discutia, el spuse:

– Domnilor, suntem la ananghie. Nu-i vorba de ceva simplu, obisnuit, ci de necazuri mari, care ne-ar putea da gata pe toti. Problemele decurg din doua fapte - am subestimat puterea extraordinara a lordului Worth si am supraestimat capacitatea lui Cronkite de a rezolva situatia cu un grad corespunzator de discretie si tact. Recunosc ca eu vi l-am prezentat pe Cronkite, dar, pe de alta parte, ati fost de acord cu totii ca numai Cronkite poate duce treaba la bun sfarsit Iar noi nu ne-am dat seama ca aversiunea lui Cronkite fata de lordul Worth va duce la o manifestare de ura virulenta si iresponsabila.

Am prieteni la Pentagon, nu sunt importanti, totusi au o anumita influenta. In mod normal, din Pentagon, asemeni oricarui departament de-al statului, transpira secretele ca printr-o sita. De asta data a trebuit sa platesc douazeci de mii de dolari unei stenografe, si aceeasi suma unei tipe de la arhiva ceea ce, pentru doua functionare prost platite ale guvernului, reprezinta o suma frumusica doar pentru cateva ore de munca.

In primul rand, se stie totul in legatura cu intrunirea noastra precedenta, tot ce s-a discutat, toate masurile care s-au luat si identitatile noastre, ale tuturor.

Benson se opri si inconjura camera cu privirea, in parte, ca aceasta informatie extrem de grava sa-si croiasca drum, in parte, ca sa accentueze ca asteapta sa fie recompensat pentru cheltuielile sale considerabile.

Domnul A, unul dintre cei mai mari potentati din Golful Arabiei, zise:

– Am crezut ca aici suntem in siguranta in proportie de suta la suta. Cum s-ar fi putut afla despre prezenta noastra?

– Nici o agentura externa n-a fost implicata. Am niste prieteni buni la serviciul de informatii secrete din California. Nu-i interesam nici cat o ceapa degerata. Nici FBI-ul nu e implicat. Ca sa se fi intamplat asa ceva ar fi trebuit sa comitem cine stie ce faradelegi si apoi sa fi parasit tara. Dar noi n-am facut asta. Iar inainte de intrunirea noastra de data trecuta am chemat un expert in electronica sa verifice daca nu sunt microfoane nu numai in camera asta, ci in toata cladirea. N-a gasit nici unul.

Domnul A spuse:

– Poate a pus el un microfon.

– Imposibil. Lasand la o parte faptul ca mi-e prieten vechi si are o reputatie nestirbita, am stat cu el tot timpul, ceea ce nu m-a impiedicat sa mai chem un expert.

Patinos, venezueleanul, zise:

– Iti dam nota zece pentru vigilenta. Ramane doar o singura posibilitate. Unul dintre noi e tradatorul.

– Da.

– Cine?

– N-am nici o idee. Probabil nu vom sti niciodata. Domnul A isi mangaie barba.

– Domnul Corral, aici de fata, locuieste foarte aproape de lordul Worth, nu-i asa?

Corral spuse:

– Multumesc foarte mult. Benson zise:

– Oamenii inteligenti nu se grabesc sa faca asemenea legaturi.

– Dupa cum ai spus la intrunirea noastra precedenta, Eu sunt singura persoana care n-are nici un interes marturisit sa fie aici, zise Borosoff, parand destul de relaxat. As putea fi eu omul vostru.

– E un punct de vedere pe care nu-l accept. Nu e obligatoriu ca dumneata sa fi venit aici ca sa creezi probleme Statelor Unite. Si din nou trebuie sa ma refer la factorul inteligenta, relua Benson, dezarmant de sincer. S-ar putea sa fii, probabil ca si esti, agent sovietic Dar agentii de prima mana nu sunt niciodata surprinsi in rolul de agent provocateur. Nu vreau sa te felicit pentru inteligenta dumitale necontestata. Prefer sa ma bazez numai pe bunul simt elementar.

Benson, care se parea ca da dovada de o noua maturitate si autoritate, privi in jur si continua:

– Tot ce s-a discutat aici va fi transmis fara indoiala fie lordului Worth, fie Departamentului de Stat. Asta nu mai conteaza. Ne aflam aici ca sa indreptam greselile pentru care s-ar putea sa fi fost responsabili - cu toate ca nu ne-a stat in intentie sa procedam astfel, as zice eu.

Stim ca un torpilor rusesc si un submarin cubanez de fabricatie ruseasca se indreapta cu mare viteza spre Seawitch. Stim, de asemenea, ca un distrugator venezuelean face la fel. Ce nu stiti e ca se iau contramasuri. Am fost informat - iar sursa e demna de toata increderea - ca lordul Worth s-a inchis azi in birou cu Belton, Secretarul de Stat, la Washington. Am mai fost informat ca Belton a fost numai partial convins de banuielile lordului Worth. Din pacate, a fost convins intru totul cand a aflat vestea ca ambele fiice ale lordului Worth au fost rapite intr-un mod iresponsabil de catre Cronkite. In consecinta, un crucisator si un distrugator american, amandoua dotate cu armamentul cel mai sofisticat, s-au deplasat in Golful Mexic. Iar un submarin nuclear american patruleaza deja in zona. Un alt vas american urmareste deja pas cu pas distrugatorul dumitale, domnule Patinos: distrugatorul dumitale, avand instalatia de detectare net inferioara, nu a sesizat ca e urmarit. In plus, pe o baza aeriana din Louisiana, un escadron de bombardiere supersonice e in stare de alerta continua.

Americanii nu mai au nici un chef sa se joace cu focul. Am fost informat ca sunt pregatiti sa dea o explicatie si, de asemenea, mai sunt pregatiti pentru o confruntare militara de tipul celei pe care a avut-o John Kennedy cu Hrusciov, cu privire la Cuba. Rusii, cu siguranta, n-ar risca niciodata o confruntare nucleara locala acolo unde avantajele terenului sunt atat de favorabile americanilor. Nici una din parti nu s-ar gandi sa se bata ca sa castige cativa banuti in plus la barilul de petrol. Dar daca relatiile dintre Washington si Moscova se deterioreaza, prestigiul national va fi greu de recucerit pentru ambele parti, ceea ce ar putea sa dureze catva timp si, mai rau decat atat, ar putea sa genereze un mare scandal in lumea larga. Asta ne-ar implica inevitabil si pe noi. Asa ca v-as sfatui, domnule Borosoff si domnule Patinos, sa opriti manevrele inainte de a se intampla ceva grav. Astfel, si numai astfel, ne vom putea salva reputatia. Nu va invinovatesc pe nici unul, domnilor. Poate ca i-ati dat mana libera lui Cronkite, dar n-ati stiut ca lucrurile vor lua o asemenea intorsatura. Va rog sa ma credeti ca americanii nu vor ezita sa va arunce in aer ambarcatiunile.

Magnatii petrolului nu ajung magnati ai petrolului pentru ca sunt inapoiati mintal. Patinos zambi cu o resemnare prefacuta.

– Nu-mi surade gandul ca m-as putea ruina. Nu-mi surade nici gandul c-as putea deveni un tap ispasitor pentru guvernul meu, zise el uitandu-se la Borosoff. Oprim manevrele?

Borosoff dadu din cap aprobator.

– Asa o sa facem fara nici un fel de regrete. Vreau sa ma intorc in Rusia mea, iar asta imi da certitudinea ca ne vom pastra reputatia nestirbita in fata omenirii.

Domnul A se lasa pe spate in fotoliu. Era limpede ca se simte usurat.

– Se pare ca s-a rezolvat totul.

– S-au rezolvat multe, zise Benson. Dar nu toate. In dupa-amiaza asta s-a petrecut un alt delict foarte neplacut si extrem de grav. Am aflat doar cu o ora in urma si diseara o sa fie stirea bomba pentru toata natiunea. Ma rog insa lui Dumnezeu sa nu fim implicati in chestia asta, desi n-avem nici o legatura. Arsenalul Netley Rowan a fost spart prin efractie azi dupa-masa. Si se pare ca nu e primul pe ziua de azi. E un arsenal ANT. 'ANT' inseamna 'arme nucleare tactice'. Au fost furate doua arme si se pare c-au disparut fara urma.

– Dumnezeule din ceruri! exclama cetateanul din Honduras, caruia spaima i se citea atat pe fata cat si in tonul vocii. El reflecta starea de spirit a tuturor celor aflati in jurul mesei. Cronkite?

– Mai mult ca sigur. Sigur, nu exista dovezi, dar cine dracu' ar putea sa fie?

Corral spuse:

– Nu vreau sa-l jignesc pe domnul Borosoff, dar nu e oare posibil ca rusii sa fi cautat, sa zicem, un prototip?

Benson parea tot atat de plictisit ca si vocea sa.

– Rusii au deja Dumnezeu stie cate dracii din astea. E la mintea cocosului ca au cu miile, desfasurate la granita dintre tarile Tratatului de la Varsovia si tarile NATO, multe dintre ele, pare-se, mai sofisticate decat ale noastre. Rusii au nevoie de ANT-urile noastre tot asa cum au nevoie de arcuri si sageti.

Borosoff, in ciuda temerilor pe care le impartasea cu toti ceilalti, isi permise un zambet de complezenta abia schitat. Benson continua:

– Cronkite. Omul asta a innebunit. Domnul A zise:

– Crezi ca e atat de nebun incat sa foloseasca arme nucleare impotriva platformei Seawitch?

– Marturisesc ca nu inteleg mecanismul unei minti bolnave, replica Benson. Individul asta e in stare de orice.

Patinos spuse:

– Cum arata o arma ca asta?

– Nu stiu. Am telefonat la Pentagon unei persoane importante, dar cu toate ca mi-e prieten vechi, a refuzat sa dezvaluie informatii ultrasecrete. Tot ce stiu e ca poate sa fie folosita ca bomba cu actiune intarziata la sol - cred ca si pe mare - sau ca bomba lansata din avion. Sa lasam balta a doua folosinta. Sa ne gandim numai ca poate sa fie folosita de un numar limitat de bombardiere supersonice, fapt care, presupun, va face obiectul unei paze acerbe, ceea ce mi se pare o precautie inutila deoarece Cronkite, chiar cu antenele sale intinse peste tot, n-ar avea de unde sa stie cine zboara cu un asemenea avion.

– Si atunci?

– Cred c-ar fi mai bine sa consultam un astrolog in privinta asta. Tot ce stiu e ca individul asta, Cronkite, a intins coarda prea tare.

Cronkite, la bordul Georgiei, ar fi crezut si el acelasi lucru despre ei. Avea de indeplinit o misiune si actiona cum credea el ca este mai bine, dupa posibilitati. Sa fi stiut de posibila retragere a navelor de razboi care navigasera din Cuba si Venezuela, n-ar mai fi fost atat de preocupat. Avusese o idee vaga ca acestea s-ar fi putut sa-i foloseasca intr-un fel, dar in prima instanta se gandise sa le foloseasca in chip de acoperire si perdea de fum. Razbunarea lui Cronkite pe lordul Worth era o chestiune pur personala si nu voia ca altcineva decat el sa-i dea le coup de grace. Pedeapsa infaptuita de alte maini n-ar fi avut acelasi efect.

Totusi, el era cat se poate de multumit. Era convins ca Seawitch se afla in mainile sale. In zori, se va simti in si mai mare siguranta. Stia de liniile lor de aparare si de radar. Starlight, sub comanda lui Easton, statea in asteptare pana cand va fi intuneric de-a binelea ca sa porneasca la atacul initial. Cum ploaia cadea neintrerupt de catava vreme, iar pe cer aparuse luna in primul patrar, se parea ca va fi un intuneric pe care sa-l tai cu cutitul - ceea ce se intampla mult mai rar pe mare decat pe uscat.

Ii sosi un mesaj radio. Cronkite arunca o privire scurta asupra tabloului de comanda, ridica receptorul care facea legatura cu eliportul si vorbi cu pilotul de acolo.

– Esti pregatit, Wilson?

– La dispozitia dumneavoastra, domnule Cronkite.

– Atunci porneste.

Cronkite regla putin potentiometrul si o dara luminoasa desemna eliportul, suficient cat sa-i permita lui Wilson sa decoleze in cele mai bune conditii. Elicopterul descrise un semicerc, isi aprinse luminile de aterizare si se lasa usor pe apa linistita, la mai putin de o suta de yarzi distanta de Georgia.

Cronkite lua legatura cu statia de radiolocatie.

– Il ai pe ecran?

– Da, domnule. Se apropie de noi.

– Da-mi de veste cand se apropie la trei mile.

Dupa mai putin de un minut, operatorul il anunta. Cronkite regla potentiometrul la maximum, iar eliportul fu luminat brusc si foarte puternic.

Un minut mai tarziu, un elicopter cu luminile aprinse aparu la orizont dinspre nord prin ploaia care nu mai inceta. Dupa inca un minut, acesta ateriza la fel de usor ca o molie, masura de precautie normala din partea pilotului, avand in vedere incarcatura pe care o transporta. Conductele de alimentare cu combustibil fura imediat conectate. Se deschise usa si coborara trei barbati, asa-zisii ofiteri de marina: colonelul Farquharson, locotenent-colonelul Dewings si maiorul Breckley, care fusesera responsabilii spargerii de la Arsenalul Netley Rowan. Ajutara la descarcarea a doua valize mari, cu doua manere si evident foarte grele. Cronkite, dupa ce le atrase atentia sa umble cu delicatete, le arata membrilor echipajului unde sa puna la adapost valizele.

Peste zece minute, elicopterul porni inapoi spre tarm. Cinci minute dupa aceea, propriul elicopter al Georgiei se intoarse, si toate luminile eliportului fura stinse.

CAPITOLUL 8

Numai datorita celui mai cumplit ghinion, precum si starii extrem de tensionate in care se afla Durand, John Roomer si Melinda Worth ajunsera primii pacienti din infirmeria doctorului Greenshaw.

Durand se afla intr-o stare de mare neliniste, ceea ce se transmise cu usurinta si celor patru subordonati ai sai. Desi Seawitch era sub controlul sau, el isi dadea seama ca se poate intampla orice; nu se asteptase sa-l gaseasca pe Palermo la bord, ca de altfel nici banda lui de ucigasi si cu toate ca in buzunar avea cheile principale ale ambelor cantonamente - muncitorii erau intr-unul din cantonamente, iar Palermo si oamenii lui in cel de-al doilea - isi dadea bine seama ca sunt mult prea multe ferestre, iar el n-avea destui oameni care sa pazeasca toate iesirile posibile. Transmise prin radio un mesaj amplificat de imensul megafon de afara, care spunea ca oricine va fi gasit pe platforma va fi impuscat fara somatie si puse doi oameni de-ai lui sa patruleze continuu in jurul cantonamentului estic - nu-i era teama de muncitorii neinarmati - si pe ceilalti doi sa patruleze neincetat pe platforma. Nu-i era frica de lordul Worth, de seismologi si de fete - considera ca nu sunt surse de pericol demne de luat in seama. Mai mult decat atat, nu aveau arme. Chiar si asa, cei doi care patrulau pe platforma fusesera instruiti sa faca in asa fel incat sa tina sub observatie si usile de la camerele lordului Worth, precum si cele de la laborator si infirmerie, toate trei comunicand intre ele.

In mod tragic, in nici unul din aceste trei locuri nu se auzi anuntul - deoarece, ironia soartei, lordul Worth vroia sa aiba tot confortul si, deci, sa nu-l deranjeze nimic. Platformele petroliere erau de obicei locuri foarte zgomotoase, iar el izolase fonic perfect acele zone.

Mitchell statea in momentul acela, in camaruta de langa laborator, citind planul de proiectare al platformei Seawitch iar si iar, pana cand se asigura ca se descurca pe Seawitch cu ochii legati. Aceasta ii luase aproximativ douazeci de minute. Studia de cinci minute cand fura trase impuscaturile, dar din cauza izolarii acustice zgomotul nu ajunse pana la el. Abia isi pusese planurile intr-un sertar, cand usa se deschise si Marina intra. Era alba la fata, tremura si plangea in hohote. De indata ce ajunse langa el, o cuprinse cu bratele, iar ea il tinea strans de parca s-ar fi aflat in mijlocul Pacificului, iar el ar fi fost ultima ei scapare.

– De ce n-ai fost acolo? rosti ea printre suspine. De ce n-ai fost acolo? Ai fi putut sa-i opresti. Ai fi putut sa-i salvezi!

Mitchell n-avea timp sa cugete la nedreptatile vietii. El spuse bland:

– Ce sa opresc? Pe cine sa salvez?

– Pe Melinda si pe John. Au fost grav raniti.

– Cum?

– Impuscati.

– Impuscati? N-am auzit nimic.

– Fireste ca n-ai auzit nimic. Toata zona asta e izolata acustic. De-aia Melinda si John n-au auzit anuntul la megafon.

– Anuntul la megafon? Povesteste-mi rar despre ce-i vorba.

Ea ii povesti cat putu de rar si de coerent. Se daduse un asemenea anunt, care n-a fost auzit in camerele lordului Worth. Ploaia se oprise, cel putin temporar, si cand Mitchell se retrasese sa studieze planurile, Melinda si Roomer hotarasera sa se plimbe putin. Cand au ajuns langa instalatia de foraj, unde majoritatea luminilor erau stinse, intrucat Durand daduse ordin sa inceteze lucrul, au fost impuscati fara somatie.

– 'Grav raniti', ai spus? Cat de grav?

– Nu sunt sigura. Dr. Greenshaw opereaza in infirmerie. Nu sunt lasa, tu stii asta, dar era atat de mult sange incat nici nu voiam sa ma uit.

Ajuns la infirmerie, Mitchell vazu ca ea avusese dreptate. Melinda si Roomer zaceau in doua paturi de campanie alaturate si amandoi erau plini de sange. Melinda avea deja umarul sting complet bandajat. Roomer avea bandaje infasurate in jurul gatului, iar Dr. Greenshaw se ocupa de pieptul sau.

Lordul Worth, pe a carui fata se citea furia, statea pe scaun. Durand, impasibil, statea in usa. Mitchell se uita meditativ la amandoi, apoi se adresa doctorului Greenshaw:

– Ce ati reusit sa aflati pana acum, domnule doctor?

– Il auziti? spuse Roomer cu o soapta ragusita, iar pe fata lui se citea o durere surda. Nici macar nu s-a gandit sa intrebe cum ne simtim.

– O clipa. Ei, domnule doctor?

– Lady Melinda are umarul stang perforat destul de urat. Am extras glontul, dar trebuie sa fie operata imediat. Eu sunt chirurg, dar nu chirurg ortopedist, iar dumneaei de asa ceva are nevoie. Roomer n-a fost atat de norocos. A fost impuscat de doua ori. Glontul care i-a lovit gatul a trecut cu putin pe langa carotida, dar nu asta-i necazul. Rana din piept e serioasa. Nu-i va fi fatala, dar e foarte serioasa. Glontul i-a patruns plamanul stang, nu-i nici o indoiala in privinta asta, dar rana nu e grava, cred ca e numai o crestatura, nimic mai mult. Necazul e urmatorul: cred ca glontul a ajuns la sira spinarii.

– Isi poate misca degetele de la picioare? Roomer gemu.

– Dumnezeule, cata mila.

– Poate. Dar glontul trebuie scos cat mai repede cu putinta. As putea s-o fac chiar eu, dar n-am aici un aparat cu raze X. O sa le fac imediat la amandoi transfuzii de sange.

– N-ar trebui sa fie transportati la spital, imediat, cu avionul?

– Desigur.

Mitchell se uita la Durand.

– Ei bine?

– Nu.

– Dar n-a fost vina lor. N-au auzit anuntul.

– Ghinionul lor. N-am cum sa-i duc cu avionul la mal. Crezi ca vreau sa ma trezesc aici in cateva ore cu un batalion de infanterie marina?

– Daca vor muri, va fi vina dumitale.

– Mai devreme sau mai tarziu vom muri cu totii, spuse Durand; apoi pleca, trantind usa in urma lui.

– Of, of, of, zise Roomer, incercand sa-si scuture capul, dar apoi se crispa de durere din cauza gatului. N-ar fi trebuit sa spuna asta.

Mitchell se intoarse spre lordul Worth.

– Ne puteti fi de mare ajutor, Sir. Camera dumneavoastra are cu siguranta legatura directa cu camera de radioemisie. Puteti auzi ce se discuta in camera de radioemisie?

– Nici o problema. Doua comutatoare imi sunt suficiente sa aud orice conversatie, indiferent ca e la telefon, la casca sau la radio.

– Va rog sa mergeti sa va ocupati de asta si sa nu va opriti din ascultat nici macar o clipa, i se adresa Mitchell, dupa care privi la cei doi pacienti de pe paturile de campanie. O sa-i ducem la spital cu avionul peste cel mult o jumatate de ora.

– Cum e posibil asa ceva?

– Nu stiu, zise pe un ton vag Mitchell. Indraznesc sa spun ca o sa gasim noi o modalitate.

Lordul Worth pleca. Mitchell scoase o lanterna subtire, in forma de creion, si incepu s-o aprinda si s-o stinga aparent fara nici un scop. Se ingalbenise la fata, iar mana in care tinea lanterna tremura usor. Marina il privi mai intai fara sa poata intelege ce se intampla, apoi inspaimantata, iar in cele din urma cu oarecare dispret. Nevenindu-i sa-si creada ochilor, ea spuse:

– Ti-e frica.

– Unde ti-e pistolul? il intreba Mitchell pe Roomer.

– Cand s-au dus dupa ajutor, am reusit sa ma trag putin mai aproape de margine. Am desfacut centura si am aruncat totul peste punte.

– Bravo! Deci totul este-n regula.

Mitchell paru sa-si dea seama de tremurul mainilor, puse lanterna deoparte si isi vari mainile in buzunare. Apoi o intreba pe Melinda:

– Cine te-a impuscat?

– Doi indivizi foarte antipatici pe nume Kowenski si Rindler. Am avut probleme cu ei inainte.

– Kowenski si Rindler, repeta Mitchell, dupa care parasi infirmeria.

Marina spuse jumatate cu tristete, jumatate cu amaraciune:

– Idolul meu cu picioare de lut. Roomer zise ragusit:

– Stinge lumina si apoi stinge iar lumina.

– Ce-ai spus?

– N-am spus-o eu. Ci un tip pe nume Othello. Asta-i necazul cu voi, fiicele milionarilor. Sunteti inculte. Mai intai Mitchell stinge lumina. Are ochi de pisica. Vede perfect in intuneric, in timp ce un om obisnuit e orb. Stiai asta?

– Nu.

– Ii da un atu urias. Iar apoi el stinge lumina si cealalta lumina.

– Inteleg ce vrei sa spui, dar nu te cred. L-am vazut tremurand.

– Of, ce prostuta mica-mica esti. Nu-l meriti. Ea se holba la el neincrezatoare.

– Ce-ai zis?

– Ce-ai auzit.

Roomer parea obosit, iar doctorul il privea dezaprobator. Continua cu o voce sumbra:

– Kowenski si Rindler sunt morti. Mai au cateva minute de trait. O iubeste pe sora ta aproape tot atat de mult ca si pe tine, iar eu ii sunt cel mai bun prieten si partener, din copilarie. Mitchell are grija de toate, zambi el slab. Ma tem insa ca are grija intr-un mod definitiv.

– Dar tremura - numai lasii tremura. Vocea ei era acum lipsita de convingere.

– Nu-i e frica de nimic pe lumea asta. Cat despre tremurat - e o intoarcere inapoi la eroul nazdravan din folclorul scandinav. Incearca numai sa-si stapaneasca furia. De obicei, zambeste. Iar in privinta lasitatii, destui au crezut asta despre el - a fost probabil ultimul lor gand, zambi el. Acum tu tremuri.

Ea nu zise nimic.

Roomer spuse:

– In vestibul e un dulap. Adu ce gasesti acolo.

Ea se uita la el nesigura, pleca si se intoarse peste cateva minute cu o pereche de pantofi in mana. Ii tinea la distanta si dupa oroarea ce i se citea pe fata s-ar fi putut spune ca tine in mana o cobra. Roomer zise:

– Sunt ai lui Mitchell?

– Da.

– Ar fi bine sa-i duci la loc. O sa aiba nevoie de ei foarte curand.

Cand ea se intoarse, Melinda o intreba:

– Crezi cu adevarat ca te-ai putea marita cu un barbat care ucide oameni?

Marina se cutremura si nu raspunse. Roomer zise sardonic:

– E mai bine asa decat sa te mariti cu un las.

In sala generatoarelor, Mitchell gasi ce voia - un intrerupator pe care scria 'Luminator de punte'. Trase in jos levierul si pasi pe platforma acum intunecata. Astepta o jumatate de minut pana cand ochii i se obisnuira cu intunericul, apoi se indrepta catre macaraua derrick unde auzi doi indivizi injurand de mama focului. Se apropie de ei in varful picioarelor pana cand ajunse la o distanta mai mica de doi yarzi. Tot in liniste, isi puse lanterna in forma de creion in capatul tevii pistolului Smith & Wesson si o aprinse cu o miscare scurta.

Cei doi se intoarsera la unison, fapt remarcabil, iar mainile lor cautau pistoalele.

Mitchell li se adresa:

– Stiti ce-i asta, nu-i asa?

Stiau. Stralucirea de un albastru intens a unui pistol cu amortizor de calibru 38 nu poate fi confundata cu o pusca cu aer comprimat. Mainile lor se oprira din cautat. Era cat se poate de enervant sa vezi un pistol cu amortizor iluminat si in jur nimic altceva decat intuneric.

– Puneti-va mainile la ceafa, intoarceti-va si mergeti. Mersera pana cand acest lucru deveni imposibil fiindca ajunsera la marginea platformei. Dincolo se intindea Golful Mexic, la o distanta verticala de 200 de picioare in jos de locul unde se aflau ei.

Mitchell zise:

– Impreunati-va mainile mai strans si intoarceti-va. Asa facura.

– Voi sunteti Kowenski si Rindler? Nici un raspuns.

– Voi sunteti cei care i-au impuscat pe Lady Melinda si pe domnul Roomer?

Din nou, nici un raspuns. Coardele vocale pot sa paralizeze cand mintea e posedata de certitudinea irevocabila ca esti la un pas, la o secunda de eternitate. Mitchell apasa de doua ori pe tragaci si pleca inainte ca trupurile celor doi morti sa ajunga in apele Golfului. Abia facuse patru pasi cand lumina unei lanterne il izbi in fata.

– Ia te uita, mi se pare mie ca-l vad pe Mitchell cel destept, omul de stiinta cel fricos.

Mitchell nu-l vedea pe cel care vorbea si nici pusca din spatele lanternei - dar nu-i fu greu deloc sa recunoasca vocea lui Heffer, cel cu nasul ascutit si dintii de rozator. Acesta continua:

– Si are un pistol cu amortizor. Ce-ai de gand sa faci, domnule Mitchell?

Heffer facu greseala clasica a criminalilor incompetenti. Ar fi trebuit sa-l impuste imediat pe Mitchell si abia dupa aceea sa puna intrebari. Mitchell isi aprinse lanterna si o intoarse in sus, imprastiind lumina ca un licurici dement. Heffer n-ar mai fi fost om daca n-ar fi avut reactia automata si instinctiva sa se uite in sus, in timp ce in mintea sau in subconstientul sau se gandea ce dracu are de gand sa faca Mitchell: oricare i-ar fi fost intentia, nu apuca sa gaseasca un raspuns. Heffer era mort inainte ca lumina lanternei sa cada iar pe platforma.

Mitchell ii lua de pe jos lanterna, care, surprinzator lucru, functiona, il trase de calcaie pe Heffer si-l arunca in apa ca sa se alature prietenilor sai pe fundul Golfului, se intoarse in vestibulul infirmeriei, isi puse pantofii in picioare si intra in infirmerie. Dr. Greenshaw le facea transfuzie de sange ambilor pacienti.

Roomer se uita la ceas.

– Sase minute. De ce ti-a trebuit atata timp?

Marina, foarte calma, se uita la Roomer jumatate cu neincredere, jumatate cu stupefactie.

– Ei bine, regret, zise Mitchell, incercand sa para ca-si cere scuze. Am avut ghinionul sa dau peste Heffer la intoarcere.

– Adica el a avut ghinionul sa dea peste tine. Si unde sunt prietenii nostri?

– Nu sunt chiar atat de sigur.



– Inteleg, spuse compatimitor Roomer. E greu de estimat adancimea apei in zona asta.

– As putea sa aflu. Dar nu prea cred ca are importanta. Domnule doctor Greenshaw, aveti targi? Cu chingi si tot tacamul?

Greenshaw incuviinta din cap. Mitchell continua:

– Va rog sa le pregatiti. Iar intre timp ei sa ramana unde sunt acum. Se pot face transfuzii de sange in timpul zborului?

– Nu-i nici o problema. Sa inteleg ca vrei sa-i insotesc eu?

– Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastra. Stiu ca e o corvoada pentru dumneavoastra, dar dupa ce ii dati pe mana autoritatilor medicale competente, as vrea sa va intoarceti.

– Placerea va fi de partea mea. Am intrat in al saptezecilea an de viata si credeam ca nu mi se mai poate intampla ceva nou. M-am inselat.

Marina se holba la ei neincrezatoare. Cei trei pareau calmi si relaxati. Melinda parea sa fi cazut in coma, dar se afla, de fapt, sub efectul sedativelor puternice. Marina spuse cu convingere:

– Sunteti nebuni cu totii. Mitchell zise:

– Asta afirma un bolnav dintr-un spital de nebuni despre lumea exterioara, si probabil are dreptate. Totusi, nu e vorba despre asta acum. Tu, Marina, o sa te intorci impreuna cu ceilalti in Florida. Acolo vei fi in siguranta totala - tatal tau va avea grija sa fii pazita cat se poate de bine. Nici un presedinte din istorie nu va fi vreodata atat de bine pazit.

– Splendid. Imi place sa aiba toti grija de mine si sa fiu in centrul atentiei. Totusi, inteligenta intruchipata, e o mica fisura in rationamentul tau. Nu merg. Raman cu tatal meu.

– Tocmai despre asta e vorba. Ma duc sa discut cu el chiar acum.

– Adica vrei sa mai omori pe cineva?

Mitchell isi intinse mainile, cu degetele tepene. Parca ar fi fost sculptate in marmura.

– Mai tarziu, spuse Roomer. Se pare ca acum se gandeste la altceva.

Mitchell pleca. Marina se intoarse furioasa spre Roomer.

– Si tu esti tot atat de rau ca si el.

– Sunt bolnav. Nu trebuie sa ma superi.

– Tu si apucaturile lui. E doar un ucigas. Fata lui Roomer ramase imobila.

– Nu-mi surade perspectiva sa am o cumnata intarziata mintal.

Ea ramase socata si aceasta i se citea pe fata. Apoi spuse in soapta:

– Cred ca nu va cunosc prea bine, nu-i asa?

– Nu. Noi suntem cei care avem grija de tot felul de oameni. Cineva trebuie sa se ocupe si de ei. Noi o facem. Stii cat ne-a oferit tatal vostru ca sa va aducem acasa? zambi Roomer. Ma tem ca nu prea ma pricep in domeniul asta acum, dar o sa se ocupe Mike.

– Cat v-a oferit?

– Oricat am dori noi. Un milion de dolari ca sa va aducem acasa? O suta de milioane daca i-am fi cerut. Oricat.

– Cat ati cerut? intreba ea pe un ton inexpresiv. Roomer ofta, ceea ce, data fiind starea fizica in care se afla, nici nu era prea greu.

– Bietul Mike. Sa-ti inchipui despre el ca te considera oala cu aur de la poalele curcubeului. Poate ar fi mai bine sa scape de curcubeul ala - o himera, in cel mai bun caz. Si bietul de mine. Va trebui sa stau si eu in preajma ta. Ce sa mai batem campii. Tatal vostru va iubeste. Noi va iubim. Ca sa folosesc un cliseu, trebuie sa spun ca sunt lucruri care nu pot fi cumparate. Voi sunteti niste perle nepretuite. Sa nu incerci sa te transformi intr-o perla artificiala, Marina. Si sa nu ne mai insulti in halul asta. Sigur, trebuie sa traim si noi din ceva, asa ca o sa-i trimitem nota de plata.

– Pentru ce?

– Pentru munitia folosita.

Ea se apropie de patul lui, ingenunche si-l saruta. Roomer parea prea slabit ca sa se impotriveasca. Dr. Greenshaw zise cu severitate:

– Lady Marina, i se face o transfuzie de sange, iar sangele lui are presiunea scazuta, asa ca e foarte slabit.

Roomer spuse:

– Presiunea sangelui meu nu se plange. Ea il saruta din nou.

– Crezi ca ma poti ierta?

Roomer zambi si nu raspunse. Ea continua:

– 'Erou nazdravan', ai spus. Il poate opri cineva cand e in starea asta? Pot eu?

– Nu. Intr-o buna zi, da.

– Singura persoana esti tu. Da?

– Da.

– Si n-ai facut-o.

– Nu.

– De ce?

– Aveau arme.

– Si voi aveti arme.

– Da. Dar noi nu suntem oameni rai care avem arme ca sa facem lucruri rele.

– Asta-i tot?

– Nu, zise el, uitandu-se la Melinda. Intelegi?

– Te rog.

– Daca Kowenski si Rindler n-ar fi fost tragatori prosti, Melinda ar fi moarta.

– Deci i-ai dat mana libera lui Michael?

– Da.

– Ai de gand sa te insori cu ea?

– Da.

– Ai cerut-o de sotie?

– Nu.

– Nici nu trebuie. Surorile discuta despre asa ceva.

– Te mariti cu Mike?

– Nu stiu, John. Incep sa devin lasa, incepe sa-mi fie frica.

– De ce?

– Ucide.

– Si eu am ucis.

– O sa mai ucida?

– Nu stiu.

– John.

El isi intinse o mana, apuca o bucla din parul ei negru si stralucitor si smulse un singur fir.

– Te superi?

– Vrei cu tot dinadinsul?

– Da.

– Trebuie sa ma gandesc, zise ea aruncandu-si din picioare pantofii cu tocuri inalte.

– Mai ai multe de invatat. Ia loc.

Ea se aseza pe patul lui. Dr. Greenshaw isi muta privirea pe cer. Era imbracata cu blugi bleumarin si cu o bluza alba. Roomer se ridica in capul oaselor si ii desfacu nasturele de sus al bluzei. Ea se uita la el si nu spuse nimic. Roomer zise:

– Restul ramane sa-l faci tu. Pune-ti o camasa de marinar.

Ea se intoarse dupa treizeci de secunde, imbracata cu camasa de marinar. Se uita intrebatoare la Roomer, care dadu din cap aprobator. Apoi parasi infirmeria.

In salonul lordului Worth, acesta si Mitchell erau asezati in doua fotolii alaturate. Difuzoarele erau in functiune. Cand Marina intra, Mitchell ii facu semn cu mana sa nu vorbeasca.

In difuzoare, vocea inconfundabila a lui Durand suna iritata:

– Tot ce stiu eu e ca luminatoarele de punte s-au stins cu cateva minute in urma si s-au aprins cu un minut in urma.

Marina ii arunca o privire lui Mitchell, care incuviinta din cap. Vocea continua:

– Dar aveti suficienta lumina ca sa aterizati.

– Ati neutralizat antena rotitoare radar?

Marina nu mai auzise vocea pana atunci, dar faptul ca lordul Worth strangea din buze demonstra ca vocea lui Cronkite nu-i era straina.

– Nu cred ca mai e nevoie acum.

– A fost ideea dumitale. Fa-o. Vom pleca cu totii peste zece minute, iar timpul de zbor va dura cincisprezece minute.

– 'Vom pleca?' Asta inseamna ca veniti si dumneavoastra?

– Nu. Am lucruri mai importante de facut.

Se auzi un tacanit: Cronkite intrerupsese convorbirea. Lordul Worth zise nelinistit:

– Ma intreb ce-o fi vrand sa spuna dracul asta impielitat?

– O sa aflam noi, chiar daca n-o sa ne fie usor, spuse Mitchell, intorcandu-se apoi spre Marina. Unde iti sunt pantofii?

Ea zambi dulce.

– Sunt o eleva silitoare. Pantofii fac prea mult zgomot pe platforma.

– N-o sa iesi pe nici o platforma.

– Ba da. Am goluri in educatie. Vreau sa vad cum opereaza ucigasii.

Mitchell spuse iritat:

– N-am de gand sa omor pe nimeni. Fa-ti bagajele. O sa pleci in curand.

– Nu plec.

– De ce?

– Pentru ca vreau sa stau cu tata - si cu tine. Nu ti se pare firesc?

– O sa pleci chiar daca o sa fiu nevoit sa te leg.

– Limba n-o sa mi-o legi. Crezi ca autoritatilor nu le-ar placea sa stie unde sunt armele furate de la arsenalul din Mississippi?

Lordul Worth paru usor descumpanit.

– Mi-ai face una ca asta? Tatalui tau?

– Tu m-ai lega si m-ai imbarca asa cu forta la bordul elicopterului aluia - pe mine, fiica ta?

– Ce mai logica, scutura din cap Mitchell. Sa nu va fie cu suparare, lord Worth, dar se pare ca ati crescut o incapatanata. Daca dumneavoastra credeti ca…

Difuzoarele din perete caraira din nou. Se auzi vocea lui Cronkite.

– Hai, nu mai pierdeti vremea. Opriti radarul ala.

– Cum? intreba nelinistit Aaron. Credeti c-o sa ma catar pe blestemata aia de instalatie de foraj?

– Nu fa pe prostul. Mergi la statia de radiolocatie. O sa gasesti un levier rosu chiar deasupra consolei. Trage-l in jos.

– Asta pot s-o fac, spuse usurat Aaron.

Auzira zgomotul unei usi inchizandu-se. Mitchell isi scoase pantofii din picioare, stinse lumina din salon si intredeschise putin usa. Aaron, stand cu spatele la ei, se indrepta catre statia de radiolocatie. Ajunse in fata usii, o deschise si intra. Mitchell o porni dupa el, isi scoase pistolul cu amortizor si-l prinse cu mana stanga. In spatele lui se auzi o voce slaba:

– Am crezut ca lucrezi cu mana dreapta.

Mitchell nici macar nu-si dadu osteneala sa injure. Sopti resemnat:

– Asa e.

Aaron tocmai tragea de levier cand Mitchell intra fara zgomot. El spuse:

– Nu te intoarce. Aaron nu se intoarse.

– Pune-ti mainile la ceafa, intoarce-te si vino aici Aaron se intoarse cu fata la el si exclama:

– Mitchell!

– Te rog nu incerca sa faci pe desteptul. Am fost obligat sa-ti omor trei prieteni in noaptea asta. N-o sa-mi dea mie insomnii tocmai al patrulea. Stai unde esti si Intoarce-te inca odata.

Aaron facu asa cum i se spusese. Mitchell isi scoase mana dreapta din buzunarul hainei. Cureaua de piele impletita care-i atarna de incheietura nu era mai lunga de cinci toli, dar cand il lovi pe Aaron cu o forta si o precizie considerabila deasupra si in spatele urechii drepte era evident ca lungimea curelei fusese suficienta pentru ce avusese de facut. Mitchell il prinse in timp ce cadea si il trase usor pe punte.

– Trebuia sa faci asta? intreba Marina.

Dupa aceea se auzi un sunet inabusit si ea nu mai adauga nimic deoarece mana lui Mitchell ii astupa gura fara prea mare delicatete. Ea se infiora deoarece el ii flutura cureaua prin fata ochilor.

– Vorbeste incet, sopti el furios.

Apoi ingenunche peste Aaron, il intoarse, ii lua pistolul si-l vari in buzunar.

– Trebuia sa faci asta? intreba ea incet. Ai fi putut numai sa-l legi si sa-i pui calusul.

– Cand o sa am nevoie de sfatul unui amator ignorant, atunci o sa apelez imediat la tine. N-am timp de glume. O sa se odihneasca o jumatate de ora, iar apoi o sa aiba nevoie de o aspirina, asta-i tot.

– Si acum?

– Durand.

– De ce?

– Prostuto.

– M-am saturat sa mi se tot spuna 'prostuto'. John mi-a spus asa adineauri. Mi-a mai spus ca sunt intarziata mintal si perla artificiala.

– Nu exista individ mai perspicace in judecarea oamenilor decat John al nostru, zise aprobator Mitchell. Daca Aaron nu se va intoarce, Durand va incepe sa-l caute. Apoi, cu ajutorul radiotelefonului, va anula cursa elicopterului.

– Pai, asta vrei, nu-i asa?

– Nu.

El stinse lumina si pleca, insotit de Marina. Mitchell se opri in fata intrarii camerei de zi a lordului Worth.

– Intra. Esti iritata si imi stai in cale. Nu ma pot desfasura cum trebuie daca-mi stai in coasta. Ma descurc mai bine fara eroine.

– Iti promit ca n-o sa mai scot o vorba. Iti promit.

El o apuca de brat si o impinse inauntru cu forta. Lordul Worth isi ridica privirea usor surprins. Mitchell spuse:

– Lord Worth, daca o sa-i mai dati voie afurisitei asteia de fiice a dumneavoastra sa iasa de-aici, atunci o sa va consider pe dumneavoastra raspunzator pentru ce-o sa se intample. Mai mult decat atat, o sa micsorez luminile de pe punte. Orice persoana vazuta plimbandu-se pe platforma va fi impuscata fara somatie. Va promit solemn si asta ar fi bine s-o credeti. Asta nu e un loc de joaca pentru copii.

Usa se inchise dupa el.

– Ia te uita! exclama Marina asezandu-se si impreunandu-si mainile. Ce fel de sot crezi c-o sa fie 'dumnealui'?

– Unul perfect, imi imaginez. Asculta, draga mea, una dintre calitatile cele mai mari ale lui Mitchell e rapiditatea de reactie. Tu i-ai diminuat-o. Si stii al naibii de bine cat de mult tine la tine - numai ca prezenta ta aici constituie un motiv in plus de ingrijorare intr-un moment in care nu-si poate permite una ca asta. Sotia nu-si urmeaza sotul intr-o mina de carbuni sau intr-o misiune de bombardament in timp de razboi. Iar Mitchell e mult mai independent decat altii.

Ea incearca mai intai sa se incrunte, dar fata ei frumoasa nu era facuta pentru asa ceva, asa ca zambi cu tristete, se ridica si ii umplu tatalui ei paharul cu whisky.

Mitchell scoase pistolul si doua chei mari din buzunarele lui Durand, aflat in stare de inconstienta, se indrepta catre intrarea principala a cantonamentului de rasarit, deschise usa si aprinse luminile de pe coridor.

– Domnule comandor Larsen, striga el. Palermo! Usile se deschisera si cei doi ajunsera la el in cateva secunde. Larsen spuse:

– Mitchell! Ce dracu' cauti aici?

– Sunt doar un seismolog inofensiv care-si facea plimbarea obisnuita.

– Dar n-ai auzit anuntul de la megafon - cine va fi vazut pe platforma va fi impuscat fara somatie?

– Asta a fost inainte. O veste rea si doua bune. Vestea rea mai intai. Roomer si domnisoara Melinda n-au auzit anuntul - camerele lor sunt izolate acustic. Asa ca au plecat la plimbare. Amandoi au fost raniti destul de grav. Melinda are umarul stang zdrobit, iar Roomer a fost impuscat in gat si-n piept. Doctorul crede ca glontul i-a ajuns la coloana. Trebuie sa-i ducem la spital cat mai repede. Cine-i pilotul personal al lordului Worth?

– Chambers, zise Larsen.

– Trimite pe unul din oamenii dumitale sa-i faca plinul. Vestile bune: Durand e in camera de radioemisie, iar aghiotantul sau, un individ pe nume Aaron, e tot in camera de radioemisie. Amandoi zac in stare de inconstienta.

Apoi se uita la Palermo si continua:

– Dupa ce or sa-si revina - o sa mai dureze putin - ati putea avea grija de ei cu dragoste si atentie?

– O sa fie placerea noastra. Larsen spuse:

– Durand mai avea trei oameni.

– Sunt morti.

– Dumneata?

– Da.

– Noi n-am auzit nici o impuscatura.

Mitchell le arata in graba pistolul sau cu amortizor, de calibrul 38. Larsen parea preocupat.

– Lordul Worth mi-a vorbit mult despre dumneata. Credeam ca exagereaza.

– Cealalta veste buna. Cronkite trimite niste intariri cu elicopterul - n-or sa fie multi, cred, opt sau noua - si cred ca decoleaza cam pe la ora asta. Am aflat ca sunt la o distanta de zbor de cincisprezece minute, deci presupun ca nava lui Cronkite e undeva mai jos de linia orizontului, iar radarul nostru nu bate pana acolo.

Palermo se lumina la fata.

– Distrugem elicopterul asta in zbor?

– Asa m-am gandit si eu in prima faza, trebuie s-o recunosc Dar hai sa incercam sa procedam inteligent si sa-l atragem intr-o cursa. Le spunem sa aterizeze, iar apoi punem mana pe ei. Iar sefului lor o sa-i ordonam sa-i comunice lui Cronkite ca totul e-n regula.

– Si daca o sa refuze? Sau o sa incerce sa cheme in ajutor?

– O sa-i scriem noi scenariul. Daca o sa devieze cu un singur cuvant, eu o sa-l impusc. Cu amortizorul. Cronkite n-o sa auda nimic.

– S-ar putea sa-l auda pe individ gemand.

– Cand un glont de calibrul 38 iti intra in teasta si strabate capul intr-un unghi de 45 ° nu prea mai ai timp sa gemi.

– Vrei sa spui ca l-ai omori?

Desi nu era total neincrezator, Larsen fu evident luat prin surprindere.

– Da. Apoi ne ocupam si de ceilalti. N-or sa ne dea prea mult de furca.

Larsen zise cu simtire:

– Cand lordul Worth mi-a vorbit despre dumneata, nu mi-a povestit nici macar jumatate din cate esti in stare.

– Inca un lucru. Vreau elicopterul ala. O sa incropim o poveste cum ca masinaria s-a lovit de eliport, s-a zdrobit si o sa dureze cateva ore pana o reparam. E intotdeauna util sa mai ai la indemana un elicopter, dar, si mai important, vreau sa-l privez pe Cronkite de asta.

Apoi el se uita la Palermo.

– Cred ca o sa le faceti musafirilor o primire pe cinste.

– Sigur ca da. Ai vreo propunere?

– Pai, nu prea imi place sa dau lectii unui expert ca dumneata.

– Ma cunosti?

– Am fost politist. Seawitch e incarcat cu proiectoare portabile. Ei se vor indrepta spre cladirea administratiei. O sa-i derutez stingand luminile de pe punte si aprinzand proiectoarele cand or sa ajunga la, sa zicem, o distanta de treizeci de yarzi. Atunci or sa fie orbiti si n-o sa va vada.

– Sunt sigur c-ai sa reusesti.

– Si eu sunt sigur de voi, ii zambi scurt Mitchell, ca de la politist la delincvent, iar apoi ii spuse lui Larsen: Am sentimentul ca lordul Worth ar vrea sa stea de vorba cu seful platformei sale.

– Bine.

Se indepartara in timp ce Palermo le dadea deja instructiuni rapide oamenilor sai. Larsen il intreba:

– Lordul Worth stie ce ai de gand sa faci?

– N-am avut timp sa-i comunic. Oricum, nu i-as spune lordului Worth cum sa castige un miliard din petrol.

– In regula.

Se oprira in treacat la camera de radioemisie. Larsen se uita lung la Durand, chircit pe jos, nu numai cu satisfactie dar si cu regret.

– Ce priveliste frumoasa. Totusi, regret ca nu m-am ocupat eu de el.

– Sunt sigur ca Durand, cand o sa se trezeasca, n-o sa regrete. Operatiile estetice costa scump.

Apoi se oprira la infirmerie. El se uita la Melinda, inca inconstienta, si la Roomer, treaz de-a binelea, iar pumnii sai uriasi se inclestara. Roomer zambi.

– Stiu. Dar ai venit prea tarziu. Cat de adanca e apa aici?

– Noua sute de picioare.

– Atunci ti-ar trebui un costum de scafandru ca sa-i strangi de gat pe faptasi. Ce mai faci, domnule comandor Larsen? Cat despre noi, vezi dumneata singur.

– Ma odihnesc. Mitchell e mult mai activ. In afara de cei trei care zac pe fundul Golfului, m-a lipsit de placerea de a-l bate zdravan pe Durand. Nici Aaron nu se simte prea bine.

Roomer spuse in chip de scuza:

– Tactul nu e punctul lui forte. Deci Seawitch e in mainile noastre?

– Momentan.

– Momentan?

– Crezi ca un individ precum Cronkite se da batut cu una cu doua? Deci si-a pierdut cinci oameni si o sa mai piarda probabil inca opt sau noua. Ce inseamna asta pentru unul care incaseaza zece milioane? Si nu uita ca marsavul vrea sa se razbune pe lordul Worth. Daca pentru a-si atinge scopul trebuie sa distruga intr-un fel sau altul Seawitch, inclusiv pe toti cei aflati la bord - ei bine, Cronkite se va lasa prada impulsurilor sale si va duce totul la bun sfarsit.

Apoi el se intoarse catre dr. Greenshaw si continua.

– Cred ca e timpul sa aduceti targile. Dumneata, domnule comandor, ai putea sa chemi patru muncitori sa vina sa-i mute pe targi si apoi sa-i duca pana la elicopter? Ma tem, John, ca n-o sa calatoresti intr-o companie prea placuta. Ma refer la Durand si Aaron. Legati fedeles, bineinteles.

– Pai, multumesc foarte mult.

– Uneori pot sa fiu tot atat de smecher ca tine. N-as vrea sa-i dau ocazia lui Cronkite sa puna mana pe Seawitch. N-am nici cea mai mica idee ce-o fi vrand sa faca, dar un individ foarte motivat si cu o minte vicleana poate sa faca aproape orice si-a pus in cap. Daca reuseste cumva sa-si duca actiunea la bun sfarsit, nu vreau ca Durand si Aaron sa ma arate cu degetul cum ca eu as fi de vina. Ar trebui sa raman un seismolog discret si inofensiv.

Larsen dadu cateva ordine la telefon, apoi merse impreuna cu Mitchell in camera unde se afla lordul Worth. Acesta era la telefon ascultand cu o figura incruntata. Marina se uita la Mitchell cu o expresie tot atat de amenintatoare ca a tatalui ei.

– Imi inchipui c-ai mai imprastiat pe platforma cativa morti, nu-i asa?

– Imi faci o grava nedreptate. Nu mai am pe cine sa omor.

Ea tresari putin si isi muta privirea de la el. Larsen zise:

– Nava e in mainile noastre, lady Marina. Ne asteptam la necazuri un pic mai mari peste vreo zece minute, dar o sa ne descurcam.

Lordul Worth puse receptorul in furca.

– Ce vrei sa spui?

– Cronkite trimite niste intariri cu elicopterul. Nu multi - opt sau noua. Nu vor avea nici o sansa. El are impresia ca tot Durand e sef aici.

– Eu nu cred.

– E in stare de inconstienta si legat fedeles. Iar Aaron, de asemenea.

Nerabdarea se citea pe fata lordului Worth.

– Vine si Cronkite cu ei?

– Nu.

– Mare pacat. Am mai primit o veste proasta. Torbello e avariat.

– Sabotaj?

– Nu. Principala conducta care furniza combustibil motorului s-a fisurat E doar o chestie temporara, desi, s-ar putea ca reparatia ei sa dureze cateva ore. Dar nu sunt motive de ingrijorare, iar din jumatate in jumatate de ora vor sosi rapoarte referitoare la stadiul in care se gaseste lucrarea.

Din pacate, se mai ivise si o alta problema. Nici una din marile companii maritime de asigurare din Londra nu auzise de existenta navei Questar. Mai mult decat atat, Corporatia Maritima a Golfului raportase disparitia vasului sau de supraveghere seismologica din Freeport. Era vorba despre Hammond.

Marina SUA avea si ea doua motive de neliniste. Guvernul american Se ca distrugea submarinele uzate, fie ca le vindea in strainatate; dar niciodata nici unul nu ajunsese in mana companiilor comerciale sau a persoanelor particulare. Pe de alta parte, de-a lungul coastei Golfului nu existau submersibile de tip Cousteau.

Soneria telefonului tarai. Lordul Worth conecta legatura la difuzoarele din perete. Radiotelegrafistul comunica scurt:

– Elicopter, zburand la joasa inaltime, directia nord-vest, la cinci mile distanta.

– Ei, asta acum! exclama Larsen. Trebuie sa fie o diversiune. Vii, Mitchell?

– Imediat. Trebuie sa scriu un biletel. Iti aduci aminte?

– Desigur, biletelul.

Larsen pleca. Mitchell scrise cu creionul un biletel al carui text, cat se poate de clar, nu putea sa dea nastere vreunei interpretari gresite. Apoi il impaturi, il vari in buzunar si se indrepta spre usa. Lordul Worth zise:

– Te superi daca vin si eu?

– Pai, n-ar fi nici un pericol, dar cred c-ar fi mai bine sa stati aici si sa ascultati mesajele radar, radio si sa controlati toate celelalte aparate de supraveghere senzoriala atasate la masivele cabluri de ancorare.

– In regula. Si o sa-i telefonez Secretarului de Stat sa vad daca a reusit sa ma scape de blestematele alea de nave de razboi.

Marina spuse cu blandete:

– Daca nu e nici un pericol, vin si eu cu voi.

– Nu.

– Ai un vocabular foarte limitat, domnule Mitchell.

– Decat sa faci pe eroina, mai bine ai fi o noua Florence Nightingale[8] - sunt aici doi raniti grav care au nevoie de ajutor.

– Esti mult prea autoritar, Mitchell.

– Cu alte cuvinte, sunt un porc de caine.

– Cum ti-ai putea imagina ca m-as marita cu unul ca tine?

– Nu ma intereseaza ce-ti imaginezi tu. De fapt, nici nu te-am cerut de sotie.

Apoi pleca.

– Asta-i buna! exclama ea, uitandu-se neincrezatoare la tatal ei, dar lordul Worth isi stapanea rasul cum nu se putea mai bine. Dupa aceea ridica receptorul si ceru sa fie deschise capetele de eruptie si sa inceapa din nou forarea.

Elicopterul tocmai se pregatea sa aterizeze cand Mitchell ii gasi pe Larsen, Palermo si oamenii acestuia in obscuritatea navei-baza. Luminile platformei fusesera micsorate, dar eliportul era iluminat la maximum. Palermo avea la dispozitie sase proiectoare portabile. Ii facu semn din cap lui Mitchell, apoi se indrepta agale catre eliport. In mana ducea un plic.

Dupa ce elicopterul ateriza, usa se deschise si niste indivizi cu arme automate in maini, ingrijorator de multe, incepura sa coboare. Palermo spuse:

– Eu sunt Marino. Cine-i seful vostru?

– Eu. Mortensen, replica un tanar corpolent cam nevrozat ce parea mai degraba un locotenent tanar si istet decat asasinul care era cu siguranta. Am crezut ca Durand e seful aici.

– Asa e. Dar acum poarta o discutie scurta si importanta cu lordul Worth. Te asteapta in camera lordului.

– De ce reflectoarele de punte sunt asa de slabe?

– O cadere de tensiune. Se rezolva. Eliportul are generator propriu, spuse Palermo, dupa care arata cu degetul intr-acolo.

Mortensen incuviinta si porni in acea directie insotit de cei opt oameni ai sai. Palermo zise:

– Va ajung si eu din urma imediat Am un mesaj personal pentru pilot, de la Cronkite.

Palermo se urca in elicopter. Il saluta pe pilot si zise:

– Am aici un mesaj pentru dumneata de la Cronkite.

Pilotul paru surprins de-a binelea.

– Mi s-a dat ordin sa ma intorc imediat.

– N-o sa dureze mult. Se pare ca Cronkite vrea sa stea de vorba cu lordul Worth si fiicele sale.

Pilotul ranji si lua plicul de la Palermo. Il deschise, examina ambele fete ale unei foi albe de hartie si spuse:

– Ce inseamna asta?

– Priveste! i se adresa Palermo, aratandu-i un pistol cam de marimea unui mic tun.

– Nu pot sa sufar eroii morti.

Luminile platformei se stinsera si cele sase proiectoare se aprinsera. Vocea tunatoare a lui Larsen se facu auzita cat se poate de clar:

– Aruncati armele. N-aveti nici o sansa.

Unul dintre oamenii lui Mortensen, spre ghinionul sau, gandi altfel. Se napusti pe puntea platformei, trase o rafala de gloante cu pusca mitraliera si reusi sa distruga un proiector. Dar placerea lui fu de scurta durata, deoarece cazu mort inainte ca proiectorul spart sa inceteze a mai lumina. Ceilalti opt aruncara armele.

– Vezi? Eroii morti nu mai sunt de folos nimanui. Vino. Opt din cei noua, impreuna cu pilotul, au fost dusi intr-o magazie fara geamuri, si incuiati. Cel de-al noualea, Mortensen, a fost dus in camera de radioemisie, unde, peste putin timp, aparu si Mitchell. Pentru aceasta ocazie, Mitchell se imbracase cu un costum de cazangiu si isi pusese o gluga, ceea ce nu numai ca-i masca fata, dar ii schimba si vocea. Nu voia sa fie identificat.

Apoi scoase hartia pe care facuse insemnarile, propti teava pistolului in gatul lui Mortensen, ii spuse sa-l contacteze pe Cronkite si sa-i citeasca raspicat mesajul. Dupa aceea ii atrase atentia ca la cea mai mica nerespectare a scenariului ii va zbura creierii. Mortensen nu era nebun, iar de-a lungul activitatii sale bogate infruntase moartea de mai multe ori. Facu legatura, raporta ca totul este in ordine, ca el si cu Durand controlau pe deplin situatia pe Seawitch, dar ca s-ar putea sa dureze cateva ore pana sa se intoarca elicopterul, deoarece, in ultimul moment, o pana de motor defectase trenul de aterizare.

Cronkite paru foarte satisfacut si inchise.

Cand Larsen si Mitchell se intoarsera in cabina lordului Worth, acesta parea mai vesel decat pana atunci. Pentagonul ii comunicase ca ambele vase din Cuba, precum si cel din Venezuela fusesera oprite in larg si se parea ca asteapta noi instructiuni. Torbello pornise iar ia drum si era asteptat sa soseasca la Galveston peste nouazeci de minute. Lordul Worth s-ar fi simtit mai putin satisfacut daca ar fi stiut ca Torbello, tremurand din toate incheieturile, se afla la cateva sute de mile distanta de Galveston, navigand spre sud-vest pe marea linistita. Mulhooney n-avea nici un chef sa mai zaboveasca.

Marina spuse pe un ton acuzator:

– Am auzit ca s-au tras focuri de arma.

– Doar focuri de avertizare in aer, zise Mitchell. Ca sa bage frica-n ei.

– I-ati facut pe toti prizonieri. Lordul Worth zise iritat:

– Nu vorbi prostii. Te rog sa te potolesti. Eu si comandorul avem de discutat treburi mult mai importante.

– Noi plecam, spuse Mitchell. Apoi se uita la Marina si continua:

– Hai sa-i conducem pe pacienti.

Mersera in urma targilor pana la elicopter, insotiti de Durand si Aaron - amandoi cu mainile strans legate la spate -, dr. Greenshaw si unul dintre oamenii lui Palermo, un individ amenintator inarmat cu o pusca de vanatoare, care urma sa-i pazeasca pe prizonieri pana ce vor ajunge pe uscat.

Mitchell se adresa Marinei:

– Ultima sansa.

– Nu.

– O sa facem un cuplu formidabil, zise trist Mitchell. Adica monosilabic.

Isi luara ramas bun, privira elicopterul inaltandu-se si se intoarsera in cabina lordului Worth. El si Larsen nu aveau o mina prea vesela. Fiecare la cate un telefon, se straduiau, fara nici un efect, sa mai obtina cateva vase petroliere. De fapt, mai erau cateva vase goale, cu o capacitate bruta de incarcare de 50 tdw, pe coasta sudica si estica, dar toate apartineau celor mai mari companii petroliere, care mai degraba ar fi dat faliment decat sa-si inchirieze vreun vas Companiei Petroliere Worth Hudson. Cele mai apropiate petroliere de un asemenea tonaj erau fie in Marea Britanie sau Norvegia, fie in Mediterana, iar aducerea lor ar fi insemnat o pierdere de timp inadmisibila, ca sa nu mai vorbim despre bani, care sunt foarte aproape de inima lordului Worth. El si Larsen se gandisera chiar sa aduca unul dintre superpetrolierele lor, dar pana la urma se razgandisera. Datorita uriasei capacitati de incarcare a acestor vase, pierderile ar fi fost extrem de mari. Iar ceea ce se intamplase cu Crusader ar putea sa se intample chiar si cu un supertanc. Este adevarat, ele erau asigurate la Lloyd, dar reprezentantii acestei auguste firme, care cercetau accidentele maritime, erau cat se poate de evazivi, prudenti si circumspecti. Cu toate ca intotdeauna luau decizia cea mai buna, acest lucru dura foarte mult timp.

Un alt apel sosi de pe Torbello. Urmandu-si cursul firesc, se estima ca va sosi la Galveston dupa o ora. Lordul Worth spuse cu tristete ca nu mai aveau decat doua petroliere in functiune: prin urmare, vor trebui sa-si incarce programul si mai mult.

Dupa o jumatate de ora, un alt mesaj sosi de pe vas.

O jumatate de ora pana la Galveston. Lordul Worth ar fi trebuit sa se simta mai putin linistit daca ar fi stiut ca acum, dupa lasarea intunericului, Starlight, lasand Georgia acolo unde era, se indrepta deja spre Seawitch, cu motoarele functionand cu baterii electrice. Sansele ca radiolocatorul subacvatic al platformei Seawitch sa-l detecteze erau extrem de mici. Starlight transporta tot felul de mine, care de care mai sofisticate, toate putand fi teleghidate.

Mai trecu inca o jumatate de ora inainte de a sosi vestea ca Torbello a fost ancorat in deplina siguranta la Galveston. Lordul Worth ii zise lui Larsen ca avea de gand sa ia legatura imediat cu autoritatile portuare din Galveston ca sa-l asigure cat mai repede, indiferent de cati bani ar fi costat.

Obtinu legatura in numai un minut - oameni ca lordul Worth nu sunt lasati niciodata sa astepte. Cand isi formula pretentiile pe un ton autoritar, capitanul portului ramase mut de uimire. Apoi spuse:

– Nu-mi pot da seama despre ce vorbiti, Sir.

– La dracu', eu stiu intotdeauna despre ce vorbesc.

– Nu si-n cazul asta, lord Worth. Ma tem c-ati fost informat gresit sau vi s-a facut o farsa. Torbello n-a sosit.

– Dar ce dracu', tocmai am aflat.

– O secunda, va rog.

Secunda se transforma in treizeci de secunde, timp in care Mitchell ii aduse prevenitor lordului Worth un pahar cu whisky, din care lordul sorbi jumatate. Apoi vocea de la celalalt capat se auzi din nou.

– Vesti proaste. Nu numai ca nu e nici urma de petrolierul dumneavoastra, dar antenele noastre radar n-au detectat nici un vas de asemenea dimensiuni pe o raza de patruzeci de mile.

– Atunci ce dracu' i s-ar fi putut intampla? Am vorbit acolo acum doua trei minute.

– Ati primit indicatorul de apel de acolo?

– Da, la dracu'.

– Atunci inseamna ca nu i s-a intamplat nici un rau.

Lordul Worth inchise, fara sa multumeasca macar pentru amabilitate. Se incrunta la Larsen si la Mitchell de parca ei ar fi fost de vina pentru ce se intamplase.

In cele din urma spuse:

– Capitanul de pe Torbello s-a smintit de-a binelea, altceva nu-mi pot imagina.

Mitchell zise:

– Iar eu cred ca e inchis la loc sigur, in propria nava. Lordul Worth replica foarte ironic:

– Pe linga alte calitati pe care le ai, acum esti si mediu.

– Torbello al dumneavoastra a fost atacat de banditi.

– Atacat de banditi! Atacat de banditi? Acum tu te-ai smintit de-a binelea. Cine a mai auzit ca un vas petrolier sa fie atacat de banditi?

– Cine a mai auzit ca un avion cu reactie sa fie atacat de banditi pana cand s-a produs una ca asta? Dupa ce s-a intamplat cu Crusader la Galveston, capitanul de pe Torbello ar fi trebuit sa fie mult mai precaut atunci cand e abordat de persoane de pe un alt vas, cu exceptia cazului ca e vorba de o ambarcatiune cat se poate de respectabila. Exista doua feluri de ambarcatiuni de genul asta: ale marinei si ale pazei de coasta. Am aflat ca s-a furat de la Corporatia Maritima a Golfului un vas de supraveghere. Multe vase de felul asta sunt foste ambarcatiuni de paza dotate cu eliport, astfel incat un elicopter sa-l poata folosi pentru bombardarea cu grenade. Nava se numea Hammond. Cu legaturile pe care le aveti, ati putea afla in cateva minute.

Lordul Worth afla intr-adevar in cateva minute. El spuse:

– Deci, ai avut dreptate.

Era atat de uimit incat nici macar nu-si ceru scuze. Apoi zise:

– Iar asta, bineinteles, era Questar cu care Cronkite a navigat din Galveston. Numai Dumnezeu stie sub ce nume circula acum. Ce mai urmeaza, ma intreb?

Mitchell spuse:

– Un telefon de la Cronkite, cred.

– De ce sa-mi telefoneze?

– Cine stie ce grozavii i-or mai fi trecand prin minte, banuiesc. Nu stiu.

Lordul Worth nu se dadea batut cu una cu doua. Avea prieteni puternici si influenti. Telefona unui prieten amiral de la comandamentul marinei din Washington si-i ceru sa-l ajute cu un vas de salvare. Acesta se scuza, spunand ca pentru asa ceva are nevoie de permisiunea comandantului suprem - de fapt, a presedintelui. Se parea ca presedintele manifesta o atitudine de dezinteres in aceasta privinta. Nici el, nici Congresul nu agreau prea mult companiile petroliere care si-au batut joc de atatea ori de ei, ceea ce era cat se poate de nedrept pentru lordul Worth, care nu-si batuse joc niciodata de nimeni de la Washington. Mai mult decat atat, cautarea s-ar intinde aproape sigur dincolo de jurisdictia apelor teritoriale. Pe de alta parte, ploua cu galeata in regiunea Golfului si cu toate ca radarul lor putea sa identifice o suta de nave in zona, observarea lor era imposibila.

Incerca la CIA Lipsa lor de interes era si mai mare. Cu cativa ani in urma se cam facusera de ras in public, iar acum in tot timpul liber isi lingeau ranile.

Cei de la FBI ii reamintira scurt ca activitatea lor se rezuma la treburile interne si ca, oricum, sufera de rau de mare ori de cate ori se aventureaza pe apa.

Lordul Worth se gandi sa faca apel la ONU, dar Larsen si Mitchell il convinsera sa nu intreprinda o asemenea actiune. Nu numai statele din Golf s-ar opune propunerii sale, dar si Venezuela, Nigeria, toate statele comuniste si toate tarile lumii a treia ar spune un nu hotarat oricarei interventii: iar ONU nu avea puterea legala sa initieze o asemenea actiune. Pe de alta parte, probabil ca reprezentantii ONU dormeau la ora aceea.

Pentru prima data in viata, se parea ca lordul Worth este in incurcatura. Sansa parea sa nu mai tina cu el. Dar lordul Worth descoperea ca, intr-o asemenea ocazie, era tot atat de supus greselii ca oricare alt muritor: in cateva secunde putea sa piarda totul.

O voce rasuna in difuzor. Era, asa cum prevazuse, vocea lui Cronkite. Se bucura sa-l informeze pe lordul Worth ca nu erau motive de ingrijorare cu privire la Torbello, deoarece acesta se afla in maini sigure.

– Unde? intreba lordul Worth.

Daca fiica lui n-ar fi fost de fata, cu siguranta ca lordul ar fi insotit intrebarea cu cateva epitete.

– Prefer sa nu spun deocamdata. Voi mentiona totusi ca e ancorat in siguranta in apele teritoriale ale unei tari din America Centrala. Intentia mea e sa aduc petrol in tara asta saraca si lipsita de resurse naturale - el nu mentiona ca avea intentia sa-l vanda la jumatate de pret, ceea ce i-ar fi adus un venit de sute de mii de dolari - iar apoi o sa duc petrolierul ala de-acolo si o sa-l scufund la o adancime de o suta de stanjeni. Desigur, numai daca nu…

– Daca nu ce? intreba lordul Worth cu o voce iritata intr-un mod specific.

– Numai daca nu vrei sa inchizi capetele de eruptie de pe Seawitch si nu vrei sa opresti pomparea si forarea.

– Esti nebun.

– Ce-ai spus?

– Criminalii tai au facut-o deja. Nu ti-au povestit?

– Vreau o dovada. Il vreau pe Mortensen. Lordul Worth zise plictisit:

– Asteapta. Ti-l aducem indata.

Mitchell se duse dupa el. Pe drum, Mitchell il informa din nou in amanuntime pe Mortensen cu privire la ce trebuie sa spuna. Ii confirma lui Cronkite ca pomparea si forarea fusesera oprite. Cronkite isi exprima satisfactia, iar legatura radio se intrerupse. Mitchell indeparta pistolul din ceafa lui Mortensen si doi dintre oamenii lui Palermo il luara din camera. Mitchell isi scoase gluga, iar Marina il privi cu un amestec de oroare si de neincredere.

Ea sopti:

– Era gata sa-l omori.

– Deloc. Aveam de gand sa-l mangai pe crestet si sa-i spun ce baiat bun e. Te-am rugat sa pleci de pe platforma asta.

CAPITOLUL 9

Abia incepuse lordul Worth sa se gandeasca la ceea ce are de facut ca se si pomeni in camera cu doi indivizi. Unul era Palermo, iar celalalt Simpson, unul din membrii echipajului. Datoria acestuia din urma era sa supravegheze sistemele de interceptare senzoriala atasate de picioarele platformei si elasticitatea cablurilor de ancorare. Se vedea limpede ca este intr-o stare de agitatie teribila.

Lordul Worth intreba:

– Ce grozavie ne mai rezerva soarta acum?

– E ceva in neregula la utilaj. Instrumentele mele nu mai functioneaza asa cum trebuie. Un obiect, ceva metalic, dupa toate aparentele, Sir, e in contact intermitent cu piciorul vestic.

– Nu poate fi nici o indoiala? intreba iar lordul Worth, iar Simpson scutura din cap. Pare foarte ciudat ca Cronkite incearca sa distruga Seawitch, la bord aflandu-se oamenii lui.

Mitchell zise:

– Poate ca nu vrea sa-l distruga complet, ci numai sa faca inutilizabil piciorul ala care, pierzandu-si flotabilitatea, va determina o balansare a platformei Seawitch, astfel incat mecanismele de forare si pompare sa nu mai functioneze. Orice e posibil. Sau poate ca e dispus sa-si sacrifice oamenii ca sa puna mana pe dumneavoastra.

Apoi se intoarse catre Palermo si i se adresa:

– Stiu ca ai la bord un aparat special cu care se poate respira sub apa. Arata-mi-l.

Dupa aceea plecara. Marina spuse:

– Presupun ca s-a dus sa mai omoare pe careva. Nu e prea omenos, nu-i asa?

Lordul Worth o privi fara entuziasm.

– Daca tu spui ca nu e omenos pentru ca nu vrea sa mori, atunci e intr-adevar neomenos. Exista o singura persoana de care ii pasa la bordul platformei asteia si tu stii asta al naibii de bine. Nu m-am gandit niciodata ca s-ar putea sa-mi fie rusine de fiica-mea.

Palermo avea, de fapt, doua aparate speciale pentru scufundare, dar Mitchell alese doar unul. Palermo nu era un om care sa se lase impresionat cu una cu doua, dar il vazuse la treaba pe Mitchell in destule randuri si nu-i punea la indoiala judecata. In foarte scurt timp, Mitchell si celalalt individ, pe nume Sawyers, se imbracara in costume de scafandru si se echipara cu pusti-harpon cu aer comprimat, ce se puteau reincarca, si cutite suedeze. Fura coborati in apa in singurul mod cu putinta de care dispunea o asemenea gigantica PPE - intr-o cusca cu ochiuri de sarma prinsa de bratul macaralei. O data ajunsi la nivelul apei, deschisera usa, se scufundara si inotara pana la uriasul picior vestic.

Simpson nu gresise. Doi indivizi trudeau din greu acolo. Lucrau amandoi legati, cu ajutorul unor conducte de aer si cabluri, de puntea unui vas, la o inaltime de circa douazeci de picioare deasupra. Ambii purtau pe casti lampi de mina puternice. Erau foarte ocupati sa ataseze mine obisnuite si mine magnetice conventionale, pe care le lipeau de piciorul enorm. Mitchell considera ca aveau la dispozitie suficiente explozive sa arunce in aer Turnul Eiffel. Poate Cronkite avea de gand sa distruga piciorul. Era mai mult decat probabil ca individul isi iesise din minti.

Cei doi sabotori erau nu numai foarte angrenati in ceea ce faceau, dar se dovedeau si preocupati exclusiv de munca lor, astfel incat nu observara ca Mitchell si Sawyers se apropiasera pe furis de ei. Cei doi scafandri isi ajustara mastile, se privira in ochi - era suficienta lumina reflectata de ceilalti scafandri si reusira sa faca acest lucru - si incuviintara din cap simultan.

Fara sa-si faca prea multe probleme, asemeni unor ucigasi de profesie, ii strapunsera cu harponul in spate pe cei doi sabotori. In ambele cazuri, moartea trebuie sa fi survenit instantaneu. Mitchell si Sawyers isi reincarcara pustile cu aer comprimat, apoi, ca masura de precautie, taiara in bucati cele doua tuburi cu oxigen ale victimelor, care, dupa cum era si normal, contineau de asemenea fire de legatura.

Pe Starlight, Easton si echipajul sau isi dadura imediat seama ca se intamplase ceva foarte grav. Mortii fura scosi, cu harpoanele infipte in spate, si in timp ce erau trasi peste rampa puntii, aparura doi membri ai echipajului, raniti, care strigara in culmea deznadejdii ca Mitchell si Sawyers isi atinsesera scopul. Daca respectivii fusesera raniti mai mult sau mai putin grav, era imposibil de precizat, dar toate cele intamplate il determinara pe Easton sa porneasca in cea mai mare graba si, de data aceasta, cu viteza maxima: motoarele faceau intr-adevar prea mult zgomot, dar intunericul era atat de dens incat doar o minune ar fi facut ca puscasii alertati de pe platforma sa-i dibuiasca la fix.

Cei doi scafandri, cu propriile lor felinare aprinse acum, inotara pana la locul unde minele si explozivele fusesera atasate de picioare. Atat de mine cat si de explozive erau atasate sigurante cu intarziere. Ei le detasara si le aruncara pe fundul oceanului. Apoi, ca masura de precautie, dezamorsara de asemenea detonatoarele. Explozivele, acum inofensive, fura desfacute si ele, iar dupa aceea avura aceeasi destinatie ca si sigurantele cu intarziere. In schimb, lasara cu prudenta minele la locul lor. Amandoi erau experti in explozive, dar nu in explozive de mare adancime. Minele, dupa cum pot confirma multi, sunt foarte inselatoare si imprevizibile. Se compun mai ales din incarcatura de TNT, amatol sau alt fel de exploziv conventional. In tubul lor central au un fir conductor, care este format dintr-un fel de exploziv cu combustie lenta, iar la capatul firului conductor se afla un detonator mobil, activat de presiunea marii, care are de obicei in componenta saptezeci si sapte de granule de fulminat de mercur. Chiar daca acest detonator este dezamorsat, firul conductor poate totusi sa explodeze sub presiune puternica. Nici unul dintre scafandri nu dorea sa arunce in aer ancorele actionate de electricitate sau cablurile de elasticitate atasate de ancore. Cu ajutorul macaralei, ei se intoarsera la platforma si intrara in camera de radioemisie. Trebuira sa mai astepte catva timp pana sa raporteze ceea ce facusera, deoarece lordul Worth purta o convorbire telefonica deloc amicala cu Cronkite. Marina sedea deoparte cu mainile inclestate, iar fata ei, in mod normal bronzata, palise. Se uita la Mitchell, iar apoi isi intoarse privirea de la el ca si cum n-ar mai fi vrut sa-l vada in ochi, ceea ce, in acel moment, probabil nici nu voia.

Cronkite era furios, nedandu-si, evident, seama ca vorbeste in prezenta unei femei.

– Esti un criminal ticalos, Worth. Mi-ai omorat trei dintre cei mai buni oameni, toti strapunsi cu harponul in spate.

Involuntar, Marina se uita din nou la Mitchell. Acesta avu impresia ca e un monstru fie din spatiul cosmic, fie din adancul marii: in orice caz, un monstru.

Lordul Worth nu se lasa nici el mai prejos.

– Ar fi o mare placere sa repetam operatiunea - de asta data cu tine in rolul principal.

Cronkite se sufoca de furie, apoi spuse ceva ce ar fi putut sa fie adevarat:

– Intentia mea era doar sa scot temporar din uz Seawitch, fara sa fac vreun rau celor aflati la bord. Dar daca vrei sa faci pe durul, va trebui sa-ti gasesti o alta Seawitch in douazeci si patru de ore. Daca, bineinteles, vei avea destul noroc sa supravietuiesti pierderii actualei Seawitch. O sa va arunc in aer pe toti.

Lordul Worth era mai calm acum.

– Ar fi interesant de stiut cum o sa faci asta. Am fost informat ca pretioaselor tale nave de razboi li s-a dat ordin sa se intoarca la baza.

– Exista mai mult de o modalitate de a va arunca in aer pe toti, zise Cronkite, foarte plin de sine. Intre timp, o sa descarc petrolul de pe Torbello, iar dupa aia o sa-l scufund.

De fapt, Cronkite n-avea deloc intentia sa scufunde vasul: Torbello era un petrolier inregistrat in Panama, iar Cronkite nu ducea lipsa de prieteni panamezi: intr-adevar, poti dispune de un tanc pentru o suma foarte mare de bani. Conversatia, daca un schimb de cuvinte atat de violent se poate numi astfel, se termina brusc.

Mitchell spuse:

– Un lucru e sigur. Cronkite minte de ingheata apele. Nu e in zona Americii Centrale. Legaturile radio nu s-ar fi facut atat de bine. Si l-am auzit discutand cu prietenul sau Durand. S-a hotarat sa nu vina cu elicopterul - ceea ce ar fi durat numai cincisprezece minute. Sta ascuns pe undeva, dincolo de linia orizontului.

Lordul Worth intreba:

– Cum au mers lucrurile acolo?

– Ati aflat de la Cronkite. N-am avut probleme.

– Te astepti la mai mult?

– Da. Dupa parerea mea, Cronkite pare mult prea sigur de el.

– Cum crezi ca va proceda?

– Nu stiu precis. S-ar putea sa repete figura. Lordul Worth parea neincrezator.

– Dupa tot ce i s-a intamplat?

– S-ar putea sa apeleze la ceva neasteptat. De un lucru sunt sigur. Daca va incerca sa repete figura, atunci va schimba tactica. Sunt sigur ca nu va incerca un atac aerian sau submarin pentru simplul motiv ca nu are - nu mai are - personal calificat pentru asa ceva. Deci, eu zic sa nu mai tineti in functiune radarul si sonorul subacvatic in noaptea asta. Daca tot a venit vorba, radiooperatorul dumneavoastra are si el nevoie de odihna - la urma urmelor, a avut mult de furca in ultima vreme. Totusi, am sa-l tin pe Simpson de paza. Numai pentru eventualitatea in care prietenii nostri vor mai da tarcoale pe la vreunul din picioarele de sprijin.

Palermo zise:

– Dar de asta data s-ar putea sa astepte. S-ar putea sa opereze aproape de suprafata. Au cu siguranta indivizi inarmati, gata sa-i apere pe scafandri, poate chiar si proiectoare cu infrarosii pe care s-ar putea sa nu le detectam de pe platforma. Dumneata si Sawyers ati avut noroc prima data, iar norocul depinde foarte mult de elementul surpriza: dar de asta data n-o sa mai fie nevoie de noroc pentru ca n-o sa fie nici o surpriza.

– N-avem nevoie de noroc. Lordul Worth n-ar fi furat toate bombele astea de adancime si nu le-ar fi adus la bord daca n-ar fi stiut ca unul din oamenii dumitale este expert in bombele de adancime. Ai un asemenea expert, nu-i asa?

– Bineinteles, raspunse Palermo, privindu-l cu indrazneala. Cronin. Fost subofiter. De ce?

– Ar putea aranja detonatorul astfel incat bomba de adancime sa explodeze imediat dupa ce lovesti sau la scurta vreme dupa asta?

– Cred ca da. De ce?

– O sa rostogolim pe platforma trei bombe de adancime pana la o distanta de, sa zicem, douazeci si cinci de yarzi de fiecare picior. Prietenul dumitale Cronin o sa ne sfatuiasca cum sa procedam. S-ar putea sa nu fi calculat eu bine distanta. Daca Simpson detecteaza ceva cu senzorii lui, atunci n-avem altceva de facut decat sa aruncam peste bord una din bombele de adancime. Explozia ar putea sau ar trebui sa n-aiba nici un efect asupra piciorului in cauza. Nu cred ca nava impreuna cu scafandrii ar suferi altceva decat o zdruncinatura puternica. Dar pentru scafandrii din apa, efectele socului s-ar putea sa fie fatale.

Palermo se uita la el cu o privire rece, experta.

– Pentru unul care ar trebui sa fie de partea legii, dumneata, Mitchell, esti cel mai mare ticalos pe care l-am intalnit.

– Daca vrei sa mori, poti s-o mai spui o data. Dar cred ca n-o sa beneficiezi de prea mult confort la noua sute de picioare adancime pe fundul Golfului. Ti-as propune sa te duci cu Cronin si alti doi din oamenii dumitale si sa aranjati bombele asa cum trebuie.

Mitchell merse sa-i vada la lucru pe Palermo, Cronin si ceilalti doi. Cronin fusese de acord cu estimarea lui Mitchell de a pune bombele de adancime la douazeci si cinci de yarzi distanta de picioare. In timp ce statea acolo, Marina se duse la el.

Ea spuse:

– Or sa mai moara si altii, nu-i asa, Michael?

– Sper ca nu.

– Dar te pregatesti sa ucizi, nu-i asa?

– Ma pregatesc sa supravietuiesc. Ma pregatesc sa supravietuim cu totii.

Ea il lua de brat.

– Iti place sa ucizi?

– Nu.

– Atunci cum se intampla ca te pricepi atat de bine?

– Trebuie s-o faca si pe asta cineva.

– Pentru binele umanitatii, nu?

– Nu trebuie sa-mi vorbesti asa, zise el; facu o pauza si apoi continua. Politistii ucid. Soldatii ucid. Aviatorii ucid. Nu trebuie sa le placa asta. In primul razboi mondial, un individ pe nume maresalul Foch a devenit cel mai decorat soldat pentru ca a fost responsabil de moartea unui milion de oameni. Faptul ca majoritatea fusesera oamenii lui n-a avut nici o importanta. Nu vanez, nu trag cu pusca, nici macar nu pescuiesc. Vreau sa spun ca-mi place carnea de miel, ca oricarui alt om de pe strada, dar nu i-as pune carligul in beregata ca sa-l tarasc pe camp timp de o jumatate de ora ca apoi sa moara de durere si oboseala. Tot ce fac eu e sa extermin viermii. Pentru mine, toti banditii, inarmati sau nu, sunt niste viermi.

– De-aia tu si John ati fost dati afara din politie?

– Trebuie sa-ti spun tie de ce?

– Ai ucis vreodata ceea ce tu si eu numim un om bun?

– Nu. Dar daca nu taci…

– In ciuda celor intamplate, cred ca s-ar putea sa ma marit cu tine.

– Eu nu te-am cerut de nevasta.

– Ei bine, ce mai astepti? Mitchell ofta, apoi zambi.

– Lady Marina Worth, ai vrea sa-mi faci onoarea…

In spatele lor, lordul Worth tusi. Marina se intoarse, iar expresia fetei sale arata ca numai educatia ei aristocratica o impiedica sa bata din picior.

– Taticule, ai un dar nemaipomenit sa apari la momentul cel mai nepotrivit.

Lordul Worth spuse cu blandete:

– Momentul potrivit, mai degraba. Sincere felicitari. Se uita la Mitchell si continua:

– Ei bine, ti-a cam luat timp, nu gluma. Totul e-n regula? Ai luat toate masurile de precautie?

– In masura in care pot sa intuiesc ceea ce trece prin mintea sireata a lui Cronkite.

– Increderea mea in tine, baiete, e totala. Pai, ar cam trebui sa ma duc la culcare - ma simt, poate nu fara motiv, extrem de obosit.

Marina zise:

– Si eu. Ei bine, noapte buna, logodnicul meu. Apoi il saruta usor si pleca impreuna cu tatal ei.

De aceasta data, increderea acordata de lordul Worth lui Mitchell era putin nemeritata. Acesta din urma facuse o greseala, desi fara nici o intentie, renuntand la serviciile radiooperatorului. Daca ar fi ramas pe pozitie, ar fi interceptat cu siguranta stirea referitoare la furtul de arme nucleare din Arsenalul Netley Rowan, iar Mitchell ar fi facut fara indoiala legatura.

In timp ce lordul Worth dormea de trei ore cu constiinta impacata, Mulhooney fusese extrem de activ. Isi descarcase cele 50 000 de tone de petrol si dusese Torbello hat, departe, pe mare, dincolo de orizont. Se intoarse dupa o ora impreuna cu doi complici si numai cu barca de salvare motorizata a navei, aducand vestea trista ca in timpul scufundarii petrolierului avusese loc o explozie teribila care-i decimase echipajul. Ei trei erau singurii supravietuitori. In acel moment, 'echipajul decimat', ducea Torbello spre sud, in Panama. Nenumaratele condoleante oficiale, parand sincere, erau de fapt, pune de ipocrizie: cand un petrolier explodeaza, barca lui de salvare motorizata nu ramane intacta. Republica nu avea relatii diplomatice cu Statele Unite, iar singurele lucruri pe care le-ar fi extradat cu bucurie in acea tara erau holera si ciuma. Un avion particular ii astepta pe cei trei la un aeroport mic. O data ce pasapoartele fura verificate, Mulhooney si prietenii lui plecara cu avionul, chipurile spre Guatemala.

Dupa cateva ore, ei sosira pe aeroportul international din Houston. Ramanandu-i o mare parte din cele zece milioane de dolari, Cronkite nu era omul care sa-si faca griji in eventualitatea ca vor aparea cheltuieli neprevazute. Mulhooney si prietenii lui inchiriara imediat un elicopter cu raza mare de actiune si pornira in directia Golfului.

Dupa inca o ora de somn, nederanjat de zgomotul unei explozii submarine puternice, lordul Worth fu trezit in mod neplacut de apelul telefonic al lui Cronkite, furios la culme, care-l acuza de moartea celorlalti doi oameni ai sai si-i aduse la cunostinta ca el, Cronkite, o sa se razbune crunt. Lordul Worth puse receptorul in furca fara sa se mai deranjeze sa raspunda, trimise dupa Mitchell si afla ca, intr-adevar, Cronkite incercase inca o data sa saboteze piciorul vestic. Se parea ca bomba de adancime isi facuse cu prisosinta datoria, intrucat la lumina proiectoarelor fusesera culese cadavrele celor doi scafandri, plutind pe apa. Ambarcatiunea care-i adusese nu putea sa fie serios avariata, deoarece se auzise zgomotul motorului pornind. In loc sa plece fara intarziere, ea disparuse sub utilaj si, pana cand cei de pe platforma ajunsera in partea cealalta, aceasta disparuse in intuneric si ploaie, incat le-ar fi fost imposibil s-o prinda din urma. Lordul Worth zambi satisfacut si se culca iar.

Mai trecu o ora, si lordul Worth n-ar mai fi zambit atat de satisfacut daca ar fi luat la cunostinta anumite actiuni stranii care aveau loc intr-un motel indepartat din Louisiana, aflat in proprietatea sa, pe care-l si administra. Acolo isi petrecea vacanta saptamanala echipajul de pe Seawitch, in cea mai stricta izolare. In afara de mancare, bautura, filme, televiziune si un bordel de clasa, care ar fi putut fi patronat de Sally Stanford insasi in zilele ei de glorie, totul din abundenta, acesta oferea toate placerile pe care si le-ar fi putut dori un echipaj de muncitori petrolisti aflati in timpul liber. Nici unul dintre ei n-ar fi dorit sa paseasca in afara portilor complexului: cand noua din zece erau cautati de reprezentantii legii, discretia totala reprezenta o cerinta de cea mai mare importanta.

Intrusii, in numar de aproximativ douazeci, sosira la miezul noptii. Erau condusi de un barbat - un humanoid ar fi fost cuvantul cel mai potrivit - pe nume Gregson: dintre toti asociatii lui Cronkite, el era de departe cel mai periculos si cel mai neindurator, avand moralitatea si instinctele unui sarpe cuprins de migrena din Indiile Occidentale. Cei din personalul de serviciu dormeau dusi, asa ca fura anesteziati fara sa-si dea seama.

Membrii echipajului dormeau si ei, dar intr-un alt mod si din motive diferite. Intrucat consumul de bauturi alcoolice este interzis la bordul utilajelor petroliere, iar echipajul petrecea ultima noapte inainte de intrarea in schimb, muncitorii trasesera tare pe ultima suta de metri. Unii erau chercheliti, altii pulbere. Imobilizarea lor nu dura mai mult de cinci minute, unii dintre ei dormind chiar si pusi in picioare. Cei doi membri ai echipajului care erau relativ treji incercasera sa opuna rezistenta. Gregson, cu o Beretta dotata cu amortizor, ii culca la pamant ca pe niste caini vagabonzi. Captivii fura impinsi intr-un camion de mobila tip, temporar sustras de undeva, si transportati intr-o magazie abandonata si foarte izolata de la marginea orasului. Era o cladire cam insalubra, dar corespundea perfect intentiilor lui Gregson. Prizonierii nu fura legati si nici nu li se puse calusul in gura, ceea ce ar fi fost inutil in prezenta a doi paznici inarmati cu obisnuitele carabine, care erau de natura sa intimideze. De fapt, nici de carabine nu era nevoie: captivii ametiti cazusera intr-un somn greu.

Lordul Worth dormea linistit de sase ore cand Gregson si oamenii lui isi luara zborul cu unul din elicopterele sale. Cei doi piloti se opusera mai intai, nedorind sa-i accepte ca pasageri, dar pustile Schmeisser sunt foarte convingatoare intotdeauna.

Dupa ce mai trecu o ora, Mulhooney si cei doi colegi ai sai aterizara pe eliportul liber al Georgiei. Intrucat elicopterul lui Cronkite era temporar parasit pe Seawitch, el n-avu nici o remuscare sa puna mana atat pe elicopter cat si pe pilotul sau ghinionist.

Aproape in aceeasi clipa, un alt elicopter ateriza pe Seawitch si din el coborara un pasager solitar si un pilot. Pasagerul era dr. Greenshaw si parea, ceea ce si era de fapt, un batranel foarte obosit. Se duse la infirmerie si, fara sa-si mai scoata hainele, se intinse pe unul din paturile de campanie, incercand sa doarma. Se gandi ca, poate, ar fi trebuit sa-l instiinteze pe lordul Worth ca fiica lui Melinda si John Roomer se afla in maini bune si se simt bine: dar vestile bune pot sa astepte.

Dupa inca o ora de somn, a opta, la revarsatul zorilor, lordul Worth, care dormise bine, se trezi, isi intinse oasele cu voluptate, isi imbraca splendidul halat inflorat si iesi la plimbare pe platforma. Ploaia se oprise, soarele se arata la orizont si, dupa toate probabilitatile, se parea ca va fi o zi frumoasa. Felicitandu-se in sinea lui de premonitia pe care o avusese ca nu se va intampla nici un necaz in timpul noptii, se intoarse in apartamentul sau ca sa se spele, asa cum facea tacticos in fiecare dimineata.

Felicitarile adresate de lordul Worth premonitiei sale erau cu totul premature. Cu cincisprezece minute in urma, radiooperatorul, revenit in post, prinse o informatie care nu-i placu deloc si se duse direct in camera lui Mitchell. Asemenea celorlalti de la bord, inclusiv Larsen si Palermo, el stia ca omul care trebuia contactat in caz de urgenta era Mitchell: gandul de a-l alarma pe lordul Worth nu-i trecuse prin cap.

Il gasi pe Mitchell barbierindu-se. Mitchell parea obosit, ceea ce nu era deloc surprinzator deoarece statuse treaz aproape toata noaptea. Mitchell spuse:

– S-a mai intamplat ceva?

– Nu stiu, zise radiooperatorul, inmanandu-i lui Mitchell textul transmis prin intermediul teleimprimatorului.

Mitchell citi:

– 'Doua arme nucleare tactice furate din Arsenalul Netley Rowan ieri dupa-amiaza. Se presupune ca au fost transportate cu avionul sau cu elicopterul in sud, spre Golful Mexic, catre o destinatie necunoscuta. Lumea intreaga este in stare de alerta. Oricine poate da informatii sa'… Iisuse! Sa dai o asemenea lovitura. Fa uz de numele lordului Worth. Vin cu dumneata intr-un minut.

Mitchell fu gata in treizeci de secunde. Operatorul spuse:

– Am trecut deja prin multe. Dar acum nu stiu cine poate sa ne ajute.

– Da-mi telefonul ala. Alo? Ma numesc Mitchell. Cu cine vorbesc, va rog?

– Colonelul Pryce.

Tonul nu era chiar distant, ci doar ca al unui ofiter superior care vorbeste cu un civil.

– Lucrez pentru lordul Worth. Puteti verifica asta la politia din Lauderdale, la Pentagon sau la Departamentul de Stat, zise Mitchell, dupa care se adresa operatorului, dar suficient de tare cat sa auda Pryce: Adu-i aici pe lordul Worth. Nu-mi pasa daca face baie, adu-l aici acum. Domnule colonel Pryce, un ofiter de rangul dumneavoastra ar trebui sa stie ca fiicele lordului Worth au fost rapite. Am fost angajat sa le gasesc si asta am si facut. Mai important e faptul ca utilajul asta petrolier, Seawitch, e amenintat cu distrugerea. S-a incercat pana acum de doua ori. Au dat gres. Apoi daca veti intreba Pentagonul, vi se va confirma ca ei au oprit trei nave de razboi straine care se indreptau incoace cu scopul de a distruge Seawitch. Cred ca armele astea nucleare se indreapta tot catre noi. Vreau informatii despre aceste arme tactice si trebuie sa va avertizez ca lordul Worth va interpreta orice eschivare de a-i furniza informatia asta ca o grava neglijare a datoriei dumneavoastra. Si stiti ce putere nemasurata are lordul Worth.

Tonul vocii colonelului Pryce suferi o schimbare mai mult decat subtila.

– Nu e nevoie sa ma amenintati.

– O clipa. Tocmai a sosit lordul Worth.

Mitchell il instiinta pe scurt cu privire la ceea ce spusese, luandu-si toate masurile de precautie ca Pryce sa auda tot ce vorbea:

– Afurisitele astea de bombe nucleare! De-aia a zis Cronkite c-o sa ne arunce in aer! exclama lordul Worth, smulgand telefonul din mana lui Mitchell. Aici lordul Worth. Am o legatura telefonica directa cu Secretarul de Stat, dl. Belton. As putea sa-l contactez in cincisprezece secunde. Vrei sa fac asta?

– Nu e nevoie, lord Worth.

– Atunci fa-ne o descriere detaliata a blestematelor de dracii si spune-ne cum functioneaza.

Pryce, aproape zelos, le facu descrierea. Era aproximativ aceeasi cu cea pe care capitanul Martin o facuse falsului colonel Farquharson.

– Dar Martin e un ofiter nou in meserie si nu stie toate detaliile. Armele astea nucleare - mai mult decat niste simple bombe - sunt probabil de doua ori mai eficiente decat a spus el. N-au luat tipul de care aveau nevoie, armele astea n-au nici un buton negru care sa le opreasca in caz de forta majora. Si pot fi programate pentru nouazeci de minute, nu pentru saizeci. Si pot fi activate prin radio.

– Ceva complicat? Adica, vreun numar VHF[9] sau altceva de genul asta?

– Ceva foarte simplu. Nu va puteti astepta ca in febra unei batalii soldatul sa-si aminteasca numere incurcate. E pur si simplu un dispozitiv in forma de para cu un sigiliu de plastic. Il rupeti si intoarceti comutatorul negru la trei sute saizeci de grade! E important sa retineti ca intoarcerea comutatorului va dezamorsa mecanismul detonator din dispozitivul nuclear. Poate fi intors la loc oricand.

– Daca va fi folosit impotriva noastra? Avem un rezervor de depozitare imens in apropiere. Asta n-ar cauza o scurgere masiva de petrol?

– Draga prietene, petrolul este in esenta un combustibil si se evapora mult mai usor decat otelul.

– Multumesc.

– Mi se pare ca vreti un escadron de bombardiere supersonice. Dar va trebui mai intai sa obtin permisiunea Pentagonului.

– Multumesc inca o data.

Lordul Worth si Mitchell se indreptara spre apartamentul celui dintai. Lordul Worth spuse:

– Doua lucruri. Putem doar sa presupunem, desi ar fi periculos sa nu presupunem, ca draciile alea blestemate ne sunt destinate noua. Pe de alta parte, daca tinem sub control radarul, sonorul subacvatic si posturile de observatie, nu vad cum ar reusi Cronkite sa se apropie si sa lanseze blestematiile alea.

– E greu de inchipuit cum ar face-o. Dar atunci e greu de imaginat si ce-i trece prin minte nebunului astuia.

Din elicopterul lordului Worth, Gregson lua legatura cu Georgia.

– Suntem la cincisprezece mile. Cronkite replica:

– Vom ajunge si noi pe calea aerului peste zece minute.

Un difuzor harai in camera lordului Worth.

– Un elicopter se apropie dinspre nord-est.

– Nici o problema. Echipajul de serviciu vine la post.

Lordul Worth se intorsese sa-si continue dusul cand elicopterul cu echipajul de serviciu ateriza. Mitchell se afla in laboratorul sau, semanand leit cu un om de stiinta in halatul sau alb si cu ochelari. Dr. Greenshaw dormea inca.

Cu exceptia pilotilor cu catuse la maini si cu calusul in gura, pasagerii elicopterului nu prezentau nici un senin de violenta. Coborara unul dupa altul in liniste si in ordine. Membrii echipajului de serviciu ii observara la sosire fara prea mare interes. Fusesera educati sa-si vada de treaba si aveau motive personale bine intemeiate sa nu intre in contact cu necunoscuti. De-a lungul coastei, lordul Worth poseda nu mai putin de noua utilaje petroliere - toate inchiriate si platite in mod egal - si, din motive cunoscute cel mai bine de firea lui vicleana, obisnuia sa-si roteasca regulat echipele de foraj. Noilor sositi le atarnau de umar obisnuitii saci cu haine. Acei saci aveau prea putine haine si nu era vorba despre haine de purtare: hainele de acolo nu faceau altceva decat sa ascunda conturul pistoalelor automate si al altor arme mult mai periculoase din interiorul sacilor.

Datorita instructiunilor pe care le primise de la Cronkite prin intermediul lui Durand, Gregson stia exact unde sa mearga. Observa prezenta a doi paznici care trandaveau si ii trimise pe lumea cealalta.

Isi duse oamenii in comandamentul de rasarit unde ei isi pusera sacii pe platforma si ii desfacura. Geamurile se facura tandari, iar ceea ce urma fu un masacru de o salbaticie nemaiintalnita. In cateva secunde, mitralierele, aruncatoarele cu reactie si devastatoarele aruncatoare de flacari, precedate de o rafala de grenade cu gaze lacrimogene distrusera totul inauntru. Cei doi paznici din apropiere fura secerati chiar in momentul cand isi scoteau armele. Unicul supravietuitor fu Larsen, care statea in camera lui din spate: Palermo si toti oamenii lui erau morti.

Patru indivizi aparura aproape simultan din spatele platformei. Desi acele incaperi erau izolate fonic, zgomotul de afara fusese prea patrunzator ca sa nu fie auzit. Dintre acestia patru, doi indivizi purtau halate albe, unul avea un kimono japonez, iar al patrulea, un paznic cu parul negru, era imbracat cu o manta. Unul dintre oamenii lui Gregson trase doua focuri in directia celui mai apropiat individ, cel imbracat cu halat alb, iar Mitchell se clatina si cazu pe spate. Gregson il lovi brutal in incheietura mainii pe cel care trasese, acesta gemu de durere, iar arma ii cazu din mana tremuranda.

– Idiotule! tuna Gregson, a carui voce era la fel de rautacioasa ca si infatisarea. Numai cei periculosi, a zis domnul Cronkite.

Gregson era un bun organizator. Asa ca trimise in misiune speciala cinci grupuri de cate doi oameni. Primul grup mana echipa de muncitori in cantonamentul de apus. Al doilea, al treilea si, respectiv, al patrulea se dusera in postul de observatie, in camera sonarului subacvatic si in camera radar. Acolo ii legara pe operatori, fara sa le faca nici un rau, dupa care ciuruira tot echipamentul cu o rafala de gloante trase de mitralierele lor. Pana una alta, Seawitch era acum oarba, surda si amortita. Al cincilea grup merse in camera de radioemisie, unde operatorul fu legat, dar echipamentul sau, lasat intact.

Dr. Greenshaw se apropie de Gregson.

– Dumneata esti seful?

– Da.

– Sunt medic, spuse el, facand semn cu capul spre Mitchell, al carui halat alb avea o pata mare de sange.

Marina ingenunche langa el si lacrimi mari ii curgeau pe obraz. Dr. Greenshaw continua:

– E grav ranit. Pot sa-l duc la infirmerie ca sa-l bandajez?

– N-avem nimic cu dumneata, zise Gregson, ceea ce era, fara sa stie, cea mai stupida remarca pe care o facuse vreodata.

Dr. Greenshaw il ajuta pe Mitchell, care era slabit si se clatina pe picioare, sa ajunga pana la infirmerie unde, dupa ce usa se inchise in urma lui, isi reveni imediat, intr-un mod remarcabil. Marina se holba la el mirata, iar apoi deveni furioasa.

– Esti un mincinos si un prefacut.

– Nu asa se vorbeste cu un bolnav, spuse el, scotandu-si halatul, haina si camasa. Nu te-am mai vazut plangand. Asta te face si mai frumoasa. Sa stii ca e sange adevarat, rosti el, dupa care se intoarse catre dr. Greenshaw. Rana superficiala la umarul stang, o zgarietura pe antebratul drept. Ce m-am potcovit! Acum fa-ti datoria, doctore. Bandajeaza-mi antebratul drept de la cot la incheietura. Iar bratul stang bandajeaza-mi-l de la umar pana deasupra cotului cu o bucata mare de tifon. Marina, chiar frumusetile rapitoare ca tine au pudra de talc. Sper ca nu faci exceptie.

Ea zise batoasa, inca netrecandu-i supararea:

– Am putina. Pudra pentru copii, adauga ea pe un ton dezagreabil.

– Adu-mi-o, te rog.

Cinci minute mai tarziu, Mitchell arata aproape ca o mumie. Bratul drept era bandajat foarte bine, iar stangul, infasat in alb de la umar la incheietura mainii. Bandajul de tifon era voluminos. Mitchell se facuse intr-adevar palid la fata. Apoi se indrepta spre camera lui si se intoarse peste cateva secunde.

– Unde ai fost? il intreba suspicioasa Marina.

El cauta in tifon si scoase pistolul sau de calibrul 38, cu amortizor.

– E incarcat, spuse Mitchell, dupa ce il ascunse la locul lui, de unde intr-adevar nu se vedea.

– Niciodata nu renunti, nu-i asa?

Vocea ei era un curios amestec de teama respectuoasa si de amaraciune.

– Nu atunci cand sunt pe punctul de a fi pulverizat. Dr. Greenshaw se uita fix la el.

– Pentru numele lui Dumnezeu, ce vrei sa spui?

– Bunul nostru prieten Cronkite a sterpelit doua arme nucleare tactice. Urmareste sa termine Seawitch asa cum ii sade lui bine, in toata splendoarea. Trebuie sa soseasca dintr-o clipa intr-alta. Asculta, doctore, as vrea sa-mi faci un serviciu. Ia-ti cea mai mare trusa pe care o ai la dispozitie si spune-i lui Gregson ca e de datoria dumitale sa intri in acel teatru de macel care a fost cantonamentul de apus ca sa-i ajuti pe cei ce trag sa moara sau, daca e nevoie, sa le opresti agonia. Stiu ca au acolo o multime de grenade de mana. As vrea cateva.

– Zis si facut. Dumnezeule, arati groaznic. Incep sa nu mai am incredere in mine ca doctor.

Iesira. Intr-adevar, elicopterul lui Cronkite tocmai ateriza. Cronkite insusi cobori primul, urmat de Mulhooney, de cei trei falsi ofiteri care furasera armele nucleare, de pilotul pe care pusesera mana si, in cele din urma, de Easton. Easton era necunoscuta. Mitchell nu apreciase pe moment, dar Starlight-ul lui Easton fusese atat de avariat de bomba de adancime incat nu mai era utilizabil. La mai putin de patru mile distanta de locul acela, ceea ce parea sa fie un cuter al pazei de coasta se indrepta spre Seawitch. Evident, era vorba despre disparutul Hammond, infamul Questar, actuala Georgia.

Dr. Greenshaw se apropie de Gregson.

– Te superi daca dau o raita prin ceea ce a mai ramas din camerele alea? Poate o mai fi cineva in viata: mai mult ca sigur ca unii dintre ei au nevoie de o moarte usoara.

Gregson arata cu degetul spre o usa de fier.

– Ma intereseaza mai mult cine-i acolo. Spicer - se adresa el unuia dintre oamenii sai - arunca o grenada in lacatul ala.

– Nu e nevoie, zise blajin Greenshaw. Nu trebuie decat sa bat o data in usa. Acolo e comandorul Larsen, seful echipei de foraj. Nu e dusmanul vostru. Doarme acolo pentru ca nu-i place sa fie deranjat.

Dr. Greenshaw ciocani in usa si zise:

– Domnule comandor Larsen, e totul in ordine. Eu sunt, Greenshaw. Te rog sa iesi afara. Daca nu vrei, sunt aici cativa oameni care or sa arunce in aer usa. La fel o sa patesti si dumneata. Haide odata, omule. Nu vreau sa te constrang.

Se auzi zgomotul unei chei grele si aparu Larsen. Parea uimit, aproape socat, dupa toate aparentele. El intreba:

– Ce dracu' se intampla?

– Ai fost luat prizonier, prietene, spuse Gregson. Greenshaw fu incantat sa observe ca Larsen era imbracat cu o bluza mare de vant, incheiata in jurul taliei. Gregson zise:

– Perchezitioneaza-l.

Il perchezitionara si nu gasira nimic.

– Unde-i Scoffield? intreba Larsen. Greenshaw raspunse:

– In partea cealalta. Cred ca e bine.

– Palermo?

– Mort. Si toti oamenii lui. Cel putin asa cred. Ma duc sa vad.

Lasandu-si umerii ca sa para mai aproape de optzeci de ani, nu de saptezeci cati avea, dr. Greenshaw isi tari picioarele de-a lungul coridorului distrus, dar ar fi putut sa-si crute eforturile. Gregson tocmai se intalnise cu Cronkite in fata usii si stateau de vorba cu insufletire, felicitandu-se evident unul pe altul.

Dupa primii pasi, Greenshaw isi dadu seama ca nu mai putea sa fi ramas cineva in viata in cripta aceea. Intr-adevar, toti murisera, cei mai multi dintre ei fiind de nerecunoscut, fie secerati de rafalele mitralierelor, fie zdrobiti de aruncatoarele cu reactie AT, fie arsi de aruncatoarele de flacari. Dar reusi sa gaseasca principalul motiv al vizitei sale acolo - o cutie de grenade de mana in stare excelenta si doua semiautomate Schmeisser, incarcate la maximum. Indesa cateva grenade in fundul dublu al trusei sale. Iscodi printr-unul din geamurile sparte din spate si observa ca totul zacea in intuneric. Se apleca grijuliu ca sa mai ia cateva grenade de pe platforma si le puse in trusa langa cele doua Schmeisser. Apoi se indrepta spre iesire.

Se parea ca lordul Worth se intalnise deja cu Cronkite, dar intalnirea n-ar fi putut sa fie una normala. Lordul Worth zacea intins pe spate, aparent fara simtire, iar sangele ii curgea din buzele lovite si din nasul ce parea rupt, iar ambii obraji erau plini de vanatai. Marina era aplecata peste el, tamponandu-i usor ranile cu o batista subtire. Cronkite, fara lovituri la fata, dar cu articulatiile degetelor sangerande, parea, cel putin pentru moment, sa nu se intereseze de lordul Worth, asteptand fara indoiala ca acesta sa-si recapete cunostinta si sa-l ia din nou in primire.

Lordul Worth sopti printre buzele lovite:

– Imi pare rau, draga mea, regret, iubita mea. E vina mea, numai a mea. E capatul drumului.

– Da, zise ea cu o voce tot atat de inceata ca si a lui, dar, ciudat, nu avea lacrimi in ochi. Dar nu pentru noi. Nu atata vreme cat Michael e in viata.

Lordul Worth ii arunca o privire lui Michael, dupa care inchise ochii.

– Ce poate sa faca un beteag ca el?

Ea spuse tot cu voce inceata, dar convingatoare:

– O sa-l omoare pe Cronkite si pe toti prietenii lui cei rai. El incerca sa zambeasca, dar buzele lovite nu-i dadura voie:

– Credeam ca detesti sa ucida.

– Nu cand e vorba de niste viermi. Niste indivizi care i-au facut tatalui meu una ca asta.

Mitchell vorbi linistit cu dr. Greenshaw, apoi amandoi se apropiara de Cronkite si Gregson, deranjandu-i din ceea ce parea sa fie o discutie sau o cearta. Dr. Greenshaw zise:

– Ma tem ca ti-ai dus actiunea criminala la bun sfarsit, Gregson. Nici unul din cei pe care i-ai omorat atat de bestial nu mai seamana macar a om.

Cronkite intreba:

– Cine-i asta?

– Un doctor.

Cronkite se uita apoi la Mitchell, care arata si mai rau:

– Si asta?

– Un om de stiinta. Impuscat din greseala.

– Sufera groaznic, zise Greenshaw. N-am aparat de radiografie, dar cred ca bratul i-e rupt chiar sub umar.

Cronkite era aproape jovial, ca un om acum detasat de realitate.

– Peste o ora n-o sa mai simta nimic. Greenshaw spuse cu un aer obosit:

– Nu inteleg ce vrei sa spui. Vreau numai sa-l duc la infirmerie si sa-i dau un analgezic.

– Desigur. Vreau sa fiti pregatiti cu totii pentru ce-o sa se intample.

– Ce inseamna asta?

– Mai tarziu, mai tarziu.

Greenshaw si Mitchell, care abia se mai tinea pe picioare, plecara. Ajunsera la infirmerie, intrara, o luara pe partea opusa si se indreptara neobservati spre camera de radioemisie. Greenshaw statu de paza in fata usii in timp ce Mitchell, nebagandu-l in seama pe operatorul legat, se duse direct la aparatul de emisie-receptie. Lua legatura cu Roamer in douazeci de secunde.

– Cu capitanul Conde, va rog.

– La aparat.

– Dati repede o tura in jurul rezervorului de petrol si apoi porniti spre sud cu viteza maxima. Seawitch a fost capturata si sunt sigur ca nimeni de-aici nu e in stare sa manevreze tunurile de aparare antiaeriana. Opriti-va la douazeci de mile distanta si avertizati toate vasele si aparatele de zbor sa nu se apropie la mai putin de douazeci de mile de Seawitch. Ii stii coordonatele?

– Da. Dar de ce…

– Pentru ca o sa fie o bubuitura strasnica. Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai pune intrebari.

– In legatura cu ce sa nu mai puna intrebari? intreba o voce din spatele lui Mitchell.

Mitchell se intoarse incet. Individul cu pistolul in mana zambea cam fortat. Greenshaw fusese impins la o parte, iar arma era atintita asupra amandurora. El continua:

– Am o presimtire ca Gregson vrea sa va vada pe amandoi.

Mitchell se ridica, se intoarse poticnindu-se si isi apuca antebratul stang in interiorul bandajului. Greenshaw spuse cu asprime:

– Pentru numele lui Dumnezeu, omule, nu vezi ca e bolnav?

Individul se uita la Greenshaw pret de o secunda, dar Mitchell nici ca avu nevoie de mai mult. Glontul din pistolul sau cu amortizor ii strapunse inima. Mitchell privi spre usa. Era intuneric, nu se vedea nimeni, iar pana la marginea platformei nu erau mai mult de douazeci de picioare. Cateva secunde mai tarziu, mortul disparu peste bord. Mitchell si Greenshaw se intoarsera la musafirii lor dupa ce trecura pe la infirmerie. Cronkite si Gregson discutau inca. Larsen statea deoparte, la o oarecare distanta, aparent intr-o stare de proasta dispozitie. Greenshaw se apropie de el si-l intreba linistit:

– Cum te simti?

– Cum te-ai simti daca ai sti ca vor sa ne omoare pe toti?

– In curand o sa te simti bine. In spatele cladirii, cand o sa ai ocazia, o sa gasesti cateva grenade de mana pe care o sa le pui frumusel in bluza dumitale de vant. O sa gasesti si doua Schmeisser incarcate. Eu am cateva grenade aici in trusa. Iar Mitchell are pistolul lui cu amortizor in bandaj.

Larsen avu grija sa nu-si exteriorizeze sentimentele. Parea la fel de prost dispus ca si inainte. Tot ce zise fu:

– Of, of, of.

Lordul Worth era acum in picioare, sprijinit de fiica lui. Mitchell se duse la ei:

– Cum va simtiti, Sir?

Lordul Worth vorbi, sau mai curand se stramba, cu o amaraciune de inteles:

– Ma simt cum nu se poate mai bine.

– In curand o sa va simtiti mai bine. Apoi, cu o voce joasa, zise Marinei:

– Cand o sa-ti fac eu semn, le spui ca vrei sa mergi la toaleta. Dar nu te duci acolo. Te duci in sala generatoarelor. O sa vezi acolo un levier rosu pe care scrie: 'Reflectoare pe punte'. Il tragi in jos. Dupa ce numeri pana la douazeci, il ridici la loc.

Cronkite si Gregson pareau sa fi terminat discutia. Dupa zambetul lui Cronkite, se parea ca punctul sau de vedere obtinuse castig de cauza. Lordul Worth, Marina, Larsen, Greenshaw si Mitchell stateau stingheri, ghemuiti unul in altul. In fata lor, in randuri stranse Cronkite, Mulhooney, Easton, falsii ofiteri: colonelul Farquharson, locotenent-colonelul Dewings si maiorul Breckley, Gregson si toti ucigasii lui, deci un grup formidabil care ii infrunta. Toti erau inarmati pana-n dinti.

Cronkite i se adresa celui de alaturi:

– Verifica.

Individul ridica un aparat de emisie-receptie, vorbi si incuviinta din cap. Apoi ii zise lui Cronkite:

– Baietii sunt gata.

– Excelent. Spune-le sa navigheze rapid douazeci de mile spre nord si sa ramana acolo.

Asa se si intampla. Din nefericire pentru Cronkite, vizibilitatea spre vest ii era blocata de cladirea ciuruita din spatele lui si nu vedea ca Roamer navigheaza deja spre sud. Chiar daca ar fi vazut, n-ar fi avut importanta: Conde stinsese prudent toate luminile de pe Roamer.

Cronkite zambi:

– Ei bine, lord Worth, e capatul drumului atat pentru tine cat si pentru Seawitch. Chiar si un miliardar poate sa moara ca un caine. Am doua dispozitive nucleare atasate de piciorul vestic al lui Seawitch.

Isi infunda mana in buzunar si scoase un obiect negru de metal, in forma de para. Apoi continua:

– Detonatorul radioactiv. Probabil observati butonul asta mic de-aici. Trebuie sa functioneze timp de nouazeci de minute, dar eu l-am pus in miscare acum patruzeci de minute. Peste cincizeci de minute… bum! Seawitch, tu, lord Worth si toti de pe platforma veti sari in aer. Nimeni n-o sa simta nimic, va asigur.

– Adica ai de gand sa-mi ucizi toti angajatii astia nevinovati de-aici? Ai innebunit de-a binelea, Cronkite. Asta e curata prostie.

– Nicicand n-am fost cu mintea mai intreaga. Nu pot sa las martori care ar putea sa ne identifice. Atunci distrugem doua elicoptere, imobilizam instalatia de foraj, distrugem camera de radioemisie si decolam cu celelalte doua elicoptere. Desigur, poti sa te gandesti si la o saritura in apele Golfului, dar sansele tale de supravietuire sunt cam tot atat de mari cat ale unui sinucigas care sare de pe podul Golden Gate[10].

Mitchell ii facu semn Marinei. Ea spuse cu o voce slaba:

– Pot sa merg la toaleta? Cronkite era jovialitatea intruchipata:

– Desigur. Dar misca-te repede.

Cincisprezece secunde mai tarziu, reflectoarele de pe punte se stinsera.

Mitchell, cu capacitatea lui unica de a vedea in intuneric, alerga dupa coltul cladirii ciuruite, gasi cele doua Schmeisser - nu lua in seama grenadele - se intoarse si-i arunca una lui Larsen. Trecusera douasprezece secunde, dar in opt secunde doi oameni cu pusti mitraliere pot sa faca un macel extraordinar. Larsen tragea aiurea, dar Mitchell vedea si tragea la fix. Ei fura ajutati, intr-un mod curios, de catre dr. Greenshaw, care azvarlea grenade la intamplare, cauzand si mai multe stricaciuni cladirii deja distruse, dar nefacand nimanui nici un rau.

Luminile se aprinsera din nou.

Sapte dintre ei ramasesera in viata - Cronkite, Mulhooney, Easton, Gregson si trei dintre oamenii lui. Acestora sapte Mitchell le spuse:

– Aruncati armele.

Desi uimiti ca se mai aflau in viata, se supusera imediat. Marina se intoarse si cand vazu privelistea din jur i se facu greata.

Mitchell lasa pusca jos si se apropie de Cronkite.

– Da-mi dispozitivul ala detonant.

Cronkite il scoase binisor din buzunar, intoarse brusc butonul si cu o miscare se pregati sa-l arunce peste bord. Ceea ce ar fi insemnat distrugerea lui Seawitch. Cronkite urla de durere cand glontul plecat din pistolul cu amortizor ii zdrobi cotul drept. Mitchell apuca dispozitivul detonant inainte ca acesta sa atinga puntea.

El ii zise lui Larsen:

– Exista pe-aici doua locuri cat se poate de sigure, cu usi de fier si fara ferestre, care sa poata fi incuiate pe dinafara si sa nu poata fi descuiate pe dinauntru?

– Sunt doua. Tot atat de sigure ca si magazia din Fort Knox[11]. Pe aici.

– Perchezitioneaza-i. Cu cea mai mare atentie. Sa nu le ramana nici macar un briceag.

Larsen ii perchezitiona.

– Nici macar un briceag.

Apoi ii duse intr-o incapere blindata tip celula, cu gratii de otel si impreuna cu Mitchell ii vari inauntru. In ciuda durerii, Cronkite spuse:

– Doar n-o sa ne lasati aici, pentru numele lui Dumnezeu!

– Si tu ai vrut sa ne faci la fel, replica Mitchell. Acesta facu o scurta pauza si apoi adauga linistitor:

– Dupa cum ai spus si tu, n-o sa simtiti nimic.

El inchise usa, o incuie de doua ori si puse cheia in buzunar. Dupa aceea, i se adresa lui Larsen:

– Si celula cealalta?

– Pe aici.

– Asta e o nebunie! aproape ca striga lordul Worth. Seawitch e-n siguranta acum. De ce s-o distrugeti, pentru numele lui Dumnezeu?

Mitchell nu-l baga in seama. Se uita pe cadranul detonatorului la timpul scurs.

– Mai sunt douazeci si noua de minute. Ar trebui sa ne miscam.

Puse dispozitivul pe podeaua celulei, incuie usa si arunca cheia departe in apele Golfului Apoi ii zise lui Larsen:

– Scoate-ti oamenii din cantonamentul de apus, elibereaza-i pe cei din postul de observatie, camerele radar, de sonor submarin si de radioemisie si vezi daca toti pilotii elicopterelor sunt in siguranta.

Se uita la ceas si adauga:

– Douazeci si cinci de minute.

Toti se pusera in miscare cu o vioiciune extraordinara, cu exceptia lordului Worth, care se uita la ei cu uimire. Larsen spuse:

– Chiar trebuie sa ne grabim atat de tare? Mitchell zise bland:

– De unde stim noi ca detonatorul a fost programat corect?

Ii cuprinse o graba nebuna. Cu treisprezece minute inaintea momentului fatidic, ultimul elicopter decola si se indrepta spre sud. Primul care ateriza pe eliportul de pe Roamer ii avea la bord pe Mitchell, Larsen, lordul Worth si fiica lui, impreuna cu doctorul si cativa muncitori, in timp ce elicopterele celelalte planau sus pe cer. Erau inca numai la o distanta de paisprezece mile sud de Seawitch, acolo unde reusise sa ajunga si Roamer in acel moment, dar Mitchell considera ca marja de siguranta este mai mult decat suficienta. Vorbi cu Conde, care-l asigura ca toate aparatele de zbor fusesera avertizate sa stea cat mai departe de zona periculoasa.

Cand Seawitch exploda, exact la momentul programat, efectul fu atat de spectaculos incat i-ar fi satisfacut chiar si pe cei mai exigenti amatori de senzatii tari. Aparu pana si un nor de fum miniatural in forma de ciuperca, asa cum vazuse toata lumea in fotografiile exploziilor produse de obisnuitele bombe atomice. Saptesprezece secunde mai tarziu, cei de pe Roamer auzira ca o bubuitura de tunet si, la scurta vreme dupa aceea, un sir de valuri mici, inofensive, se lovira de bord, fara sa-i provoace daune. Dupa ce Mitchell ii spuse lui Conde sa transmita prin radio anuntul catre toate aparatele de zbor si ambarcatiunile maritime, se intoarse si o vazu pe Marina, impietrita, privindu-l drept in ochi.

– Ei bine, l-ai facut pe taticu sa-si piarda Seawitch. Sper ca esti satisfacut.

– Of, of, ce severa suntem. Da, e o treaba satisfacatoare, chiar daca trebuie sa mi-o spun mie insumi, deoarece e clar ca nimeni altul n-o s-o faca.

– Cum poti fi atat de ticalos?

– Toti cei care au murit acolo au fost niste criminali, niste criminali ordinari. Ar fi putut sa scape in tari cu care S.U.A. nu au semnat tratate de extradare. Chiar daca ar fi fost prinsi, judecarea lor ar fi durat poate ani de zile. Ar fi fost foarte dificil sa se gaseasca dovezi. Si, fireste, peste cativa ani ar fi fost lasati in libertate pe cuvant de onoare. Asa, stim ca nu vor mai ucide de acum inainte.

– Si asta a meritat ca taticul meu sa-si piarda mandria si bucuria?

– Asculta, prostuto. Viitorul meu tata-socru e…

– N-o sa fie niciodata asta.

– Bine, atunci. Batranelul asta e aproape tot atat de pungas ca oricare dintre ei. S-a inhaitat cu puscariasi de drept comun si i-a angajat sa faca lucruri grave. A jefuit doua arsenale federale si a incarcat prada pe Seawitch. Daca Seawitch ar fi supravietuit, anchetatorii federali ar fi sosit la fata locului in mai putin de o ora. Taticu' ar fi luat pentru asta cel putin cincisprezece-douazeci de ani de inchisoare.

Ea il privi cu ochii mari, atat de teama cat si de intelegere. El continua:

– Dar acum, ultimul firicel de dovada zace pe fundul Golfului Mexic. Poate putin si in norii de radiatii, dar asta nu conteaza. Nimic nu i se va putea pune vreodata in carca.

– Chiar asta e motivul pentru care ai aruncat in aer Seawitch ?

– De ce as recunoaste ceva in fata unei foste logodnice?

– Doamna Michael Mitchell, cugeta ea. Cred c-as putea sa trec prin viata cu un nume si mai rau decat asta.




[1] Picior - unitate de masura ce corespunde cu 30,5 cm (n.tr.).

[2] Duke - duce; Earl - conte (n.tr.).

[3] Fiscul (n.tr.).

[4] The Organization of Petroleum Exporting Countries (n.tr.).

[5] Ministerul de Externe al S.U.A. (n.tr.).

[6] Strada in New York, unde se afla marea finanta americana (n. tr.).

[7] Personificare a Statelor Unite ale Americii, reprezentate ca fiind un barbat inalt si slab, cu favoriti mari si albi, purtand un costum tarcat rosu, alb si albastru si o palarie inalta, presarata cu stele (n.tr.).

[8] Infirmiera engleza (1820-1910), prima femeie care a ingrijit de bolnavi in epoca moderna (n.tr.).

[9] Very high frequency - frecventa foarte inalta (n. tr.).

[10] Stramtoare care leaga Golful San Francisco de Oceanul Pacific, la San Francisco (n. tr.).

[11] Magazie militara din nordul statului Kentucky, depozitul rezervei de aur a S.U.A. (n. tr.).









Politica de confidentialitate

.com Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 PROIECT DE LECTIE Clasa: I Matematica - Adunarea si scaderea numerelor naturale de la 0 la 30, fara trecere peste ordin
 Proiect didactic Grupa: mijlocie - Consolidarea mersului in echilibru pe o linie trasata pe sol (30 cm)
 Redresor electronic automat pentru incarcarea bateriilor auto - proiect atestat
 Proiectarea instalatiilor de alimentare ale motoarelor cu aprindere prin scanteie cu carburator

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 Proiect diploma Finante Banci - REALIZAREA INSPECTIEI FISCALE LA O SOCIETATE COMERCIALA
 Lucrare de diploma managementul firmei “diagnosticul si evaluarea firmei”

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 CONTABILITATEA FINANCIARA TESTE GRILA LICENTA
 LUCRARE DE LICENTA - FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 Proiect atestat informatica- Tehnician operator tehnica de calcul - Unitati de Stocare
 LUCRARE DE ATESTAT ELECTRONIST - TEHNICA DE CALCUL - Placa de baza
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 Proiect atestat tehnician in turism - carnaval la venezia




John Wyndham Crisalidele
Omul muntelui de david brandt berg
MIRCEA CUZINO-STANESCU - N.A.T.O. SI DESOVIETIZAREA ROMANIEI
Ioan Petru Culianu - Dialoguri intrerupte. Corespondenta Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu
Alistair maclean - la sud de capul java
Agatha Christie - Mana ascunsa
Jo nesbo - calaul - prima parte
JEFFREY ARCHER - O tolba plina cu sageti


Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu