Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice
Acasa » didactica » carti
Ionel Teodoreanu La Medeleni - Vol.2 si 3 - partea a 3-a

Ionel Teodoreanu La Medeleni - Vol.2 si 3 - partea a 3-a




Ionel Teodoreanu La Medeleni - Vol.2 si 3 - partea a 3-a

PARTEA A TREIA

I

IOANA PALLA

Alexandru Palla catre Ioana Palla



Venetia

Draga Ioana,

Ce cintec iti imaginezi ca am auzit azi dimineata, desteptindu-ma?

Asculta-l:

«Mergi la Li-ido barcaruo-uola

Zic doi juni si-si a-legeu Uo gon-duola-ntre gonduo-uo-uo-uole Si voios'n ie sareau, e-he-heu»

Partea cea mai nostima e ca cel care-l fredona eram chiar eu, asa precum ti l-am transcris, cu indescriptibiul accent si tremolo al lui Sake.

Ma vezi? M-am regasit la Salcii, tu cu Les nour­ritures terrestres[1], eu cu paleta, pipa si sandalele, si Sake cu vetustele reminiscente muzicale: ale junetii valuri, e-he-heu!

Si m-am hotarit sa-ti raspund.

Cit a trecut de cind mi-ai scris la Bucuresti? Nu m-ajuta nici memoria, si razboiul european adevarat act european a rasturnat timpul.

Ce porca­rie De cite ori aud pomenindu-se despre acest acaparant si incomod eveniment, imi vine pe buze zdra­vanul cuvint al lui Cambronne.

Noroc ca Venetia e in afara de Europa. E singurul oras, din cite cunosc care n-are nimic «social». Aici esti in alta planeta si-n alt veac. Ziare nu cetesc. Repet: Cambronne. Astazi, laguna are culoarea sma­raldului tau cind e inourat afara. Pute savuros. Am regasit-o asa cum o lasasem: fezandata ca un vene­rabil roquefort magnifica. As vrea sa-ti vad narile in fata Venetiei: merita s-o humeze.

De ce n-am venit la Salcii, cum fagaduisem miri­ficei castelane? Capriciu mai irezistibil decit irezis­tibila Ioana. N-aveam chef de peisajul moldovenesc. Aveam nevoie de roquefort, nu de cas proaspat vorbesc de peisaj, tu, ca si Venetia, esti laguna!

Si acum, draga Ioana, sa-ti dovedesc ca numai turcii au dreptate: «Cum o vrea Allah! Allah a hotarit sa-ti fac comisionul, dincolo de asteptarile tale, tocmai atunci cind uitasem de el.

«Cine-i Adina Stephano?»

Cind am primit scrisoarea ta, am fost presuadat ca intotdeauna cine-ti poate rezista ca Adina Stephano e cea mai interesanta femeie dintre Carpati, Dunare si Prut, iar junele Deleanu, cel mai de frunte natarau din cuprinsul acelorasi hotare. Cum insa plecarea la Venetia ma preocupa mai activ decit produsele nationale, am procedat expeditiv adica prosteste adresindu-ma celei mai scirnave guri si mai atotclevetitoare din cite numara cafeneaua bucu-resteana, lui Havasel.

Evident, era informat amplu: profesionist!

Iata buletinul: Adina Stephano, fosta sotie a fostului capitan Stephano: un escroc dublat de un peste. Ea, craioveanca de neam bun, dar a fugit cu «tipul». Dupa aceea, tipul a fugit «solo» in vreo America, subt impulsiunea unui mandat de arestare. Restul, in ce o priveste, vine de la sine In stil de cafenea.

Concluzia: «tipesa.»

Am neglijat sa-ti comunic aceasta fada si ignobila biografie. Si bine am facut. Acum te pot informa direct, cu alti ochi, alta perspicacitate si alt stil decit acela al plutarhului cafenelii bucurestene.

O cunosc pe Adina Stephano cum stiu calitatea si nuantele culorilor cu care-i fac portretul. Acest por­tret, pe care-l voi expune la toamna, nu-l vei putea cumpara cu toata recolta Salciilor. E singurul tablou care nu va fi de vinzare nici chiar pentru tine; nici de dar, o, teribila Ioana!

Intiia oara am vazut-o in gondola, fara palarie, cu degetele-n apa facind dira. Parul ros, oglindit, cind se apleca, in apa verde, fata roza ca interiorul scoicilor, ochii verzi (au parca miros de iarba), gura umeda si rosie, cu expresia copiilor frumosi cind sint gata sa plinga.

Ma duceam la o biserica sa revad o madona care ma astepta de cinci ani. Am renuntat fara ezitare.

Gitul aplecat, parul vibrind in soare, si degetele cu fosete facind dira in apa venetiana

Transcriu versul lui Mallarmé:

J'errais donc, l'oeil rivé sur le pavé vieilli,

Quand, avec du soleil aux cheveux, dans la rue

Et dans le soir, tu m'es en riant apparue

Et j'ai cru voir la fée au chapeau de clarté,

Qui jadis, sur mes beaux sommeils d'enfant gaté

Passait, laissant toujours de ses mains mal fermées

Neiger de blancs bouquets d'étoiles parfumées.»[2]

De atunci o vad zilnic. Venise la Venetia intova­rasita de o ruda care a plecat ― panica romanului cum s-a declarat razboiul.

Eu n-am vrut sa plec la Bucuresti. Nu-mi pasa de razboi! Mie-mi place Venetia!

S-o vezi istorisindu-ti scena, cu aer indaratnic de copil rasfatat, care nu vrea sa plece din cofetarie, fiindca n-a mincat de ajuns cofeturi, batind din picior, gata sa plinga, dar energica!

Inteleapta mea Ioana, desi viata a adaugat inca treizeci de ani celor saptesprezece pe care-i simt, am uitat.

Te rog sa nu-ti aduci si sa nu-mi aduci aminte.'

Ioana Palla aprinse o tigara.

Reciti: 'degetele cu fosete, facind dira in apa venetiana'

Si in sufletul ei faceau dira Sa nu fi fost razboiul, ar fi plecat si ea, corsar, dupa o gondola

'Pauvre Pasa!'

Cind isi da osteneala sa compatimeasca verbal pe fratele pictorului Palla, cu aceeasi intonatie spunea:

'Pauvre Sake!

In fata femeii erau frati intru credulitate, desi Sake, senatorul, era mediocru, ignar, politician si de o 'ministeriabila ramoleala', pe cita vreme fratele lui, pictorul Alexandru Palla, era unul dintre marii si rarii pictori romani pretuit si dincolo de hotarele tarii, de artisti si de femei.

'Pauvre Pasa!'

Il vedea brun, cu paloare de brun somptuos in barba si arcuit in sprincene; cu nasul vulturesc, dezmintit de buzele de cadina; pintecos cu fast ― pasa cu iataganul piezis pe curba de matasuri a pintecului; cu ochi de un negru onctuos ca parul lins al spaniolelor: parfumat cu ambre, mirosind a maryland; cu mini grase si albe de femeie orientala; boem la imbracaminte, dar cochet ca o curtizana romana; impunator si decorativ cind intra in salon, precedat de numele sau ilustru, cu vasta palarie de plus negru, subt care timplele sure sunau lumini de argint.

Cinic ca liceenii la nouasprezece ani, dupa intiia lectura a lui Baudelaire, pasionat dupa femei ca un motan vara, si lenes ca motanii iarna ― era bun, si bun de dezmierdat ca un cap gros de 'saint-bernard'.

Glorios! Patruzeci si sapte de ani! Bogat! Astma­tic! Adina Stephano!..

'Pauvre Pasa!'

'facind dira in apa venetiana'

Continua lectura.

'Intiia mea indrazneala, dupa ce am cunoscut-o mai bine, a fost schimbarea numelui.

Din Adina am facut Adia.

Mi-a dat voie. A repetat:

Adia

Cu sarutarile primite in lunga mea cariera de pictor gustat de femei din nenorocire pentru pic­tura as putea face un sal persan cu toate nuantele rosului. As da o suta de colectii de astfel de saluri, pentru aceste simple silabe spuse de Adia:

Adia'

'Pauvre Pasa!'

'Sint incintat, mindru, fericit de aceasta unica fraza muzicala scrisa in viata mea.

Adina era prea romanesc, prea vulgarizat, prea craiovean. «Adia» auzi?Adia

Dar numai Adia stie sa spuna numele compus de mine. Ridica putin sprincenele si spune.

Gest de Watteau; muzica de Lulli.

E delicioasa! As da o saptamina din viata ca acest cuvint «delicios», pe care l-am intrebuintat si pentru stridii, si pentru cravati si pentru altele, sa nu fi existat pina astazi: sa-l fi descoperit o data cu Adia.

Dar n-am ispravit inca!

Ceteste cu atentie cele de mai jos:

«Cind vezi un piersic inflorit iti bate inima, fiindca ai in fata imagina intiii sarutari: buzele care-au zimbit, obrajii care s-au inrosit Un piersic inflorit te intristeaza, fiindca in fata lui, oricit ai fi de tinar, esti batrin.»

Ce spui, Ioana? Crezi ca-i un hai-kai japonez? Nu! E o reflectie facuta de Adia, pe cind o pictam.

Alta:

«Nu-ti pare rau cind vezi un om care se tirguieste pentru un kilogram de cirese cu olteanul, si alaturi, in cosuri, toate ciresele care rosesc ca dragostea in fata dragostii?»

Alta:

«Cind auzi o tiganca strigind: ― Fragi! Fragi! si cind vezi cofita plina, daca nu simti ca esti tu singur o cofita de fragi, n-o cumpara».

Ioana, in numele meu si pentru mine, da foc intregii literaturi romanesti incepind cu faimoasa «Miorita bucalaie, laie»

Iti aduci aminte, Ioana, de inceputul lui Dorian Gray. Sint fermecat si ingrozit ca pictorul Basil Hall ward in fata tinarului Dorian Gray. Nu-mi dau seama cum Romania, Oltenia, Craiova, au putut face asa ceva! Si nu-mi vine sa cred ca Adia a stat in Bucu­resti fara ca sa nu fie cunoscuta de intreaga lume ve­nita in procesiuni sa o vada, cum vin japonezii, lasind totul, sa vada si sa sarbatoreasca intaiul cires inflorit.

Impresia ta din tren ca e fetita ca figura si expresie, si prea femeie in toate amanuntele imbracamintii deci laguna este falsa.

E intr-adevar fetita. E tinara cum numai frumosul stie sa fie. O dubla ingenuitate trupeasca si sufle­teasca ii confera acest singur titlu de nobleta pentru o femeie frumoasa. Dar perfectiunea, arta ei de-a se imbraca si pieptana, nu e rafinament decadent. E dar sa-ti transcriu un alt hai-kai de-a Adiei.

«Un zarzar inflorit se imbraca bine? Nu. Inflo­reste. Atita stie: sa infloreasca.

Daca in april n-ar inflori, n-ar sti sa se imbrace, fiindca nimeni nu l-a invatat. Haina unui zarzar in­florit e gratia sinceritatii lui involuntare.»

Ioana, sa poti explica atit de just si cu atita pro­funzime farmecul adevaratei cochetarii si sa fie totusi de copil buzele care vorbesc si ochii cure zimbesc mirati! Miraculos!

Adia e urzita din culori si zimbete. Transcriu iarasi o vorba de-a ei:

«O livada e milionul de fructe care-i dau tenul, si miliardul de albine care-i dau risul

O biblioteca n-are ce cauta intr-o livada: fructele nu cetesc, albinele nu se-ncrunta.

Mierea se face in livezi si batrineta in biblioteci.»

Ruda ei o instalase la hotel «Danieli», bineinteles. Stii, craioveanul chiabur nu poate concepe sicul decit cu icre moi la dejun, insotite de sampanie; fotoliu

de orchestra in banca intiia, la simfonicele Ateneu­lui, si hotel «Danieli» la Venetia.

Am instalat-o intr-un mic palazzo, in care am si atelierul.

Ai vazut, Ioana, un copil caruia ii aduci un ou mare de ciocolata, cu funda de matasa, plin de sur­prize?

S-o fi vazut pe Adia coborind din gondola, cu umbreluta rosie deschisa ― e singurul fard pe care si-l pune cind e soare ― cu picioruse de pasarica pe solemnele trepte de marmura! Floare, Ioana! Am ris, ochi in ochi cu gondolierul care i-a aruncat italie­neste floarea din piept. Inima mea era alaturi de floarea gondolierului.

Te miri si tu, ma mir si eu!

Am devenit liric permanent; de la ceaiul de dimi­neata pina la ispravitul binecuvintatelor insomnii: cunosc si eu, Ioana, «aurora cu degete de roza». Nu mai pestez, nici nu mai exclam in vechiul si pre­dilectul meu limbaj rablezian

Adia doarme la etajul intii. Tot etajul de sus e locuit de ea. Are candelabre pe care le face sa sune, uneori le si sparge, jucindu-se cu ele ca un pui de veverita. E un necontenit cling-cling de cristale cioc­nite deasupra mea. Imi ride deasupra capului.

Sint indragostit, Ioana. E ca o ploaie de primavara simtita pe inima. Toate tablourile pe care le pictez surid.

Intr-o zi, pe cind ii faceam portretul, a venit linga mine si mi-a cules citeva fire de tutun incurcate-n barba.

Ioana! Ioana!

O pictez intr-o tunica «Fortuny» de catifea verde, cu usoare desemne de aur sters. In jurul taliei, o centura de argint sur, cu paftale. Sa vezi parul Adiei ― gloria toamnei in soare ― in contrast cu verdele de balta tomnateca in umbra al tunicei si ochii Niciodata n-am vazut ochi verzi atit de mari! E singura dimensiune ampla a Adiei. Au marimea ochi­lor negri cind sint mari si-s verzi cu intensitate, un verde umed si inflacarat totodata, avind sonori­tatea triumfala a rosului-aprins. Iti dau sete ochii Adiei. Ai vrea sa te ineci in ei. Uneori, cind marea e colosal de limpede si incarcata de lumina, ai aceeasi dorinta de cufundare.

Si sa vezi, Ioana, minile ei incrucisate pe ge­nunchi, cum le-ai vazut si tu, dar pe verdele lui «Fortuny»! Intelegi fetisismul. Minile Adiei, taiate si asezate pe o perna, pot fi adorate in genunchi. Podul palmelor e roz ca floarea leandrilor, si mis­carile sint joc de fosete. Nu poarta inele. Degetele sint mai goale si zboara mai usor.

Si acum, sa-ti pun si eu o intrebare la care te rog te rog, Ioana sa-mi raspunzi imediat, cu tot ascutisul mintii tale. Cine e tinarul Deleanu? Cum e? Citi ani are? E frumos? Ce gen de frumuseta? E seducator? Are farmecul tineretii numai, sau si farmecul arzator si tulbure al talentelor crude? Nu cumva e un gogoman? In sfirsit, tot ce crezi tu c-ar fi util pentru a intelege dragostea Adiei pentru el.

Caci Adia Venetiei, Adia mea, il iubeste pe acest Deleanu!

De unde stiu ca-l iubeste?

De unde vrei sa stiu cind Adia e limpede si stra­vezie ca aerul marilor inaltimi? Ea singura mi-a spus.

Ma chinuieste imagina acestui tinar necunoscut. Vreau sa stiu de la tine cine-i. Vreau, Ioana, un diagnostic lucid, complet, brutal, ca acela pe care-l ceri marelui specialist mondial, de el atirnind sinu­ciderea sau speranta.

lata cum am aflat rolul pe care acest tinar tiran al noptilor mele il are in viata Adiei.

Cautind intr-o zi in caseta cu hirtii pretioase, am dat peste scrisoarea ta, stii ca pastrez tot ce vine de la tine. Am recitit-o, era doar preludiul Adiei. Si am asistat pentru intiia oara (la intiia lectura eram simplu lector amuzat) la scena din tren; rapirea din compartiment, sarutarile de pe culoar De atunci, a inceput sa ma roada acea curiozitate cu dezvol­tari si comentarii fantastice indreptata asupra sin­gurului episod cunoscut din trecutul femeii iubite. Aria din Manon, pe care involuntar o fredonai tu, spectatoarea scenetei de pe coridorul trenului, ma obseda, dindu-mi ceea ce tristeta da liceenilor! Cam rusinos! Batistele mele vaste erau facute numai pentru nas!

Tinarul Deleanu, pe care ai omis sa mi-l descrii calificativul «baietoi», peiorativ in gura ta, nici nu-ti inchipui, Ioana, ce seducatoare intruchipari poate avea in inchipuirea unui Pasa de patruzeci si sapte de ani! a aterizat in mine, proteic; uneori mai fastuos decit Cesar Borgia, alteori mai ingeresc decit Shelley, alteori rareori baietoi cu musta­cioara, pomadat si parfumat. Din nefericire, aceasta ultima versiune e neverosimila: nu poate intra asa ceva prin portile imparatesti, care sint ochii Adiei, oricit de ilogica ar fi dragostea. Capriciul da, dra­gostea nu. Si Adia il iubeste.

Stii prea bine, Ioana, ca nu pot ascunde nimic multa vreme. Am un suflet eruptiv'

'Pauvre Pasa!'

'Am recurs la o stratagema. Am intrebat-o brusc; pentru intiia oara in viata mea m-am rosit.

Il cunosti pe tinarul Deleanu?

Ce crezi ca mi-a raspuns? Ca nu-l cunoaste?

A sarit in picioare, cu obrajii in flacari:

Il cunosti?

― Il cunosc, i-am raspuns cu inima alba.

― Il iubesc, Pasa.

Si a inceput sa plinga'

Multa vreme, Ioana Palla privi plafonul salonasu­lui. Relua lectura fara sa mai aprinda o noua tigara.

'Continuarea e si mai extraordinara.

Ca s-o consolez, i-am fagaduit asculta, Ioana! sa daruiesc portretul ei, armonia de verde si ros, in care pasiunea mea tremura miliarde de stele, tinarului Deleanu. Exclama tu. Eu nu mai stiu.

Il iubesti, Adia?

Da, Pasa, il iubesc.

Asta cu ochii umezi de lacrimi si minile incruci­sate pe genunchi.

De ce-l iubesti?

Alexandru Palla punind astfel de intrebari!

Nu stiu Il iubesc ca pe un martisor gasit pe strada E un copil. Il iubesc.

Pe tinarul Deleanu!

Mi-a spus ca e in clasa opta la Liceul Lazar, si ca-l iubeste. Alt nimic!

M-am gindit sa scriu unui profesor de la Lazar, fost coleg al meu pe vremuri, dar nu-i stiu adresa, si chiar daca i-as sti-o, ce vrei sa-i scriu, ce vrei sa-mi raspunda? Sa-l intreb cum e elevul Deleanu? Mi-ar raspunde ce nota are la desemn si al citelea e la clasificatie. Am renuntat. Nu ma gindeam la tine, ma ierti, Ioana.

Am intrebat-o pentru ce-a plecat in strainatate daca-l iubeste.

El n-are nevoie de mine! Eu il iubesc Ori la Venetia, ori la Bucuresti, nu-i totuna?

Si ― iarta-ma, Ioana ― i-am povestit tot. Am dat pe fata stratagema. Te stie pe tine, scrisoarea ta: i-am istorisit numai pasajul relativ la ea. Nici nu s-a suparat, nici nu s-a mirat. Mi-a spus ca pe tine nu te-a observat in tren, sau te-a uitat, si ca-i pare rau.

Cine-i tinarul Deleanu, Ioana? Fa-mi harta lui. Amanunteste-mi-l din toate punctele de vedere. Trimete-mi fotografia lui; daca poti, mai multe chiar; in uniforma de liceu, in costum de vacanta

E oare nepotul lui Grigore Deleanu, inginerul, pore­clit Englezul? Pe acela il cunosc: e un original. Spune-mi cine-i mama tinarului. Seductiunea barba­tilor ― mai ales in adolescenta ― e mostenita de la mamele lor.

Uite-n ce hal am ajuns!

Tu ce crezi? Un barbat in genul meu poate inlocui in sufletul unei femei pe tinarul Deleanu? Dar tu n-o cunosti pe Adia! Si fara de aceasta raspunsul e caduc.

Adia are pentru dragostea mea misterul simplici­tatii. Ca pictor si ca om o cunosc perfect. E numai lumina, nici o umbra. E sufletul cel mai nealterat de viata, pe care l-am intilnit. Nici o impuritate, nici un ascunzis, nici un viclesug. Mielut in floare. O camera alba plina de soare. Rasfringe ca oglin­zile venetiene tot ce intilneste, pur. E cea mai putin «femeie» din cite am cunoscut. Poate de asta, pentru dragostea mea, e cea mai femeie dintre toate.

E «atasata» de mine. Acesta-i termenul just. Cind lipsesc mai mult ― stau uneori inchis cu tinarul Deleanu ― ma intreaba de ce-am lipsit, ce-am facut, unde am fost.

O distreaza cravatele mele, ochii mei, hainele mele. Are uneori atentii care ma induioseaza. Daunazi mi-a cusut un nasture care spinzura. S-o fi vazut, Ioana, gospodina!

Inchipuieste-ti formula la care am ajuns: as dori sa fie copilul meu, fetita mea.

Nimeni nici tu n-ar cunoaste dublul fond al pasiunii pentru fetita mea; poate nici eu! Si atunci, in acest sfisietor si dulce sentiment al pater­nitatii l-as ingloba si pe tinarul Deleanu. I-as avea in mine pe amindoi. Uite la ce-am ajuns, Ioana!

Ce-are sa fie nu stiu! Imi limitez viitorul la pre­zent.

Pentru intiia oara in viata, convietuiesc cu o femeie de care nu m-am atins, si nu doresc nimic alt decit s-o simt linga mine rizind, jucindu-se cu cristalele candelabrelor, plingind, iubind chiar insa de la Venetia pe tinarul Deleanu din Romania. Dar doresc sa stiu cine-i tinarul Deleanu.

Raspunde-mi, Ioana, privindu-ma drept in ochi.

Devotatul tau,

Pasa.

P.S. Am rupt plicul ca sa adaug acest post-scriptum. Am aflat cum se numeste tinarul Deleanu.

Adia mi-a dat chiar acuma o scrisoare pentru Romania. Intelegi emotia! Era adresata «domnului Dan Deleanu».

Il cheama Dan. E numele unui roman de Vlahuta. Mi-aduc aminte si de un alt Dan: Dan capitan de plai. De Bolintineanu, probabil.

De acum incepe alta tortura: Dan. Cine-i Dan, Ioana?

Te anunt totodata ca sint un nemernic. Mi-am des­coperit apucaturi de slugoi. Am deschis scrisoarea Adiei! Nu-i scrie nimic. Ii trimite o fotografie de-a ei in gondola, si atit. Nici un cuvint.

Ce spui tu, Ioana? Cind o femeie iti trimite o fotografie, e mult sau putin? Eu nu ma simt in stare sa dezleg aceasta problema. Stiu ca femeile care m-au iubit imi scriau enorm. Nu ceteam decit primele rinduri, uneori si ultimele, cum cetesc si cartile autori­lor conationali oferite cu dedicatie. Altele imi trime­teau buchete de flori: le retrimeteam altora. Nu tiu minte sa-mi fi trimis vreuna o simpla fotografie fara de rest. Tu nu mi-ai scris decit dupa ce ne-am imprie­tenit, adica dupa ce m-am calmat ― dar fotografii nu mi-ai dat.

Stiu eu! Poate ca o fotografie e mai mult decit o scrisoare, e emblema darului complect.

Scirnava inventie si fotografia!.

Cum am sa dau ochii cu Adia! Sa-i marturisesc deschiderea scrisorii? Ce spui? Daca ma dispre­tuieste? Unele femei sint atrase de oamenii pe care-i dispretuiesc mai mult decit de acei pe care-i admira. Dispretul implica o senzatie de superioritate maguli­toare pentru cel care dispretuieste, si magulirea te leaga intr-un fel de cel care ti-o provoaca.

Dar Adia e atit de inedita! Sau dragostea e ine­dita pentru mine.

Raspunde-mi urgent.'

Ioana Palla catre Alexandru Palla

Salcii

'Bunul meu Pasa,

Intiia sultana a haremului tau recunoaste ca ultima cadina merita sa fie sultana. Acesta este ultimul cuvint al buzelor, carora, daca nu le faci alta cinste, le-o faci pe aceea de-a avea incredere in cuvintul lor.

Dan Deleanu, absolvent a sapte clase liceale, etatea optsprezece sau nouasprezece ani, nu e nici Cesar Borgia, nici Shelley. E un foarte normal reprezentant al acestei virste si al acestei clase a opta in care a promovat.

Bunule Pasa, ai uitat pe prietena ta! Altminteri, din simpla lectura a scrisorii mele, ti-ai fi dat seama ca elevul Deleanu spre deosebire de foasta Manon, actuala Adia, nu este interesant nici pentru tine, nici pentru mine: prin urmare, nu va mai fi daca a fost nici pentru Adia.

Mi-ai cerut fotografii. As prefera sa-ti expediez in colet postal personajul in carne si oase. Eu as scapa de prezenta lui inoportuna; tu, de obsesia lui, dezagreabila desigur, cind e insufletita de Adia. De asta nu indraznesc sa-ti indeplinesc rugamintea. As plati-o prea scump. Daca i-as cere o fotografie, mi-ar aduce un album, adica o colectie de albumuri: in fiecare pozele altei virste.

Cind l-am cunoscut, i-am imprumutat o carte amabilitate si ca sa mi-o aduca mi-a facut un numar exagerat de vizite. Preferam sa-si retie cartea. E complect lipsit de tact. Desigur ca si acuma ma asteapta in gradina.

Dupa cum intrevezi, face parte din categoria baietoi. Are par buclat, frunte mare cred ca a trecut moda fruntilor mari chiar si in Germania si o expresie blinduta. Totusi «zvirle» mai mult catir decit cal. Evolueaza alternativ intre tacere isi trece mina prin bucle: i-am recomandat un pieptene si agresivitate monosilabica: i-am recomandat o oglinda.

Se crede neaparat om superior, mai ales cind tace. Da din umeri dezaprobativ; ridica sprincenele inte­rogativ; se-ncrunta fudroaiant; rasfringe buza blazat.

Face sporturi. Acesta e subiectul favorit de con­versatie, laconica bineinteles. De la al saselea cuvint in sus, elocventa derapeaza. Sa-l ascultam.

Patinajul e o arta, ca si dansul. Nu e sport.

I-am multumit pentru noutate. Raspunsul intepat:

― Imi dau seama fiindca patinez foarte bine.

― Nu te cred.

― Am luat premiul intii la concurs.

― Nu te cred!

Tace. Il cred.

E ferm convins ca atletismul impune fara gres in fata femeilor. E mai putin voinic decit luptatorii de circ, dar tot atit de plin de ifos, fanfaron si ingimfat. Cind intra in casa, bombeaza pieptul, largindu-si umerii: exact intrarea atletului in arena, in timp ce fanfara tiganeasca intoneaza un «traiasca-regele» oarecare.

Cucosel, incearca sa faca tartarinade fara sare, fara verva, fara fantezie. Mi-a istorisit foarte infierbintat cum a expulzat din casa unei «prietene» de-a lui pe un «prieten» al acesteia, necuviincios cu el si cu prietena lui. Scena demna de George Ohnet. Entuziasmul naratorului, de aceeasi calitate. Ii place sa se faleasca, atribuindu-si cuceriri de «femei bine» cu nume suspecte: probabil numele tuturor eroine­lor literaturii romanesti, salon pe care nu-l frecven­tez, asa ca nu-l pot controla. Cartea imprumutata, de care-ti vorbeam mai sus, e Le portrait de Dorian Gray.

― Ti-a placut?

― Nu.

― Ma asteptam.

Tace.

Pun cartea la loc. Nici n-a cetit-o. Dorian Gray, bunul meu Pasa, e ca un pat de dragoste. Cine-a cetit volumul acesta a lasat urme. Era intact, cum il lasasem noi.

Arsène Lupin iti place?

Spune drept.

Da fiindca

Am inteles.

Se uita urit.

Il alimentez din biblioteca lui Sake. Cind ma viziteaza ii trimit in gradina un roman de Gaston Leroux, Maurice Leblanc sau Paul d'Ivoi sa-i tie de urit. Probabil ca-l pasioneaza. Sta dupa-amieze intregi in gradina. Eu stau in casa. La plecare, ii imprumut in genere romane in cel putin trei volume Alexandre Dumas, Eugène Sue, Xavier de Montépin cu spe­ranta ca ma va lasa in pace macar o saptamina. Desi­gur ca ceteste zi si noapte. Dupa cel mult doua zile indiferent de numarul volumelor mi le aduce inda­rat. Ii dau altele, mai numeroase. Le inghite si iar vine. Pina la sfirsitul vacantei trebuie sa comand o noua provizie (are si Sake nevoie), si cea pentru gra­dina, si cea pentru acasa se topesc. Cultura lui Sake de o viata intreaga e devorata intr-o singura vacanta!

Vezi dar cu cine ai a face: un Sake en herbe!

Dar n-am ispravit.

Toti am fost plagiatori in tinereta, insa cu modestie. Te vad pe tine, de pilda, la saisprezece ani, spunind flirtului tau:

«Nu-i asa ca luna pe turla bisericii e ca un punct de aur pe un i?»

Altii, mai putin mussetieni, vorbesc de trandafirii aurorei, de diamantele picaturilor de roua, de noaptea ochilor, de minile iubitei: ca doi crini etc..

Normal si cuviincios ar fi ca si foarte normalul elev Deleanu sa faca la fel. I-as trece o exclamatie luata dintr-o juxta oarecare, o metafora din Hugo

In sfirsit, materialul poetic invatat la scoala, vorba avind avantajul ca te cruta de grija ortografiei.

Dumnealui, nu!

Intr-o zi ma coboram in gradina sa-l alimentez cu romane senzationale, adica sa-l congediez. Tocmai atunci scapase in gradina un curcan, care, vazindu-ma s-a burzuluit.

Tinarul Deleanu exclama catre mine:

Uite la el: parca-i o apoteoza de fluturi albi!

Am tacut.

Altadata. Rasarise o luna roza. Tinarul inspector al gradinei mele exclama

Noaptea aceasta e ca placile de gramofon cu Carusso: e insemnata cu cerc roz la mijloc.

Altadata, despre un musuroi de furnici:

Parca-s icre negre in delir!

Despre coarnele unui bou:

Isi poarta mustetile pe cap.

Citava vreme am tolerat. Ma amuza candoarea. Pina cind i-am spus:

Sa stii ca-l cunosc foarte bine pe Jules Renard. Studiaza altceva, daca tii sa ma epatezi!

S-a rosit ca placile lui Carusso a bilbiit si n-a mai venit o saptamina.

De atunci a renuntat sa ma epateze. Se multumeste cu portia, regulat servita, de romane senzationale.

Bunul meu Pasa, tu si tinarul Deleanu!

Ai patruzeci si sapte de ani. I-adevarat, cochetul meu Pasa. Dar esti Alexandru Palla, Pasa, palat oriental cu vedere pe Bosfor. Tu singur ti-ai servit acest madrigal.

Si care-i femeia in stare sa prefere unei ferestre de palat oriental cu vedere pe Bosfor un ochi de geam cu vedere pe Liceul Lazar!

Scutura-te, Pasa! Niciodata n-ai fost modest. Tu, Superbul, Magnificul, tocmai acuma sa ai tracul sco­laresc, tracul debutantului.

Nu te-am vazut de sase luni, dar te stiu mai bine decit oglinda ta. Timpul te «patineaza» ca pe tablou­rile de rasa. Timplele albe nu sint decit, o cochetarie a ochilor care au vrut sa-si valorifice in decor de argint, negrul invincibil. Dar amestecul tau de ambre si maryland! Esti singurul barbat care stie cum tre­buie sa miroase un barbat. Femeia care te-a cunoscut nu mai poate suporta in bratele ei alte mirosuri.

In legatura cu aceasta din urma constatare, sa-ti mai indic un amanunt caracteristic al «rivalului» tau. Are mini inexpresive pe fata si pe dos. Liniile palmei arata calmul plat al mediocritatii echilibrate. Si stii ca adevarul e in palma, nu pe frunte. Degete scurte, stingace cind se misca, greoaie cind apuca. Mina de mosier sirguitor, buna sa palmuiasca argatii, sa ciu­peasca tarancutele agricole, sa tie haturile si coada biciului, sa faca pasiente si sa aiba gesturi de imperator cu bucatareasa si nevasta.

Pune alaturi minile tale facute pentru trupurile albe, pentru culori, saluri, covoare, papier imperial Si femeile, bunul meu Pasa o stiai inainte sint mult mai sensibile la mini decit isi inchipuie barbatii. Mina unui barbat pentru o femeie e intiia fereastra deschisa asupra calitatii ritmului de care e capabil in dragoste si asupra duratei lui. Sint mini brutale si urgente cum sint cucosii. Altele grase, cu degete apoase si umflate: acelea dorm oricind, sau, mai exact, adorm mereu. Altele-s vesnic nadusite, cleioase, facute mai degraba sa tie locul hirtiei de prins muste. Altele, discursive, secundeaza onorabil vorba, chiar pasionata, dar restul nu. Altele, badarane, ar prinde bataturi oricind: si cind fac dragoste, ara si prasesc. Altele, paroase cunosti falsa virilitate a parului indispun ca un obraz neras. Altele sint prea spe­cializate, prea unilaterale: stiu sa gesticuleze, dar nu mai stiu sa alinte. Sint deplasate.

Dar minile tale, incomparabil Pasa! Ti-aduci aminte cind ceteam Le jardin des caresses, ai exclamat:

«Mes mains sont les chemins qui mènent au jardin des caresses».

Si nu te laudai! Stiai sa rasfoiesti o carte pretioasa, un trup si sa le cetesti.

Minile tale, Pasa, sint singurele demne sa retina minile care «lasau dira in apa venetiana».

Junele Deleanu se va consola imediat cu domesti­citatea femeiusca de acasa. E predestinat la asa ceva.

Dar Adia il iubeste pe tinarul Deleanu!

Care-i izvorul acestei informatii? insasi Adia.

De cind ai devenit atit de credul, Pasa?

Minte Adia?

Nu sari in sus! Nu minte. Ca si tine, sint convinsa ca Adia e cea mai putin femeie din cite am cunoscut. Dar, in primul rind, pentru cel care-o iubeste, fiecare femeie e cea mai putin femeie din cite a cunoscut. Asta inseamna sa fii femeie. Cind nu esti, ramii «o femeie ca toate celelalte» pentru toti barbatii. Acesta este stocul de femei destinat maternitatii si evangheli­celor adultere. Viata lor e cuprinsa in trei etape: logodna, casatoria si onestul adulter.

Adevarata femeie, bunul meu Pasa, nu tagaduieste, marturiseste. Dar marturisirea ei decoloreaza realita­tea mai puternic decit minciuna. Minciuna lasa joc liber acelei inchizitoriale imaginatii numita gelozie. Marturisirea limiteaza, e supusa deci uitarii, si pe deasupra maguleste vanitatea barbatului care chiar inselat, a dominat, obtinind adevarul: asa-zisul ade­var, caci autentica minciuna feminina nu e decit un adevar nuantat. El a ramas «barbat puternic» obti­nind de la «femeia slaba» marturisirea. Constiinta acestei superioritati in barbatul inselat e principiul tuturor iertarilor.

Dar sa examinam marturisirea Adiei.

«Il iubesc.»

Si a plins.

A afirmat un adevar in acea clipa? Desigur ca da, fiindca tonul ei te-a convins, si lacrimile ei te-au induiosat. Si vis me flere[3]

In acea clipa, cu tine alaturi ― subliniez aceasta il iubea cu voce tare si lacrimi pe obraz. Dar daca tu nu erai alaturi de ea, l-ar fi iubit la fel? Cred ca nu.

Mai intii, chiar daca nu interveneai tu in viata Adiei, ea continua sa se plimbe la Venetia, fiindca: «mie-mi place Venetia»! Desi ruda ei plecase alar­mata cu drept cuvint de razboi, desi circulau cred si acolo, ca pretutindeni, zvonuri despre invazia Mol­dovei de catre rusi, desi tinarul Deleanu era in Mol­dova primejduita. In acest timp, Adia se plimba in gondola, «facind dira in apa venetiana».

Nu-ti pare insolit acest calm, acest «mie-mi place Venetia», cind cel «pe care-l iubesc» e in Moldova?

Cita vreme n-a avut pe nimeni caruia sa-i spuie «il iubesc pe Dan Deleanu», se plimba prin Venetia, cum ai vazut-o. Vra sa zica, lacrimile vin din vorbele «il iubesc», nu din tacerea «a iubi», neimpartasita nimanui.

Dar de ce intiiei persoane care i-a pomenit de existenta acestui tinar Deleanu i-a marturisit imediat, pe loc, ca il iubeste? Nu vezi tu, bunule Pasa, in aceste vorbe care i-au sarit de pe buze, in aceasta afirmatiune inutila, constiinta surda a nesigurantei sentimentului atit de tare si de iute proclamat?

Daca-ti raspundea: «Da, il cunosc» tacerea de dupa «il cunosc» tacere din care interlocutorul era exclus era intr-adevar reculegerea melancolica a dragostii in fata unei neasteptate evocari.

«Il cunosti pe tinarul Deleanu?» ai intrebat-o tu inopinat.

Ea ti-a raspuns afirmativ, dar te-a pus in curent cu un sentiment al ei de ordin intim fata de aceasta persoana pentru intiia oara aparuta intre voi. Ti-a dat deci mai mult decit i-ai cerut. In primul rind, ea avea nevoie de asa ceva. In acea clipa a monologat, n-a dialogat ― sau a dialogat nu cu tine, ci cu o Adina retrospectiva.

Acel «il iubesc» spontan si tare e justificarea lui «mie-mi place Venetia», e afirmarea cu ton agresiv fata de uitarea de pina atunci. E constiinta slabiciunii si ipocrizia involuntara pentru comoditatea sufletului.

Ti-aduci aminte de doctorul Velescu? Incepuse paralizia progresiva. Facea cu efort cea mai elemen­tara miscare. Cautai sa-i ajuti, tinindu-i paltonul, de pilda. Te refuza fanfaron si energic.

«Nu-nu-nu! Eu imi fac toate serviciile singur.»

Si isi punea paltonul cu satisfactia omului care-a facut un gest eroic. Avea nevoie de astfel de exagerari ca sa-si alunge panica paraliziei, ca sa-si dovedeasca validitatea integra pentru cel mai neinsemnat lucru.

Acel «il iubesc» al Adiei are aceeasi semnificatie, din acest punct de vedere. Acel «il iubesc» se traduce prin: «Vai! Abia acum imi dau seama ca pina azi am uitat sa-l iubesc»

Ori, asa ceva nu se uita. Iar lacrimile, candidule Pasa, erau pentru dragostea ei defuncta, sau pe aproape, nu pentru tinarul Deleanu dorit si regretat.

Dar sa examinam aceste vorbe si din alt punct de vedere. De ce ti le-a spus tocmai tie? Caci orice vei crede si orice vei spune tu, Adia stie c-o iubesti. Femeile, bunul meu Pasa, au in miscarile constiintei ceea ce s-ar putea numi «coada ochiului». Cu coada ochiului fiziologic, surprinzi ceea ce lumea crede ca-ti scapa: un zimbet depreciator, un gest schitat, un semn fugar, o mimica destinata altuia, in care esti comentat pe la spate. Aceasta «coada ochiului» a constiintei feminine zareste totodata apropierea dra­gostei pe care barbatii mai simpli din acest punct de vedere n-o vad decit atunci cind le sare-n ochi, si inca!

E imposibil ca Adia sa nu fi vazut privirea schimbata cu gondolierul cind a sarit din gondola. E impo­sibil, instabilule Pasa, sa nu-si fi dat seama, in timp ce o pictai, ca pe linga ochiul pictorului, care «inre­gistra» frumusetea ei, selectionind ce-i mai expresiv in ea, o mai privea si ochiul indragostitului, care-l deranja pe pictor, facindu-l sa adore dezinteresat din punct de vedere artistic modelul iubit in clipa cind nu mai era pictat. Cunosc

Atunci de ce tocmai tie ti-a marturisit ca iubeste pe un altul?

Baga de seama, Pasa, nu ti-a spus: «Pe tine nu te iubesc, nici nu te pot iubi, fiindca iubesc pe alt­cineva», ceea ce ar fi fost o grosolanie.

A spus atit: «Il iubesc».

Dar exista cuvint care sa dea unei femei mai de­plina frumusete, mai arzatoare feminitate decit acesta?

In momentul cind a spus «il iubesc», a stiut ca o iubesti, fiindca frumusetea pe care i-o da acel cuvint o facea invincibila in ochii celui care-o privea si asculta spunindu-l. Acest «il iubesc» se traduce ast­fel: «Stiu, Pasa, ca ma iubesti Iubeste-ma. Ia-ma. Rapeste-ma din acest il iubesc»

Tu, natural, te-ai intristat auzind ca-l iubeste pe tinarul Deleanu. Deci, ai iubit-o mai tare. Ai renuntat la ea, adica ai vrut sa renunti, si ai vazut ca nu poti. Ai devenit gelos, deci suveranitatea absoluta a proprietatii ti-a devenit necesara, de unde pina atunci iti parea facultativa.

Prin acest «il iubesc» ea te-a facut sa fugi si dupa trecutul si viitorul ei, cind pina atunci te stia multu­mit cu stationarea in fata prezentului. Te-a legat cu mai multe lanturi, avind aerul ca te dezleaga. []

Imi vei spune, bunule Pasa, ca eu fac un monstru din Adia, ca-i atribui calcule si subtilitati odioase, incompatibile cu simplicitatea ei de cristal.

Te inseli! E cocheta, si nu pare. De asta e femeie aleasa. Perfectiunea ultima a unui scriitor uite: Gide e sa para ca n-are nici un stil si totusi sa-l aiba pe cel mai dificil: al simplicitatii reconstituite. Asa-i si cochetaria adevarata. Iti da impresia unei absente. Asta inseamna ca e stravezie ca tot ce e perfect pur.

Exista invaluind totul, dar n-o vezi. Adevarata cochetarie e involuntara, ca si feminitatea cu care se identifica.

Cind Adia ti-a spus «il iubesc», a spus ceea ce trebuie sa spuie ca sa declanseze o miscare mai putin pasiva a dragostii tale spre ea.

Acest «il iubesc», in ultima analiza, fericitule Pasa, inseamna: «Te iubesc»

Si tocmai eu, eleva ta, sa-ti fac lectii, sa te ajut! Nu te intrista. Asta inseamna ca esti tinar. Fii orgo­lios ca poti primi lectii de la eleva ta. Tu iubesti, eu iti dovedesc ca esti iubit. Vezi si tu in partea cui se ingramadesc anii.

N-am ispravit inca. Doresc sa fii linistit. Un singur lucru a ramas, pentru tine, obscur si, poate, ingrijorator: cum a putut Adia ― ea n-are nevoie de elogii sa-l iubeasca pe tinarul Deleanu despre a carui valoare ti-am vorbit suficient? Cum a putut sa intre asa ceva prin «portile imparatesti» care sint ochii Adiei?

Nici n-a intrat, nici n-a iesit, fiindca nu l-a iubit.

Dar: «Il iubesc»

O confuzie, bunul meu Pasa, o simpla confuzie din acelea care incurca pe oamenii tineri. Nu vreau sa-ti fac o lectie cu subiect anost, dar sint silita sa fac oarecare consideratii asupra maternitatii ca genera­toare de confuzii.

Pretind unii ca femeia, cu tot ce-i specific in fizio­logia ei, e creata pentru confectionarea pruncului. Poate ca da. In tot cazul, sentimentul maternitatii exista si in cea mai stearpa femeie. Forma cea mai rudimentara si cea mai directa e afectiunea pentru propriul copil. Totusi, baga de seama cite femei nu-s de loc «mame» cu odraslele lor. Dupa avizul meu, aceasta vitregie mai generalizata decit se crede!inseamna ca nu numaidecit copilul, copilul tau, polari­zeaza acest sentiment, a carui existenta mi se pare axiomatica. Dimpotriva, afectiunea pentru copilul tau fiind oarecum obligatorie (prin sanctiunea opiniei publice, cu toate variantele ei artistice, morale, reli­gioase si juridice) devine un fel de corvada. In tot cazul, e mai putin spontana, mai putin libera, mai putin dezinteresata, tocmai din pricina obligativitatii ei, din pricina amestecului colectivitatii. Un exemplu lamuritor in aceasta privinta: Doi tineri se iubesc pe furis fiindca familiile Dragostea lor e perfecta tocmai fiindca familiile: In sfirsit, datorita cine stie caror imprejurari, familiile consimt. Ceea ce era delicios «pe furis» devine ostentativ si obliga­tor «pe fata». Mama ei, clipind din ochi, roaga pe invitati sa-i lase singuri si, pe la spate, cu o voce destul de tare, se induioseaza de gentileta «hulubasilor». E asa-zisa clipa incintatoare a logodnei. Dra­gostea cu dragalase demonstratii in doi, «hulubismul» devine obligator pentru logodnici. Altfel n-ar mai fi logodnici asa cum e cintata aceasta notiune n-or mai fi logodnici pentru cei care-au venit nu sa-i felicite, ci sa-i vada logodnici.

Voluptate cu spectatori la vrista logodnelor nor­male nu exista. Si atunci, tinerii indragostiti, deveniti prin logodna functionari ai idilei, incep sa simta corvada. Vine efortul, teatrul in doi, penibil, din care se naste prima minciuna reciproca, deprinderea ipo­criziei casnice etc.. Astfel, logodna ucide amanuntit dragostea. E primul cimitir. Dupa aceea vine distrac­tia festivitatii casatoriei, luna de miere cu logodna trupeasca si restul.

Asa e si cu sentimentul sau instinctul mater­nitatii fata de propriul copil. Obligativitatea lui il slabeste, in contrazice, jignind autonomia sufleteasca uneori il anuleaza, nu in sine, fata de copil numai. Sentimentul ramine disponibil, putin ursuz. Si atunci ai spectacolul unei mame vitrege pentru copilul ei, pasionata mama pentru catelul, pisica, florile sau amantul ei. Pasiunea unor gospodine pentru «interio­rul» casei lor e tot o forma a acestui sentiment.

Am facut aceste consideratii numai ca sa-ti reamin­tesc ca orisice femeie e neaparat mama fata de cineva sau ceva.

«Il iubesc ca pe un martisor gasit pe strada. E copil»

Adia singura ti-a dat cheia afectiunii ei pentru tinarul Deleanu. Ai neglijat-o, cum neglijezi totdea­una evidenta. E sau mai riguros era o afectiune materna. Valoarea intrinseca a celui spre care era indreptata n-avea importanta. Hid, prost, rau, mur­dar era «copilul ei». «Martisor gasit pe strada» sau copil gasit pe strada: i l-a trimis destinul. Joaca si superstitia mare rol in asa ceva.

Dar femeile nu au nevoia de expansiune a senti­mentului maternitatii decit atunci cind simt declinul dragostii (de la care smulg astfel o prelungire, caci

copilul, pentru femeie, de cele mai multe ori, e o varianta a barbatului de la care-l au) sau absenta dragostii, sau nevoia dragostii.

Sint convinsa ca afectiunea Adiei pentru tinarul Deleanu dovedeste neindoios ca atunci cind l-a cunos­cut «martisor gasit pe strada»: l-a gasit la patinaj simtea concomitent si absenta, si nevoia dragostii.

Tinarul Deleanu n-a fost decit un regretabil, dar explicabil preludiu al somptuosului meu Pasa.

Iata complect si definitiv diagnosticul pe care mi-l ceri.

Acuma sa-ti dau citeva directive practice. Vrei sa desfiintezi definitiv indoiala pe care cine stie poate ca nici scrisoarea mea n-a alungat-o? Vrei sa te convingi ca Adia te iubeste si ca tinarul De­leanu e o fantosa? Vrei sa fii fericit?

Foarte simplu. Vino la Salcii impreuna cu Adia. Aceasta e singura solutie, si e perfecta.

Iata si explicatia.

Adia l-a cunoscut pe tinarul Deleanu la patinaj. Conced ca tinarul patineaza bine. L-a mai vazut probabil dumineca, din cind in cind la un cinema­tograf, intr-o gradina publica, la teatru: in sfirsit, intr-unul din locurile publice in care se ascunde asa-zisa taina a idilei. Nu uita ca-l cunoaste numai de citeva luni. S-au cunoscut la patinaj, deci pe la Craciun. Si s-au vazut uneori numai, si pe fuga, el fiind ocupat cu scoala.

Apoi urmeaza intilnirea din tren, intre doua statii, pe care ti-am descris-o. Numai eu fredonam o arie din Manon; Des Grieux tacea. De altfel, il cunosc suficient: e un frenetic taciturn, vid.

Facind bilantul acestei idile, te rog sa observi ca Adia l-a vazut patinind, tacind si plingind. Si l-a vazut singur.

Il cunoaste?

Te asigur, Pasa, ca-l cunosc mult mai bine. Mi-a fost de ajuns sa-l vad de doua ori ca sa-l evaluez. Dar eu l-am privit cu ochi limpezi, de asta l-am vazut imediat.

Totul e sa-l «vada» si Adia. Pina acuma nu l-a vazut. L-a revazut in inchipuire, ceea ce-i cu totul altceva. E exact concluzia pe care-o produc unele vacante petre­cute in tinuturi salbatece: la munte sau la tara. Te plictisesti. Tonele de «natura» te apasa. Cauti pe cineva. Il gasesti totdeauna. E medicinistul obligator cinic si sceptic, care dintii intimideaza si apoi se con­verteste la credulitate si cel mai plat sentimentalism. E ofiterul zvelt si elegant, cu care faci citeva ceasuri de calarie poetica pe zi si care-ti pune scrisori in coburi si flori in coama calului. E tinarul vecin de mosie, care zilnic galopeaza pe ogorul semanat, infruntind injuriile taranilor, si caruia, la sfirsitul va­cantei, ii stringi mina pe furis. E palidul si nehranitul poet al stelelor si lunii, care-ti dedica versuri pastisate numai dupa autori demodati. E pletosul violonist care nu mai face exercitii, ca sa-ti fure inima cu aju­torul suspinelor celebre etc.

Asa ii judeci astazi. Dar ieri, si acolo, ai crezut ca-i iubesti. Ai oftat la plecare si ai privit cu gol in inima, florile si stelele care ramin. Acea persoana care acolo te-a fermecat, daca n-o mai vezi niciodata, devine dragostea cea mai «curata», cea mai «poetica» a vietii: fie student la Medicina, ofiter de cavalerie, elev la conservator ― indiferent.

In schimb, daca vine sa-ti faca vizita la oras, devine imediat cea mai anosta si mai ambarasanta cunostinta, de care te jenezi fata de prietenii de la oras, pe care o renegi, pe care o urasti, ca tot ce te umileste profund.

Motivul? Schimbarea mediului. Ce-ai iubit la Varatec la Bucuresti, dupa vacanta, devine: «Uf! Sa ma-nvat minte sa mai fac cunostinte la manas­tiri!» Veniti la Salcii amindoi. O singura data sa-l vada Adia pe tinarul Deleanu in mediul nostru, evoluind printre noi doi, subt privirea ei, si te asigur, bunul meu Pasa, ca tinarul Deleanu nu va mai pune piciorul la Salcii nu din cauza mea eu il tin in gradina, cum l-as tine la bucatarie ci din cauza Adiei, care se va jena sa-l vada si sa-l vezi, si sa te vada vazindu-l.

Smulge-te deci din Venetia. Nu ezita o clipa. Pleaca imediat. Adia va pleca impreuna cu tine, sint sigura. Spune-i in treacat ca Salcii e o mosie nu departe de Medelenii tinarului Deleanu. Vei compensa prin acest gest imprudenta pe care ai facut-o marturisindu-i ca ai desfacut scrisoarea adresata tinarului Deleanu. Spun imprudenta nu fiindca te va dispretul. Nu! Va fi insa prea magulita. Si constiinta unei prea mari puteri e primejdioasa mai ales cind tinerii tirani guverneaza singuri, fara regenta unei Ioane, de pilda. Gestul cu Salciile din vecinatatea Medelenilor va compensa pe celalalt. Isi va da seama ca, daca te-ai indoit de ea, nu te indoiesti de tine. Procedeaza cum iti spun: sint sfetnic lucid si femeie pe deasupra.

Voi lua masuri, trimetindu-l pe Sake la Bucuresti, sa nu vi se faca dificultati la intoarcere. Telegrafiaza-mi numai ziua plecarii.

Am facut o mica pauza, ca sa recapitulez intreba­rile din scrisoarea ta.

Ereditatea dinspre mama a tinarului Deleanu? Are sa te amuzeze! Mama lui e virtuoasa Alice Deleanu, nascuta Dumsa, care-mi intoarce spatele de cind cu plecarea lui Vania in America. Crede probabil ca eu am «stricat viitorul» lui Vania! Nu ma vorbeste de rau nicaieri, dar ma evita. Pentru ea eu sint Sodoma si Gomora. Dupa cum vezi, mama tinarului, departe de a fi o sirena, este o perfecta pedagoga a virtutei, familiei, carierii. Cind te gindesti ca aceasta domes­tica si timorata faptura e nepoata faimoasei Fita Elencu si vara lui Vania, nu-ti vine sa crezi! Proba­bil ca seamana cu mama ei, o limfatica anonima a vechiului Iasi boieresc. Tinarul Deleanu «s-a tras» dinspre ea adaugind produsul sporturilor: muschii. Are si o sora tinarul. N-o cunosc casele noastre nu se frecventeaza decit prin junele familiei, care se cultiva in gradina dar, dupa cite am auzit, e proto­tipul insuportabil al «copilului teribil». Sportiva si ea se putea cu-asa frate! si muzicanta intelegi, educatie aleasa se putea cu asa mama!

Inchipuieste-ti, venetianule, cu aceste date, decorul si viata de familie a elevului Deleanu in vacanta. Sora care face «spirite» la dejun, sporturi dimineata si muzica seara, cind rasare luna, la patru mini cu «mamica»! Mama, virtuoasa, moralista si ideala gos­podina si Mama: «O mama»!

Tatal A! Nu-l cunosti pe Iorgu Deleanu? E un om despre care se spune la toate vristele, cu acelasi ton: «Ce poama!» Numai el ma saluta pe strada, dar trage cu ochiul sa vada daca nu-l observa vreun amic de-al casei. Cred ca e singurul exemplar reusit al acestei conventionale familii. Dar, dupa cite stiu, nu prea sta pe acasa.

Esti satisfacut?

Simt ca mi-am facut datoria.

A! Mai am de raspuns la post-scripium.

Cind o femeie iti trimite o fotografie, e mult sau e putin?

Depinde de fotografie, naivul meu Pasa. Daca foto­grafia e extraordinara, e mult. Daca fotografia e mediocra, e putin. Dar cind il ai pe Alexandru Palla ala­turi, linga tine, si cind acest rarisim Alexandru Palla iti face portretul asa cum mi l-ai descris: ros si verde, in verdele Venetiei si cind, in loc sa trimiti portretul insusi, sau macar fotografia acestui portret tinarului de la Medeleni, ii trimiti o fotografie oare­care da! erai foarte distrata in clipa expeditiei. Si daca erai foarte distrata in acea clipa tocmai, inseamna ca te gindeai la cel care te priveste, sau te va privi, in carne si oase, mai mult decit la celalalt.

Si cind, pe deasupra, acea fotografie oarecare nu e insotita de nimic, valoarea ei scade simtitor. O femeie, bunule Pasa, cind trimite o fotografie de-a ei cuiva pe care-l doreste, cuiva de care vrea sa fie dorita, mai adauga o floare, o suvita de par, ceva, in sfirsit, care sa dea parfumul realitatii cartonului mort. Sau macar saruta fotografia pe care o trimite. N-ai grija! Cind o saruta, are grija sa anunte aceasta pe dosul fotografiei. Femeile nu cunosc nici voluptatea invizi­bilului, nici a anonimatului, mai ales in dragoste.

O fotografie trimisa in astfel de conditii, fara de nici un cuvint, e o carte de vizita depusa fara sa te dai jos din trasura.

Trimit si eu, dupa cum vezi, o fotografie de-a mea, aleasa la intimplare, dar ti-o trimit tie, ca sa ma vezi imbatrinita si sa n-ai deceptii cind ne vom vedea aici. Bunule Pasa, intre noi cochetaria e depla­sata. Sintem doi vechi tovarasi de arme.

Poti sa arati fotografia mea si Adiei, ca sa-si dea seama ca Ioana Palla, castelana de la Salcii, care va doreste pe amindoi, nu poate fi nici o clipa rivala ei. Cred ca si tu, privindu-mi fotografia alaturi de Adia, vei avea aceeasi parere'

Ioana Palla rasfoi un maldar de fotografii, pe care le privi amanuntit, asa cum se priveste o femeie in oglinda, cind e indragostita. Alese una ― pe cea mai buna ― o saruta si, fara sa scrie nici o vorba pe fata sau pe verso, o aseza intre foile voluminoasei scrisori.

Ioana Palla, fosta sultana a lui Pasa si camarada lui, ii servise multe 'adevaruri nuantate' in scrisoarea care trebuia sa-l determine sa i-o aduca pe Adia la Salcii.

Portretul tinarului Deleanu, de pilda, il exprimase constiincios. Un singur amanunt omisese: motivul care o facea pe ea, Ioana Palla, inabordabila ca un trasnet pentru intrusi, nu numai sa tolereze, dar sa provoace si sa intretie chiar vizitele 'baietoiului' de la Medeleni.

Asa ceva insa nu se destainuieste unui barbat, chiar, sau mai ales, cind acel barbat e Pasa, in ultima sa metamorfoza. Nu putea sa marturiseasca lui Pasa ca avea nevoie de prezenta tinarului Deleanu, si mai ales motivul acestei nevoi, contradictoriu pe de-a-ntregul cu parerea pe care o avea ― sincer exprimata in scrisoare ― despre acelasi personaj.

Un motiv identic o determinase cu ani in urma sa se casatoreasca, fara de nici un interes banesc ― ea singura fiind bogata ― cu fratele pictorului Palla, politicianul Sake, despre care curind spusese cu un ton care nu suferise nici o evolutie: 'Ce pauvre Sake!'

Inainte de-a se casatori cu Sake, o cucerise pe sora fratilor Palla, Adelina Palla, reeditarea feminina a simplutului Sake.

Amindoua era eleve interne la calugarite, in ulti­mul an. Adelina Palla, orfana, era crescuta de fratele ei, Manole Palla, Sake, mult mai in virsta decit ea, holtei cu menajera, seful partidului conservator din Iasi, gratie averii uriase mostenita din parinti si gratie prestigiului ― nestirbit nici de moarte ― al parin­telui sau, Stefan Palla, unul din rarii oameni ai acelei vremi, stimat si de raposata Elencu Dumsa: Fita Elencu.

Pe-atunci, Ioana ― fiica unei grecoaice pe cit de frumoasa pe-atit de iscusita, si a unui negustor de neam turbure, imbogatit in apatica Moldova ― isi astepta frumuseta, care nu-i venise inca decit in ochii intredeschisi. Era slabuta, palida, cu gesturile de vaduvioare ale fetelor crescute la calugarite, in haina cernita si ingrata, cu filetul negru pe cap si genele plecate.

Asa cum era, se indragostise fulgerator de pictorul, de pe-atunci celebru, Alexandru Palla, ale carui rare treceri prin Iasul parintesc rascoleau garderoabele femeilor ca balurile date in cinstea lui voda. Il vazuse o singura data la teatru, si dorise pentru ea ― ca Salomeea, capul lui Ioan ― decorativul cap barbatesc al lui Alexandru Palla.

Pictorul plecase in strainatate. Venea in tara numai ca sa-si incaseze venitul mosiilor administrate de Sake.

Ioana, dupa plecarea lui, cistigase mai mult decit prietenia Adelinei; prin ea, mai mult decit simpatia lui Sake. Si astfel, dupa trei ani, cind pictorul venise din nou la Iasi, dupa ce colindase Indiile, China si Japonia, facuse cunostinta cu o ruda inedita: Ioana Palla, gratie careia pretuise altfel decit pina atunci peisajul Iasului, in care se statornicise vreo doi ani.

Cucerirea treptata a Adelinei si-a lui Sake nu era, cum s-ar putea crede, un calcul abil pentru a capata daca nu o avere de care n-avea nevoie, macar un nume mai vrednic de rangul feminitatii ei decit cel inscris in cataloagele scolare si pe coperta cartilor de invatatura.

La calugarite era atrasa de Adelina fiindca era singura fiinta din preajma-i, care ― desi lipsita de orice farmec ― il avea pe acela al rudeniei de singe cu Alexandru Palla. Inceputurile apropierei ei de Adelina aveau coloritul celor mai pure idile. Timidi­tate, roseli ale obrajilor si sufletului, batai de inima, teama de ridicol, fericiri prelungite-n insomnii si visuri, pentru cel mai neinsemnat gest afectuos al Adelinei.

Adelina, intr-un cuvint, era 'flama' ei. Cu pretul unor eroice umilinte fata de colega de banca a Adeli­nei, izbutise s-o inlocuiasca. Apoi devenise tovarasa ei de dormitor, la masa, la plimbare in recreatii, la slujba, dumineca, si chiar la Salcii in vacanta cea mare.

Sake o maritase pe Adelina cu un subordonat politic.

Ioana o iubise pe Adelina Palla; pe Adelina Mendrea o dispretui cum merita. La nunta Adelinei numai mireasa plingea cum plingeau miresele in acele demo­date vremi ― cu hohote publice, lesinuri, desteptari palide pe sofale, cu saruri la nas si apa de flori pe timple; domnisoara de onoare a Adelinei, cauza necu­noscuta de nuntasi a realei desperari, implinita dupa o vacanta la Salcii, se indreptase cu aceleasi emotii, timiditati si pasionate invaluiri, spre celalalt purta­tor al numelui Palla: Sake.

Cind ti-e scump un om, lesne pot sa-ti fie icoane pentru adevarate ingenuncheri toate obiectele nein­sufletite ale intimitatii lui. Iubesti atunci o batista a omului dorit mai mult decit pe propriul tau frate. Ti-e mai pretios ciobul de oglinda in care s-a privit, decit insusi chipul parintelui tau mort. Si mai draga ti-i lectura numelui sau, iscalitura pe un petec de hirtie, decit versurile cartii cumparate cu sacrificii.

Asadar Sake, la inceput, ca si Adelina, nu fusese un simplu Sake, desi era. Fratia de singe cu Alexan­dru, convietuirea din timpul copilariei dadeau sacru si liric mister chiar evidentului Sake.

Apoi venise Alexandru, pasa la inceput. Cind ple­case, dupa doi ani de pictura la Iasi si la Salcii ― Ioana ii spunea Pasa. Dar pasa nu mai era. Lasa in urma lui o sultana, al carei bun plac il urma plecind.

De-atunci Ioana traise multa vreme sultana, imbelsugind cu prisosinta cronica nescrisa a Iasului, in popasurile de vara, facute la Salcii, printre calatoriile de peste granita si in iernile petrecute uneori in capitala Moldovei.

Si iata ca din nou reinvia ceea ce in adolescenta fusese o confuzie: atractia pentru o persoana legata prin ceva de cea dorita.

De cind o vazuse pe Adina, tinarul Deleanu ii devenise indispensabil si insuportabil, simultan. De asta il vedea aproape zilnic, si de asta il tinea in gradina.

Fara de Adia, tinarul Deleanu era un simplu 'baietoi'. Dar Adia exista ― si nu stiuse unde-i pina la scrisoarea lui Pasa ― si singura ei urma fusese tina­rul Deleanu.

Pe Adelina o iubise, sau crezuse c-o iubise, pe tinarul Deleanu insa stia ca nu-l iubea: departe de asta! Atractia era mai umilitoare, corvada ― mai grea.

Adelina era sora lui Alexandru Palla.

Dar pe tinarul Deleanu Adia il iubea.

Il iubea?

Logic, era imposibil ca Adia de la Venetia sa-l iubeasca pe tinarul Deleanu. Nici chiar Adina cea din tren ― logic ― nu putea sa-l iubeasca pe tinarul Deleanu. Aparitia vaporoasa din tren ― fetita si femeie in acelasi timp, cum unii adolescenti sint fete si baieti ― nu putea iubi pe ingrozitor de concretul tinar de la Medeleni.

Totusi 'exista' scena de pe culoarul vagonului: sarutarile, lacrimile

Si existenta acestei scene inexplicabile era singu­rul mister inchis in acest tinar Deleanu. Zile si zile de-a rindul, in prezenta si absenta lui, cautase sa-l descopere, cum ciocanesti un simplu si prozaic zid, in cautarea comoarei inchise. Nu descoperise nimic. Zidul era plin. Dar e chinuitoare pedeapsa sa dormi si sa traiesti necontenit alaturi de un zid opac, in speranta unei comori pe care n-o gasesti, in loc sa fii liber, mai ales cind libertatea de pina atunci avuse dimensiuni de palat.

Era sigura ca bunul Pasa va fi convins de scri­soarea ei ― dar ea nu era de loc.

In fata femeii pe care-o dorea, avea clara con­stiinta ca feminitatea ei se nimicise. Constiinta acestei infirmitati era o arma poate, dar o arma barbateasca oarecum, arma de infringeri, fara taius, elastica, moale, lasa.

Intrebarea care-l framinta pe Pasa la Venetia ― cine-i tinarul Deleanu? ― o chinuia si pe ea, dar mai ascutit, fiindca tinarul Deleanu era linga ea si Adia la Venetia.

Iubea ca un barbat si se temea ca un barbat ― si femeia dorita raminea mai femeie, inarmata cu toata feminitatea, pe care, nemaiavind-o firesc, i-o atribuia.

O singura solutie gasise mintea ei pentru a dezlega enigma tinarului Deleanu: sa-l iubeasca. Iubindu-l, o clipa numai, dar sincer, ar fi descoperit cheia pe care orice femeie o lasa in dragostea pentru barbat, singura cheie cu care poti deschide macar una din nenumaratele porti dupa care e inchisa si ascunsa fe­minitatea ei.

Iubindu-l, ar fi stiut de ce-l iubise Adia ― care, logic, nu putea sa-l iubeasca ― si aflind de ce-l iubise Adia, ar fi stiut cum si pe cine poate iubi Adia: ar fi aflat ilogicul, deviatiunile specifice feminitatii ei.

Dar tocmai pe tinarul Deleanu nu-l putea iubi. Si simulacrul unei iubiri nu putea fi edificator pen­tru ea.

Iata de ce, in fata scrisorii care insemna venirea Adiei la Salcii ― nu departe de Medeleni ― avea sentimentul de ingrijorare al unui avocat, care dupa ce-a pledat astfel procesul incit il vede cistigat ― pe fata biruita a judecatorilor ― se cutremura, dindu-si seama tardiv ca onorarul ― neluat inca, si insuficient garantat ― e indoielnic.

Uneori, excesul de viata oboseste: ai vrea sa fii bolnav ca sa te odihnesti in pat. Din aceeasi pricina, marii bogatasi doresc 'momente' de saracie, ca un ceai de tei dupa multa cafea neagra; inteligentele in vesnic neastimpar, acalmia tonifianta a prostiei; scriitorii prea gloriosi, antractele uitarii; femeile cu prea mult succes, viligiatura singuratatii; si talentele tinere, macinate de tumultul permanent si anarhic al sufletului, lecturi plate, care timpesc si distreaza dind sufletului fizionomia rubiconda si beata a bucatareselor din galeria la cinematograf.

Cautarea acestui echilibru il facuse pe Danut, de-a lungul anilor, sa ceteasca pasionat in unele epoci ― uneori numai ― acea literatura care incepe cu hai­ducii si romanele demontate in fascicule, si trecind prin Ponson du Terrail, Michel Zévaco, Paul Féval, Jules Marry si altii cu nume obscure, ajunge la Gaston Leroux, Conan Doyle, Maurice Leblanc, si toti acei fabricanti de aventuri palpitante, romane care pe fata sau intr-ascuns se gasesc in toate casele, daca nu in toate bibliotecile, socotite de unii sampanie literara, de altii laxativ. Inainte, cauta un echilibru cetind astfel de romane, care in domeniul lecturilor aveau aceeasi valoare si semnificatie pentru el ca Tonel in domeniul prieteniei.

Acum le cetea fiindca era la nivelul lor. Din alti­tudine in altitudine, cazuse ― nu coborise ― la nive­lul platitudinii.

Sufletul isi pierduse sonoritatea.

In fata soarelui, de pilda, mai mult decit: 'Frumos e; sau rosu e!' nu putea nici vorbi, nici gindi, nici simti. Constata si nimic mai mult. Ochii si urechile tineau neglijent contabilitatea estetica pe care-o tine marele ochi de bou si clapauga ureche de porc a banalitatii obstesti.

Inainte fugea de belsug; seceta-i era o rasplata, o odihna binemeritata. Acum avea nostalgia belsugu­lui, si-atit.

De cind o cunoscuse pe Ioana, fulg cu fulg, pana cu pana, sufletul se despuiase: isi simtea gindurile cu atit mai ridicule cu cit avintul dorea sa fie mai mare, ca zborul unui cird de giste jumulite de vii.

Regres vertiginos ca aparenta neclintire a pamintului, din seara cind se despartise de Adina si o intilnise pe Ioana. Ciudate raporturile cu Ioana! In seara cind o cunoscuse, calare pe bihunca la spatele ei, o sarutase pe git, cuprinzindu-i sinii cu miinile. Pe hotarul unei melancolii incepea o aventura. Restul acelei nopti, barbateste inceputa, era ratat si umili­tor. A doua zi se consolase. Oricum, sa saruti pe git din prima seara pe celebra Ioana Palla e mult! Altii au asteptat ani de zile zadarnic ― asa cel putin spuneau unii cronicari ― ceea ce el, elev in clasa opta, luase intr-o singura seara.

Revenise la Ioana Palla, a doua zi chiar, cu Dorian Gray, hotarit sa o epateze, dezvaluindu-se. E prefe­rabil, in fata Ioanei Palla, sa fii Dan Deleanu, cu idei personale original exprimate, decit un oarecare elev de liceu. Fusese mai elev de liceu decit oricind. Ple­case mortificat, cu o impresie de repetenta extra-scolara.

Revenise iar. Isi dovedise in timpul noptii ca rolul pe care i-l atribuia Ioana Palia ― ea nedindu-si seama ca-i rol ― ii da putinta sa o 'studieze' fara ca ea sa-l banuiasca macar. Studiase exact ceea ce studiase si in zilele precedente: umilirea lui ciudoasa. Ioana Palla raminea tot Ioana Palla, el, tot elevul repetent.

Revenise iar. Isi dovedise in timpul noptii ca cei ce studiaza asteapta, observa, compara, inregistreaza, pindesc. Da, pindesc. Acesta era termenul exact. Stu­dierea unei femei nu e ca o vinatoare de prepelite. E o pinda, rabdator instalat dupa un copac, tacut, confundindu-te cu umbra si tacerea copacului de care te razemi ― astepti,

De-atunci, nu mai pretindea nimic de la ziua urma­toare. Se lasa pe seama zilelor, socotite in totalitatea lor succesiv sporita, asteptind surpriza la inceput, miracolul mai apoi. Intepenise in aceeasi pozitie.

Dar, treptat-treptat. Incepuse prefacerea dinauntru.

Tirziu abia isi dadu seama ca la inceput, daca accepta rolul impus de Ioana, daca se resemna sa-l suporte, avea totusi convingerea linistitoare ca odata si odata va da o superba dezmintire, precum biblicul Samson.

Dar pletele lui Danut. In loc sa creasca, scadeau. Mai mult, mai jalnic, decrepitudinea robitului Sam­son se datora tunsorii. Dalila avea foarfece. Decrepitudinea lui Danut, insa, era un fel de chelie.

Gestul de revolta al scuturarii pletelor facea, dimpo­triva, sa cada, mereu, alte suvite moarte.

Crezuse ca intr-o zi se va putea dezvalui in fata Ioanei, aratindu-i chipul lui adevarat. Se inselase. Nu mai era nici o masca pe fata lui: era asa cum il credea Ioana. Masca era trecutul ― masca scoasa prin surpriza, prin somn.

Crezi ca ai pe fata rinjetul cretin al mastii, si deodata iti intilnesti fata in oglinda.

Incercase atunci sa fure, caci furt era sa ia ceva din recolta altor Danuti, din trecut, si a pretinde fata de Ioana, ca era dintr-a lui, a prezentului Danut. Incercase s-o epateze, reproducind, sau mai exact, pastisind fara elan 'notatii' din caietul daruit Monicai: Alunele veveritei. Incercarea paruse Ioanei o tentativa de furt ― de la altii: avea dreptate. Se fura pe el singur, dar tot gest josnic de furt era, caci ceilalti Danuti erau altii. Nu-l umilise acuzatia ca-l plagiaza pe Jules Renard. Asta n-avea nici o impor­tanta. Il umilise descoperirea gestului care purta ca un tatuaj revelator pecetea furtisagului.

Incepuse o activitate josnica in el. Tot ce gindea era slut, hid. Toate amintirile se alterau, ca prajitu­rile cu crema, vara. Nimic nu mai era proaspat, nimic fraged. Totul mucegaia, se otetea. Avea in suflet atmosfera unei tejghele parasite intr-o odaie cu soare fermentat si muste verzui.

Se indoia chiar daca o iubise pe Adina, si daca il iubise. Si cu Adina cercase s-o epateze pe Ioana. 'Cucerirea' Adinei, istorisita cu un aer infatuat si retusari de rigoare, capatase un accent fals de lite­ratura de rind. Parea nascocita, chiar in ochii lui. In tot cazul, uricioasa ca o aventura sentimentala cu o chelnerita. Fara de amintirea sufletului si elanurilor de atunci, fabulatiunea dragostei lor era de o pre­tentioasa banalitate, in care el ― trebuia s-o epateze pe Ioana ― avea rolul donjuanului lucid, calculat si pervers, si ea rolul fetei seduse. Il minunase si pe el, in timp ce istorisea Ioanei ― deseori intrerupt de sarcasmul ei, deseori intrerupt de mirarea lui ― ca 'aventura' nu se ispravise printr-un proces de seductiune intentat de sarmana Adina Stephano, perver­sului Dan Deleanu.

Seducerea ei la patinaj era grotesca si baroca: laudarosenie de chelner care pretinde fata de domni­soara de la casa ca a 'trait' cu o printesa.

Ioana il ascultase suficient. De la o vreme, insa, ii ceruse dovezi: scrisorile, fotografiile, suvitele de par Il prinsese cu minciuna.

Da! N-avea nimic de la Adina. Singura scrisoare de la ea ― atunci cind palmuise in casa ei pe pretin­sul proprietar: scena pe care o istorisise Ioanei, dar atribuind-o altei aventuri, nu din delicateta pentru Adina sau pentru sufletul lui, ci din dorinta de-a o face sa creada pe Ioana c-a avut mai multe 'metrese', ca nu-i 'novice' ― o rupsese atunci, ca sa desfiinteze urma zilei urite. Il mira acum si-l indigna ruperea scrisorii. Ai o scrisoare compromitatoare de la o femeie bine, si in loc s-o pastrezi ― la cite nu poate servi ― o rupi ca un naiv, ca un nerod. De altfel, la lumina noului suflet isi dadu perfect seama cine putea fi acel 'proprietar' care iesise din ietacul Adinei, incheindu-si nasturii, dupa ce Adina iesise intr-un chimono imbracat pe piele. Dar nu-l indigna tra­darea, necinstea Adinei, fatarnicia si abilitatea ei temerara. Nu! Acestea i se pareau perfect normale: stia doar, stiuse intotdeauna, ca femeile sint rele, si nu par. Nu vedea de loc de ce tocmai Adina ar fi fost o exceptie. O femeie ca toate femeile, apetisanta, da, foarte apetisanta, avea trup nostim, era bine facuta, stia sa se imbrace, sa se dezbrace, si avea draci! Ii parea rau ca Ioana nu-l vazuse cu Adina la Bucuresti, in trasura, sau intrind acasa la Adina ― intocmai cum regreta mahalagiul ajuns deputat ca nu l-a vazut comahalagiii stringind mina lui voda.

Adina era o reclama pentru el. Si din nenorocire ― din prostia lui ― n-o putea folosi ca atare tocmai fata de Ioana.

Fusese 'indignat' de tacerea Adinei ― nu mirat, necum intristat. Sentimentul lui fata de aceasta tacere a Adinei, cu tonalitatea lui sufleteasca, poate fi tradus numai prin expresia 'a trage chiulul'. Adina ii tragea chiulul. In loc sa-i scrie, in loc sa-i furnizeze materia­lul doveditor, elementele reclamei necesare fata de Ioana ― tacea, tacea, tacea!

Ii era ciuda. Ciuda aceea triviala la periferiile careia se imbulzesc injuraturile.

El nu-i scrisese, nici nu-i scria. Asta ar mai fi lipsit! Fusese prost, nu mai era!

La lumina acestui nou suflet, constatase ― fara nici o tristeta ― ce plata aventura era dragostea lui cu Adina. O femeiusca amatoare de baieti tineri. El, un 'novice' amator de femei. Prima care-i iesise in cale ― il luase, o luase. In locul Adinei ar fi putut sa-i iasa o servitoare, cum se intimpla in genere cu licee­nii: totuna era. Prima experienta. Debutul. Entuzias­mul neofitului. Nu-i parea rau ca-i scrisese pe atunci, zilnic. Regreta ca nu poate dispune din nou de scri­sorile si versurile trimise Adinei. I le-ar fi trimis Ioanei. Erau foarte bine facute: cu foc. Din memorie nu le putea reface. Ce imprudenta! Sa scrii scrisori de dragoste 'literare', intr-un singur exemplar! Nu indraznea sa i le ceara indarat, fiindca-i era lene, si fiindca era sigur ca nu i le-ar fi dat indarat. Nu era ea proasta sa restituie astfel de scrisori. Mai bine le intrebuinteaza ea la nevoie Mai tirziu, daca el s-ar insura, ar putea face si un santaj cu ele

Impresia ca i s-a tras chiulul, ca a fost tras pe sfoara il facuse incetul cu incetul sa nu mai poata suferi nici amintirea Adinei: il enerva, il indispunea.

Incepuse sa inventeze alte aventuri ― pentru Ioana ― cu reminiscente din d'Anunzzio, banalizate. Toate miroseau o laudarosenie.

Era convins ca n-are macar talentul de-a minti, de-a inventa, pe care-l avea chiar si Tonel.

Din aceasta cauza, constatind lipsa de resurse sedu­catoare, se hotarise s-o insele pe Ioana prin altceva: prin tacere.

Oamenii care tac par oameni superiori. Totusi nici asa n-o putuse insela. Il descoperise.

Era prost: da, prost. Nu-i venea sa creada cum a avut vreodata curajul sau inconstienta de-a se crede destept si de-a se comporta in consecinta. Simpla constatare ca esti prost nu e dovada de inteligenta.

Isi amintea de altfel ca multi oameni mediocri recu­nosteau aceasta si n-aveau pretentia de-a fi compa­timiti sau admirati. Isi cunosteau lungul nasului. Aveau bun simt, dar, evident, constiinta ca nu-s des­tepti nu le tinea loc de inteligenta.

Nici acasa nu mai avea curajul, stapinirea necesara de-a sta cu ceilalti. Un fel ― nu de pudoare ― de vani­tate ursuza il impiedica. Nu mai spunea nimic ― nici metafore nu mai putea face ― de teama nu numai a Olgutei, dar chiar si a Rodicai. Toti ii erau superiori. Se surprinsese invidiind unele glume de-ale lui Puiu. Remarcase atunci ca Puiu avea frunte si ochi vii, si banuise in el forta latenta a unei mari inteligente. Si Mircea evoluase in bine. Niciodata nu-l socotise pe Mircea mediocru. Dar il simtea ― desi inaintea lui la clasificatie, si in stima profesorilor ― subt el.

Observa cu nedumerire ca se inselase. Auzea la dejun si la masa reflectii de-ale lui Mircea, exprimate cu voce tare, sir si eleganta, care dovedeau o inteligenta originala si fin umor.

Toti progresau, vadindu-i regresul lui. De asta il vedeau rar pe-acasa, si cind era vizibil ― la dejun si la masa ― tacea, pozind in om superior, dar fiind convins ca nu inseala pe nimeni, ceea ce-l facea stingaci si cind tacea.

Numai pe biata Monica o inselase. La inceput, cind frecventarea Ioanei ii devenise necesara ― o pornea zilnic calare, fara sa dea explicatii nimanui ― ceruse Monicai doua din caietele pe care i le cumparase pentru noua vacanta.

― Ma retrag de-acuma. Am un plan mare. Imi trebuie singuratate. Ai sa vezi ce-am sa scriu

Mintise. Il ingrozise sinceritatea deznadajduita ― si cinica ― cu care o mintise pe Monica.

De-atunci o evita. Probabil ca si Monica il dispre­tuia. In ultimul timp avea impresia ca Monica se imprietenise cu Mircea. Ii vedea discutind pe-amindoi, plimbindu-se impreuna.

Il evita si pe Mircea, cu ostilitate. I se parea ca Mircea profita de absenta lui, de scapatarea lui, ca sa-i fure prietenia Monicai, ca sa-l alunge de linga ea, ca sa-l inlocuiasca. Cind il vedea pe Mircea singur ― uneori seara ― ii raspundea cu bruscheta la in­trebari, alteori nu-i raspundea de loc, il privea eu ironie vida, cu ranchiuna. L-ar fi trimis acasa la el, dar n-avea curajul sa-i spuie: 'Pleaca, n-ai ce cauta aici'. Era si las pe deasupra.

Pe Monica o ura, mai mult, o desconsidera: era un fel de tradare prietenia ei cu Mircea. Caci el se socotea parasit, desi el ii ocolea pe ceilalti. Ii simtea pe toti solidari impotriva lui, ceea ce-l facea sa socoata ca un fel de voluntar sacrificiu absentele lui de-acasa si neparticiparea lui la viata si mai ales la veselia celorlalti. Redevenise taciturnul, posomoritul, timi­dul si uneori bruscul Buftea de odinioara, dar acrit si imbatrinit si fara de 'turbinca lui Ivan'.

Abaterea si mahmureala necontenita in care se gasea ii sugerase un nou mijloc de-a o seduce pe Ioana: s-o impresioneze prin mila. Sa-i cerseasca mila. Sa joace fata de ea rolul damei cu camelii.

In consecinta incepuse sa manince putin, ca sa slabeasca. Sub pretextul ca untul si carnea il ingreoaie, dindu-i arsuri, le suprimase, supunindu-se unui regim de mamaliga, brinza, lapte acru si lapte cu orez. Nici un dulciu.

In fiecare dimineata se cerceta in oglinda sa vada dac-a plecat, daca a izbutit sa alunge din obraji aroganta sanatatii. Izbutise intr-o anumita masura, dar se slutise. Plinul obrajilor secase putin, dindu-le ceva dur, osos, tatarasc, luindu-le dulceata expresiei, copilaresti. Bea multe cafele negre, ca sa-i piara pofta de mincare exasperata de regim, si fuma.

Atit invatase de la Ioana: sa fumeze. Fuma exage­rat, tigara dupa tigara, numarind mucurile, incintat cind numaratoarea se suia pina la cincizeci pe zi. Mi­rosea a fum de tutun rece, si degetele minii drepte se ingalbenisera la virfuri, ca la pensionari.

Tacerea si izolarea in care traia mereu ― caci pe Ioana o vedea din ce in ce mai putin, desi zilnic o vizita ― il salbaticisera, dindu-i expresia vinovata si infricosata a liceenilor interni, cu deprinderi urite, gata parca sa-si ascunda cearcanele ochilor subt cot la fiecare intilnire cu ochii altuia.

Vedea deseori ― la dejun si la masa ― ochii mamei lui, ingrijorati. Se facea ca nu-i vede, iritat. Nu da nimanui nici un fel de explicatii, si constiinta ca tacerea lor, cind il priveau, era o intrebare, il exa­spera. Se scula de la masa inaintea celorlalti, venea la masa dupa toti, singur, izolat, pe scaunul lui, cu ochii in farfurie sau in gol.

Uneori ii venea sa plinga, dar cabotinul aplauz al autocompatimirii il dezgusta de lacrimi. In loc sa plinga, strimba din buze, infundindu-si posomorit miinile in buzunare.

Vestea razboiului il racorise o clipa. Sperase ca Romania va intra in razboi. Era hotarit sa se inscrie voluntar: o sinucidere mai sigura decit cealalta pe care n-ai curajul s-o duci la capat. Sinucidere cu tunul, minuit de alte miini, nu cu revolverul minuit de mina ta.

Urmarise incordat ziarele, care, din ce in ce, luau infatisarea unor afise de apocalips. Articolele politice si mansetele literare ale primei foi dispareau, facind loc vestilor tiparite cu litere monumentale. Eveni­mentele se ridicau, profilindu-si pe foile cotidianelor, siluetele de dihanii tertiare, izgonind musuroaiele de litere marunte ale faptelor diverse.

Incepuse preistoria moderna.

'Luptele de la Gratza, Loznica si Belgrad'.

'Mobilizarea generala in Austria.'

'Razboiul a inceput.'

'Atitudinea Romaniei fata de conflictul austro-sirb.'

'Consiliul de coroana.'

'Trupele germane patrund in Franta.'

'Romania in stare de espectativa armata.'

'Austria declara oficial razboi Rusiei.'

Ar fi dorit vesti mai senzationale, cataclisme mai vertiginoase, mai neprevazute. Se bucura cum ju­bileaza puscariasii vazind incendiul orasului, sperind ca va arde si puscaria. Ritmul vastei dezordini era pentru el o satisfactie personala. Toti in jurul lui erau nelinistiti. Zvonurile despre o invazie a Moldovei, despre eventuale lupte inlauntrul hotarelor natio­nale, veneau de pretutindeni, se calmau, iar apareau, cind absurde, cind posibile: totul era posibil fata de imposibilul realizat de ultimele evenimente.

Domnul Deleanu nu sosise la Medeleni, ca sa poata urmari mai lesne de la Iasi mersul razboiului, si la nevoie sa poata lua masuri din vreme. Olguta-i facea dese vizite cu un automobil expediat la Medeleni de precautul si prevazatorul Herr Direktor, pentru orice eventualitate. Il conducea singura ― desi ma­sina venise cu soferul ei ― spre indignarea iesenilor si a colonelului Barba-Rosie care vedea in automobil un rival. Vizitele Olgutei se prelungeau uneori cite o saptamina. La Iasi, prezida ea singura mese barba­testi, la care luau parte domnul Deleanu, colonelul Barba-Rosie, doctorul Prahu, oncle Michel uneori si alti multi prieteni de-ai domnului Deleanu, veniti de prin viligiaturi din cauza razboiului. Olguta poreclise mesele de la Iasi 'Clubul burlacilor' si fusese pro­clamata prin vot nominal prezidenta activa. Dezbateri fara prezident nu se pot concepe: Olguta izbutea sa fie cit mai prezenta, primita de altfel dupa scurtele absente cu aclamatii.

Herr Direktor venise mai devreme decit in ceilalti ani din Germania. Si el astepta la Bucuresti desfa­surarea evenimentelor, dind dese telegrame la Mede­leni. Ultimele anuntau neutralitatea. Ziarele la fel.

'Romania ramine neutra.'

'Informatiunile noastre ne permit a afirma ca hotarirea Romaniei de-a ramine neutra este o hotarire definitiva.'

Bucuria penibila cu care primise aceste ultime vesti dovedise lui Danut ca in fond, din prima clipa dezavuase proiectata sinucidere. Si aceasta hotarire fusese aparenta numai si profund cabotina.

Nu mai ceti nici ziare.

Singura lectura pe masura lui erau romanele sen­zationale. Dar nici n-avea curajul s-o faca fatis. Se inchidea in odaia de culcare, si acolo, singur cu rusinea lui, intins pe pat, sorbea paginile tiparite marunt ca tartinele de icre tescuite, sarind descrip­tiile, cautind numai pasagiile unde actiunea vijiie ca Bistrita la toance ― participind cu o credulitate stupida la peripetiile eroilor, confundindu-se cu ei, regretind uneori zgircenia de eroism si de supradesteptaciune a autorului fata de eroul principal, brav de altfel, inteligent si nobil, dar pus citeodata in incurcatura. Parcurgea vertiginos kilometri de tipar uitind de toate, instrainat de el si de ceilalti, raminind la finele romanului cu o congestie a capului, si cu o impresie de dezamagire uluita ca cei care se coboara brusc, dupa un lung voiaj intr-un expres. Nu-l multumea nici un roman, dar pe toate le cetea pina la capat, simtindu-se ca izgonit din paradis la ultimele foi. Cartile pe care si le adusese de la Bucu­resti, parte trecusera in odaia Monicai, parte umpleau biblioteca si geamandanul, intacte. El cetea numai romane senzationale. Noaptea avea visuri care co­mentau ― ca servitorii la bucatarie ceea ce se vor­beste si se intimpla in casa peste zi ― lecturile recente. Fiintele din jurul lui se decolorasera. Era plin de eroi medievali sau moderni, dar eroi, nu fleacuri. Nici nu mai stia bine daca se duce la Salcii pentru Ioana sau pentru biblioteca sotului ei. In tot cazul, la Salcii n-avea de cine sa se jeneze. Cetea in gradina, nesuparat de nimeni, fara sa aiba bataile de inima de-acasa cind cineva-i batea la usa: imediat ascundea romanul subt perna sau subt pat, intrebind ragusit: 'Cine-i? Ce vrei?'

La Salcii cetea pe fata: rusinea lui era bine sta­bilita, notorie. De Ioana nu se ascundea. Se simtea mai bine la Salcii decit la Medeleni: mai la el acasa, crutat de amintirea ― tresarind in el, sau pastrata poate de ceilalti ― a altor Danuti, daca vor fi existat vreodata si alti Danuti. Gindul incepu­tului anului scolar il teroriza: era convins ca va raminea repetent intr-a opta. Ii parea imposibil sa mai invete ceva. Mircea prepara clasa opta, in va­canta. Luase o data cartea de psihologie: cetise citeva rinduri, nu retinuse nimic; era idiot! Se mira cum de trecuse clasele pina atunci. Visa uneori noaptea ca-i in clasa patra, si simtea prin vis ca nu stie nimic: vidul repetentului. Cind se destepta, dindu-si seama ca-i intr-a opta, avea impresia c-a tras pro­fesorilor un chiul prodigios.

Tot mai spera insa ca Romania va intra in razboi si ca scolile se vor inchide. Spera in razboi, cum doresc elevii interni ― in vremi normale ― epidemia de scarlatina sau tilos care amina deschiderea inter­natelor, prelungind vacanta. S-ar fi simtit fericit. Si-ar fi facut o imensa provizie de romane senzatio­nale, si ar fi ramas toata iarna singur la Medeleni. Nu concepea mai deplina satisfactie decit aceea pe care ti-o da o viata intre patru pareti, inchinata lec­turilor palpitante cu mistere, crime obscure si dia­bolice, detectivi geniali, intrigi in sase volume, eroi cu spada neinvinsa, lupte superb neverosimile, enigme incurcate progresiv si descurcate in apropierea ultimei foi, uneori aminate de un crud 'va urma'.

Evadase complect din realitate in lumea romane­lor senzationale. Dormea cu ferestrele inchise ca sa nu intre hotii. Purta revolverul asupra lui, in timpul zilei, si noaptea il tinea pe masuta de la cap, astfel situat incit daca s-ar fi desteptat din somn in scrisnet de geam taiat cu diamantul, din doua miscari ar fi putut trage. Chibriturile si ele aveau pozitii strate­gice: cutia lor, asezata pe un scaunas, la capatiiul patului, era intredeschisa, cu patru-cinci chibrituri scoase pe jumatate si rezemate cu capatul fara gamalie de muchia dinspre pat a cutiei. La culcare, verifica daca usile sint inchise, si deseori aseza si scaune incar­cate cu obiecte grele, indaratul lor: daca cineva ar fi deschis usa cu un passe-partout, dupa ce ar fi uns broasca cu untdelemn, ar fi gasit rezistenta scaunului. Cerceta pe subt pat, in sifoniera, inchisa cu cheia de altfel ― pe dupa perdele.

Nu era convins ca-i singur in odaie, decit dupa o amanuntita cercetare a tuturor ascunzatorilor posi­bile si chiar a spatiilor prea reduse pentru a putea adaposti un trup omenesc, dar totusi misterioase: ca, de pilda, gura sobei. Se simtea poltron si erou in acelasi timp. Cind un taran il privea mai lung, intor­cea capul brusc sa vada daca nu-i ocheste pe la spate cumva. Oamenii cu barba i se pareau deghizati, la fel oamenii cu burta mare. Suspecta pe toti servi­torii. Toti pindeau prilejul sa fure, sa prade, sa jefuiasca. Servitoarele aveau amanti asasini; ser­vitorii, amante dornice de avutie. Bucatele puteau fi otravite sau narcotizate.

Cetea mereu, congestionindu-si creierul, palindu-si obrajii, injectindu-si ochii. Toate activitatile straine lecturilor, il scoteau din fire, ca pe morfinomani tot ce-i impiedica de a-si injecta doza. Se pripea mereu: la mincare, la spalat, la imbracat. Mai iute, mai degraba, ca sa poata lua mai repede cartea in mina. Cafeaua cu lapte de dimineata n-o mai lua cu ceilalti in pridvor: o lua in odaia lui, culcat, cetind. Nu se scula din pat decit in preajma dejunului. Uneori se ducea la dejun nespalat, pieptanat numai in graba, cu papucii in picioare sau pantofii de tenis mai expeditiv incheiati decit ceilalti. Inteligenta i se blegea treptat ca mersul celor cu tocuri prea tocite.

In lipsa Olgutei, Rodica incepuse sa ritmeze distrac­tiile, insotita de Puiu ― desperat si exasperat de absentele reiterate ale Olgutei ― totdeauna, de Mircea uneori numai, cind Monica nu iesea din odaia ei, caci niciodata Monica nu vroia sa arate si altora ochii rositi.

Doamna Deleanu, vazind halul lui Danut, scrisese lui Herr Direktor la Bucuresti.

Raspunsul:

'Draga Alice,

Toti motanii primavara si vara napirlesc si se jigaresc. Daca vrei sa-i vezi grasi, asteapta iarna. Da-i pace baiatului sa traiasca. Ma tem ca-l asteapta vremuri grele. Lasa-l sa fie tinar cit mai e vreme'

Jignita, nemultumita si incredula, doamna Deleanu se adresase Monicai, cu fruntea incretita si ochii grei!

― Monica, ce-i cu Danut? Tu stii ceva? E bol­nav? Nu se simte bine acasa? Eu nu indraznesc sa-l intreb

― Nu te-ngriji, tante Alice. Scrie ceva.

― Scrie?

― Da, scrie. Tu nu stiai ca Danut e scriitor?

― De unde sa stiu! se iluminase doamna Deleanu, respirind. Face versuri?

― Da.

― Frumoase?

― Foarte frumoase.

― Vai, Monica! Prin ce grija am trecut! Vra sa zica, Danut e poet Dragul de Danut

Si pe Olguta, care desi in treacat numai pe la Medeleni, avea ochi prea buni ca sa nu observe, o lamurise tot Monica.

― Ce-i cu Metaforei, Melizando? E pe oua?

― Scrie ceva mare.

― Face-o omleta! Spune-i sa puie mai putin spanac si mai mult galbenus!

Chiar Rodicai, cu care rareori vorbea, Monica expli­case ― fiind intrebata staruitor, evident ― cauza tinutei si singuratatii lui Danut.

― Monica, ce-a patit fratele Olgutei? E amorezat? Monica dintii o privise grav. Apoi:

― Scrie ceva. Sint oameni si altfel decit tine, Rodica.

― Te-ai suparat?

― De ce sa ma supar cind nici tu nu te-ai suparat! O singura data intrebase si Monica pe cineva: pe Mircea.

― Mircea, spune-mi ce mai face Danut?

― Nu stiu, Monica. E invizibil si am impresia ca-l enervez.

― Daa!

― De asta ii dau pace.

De-atunci Monica se sihastrise in odaia ei cu Leila si tacerea cartilor. Mircea o vedea rareori. Casa era stapinita de Rodica, urmata de suita ei: Puiu, per­manent; Mircea, sporadic: si el prefera sa se izoleze in fundul livezii, fie invatind, fie cetindu-l pe Jean-Cristophe, fie privind cerul, asezat in iarba cu minile subt cap. Uneori Rodica il descoperea. Se aseza linga el ― totdeauna cu rugaminti de acest soi:

― Mircea, mi-a intrat o musculita-n ochi: esti bun sa mi-o scoti?

― Mircea, leaga-mi, te rog, basmaua.

― Hai sa vedem care-i mai tare. Vrei, Mircea?

Dar imediat sosea Puiu cu vesnica bicicleta. Si pe deasupra, Mircea prefera lipsa de cochetarie a gro­solanei Sevastita decit grosolana cochetarie a Rodicai.

Cu Olguta era mai putin timid decit la inceputul vacantei. Ii spunea uneori 'Olguta', facind totusi in prealabil o pauza sovaitoare, ceea ce arata Olgutei ca mintal tot duduie ii spunea. In genere, insa, evita sa i se adreseze direct.

Stia ca Olguta nu iubeste pe nimeni. Dar stia ca nu-l iubeste si ca nu-l va iubi niciodata pe el. I-o afirmase Monica, in al carei discernamint avea o incredere fara rezerve, curind dupa ce-i marturisise ― ceea ce Monica stia mai dinainte, de altfel ― dragostea lui pentru Olguta.

I se parea ca Olguta ― in faza actuala ― nici n-ar fi putut iubi pe cineva: era prea desteapta, prea impetuoasa, prea plina de ea, prea densa sufleteste ― impermeabila parca pentru dragoste. Miscarea su­fleteasca a Olgutei era centrifuga: se risipea violent in afara. Dragostea patrunde numai in sufletele care au o miscare centripeta, numai atunci sufletul o absoarbe, dimpreuna cu sufletul celui iubit.

Se obisnuise sa o iubeasca singur, el cu el, cum altii se deprind sa traiasca singuri, monologind in loc sa dialogheze.

Totusi, pe linga fericirea rarelor zile pe care Olguta le petrecea la Medeleni, Mircea mai avea si alte fericiri, tot de la Olguta.

Odata, venind cu ea de la tenis, ii explicase, raspunzind la o gluma de-a ei, caracterul frumusetii limbei grecesti. Olguta il ascultase. Vorbise mai mult, calm, curgator, preocupat sa defineasca, nu sa vorbeasca, asa cum facea cind medita singur, ceea ce vroia sa impartaseasca Olgutei. Incheiase astfel:

― Limba greceasca are o supleta catifelata, pe care nici o alta limba n-o are. A fost parca pastrata in untdelemn

― Sa ma-nveti greceste, dascale.

Cit ar fi dorit! Dar Olguta, preocupata de sedintele tumultuoase ale 'Clubului burlacilor', uitase.

Avea insa amintirea acelei plimbari, a acelei con­vorbiri: amintire pastrata cu evlavie, cum tin copiii saraci un ciob de jucarie, gasit din intimplare.

Scria regulat mamei lui, asigurind-o ca duce o viata odihnitoare si agreabila: ceea ce era exact. Recapa­tase calmul pe care-l avea inainte de-a o cunoaste pe Olguta, altul prin doua accente grave: trupul, abia descoperit, si iubirea, de la inceput resemnata.

In lipsa de mai mult si de mai bun ― sau in asteptare ― Rodica il acceptase pe Puiu, cu titlu, particular, de paj libertin. Jucau singuri tenis, apoi Rodica isi lua dusul, in timp ce Puiu astepta dincolo de rogojini, facind studii confidentiale asupra aca­demiei Rodicai; apoi Puiu isi lua dusul, in timp ce Rodica intoarsa cu spatele pe chaise-longue, cetea, tragind uneori cu coada ochiului sa vada daca tot n-a ispravit. Alteori Puiu ii cetea cu glas tare dintr-o carte cu poze, adusa de Rodica in fundul cufarului, fara de stirea mamei ei, nici a Olgutei: Les aventures du roi Pausole. Sedeau lungiti alaturi in iarba, pina cind Rodica, dupa ce arunca o circumspecta privire de jurimprejur, il saruta pe git, pe urechi, dupa ceafa si pe piept, ca sa vada daca se gidila: ceea ce Puiu tagaduia, dupa fiecare experienta in doi. In timpul experientei, Puiu se apara, natural, cu miinile, din care pricina, chiar daca nu s-ar fi trecut caisele, Puiu tot n-ar fi intirziat printre crengile inalte, unde caisele sint calde, grele, moi si dulci.

In schimb, Sevastita uita tot mai des 'sa-i puie apa de baut pentru noapte'. Si Puiu, setos, ii aducea aminte, indiferent de ora.

In alte seri, pornea in camesa de noapte, papuci, cu pelerina pe umeri, jalnic pelerin spre odaia Monicai:

― Intra, Puiule,

― H-h! Tu esti buna, Monica.

Sevastita complecta fata de Puiu, pe Rodica; Mo­nica primea lacrimile varsate pentru Olguta.



In definitiv, Puiu era foarte ocupat. Si asta-i prin­cipalul in vacanta si in viata.

Doamna Deleanu cetea, cinta la pian si supraveghea putin mai distrata decit odinioara, mersul gospodariei.

Astfel, zilele vacantei treceau purtind spre toamna intreita singuratate a doamnei Deleanu, Monica si Mircea; efervescenta Olgutei, dusa in goana auto­mobilului de la Medeleni la Iasi si de la Iasi la Medeleni; si miscarile de balet bucolic ale lui Puiu cu Rodica, intregite prin suspinele de Pierrot dupa cruda Colombina, ale lui Puiu, cind se ducea copil in odaia Monicai, sa fie consolat.

Danut cetea romane senzationale la Medeleni, si zilnic, dupa-amiaza, Zdup il ducea la Salcii, unde tot romane senzationale cetea, alaturi de invizibila sau rareori intrevazuta Ioana Palla.

Astepta in gradina fara sa ceteasca. In sfirsit adu­cea o dovada pozitiva ca Adina Stephano n-a fost un simplu flirt de patinaj. Ii aducea fotografia Adinei de la Venetia.

Mai ca nu-l mirase locul de unde-i expediase fo­tografia. Detinerea acestei fotografii recente de la Venetia il multumea din alt punct de vedere.

Il magulise in primul rind. Intiia noutate pe care viata reala i-o aruncase intre fictiunile romanelor senzationale il facuse sa se stimeze putin: desigur, e magulitor sa primesti la Medeleni, tu Dan Deleanu, lector de romane senzationale un plic elegant, cu timbru italian, pecete venetiana, adresa scrisa de o mina de femeie, si continind fotografia unei femei imbracata cu mult gust, intr-o gondola zvelta, oprita, in fata scarii unui palat. Spre satisfactia lui ― caci ar fi dorit sa stie toata casa sosirea faimosului plic ― scrisoarea i-o adusese Rodica.

Ce-i? Cine-i?

Eu, domnule Dan, iti aduc ceva placut Compuneai?

― Da, da Indata.

Furisase romanul subt perna, indoind foaia, se aranjase in graba si iesise afara ― odaia era prea dezordonata ― cu atitudinea celui turburat din sin­guratatea lui inspirata.

― O scrisoare de la Venetia parfumata, adaugase Rodica, surizind cu inteles si candoare.

― A! da!

― O asteptai?

― Mda

Scrisoarea era parfumata numai fiindca o tinuse Rodica in mina, cercetind-o pe amindoua fetele, pri­vind-o in transparenta la fereastra, inainte de-a i-o aduce.

― De ce traiesti asa retras, domnule Dan? Nu ne poti suferi?

― Lucrez, domnisoara.

― Nu te surmenezi?

― Eee!

― Pacat! oftase Rodica, plecind efectul de negru al genelor.

― Ma ierti, domnisoara, uite-n ce hal sint! Asa-i cind lucrezi!

― Da! oftase din nou Rodica, aprobind, compa­timind si invidiind. E bine cind poti sta singur

― Da In fine daa

― Ne cetesti si noua cind ispravesti?

Ridicase din umeri, evaziv.

Rodica oftase din nou si plecase stringindu-i mina. O condusese, urmind invitatia minei, pina la usa de din fata.

― Sper ca ne mai vedem, domnule Dan? Daca vrei, da-mi sa-ti copii manuscrisul.

Nu. Da ne mai vedem.

Cind?

Nu vrei sa facem o partida de tenis? Zau! De cind nu te-am vazut jucind! Joci asa de frumos!

― Imi pare rau! Dupa amiaza-s ocupat Stiu eu!

― Unde te duci calare? Is indiscreta?

― Daa! Ma plimb

― Daa!

Era nostima Rodica, mai ales cind spunea: 'daa!' dind din cap incredula si vicleana, cu buzele ca ci­resele crapate de coapte ce-s.

Plecase, dupa o noua stringere de mina, mai intima.

Danut deschisese plicul parfumat de miinile Rodicai.

Aa! In sfirsit avea ce sa arate Ioanei! Examinase fotografia. Evaluase si femeia si decorul: se pre­zentau bine. Vra sa zica femeia aceea eleganta si bine facuta, din gondola, fusese metresa lui! A lui Dan Deleanu? Bravo! Ii venise sa exclame intocmai ca Tonel, facindu-si cu ochiul: 'Smecher Deleanu!'.

Se examinase si el in oglinda: era cam palid, neras, cu ochii infundati. Slabise, asta dadea o duritate ascetica trasaturilor, reliefind dominator fruntea: si-o descoperise, tragind suvitele de par indarat. Bine! Parea mai mare deasupra fetii subtiate. Simtise din nou nevoia elegantei de odinioara. Consacrase restul diminetii toaletei, inchizind romanul in dulap.

Isi frecase degetele ingalbenite de tutun cu pierre-ponce si peria cea mai aspra, redindu-le intr-o anu­mita masura coloritul natural. Isi facuse unghiile amanuntit. Se rasese. Se pudrase: o pudra ocre de la Adina. Imbracase un costum de calarie, croit la Bucuresti, dupa un recent model englezesc. Noul costum de calarie il facea mai nalt ― sau poate crescuse. Parul, prea mare, pieptanat si periat din rasputeri si prins in reteaua strinsa, se asezase armo­nios, lins deasupra fruntei, pe care-o descoperea in intregime, luminind fata, cazind apoi in bucle grele ca faldurile draperiilor de catifea, pe timple si la ceafa. Se parfumase usor de tot, cum il invatase Adina.

Inregistrase, profund satisfacut, mirarea muta care-l intimpinase la dejun, pe fetele tuturora. Inregistrase si zimbetul Rodicai. Se privea, pe furis, in toate oglinzile si chiar in ferestre.

Dupa dejun, gata sa incalece, trimesese calul sa-l astepte inseuat si intrase in odaia lui.

Scapase ceva din vedere. Adina nu-i scrisese nimic pe fotografie. Ce era de facut? O simpla fotografie, fara dedicatie, fara de iscalitura macar, nu prea in­seamna mult: e ca o carte a unui autor renumit, cu care te lauzi ca esti intim, dar pe care ai cumparat-o de la librarie.

Ce era de facut?

Simplu de tot! Sa-i scrie el ceva! Ioana nu cu­nostea scrisul Adinei Stephano.

Dar el n-avea scris de femeie! Incercase. Nu izbu­tise. Parca uitase si sa scrie! Nu mai pusese de mult mina pe creion sau pe condei. Se simtea stingaci pe hirtie, ca un debutant la patinaj. Avea un scris de analfabet. Ce era de facut?

Rodica!

De ce nu

Rodica era 'fata buna'. De ce sa se jeneze! Rodica stia foarte bine de unde venea fotografia femeii in gondola, de vreme ce vazuse marca italiana de pe plic. O punea la curent, fara sa-i faca nici o confi­denta precisa, cu o aventura ― era nostima foto­grafia Adinei, nu-l compromitea ― si totodata o facea complice la o farsa da, o farsa!

― Domnisoara, am sa te rog sa-mi faci un serviciu

― Vai de mine! Incintata! Cu cea mai mare placere.

Cu cea mai mare placere, Rodica, lasindu-l pe Puiu singur s-o astepte la tenis ― cu ochi rai si racheta vindicativa ― venise in odaia lui Danut.

― In cel mai mare secret!

― Vai, domnule Dan! Mie?

― Vreau sa fac o farsa

― Bravo!

― unei

― Cui?

― doamne

― Esti delicios! O doamna? Cine-i? O cunosc? De unde-i?

― Secret.

― Vai!

― E o doamna care ma plictiseste in definitiv.

― Vai, ce amuzant e!

― Si vreau sa-i fac o farsa!

― Ca sa te lese-n pace!

― Exact. Ca sa ma lese-n pace. Stiti, femeile

― Daa! oftase Rodica comprehensiv.

― Azi am primit o scrisoare

― Stiu, din Italia.

― Da, din Venetia.

― Parfumata!

― Parfumata, ai ghicit?

― Ei!

― Ai ghicit: o scrisoare de la o alta doamna.

― Vai ce rau esti!

― Ce sa fac! oftase Danut cum ar ofta o gradina importunata de prea multe albine.

― Stiu eu! Asa-s baietii, oftase in replica Rodica, tot comprehensiva si admirativ dojenitoare.

― Sa-ti spun?

―Vai, mor de curiozitate!

― Doamna de la Venetia mi-a trimis impreuna cu scrisoarea, si o fotografie.

― Arata-mi-o

― Poftim.

― Pare! E doamna

― In ce clasa-i? exclamase Rodica.

― Ei!

― Da, da, e maritata de mult Eu

― Aha! Vai, ce-mi spui!

― Sa-ti spun?

― Sigur, nu vezi!

― Sa-ti spun farsa

― Numai?

― E prea lung ― un roman intreg ― si prea delicat

― Ti, ei!

― Altadata poate Acum vreau sa te rog ceva.

― Bine-i sa fii la Venetia! suspinase Rodica, pri­vind rochia Adinei.

― As vrea ― daca nu te superi ― sa scrii ceva pe dosul fotografiei

― Eu?!

― Ca din partea doamnei.

― Ei! Asta-i nostim! Da-mi spui numele?

― Tt ! Numai pronumele.

― Spune-l.

― Adina.

― Si mai cum?

― Nu se poate!

― Te rog spune-mi. Poate o cunosc.

― Nu te-ai uitat la ea? Nu e din Iasi.

Ce-are a face!

― O cheama Adina deocamdata.

― O iubesti tare?

― Eu? Nuuu

― Dar ea?

Da! Vezi

― Vad bine! Iti scrie scrisori, iti trimite fotografii Vai, ce bine-i sa fii baiat!

― Ee-he! oftase Danut, din nou extenuat,

― Si ce sa-ti scriu?

― Ce vrei.

― Cum, ce vreau?

― Sigur. Dac-ai fi in locul ei ce-ai scrie?

― Vai, n-as scrie!

― Presupune c-ai scrie.

― Cui?

― Cuiva

― Spune un nume.

― Ionescu.

― Ei!

― Sa spun altul?

― Sigur. Ionescu?!

― Idriceanu.

― Vai, ce urit e! Nu stii sa alegi!

― Alege singura.

― Eu?!

― Dar n-ai nevoie de nume! Inchipuieste-ti a persoana oarecare

― Oarecare?

― oarecare, pe care o iubesti.

― Vai, ce indiscret esti!

― Bine. Spune un nume imaginar si gindeste-ta la cineva.

― Vai ce obraznic esti!

― Scrie ceva simplu, o vorba-doua; de exemplu; 'Te iubesc, Adina'.

― Crezi ca-i deajuns?

― Sigur.

― Nu esti pretentios, da mie nu-mi place!

― Scrie altceva!

― N-am cui!

― Mie.

― Vai!

― In gluma!

― In gluma?

― Da! Cum crezi!

Cu o scriitura pretentios feminina ― imitata desigur dupa a unei cunoscute mai in virsta si snoba ― Rodica scrisese pe dosul fotografiei, cu un ascutit galop de litere:

'Esti delicios,

Adina'

― Iti place?

― Daca-i sincer

― Cum crezi?

― Stiu eu!

― E sincer, soptise Rodica plecind genele, cu o roseata in obraji.

― Esti delicioasa!

― Dar pentru altul, ridicase Rodica genele, zimbind.

― Ma crezi?

― Nu te cred.

― Vai, ce rai is baietii!

Lasasera sa se usuce cerneala.

― Si ce-ai sa faci cu fotografia?

― Am s-o uit pe masa

― Unde?

― Pe masa la cealalta doamna.

― Ca s-o faci geloasa?

― E drept! Nu m-am gindit! Nu. Are sa vada c-o insel si are sa-mi dea pace.

― Atunci care mai ramine?

― Nici una.

― Nici cea de la Venetia?

― Nu vezi!

― Atunci?

― Atunci? asteptase Danut.

― ma duc.

Si plecase in goana fara sa-i stringa mina.Se inapoiase.Isi uitase batista.

― Ai sa stai mult 'acolo'?

― Cit mai putin.

― De ce?

― Fiindca n-am ce face!

― La revedere Imi dai voie sa-ti spun Dan?

― Cu placere.

― Numai intre noi!

― Bine, Rodica.

― Vai, ce indraznet esti!

― De ce, domnisoara?

― Nu-mi mai spune asa!

― Atunci?

― Om vedea

Iata de ce Danut o astepta pe Ioana in gradina, fara sa ceteasca romane senzationale.

Astepta demult. Se plimba pe alei. Era grabit sa se intoarca la Medeleni, dar revansa apropiata il tinea pe loc.

― Buna ziua. Ce te-ai gatit asa?

― Nu.

― Bine, nu!

Ioana se incrunta. Nu-si putea stapini enervarea in fata lui. Si totusi venise hotarita sa fie gentila, ca sa afle daca a primit fotografia Adiei, anuntata prin scrisoarea lui Pasa si s-o obtie.

― Vrei sa-ti dau o carte?

― Nu

― Multumesc, complecta Ioana glacial restul for­mulei de politeta, omis sau inghitit de Danut.

Si iar ii paru rau. Si totusi, o exaspera tinarul prea elegant, pudrat si cu o falsa frumusete poetica, deplasata de altfel in costumul de calarie.

― Am primit o scrisoare anunta Danut intimidat cu o usoara nuanta de ironie.

― De la cine?

― De la doamna Stephano.

― O scrisoare?

Ca o bataie de inima, mirarea ii scapase.

― Da, o scrisoare, repeta Danut aproape sarcastic.

Ioana il privi cu acelasi zimbet care-l metamor­foza instantaneu in elev repetent.

― Si o fotografie, adauga Danut, asa de incet si de in sila, ca parca spunea o minciuna.

― S-o vad.

― Poftim.

Cu fotografia in mina, Ioana se uitase si il uitase. Danut respira. Minile Ioanei tineau autoritar foto­grafia, dar fata i se luminase duios, visator, ca a celor care privesc o stea oglindita in fintina.

― Acuma ma crezi? zimbi Danut.

'facind dira in apa venetiana'

― Cind ai primit-o? vorbi Ioana cu o surprinza­toare amenitate.

― Astazi.

― Adorabila fotografie.

― Da, e bunisoara, aproba Danut fara entuziasm.

Ioana il privi lung. Ce destin crud o lega de acest imbecil?

― Ce-i asta: 'Esti delicios, Adina'?

― Pentru mine e.

― Rusine! Asta nu-i scrisul, nici stilul Adiei Adinei, doamnei Stephano.

― De unde stii?

― E scrisul dumitale.

Nu, nu-i adevarat.

Ba-i adevarat. Sare-n ochi. Scrisoare stupida, imitata pe deasupra.

― Bine, doamna. Buna ziua.

Plecase cu fotografia, ca un negustor ofensat cu marfa.Fugi dupa el, fara sovaire.

― Domnule Deleanu

― Ma rog?

― Domnule Dcleanu, te rog iarta-mi nervii. Am avut suparari astazi

O privi mirat. Era turburata cum n-o vazuse nici­odata.

Ioana il masura cu rautate si dezgust si iar se stapini, adaugind la inceput cu blindeta impusa, apoi din ce in ce mai poruncitor, mai iute, cu un ton care contrazicea vorbele exprimate:

― Esti bun sa-mi dai o clipa fotografia doamnei Stephano Vreau s-o compar cu fotografia unei prietine cu care-mi pare ca seamana. Da-mi-o.

I-o dadu, cu sprincenele ridicate.

Ioana fugi cu ea spre casa.

Astepta.

Astepta.

Era ingrijorat. Ii venea sa plece, lasind acolo bles­temata fotografie. Cine stie ce noua umilire ii pre­gatea!

O ura. Ar fi vrut sa nimiceasca pe veci casa, locul si fiinta care-l umilise zilnic de cind?

― Domnule Deleanu

Alerga spre el.

― inchipuieste-ti ce mi s-a intimplat! Ti-am stri­cat fotografia. Am varsat pe ea, din greseala, un flacon de cerneala. Sint dezolata!

― Nu face nimica!

Trei vorbe perfect sincere, spuse cu placiditatea indiferentei.

Ii venea sa-l loveasca in fata cu pumnii! Imbecilul! 'Nu face nimica!' Fotografia Adiei 'Nu face nimica!'

Cu gest si ton de stapina fata de vechil, vorbi:

― Sa duci imediat scrisoarea aceasta la gara. Buna ziua Sa-mi aduci recipisa de la gara.

Ii intoarse spatele, indepartindu-se grabita.

Danut privi scrisoarea grea din mina. 'Alexandru Palla Venetia.'

Ce mai insemna si asta?

Alexandru Palla, Venetia, fotografia Adinei Stephano escamotata Ce mai nascocise? Ce mai unel­tea?

Aaa! Era in stare? Sigur, sigur. Pusese fotogra­fia in scrisoare si o trimitea cumnatului ei la Venetia ca sa i-o arate Adinei ― putea s-o gaseasca usor la Venetia ― ca sa controleze daca dedicatia de pe foto­grafie era a ei, sau a lui Vroia sa-l faca de ris fata de un om strain!

Se gindi sa arunce scrisoarea sau s-o sechestreze Nu indrazni. Era domesticit in ambianta acestei femei.

Se intoarse indarat. Intra in casa. Sui scarile, cu spinarea aplecata. De mult nu le mai suise. Era jenat ca un om de la grajd chemat in casa stapinilor. Batu la usa salonasului.

― Intra Dumneata! Ce vrei? tresari Ioana ascunzind fotografia.

Danut o vazuse. Si Ioana il vazuse privind-o.

― Ce vrei?

Cu obrajii aprinsi si ochii in pamint, Danut, cu scrisoarea in mina, se apropie de divanul pe care sedea Ioana.

Asadar, pastrase fotografia! Dar sigur ca-i scrisese cumnatului ei, sa se informeze.

― Doamna, eu am scris pe fotografie, vorbi Danut precipitat, cu atitudinea elevului care, in cabinetul directorului, marturiseste tot, de teama sa nu se mai faca ancheta.

― Se cunoaste!

― Dar

― Nu ti-o dau, ii lua inainte Ioana.

― numai trimiteti scrisoarea.

― Cum? Ai deschis-o??

― Daa!

― Nu. Iat-o. Dar imi inchipui ce-i inauntru.

― Ce-ti inchipui! O colectie de ziare din tara.

― Daa!

― Da, zimbi Ioana taios. Pe cumnatul meu il inte­reseaza ecoul din tara al razboiului. E bun patriot! Ii decupez articolele de fond

― Aaa! Doamna, adauga el zimbind la fel cu Ioana, n-am scris eu pe fotografie. Am rugat pe o prietena de-a mea. Si stilul si slova ii apartin, si sint inspirate de fotografie

― Buna ziua. Du-mi scrisoarea la gara. Pleaca, te rog! Pleaca! Pleaca odata!

Din pragul usei, Danut reveni. Medita o clipa, privind-o pe Ioana cu ochii micsorati: exact privirea Olgutei. Facu un pas inainte cu fruntea incruntata si fata indirjita. Ioana se ghemuise pe pat, cu o mina ridicata, cu cealalta acoperind fotografia. Parea gata sa sara, sa zgirie

Danut se oprise linga divan, nalt, cu umeri largi si pumni grei ― barbat in molateca si matasoasa inca­pere in care si vintul parea artificial ― dominind pentru intiia oara un intreg trecut de zilnice inge­nuncheri.

Un gind ii desclesta pumnii si-i descreti fruntea.

― Puteti sa pastrati fotografia

Ioana respira.

― si originalul.

Zvirli scrisoarea pe divan si pleca.

Coborind scarile, Danut rosti printre dinti, la plural, cuvintul biblic si trivial, in care mototolise si cu care zvirlea in aceeasi lada cu gunoi din urma doua femei si intiia dragoste a tineretii.

Si, iesind din casa, ricana usurat:

― si un idiot.

II

RODICA

Cine, si de cite ori in viata sa, nu s-a hotarit sa devie 'alt om', convins ca aceasta renastere sau sub­stantiala prefacere atirna de suprimarea unui fapt extern sau de implinirea unei dorinte cu magice fagaduinti?

― De luni suprim tutunul si devin alt om! suspina energic fumatorul ahtiat, care, pe linga afectiunile de rinichi si ficat datorite noptilor albe, pe linga insomniile cu sudori reci, datorite abuzului de cafele negre si de cotidiana munca, pe linga panicele inimii, datorite nervilor, ipocondrismului si pe linga alte multe betesuguri reale si imaginare, mai e amenintat si de o anghina pectorala.

Acel luni izbavitor, la inceputul fiecarei saptamini situat la inceputul saptaminii urmatoare, fuge ca un hot urmarit. Multi renunta sa-l mai ajunga:

― O viata are omul! Eee!

Altii, mai perseverenti, il ajung. Cei mai multi constata cu surprindere ca n-au devenit 'alti oameni', dar ca si-au suprimat o placere. Altii, mai putin lucizi, predica intinerirea, vivifiarea, fortificarea, purificarea, datorite acestei abstinente, fara sa-si dea seama ca de cind nu mai fumeaza au devenit mult mai acri; ca pofta de mincare, fanfaron exagerata, nu are alt rezultat decit sa-i umfle, puhavindu-i, vadind mai lamurit blegirea tesuturilor decit severa slabiciune; ca absenta fumului prietenos, care, oricit, le facea suportabila si singuratatea, il constringe sa accepte orisice tovarasie, cordiala plictiseala in doi sau trei fiind preferabila uritului lugubru in unul singur; ca, intr-un cuvint, sint oameni noi fata de ce erau inainte de-a suprima tutunul, exact in masura in care o haina intoarsa pe dos e o haina noua.

Romanii, in preajma vristei de treizeci si cinci― patruzeci de ani, mai ales, exclama deseori, dupa ce-au constatat si infierat lapidar incuria sociala a tarii si endemia de mahalagism barbar care o bintuie.

― Ah! De m-as vedea la Paris! Numai o luna Sa-l respir Alt om etc.

La Paris, constata cu melancolie cit s-a prefacut Parisul amintirilor.

― In tineretea mea

Se intorc de la Paris, mahmuri ca dupa un chef prea lung sau melancolici ca dupa revederea fetitei care-a fost intiia dragoste, devenita mama, instrainata de dragoste si de trecut, chiar daca a ramas frumoasa: altfel frumoasa, se intelege, decit atunci cind se inrosea pentru o privire, plingea pentru un gest, si proasta, spunea prostii, cu buze fermecatoare

Altii, ponti ghinionisti la masa verde, pindind 'o serie', exclama catra mosierul cu portofoliul plin si obrajii pigmentati de soare, abia sosit de la mosie, ale carui mini brune contrasteaza viguros cu paloarea febrila a celorlalte:

― Ah! De m-as vedea si eu la tara! Sa rasuflu o clipa! Liniste. Singuratate. Aer curat. Lapte fara apa; apa fara vin

La tara, constata ca Deparateanu ― 'locuinta mea de vara e la tara, acolo as vrea sa mor' ― e un cretin; ca Duiliu Zamfirescu ― Viata la tara ― e un

mieros masluitor de adevar; ca e preferabil sa bei laptele ― chiar indoit cu apa ― fara sa vezi minile caramizii si dubioase care-l mulg; ca poeticul latrat al cinilor e suportabil numai cind il auzi intr-un roman rustic, pe cind afara ciriie claxoanele si scrisnesc tramvaiele; ca e mai acceptabil chiar implacabilul zornait al desteptatorului ― aranjat de cu seara sa sune la ora fixa ― decit faimosul 'cucurigu' al cucosilor care confunda miezul noptii cu dimineata, si rasaritul soarelui cu ispravitul somnului musafi­rilor; ca turmele cu ciobanul si magarul de rigoare au haz venind pe foile netede ale unui volum de Francis Jammes, dar pe sosea, in nori de colb, cu putoarea lor compacta, prezidata de a ciobanului, n-au nici un haz; ca luna plina, fara de lautari, dame, sampanie si lumina electrica ― stinsa oportun ― e ca un somnifer farmaceutic fabricat in tara: nici nu te adoarme complect; ca muste sint, dar hirtie de muste nu-i; ca Grigorescu ar trebui vindut cu gramul la cofetarie drept esenta de sirop; ca 'Rodicele' lui Alecsandri, cu obraji ca ciresele si sini ca merele domnesti, ar face mai bine sa-si spele camesile, parul si picioarele; si ca mosierul care-i invitase la el e demn de compatimit pentru viata pe care-o duce departe de oras

Si totusi, nimeni nu renunta de a deveni alt om, atunci cind e blazat, jenat, scirbit, umilit sau ingrozit de ceea ce e. Sinuciderile pe aceasta baza sint extrem de rare.

De asta Danut era in viata, desi nu devenise alt om.

In clipa de teatrala amintire, cind coborise treptele casei de la Salcii, lichidind cu o vorba tare doua femei deodata, si cu un calificativ necrutator pe Danut de pina atunci, fusese convins ca va incepe o viata noua. Vacanta nu se ispravise: era pe la mij­locul ei. Un efort numai, si cele doua caiete daruite de Monica puteau sa primeasca poamele tuturor li­vezilor sufletesti, lasate pe seama pasarilor pina atunci, harazite culesului de atunci inainte.

De la Salcii pina la Medeleni, galopul lui Zdup, subt cerul nou si pe pamintul tinar, avuse semnifi­catia unui trufas arc de triumf pentru o alta intrare in viata.

Caietele il asteptau, severe si sincere ca o constiinta clara. Dar, dupa cum se stie din toate povestile uitate, feciorii de imparati, porniti calari sa-nfrunte viata, intilneau balauri, zmei, zmeoaice, paduri carni­vore, zine viclene si multe alte ispite sau primejdii, de care, fireste, autorul basmului ii mintuia.

Pe Danut il astepta Rodica.

Autorul basmului devenise romancier.

Rodica ― pe care lectorul o judeca probabil cu severitatea mamei sau parintelui de familie, afara de cazul ca e tinar sau frivol ― era predestinata sa fie muleta rosie cu care toreadorii atrag galopul cornut.

Caci, dupa cum glasuieste intelepciunea apocrifa, viata e viata si omul e om!

Din lecturile ei in limba franceza, Rodica retinuse un adagiu pe care-l servea ― uneori ca protestare, alteori ca stimulare ― mai tuturor cunoscutilor ei de genul masculin, dupa cum erau prea temerari sau prea timorati.

Jeux de mains, jeux de vilain! Fi, le vilain![4]

Finalul, corolar oarecum, era de la ea: nici cind reproducea vorbele altora nu-i placea sa fie servila.

Primul gest pe care-l ai vazind o floare, e sa te apropii si sa o mirosi. In schimb, cind vezi un fruct robust in carne si culoare, vrei sa-l apuci.

Rodica facea parte din a doua categorie. Adagiul era util, caci Rodica era coapta.

Vaporoasele cununite de roseli, priviri stingace, mini abia strinse, batai de inima, taceri stravezii si imateriala, unica sarutare, pe care dragostea idilica le impleteste cind fata e floare ― sau pare ― si tinarul e timid sau romantios, pareau fade cu si alaturi de Rodica.

Jeux de mains, jeux de vilain!

In 'idila floare', intiia sarutare ― mai degraba timbra zborului unei sarutari sperioase ― inseamna intiia indrazneala cu ochii inchisi a timiditatii si incheie un ciclu, cel imaterial.

In 'idila fruct', intiia sarutare ― uneori muscatura ― inseamna intiia sfada viguroasa, si deschide un ciclu: al minilor.

Danut o sarutase pe Rodica pe git; Rodica-l palmuise pe obraz. Dar mai voinic decit Rodica, o apu­case in brate, asa ca Rodica, desi se zbatuse ― sport pe care-l facea mai bine decit pe celelalte ― fusese sarutata inca o data, pe gura, fara ca sa poata replica: 'Fi, le vilain!

Restul conversatiei urmase pe romaneste.

De atunci, Danut o sarutase de multe ori, dar Rodica nu-l sarutase niciodata. Pe Puiu ea incepuse sa-l sarute, de Danut se apara. Ca si politica statelor europene, alta fata de marile puteri, alta fata de cele marunte, politica Rodicai varia in raport cu virsta protagonistului: agresiva fata de Puiu, devenea de­fensiva fata de Danut. Rezultatul era acelasi. Adica; 'Fi, le vilain!

Pe romaneste, in aceleasi conditii, si chiar in mai grele, Sevastita ar fi spus: 'Da sazi ghinisor!'

Lectorul va remarca desigur avantajele pe care le ofera limba franceza oricui si oricind.

Intilnirile cu fata pe care o iubesti se cheama 'plimbari' si sint: pe aleile pamintului si ale sufle­tului.

Intilnirile cu celelalte 'domnisoare' sau doamne se cheama rendez-vous-uri.

La oras rendez-vous-urile indeobste sint diurne si situate de preferinta ― cu rari exceptii ― in orele cind parintii, sotii sau sotiile au treaba.

La tara, rendez-vous-urile sint nocturne, ca si plim­barile, dar nu din aceeasi cauza. Plimbarile cauta singuratatea, misterul si reculegerea, pe care le gasesc in noapte; rendez-vous-urile gasesc in noptile rurale, gratis, ceea ce la oras se cumpara scump: clandesti­nitatea.

Mixta, Rodica juca tenis cu Puiu in timpul zilei ― adica dupa-amiaza, caci dimineata si-o petrecea in pat, dormind ― si avea rendez-vous-uri cu Danut in timpul noptii, dupa ce toate luminile casei erau stinse. Sihastria Monicai, absentele, din ce in ce mai prelungite, ale Olgutei ― care prezida dezbaterile contradictorii ale razboiului european la 'Clubul bur­lacilor' ― discretia lui Mircea, viata cu stiut program a doamnei Deleanu si somnul brusc si durabil al lui Puiu inlesneau Rodicai plecarile din odaie si reve­nirile tirzii, deseori pe geam ― la Boccaccio ― rareori pe usa: imprudent.

Intiiul rendez-vous fusese provocat de Rodica, chiar in noaptea zilei cu pugilatul primei sarutari.

Danut nu se culcase inca. Se lungise imbracat pe pat, fara sa asculte concertul de ocarine al broastelor, nici titerile tremolate ale greierilor, nici miile de sunete si zvonuri ale noptii.

Fuma, gindindu-se la femei. Privea colectia de picioare o clipa dezvelite, in ciorapi multicolori sau fara de ciorapi; colectia de sini mici sau puternici, putintei sau opulenti, bombati sau plati si totusi fe­minini prin capetele care coloreaza bluza cu o roza impunsatura; colectia de spinari indoite mladios sau robust in spiralele patinajului; colectia de subtiori, cuibare descoperite in gesturi si haine de vara, cu o pata de soare pe umbra sau lumina lor usor adincita; colectia de solduri, unele lungi-ovale pentru serpuirea in bratele care string, altele scurt arcuite, incordate parca sa avinte plosca fara toarte a pintecului ― colectii detinute de toti oamenii in amintirile lor si pe care, cind le privesc fiind singuri, au atitudinea si congestia liceenilor cind trag cu ochiul prin gaura cheii sa vada cum se dezbraca o femeie.

Nu se gindea la Rodica.

Rodica, prea impersonala, indruma gindul si pofta, dupa ce le stirnea ― in absenta ei ― asupra femeilor in genere. Poate ca de asta Rodica, fara sa-si dea seama, cauta sa fie cit mai mult prezenta linga baietii cu care flirta. Prezenta ei avea darul sa con­cretizeze intr-un trup substantial pofte care in ab­senta ei se raspindeau in generalitati.

― Cu-cu!

― Cine-i?

― Eu da sa stii ca-s suparata pe dumneata!

― Aa! Rodica!

Domnisoara Rodica.

― Maria-sa domnisoara Rodica!

― Degeaba faci spirite! Nu-mi trece-asa usor! Prea esti obraznic! N-ai nici o masura!

― Scuze nemasurate!

― Nu primesc.

― Sarutari.

― Obraznicule!

De pe marginea ferestrei, o sarutase. Ar fi putut fugi Rodica, dar nu fugise.

― Jos minile!

― Sus sarutarile!

― Tare mai esti obraznic! Sa stii ca plec!

― Nu cred!

― Ai sa vezi!

― Te prind.

― Incearca!

― La dispozitie, de la genunchi in jos!

Stia sa fuga si mai tare Rodica. Cu toate ca-si ridicase rochia ca pentru fuga serioasa, Danut o prinsese linga poarta.

― Nu mai pot! Uf! palpitase Rodica.

― In bratele mele!

― Lasa-ma. Nu profita!

― Odihneste-te.

― Da-mi pace!

― Nu fac nimic. Cuminte ca o banca!

― Ce apucaturi de 'baiat' ai!

Cu-asa ceva in brate nu-i de mirare!

― Vai, ce limbaj!

― Vai, ce bluza!

― Sa stii ca mi-o rupi!

― Traiasca acul de cusut!

― Am sa-ti cos buzele!

― Cu ce?

― Cu acul.

― Unde-i?

― Vai, sa stii ca tip!

― Fii discreta!

― Iar esti spiritual?

― Preferi brutalitatea?

― Lasa-ma-n pace!

― Ai sa te plictisesti.

― Vai, ce impertinent esti!

― Ti-a cazut pelerina.

― Ridic-o, esti cavaler.

Nu fugi?

― Ridic-o s-ai sa vezi!

O prinsese de un picior, ridicindu-i cu cealalta mina pelerina intunecata ca umbra unui copac.

― Poftim pelerina.

― Lasa-mi piciorul!

― A cazut: vreau sa-l ridic!

― Nu te obraznici!

― In genunchi in fata piciorului!

― Il meriti, stii unde!

― Stiu numai ca-l merit.

― Sa-i lustruiesti botina!

― Si cizmele de calarie chiar, nu numai botina, botinele-s mai joase!

― Vai, ce obraznic! Lasa-ma!

― Am gasit un genunchi!

― Lasa-l!

― Nu pot. Imi intra perfect in palma! Parca-i facut pe masura! Sa stii ca eu l-am pierdut!

― Sa stii ca tip tare!

O sarutase, pe gura, in plin.

― Mirosi a tutun!

― Am si gust de tutun: nu?

― Nu stiu, nu ma intereseaza!

― Inca o data.

― Du-te!

― Vino!

― Sa stii ca nu-ti mai vorbesc!

― Da. Ma saruti.

― Eu?!

― Facem o experienta.

― Lasa-ma!

― Cu ce te pudrezi?

― Eu???

Da-da! Am simtit in coltul gurii gust de pudra.

― Vai, ce mincinos! N-ai decit sa ma stergi cu batista!

― Te-am sters cu buzele!

― Numai obraznicii spui!

― Si fac.

― Incearca!

― Multumesc.

― Ce om! Parca esti un copil!

― Puiu?

― Te rog sa nu ma ofensezi! Nu stii sa te porti cu femeile!

Se smuncise si plecase, dar nu inspre casa. O apu­case catre sat, foarte grabita. Pe o distanta mai lunga, toate supararile au vreme sa se converteasca. Mai ales ca Rodica nu putea suporta tacerea. Irezistibil, ca o pasare obligator limbuta, deschisese gura, hartagoasa:

― Sa stii ca nu te pot suferi!

― Fii calma, te rog!

― Iar esti obraznic!

― Narav!

― Te-au naravit 'doamnele' dumitale!

― Nu toate! Rodica, de exemplu

― Nu ma tutui. Fii respectuos! Eu nu-s a dumi­tale!

― Domnisoara Rodica, de exemplu

― Lasa ironiile fara sare!

― O fata de la 'Humpel'!

― Asa se vorbeste?

― O eleva dintr-a sasea

― Dintr-a saptea!

― O eleva din cursul superior

― Uf! Plicticos mai esti!

― Sa ne intoarcem.

― Intoarce-te!

― Nu ti-e frica singura?

― Nu.

― Daca ies lupii?

― Vai, ce demodat esti!

― De ce? Oitele nu mai sint la moda, lupii da.

― Vai, vai! Ce impertinenta! Ti se vad urechile

― De ce nu-mi spui magar curat?

― Fiindca-s binecrescuta.

― Si magarii cind duc oitele sint foarte bine­crescuti!

Inceputa si continuata pe acest ton, discutia fusese lunga si anosta. Totusi, Danut se distra cum te distrezi dupa masa infuriind un sifon desert. Isi congediase creierul de la inceputul discutiei. Se simtea la acelasi nivel cu Rodica. Replicele scurte sareau ca broastele de pe sosea in gigantica flacara delicata a luminii de luna.

Pe la doua de noapte, intorcindu-se acasa, Rodica ii adusese la cunostinta motivul venirii ei:

― Sa nu crezi c-am venit la dumneata ca sa te vad!

― Nu ma indoiesc! De asta ai venit prin intuneric!

― Nu poti fi serios o clipa?

― Noaptea, nu.

― Te rog taci!

― Am, ai, a

― Am venit sa te rog sa-mi imprumuti o carte de cetit.

― Iti mai trebuie?

― Sigur. De ce-am venit?

― O carte de filozofie?

― Nu fi obraznic!

― Romaneasca?

― Nu-mi trebuie!

― Roman?

― Sigur.

― Prost?

― Iar te obraznicesti!

― Cu poze?

― Mi-e indiferent!

― Depinde de poze!

― Mi-e indiferent!

― Hai si-ti alege.

― Ai innebunit?

― De ce?

― Eu sa intru la dumneata? Noaptea?

― Spuneai ca nu te temi de lupi!

― Nu ma tem de nimeni!

― Atunci?

― 'Nu se face.' Si nu vreau.

― Ai sa fii originala.

― Mersi! N-am pofta!

― O capeti Stii proverbul!

― Asta nu! Astept aici.

― Ce sa-ti aduc?

― O carte nostima.

― Ce numesti 'nostim'?

― Ce-mi place.

― Atunci ia-ma pe mine!

― Iar te obraznicesti!

― Am propus!

― Nu accept.

― Pacat! Te-ai cultiva!

― Te rog!

― Sa-l scol pe Puiu?

― Asa? Sa nu mai vorbesti cu mine!

Plecase iremediabil, fara sa-si uite nici pelerina, nici batista. A doua zi dormise pina la douasprezece. Dupa dejun dormise iar si jucase tenis cu Puiu. Iar noaptea, dupa ce adormisera toti se infiintase din nou la fereastra odaii lui Danut ca sa-i ceara o carte.

― Allo!

A-a-a! Ce surpriza! Ce eveniment!

― Da-mi o carte. Cu dumneata personal nu vor­besc!

Danut o tratase cu un forte dictionar latino-roman, Rodica il luase, facuse citiva pasi, se inapoiase.

― Esti un magar!

― Multumesc, dar spune-mi-o pe latineste, ca sa-mi arati ca nu esti numai binecrescuta, ci si culta!

― Imi dai o carte, sau plec?

― Daca n-ai incredere in mine!

― N-o meriti!

― Dar o inspir!

― Nici!

― Din cauza intunericului! Par mai negru! Uite

O ridicase de subtiori, smucind-o pe fereastra in odaie.

― Stii ca nu esti usoara!

― Obraznicule!

― Uita-te la mine, sa ma vezi mai bine!

― Esti in pijama?

― N-ai incredere nici in pijama?

― Lasa-ma sa plec! Nu esti convenabil!

― Abia ai intrat!

― Vai, ce cochet esti! Ai pijamale de matasa!

― Vrei sa-ncerci una?

― Nici sa n-aud!

― Matasa buna! Dezmiarda pielea!

― Nu ma intereseaza!

― Nici n-ai incapea! Esti mai plina decit mine!

― Vai, ce mincinos!

― Eu n-am sini!

― Obraznicule!

― De mine vorbeam!

― Opreste-te la vreme!

― M-am oprit la sini Mai sint si alte rotunzimi!

― Spunea ca n-ai!

― Nu ma crezi?

― Nu ma intereseaza!

― N-ai facut inca anatomia?

― Nu-ti mai raspund!

― Noroc ca nu-s profesor!

― Esti un

― magar. Asta-i raspuns la zoologie!

― Vai, ce pedant esti!

― Vai, ce haz ai!

― Atunci plec.

― Incearca.

― Sa stii ca tip daca nu ma lasi!

― Te-aude Mircea si te cornpromiti!

― Nu esti cavaler de loc!

― Nu-s ambitios!

― Plec!

― Pe geam?

― Ba pe usa!

― Cheia-i in buzunarul de la pijama.

― Da-mi-o.

― Ia-o!

Crezi ca mi-e frica?

― Ma abtin de a te jigni!

― Ce faci?

― Ti-am sechestrat o mina.

― Da-mi drumul.

― Ce cautai in buzunarul meu?

― Cheia!

― Nu-i.

― Mincinosule!

'Maitre Corbeau sur un arbre perché, tenait dans son bec un fromage

― Da-mi drumul!

'Maitre Renard, par lodeur alléché, lui tint à peu près ce langage[6]'

― Lasa-ma!

― Cu ce te parfumezi?

Nu te priveste!

― Am un nas experimentat!

― Laudarosule!

― Te parfumezi prea tare!

― Auzi impertinenta!

― E placut, dar

― Dar?

― nu-i prudent! Mine dimineata Gheorghita va mirosi cine a fost la mine!

― Asta-i!

― Si Mircea.

― Te rog! El nu stie cu ce ma parfumez!

― Te-a intrebat?

― Crezi ca toti sint raucrescuti ca dumneata!

― Da! Imi fac iluzii!

― Iti faci cam multe iluzii!

― Tineretele! Tineretele!

― Fumurile! Fumurile!

― Focurile! Focurile! intonase Danut cuprinzind-o.

Cu unele femei lupta corp la corp e un preludiu ― spirala rasucita perpendicular pe apropiata orizon­tala basoreliefata.

Cu unele fete, lupta corp la corp e o trinta erotica: un dans modern, cu pasi mai aritmici, mai variati, mai violenti si mai casti; caci ritmul lasciv al trupu­rilor alaturate si atente ― sau beate ― oricit de sprintar si de saltaret ar fi dansul, duce pina departe curba erotica, pe cita vreme trinta, oricit de strins inlantuite ar fi trupurile tinere, tocmai fiindca sint tinere si uituce, devine pina la sfirsit lupta curata, fara de nici un alt scop, din ce in ce mai sincera, mai animalica.

Puterea unui barbat niciodata nu-i deplina cind lupta cu o femeie. Fara sa vrea, e amuzat de rezis­tenta fiintei mai slabe, si fara sa stie, ocroteste, ingaduie temeritatile celuilalt trup. Femeia lupta am­bitioasa sa-si valorifice puterea ― o noua cochetarie, cu o arma luata din minile barbatului.

Barbatul se joaca ― leu indolent ― bucuros sa fie maltratat, magulit de valul indaratnic si intaritat, care-i dovedeste ca e stinca. In aceste lupte, barbatul ride ― deseori gidilit ― femeia rasufla din greu, incordata, crunta, dirza, totdeauna serioasa. Uneori, la sfirsit, femeile pling ― de ciuda c-au ramas femei ― alteori rid cu obrajii aprinsi ca dupa un inot prin valuri mari. Unele asteapta sa fie consolate la sfirsit ― ca sa reintroneze aspectul dominator al femini­tatii pina atunci vasale ― altele doresc sa reinceapa lupta, convinse ca au biruit realmente, setoase de victorii barbatesti. Dar toate ― mai ales fetele ― dupa astfel de lupte sint frumoase, biciuitor inflorite in gradinile ambigui: cu ochii poleiti, obrajii proaspat colorati, buzele umede ca dupa muscaturi, parul atit de ciufulit, ca pare cret, si neorinduiala vestmintelor ca a frunzisurilor in vint puternic.

Aceste lupte, pentru tineri si pentru fete au semni­ficatia ploilor de vara. Repezi, impetuoase, dupa ele ramine zimbetul salivat ca un curcubeu. Tot ce ta­cerile enervate si penumbra vorbelor si lecturilor cu doua intelesuri acumulasera ele descarca, odihnind si ostenind altfel decit vorbele, lecturile si tacerile. Dupa ele urmeaza ― desi s-ar parea ciudat ― clipe de camaraderie, fara de nici un echivoc. Glumele, robuste si familiare, de o parte si de alta, sint intocmai ca ale baietilor dupa o partida sportiva. Minile si trupurile nu pastreaza amintirea trupului potrivnic decit din punct de vedere combativ: o forta ciocnita de alta forta. Oricit de intime ar fi fost apucaturile din cursul trintei, trupurile, devenite egale prin lupta, le-au acceptat fara rezerve, comentarii si pudori, dindu-le o valoare pur atletica. O simpla stringere de mina, cu joc de epiderma, este mai atitatoare decit o statornica si deplina alipire in lupta, dupa cum foto­grafia unei femei goale in intregime se numeste nud, pe cita vreme fotografia unei femei goale cu pantofi si ciorapi lungi e de cele mai multe ori indecenta, triviala sau pornografica.

Dupa lupta, si Rodica si Danut ostenisera. Si cum tacerile Rodicai erau ca o sala de spectacol dupa re­prezentatie, Danut cascase, Rodica il imitase; Rodica plecase la culcare; Danut se culcase. Amindoi dormisera bine ― ca dupa munca.

Citava vreme, subt pretextul cartii de cetit, isi servisera regulat dusul écossaise nocturn. Incepusera sa-si spuie pe nume, fara ca Rodica sa mai protesteze. O complicitate permanenta, cu caracter sportiv si licentios ― si poate romantios intr-un fel ― ii fa­miliarizase.

Danut se simtea de ajuns de bine. Fara sa-l preo­cupe, Rodica-l ocupa, inlocuind tenisul, calaria, pati­najul, boxul, floreta, flirtul, cinematograful, glumele cu baietii si plimbarile pe Calea Victoriei sau la Sosea, cind ochii iau aperitive de feminitate ― facindu-i tolerabila o castitate pastrata de la inceputul vacantei.

Dar sufletul, ca si inainte, nu mai 'suna'. Orisice vibratie amortea brusc, taiata, ca a unui cristal aco­perit cu mina. Nu scria nimic. Privea uneori, rasfoia chiar, cele doua caiete de la Monica, intrigat, uimit si infricosat putin. Cum izbutise oare sa 'umple' un caiet intreg in vacanta trecuta? De unde atitea reflectii, emotii, metafore, fantezii, nascociri, imparecheri? De unde? Zburdalnicie juvenila, probabil. Fermentatia mustului. Desigur ca toti baietii treceau prin aceasta! Evident! Care baiat nu face versuri, literatura? Unii cu mult talent, altii cu mai putin, altii fara. Dar toti scriu, fiindca toti simt nevoia de-a scrie, de-a exprima, de-a expulza preaplinul sufle­tesc. Nici metafore nu mai facea ― in vorba, natural! La scris nici nu se mai gindea! Adica avea la indemina metafore, cum avea si Olguta, cum aveau si atitia altii metafore confectionate cu mintea, metafore care traduc mai expeditiv decit vorbirea curenta gindul ― dar metaforele cu parfum de adinc sufletesc nu mai veneau. Intr-adevar, acelea 'veneau'. Rasa­reau involuntar din funduri opace, uneori stravezii, fragil inchegate, impaienjenite de somn si tacere, ca inserarea inflorita a stinjeneilor; altele izbucneau zvicnind, grele, ca jocul delfinilor in val si soare; altele il faceau sa clipeasca zimbind, ca bulgarul de lumina pe care un copil ti-1 arunca in ochi cu oglingioara de buzunar; altele, nesimtite, vesteau parca printr-o respiratie prezenta lor, ca blindele fete ale adolescentei cind isi apleaca barbia si genele pe umarul tau, sa vada daca nu-i prea trist versul pe care-l cetesti; altele raspindeau triste nostalgii de tinercta cu boschetele de lilieci cu parfum de colb si ploaie; altele tropaiau, dracoase si ireverentioase, ca un copil descult pe lespezile unei catedrale; altele tremurau ca lacrima pe capat de geana; altele ira­diau, ca zimbetul in curcubeiele clabucilor de sapun; altele infricosau, ca filfiirea unei sutane preotesti in noapte; altele imbarbatau, ca senzatia muschilor tari; altele raspindeau soare si fragezime, ca o fata intre cernite maici; altele ingreuiau imens si delicat, ca umbra unui munte; altele, gest viu de izvoare, luminau o fuga; altele, gest vast de fluvii, profetizau o tacere

Pe atunci ― impartasise si Monicai aceasta im­presie ― isi simtea uneori sufletul ca o mare intin­dere de neguri, cu un foc indepartat, rosu-intunecat, spre care inaintau multimi

Adina!

Ioana!

Rodica!

Adina intrase in el, dar iesise si nu uitase nimic sau se mutase el definitiv din spatiile ocupate de Adina.

Ioana: o mina intinsa pe fereastra. Mina prea par­fumata. Datatoare de migrene. Inchizi fereastra si deschizi alta fereastra: Rodica. Nici atit! Rodica era in casa de peste drum. Distractie de seara. Schimb de mimica, de gesturi. Tragi cu ochiul cind vecina se dezbraca, inchizind ― ea ― la timp lumina. Daca vecina mai ramine, e o distractie gratuita, daca nu vine alta vecina in locul celeilalte, sau nu te mai uiti peste drum. Nici nu-ti trece prin cap sa cobori scarile casei tale si sa le urci pe ale casei de peste drum. Flirt intre doua odai ale unor case deosebite, asezate fata-n fata. Intimplare! Pierdere sau trecere de vreme!

Un om isi pierduse umbra; el isi pierduse sufletul. Apucasera pe doua drumuri osebite si se ratacisera.

Ah! Sa-ti intilnesti sufletul deodata, fata-n fata! Senzatia marii ― vast, vast, vast ― dupa ce-ai stat intre ziduri! Sa-ti dilati plaminii in fata sufletului si sa stii ca-i al tau!

Nu! Moment exuberant si credul al tineretii, si nimic mai mult! Trebuia sa renunte la marea ne­liniste pe care o numea talent: vibratie necontenita a sufletului; cadenta statornica de mare linga tar­muri stincoase; vint sarat, irizat de spuma; blestemul orgolios al belsugului Era Dan Deleanu, elev in clasa opta moderna. Inca un an de scoala. Mircea isi prepara clasa opta in vacanta. El nu era in stare sa invete.

Clasa opta, apoi Nu-si simtea nici o preferinta, nici o aptitudine, nici o vccatiune. Crezuse ca litera­tura La o parte!

Raminea in picioare diagnosticul chiromancienei Ioana. Echilibru perfect. Viata liniata, ca o foaie de caligrafie, in care zilele vor avea aceeasi curba, ace­easi grosime, acelasi calm aplicat, din care nepre­vazutul era exclus. Burghez! Sotie, copii, batrineta: viata ortografica.

Nu? Avea mai curind siguranta ratajului. Lipsa de egalitate a energiei, absentele ei prelungite ca ale unui musafir intr-o casa plicticoasa unde nici femei frumoase nu-s; lehamite de tot; nevoie de huzur trindav, repulsiune pentru efort; lene, dorinta de lene ― 'da muiati ti-s posmagii?' ― orientalism cu gura cascata dupa fructe indatoritoare; somnolenta, fum de tigara in plafonul casei sau al cerului; lipsa de cochetarie a vointei

In fond, nu-l interesa nimic! De la inceputul va­cantei creierul nu ceruse ― si el nu-i dase ― nimic; romanele senzationale nu le putea socoti hrana! Ca o camila rabdatoare la flaminzeala sau satula cu lunile, creierul rumega vechituri, fara sa protesteze. Nimic nou. Nu-l interesa nici politica, nici sociologia ― dramatizata de razboiul european ― nici filozofia ― pare-se atit de necesara mintii, la virsta lui ― nimic, nimic! Se simtea ignorant, sau, mai rau, semidoct.

Deviza lui ar fi fost: 'Lasati-ma in pace! Fiti voi destepti, culti, triumfatori, puternici. Mie dati-mi pace! Nu sint singurul imbecil pe lume! Dar si imbecilii sa-mi dea pace! Sa-si caute toti de treaba lor. Nu-mi trebuie nici ajutor, nici bunavointa, nici sfaturi, nici dojane, nici experienta altora, nici intelepciunea lor'

Bietul Herr Direktor! Ce deziluzie! El, care-l vedea pe Danut intocmit dupa chipul si asemanarea lui, sa stie continutul acestui aspect barbatesc, insufletit de o energie sportiva, elegant si cu aventuri! Re­nuntase ― poate cu o nemarturisita stringere de inima ― sa-l vada pe Danut inginer, cind, la sfirsitul clasei a patra, Danut alesese ― liber, cum vroia Herr Direktor ― sectia moderna in locul celei reale. Herr Direktor fusese convins ca alegerea facuta de Danut era un act constient, deliberat, o atitudine-n fata vietii si a viitorului. Cind colo, Danut alesese moderna asa, intr-o doara, cum alegi intre doua strazi care duc spre casa strada X fiindca-i mai putin antipatica decit strada Z care-i plina de cini rai, in timp ce strada X, pe linga dulai, mai are si o casa unde zaresti uneori o fata nostima.

Bietul Herr Direktor! Patruns de certitudini stiin­tifice asupra rolului unei anumite educatii! Convins ca floreta, manusile de box, patinele, calatoriile si autoguvernarea cu vag supracontrol pot atletiza un suflet mostenit de la altii!

Se simtea identic cu ceea ce era pe cind Olguta il numea Buftea, plus Adina & Ioana, Rodica & comp.

Da! Asta era. Hotel locuit de femei. La no. 1, etajul intii, sta Roza; de la no. 25, etajul al doilea, a plecat Olimpia; la no. 3 Marta cinta cantonete; la no. 9, Nineta se sfadeste cu madama etc. Si proprie­tarul hotelului, sau proprietareasa, de o grasime ase­xuata, cu tigara si cafeluta, asteapta clientii si guver­neaza domnisoarele, cu gesturi pline de inele false si vorbe pline de locutiuni

Ce minciuni! Farmecul tineretii! Ah, unde-i tine­retea? Da-mi cei optsprezece ani: sa vezi atunci! La fel cu dragostea!

Dar ia sa ai curajul sa le spui: 'Tineretea? Te plictisesti intocmai ca la batrineta, numai ca toata lumea iti spune ― cu exclamatii mai ales ― ca esti fericit, ca esti demn de invidiat. Unii cred. La batri­neta te plictisesti la fel, cu diferenta ca nimeni nu te felicita si nici ,nu te invidiaza. Parca-i mai prefe­rabil!

Dragostea? Maninca si te satura. Dar nu cere la friptura muzica de Wagner ― fiindca-i pasionata ― nici nu te scobi in dinti cu acorduri de Beethoven! Porcii sint mult mai porci ― n-au primit nici o edu­catie ― dar sint mai putin cabotini: iarasi lipsa de educatie.'

Incearca sa le impartasesti astfel de reflectii natu­rale ca stranutul si cascatul: te lapideaza, te inter­neaza la balamuc sau iti spun ca pozezi.

Mare porcarie!

Cu astfel de reflectii si incheieri gravitind in jurul acestei finale formule, Danut isi trecea dupa-amiezele ― dimineata dormea tirziu, simetric cu Rodica ― asteptind fara mare entuziasm, dar nici cu prea multa scirba, noaptea.

Aceasta se intimpla in dupa-amiezele mai active. Erau si mai pasive decit atita! Cu alte cuvinte, nu numai ca nu facea nimic, dar nici nu gindea nimic. Fuma ― incepuse sa priceapa fumatul, distingind nuantele tutunurilor ― casca, iar fuma, iar casca dormitind cu ochii deschisi sau inchisi, contempla 'natura moarta' a unui cuier, sau atitudinea unei ghete zvirlite, urmarea mustele, uneori le ucidea cu servetul ― sport de interior ― fredona obscure re­miniscente muzicale, sau fragmente din acelea pe care gramofoanele ti le varsa in urechi cind esti plictisit sau ai migrena, isi examina unghiile, isi umfla si dezumfla obrajii

Romane senzationale nu mai cetea. Nu fiindca se stima mai mult! Nu-l mai antrenau. Erau prea iden­tice. Putea sa-si faca singur romane senzationale, dormitind, fara sa-si mai osteneasca ochii cetindu-le. Si pe linga asta, in afara de propria lui ineptie ― cu care era obligat sa se acomodeze ― altele nu mai putea suporta. Tiparite, mai ales!

Uneori, cine stie cum, ajungind in birou ― intra rareori in acea odaie fara pat ― se aseza in fotoliul comod si germina acolo. Fuma, casca, balabanea pi­cioarele atirnate-n unghi pe speteaza. Apoi lua un creion si o foaie de hirtie. Incepea prin a se iscali:

'Dan Deleanu

Deleanu Dan

Daniil Deleanu

Daniel Deleanu

Dan

Dan

Deledan

Ledaned

Nadunaled'.

Iscalituri cu tot soiul de caligrafii: unele obscure ca ale doctorilor pe retete sau ale portareilor pe notifi­cari; altele supreme, testamentare; altele enervate ca iscalitura domnisoarelor subt primii crini pictati; altele fara majuscule, ca versurile lui Francis Jammes; altele cu majuscule monumentale ca doi elefanti dadace la copii. In sfirsit, facea treaba.

Apoi, blazat de efortul literar, aborda desemnul. Spre deosebire de Victor Hugo si alti literati celebri, Danut avea o totala inaptitudine pentru desemn. Stia sa silueteze case. Un patrat mare, casa. Doua patrate mai mici cu zabrele, lateral situate: ferestrele. Un dreptunghi ca o masuta de noapte: usa. Doua tuburi din care se incovrigau doua spirale: hogegile cu fumul. Incerca sa faca si profiluri. Toate aveau frunti colosale, nasuri romane, guri de baba stirba si barbii wagneriene. Urechea, asezata cam inspre frunte, era reprezentata printr-un 3 laliu. Ochii nu-l interesau. Punea si musteti citeodata, pentru variatie. Dupa ce crea vreo patruzeci de profiluri, avea sen­zatia celui care-a fumat patruzeci de tigari in sir, cu scrumelnita plina la nas. Manuscrisele nu le pastra.

Dupa ce lucra in birou, se odihnea in ietac.

Si iar venea noaptea. Si iar dupa-amiaza.

Vacanta trecea ca o duminica provinciala cu dimen­siuni de anotimp, cu deosebirea ca dupa duminica vine luni ― sasie zi, dar zi ― pe cita vreme dupa vacanta incepe intreg anul scolar, cu vacante, dar an.

De la o vreme, gratie Rodicai, Danut isi descoperise aptitudini pentru un gen literar nefrecventat pina atunci: romanul.

Iata pe scurt biografia acestei aptitudini.

Rodica n-avea nici o pretentie de-a patrunde in sufletul cuiva, nici curiozitatea. Se impiedica de trup, in primul rind, si in al doilea rind, vorba romanului: 'Ce-i in mina nu-i minciuna'. Sufletului ― acest gen de minciuna ― Rodica prefera trupul: acest gen de adevar.

In schimb ― tot de meleagurile trupesti e vorba ― Rodica vroia sa cunoasca 'trecutul' flirturilor ei: adica pe toate Rodicele de inaintea ei, pina la ea. Curiozitate istorica, pe care-i bine sa o aiba toti cei ce guverneaza.

Cum 'istoria' lui Danut nu-si gasise cronicarul, Rodica il persuadase sa se autocronicareasca. Int]iul roman povestit s-ar putea intitula:

Adina Stephano

sau

Sedusa de la patinaj

sau

Femeia, cu cei mai frumosi sini

sau

Fetita cu trup de Salomee

sau

Sotul inselat

sau

Donjuanul de la 'Lazar'

sau

Nu va incredeti in barbati

Roman palpitant, se intelege.

Desi avea o recenta experienta a acestui gen si a modului cum reactioneaza lectorul la desfasurarea evenimentelor ― sarind descriptiile, facind viteza cu actiunea ― Danut nu trasese foloase literare de pe urma ei.

Avea si el actiune ― cind vine sotul inselat; cind eroina doarme, si eroii, temerari ca toti eroii, ii fac bezele din usa ietacului, degustindu-le intre ei; cind eroina convinge pe sotul inselat ca eroul licean e nepotul proprietarului, trimis de acesta dupa chirie; etc. dar avea naravul digresiunii psihologice: de ce sotul nu vedea? De ce eroul nu se temea? De ce eroii il bravau pe sot? De ce sotul se temea de erou?. Rodica proceda intocmai ca Danut pe cind era lector de romane senzationale. Sarea digresiile psihologice, adica intre timp se preocupa sa gaseasca raportul cel mai avantajos dintre fusta si pulpe: pulpele sa se vada fara ca fusta sa para dinadins ridicata. Si palpita:

― Vai, ce obraznici! Vai, ce ipocriti! Fi, les vi­lains!

Aceste exclamatii se refereau la eroii romanului, cind infruntau banuiala sau certitudinea sotului, adica firau 'in actiune'.

Al doilea roman s-ar f: putut intitula:

O cursa pe bihunca

sau

Parfumul de violete

sau

Milionara perversa

sau

Tinarul si mai pervers

sau

Palatul de la Salcii

sau

Tiranul de la Medeleni

sau

Din dramele geloziei

sau

Nu va incredeti in barbati!

Aparea catre sfirsitul romanului un personaj cu numele Rodica. Oricum, e magulitor sa te vezi figurind intr-o opera literara!

― Vai, e asa de interesant! De ce nu-l scrii? Asa femeie! Cind cetesti, nici nu-ti vine sa crezi! Iti pare ca-i inventie!

A! Dar Rodica nu cunostea alte 'romane traite'!

Titlul simetric al tuturora ar putea fi:

Atit de tinar si atit de precoce

sau

Un singur baiat si atitea femei

sau

El atit de crud, ele atit de lejere

sau

Doua dintr-o data

sau

...chiar trei

sau

Cine le mai stie

sau

Nu va incredeti in barbati!

― Vai, ce bine-i sa fii baiat!

Ceea ce dovedeste ca Rodica participa, trup si suflet, la aventurile unicului erou al 'romanelor traite'.

Aceste romane, avind ca subiect predilect amorul, contineau si pasagii pe care o fata nu le poate 'asculta'. Ajungind la aceste inevitabile pasagii, na­ratorul se oprea, avind aerul ca filele cartii din care ceteste nu-s taiate. Binevoitoare, Rodica servea de coupe-papier.

Unele momente ― de pilda scena in care eroul o seduce pe eroina cu o singura sarutare, dar o sarutare intre sarutari, o indescriptibila sarutare ― aveau nevoie de lamuriri, caci Rodica nu suporta vagul decit in invatatura. Atunci se intimpla acea sublima infratire, acea intima colaborare dintre lector si autor ― frecventa chiar cind autorul e absent ― constind dintr-o plasticizare imaginativa a lectorului, care compenseaza puncte-punctele sau clarobscurul lasat inadins de autor. Cind era Rodica sadea, Rodica nu accepta fara lupte sarutarea pe gura. Dar cind Rodica incarna o eroina ― adica o suplinea lamuritor in or­dinea concreta ― si cind Danut nu mai era Dan, ci eroul Dan, Rodica incuviinta sa fie sedusa si eroul autor profita pentru a-i dovedi ca buzele care stiu sa cuvinte stiu tot atit de bine si sa sarute. Nu regreta nici eroina, nu pagubea nici autorul. Buzele Rodicai aveau profesiunea sarutarii nutritive; nici dintii lui Danut nu era diletanti.

Un nou 'roman trait' se compunea de la sine, noapte cu noapte, in muzica invaluitoare a celor po­vestite. Ciudat! Toate 'romanele traite' de pina atunci, dupa ce aduceau eroinei dezastrul biblic, de la primele foi, ii aduceau pe rind toate dezastrele, datorita eroului seducator si eroinei fara aparare. Romanul cel mai recent ― Rodica-Dan ― le contrazicea pe celelalte tocmai prin absenta dezastrelor, incepind cu primul, cel liminar. Poate fiindca autorul devenise mai cumsecade evoluind sau poate, mai degraba, fiindca eroina ultima ― Rodica ― instruita prin lecturi recente de ticalosia eroului ― Dan ― dovedea autorului ― Danut ― fructul experientelor de la el capatate, neacceptindu-l pe celalalt.

Cine-a spus ca romanele de dragoste conrup?

Rodica, zilnic primita in odaia ispitelor si asezata pe rugul lor ― cea mai comoda pozitie cind asculti e sa stai culcat ― se dovedise mai sfinta decit cea din Orléans, caci Ioana d'Arc arsese, pe cita vreme Ro­dica, incombustibila, exclama ca si inainte:



Jeux de mains, jeux de vilain!

E drept ca mai era si Sevastita! Incetul cu incetul, prietenii Rodicai, seara, nu mai gaseau ,,apa de baut' in odaia de culcare. Lui Danut ar fi urmat sa i-o aduca Gheorghita. Dar Sevastita il servea din toata inima pe 'conasu Danut'.

Acest capitol, insa, nu fusese intercalat in nici un 'roman trait' din acele povestite Rodicai. Avea si Sevastita dreptul sa cunoasca, fragmentar macar, ca­pitole inedite pentru Rodica si pentru toti lectorii prezenti si viitori ai stapinului sau.

Fiorosul Barba-Albastra din cunoscuta poveste avea o incapere incuiata, in care sotia actuala, detinatoarea cheii, n-avea voie sa intre. Natural, intra, facind loc sotiilor viitoare.

Cercase si Rodica sa intre in camera interzisa. Intr-o seara, raporturile dintre narator si auditoare fiind aceleasi, Rodica, tocmai cind vibra finalul unei proaspete aventuri, exclamase:

― Ia spune-mi, ce-a fost cu Monica?

― Esti o gisca!

Rodica era atit de convinsa ca nu era, incit dupa doua nopti de meditare in singuratate, alaturi de camera Monicai, venise la fereastra lui Danut sa-l anunte ca nu mai vorbeste cu el. Consimtamintul tacerii o jignise mai mult decit epitetul ireverentios. Dar si jignirile Rodicai aveau darul sa se repare de la sine. Asa ca dupa alte doua nopti reparatorii, venise cu replica:

― Sa-ti fie rusine! Esti un magar!

Numitul nu zvirle totdeauna, si numele sau nu-l irita. Danut acceptase epitetul ― convins ca-l merita ― Rodica il obligase sa retracteze 'gisca', sigura ca nu-i. Si, ca sa i-o dovedeasca, de atunci niciodata nu mai confundase iazul gistelor cu lacul lebedelor.

O zi de august, aromata si toropita ca o femeie goala intinsa pe plaja la soare, cu ochii negri ai umbrelor subt parul intunecat al livezilor. Prea lenes ca sa iubeasca, trupul tolanit se cocea. Zarile erau argintii ca bratele, mai albe cind minile innodate la ceafa fac perna capului lasat pe spate.

Ierburile tiriiau; gainele cotcodaceau gutural.

Hulubii! Hulubii! Dulcele gemat al hulubilor intre cer si pamint, ca sinii intre umeri si pintece.

Danut fuma la el in odaie, cu storurile lasate. Scrumul cadea, cind ii era sa cada, oriunde: pe pat, pe covor, pe pieptul lui Danut. In penumbra, fumul albastriu suspenda fine hamace, rotunjite parca de un trup intins in ele, apoi se destramau lent.

'«Visul» reprezentat pe o carte postala ilustrata!' constata Danut si casca.

Cind te-ai deprins cu ea, plictiseala devine un fel de distractie comoda, cum e somnul pentru cei care nu-si pot plati alte distractii.

Danut isi descheiase pijamaua din pricina amiezei grele. Meditatiile fugeau de caldura, indreptindu-se spre limonade, oranjade, mazagranuri, harbuji de la ghetarie, inghetate de fructe reci ca o clanta in ger; bai in riuri de munte, din care rasari ros si inviorat ca dintr-o sanie cu zurgalai; dusuri urzicatoare care te fac sa oftezi femeieste si sa nechezi; turturi de gheata de pe uluce, pe care-i fumezi, ii sugi si-i rontai; pivnite cu masca de umbra pe fata, pindind dupa usa, pe ale caror prime trepte sta oala cu smintina acoperita cu foi de brustur si cofita cu fragi ramasi de la dejun, si-n fundul carora, intr-asa racoare ca-ti vine sa stranuti, stergi cu degetul colbul unei sticle de vin ingropate sau maninci un morcov ales din gramada cepurilor caramizii cu codita verde

In pivnita, Sevastita era ca o leguma pastrata pe nisipul din fund.

Zimbi. Nu era de loc scirbit, nici umilit de pie­troasa Sevastita. Dimpotriva, scurtele intilniri cu ea ii lasau parca impresia noua ca a pascut iarba verde. Nu schimbau nici un cuvint. Dupa o viguroasa tacere, Sevastita pleca oijind cu tot pieptul ei de o atletica feminitate. Si zdup-zdupul pasilor ei pe treptele piv­nitei sau pe dusamelele odaii rasuna alegru ca o bataie de inima dupa victorioasa fuga. Ce sunet franc si sanatos avea trupul lovit de-al Sevastitei! Nimic lubric, nimic echivoc, nimic intristator. Parca trecuse un copac prin odaie sau prin pivnita!

Nu pricepea de loc de ce plingea atit de jalnic literatura in fata Sevastitelor!

Cind musti dintr-un mar cam acrisor dar rumen bine si lucios la fata, desprins de pe o creanga be­nevola, iti vine sa plingi de mila marului sau sa te crezi antropofag? Nu! Dimpotriva, simti ca frater­nizezi cu livada. Ea iti da mere, tu i le musti; ea te asteapta, tu o gasesti. De ce vedea literatura altceva in Sevastite decit mere acrisoare de livada? Maninca-le sau musca-le pe rind: dau pofta de mincare si veselie gurii. Desprinde-le si scutura-le: dau farmec plimbarii si voiosie bratelor.

Si daca literatura se uita urit, ca popii, raspunde-i: 'Mortaciune, livezile-s facute pentru oameni teferi. Daca ti-e frica si nu cutezi, cumpara-ti fructele din piata cu kilogramul, zavoreste-ti usile, fereca-ti obloa­nele, acopera-ti icoanele, si-n intuneric maninca si suspina, mesteca si boceste-te. Obrazul tau nu-i vred­nic sa rida in livezi!'

Pentru intiia oara de la inceputul vacantei, simtise nevoia sa-si pulseze trupul intr-un poem. Nici vers, nici proza.

Ca un joc de muschi cind esti gol in fata tineretii sau a oglinzii:

Sint fratele motanilor!

Pe-acoperisuri nalte, prin ierburi, prin copaci,

Pe garduri sau pe turle,

Cu ochi luciosi pindesc.

Ascult cum suna singele, si vint, ca vintul sint,

La pinda: salt, cadere sau scurta tresarire.

Am blana moale, coada si ochi de soare.

Ghem sau sarpe, umbra sau jaratec,

Trupul mi-e lung, miaun prelung

Spre dragostea care m-asteapta,

Ghem sau sarpe, umbra sau jaratec.

Vioarele, vintul si carnea

Mi-au dat suspinul si stridenta

Gem: scincetul copiilor din leagan.

Gem: gematul femeilor din brate.

Gem: plinsetul cocorilor din cer.

Gem: osia pamintului cind haturile-s iures in mina lui Satan.

Ciolane iuti si gheare

In spumele de puf,

Cornite sau urechi,

Vedenie sau fiara

Pe-acoperisuri albe de luna diamant

Asculta pasul umbrei cu si mai lunga umbra

Cum suie, se intinde, undoaie, salt si cade

Ciolane iuti si gheare

In spumele de puf,

Cornite sau urechi,

Vedenie sau fiara

Sint fratele motanilor!

Scrisese acest poem cu citeva zile mai inainte, nu in caietele capatate de la Monica, ci pe o carte postala. Scris in ietac, poemul ramase acolo in saltarul masutei de noapte. Evident, nu-l aratase Rodicai, desi il rugase de nenumarate ori sa-i arate o poezie de-a lui. Singura literatura destinata Rodicai erau romanele verbale pentru ea ticluite. In ziua cind il scrisese, prompt ca o partida de tenis cistigat 'sec', se infierbintase. Injghebase un plan. Intilnise un titlu frumos ca un zeu pagin:

GOL

Proiectase un ciclu de poeme trupesti. Parasit de suflet, ii raminea trupul. Sa-l cinte fara sfiala. 'Gol' avea doua semnificatii: fara suflet, intiia; cu trupul gol, a doua.

Bause cafele, fumase tigari, se plimbase prin ietac: fapt nou. Clipe de sarbatoare in ietacul romanelor senzationale si al Rodicai. Aterizase deodata soarele si aerul. Ziua trecuse repede. O data cu noaptea venise si Rodica A doua zi se desteptase pe la douasprezece. Se imbracase, mincase, venise in ietac, se culcase, fumase, cascase. Titlul Gol rasuna a pustiu ca un cascat de pensionar. Renuntase, fara de nici o supa­rare. Siciit putin, totusi, de el insusi, ca de cineva care ti-ar oferi un ananas proaspat de pilda, sau stridii, si dupa ce le-ai accepta incintat, ti-ar raspunde ca nu are. Gluma de prost gust.

Aprinse o noua tigare, lasind-o pe cealalta sa fumeze nestinsa alaturi de scrumelnita.

Cineva batu la usa.

― Intra Ce vrei, Gheorghita?

― O venit o fetiscana. Zici ci-i di la Salcii. Faci pi cucoana, da-i de-a noastra!

― Cum?

― O vinit o fata di la Salcii.

― Unde-i?

― In docar.

― Ce vrea?

― Are un belet, da nu-l slabeste din mini! zimbi Gheorghita.

― De la Salcii un bilet, medita Danut cu glas tare. Pe cine cauta?

― Pi mata, conastule.

― Spune-i ca nu-s acasa Adica spune-i sa dea biletul.

― Nu vrè, conasule. Ii indracita rau!

― Spune-i sa vie.

Ce mai vroia cu el? Poate ca-i cerea inapoi niste carti imprumutate. Of! Lichidarea

― Ce vrei, fetito?

'Fetita' era una din subretele Ioanei, impecabil imbracata.

― V-a trimis doamna o scrisoare V-asteapta amindoua doamnele, adauga ea privindu-l lung. Aveti si un pachet.

― Care doamne?

― Doamna Ioana si duduia Adia.

― Adia?!

― Duduia care-a venit cu conasu Pasa.

― Pasa?!

Subreta ridica din umeri.

― Pachetul e de la duduia Adia.

Desfacu dintii pachetul.

― Ce-i asta?

Un caiet, mai ingust decit obisnuitele caiete, legat in piele de un castaniu-inchis, cu sculpturi ca un fragment de strana voievodala. Cind apasai scoartele de piele, degetele se afundau. Nu vazuse niciodata o legatura atit de frumoasa, nici atita ingrijire in cele mai mici amanunte. Cine-ar avea curajul sa scrie intr-un astfel de caiet?

― Asta-i pentru mine?

― De ce nu cetiti scrisoarea!

Desfacu plicul.

Salcii

'Iubite prietene,

Sper ca nu esti bolnav. Si totusi numai o boala ar putea justifica atitea absente nemotivate. Sau ti-ai uitat prietena si dupa-amiezele petrecute la Salcii in tovarasia ei? Sint realminte alarmata! Si doresc ca vestile bune sa nu mi le aduca o scrisoare, ci dumneata insuti, caci scrisorile, oricit de frumoase ar fi, nu pot inlocui prezenta persoanelor simpatice.

Haide! Un pic de energie! Smulge-te lecturilor sau scrisului (caci a trebuit sa aflu de la altii ca modestul meu prieten este poet si nu ma indoiesc ca versurile sale sint la inaltimea lecturilor), gateste-te cu cele mai frumoase haine, suie-te in docar sau incaleca pe impetuosul Zdup si vino la noi.

La «noi»: ai observat?

In absenta dumitale les absents ont toujours tort[7] «eu» am devenit «noi», si nu e vorba de o episcopala persoana intiia, ci de un veritabil plural. Daca «eu» nu e suficient de atragator pentru a scoate din singuratate pe un sibarit, «noi» e atit de ire­zistibil, incit ar scoate din minti si pe un sfint.

Adia n-ai uitat-o pe Adina! e la Salcii. Ea iti trimete acest caiet adus de la Florenta, pe care, marturisesc, am vroit sa ti-l fur. Dar poetilor li se cuvin toate cele, chiar si femeile, pe cind femeilor nu li se cuvine nimic, nici caietele destinate poetilor.

Vezi ce rea sint, bunule prieten! Vreau sa fur tot din minile Adiei. Pazeste-o! E asa de mica!

Pe cind iti scriu, s-a aplecat peste umarul meu, si apropierea ochilor ei verzi ma face sa ma cred la Venetia, cu laguna alaturi si gondola pe ea.

Lipseste numai gondolierul cu par buclat si brate de fier.

A dumitale devotata prietena,

Ioana Palla.'

Danut zimbea. Un zimbet pe care nu i-l vazuse niciodata Ioana Palla, si pe care nici nu i-l banuia. Adaugase si Adina numai doua vorbe ghemuite subt fastuoasa slova a Ioanei:

'Te astept, Danut,

Adina'.

Zimbetul lui Danut se crispa: o mila acra.

― Te rog asteapta afara raspunsul.

Prezenta acestei subrete imperative il ofensa. Ii vorbise ca unei servitoare, ceea ce fu comentat cu satisfactie de zimbetul lui Gheorghita.

Doamnei Ioana Palla.

Salcii

'Iubita prietena,

Intr-adevar, poetilor li se cuvine tot, chiar, sau mai ales femeile. Dar poetii sint mai generosi decit femeile, poate fiindca le lipseste simtul practic, sau poate fiindca in aceasta privinta nu-s deloc femei. De aceea, iubita prietena, fiindca m-ai onorat cu aceasta denumire adevarat dar, cind vine de la dumneatala rindul meu, voi cauta sa ma arat vrednic de ceea ce-mi atribui. Iti daruiesc deci ceea ce voiai sa «furi»: termenul acesta brutal si in­jurios cind ar porni de la mine capata o inalta distinctiune estetica atunci cind e rostit de dumneata. Primesti? si pastreaza in frumoasele dumitale mini caietul florentin. Minile dumitale sint vrednice de el; el e vrednic de ele.

Cum insa trebuie sa justific nu numai absentele de pina acuma, dar chiar si absenta de astazi, precum, si pe cele viitoare, voi incredinta caietului florentin care va apartine de azi incolo aceasta delicata sarcina.

Primeste, te rog, iubita prietena, asigurarea traini­cei solidaritati care ne leaga in trecut, prezent si viitor,

Dan Deleanu.'

Si, fara sfiala, cu o mina sigura, transcrise pe intiia foaie a caietului florentin:

GOL

'Sint fratele motanilor!

Pe-acoperisuri nalte, prin ierburi, prin copaci.

Pe garduri sau pe turle,

Cu ochi luciosi pindesc.

Ascult cum suna singele, si vint, ca vintul, sint

La pinda: salt, cadere, sau scurta tresarire'

― Altceva-i in livada, ziua, si altceva-i, noaptea, in odaia ei

Mai de multa vreme, Puiu formulase aceasta com­paratie, din care numai intiiul termen era verificat, al doilea avind caracterul unui deziderat.

Puiu, insa, avea o minte logica. Ironia Olgutei, necrutatoare, il ferea de naravul afirmatiunilor de­sarte ― si in vorba, si in gind. Asa ca in aceasta comparatie, referitoare la Rodica, Puiu nu pornea de la o experienta ca sa ajunga la o inchipuire.

'altceva-i, noaptea, in odaia ei', nu insemna, dupa cum si mai sus s-a vazut, ca Puiu vizitase odaia Rodicai in timpul noptii, in asa conditiuni, incit aceasta vizita sa-i fi putut servi pentru exacta va­lorificare a jocurilor din livada, mai mult sau mai putin de tenis. Dar nici nu insemna ca Puiu se bizuia pe simple imaginatiuni pentru a devalorifica o agrea­bila realitate.

Puiu primise in odaia lui oarecare vizita ale uni­versalei Sevastita. Asa ca acel 'altceva-i, noaptea, in odaia ei' insemna numai ca in comparatia de mai sus, Rodica servise ca prim termen diurn, in livada, iar Sevastita, ca termen secund si nocturn in odaie. Cum insa ― si asta izbutise Puiu sa constate ― bine­voitoarea Sevastita nu putea inlocui pe rebarbativa Rodica decit in judecati abstracte ― caci, oricum, Sevastita fata de Rodica era ca bostanul fata de cantalup ― Puiu se hotarire sa cerce in odaia Rodicai ceea ce gustase in odaia lui cu termenul supli­nitor din judecata abstracta.

Asemenea conspiratorilor din vremea Renasterii, care-si ascundeau pumnalele si spada subt umbra Vastei pelerine, asemeni trubadurilor, care purtau ghitara tot subt pelerina ― purta si Puiu pelerina, dar nu spre a ascunde perfida arma sau dulce in­strument, ci pur si simplu spre a nu i se vedea camesa de noapte. Caci Puiu avea un fel de slabiciune pentru aceasta suprapunere de negru flotant peste alb colant in plimbarile nocturne.

Papucii, incaltaminte comoda de pus si de scos, tacuta pe deasupra, intregeau echipamentul corsaru­lui in floare de la Medeleni. Capul gol, neaparat, caci palariile pot fi uitate, capul, in astfel de imprejurari ale noptii, avind neajunsul de-a fi partea cea mai neglijabila a trupului, supusa deci uitarii.

In vederea acestei nopti luase de la Danut, cu consimtamintul acestuia, o jumatate de sticla de co­lonie, pe care o intrebuintase deodata, alcoolizindu-si trupul, pelerina si camesa, ceea ce-l facuse de indata sa devie un fel de reclama originala a marcii de colonie intrebuintata de Danut; buna marca, de alt­fel, dar reclama exagereaza totdeauna, cu scopuri binecuvintate, desigur. Pe linga aceasta agrementare trupeasca, cine stie ce reminiscente ale copilariei petrecute in satul de munte ― laolalta cu fetele si flacaii, pe, cind se numea Mihu ― il facuse sa culeaga flori de busuioc, pe care le strinsesa in rninile hara­zite dezmierdarilor.

Un singur lucru nesocotise Puiu in prevederile lui, urmatorul: cind ai cincisprezece ani, cind maninci bine si te zbintui si mai bine o zi intreaga, somnul nu te mai incolaceste, cochetind gales, ci te buseste dintr-o data, mai voinic decit cei mai voinici.

Astfel ca asteptind stinsul luminilor si adormirea celorlalti, Puiu, mai expeditiv decit ei, adormise cu capul rezemat in pumn, pe marginea ferestrei, la care pindea asezat pe scaun.

Se destepta convins ca cineva i-a tras un pumn in frunte. Natural, pervazul ferestrei nu era moale, si nici fruntea lui Puiu mai prejos. Totusi, pervazul ferestrei, spre deosebire de fruntea lui Puiu, fu crutat de cucui.

― Dracu sa te ia!

Bijbii prin intuneric, aprinse un chibrit, cauta ceasul: unu si un sfert!

O clipa, somnul si Rodica, din doua odai si de pe doua paturi, rivalizara. Biruinta trecu de partea Rodicai, nu fiindca in acea clipa, dominata de intepatura unui recent cucui, Rodica ar fi fost mai ademenitoare, dar fiindca Puiu nu admitea sa nu se tie de cuvint. Din aventura dorita Rodica devenise o datorie de constiinta.

In aceste conditiuni, calm si botos, Puiu incaleca fereastra si sari in livada.

Binevoise luna sa lipseasca. Bine facuse! In absenta lunii, o radacina proeminenta puse piedica lui Puiu, rasturnindu-l.

― S-o ia dracul!

Si radacina, si luna.

Se scutura de tarina, isi sterse palmele cu poalele pelerinei si trecu indoit de spate pe sub fereastra Monicai.

Fereastra de-alaturi era deschisa: si in absenta Olgutei ferestrele se conformau dorintelor ei, prin intermediul Sevastitei.

Punind virful piciorului pe iesitura zidului si apucind cu minile coltul de jos al ferestrelor se smunci. Tinindu-si respiratia, isi viri numai capul in odaie. Privi. Nu se vedea nimic, decit reliefuri de intuneric. Asculta: nu s-auzea nimic, decit livada. Nu sforaia Rodica? Era convins ca Rodica sforaia. Dar nu auzea nimic. Poate ca nu sforaia !

Vroia sa procedeze cu prudenta. O stia pe Rodica prompta la tipete, exclamatii si risete, chiar in timpul zilei. Daca l-ar fi simtit deodata linga ea, ar fi fost in stare sa umple casa cu vociferatiile ei: 'Vai! Ho­tii! Ma omoara! Sariti!'

Ce gisca Rodica asta! Si nici nu sforaia macar!

Oamenii care sforaie sint parca mai putin desprinsi din viata, participa inca la ea prin galagia somnului lor. Cind ii trezesti brusc, cu gura deschisa in care sforaiala s-a oprit, intreaba: 'Ha?'

Dar un om cufundat in somn tacut, daca-l destepti brusc, lesne tipa: 'Aii!' Sau: 'Ce-i? Ce?'

Ce era de facut? S-o destepte de la fereastra.

― Rodica! sopti Puiu, intinzind gitul ca un ginsac, impresie la care contribuia si albul camesii de noapte,

― Rodica, eu is!

― Scoala, Rodica! N-auzi, Rodica! Gisca! vorbi Puiu pentru el.

Si cu temeritatea celui exasperat, incaleca fereastra si intra. Pipai un pat, de la picioare la cap: nimeni! Il pipai pe-al doilea: la fel.

Era asa de uimit, incit fu convins ca Rodica ― gisca ― a cazut din pat prin somn. O cauta. N-o gasi.

― Ei, comedia dracului!

La una ca asta nu se astepta! Unde putea fi Ro­dica?

O astepta zimbind.

Astepta cascind.

Astepta incruntindu-se, infuriindu-se, nedumerit: atunci unde putea fi Rodica?

Cerceta patul: era asa cum il asternuse Sevastita, in perfecta ordine. Pernele nu erau strimbe, nici cu moi adincituri, pledul era indoit precis, ca o carte de vizita, la colt.

Unde putea fi Rodica?

― Aaa!

De asta se retragea Mircea devreme in odaia lui, in fiecare seara!

― Ce porc!

Lasa ca le-arata el!

Incaleca fereastra, sari in livada si o lua la goana. Intra in ograda, trecu repede, aprobat de cozile cinilor. Amical, Patapum facu un 'drepti' fara comanda, Puiu nu-l baga in seama. Era cuprins de o adevarata furie maritala. Sa-l traga pe sfoara o gisca, o Rodica?! Si cu cine? Cu bucherul de Mircea! Auzi nerusinare!

― Ce?

Asta ce mai era?

Isi scoase papucii si, descult, cu papucii in mina, se apropie de fereastra ietacului lui Danut. Lumina era stinsa, dar se auzeau soapte cu reliefuri ragusite uneori si bufnelile de samovar ale Rodicai.

― Aha Ei, comedia dracului!

La asta nu se gindise! Vra sa zica domnu Dan era

― Bravo!

Nu auzea vorbele, adica soaptele, dar Puiu cunostea pe dinafara repertoriul de sunete al Rodicai. Din cind in cind distingea cite un: 'Mars!' urmat de hohote de ris innabusit.

Apoi iar incepeau soaptele, fara contur verbal pentru urechile lui Puiu. Totusi, ritmul lor ii dovedea ca desi 'porcii' nu ceteau Les aventures du roi Pausole, vorbeau ceva asemanator, si prin intuneric pe deasupra.

Sa le strige: 'V-am vazut?' Sa le arunce o piatra in odaie? Sa tuseasca ingrosindu-si vocea?

Sa tipe: 'Ajutor! Hotii!'

Ar fi sarit la bataie domnu Dan! Si ce? Ar fi dat si el. Nu se temea! Da, dar daca ar fi auzit Olguta?

Da, se cunostea ca nu era acasa Olguta! Isi faceau de cap cu totii!

Da, sa vie Olguta, si-or sa vada ei! O sa vada el domnu Dan!

Da parca Olguta se mai gindea la ei! Asa era Olguta! Ii lasase pe toti si plecase la Iasi!

Da parca betivul si barbosul de doctor Prahu era mai dihai decit Puiu! Un pacatos! Un nespalat! Si ce daca era doctor!

Dadea din cap, tot mai crunt, inghitind uscat. In clipa aceasta, fara de Olguta se simtea orfan.

Il uitase Olguta! Nici nu-i pasa de el! De doua saptamini incheiate nu mai venise la Medeleni.

Nici nu scria. Nici nu dadea vreun alt semn de viata. O lasase la Medeleni pe gisca asta de Rodica si plecase.

Da, asa era Olguta!

Si gisca asta de Rodica se lafaia in odaia Olgutei, poruncea ca la ea acasa! De ce? Fiindca o lasase Olguta in locul ei. Auzi! Sa-si inchipuie gisca de Rodica una ca asta! Sa creada ea c-o poate inlocui pe Olguta!

Ii era o ciuda!

Isi puse papucii si porni spre odaia lui.

Ce sa-i faca? Sa-i puie praf de scarpinat in as­ternut? Sa-i puie o broasca subt perna? Sa-i toarne cerneala rosie in sticluta cu apa de dinti? Sa-i aduca la dejun Les aventures du roi Pausole, spunindu-i ca le-a uitat pe banca de la tenis? Sa-i fure rochia si pantalonii cind isi lua dusul in livada?

Puiu ofta. Pe masura ce mergea, se intrista mai tare. In dreptul odaii Olgutei se opri cu inima grea. Sari din nou in odaie. N-o mai cauta pe Rodica. O cauta pe Olguta, si nicaieri n-o gasea. Pe masuta de noapte era o fotografie de-a Olgutei in bratele unui viziteu batrin, unul mos Gheorghe: auzise si Puiu de el.

Se aseza pe marginea patului Olgutei suspinind amar. De atita vreme nu mai auzise glasul Olgutei, glumele Olgutei, poruncile Olgutei: era fara stapin, parasit, lasat de izbeliste Ce trista era tacerea din odaia Olgutei!

Si gisca asta de Rodica tocmai in odaia Olgutei se instalase! Lasa!

Cu o furie metodica, ii lua pernele si le viri subt pat. Acelasi drum il luara pledul si cearsaful. Pe patul gol, Puiu aseza doua scaune, un geamandan greu si alte diverse greutati si forme, dintre care unele specific nocturne.

Apoi incaleca fereastra, se furisa pe linga zid si intra in odaia lui. Ii pierise somnul. Se simtea sin­gur ca niciodata si era prea tirziu ca s-o destepte pe Monica: protectoarea lui. Nesomnul si osteneala tristetei il faceau sa se miste greu, cu lehamete. Aprinse luminarea:

'Draga Olguta'

― Draga Olguta, repeta in soapta Puiu, cu sin­ceritatea absoluta a indragostitului cind scrie intiia scrisoare de dragoste.

'De cind ai plecat toate merg foarte prost. Nu stiu ce-i de facut dar nu-i bine de loc! Tu nici nu scrii macar si-i foarte rau fara tine. Mai bine nu era vacanta decit asa! De ce nu scrii nimica sa stim si noi ce faci? Eu nu fac nimica,

Draga Olguta'

― Draga Olguta .

Ochii i se umplura de lacrimi. Creionul ii cazu pe masa, capul pe mini.

Umbra de pe parete era ca din Cuore de Edmondo de Amicis.

Plin de suspine si de lacrimi, isi trecu minile peste fata. Nu mai putea fara Olguta. Simtea ca daca nu vine imediat Olguta atunci atunci

Apuca din nou creionul

'Draga Olguta,

'Niciodata nu ti-am spus minciuni. Am sa-ti spun si acuma tot adevarul, am sa dau tot pe fata.

Ce inseamna asta! De cind ai plecat tu, Rodica-si face de cap! Sa nu crezi ca spun minciuni! Ma jur daca nu ma crezi. Ce-s eu? Servitorul Rodicai? Ma trimete sa-i culeg fructe, sa-i aduc batistele din casa cind ii la tenis, ca sa ramiie singura cu Mircea, mi-a stricat bicicleta (i-a strimbat directia de un copac), mi-a pierdut centura de piele alba. Si cite si mai cite!

Nu mai pot suferi. Am tacut eu destul! Acuma am sa-ti spun tot.

Stii ce face Rodica noaptea? Ai sa crezi ca spun minciuni! Sare pe geam si se duce in odaia lui Dan Cind erai tu aici nu facea asa. Nu i-am spus nimica lui tante Alice, fiindca nu te-am intrebat pe tine. Dar spune si tu daca asta nu-i o adevarata'

― Porcarie! exclama Puiu, oprindu-se la vreme sa nu scrie termenul pe care Olguta nu-l tolera.

'ticalosie?

Trebuie sa vii indata la Medeleni. Altfel, cine stie ce se poate intimpla! Daca nu vii, eu spun tot lui tante Alice si Monicai. Prea isi face de cap Rodica!

Iti sarut mina si te rog sa vii iute,

Puiu.'

A doua zi, Puiu, sculat de la patru dimineata, incaleca pe Titi-Binghi ― calul maruntel, pe care i-l daruise Olguta ― si porni spre gara in galop, ca sa nu scape trenul de Iasi, scrisoarea fulminanta, care trebuia s-o aduca pe Olguta la Medeleni.

Trecusera patru zile de la expedierea scrisorii lui Puiu. Olguta nu da nici un semn de viata.

Doua zile in sir, de dimineata pina seara, Puiu, calare pe Titi-Binghi, strajuise pe sosea, dincolo de sat, cu speranta ca el va fi cel dintii care va da ochii cu Olguta. Iesea pe poarta in galop victorios; la prinz se intorcea in trap resemnat. Dupa dejun, infruntind arsita, pornea tot in galop. Seara se in­torcea la pas, cu dirlogii moi si spinarea jalnica.

A treia zi dupa amiaza se impacase intr-un chip de ajuns de original cu Rodica, reluind raporturile sportive si pe celelalte. De altfel, intiiul pas tot Rodica il facuse.

Rodica aflase, in sfirsit, cine-i facuse dezordinea impertinenta din odaie. La inceput se temuse de o venire intempestiva de-a Olgutei: stilul arhitecturii de pe patul ei era parca al Olgutei. Se linistise insa, nevazind-o pe Olguta la Medeleni. Pe deasupra, Puiu, ii marturisise ricanind.

― Ce-ai cautat noaptea la mine, Puiule?

― Da tu ce cautai noaptea la Dan?

― Eu, mincinosule?!

― Tu, mincinoaso!

― Nu ti-e rusine sa inventi?

― Da tie?

― Spune, ce cautai la mine?

― Spune si tu ce cautai la Dan!

― Numai prostii iti inchipui! Sedeam de vorba

― Si eu aveam gust sa 'stau de vorba' cu tine!

― Noaptea, in odaia mea?! Ha-ha!

― N-ai decit sa vii in odaia mea !

― Sa crezi tu!

― Eu sint sigur cind spun afirmase Puiu cu gest si mimica de-a Olgutei.

― Obraznicule!

― Lasa, lasa! Am s-o intreb eu pe Monica daca-i frumos ca o fata sa sara noaptea pe geam si sa se duca in odaia baietilor?

― Puiu! se incruntase Rodica.

― Da! Am sa-i spun. Mie nu mi-e frica de nimic!

― Puiu! se rastise Rodica, batind din picior.

― Nu ma sperii! Am sa te fac de ris!

― Spune, daca-ti da mina Are sa te-ntrebe ce cautai noaptea in odaia mea?

― Am sa-i spun ca tu m-ai poftit!

― Indrazneste!

― Am sa-i spun si ce carti ai tu in cufar!

― Puiu!

― Da! Am sa te fac de ris!

― Sa te vad. Am sa-i spun si eu Olgutei cine esti!

― Rodica!

― Da, da! Am sa-i spun cum te-am prins spionind la dus!

― Tu?

― Eu. Am sa-i spun si ce glume ai invatat la scoala!

― Parca tu nu le stiai?!

― Eu sint 'domnisoara'. Nu-s plod, ca tine!

― Eu, plod?

― Da, mucosule!

― Sa-ti fie rusine! Esti o gisca!

― Acusi iti rup urechile, magarule!

― Incearca numai!

Doua palme robuste pocnisera simultan pe obra­jii lui Puiu. In alte imprejurari, desigur ca Puiu ar fi raspuns dupa preceptul talionic, nu dupa cel poetic. Dar de trei zile acumulase atitea lacrimi, incit izbucnira ca dintr-un vas spart. Rodica il con-solase cu sila, la inceput. Puiu se zbatea in bratele ei, refuzind batista. Consolarea se transformase in lupta. Dupa o inversunata invalmaseala, Puiu o rasturnase pe Rodica.

Dar Rodica il palmuise pe Puiu.

In limbaj scolar asta se cheama 'a fi chit'.

Nici o piedica nu se mai opunea reluarii raportu­rilor de dinainte. Pactul de neagresiune reciproca fu acceptat ― cu conditii desigur ― de o parte si de alta.

Orice s-ar spune, in astfel de imprejurari iarba verde e mai persuaziva decit masa diplomatica, la aceasta din urma neparticipind decit capul.

Nor pentru acalmia de la Medeleni, automobilul venea in goana cind nimeni nu-l astepta. La volan, Olguta, soferul alaturi, unic pasager, domnul Deleanu pazind cosurile cu sticle si cu tot felul de bunatati in cantitati atit de mari, incit Olguta il vestise de la Iasi ca

― Sa stii, papa, mama are sa fie indignata de dezordine!

― Se consoleaza indata! replicase domnul Delea­nu, optimist ca intotdeauna.

La Iasi, domnul Deleanu cu cit intirzia mai mult la club, cu atit sporea si varia mai neprevazut cum­paraturile pentru casa. Pachetele erau o certa diver­siune de la inevitabilele ― altminteri ― reprosuri pentru intirzierile care imputinau somnul copiilor, prelungeau 'neuman' veghea servitorilor si alterau perfectiunea bucatelor. Caci orice om ― femeile mai ales ― in fata cadourilor devine copil, si copiii, cu mintea prea mobila, uita usor necazurile subt im­presia unei placute surprize.

Si de astadata, pe linga bucuria domnului Deleanu 'de-a aduce acasa', pachetele aveau si scopuri stra­tegice. Si Olguta si complicele ei, domnul Deleanu,

stiau ca doua saptamini de tacere nu puteau trece neinregistrate de nervii doamnei Deleanu, cu atit mai mult cu cit de doua saptamini automobilul cu Olguta la volan, umplut cu membrii cei mai asidui ai 'Clubului burlacilor', hoinarise prin tara, incepind cu manastirile Moldovei, pina la Calimanesti, unde cistigase un nou membru pentru 'Clubul burlacilor', pe Herr Direktor, care, cu acest prilej, suspendase cura de Caciulata, inlocuind-o, patru zile de-a rindul, cu una de sampanie & Comp. Tot la Calimanesti, Ol­guta fusese consacrata sampioana de tenis, primind, in aceasta calitate, racheta, neinvinsa pina atunci, a celui mai bun jucator de acolo, dimpreuna cu o jerba lirica, din partea aceluiasi; aceasta din urma atestind ca sampionatul Olgutei fusese dublu.

Doamna Deleanu nu stia nimic, dar trebuia sa afle. Pachetele si cosurile ticsite din automobil erau menite sa moduleze cit mai dulce receptionarea aces­tor vesti.

Tot drumul, minutarul kilometric vibrase mai ales spre optzeci: viteza care ingreuia aprinsul tigarilor ― n-avea incotro nici domnul Deleanu ― si care, totodata, exprima repeziciunea norului indreptat spre Medeleni.

― Vini duduia Olguta! sari Gheorghita de pe pris­pa bucatariei, eu ochii la tromba de colb, latrata de cinii satului.

Venise.

Sari de la volan, lasindu-l pe domnul Deleanu sa se descurce singur cu pachetele si cu doamna Deleanu.

― Unde-i stapinu-tau?

― Saru mina

Nici n-avu vreme sa-i raspunda. Olguta alerga spre apartamentul lui Danut, asa cum sarise din automobil: cu scafandrul de pinza in cap, cu manusile in mini si pardesiul cenusiu strins la mijloc de o centura lata.

― Cine-i?

― Eu.

― Tu, Olguta! Ura! Intra.

Intra, descoperindu-si fata cu o miscare violenta. Din nou rasari in ochii lui Danut capul de tinar voievod cu plete negre, ochi negri, ager si imperativ, cu trasaturi nete ca loviturile de palos si colorit copilaresc in obrajii plini.

O uitase parca pe Olguta. De cite ori o vedea, avea un fel de neliniste, ca in fata unui vesnic temut si admirat adversar, si marea bucurie ca-i sora lui.

― Mi-era dor de tine, Olguta!

― Iti multumesc. Vreau sa-ti vorbesc.

Se apropie de Danut, cu fata serioasa.

― Asculta, Rodica vine noaptea in odaia ta?

Danut se rosi.

Raportul 'Olguta-Buftea' era din nou stabilit.

― Da cetim uneori impreuna

― Cu Rodica?! bufni Olguta taios. Ce cetiti? Visul Maicii Domnului?

Stii

― Vine?

― Da.

― In fiecare noapte?

― Da

Olguta arunca o scurta privire scirbita odaii si iar prinse privirea lui Danut.

― O iubesti pe Rodica?

― Vai, Olguta! Eu? Pe Rodica?! E greu sa-ti explic Rodica?!

― Atunci de ce-o primesti la tine?

― Daca vine

― Te iubeste?

― Da de unde!

― Atunci sa va fie rusine? Si tie mai mult decit ei!

― De ce, Olguta? se rosi Danut mai tare.

― Sa va fie rusine!

Niciodata n-o vazuse mai pornita, mai revoltata, mai putin stapina pe ea.

― Am s-o iau pe Monica si am sa plec Am sa plec in strainatate cu Monica Sa va fie rusine!

― Olguta

― Tu n-ai dreptul sa spui nimic! Du-te la Bucu­resti si fa ce-ti place, dar nu aici, la noi acasa, subt ochii Monicai! Sa-ti fie rusine!

― Olguta draga, dar n-am nici-o vina! Mi-a sarit in cap! Tu n-o cunosti!

― Nu cunosc pe nimeni .Am ochii legati! Mi-a scirba! Am sa plec Si eu sint vinovata! Eu am adus-o la Medeleni si eu am s-o dau afara! zvicni Olguta, izbind cu degetul spre usa.

― Olguta sa-ti explic, Olguta

Ii trinti usa-n nas.

Danut inghiti in sec. Ramase pe loc, cu dubla impresie c-a fost las si prost. De altfel, din copilarie, dupa toate ciocnirile cu Olguta, raminea cu aceeasi impresie: in copilarie, urmata de revanse imaginare, situate in viitor; acuma, urmata de o simpla excla­matie:

― De ce nu-s ca Olguta! Ce fericit as fi!

― Olguta! Olguta!

Uitind de scrisoare, de Rodica, de tenis si de tot, Puiu alerga spre Olguta.

― Unde-i Rodica?

― Bine-ai venit. Olguta! Nu mai pleci.

― Cutulachi, unde-i Rodica?

― La tenis. Cit ai stat, Olguta!

Cheam-o.

Rodica sosea din urma, intr-un picior, cu bratele deschise.

― Vai, ce dor imi era de tine, Olguta!

― Buftachi draga, stii ca trebuie sa pleci la Iasi.

― Vai!

― Imediat.

― Vaaai !

― Te cheama mama ta. Am venit sa te iau cu automobilul. Fa-ti repede bagajele, ca plecam.

― Vai, Olguta!

― Hai, Buftachi! Nu-i vreme de pierdut!

― De ce ma cheama! Ce i-a mai venit?

― Puiule, du-te inainte, ii porunci Olguta.

Si luind-o deoparte pe Rodica, in soapta:

― Buftachi, vrea sa te marite. Da sa taci!

― Eeee!

― Da. O partida stralucita. Tinar, frumos, bogat ma rog, visul tau! Te-a vazut odata la teatru si s-a amorezat de tine. Scapi de scoala. Pleci in strai­natate. Iti faci o vila la Sinaia, alta la Constanta, alta la Slanic. Sper ca ma inviti si pe mine?

― Vai, Olguta! Tu nu stii cit te iubesc?

― Ba bine ca nu! Hai, repede bagajele!

― Cum ii cheama?

― Nu stiu!

― Da de unde ai aflat?

― Secret!

― Are musteti?

― Ai sa vezi!

― Vai, ce discreta esti, Olguta!

― Te rog sa fii si tu la fel!

― Vai, mai e vorba!

― Hai, repede bagajele! Asculta, mama n-are nevoie sa stie ca pleci. Nu-i spun nimic. Ii explic eu dupa ce ma intorc!

Rodica porni in goana.

― Asculta, Cutulachi, daca afla cineva un cuvint din cele ce mi-ai scris

― Nu, Olguta, crede-ma! sari Puiu, inainte ca Olguta sa ispraveasca, cu sufletul in ochi.

― Bine. Du-te, ia-o pe Sevastita si duceti unul cite unul, fara sa vada nimeni, ai auzit, bagajele Rodicai in automobil Nu pe din fata, striga Olguta dupa Puiu.

In sofragerie, doamna Deleanu, impreuna cu dom­nul Deleanu, desfaceau pachetele cu stofe, scoarte, ulcele, pinzeturi, dantele, colectionate de-a lungul escapadei de doua saptamini.

― Asta-i de la Agapia! explica domnul Deleanu provenienta borcanelor cu dulceata de zmeura si de nuci.

Doamna Deleanu afla ca sotul si cu fiica fusesera la Agapia.

― Valul de pinza ― tii! ce pinza! ― l-am luat de la Calimanesti. O bunatate! Ia te uita: matasa curata!

Si asa mai departe, itinerarul celor doua sapta­mini era spovedit prin exclamatii admirative pentru cumparaturile aferente.

Profira aseza masa pentru ceai.

― Hai, ca-i tirziu o indemna doamna Deleanu. Pofteste copiii Da unde-i Olguta? Tt-tt-tt! Nici buna ziua nu mi-a spus! Ce copil mai am si eu! ofta doamna Deleanu.

― Ia s-o chem.

Pe rind sosira Mircea, Monica, Danut, Puiu

A venit si Olguta? intreba Monica, vazindu-l pe domnul Deleanu.

― Duduia Olguta! tresari Mircea.

― Tt! Da unde-i Olguta? intreba a doua oara doamna Deleanu, incruntindu-se.

― O plecat, conita! anunta Profira cu placiditate, intrind.

― A plecat?! se mirara toti, in cor, afara de Puiu.

― Ha-haa! Di cind o plecat! intari Sevastita care intrase cu samovarul. O luat-o si pi duduia Rodica,

― Unde-a plecat?

― La Iasi, conita.

― ! N-are decit sa ramiie acolo! vorbi tare doamna Deleanu, in consternarea tuturora.

Singurul care bufni de ris copilareste fu domnul Deleanu, cu servetul la gura, irezistibil, caci doamna Deleanu, dupa un suprem efort de incruntare, il imita, urmata de zimbetul tuturor copiilor.

In prezenta, ca si in absenta Olgutei, din copilarie se intimpla la fel.

Olguta opri automobilul la poarta casei Deleanu, spre mirarea Rodicai, care, in tot timpul drumului vertiginos, nu putuse scoate nici o vorba, de frica accidentului mereu posibil, si din pricina exclama­tiilor ei, mereu vigilente.

Olguta se dadu jos, isi scoase masca si se apropie de Rodica.

― Asculta, Rodica, eu ramin acasa.

― Vai! Hai cu mine.

― Nu! Asculta bine ce-am sa-ti spun, vorbi Olguta, cu ochii in ochii Rodicai. Mama ta are sa te intrebe de ce-ai venit.

― Ea m-a chemat.

Nu.

― Vai, m-ai amagit?

― Da. Ai sa raspunzi mamei tale ca te-ai sfadit cu mine pentru totdeauna si c-ai venit acasa fiindca ti s-a parut ca nu-i demn sa mai ramii la Medeleni, ritma Olguta cu degetul propozitie cu propozitie, accent cu accent.

― Ce spui, Olguta? Lasa glumele!

― Atunci inventa tu raspunsul pentru mama ta! Daca preferi, spune-i ca ti s-a facut dor de ea!

― Vai, Olguta! se alarma Rodica, nu m-a chemat sa ma marite?

― Nu.

― Vai! Atunci de ce m-ai adus?

― Fiindca ti-a venit vremea sa te mariti! Si la Iasi, adauga Olguta, facind semn soferului sa por­neasca, ai de unde sa alegi!

Automobilul porni brusc, ca un pumn.

Danut sedea la fereastra, cu tigara aprinsa si lampa stinsa. Avea nevoie de intuneric si tacere fiindca se intimpla ceva nou in sufletul sau: privea doua toamne, cum privesti suvita de par a unei fete, de mult pastrata, alaturi de insusi parul din care-a fost desprinsa, abia despletit, dupa o lunga despar­tire. O toamna ca aurul stins, cea de anul trecut, o toamna abia aprinsa, pe care-o vazuse deodata, plimbindu-se pentru intiia oara de cind venise la Medeleni, prin livada, fara racheta de tenis, fara ginduri straine, singur.

De ce se plimbase? Nu stia nici el. Poate venirea toamnei il chemase. Poate fiindca era trist Ciudat! Nu era trist fiindca n-o mai stia pe Rodica la Me­deleni. Nu simtea nici lipsa ei, dupa cum nu simtise nici nevoia ei. In perspectiva Olgutei si a Monicai, o vedea pe Rodica mai vulgara, suflet de rind in trup de rind, cu totul lipsita de acea dominatoare sau pacificatoare feminitate, care te face sa te-nclini si sa saruti firesc mina unei femei, in preajma ei simtindu-te 'tu', fara sa te tutuiesti in vorba, gind si fapta. Intimitatea cu Rodica era injositoare. N-avea comun cu Rodica decit simetria sexuala. Si daca ar fi intilnit-o mai tirziu in viata, s-ar fi simtit umilit de fragmentul de trecut care-i facea complici, dindu-i Rodicai dreptul sa-l tutuiasca, sa fie familiara cu el, sau sa-l priveasca de sus, cum te privesc in genere femeile de rind, care te-au cunoscut subt aspectul animalic datorit mai ales intimitatii lor, fiind singurul limbaj posibil cu ele. Asa-i si cu prieteniile legate la betie, intr-o circiuma triviala, cu vin bun. Dupa citeva pahare, entuziast, fraternizezi cu orisi­cine. A doua zi vreunul din acesti camarazi de vin, intilnindu-te in viata normala, iti face cu ochiul, te bate peste burta, sau te pofteste ― daca nu-l poftesti tu insuti ― la el acasa. Te simti degradat. Fara de vin si de betie, prietenul de asta-noapte iti pare tot atit de neverosimil ca si frecventarea circiumei in care l-ai cunoscut. Daca esti slab, il induri ― expiatiune ―, daca esti tare, ii intorci spatele, cu riscul de-a auzi o injuratura in stilul celor ami­cal schimbate in noaptea cind l-ai cunoscut. Totusi, plecarea Rodicai era o plecare, si plecarile oricui, dupa o convietuire de vacanta, mai ales, sint triste. Ce incomoda era legatura aceasta pe care si-o sim­tea cu toti oamenii! Distrat si indiferent in aparenta, si poate realmente, cita vreme traia cu ei alaturi, devenea compatimitor in clipa cind se despartea de ei. Pe toti ii iubea in momentul plecarii, poate toc­mai fiindca nu-i luase suficient in seama pina atunci. Cei mai stupizi, cei mai vulgari, cei mai insuporta­bili, in clipa despartirii incarnau pentru el majestatea melancolica a plecarii. Pe toti ar fi vroit sa-i consoleze, sa se arate blind cu ei, sa le arate ca intelege tristeta lor, pe care cei mai multi, desigur ca nici n-o aveau. Uneori, gindul ca Tonel pleaca de la Lazar ducindu-se la militarie, ca la anul nu-l va mai avea coleg il facea sa regrete toate brusche­tile deseori aratate lui Tonel, sa regrete ca n-a fost mai blajin, mai prietenos, mai darnic ― desi fusese suficient ― mai atent cu el. Daca n-ar fi fost prea lenes, si daca intre gind si fapta n-ar fi vegheat, permanenta, o prapastie, desigur ca i-ar fi trimes lui Tonel un mandat postal si o scrisoare afectuoasa ca unui prieten tuberculos.

Astfel si cu Rodica. Ii parea rau dupa ea, fiindca, plecind, incetase de-a fi Rodica, devenind Plecarea. Daca n-ar fi avut o bogata experienta a intristarilor care-l stapineau dupa toate plecarile, ar fi putut crede ca o iubeste pe Rodica. Noroc ca plecase Olguta! Ea ar fi crezut, desigur, ca deprimarea lui, in timp ce toti ceilalti ascultau zimbind povestirea escapadei Olgutei si a tatalui sau, e datorita Rodicai si nu plecarii.

In tot cazul, simtise nevoia singuratatii. Se sculase de la ceai, inaintea celorlalti, si plecase in livada. Acolo intilnise toamna, deodata, ca o cereasca des­pletire subt ochi. O adiere de vint ii aruncase frun­zulite galbene in fata. Privise mirat, cerul, livada, zarea asfintitului Da! Venise toamna, fara s-o presimta, fara s-o astepte, ca in anii trecuti, ca anul trecut mai ales.

Sigur, venise toamna.

Toamna!

Cuvintul care-i cadea pe inima, umplindu-l cu grave sonoritati, bronzind cadentele inimii. Se des­chideau iara, de aur, portile prin care se duc va­cantele copilariei .Dezmierdase trunchiul unui nuc. Culesese o nuca. Verdele amar al nucilor! Toata melancolia lui Eminescu e in frunzele de nuc. Subt nuci, in preajma toamnei iti vine sa oftezi, dar surizi. Fosnetele erau mai uscate. Glasuri in cer! Soarele galben isi stin­gea luminile si se ducea, ca acei nenorociti japonezi, atit de singuri pe strazile oraselor europene, cu mar­fa lor naiva si exotica, pe care nimeni nu le-o cum­para.

Venise toamna, cu semnul plecarilor.

Venise!

Si, ca o pasare care si-a regasit vechiul cuib tocmai in clipa cind trebuie sa-l paraseasca pe celalalt, pen­tru a intra in cirdul plecarilor de toamna, Danut isi regasise sufletul de anul trecut, asa cum il lasase, plin de Alunele veveritei, acuma, cind vacanta era in declin.

De asta sedea singur la fereastra, cu lumina stinsa.

Uneori rasuna ropotul caderilor de fructe, grabind parca izgonirea anotimpului sfisiat.

Doua toamne se oglindeau in sufletul lui: una, tipsie de aur acoperita cu fructe, alta, goala tipsie de aur.

Ce facuse de atunci? Nimic! Adinele, Ioanele, Rodicele Cind se gindea la ele, ciineste, cu narile si le amintea. Si acelasi urlet ii umplea trupul.

Nu!

Isi regasise sufletul.

Calm, ca un rasarit de luna din valurile marii prosternate, deasupra adincurilor sufletului regasit, chipul Monicai il privea

'Draga Monica.

Nu indraznesc sa calc pragul odaii tale. Nici nu vreau sa-ti scriu sau sa-ti vorbesc frumos.

La inceputul vacantei, chiar in ziua sosirii mele la Medeleni, ti-am cerut un sfat. Te-am intrebat daca e bine sa traiesc, sau sa ramin copil, cu vechiul suflet pe care mi-l stiai. M-ai sfatuit sa traiesc, si mi-ai dat doua caiete. Ti le trimit indarat. Sint albe. Sint singurile lucruri albe pe care ti le mai pot trimite si care mai pot intra in odaia ta,

Danut.'

Il chema pe Gheorghita, ii dadu biletul si caietele, trimitindu-l cu ele in odaia Monicai. Tristeta si mindria il invaluira ca o haina aspra. Era singurul act onest pe care-l facuse de la inceputul vacantei.

Astepta.

Auzind pasii lui Gheorghita, sari de pe scaun, des­chise usa:

― Ei?

Gheorghita ii intinse doua caiete si un bilet.

'Draga Danut,

Eu nu pazesc portile raiului. Odaia mea e totdeauna deschisa pentru tine.

Iti multumesc pentru ca mi-ai aratat caietele asa cum sint, dar pastreaza-le. Daca nu ti-au folosit la Medeleni, poate-ti vor folosi la Bucuresti.

Noapte buna, Danut,

Monica.'

Vroi sa fuga in odaia Monicai si sa-i sarute minile: atit!

Dar nu indrazni: 'noapte buna, Danut'

Era atit de mare departarea dintre el si Monica,dintre odaia Monicai si odaia lui, incit se aseza pe marginea patului, ostenit.

III

MONICA

La Medeleni, cel mai insemnat eveniment nu era nici toamna, atit de blinda ca zarzarii inflorira a doua oara, nici sosirea lui Her Direktor, venit sa-si petreaca ultimele zile ale vacantei la Medeleni, nici din ce in ce mai mondialul razboi european, nici deschiderea scolilor de peste citeva zile.

Cel mai important eveniment era nuvela pe care o scria Danut.

― Sst! Nu faceti zgomot! Danut scrie, recomanda doamna Deleanu celor intirziati la glume in sofrageria departata de apartamentul lui Danut tacerea necesara tinarului nuvelist.

― Ce-o fi scriind fecioru-meu? se intreba Herr Direktor, pentru ca singur sa-si raspunda: Descrie viata galanta a vrednicului sau tata!

― Grigore! se-ncrunta doamna Deleanu.

― Nu te ofensa, draga Alice! Vorbeam de mine, nu de sotul tau model!

― Danut va fi cintaretul Moldovei, proroci domnul Deleanu, privind violetul vioriu, in zarile albastre, al dealurilor moldovene.

― Danut scrie o nuvela, ii informa doamna De­leanu, cu mindria celor in curent cu secretele zeilor.

Mai mult decit atita, doamna Deleanu nu stia .Monica tacea. Interveni Olguta:

― Metaforel s-a saturat de clocit oua de gaina. Acuma cloceste unul de strut!

― Olguta!

Puiu se narui de ris.

― Puiu!

― Nu te of usca, mama draga! Asta inseamna in lim­baj metaforos ca scrie o nuvela, cum spuneai tu.

― Olguta, da-i pace lui Danut. Macar atita res­pect!

― Mama draga, dar eu sint vestala dumnealui !

― Olguta!

― Am colaborat cu el

― Ei!

― Crede-ma! Sa-ti spun subiectul nuvelei?

― Il stii tu?

― Sigur, eu am intrare separata in Olimp!

― Olguta!

― Da, mama draga. Iaca, am sa divulg si titlul!

― Spune-l.

― Ce-mi dati?

― Monoclul! exclama Herr Direktor.

― Grigore!

― Primesc, Herr Direktor. Cine mai da?

― Eu, licita domnul Deleanu, fara sa precizeze.

― Altul.

― O piersica, oferta Puiu.

― Tu, mama?

― Grabeste-te, ca-l spun la ureche numai celor care-au platit.

― O cafea neagra.

― Fie. Tu, Monica? Melizanda, un suris! Tu, Profira? Bravo! Profira, un sughit!

― Hai, Olguta!

― Incordati-va !

Pamfil, Caramfil si Leonora.

― De ce atita consternare?

― Inventii de-ale tale!

― Fereasca Dumnezeu! Spune si tu, Monica.

― Eu nu stiu!

― Ati vazut! Numai eu stiu ce se-ntimpla cu Pam­fil, Caramfil si Leonora. Vreti sa tac?

― Spune.

― Pamfil era lung, Caramfil era scurt. Pamfil era Slab ― scindura; Caramfil, gros ― bute . Stiti proce­deul antitezei!

― Lasa parantezele!

― Vedeti ca va pasioneaza! Ei, Pamfil il iubea pe Caramfil, dar

― Caramfil il detesta pe Pamfil, continua doamna Deleanu, batind cu virful piciorului in dusumea si cu degetele in masa.

― Nu ! Si Caramfil il simpatiza pe Pamfil. Erau prieteni inseparabili, pe onoarea mea!

― Olguta, lasa genul acesta de expresii!

― Sa revenim la eroii nostri. Pe strada, Pamfil se uita la case, Caramfil, la dame.

― Olguta!

― Fie cucoane, pentru mata. Caramfil avea alt punct de vedere!

― Mai uita-te si la mine!

― Nuvelistul se uita numai la eroii sai. Dar de ce Pamfil se uita la case?

― Era arhitect.

― De unde! Cauta o odaie de inchiriat. Dar de ce se uita Caramfil la la-la-la-la?

― Vroia sa se insoare.

― Fereasca-l Dumnezeu pe Caramfil de bigamie! Caramfil o cauta pe Leonora: o la-la-la-la!

― Infidela Leonora. Sotia lui cu cununie. Fugise. Era o la-la-la-la. Si bietul Caranvfil fusese un la-la-la-la! Dar nu mai era. Aceasta-i expunerea. Acuma, lectorul intrigat isi pune intrebarea: Pamfil si-a gasit o camera? Caramfil a gasit-o pe Leonora?

― Asteptam.

― Bine faceti, caci deznodamantul surprinde. Repet: Pamfil cel lung cauta o camera. Caramfil cel scurt o cauta pe Leonora. Ori, Pamfil a gasit-o pe Leonora si Caramfil a gasit o camera.

― Cum?

― Tot zgiindu-se

― Olguta!

― Tot contemplind casele, Pamfil zari indaratul unei ferestre furtiva aparitie a unui bust forte. Cine era? Pamfil se opri si tacu inabusindu-si o exclamatie revelatoare. 'Ce-i, Pamfil?' zise Caramfil. 'Ce sa fie, Caramfil? zise Pamfil. Am gasit o odaie.' ,,Nu ma lasa, Pamfil!' 'Du-te, Caramfil, ca vine si Pamfil dupa ce vorbeste cu proprietarul', zise Pamfil. 'Bine, Pamfil'. 'La revedere, Caramfil'. Pe cine credeti ca vazuse lungul Pamfil? Chiar pe infidela Leonora a scurtului Caramfil. Caci si Pamfil o iubea in secret pe Leonora. Pamfil si Caramfil erau prieteni inseparabili.

― Bravo! aplaudara domnul Deleanu si Herr Direktor, dezaprobati de privirea doamnei Deleanu, care totusi zimbea.

― Ne-am oprit, vra sa zica, urma Olguta, in clipa cind Pamfil suia scarile spre Leonora, si scurtul Caramfil se instala la o berarie, stergindu-si sudoarea fruntii, caci Caramfil era gros si soarele ardea cumplit. In timp ce Caramfil ofta sorbind o halba, Pamfil intra fara sa bata la usa, in odaia Leonorei: 'Tu, Pam­fil!' ,,Eu, Leonoro!' Cazura zdrobiti de emotie, unul in bratele celuilalt. 'Vai, Pamfil!' 'Oh, Leonora!' 'Oh, Pamfil!' 'Vai Leonoro!' Leonora oferi lui Pam­fil apa cu dulceata; Pamfil oferi Leonorei batista sa parfumata caci Pamfil era insetat si Leonora emo­tionata. Dupa clipe de tacere si induiosare indescrip­tibile, Leonora afla ca Pamfil cauta odaie, Pamfil afla ca Leonora fusese tradata si ea la rindul ei, de infide­lul la-la-la-la. 'Ramii in odaia mea, Pamfil' 'Ramii in bratele mele, Leonoro!' 'Oh, Pamfil!' 'Oh, Leo­noro!' Caramfil astepta singur la berarie, cu zece halbe, pe care le-ar fi umplut cu lacrimile lui, daca sincerul Caramfil ar fi stiut de tradarea perfidului Pamfil. Erau prieteni inseparabili!

Rideau toti, in frunte cu doamna Deleanu.

― Se facu seara si Pamfil tot nu venea. 'Cum o sa ma-ntorc singur acasa, fara de Leonora si fara de Pamfil? isi zise Caramfil, oftind si platind talului douazeci de halbe, caci afara era cald si Caramfil era gros. Mai bine ma mut la hotel!' se hotari Caramfil, sculindu-se de pe scaun, impovarat de durere sl de bere. Astfel, Caramfil se muta la hotel si Pamfil la Leonora Dar I-a prins! toate cele-s trecatoare, chiar si amorul lui Pamfil pentru Leonora, precum si amorul Leonorei pentru Pamfil! Asa ca intr-o buna zi, cu cine credeti ca se trezeste Caramfil la beraria unde zilnic il astepta pe Pamfil, consumind douazeci de halbe? Chiar cu Leonora intovarasita de Pamfil 'Tu, Leonora?' 'Eu, Caramfil!' 'Tu, Pamfil?' 'Eu, Caramfil!' 'Ai venit Leonoro?' 'Am venit Caram­fil!' 'Mi-ai adus-o, Pamfil?' 'Ti-am adus-o, Caram­fil!' 'Oh, Pamfil, de cind te-astept!' 'Oh, Caramfil, de cind te caut!' 'Oh, Leonoro!' 'Oh, Caramfil!' 'Pupati-va', zice Pamfil. 'Pupa-ma', suspina Leonora. 'Pup-o', zice Pamfil. 'Si pe tine, Pamfile', zice Ca­ramfil. 'Pupa-ma, Caramfile', zice Pamfil. Si se pupa. In ziua aceea, Pamfil, Caramfil si Leonora ar fi putut

umplea cu lacrimile lor cele saizecei de halba con­sumate. Gaci Leonora era femeie, iar Pamfil si Caramfil prieteni inseparabili Cafeaua, mama draga.

Toti stiau ca Danut scrie o nuvela, nu din cauza Monicai, ci dintr-a lui Danut, care, intr-un moment de orgolioasa expansiune o anuntase pe doamna Deleanu ca scrie o nuvela. Atit se stia. Monica stia mai mult, dar nu spunea nimanui, nici chiar Olgutei care zilnic, dupa dejun si dupa masa, compunea naz­dravanii, atribuindu-le lui Metaforel, spre indignarea biruita de ris a doamnei Deleanu si spre hazul celor­lalti.

Titlul nuvelei lui Danut era Troita. Eroii: un baiat de liceu, un zarzar inflorit si o fata cu ochii verzi.

Troitele rasar calatorului la raspintii de drumuri. Tot la o raspintie rasarise Troita eroului lui Danut: la incrucisarea copilariei cu tinereta. Troita era zar­zarul si fata, dimpreuna, caci zarzarul, cu albul lui hohot, acoperea tocmai fereastra odaii unde era fata cu ochii verzi ca frunzele, cind floarea s-a scuturat.

Subiectul nuvelei ii venise fulgerator. Intr-o dimi­neata cu fosnete galbene si limpede chilimbar de soare Danut se desteptase auzind o ciocanitura la usa. Intrase Gheorghita.

― Conasule, mi-o spus duduia Monica si ti trezasc, c-o inflorit zarzarii.

Gheorghita-i aducea de la Monica o creanga de zarzar bifurcata ramuros cum sint coarnele cerbilor batrini, inflorita, inflorita in plina toamna. In clipa aceea, la ferestre zimbira povestile copilariei, sl Danut era frumos de fericire, ca un copil cu cercei de cirese.

Toata dimineata se plimbase cu Monica prin livada. Nu inflorisera toti zarzarii. Numai unii, mai timid decit primavara, cu parfum mai suav, ca o amintire impaienjenita a celuilalt, increzatori si zimbitori ca niste copii veniti in camesi de noapte sa se incal­zeasca la focul toamnei.

Se scuturau frunze, plutea parfumul amar al toam­nei, pe cerul albastru serpuiau cirduri calatoare ― dar inflorisera zarzarii.

Danut avea incintarea aceluia care ar intilni ingeri in drum. Nu-i venea sa creada. Zimbea. Apuca mina Monicai, o stringea, o lasa, ca sa pipaie cu virful degetelor crengile inflorite. Se intimplase un miracol in livada si altul in inima lui Danut.

Erau atit de frumosi zarzarii infloriti in toi de toamna incit Danut nici nu bagase de seama cit de frumoasa era Monica, subt albastrul mai inchis al cerului, care-i facea parul mai auriu ― de un auriu primavaratec ― si-n preajma zarzarilor bucuriei, care-i faceau obrajii mai rumeni.

Tirziu, dupa o dimineata intreaga de zarzari, soare, zimbete si exclamari, lui Danut ii venise sa scrie, Monicai, sa plinga.

Era sfisietoare bucuria acelei diminete, lac blond cu usoara dira de spuma a zarzarilor, ca si cum un inger nevazut intr-o barca stravezie si-ar fi muiat degetul in apa, insemnindu-si trecerea prin melan­colia toamnei.

Dupa-amiaza, Danut se retrasese in apartamentul lui. Monica ii preparase, in ascuns, un pahar mare de cafea neagra.

Nu scrisese nimic in dupa-amiaza aceea. Vorbise cu Monica. Uitase sa se pieptene. Numai noduri cas­tanii si aramii, parul ii era ca si sufletul: tumult, dans, spirala deasupra unui zimbet.

― Monica! Monica! Sa iubesti un zarzar!

― Sa crezi ca-l iubesti.

― Da. Sa crezi ca iubesti un zarzar! Ce poate fi mai delicios? mai delicat? mai proaspat? Adorabila confuzie a copilariei in fata dragostii Monica, il vezi pe baietel, dupa o noapte de nesomn, cu parul si pelerina stropite de petale de petale albe ca noitele pe o unghie de copil vazind deodata zarzarul care a inflorit peste noapte, linga el, la capul lui, fara ca el sa stie Soarele rasare. Zarzarul e alb si soarele il sufla cu margean ca obrajii fetitelor cind se rosesc. Baietelul vrea sa plece, fiindca e trist dupa o noapte de singuratate si nesomn. Cine-l cheama din urma? O bataie de inima, ca atunci cind iti rasare dragostea. Se intoarce, priveste Ochii lui, Monica, in care un zarzar inflorit se oglindeste alb si roz, ca un nour pe obrajii dragostii Se repede. Pelerina-i cade. Vrea sa sarute, sa stringa in brate Monica, sa saruti un zar­zar si sa crezi ca saruti! Sa ai o creanga in brate si sa crezi ca iubesti! In clipa aceea, Monica, ingerii sint aproape, livada e mai alba, se intimpla un miracol: un copil a sarutat un zarzar! Zimbeste cerul. O saru­tare a rostogolit petale albe Simti, Monica? Trebuie sa cinti in clipa aceea. Soarele, cerul, pomii trebuie sa cinte ― sa cint. S-a intimplat un miracol pe pamint! Livezile infloresc in cor. Totul e copilaresc. Albinele murmura. Soarele se inalta mai sus. Un copil a sarutat un zarzar. Pamintul e un inceput de poveste

In dupa-amiaza aceea, titlul nuvelei ― caci Danut o numea nuvela ― fusese Un copil a sarutat un zarzar!

Toate cintau in dupa-amiaza aceea. Totul era copi­laresc. Pamintul era un inceput de poveste, caci un copil sarutase un zarzar: Danut, intr-o clipa in care toate livezile lumii albira, se-mbujorara si se scutu­rara, roiuri-roiuri, o sarutase pe Monica: obraz alb in galben asfintit de toamna, cu genele prelungite de doua lacrimi

Eroina lui Danut avea ochi verzi si parui negru.

A sarutat-o pe Monica Danut, sau nalucirea unui zarzar inflorit?

Blinda ca de obicei, Monica era trista ca de obicei, dar nimeni nu stia, caci Monica zimbea ca de obicei.

Danut era absorbit de nuvela.

Cunoscuse Danut pina atunci ce inseamna bucuria de-a astepta o metafora. O astepti: va veni din cer sau din pamint? Iti bate inima. O auzi apropiindu-se in bataile inimii. Si deodata este. O vezi, noua ca o alta planeta in care traiesti, a ta totusi. Era linga tine, dar vine strafulgerind prin cosmice spatii. Lucea­far desprins din cerul care esti tu insuti, oprit si cules ca un fruct scuturat de mina ta.

Dar nu cunoscuse inca Danut fericirea de-a astepta un om. Un om! Alt om decit tine, avind un suflet, altul decit al tau, imens ca si al tau. Nu-l cunosti. Nici numele nu i-l stii. Nu l-ai vazut niciodata. Ti-e strain. E o respiratie in intuneric. Nimic alt. Il astepti. Se apropie cu pasul lui. Iti bate inima ca atunci cind cineva vine spre tine prin intuneric. Cine-i? Cum e? E in afara ta? E inlauntrul tau? De unde vine?

Ce s-a intimplat! Nu mai esti. Ca o pulpana inva­luind subit trupul care-o poarta, intr-o izbucnire de vint, blind si naprasnic te-ai lipit de el. Esti el, din cap pina-n picioare. Esti in sufletul lui, esti privirea si vorba lui. Te-ai pierdut in el. Straveziu ca aerul, il impresori. E prizonierul tau. Crede ca-i liber, crezi ca esti liber, dar te-a furat si l-ai furat.

Solemn ca dezmortirea intiiului Adam, un om a intrat in viata, din tine si prin tine. Totusi e el. Nu esti stapinul lui. Ai vrea sa fie bun: e rau. Ai dori sa fie frumos: e urit. L-ai vrea generos: e meschin. Uneori se preface, inselindu-te chiar pe tine; si cu tine e fatarnic. Ti-e drag fiindca-i al tau, dar te temi de el, fiindca-i el, si esti mindru de el, tot fiindca-i el. Il simti mai destept decit tine. Daca l-ai intilni in viata, te-ai teme de ironia lui si l-ai ocoli sau l-ai dus­mani. Femeie, o simti primejdioasa, nestatornica, do­minatoare, cruda, indiferenta fata de cei care-o iubesc, ademenitoare pentru ceilalti pina in clipa cind, vinati. Ii zvirle in tolba, dezgustata. Desi feminitatea ei e insufletita de tine, te depaseste. In viata te-ar infringe. Slab si credul, in viata te-ai increde viclesugurilor ei, desi din mintea ta-s desprinse, din tine venindu-i puterea.

Inconstient, in tine se urzesc treptat, de la sine, faptele creaturilor tale. Vointa ta abdica, se preface faramitindu-se in zeci de suflete si, imbinindu-le delaolalta, curge cu ele si cu vremea: destin. Esti copil, esti tinar, esti batrin, esti fetita, femeie, esti cine si esti cal, esti pasare si cer, esti iarba, livada, padure, umbra si-ntuneric, esti biserica si cimitir, si esti tim­pul compunind si descompunind viata, cu mii de mis­cari si mii de neclintiri.

Unde esti?

Moarte si inviere in toti si tot, esti Dumnezeu; in afara de tine, spatiu, respiri. Esti insusi echilibrul involuntar si inconstient al fericirii.

Danut era fericit.

Afara era toamna; el traia in primavara. Ultimele zile ale vacantei: el traia liber la inceputul vacantei de Pasti. Dezrobit de realitate, traia in halucinanta realitate a fictiunii, cu soare de april in livezi apriline.

Scrisul de pe fiecare pagina avea alta fizionomie.

Uneori cuvintele aveau oblicitatea impetuoasa a plo­ilor, torentiale. Dese, grabite, alergau, ritmate de aceeasi emotie vertiginoasa, in care bataile inimii erau fulgere.

Alteori, sirurile de cuvinte sovaitoare ondulau neregulat, ca serpentinele cirdurilor pe cerurile de toamna. Lungile respiratii ale melancoliei erau desem­nate in chiar linia cuvintelor care-o exprimau.

Alteori, literile se micsorau delicat, grupindu-se in siruri de margelute rotunde, clare, dar microscopice, pe care-ti venea sa le culegi cu virful unui ac fin. Acele cuvinte povesteau cum doua fetite mici isi cul­cau papusile. Cinci ani aveau fetitele, cinci ani aveau cuvintele minusculare, care se jucau de-a somnul cu fetitele si papusile.

Alteori, cuvintele pareau scrise-n salturi. Lipseau litere. Liniutele, apostrofele, virgulele dispareau: eroul sarutase zarzarul de la fereastra, isi pierduse pelerina si fugea nebun prin livada, uitind ortografia si punctuatia: iubea.

Ispravise partea intiia, cea care incepea cu un zarzar inmugurit si prezenta unei fete necunoscute in casa parinteasca a eroului-licean, unde si el isi petrecea vacanta de Pasti ― culminind in inflorirea de peste noapte a zarzarului si in sarutarea din zori.

O data cu partea doua, schimbase titlul. Din Copilul care a sarutat un zarzar, devenise Troita.

Pe cine iubea? Pe zarzar sau pe fata cu ochi verzi, din odaia la fereastra careia era zarzarul? Incepuse rivalitatea dintre un zarzar si o fata, pentru inima unui copil naiv: copil. Danut vroia sa analizeze sau, mai exact, sa desfasoare din primavara in primavara, din inflorire in inflorire ― rasturnind clepsidra tim­pului cu albe flori de zarzar in loc de nisip mort ― emotiile eroului sau in fata zarzarului inflorit, de pe cind era copil mic, lector de povesti, pina cind, licean in vacanta, se desteptase iubind, fara sa stie pe cine. Daca inlatura din minte poemul nascind, si daca examina schema, dezbracind-o de emotie, i se parea absurd si neverosimil ca un baiat ― oricit de copil si oricit de poet ar fi fost ― sa poata crede ca iubeste un zarzar, oricit de contopite ar fi fost florile acelui zarzar cu insusi chipul femeiesc pe care-l ascundeau in livada ― fiind in fata ferestrei ― si in sufletul eroului, fiind in fata dragostei. Atita candoare nu era admisibila. Eroul juca un rol intr-o piesa gratioasa, dar juca un rol.

Totusi, Danut nici nu mintea, nici nu 'facea litera­tura', creind un conflict sufletesc din aceasta confuzie, dind realitate rivalitatii dintre zarzar si femeie si lasindu-l pe erou sa se clatine, intocmai ca zarzarul incarcat de floare, cind spre fereastra, cind spre livada.

Din copilarie, lui Danut 'ii batuse inima' pentru zarzari. Pentru majoritatea oamenilor si poetilor pri­mavara e verde. Ochii verzi pe care-i deschide prima­vara subt cerul din nou albastru. Codrul inverzit, iarba incoltita, griul rasarit. In mai toate inimile si literaturile, semnul primaverei e verdele crud, fra­ged, racorit in umbra si aprins in soare.

Desigur ca toti cinta si slavesc si livezile cu floarea lor de lumina si cintecul albinelor culegatoare. Dar verdele domina. Tuturora le place mai mult trainica unda de verde a primaverii, caci vara in care se re­varsa tot verde e, decit spuma vremelnica a pomilor O clipa infloriti, verzi si ei apoi.

Si chiar cei care se opresc in livezi, privind si ascultind, cintind si descriind, nu fac nici o deosebire intre zarzar, piersic, mar, cires, par, gutui si toata felurimea pomilor care alcatuiesc buchetul de mireasa al primaverii.

Pentru Danut, insa, primavara nu era decit o sin­gura clipa: aceea cind zarzarii, fara de frunze, numai flori albe, au inflorit deplin. O emotie ― ca frica unei sarutari sau amintirea ei ― le da o umbra trandafirie pe obrajii albi. Zimbesc. Rid. N-au frunze. Verdele nu se presimte. Alb pur, in stranele trunchiurilor. Candoare luminoasa.' Lumini de luna si de zori, roind in clar tumult. Margean palid cu vinisoare roze. Bluze de vara cu dantele, in care tinereta unui trup e unda vag purpurie-

Incintare pufoasa in fata cerului albastru. Pomi ingeresti. Parfum prea copil ca sa fie parfum. Zimbet in petale, zimbet in miresme. Zarzarii. Nume plin de albine. Petale care cad, plutind, zbor intors spre pamint. Suspin naiv al primaverii. Cind zarzarii au inflorit, primavara are rochita scurta si se duce la biserica.

Dar zarzarii nu-s decit o clipa intre clipele prima­verii. Au inflorit: alb culminant. Si-n seara aceleeasi zile albul a ostenit, o unda galbuie a intristat rozul. Copilaria albului, deodata, a imbatrmit. Vin frunzu­litele: roi verde. Ingerii din jurul zarzarului au zburat, luindu-i vaporosul nimb. A ramas pom ca toti pomii, robust in haina verde, pe pamintul negru: dar un zarzar de lumina s-a stins intre crengile lui.

Cine-a iubit zarzarii a cunoscut melancolia adora­bila si sfisietoare a acelor visuri de tinereta, cind iti apare in rochita alba fetita moarta pe care-ai sarutat-o o singura data, facindu-te sa respiri o clipa parfumul ei de par, de soare si de copilarie.

Nu era nici metafora, nici alegorie, nici efect de siropoasa literatura, indragostirea eroului din poemul lui Danut de un zarzar, nici confuzia care-l indemnase sa imbratiseze o creanga inflorita. Nu. Era o candida si dureroasa ofranda a buzelor nestiutoare si a sufletului plin inca de povesti, in fata zorilor dragostii ― efemera clipa, ca si floarea alba, care tot de zori era.

Nuvela lui Danut era poem desigur, ireala ca si zarzarii in clipa cind par zbor si nimb deasupra pamintului, nu pomi rasariti din pamint.

Danut insa vedea in zarzari toata primavara, sufla­rea aburita a primaverii spre cer ― iar ceilalti vad primavara verde, paminteasca, pascuta de vite, ros­togolind trupurile, de patima ei cuprinse, in patul nuptial al sevei.

Monica intra cu ceasca de cafea.

― Scriai, Danut?

― Nu, Monica. Remarcam un fenomen curios. Eroului meu nu-i prieste statul in casa. Cum intra in livada il vad. Zarzarul il invie. Cum intra in casa il pierd, se impaienjeneste, nu-l mai simt! Nu merge!

― Scoate-l in livada.

― Nu se poate. Acuma-i in odaia lui. Budeaza fara motiv si nici n-are pe cine buda. Surorile lui l-au invitat la inghetata impreuna cu eroina. A refuzat, pretextind ca-l doare capul. Trebuie sa stea in odaia lui.

― Lasa-l singur si du-te cu fetitele.

― Nu pot! E un moment delicat, pe care trebuie sa-l analizeze in sufletul lui. Dimineata a sarutat zarzarul. Intiia sarutare de dragoste. E natural sa se gindeasca numai la ea. Dar nu poate. Gindul ii fuge dupa surorile lui si dupa ochii verzi Vezi, Monica, ochii verzi alunga florile zarzarului intocmai ea frun­zele. Il pindesc mai ales in zarzar. Priveste floarea alba, vede ochii verzi. Pe cine iubeste?

― Tu stii, Danut?

― Nu. Dar asta nu-i nimic. Se rezolva de la sine. Gindurile lui, insa, intre zarzar si ochii verzi, trebuie sa aiba o emotie copilareasca, pe care n-o pot gasi in mine Nu stiu! Astept ceva. Caut parfumul unei amintiri si nu-l gasesc. Imi trebuie o emotie din copi­larie Nu stiu bine ce!

― Sa-ti dau Alunele veveritei.

― Nu, Monica. Acolo e sufletul de anul trecut. Imi trebuie ceva vechi de tot de pe cind eram copil mic o jucarie o carte. Tu ce carti mai ai din copilarie? Monica, n-ai cumva un Robinson Crusoe?

― Mi se pare ca am o editie frantuzeasca.

― Nu. Cea romaneasca. O carte cu ilustratii. Vad culorile: barba lui Robinson, mustetile, caciula tugu­iata, marea, albastru decolorat, papagalul Monica, haidem in pod! Sa stii ca Robinson Crusoe e in lada cu jucarii! Vai, Monica, as da un an din viata sa-l gasesc! Haidem in pod. Dar sa nu stie nimeni. Mer­gem numai noi doi.

― Bine, Danut, ma duc sa caut cheile.

― Eu te-astept pe scara.

Danut era in friguri. Uita sa-si ia tigarile, sa-si puie surtucul. Pleca asa cum era, fara surtuc, in camesa descheiata pe piept, cu minicile suflecate, asa cum iesi in intimpinarea unui oaspe neprevazut si iubit atunci sosit.

Treptele scarii de lemn care ducea la pod erau calde in soarele de toamna. De sus, din balconasul podului, toamna, galbena si rosie in livezi si paduri, se scutura in vint, si valuri albastre cu dealurile, se pierdea in zari, afund.

De jos, Monica vazu profilul lui Danut pe cerul albastru, si zimbi. Venea cu cheile. Alergase. Urca scarile cu obrajii rumeniti si parul impaienjenit pe timple.

Danut era grabit sa intre-n pod. In fata usii tesuta-n ate de paianjen, astepta emotionat, cum demult astepta ridicarea cortinei indaratul careia stralucea decorul feeriei. Nu mai fusese in pod din copilarie.

Monica incerca cheile pe rind. In graba, uitase sa intrebe care-i cheia podului.

Inaintea lor patrunse vintul, infiorind stravechile ate de paianjen. Bruma uscata a colbului, an cu an caruntise mai deasa. Culorile erau vestede ca si lumina care, intrind prin ferestrele podului, imbatrinea.

Penumbra infierbintata cu miros de lemnarie si de evanghelie mucegaita.

Monica nu intrase niciodata in pod. Tacerea grama­dita, decorul de mobile schioape, demodate, scapatate, colbul tragic ca o pulbere de moaste in razele de soare si mirosul mort faceau parca sa se presimta sicrie: peceti solemne pe trecut.

Monica apuca mina lui Danut.

― Ti-e frica, Monica?

O strinse in brate, calda si cu raze-n par ca o crean­ga de tei. Isi lasa capul pe umarul lui Danut.

Taceau: doi, in tacerea podului.

Danut isi lipi obrazul de parul Monicai. Se auzeau labutele hulubilor pe acoperis. In vint plesneau coarde de vioara.

― Monica, vorbi Danut in soapta, hai sa deschidem lada.

― Hai Danut.

Danut ii cuprinse timplele cu palmele, i le strinse ― genele Monicai tremurara ― ii dezmierda obrajii de-a lungul, incet, pina la barbie.

Dulce si trist, capul Monicai era pur ca dupa lacrimi prelinse pe obraji.

Danut ii saruta mina. Mai mihnit, in singuratatea de o clipa, zimbetul Monicai se rataci prin parul lui Danut.

― Danut, hai sa deschidem lada.

Lada imensa, ca o odaita scunda. Ridicara amindoi greul capac de pe arca lui Noe a copilariei. Jucariile plutira de-a valma, din inecul umbrei si al anilor.

Sabii, pusti, pistoale, vaporase, barci, corabioare, mingi, dulapase de papusi, forme pentru nisip, casute de papusi, diabolouri, patine cu rotite, funde, ursi de pisla, mieluti mincati de molii, fluturi de hirtie si guma, marinari de tinichea rapanoasa, soldati cu piedestal de lemn, piumiere, vioare mute, coifuri, paiate cu talgere, o lanterna magica, un pian minia­tural, o arena de circ, lampioane, o maimuta decapi­tata, o cutie de bomboane 'Riegler' plina cu scoici, codita unei veverite de tabla, un dinte de elefant, un picior de papusa, iarba artificiala

― Monica!

Vorbise Monica.

― Ce-i, Monica? se mira Danut, scotocind prin lada.

Monica ridicase din valmasagul jucariilor o papusa cu rochita alba si parul taiat din radacini. Tinea in mini iubirea ei.

― O papusa tunsa, se veseli Danut. Stai! Monica, inchipuieste-ti ca mi-aduc aminte!

Obrajii Monicai ardeau. Tinea papusa in mini. Nu indraznea s-o stringa in brate. O recunoscuse dupa rochita alba, de ea facuta, si dupa sortuletul alb, contradictor cu gateala de mireasa.

― Monica, asta s-a intimplat in anul cind ai venit tu la Medeleni, in ultima noapte a vacantei. Eu tre­buia sa plec la Bucuresti. Nu stiu ce i-am facut Olgutei, dar i-am facut ceva, si mi-aduc perfect aminte ca ma temeam. Seara, la culcare, am gasit papusa in pat.

Inima Monicai batea, batea.

― Am fost furios. Mai mare insulta nu puteam concepe. Sa-mi puie Olguta o papusa in pat! Stii ce razbunare am inventat? Am tuns-o, Monica, am tuns-o cu cutitasul Un cutitas de os, din plumiera de lac japonez. Ti-aduci aminte? Plumiera din biroasul mamei. Mi-o daruise Dupa ce-am tuns-o, am impachetat parul si i-am dat foc Da! Imi tacuse mama foc in soba. Parca vad cuferile gata de plecare, focul Dimineata, n-am avut curajul sa las papusa in patul meu. Am dus-o in pod Stai! I-am mai facut ceva! Barba si musteti! Vai, biata papusa! I le-am sters cu radierul: se mai cunoaste? Cum de n-a aflat Olguta?! N-a intrebat dupa ce-am plecat? Uite-l pe Robinson Crusoe! Monica, l-am gasit!

Bucuria lui Danut rasuna asa de tare, incit tacerea podului, fara ecou, deveni mai grava. In timp ce Danut rasfoia cartea cea mai scumpa a copilariei lui, Monica se indeparta cu papusa, spre o ferestruica din fund. Intoarse capul. Danut, asezat pe marginea unui fotoliu, se cufundase in pozele cartii.

Degetele Monicai tremurau usor. In buzunarul sortuletului era un plic. Il scoase. Era nedesfacut. Plic de papusa, cu un trifoi pe margina si o caligrafie de copil: 'Pentru Danut'. Monica n-avea nevoie sa-l desfaca. Atunci, ca si acum, singurele vorbe, pe care mina ei le putea scrie lui Danut, erau: 'Monica te iubeste, Danut'.

De-atunci, vorbele erau inchise intr-un plic, in bu­zunarul sortului unei papuse, in lada cu jucarii din podul de vechituri

― Monica! Monica! La scris! Ne-am lenevit destul! Cu Robinson Crusoe si cu Monica iesi in balconas.

Se coborira pe scari. Podul le prafuise hainele si minile, asternindu-le ate de paianjen in par.

― Ma pun la scris. Tu ce faci, Monica?



― Cetesc, Danut.

― Te-astept mai spre seara sa-ti cetesc. Da?

― Da.

Pleca fericit, cu egoismul albinelor cind, iluminate de polen, zboara spre stupi.

Cu scrisoarea in mina, Monica porni spre odaia ei. In antret o intimpina Olguta, in costum de calarie.

― Melizando, iti aduc o scrisoare de la gara.

― Mie?

― Da, Melizando. Un nou Pelléas?

― Nu stiu nimic! se mira Monica, luind in nuna voluminosul plic 'recomandat'.

― Facem o partida de tenis?

― Nu mai calaresti?

― Cum vrei tu, Melizando! zimbi Olguta.

― Eu as sta in odaie Da cum vrei tu!

― Tu ce vrei, Cutulachi?

― Calarie! izbucni Puiu, mai mindru sa calareasca alaturi de Olguta, chiar pe maruntelul Titi-Binghi, decit sa nu-i poata raspunde la nici o minge.

― Faca-se voia ta!

Bucuresti, 7 septembrie 1914

'Draga Monica,

Da-mi voie sa-ti multumesc si sa-ti cer scuze. Abia cind am ajuns la Bucuresti, am inteles ratiunea invitatiunii tale de a-ti scrie de aici din cind in cind. La Medeleni, am crezut ca e o simpla gentileta, o atentie pentru cel care pleca descurajat. Ajuns aici, dupa citeva zile de izolare sufleteasca, mi-am dat seama ca singura bucurie la care mai puteam aspira era aceea de a scrie la Medeleni. Cui? Olgutei stii prea bine n-as fi avut curajul. Dupa o vacanta intreaga, abia de indraznesc sa-i spun pe nume, si parca tot ezit. Lui Dan? El e prea ocupat cu ce scrie ca sa se intereseze de altceva in afara de eroii lui. Singura fiinta de la Medeleni care ma invitase sa-i scriu altfel n-as fi indraznit si care mi-ar fi cetit scrisoarea cu aceeasi bunatate lucida si atenta cu care imi primea si confidentele era Monica.

Inca o data, iti multumesc, si da-mi voie sa admir in tine cea mai delicata inteligenta din cite mi-a fost dat sa intilnesc. Era si natural sa n-o gasesc la un barbat. Am bucuria si mindria ca daca nu m-am intors de la Medeleni cu ce speram copila­reste cind am plecat in vacanta, am cistigat in schimb o prietenie din acelea care te lasa incredul cind le vezi in carti si evlavios, cind le descoperi in viata. Sufletul mi-e trist, dar nu gol. Alaturi de mama si de tata, pe care ii iubesc, dar de care sint strain ca toti copiii fata de parintii lor te am pe tine, deopotriva de aproape ca si ei in afectiunea mea, dar legata prin egala transparenta a prieteniei.

Sint in plin examen, fara emotie si fara entuziasm. Regret ca sint atit de bine pregatit. Invidiez emotia absorbanta a camarazilor pentru care examenul e un joc de loterie. Desigur ca fiecare dintre ei a lasat o dragoste acolo unde si-a petrecut vacanta, dar nici o tristeta, nici o reculegere nu-i distrage din eferves­centa scolarului in examen. Un raspuns norocos la oral ii face sa delireze pe coridoare. Fac tumbe, isi calca in picioare chipiile, de care spera ca se vor desparti pentru totdeauna, arunca in plafon cartea obiectului respectiv, fara sa mai tie socoteala ca prin aceasta diminueaza pretul oferit de anticar. Intr-un cuvint, pentru ei unicul dispensator de bucurii si amaraciuni este examenul.

De ce nu pot fi si eu la fel cu ei? Nici macar nu pot fi camaradul lor, desi majoritatea sint baieti cumsecade. Dar ma frapeaza ca niciodata vulgaritatea lor. Inainte de-a va cunoaste pe voi, o suportam, ma obisnuisem cu ea, o confundam chiar cu insasi formula veseliei in mai multi. Credeam ca-i singura fizionomie a glumei si a risului, aceea pe care o vedeam zilnic la scoala, de cind intram pina cind ieseam. Olguta mi-a dat un alt criteriu. Am capatat de la ea notiunea vie nu livresca ― a exuberantei irezistibile, care-ti schimba ritmul singelui, facindu-te vesel cum te-ar face tinar: adevarata ploaie de primavara. Ce exil, Monica, atmosfera liceului, dupa a casei voastre! Risul Olgutei pe care de atitea ori il aud imi pare sunet din alta viata, fara de echivalent aici unde ma gasesc. Imi devalorifica sau imi valori­fica exact, pentru intiia oara pe toti oamenii, toate atmosferele, toate decorurile. Probabil ca marii compozitori muzicali, atunci cind asculta melodiile care abia se incheaga in sufletul lor, daca nu-s com­plect absorbiti de ele si daca primesc simultan si zgomotele vietii exterioare, au aceeasi impresie de exil in viata si de trivialitate a lumii in care traiesc. Dar acestia au macar fagaduinta muzicei exprimate! Eu n-am nimic, Monica, decit sunetul Olgutei, mereu vibrind in mine, si izolarea mea printre ceilalti. Sint prizonierul acestei vibratii, pe care numai eu o aud, si care, izolindu-ma de ceilalti, ma face sa-i privesc slutiti, fara de bunatate, si sa-i aud barbari, fara de putere.

Dupa cum vezi, Monica, nu stiu sa suport cu bar­batie reintrarea in viata. Si n-am, macar, deprimarea aceea violenta atit de minutios reprezentata si analizata de literatura romantica deprimare care se elimina de la sine prin insusi excesul care o consuma. Nici nu simt nevoia sa pling, nici sa nu ma hranesc, nici sa nu dorm. Nici intr-o clipa nu mi-a venit gindul sa ma sinucid: ispita puerila, pe care am cunoscut-o odata, si despre a carei romantioasa fu­tilitate mi-am dat perfect seama cind am devenit lucid. Am ramas cum eram si inainte: izolat. Cu o deosebire fundamentala insa. Inainte, eram izolat de ceilalti din cauza sufletului meu, suprasaturat de lecturi; acuma, sint izolat de ceilalti din cauza altui suflet, care nu-i al meu, pe care-l doresc si care niciodata nu va fi al meu. Mi-ai spus-o tu, Monica, si-ti multumesc pentru ca ai avut o singura data curajul sa fii cruda cu mine, tu, atit de buna. Sint oameni fa­cuti sa iubeasca o singura data in viata lor, si altii facuti sa fie iubiti pentru totdeauna. Viata a vrut ca tocmai Mircea Balmus, care face parte din categoria intiia, s-o intilneasca pe Olguta.

Nu simt nici revolta, nici amaraciune impotriva vietii. Olguta oricum ti-ar arata-o viata, si orice ti-ar fi e un dar din acelea cu care viata nu-i darnica. L-am primit pe jumatate, cunoscind-o numai. Il voi socoti intreg fiindca o iubesc.

Citi oameni nu-s care iubesc o viata intreaga amin­tirea unui mort sau a unei moarte! Ma voi numara printre aceia, si de la o vreme ma voi socoti fericit numai fiindca iubesc.

Nu-mi dau seama de masura in care cele de mai sus sint sincere si valabile, dar as dori sa fie.

Imi displace fanfaronada si grandilocventa, mai ales cind vorbesti de resemnare, si mai ales cind iti vorbesc tie, Monica. Ai deplina libertate sa judeci ceea ce-ti spun si sa-mi impartasesti si mie aprecierea ta, de a carei sinceritate sint mai convins chiar decit despre a mea.

Totusi, cu nimeni nu mi-e usor sa fiu sincer decit cu tine. Spre tine gindurile si sufletul se indreapta natural, ca floarea-soarelui dupa soare, asteptind sa le luminezi. Cu tine sinceritatea nu e un efort; dim­potriva, reticentele necesare uneori intre un baiat si o fata imi par nefiresti si greu de pastrat. De asta iti voi impartasi o observatie lamurita abia acum, la Bucuresti.

Inchipuieste-ti ca o iubeam pe Olguta cu mult inainte de-a o cunoaste! Prietenia mea pentru Dan ― adevarata vasalitate ― nu era decit o forma o iubirii mele pentru Olguta. O presimteam pe Olguta in Dan, fara sa-mi dau seama, si de aceea, inainte de-a o cunoaste pe Olguta, prietenia mea pentru Dan avea caracterul unei iubiri. Pe atunci nu-mi puteam explica si eram turburat, ca de un echivoc descoperit in mine, de emotiile pe care mi le dadea aparitia lui Dan. Ma intimida si eram fericit linga el, prea fericit, simtind nevoia de-a tacea mai mult decit aceea de-a vorbi, atit de caracteristica prieteniei. Eram «sedus» de prietenul meu. Si de aici se nastea susceptibilitatea mea pentru tot ce mi se parea ca-l instraineaza de mine si de atmosfera de perfecta puritate in care doream sa traiasca susceptibilitate care-l revolta ca o tutela si pe care o trata fara menajamente, brutal chiar. Aceea e singura bruta­litate din partea oricui, pe care am tolerat-o, pe care am acceptat-o, fara mirare la inceput, cu consternare mai tirziu. Ma «repezea», Monica, ma maltrata. Uneori nici nu-mi raspundea la intrebari. Alteori imi intorcea spatele. Intr-un cuvint, ma tiraniza, constient parca de puterea pe care o avea asupra mea. Desi timid, am fost intotdeauna independent si mi-am aparat independenta cu energia taciturna si neta pe care numai timizii o au o cunosti prea bine si care surprinde ca explozia unui pahar cu apa pe cei care confunda timiditate cu debilitatea vointei.

Totusi, fata de Dan, abdicasem la tot ce, pina atunci, fusese cheia de bolta a constructiei mele su­fletesti. De cite ori nu m-am intrebat: de ce? Nicio­data n-am avut curajul sa-mi raspund cu francheta: fiindca il iubesc. Vedeam in aceasta iubire nemarturi­sita, o monstruozitate, o aberatie, pe care n-aveam curajul s-o privesc in fata, desi, zilnic ii simteam efectele. Abia acum imi dau seama si ma cutremur, nu fiindca «iubirea» mea pentru Dan ar fi avut un substrat echivoc nu-l avea dar pentru ca atita vreme am putut convietui cu o ipocrizie fata de mine insumi, neavind taria sa o suprim. E actul cel mai urit al constiintei mele: ti-l spovedesc tie, ca sa ma cunosti mai bine. Oare toate marile prietenii dintre baieti au la baza aceeasi confuzie? Nu stiu! In ce ma priveste, simt lamurit ca fara de asta n-as fi avut pentru Dan o prietenie de egala intensitate. In prietenie, darul sufletesc, de o parte si de alta, trebuie sa fie complect si egal. Dan nu stie sa dea: el accepta. E prea distrat ca sa fie capabil de ama­nuntitul devotament ai prieteniei. E prea lenes su­fleteste, ca sa aiba neprecupetitele solicitudini si sa­crificii ale prieteniei. De cind il cunosc, niciodata n-a simtit nevoia sa-mi faca vreo confidenta. Eu, pina sa nu va cunosc pe voi, i le-am facut pe toate, in mod, ca totul natural, nefiind solicitat decit de miscarea de reflux a prieteniei, pe care Dan n-o cunoaste.

Ce stiu eu din sufletul celui mai bun prieten al meu? Citeva poezii si unele fragmente de viata. Ce cunoaste el, dintr-al meu? Adica ce nu cunoaste? Ma tem insa c-a uitat: e prea neglijent ca sa pastreze chiar spovedaniile unui prieten. Pentru el prietenia e un antract, o distractie provizorie; pentru mine e singura oglinda in care incap total, singura oglinda odihnitoare ca o baie in riu de munte.

Si totusi il iubesc. El va ramine totdeauna pentru mine un mare prieten. Eu pentru el? Dumnezeu stie!

Ce farmec ciudat si rar a pus viata in acesti doi frati: Olguta si Dan. Atit de osebiti unul de altul, frati totusi in acelasi farmec: veselie, la Olguta, fragezime de copil melancolic, la Dan.

Cind am aflat, anul trecut, ca Dan are o sora, si cind am cunoscut fragmente din scrisorile Olgutei, pline de tachinari la adresa mea, am avut convingerea ca veselia Olgutei e o masca adorabila, masca totusi. Credeam ca are aceeasi fizionomie ca si Dan. Sau, mai exact, o compuneam imaginativ, cu tot ceea ce ma fermecase Dan, feminizind asa cum puteam.

M-am inselat? Nu stiu! Dar am impresia ca aceeasi putere cu doua fete e intr-amindoi. Melancolia apa­renta a lui Dan e ca o osteneala datorita unei prea mari exuberante launtrice. Exuberanta aceea exista in el, identica exuberantei aparente a Olgutei. In Olguta, acea melancolie, vadita la Dan, sint sigur ca exista, dar e ascunsa subt exuberanta. Sint frati amindoi: o simt perfect eu, care-i iubesc pe amindoi. Cu singura deosebire, ca la unul si la altul alter­nanta de exuberanta si melancolie e invers asezata. Ceea ce e aparent la Dan, e ascuns la Olguta. Ceea ce e aparent la Olguta, e ascuns la Dan.

Acestui mod de a judeca poate gresit datoresc un sentiment cu desavirsire ciudat, pe care mi-l in­spira Olguta, dimpreuna cu celelalte: un sentiment de sfisietoare mila. O mila protectoare, duioasa, ca aceea pe care-o au parintii care-si adora copiii, vazindu-i ca intra in viata copii. Mi-e frica sa nu sufere, Monica. Sint ingrozitoare suferintele acelea care rid mult! Suferinta lor nu se refugiaza in muschii fetii, nici in glandele lacrimale, ci cade in adincimile sufletului. Nu stiu nici sa plinga, nici sa se zbata. Tac si sufar, pironiti de acelasi taius, din ce in ce mai profund, pina in cele mai launtrice tesuturi sufletesti,

Nu-ti pare ciudat, Monica, sa-mi inspire tocmai Olguta ea care ma intimideaza cum nici un pro­fesor sau examen nu m-a intimidat un astfel de sentiment? Logic, ar trebui sa-l inlatur. E prea dominatoare Olguta, prea puternica, prea decisa, prea biruitoare, ca sa aiba cineva temeritatea de-a o com­patimi. Totusi, o intuitie irezistibila mentine si ali­menteaza necontenit acest sentiment zadarnic. Ce pot face eu pentru Olguta? Eu, Mircea Balmus? Dar tu,

Monica, inteligenta, devotata, buna, generoasa, lucida, poti sa veghezi. De fapt, tu esti singurul sprijin al Olgutei. Te iubeste si te stimeaza. Tu stii sa fii prietena altfel decit Dan, si tu esti singura ei prietena, singura ei sora. Ea, cea mai bine dintre noi, stie ca nu esti Melizanda. Tu, singura dintre toti, o poti stiu eu, ocroti. Desi excesiv de inteligenta, Olguta poate fi usor inselata. Se simte prea puternica in fata oamenilor si este realmenteo distreaza prea mult, cu totii, marindu-i colectia de «papusi», fiecare prin contributia de ridicol propriu, ca sa aiba in fata lor atentia si neincrederea precauta, comuna taranilor si oamenilor slabi. E o fire prea generoasa, si ceilalti sint prea putin. Napoleon in Spania n-a fost invins prin lupte fatise, ci demoralizat prin hartuieli perfide. Aceasta-i primejdia care-o pindeste pe Olguta. Armele ei sint fatise, ale celor­lalti ascunse, mai ales in fata ei. E prea stralucitoare prin toate cele, ca sa nu destepte mereu rautatea coalizata a invidiei. Ma uitam la Rodica: nu-mi explic cum a putut Olguta s-o aleaga pe Rodica! In fata Olgutei era ca un clopotel in mina care-l suna. Pe la spate insa am remarcat de multe ori o dusmanea pe Olguta, meschin evident, cu suflet de sluga, care la bucatarie uraste pe stapin pina si pentru ca i-a dat bacsisul care-i mareste capitalul adunat din furturi tolerate si daruri generoase. Totusi, Ro­dica se bucura la Medeleni de consideratia datorita prietenelor Olgutei. Si sint convins ca Olguta o credea vesela, prostuta, inofensiva: «Buftachi», cum ii spunea. Si cite Rodice n-o pindesc pe Olguta, nu izolate, ca la Medeleni, ci solidarizate.

Sa dea Dumnezeu sa ma insel! Aceste ginduri ma urmaresc aici, departe de Olguta. Linga ea, era impo­sibil sa nu privesc totul cu cel mai temerar optimism si poate ca atunci aveam dreptate. Poate ca aici sentimentul de relativa dezarmare a Olgutei e datorit sufletului meu, singur cu mine, pe cita vreme incre­derea de la Medeleni imi venea de la Olguta, era o emanatie de-a ei.

Logic, iti spuneam si mai sus, pot sa argumentez ca n-am dreptate, dar chiar raminind fara replica sufletul nu e convins.

Sa-ti povestesc altceva in legatura cu Medelenii. Alaltaieri a venit Gheorghita pe la noi. Mama il vede cu mare simpatie, ca pe tot ce vine din Moldova. Asa ca Gheorghita, abia sosit la Bucuresti, s-a si grabit sa ne viziteze. E greu sa-ti descriu bucuria pe care am simtit-o vazindu-l pe Gheorghita! Parca as fi primit o scrisoare de la Olguta. Pe fratele meu daca as avea unul nu l-as fi revazut cu asa demonstratii de bucurie ca pe Gheorghita. Imi venea sa-l poftesc in odaie de altfel l-am si poftit sa-l arat tuturora, sa-i string minile afec­tuos, sa-i fiu cit mai agreabil. E un spectacol sa ne vezi, pe Gheorghita si pe mine, discutind. Eu caut sa aduca vorba despre Medeleni, subiect care il pasio­neaza si pe el, dar exclama numai: «Hii, s-o fi vazut pe duduia Olguta cum o intrat cu otomobilul!» etc. Olguta, mai ales, ii provoaca exclamatii dese, dar numai exclamatii. Reactioneaza in fata ei ca la o defilare de 10 Mai sau ca in fata unei cladiri cu doua­zeci de etaje. Alteori abunda despre intimplarile din sat. Si totusi, e singurul om cu care stau de vorba, fiindca e singurul care vine de la Medeleni. Ce s-ar distra Olguta sa ne vada discutind, in timp ce Gheorghita grijeste apartamentul lui Danut, si eu supraveghez oarecum in calitate de prieten! Mai este si Coco, papagalul lui Nae, pereche binecunoscuta de Olguta. Imi pare rau ca nu pot sa-i descriu aceste scene. Ar avea niste «papusi» de tot hazul.

Curios! Inainte, adica la inceputul vacantei, ma temeam sa nu devin si eu una din papusile Olgutei. Acuma as fi multumit si cu atita, dar ma tem ca nici «papusa» de ajuns de interesanta nu-s. Mi se pare ca fostul «Hardtmuth», o distra mai mult decit «duduia Mircea», devenita Mircea pur si simplu.

Am aflat de la Gheorghita efectul pe care l-au avut cutiile de bomboane nedesfacute, gasite pe dulapul odaii mele. Adevarul ar fi distrat-o pe Olguta mai mult decit versiunea ei. Nu le-am uitat, Monica! Aceste cutii mi le daduse mama, cind am plecat la Medeleni, sa vi le ofer voua si doamnei Deleanu. Din clipa cind mi le-a dat mama, am avut convingerea ca ma vor tortura. Asa s-a intimplat. In tren am uitat de ele, dar le-am regasit, deschizindu-mi cufarul. Vedeam scena oferirii lor: eu, cu trei cutii in brate, intrind in sofragerie sau in salon subt ochii Olgutei! Ma simteam devastat de ridicol. N-am avut curajul sa vi le ofer in ziua sosirii. Am aminat tortura pe a doua zi. A doua zi mi-am dat seama ca pe linga reeditarea scenei terifiante, asa cum mi-o inchipuisem, asa cum o traisem, ar mai fi trebuit sa infrunt si mirarea voastra ca nu vi le oferisem cu o zi inainte. Mi-am spus: daca mai las sa treaca vreo doua-trei zile, am sa vi le ofer, atribuind distractiei intirzierea. Dupa vreo saptamina, mi-am dat seama ca socolatile mai ales vara nu rezista. Nu puteam deci sa va ofer socolati stricate. Am renuntat la ele, fericit. Acum insa incepea alta problema: cum scap de ele? Nu-ti poti inchipui cite nopti am fost torturat, literalmente, de aceasta intre­bare! Le-as fi zvirlit undeva, dar imi era frica sa nu ma vada cineva cu pachetele in brate. Le-as fi dat la bucatarie, dar nici servitorilor nu le puteam da bomboane alterate si, pe deasupra, riscam o in­discretie. N-am rezolvat aceasta problema nici in ziua plecarii. Am pus cutiile pe dulap, spunind cum mi-ar fi spus Olguta intr-o astfel de ocazie: Alea jacta est!

Acesta-i protectorul Olgutei!

Dor am vorbit de ajuns de mine! Il astept cu egoista nerabdare pe Dan. Probabil ca anul acesta ii voi fi profesor de latina si romana. Inchipuieste-ti! Directorul liceului mi-a oferit suplinirea acestor doua catedre, din pricina ca titularii sint concentrati. Am acceptat, fiindca deocamdata e singura posibilitate intrevazuta de-a cistiga si eu ceva. A sosit momentul! Ma apasa sacrificiile facute de parintii mei. Sint hotarit sa ma sustin singur. Acest gind numai, m-a impiedecat de a-mi face armata ca voluntar.

Asa ca anul acesta voi fi pentru Dan vecinul de pe catedra. Sa fi fost la Iasi cine stie poate v-as fi fost profesor, Monica. Ma vezi in aceasta postura? Eu pe catedra, si Olguta in banca! Eu   profesor, ea eleva mea! Gindindu-ma numai, simt ca as renunta la cariera profesoratului. As fi cea mai domnisoara dintre toate elevele mele!

Iar vorbesc de mine!

Sint nerabdator sa cetesc intiia nuvela a lui Dan. Cred, dupa putinul care mi l-a spus, ca va fi mai degraba un poem.

Un baiat indragostit de un zarzar! E Dan eroul acela unic. Numai el poate fi «indragostit» de un zarzar. Pentru nuvela, e un caz prea special, prea singular. Nuvela cred ca trebuie sa abordeze normalul cel mai cotidian, nu exceptionalul. Dat poemul ca atare considerat sint convins ca va avea o rara fragezime. Va fi poemul primaverii din suflet, in fata primaverii din livezi. Numai Dan poate realiza asa ceva. Cred ca delicateta lui poetica e ceva feminin nu are echivalent in literatura romaneasca. Poezia lui Dan are ceva din atmosfera odaii si per­soanei tale. Da, Monica. Poezia lui Dan seamana cu tine. El nu, dar poezia lui da. Poate ca din aceasta cauza, in epocile cind scrie, emana din el o puritate limpede, o inseninare blinda pe care nu mai linga tine le poti gasi la fel.

Ce fericit e Dan la Medeleni, scriind in preajma voastra! Tu, Olguta, doamna Deleanu, domnul Deleanu, atmosfera casei voastre: ce minune! Monica, Medeleni sint cel mai admirabil material la care poate aspira un poet romancier. E pacat sa se piarda, caci asa cum sint acuma, mine-poimine nu vor mai fi.

Datoria lui Dan e sa construiasca echivalentul li­terar al Medelenilor. Va fi un roman unic, pe care simt ca numai Dan il va putea scrie, cu tine alaturi. Roman prin dimensiuni caci trebuie sa fie o opera vastanu va avea fabulatiunea confectionata a romanelor in genere. Viata, redata intr-o forma pura. Voi toti traind, fiecare cu fizionomia lui distincta, atmosfera casei voastre sint viata si poezia con­topite.

Medelenii trebuie salvati de la pieire. Nu trebuie sa-mbatrineasca, nici sa moara risul Olgutei, parfu­mul de tinereta al odaii tale si farmecul tulbure al tineretii lui Dan. Nu trebuie sa dispara Medelenii ca o mosie oarecare. Ar fi o crima, cind din copilarie Dan a trait la Medeleni. Si-i datoria noastra, Monica, a ta si a mea, sa-l silim pe Dan sa fie rapsodul Medelenilor. Eu unul accept aceasta datorie ca pe un ideal. Nu vad la ce mi-as inchina viata mai frumos, decit contribuind la realizarea acestei opere. Simt bine ca in clipa cind voi vedea in vitrina librariilor, volumul, sau volumele, cu titlul Medeleni, voi simti ca mi-am facut datoria, silindu-l pe Dan sa si-o faca. Caci titlul acestui vast poem-roman, trebuie sa fie Medeleni. Numele frumos al realitatii nu trebuie ascuns. Cintarea Medelenilor trebuie sa se numeasca Medeleni. Va suna titlul ca un clopot in inima ceti­torului, caci numele acesta chiar e sunet de clopot limpede. Monica, primesti sa devenim frati amindoi intru aceasta sarcina? Sa nu-l lasam pe Dan sa se iroseasca, sa nu-l lasam sa uite, sa nu-l lasam sa se instraineze de Medelenii vostri prin copilarie si ti­nerete, de Medelenii mei prin dragoste. Sa fim pentru Medeleni, in sufletul lui Dan, ceea ce erau vestalele, in templu, pentru focul sacru. Sa pastram, sa intre­tinem si sa ocrotim flacara Medelenilor in sufletul lui Dan.

Monica, multumesc lui Dumnezeu si-ti multumesc tie, ca mi-ati indreptat gindul spre tine. Sint fericit in aceasta noapte. Mi-am gasit un scop mare si fru­mos, care poate da vietii mele modeste un ritm amplu. Fii alaturi de mine.

Iti multumesc, Monica, si ramin fratele tau de­votat,

Mircea.'

Monica privi indelung asfintitul de toamna ― co­rabie de aur plutind cu pinzele de nouri in depar­tarile albastre ― pina cind ochii i se inlacrimara. Oricum, la saptesprezece ani e trist sa-ti jertfesti iubirea, plecind cruciat spre izbavirea unui sfint mormint.

Totusi, Monica era alaturi de Mircea. Cu miscari blinde, farimita plicul nedesfacut de sapte ani, gasit in buzunarul sortului papusei din pod.

In odaia lui, Danut, aplecat deasupra caietului da­ruit de Monica, avea cincisprezece ani neimpliniti in suflet si suris, si nu stia inca daca iubeste un zarzar inflorit la o fereastra sau chipul cu plete brune si ochi verzi dindaratul ferestrei.

Deasupra Medelenilor, cu lente pogoriri de frunze, Toamna de aur binecuvinta pamintul in care odihneau primaverile si toamnele de odinioara.

TITLUL ROMANULUI

Situatia lui Mircea, ca profesor al fostilor sai co­legi, ar fi fost delicata, daca exceptionala superiori­tate de cultura si inteligenta, cunoscuta si recunoscuta de acestia inca de pe vremea cind era si el in banca, nu i-ar fi dat un prestigiu de pe atunci izolator.

Pe de alta parte, recentul profesor venea in mij­locul liceenilor cu laurii unui sampionat de curind cistigat, spre gloria Liceului Lazar: succesul cu care-si trecuse bacalaureatul. Media zece n-ar fi in­semnat numaidecit mare lucru, desi media urmato­rului la clasificatie era opt treizeci. Dar dupa dizertatia sobrului candidat ― dizertatie ascultata vreme de o ora, cind stiut este ca majoritatea fragezilor ora­tori abia poate umplea regulamentarele douazeci de minute ― profesorul universitar, presedintele comisiunei, reputat pentru ceea ce scolarii apreciaza eu epitetul 'constipat' ― il felicitase in numele comisiunei, facind totodata si elogiul liceului care produsese 'un astfel de element'.

In loc sa fie primit de elevii clasei a opta moderna cu exclamatii, risete si ricanari ― cum se astepta ― Mircea fusese intimpinat cu aplauze spontane, la care se asociase si taciturnul elev din banca cincea: Dan Deleanu. Directorul liceului, care pindea la usa, gata sa intervie la nevoie, intrase, acordind binevoitor si el sonora acolada gloriosului debutant. Intr-un liceu, clasa a opta da tonul, precum Bucurestiul in tara. Aplauzele se generalizasera din clasa in clasa, metamorfozind in chip firesc, fata de toate clasele in care Mircea preda latina si romana, pe fostul stralucit elev, in impunator profesor.

De atunci, raporturile dintre Mircea si elevii sai pastrau nuanta inceputului, mentinuta si de genul curs universitar pe care tinarul student il introdusese la liceu.

Spre deosebire de majoritatea studentilor recenti ― care, ori arboreaza palarii garibaldiene peste anar­hia pletelor si a straielor, ori exagereaza exorbitant ultima moda, de la pieptanatura pina la cravata, cio­rap, manseta si taietura unghiilor ― Mircea alesese sobrietatea vestimentara a hainelor negre, echilibrat croite pe trupul lui si pe gustul lui de anonimat, in afara de orice moda, nuanta sociala, literara sau uni­versitara. Ingrijit ca intotdeauna, Mircea, in noua tinuta, afirma o eleganta personala, tocmai in cea mai impersonala epoca pentru baieti: aceea a schim­barii uniformei cu costumul civil si a relaxarii tu­telei parintesti. Rastimp cind rivna de originalitate e primul snobism deformant, permanent in toate ma­nifestarile proaspetilor studenti, incepind cu lavaliera, sau inelul cu cap de mort, sau cu monoclul si culminind in cinismul sau idealismul verbal, ambele pro­fesate in public si contrazise de adincile candori ― cu lacrimi autentice ― in fata dragostii.

In sfirsit, o noua si timpurie afirmare a personali­tatii lui Mircea il inaltase in stima tuturora. Revista iesana Viata contimporana, hulita si invidiata ca Parisul, ii publicase la rubrica Note pe marginea cartilor, un studiu despre Jean-Cristophe. Studiul era inchinat domnisoarei O. D. Succinta dedicatie nu avea caracter de madrigal, ci arata Olgutei ca Mircea isi aducea aminte de o convorbire avuta cu ea, genera­toare a acestui studiu.

In acest fel, Mircea recunostea Olgutei rolul de inspiratoare, arborind, ca stravechii cavaleri, culorile ei.

Convorbirea cu Olguta se referea la muzica lui Debussy, deseori auzita la Medeleni, din pricina pre­ferintei doamnei Deleanu pentru acest compozitor modern.

Neincrezator in priceperea lui muzicala si doritor sa afle daca aversiunea lui pentru Debussy era o ati­tudine motivata de o apreciere inca nelamurita sau dovada unei inferioritati de comprehensiune o intre­base pe Olguta.

Lectorul atent la astfel de amanunte isi aminteste ca Olguta, inca din copilarie, in muzica avea simpatii si antipatii violente, ca si in viata. Debussy era din categoria doua. Asa cel putin pretindea Olguta. Mircea gasise un puternic aliat intr-o eventuala discutie cu doamna Deleanu. Cum insa Mircea nu s-ar fi incu­metat sa provoace astfel de discutiuni, carora, din pricina dragostii respectuoase pentru doamna Delenu, le atribuia un caracter jignitor ― cu prezenta, tonul si vorbele Olgutei vii in mintea lui, incepuse o discutie mai ampla, adica un atac larg impotriva simbolismu­lui, al carui vag straniu si, mai ales, enervant, il vedea personificat in muzica lui Debussy.

Notiunea aceasta de 'enervant', o datora Olgutei, care, natural, nu prevazuse, in clipa cind raspundea lui Mircea la intrebare, caracterul de diagnostic pu­blic al unui intreg curent literar pe care trebuia sa-l capete butada ei in versiunea scrisa a lui Mircea.

Mircea condamna simbolismul, aratind ca, spre de­osebire de toate curentele literare, se adresa mai ales nervilor, un fel de periferie a sufletului in care simbolismul vroia sa atraga intreg sufletul omenesc.

Raspunzindu-i la intrebare, Olguta-i aratase ca ceea ce nu poate suporta nici in literatura, nici in muzica este 'pisicismul'. Pentru Olguta, antipodul pisicismului era Kipling: barbat. Loti era o perfecta incarnatie a 'vagului felinizant', care da mal-de-mer sufletesc. Diferenta ― spunea Olguta ― e ca raul de mare este eliminat intr-o masura prin insasi convulsiunile stomahale, care-l caracterizeaza, pe cita vreme raul de mare sufletesc are ca echivalenta a crampei nostalgia sinuciderii. 'Prefer sa merg pe mare, cu orisice risc, incheiase Olguta, decit sa ascult muzica sau sa cetesc literatura care sa ma faca sa regret ca sufletul n-are stomah.'

Mircea vedea in simbolism o negare a vietii, un fel de-a putrezi elegant, de dragul somptuoaselor fosforescente ale putregaiului. Vedea in el defetismul individualismului, care bintuia in ultimul timp, si al 'neputintei de ideal', denumita fanfaron 'dispret pentru ideal'. Arata ca artisticismul atit de aparent al simbolismului e tocmai negarea artei, care e arta nu­mai in masura in care poate reconstitui viata, si nu in a o elimina, mineralizind-o. Ca o mumie egiptiana e minunata tocmai fiindca a fost odata vie, pe cita vreme literatura simbolista e o desavirsita mumie in sicrie armonios cizelate, care niciodata n-a fost vie. Ca arta adevarata, ca si viata, e nud incarcat de singe, pe cita vreme simbolismul e fast decorativ pe o absenta, pe un vid.

Si acestei orientari debilitante ― mai curind masca unei dezorientari ― opunea orientarea desprinsa din epopeea moderna a lui Jean-Cristophe. Recunostea inferioritatea artistica a lui Rolland fata de perfecti­unea si subtilitatea artistica a simbolistilor, dar toc­mai acest deficit de artisticism il facea sa respire. Senzatia soarelui viguros si violent, dupa lampile-giuvaeruri in care lumina e penumbra de matasa, fard.

Vedea in Jean-Cristophe profilul luptei tragice a lui Prometeu, cu dublul fond al muzicei solemne si umane a lui Beethoven si al literaturii rusesti con­vulsionata de idealuri, ca un teren vulcanic. Si incheia, spunind ca simbolismul modernei literaturi romanesti nu merita elogiul unei analize.

Cu toate ca razboiul mondial detinea trustul tuturor preocuparilor, articolul lui Mircea stirnise furtuna, cu atit mai mult cu cit un fost coleg glumet informase pe un critic simbolist ca autorul articolului era simplu elev la Liceul Lazar. Se facusera interventii la di­rector ca elevul Balmus sa fie eliminat. Atunci se aflase ca era student si suplinitor eminent. Se bucu­rase citva timp de gloriola cinilor cu cerul gurii negru. La Universitate era privit cu deferenta. O revista bucuresteana raspunsese articolului, atribuindu-l printr-o confuzie strategica, redactiei Vietii con­timporane, asupra careia plouasera din nou ― cu verva oualor clocite si a muraturilor stricate ― epite­tele de 'ramolisment', 'senilitate', 'fineta rurala', 'apologistii mamaligei', 'Olimpul cu miros de cojoc', 'crismarii traditionalismului', 'bisericuta barbilor de mujic', 'trustul Mioritei' si 'feudalii de la Iasi'.

Primise si un mandat postal noul colaborator caci inconsecventa redactie a revistei moldovene avea cul­tul simbolismului intr-atit, incit platea munca intelec­tuala prin simbolul de argint. Mai primise si o tele­grama:

'«Clubul burlacilor» te-a inscris printre membri.

Cotizatia se plateste prin articole lunare. Nu te lasa nici tu, nici tu,

Olguta.'

Acerbul si intransigentul critic, dupa ce inchisese usile, sarutase iscalitura de pe banda telegrafica. Familiarul strigat razboinic, pe care Olguta-l intona la tenis, il primea ca o deviza sapata deasupra sufle­tului.

De cind se inapoiase de la Medeleni, Danut facea plimbari zilnice in tovarasia lui Mircea. Venise dupa vacanta taciturn, salbatec si retras. Imbracase de la inceput, cu un fel de satisfactie, uniforma de liceu, ca pe o haina monacala. Spre deosebire de colegii lui dintr-a opta, care spre seara o paraseau, devenind noctambuli in haine civile, el o pastra de dimineata pina seara, fara dorinta de-a o parasi.

Nu ispravise Troita. O lasase Monicai, daruindu-i-o ca si Alunele veveritei, fara de nici o veleitate de publicare, cu toate ca Mircea, il indemna mereu, aratindu-i ca unul din factorii hotaritori ai evolutiei unui scriitor este contactul cu publicul. Il sfatuia sa trimita ceva la Viata contimporana. Danut nu vroia. Un fel de orgoliu de-a se sti Cenusareasa si bucuria pura de-a fi cetit numai de Monica ii anulau fireasca va­nitate de-a culege elogii si aplauze, sau de-a aspira la ele. Cit despre Viata contimporana nu-l atragea de loc, dupa cum nu impartasea de loc animozitatea lui Mircea impotriva simbolismului. Penumbra mu­zicala a tehnicei simboliste il ademenea. Recunostea o mare originalitate acestei literaturi. O socotea, fata de celelalte curente literare, ca un fund de mare cu straniu ritm si stranii vietati in lumina crepusculara, leganate si apasate de aceeasi masa formidabila de apa, creatoare a unei noi pulsatii ― mai lenta, mai onctuoasa, mai aiurita ― si a unei temeri nedeslusite, definita numai de cuvintul francez: angoisse.

Celelalte curente literare purtau pecetea pamintului ― acesta, a fundului marin. De asta, si Debussy, cu tonalitatile lui speciale, dadea impresia unei alte lumi, nelinistitoare, alarmind instinctul pamintean de conservare, cu seductiuni de adinc iluminat de luna, in care sirenele sint stravezii ca insasi unda, si muzica-i limitata intrebare pe buzele tacerii.

Fata de preceptele literaro-sociale ale Vietii contimporane, si fata de orientarile spre societate, re­comandate de Mircea, se simtea mai curind solidar cu simbolismul. Nu se vedea prin nimic 'social', si gestul creatiunii lui literare il indruma spre singura­tate, nu spre oamenii coalizati social.

'Cind scriu intorc spatele societatii. S-o uit pe ea si sa ma uit pe mine, e mijlocul si scopul literaturii mele.'

Mircea il combatea cu intransigenta caracteristica celor care au inceput sa-si impartaseasca parerile in public, convertindu-le, prin aceasta, in convingeri obligatorii.

In discutii, Mircea era disciplinat. Argumentele se legau metodic, nazuind catre idei generale. Danut era neprevazut, dar foarte dezordonat. La o perioada de argumente de-ale lui Mircea, Danut raspundea printr-o metafora. Mircea medita cu seriozitate in fata ei, ca linga o cetate enigmatica. De fapt, numai Mircea discuta. Numai el il asculta pe Danut, raspunzindu-i. Danut era distrat. N-avea rabdare sa lege si sa duca pina la sfirsit o discutie. Avea o atentie sporadica si raspundea la fragmente numai, nesoco­tind restul, ignorindu-l. N-avea aptitudini pentru lupta verbala, ci numai pentru monolog. Ceea ce-l facea sa caute, sa doreasca si sa aiba nevoie de to­varasia lui Mircea. Nu erau discutiile, care-l lasau indiferent, ci Monica. In timpul vacantei Mircea traise mai mult decit el in apropierea Monicai. La rindul lui, Mircea avea fata de Danut, intr-o anumita ma­sura, reflexul captivant de feminitate, pe care odinioara, inainte ca Mircea s-o cunoasca pe Olguta, Danut il avea fata de el.

O cauta pe Monica in Mircea.

Mircea avea pentru Monica o afectuoasa admiratie. De multe ori vorbea despre ea lui. Danut, comentind pareri de-ale ei, analizind farmecul atmosferei ei, minunindu-se de maturitatea ei intelectuala, de si­guranta gustului ei si de echilibrul armonios dintre sufletul si trupul ei. Vorbea ca despre o sora a lui, cum insa rareori fratii vorbesc despre surorile lor. Despre Olguta nu vorbea niciodata. Medelenii, in con­versatiile lor, erau personificati de Monica. Si amindoi simteau nevoia de-a evada la Medeleni.

De la o vreme, insa, Mircea simtise o raceala, apoi o surda ostilitate cu accese de sarcasm din partea lui Danut. Blindetea intristata de pina atunci se conver­tise in ciuda intepata, indreptata mai ales impotriva preferintelor lui Mircea.

Lauda Mircea eclectismul civilizat al Vietii con­timporane, Danut izbucnea vehement, aratind ca pres­tigiul acestei reviste era o legenda, mai exasperanta prin neputinta celorlalte reviste de-a o rasturna. Facea Mircea elogiul prieteniei, afirmind ca prietenia dintre un barbat si o femeie e cel mai armonios raport dintre cele doua sexe potrivnice, Danut ricana ca acea prietenie nu e decit dragoste ratata sau ipocrita.

La astfel de apostrofe, jignitoare mai ales prin tonul transant si ritmul sacadat, Mircea nu raspundea. Dar se intrista. Nu deslusea cauza. Simtea ca-l irita pe Danut prin vorbele si prezenta lui, si totusi, Danut, departe de a-l ocoli, il cauta. Zilnic venea sa-l ia de la Universitate, sau il astepta in fata liceului, cind Mircea avea orele de dupa amiaza. Porneau pe Calea Victoriei spre Sosea. Taceau. Mircea se simtea spionat cu rea vointa. Plimbarile impreuna deveni­sera o corvoada, ca ale menajurilor inacrite.

Ii scrisese Monicai, cerindu-i un sfat. Raspunsul ve­nise imediat. Il ruga sa fie bun cu Danut, ingaduitor. Il asigura ca Danut n-are alt prieten la Bucuresti decit pe el. Si Olguta avea astfel de ciudatenii inex­plicabile, si totusi Monica nu se indepartase niciodata de ea.

Argumentul din urma fusese hotaritor.

Tacerea resemnata a lui Mircea il exaspera pe Danut si mai tare. Mergeau alaturi spre Sosea ca doi dusmani legati printr-un blestem. La despartire, Danut mormaia un 'salut', fara sa-i intinda mina. In timpul asa-zisei plimbari, Danut mergea din cale-afara de repede, stiind ca lui Mircea ii place sa mearga incet. Il distanta, si-l astepta, privindu-l dis­pretuitor cu coada ochiului, cum sosea din urma gifiind. Pe drum, facea reflectii cinice despre femei, amanuntindu-le trupul, cu vorbe si metafore impu­dice, cunoscind perfect oroarea lui Mircea pentru astfel de conversatii. Facea apoi apologia luxului bucurestean, ironizind apatia saracacioasa a vietii de la Iasi. Dispretuia si accentul moldovenesc, cu epitetele: clapaug, bleg, dictiune de gura stirba, vor­bele parca merg in papuci tirsiti, canapea fara teluri etc. Mircea tacea. Exact asa era Danut spre sfirsitul trecutului an scolar, dupa convorbirea avuta cu el despre Adina Stephano. Totusi, absenta de coche­tarie a lui Danut ― umbla numai in uniforma, de­seori neras, cu pantalonii necalcati, cu un chipiu ferfenitos ― excludeau amestecul unei femei.

Mircea se hotari sa-i vorbeasca, preferind sa afle sau sa infrunte orice, decit sa prelungeasca aceasta apasatoare adversitate fara cauza stiuta.

Danut il astepta in fata liceului, cu geanta subt brat. Pornira tacuti ca totdeauna, urmind, printr-un tacit acord, itinerarul zilnic.

Era o simbata de toamna, cu procesiuni de liceeni zgribuliti in paltoane, voiosi in pasul care-i purta spre dumineca, punind la cale cu glas tare notele saptaminei si programele spectacolelor.

Ciorapii grosi pe pulpele bunduce sau firave si pelerinele in forma de clopot ale scolaritelor cu be­rete si nasucuri strengaresti, se incrucisau distrat, cochet sau agresiv cu uniformele liceenilor distanti, sacerdotali, ghidusi sau neastamparati.

Cursul inferior al Liceului Lazar ― masa de umbre piuitoare ― se indeletnicea cu minatul castanelor salbatice din dreptul Cismigiului pina-n Calea Victo­riei. Roscatele castane, batute cu virful ghetei, sareau, saltau si se rostogoleau elastic pe trotuar si prin mijlocul strazii, ca niste desantate broaste de mahon, spre indignarea trecatorilor maturi.

In dreptul Cismigiului ― cring prizonier in cusca ― mirosea a toamna. Un vinzator de castane, vrajitor linga un abur de cartofe dulci, era impresurat de uniforme. Soarele aruncase citeva saluri deasupra Cismigiului: ardeau dimpreuna cu frunzele.

Mircea si Danut calcau apasat, cu ochii in pamint.

Calea Victoriei era neagra de lume ca un te-deum intr-o mitropolie, dar mirosea a benzina si a parfumuri. Femeile capatasera farmecul de toamna. Erau frumoase cum sint femeile in doliu din pricina sto­felor inchise, cu obraji mai albi si ochi mai gravi. Voaletele le puneau pe ochi bruma mahometana. In ciorapii negri de matasa, picioarele capatau o in­duiosatoare fragilitate. Toate femeile purtau manusi de piele, cenusii sau castanii, care fac din amintirea minilor goale de asta-vara o proaspata pata de lu­mina, cum e ovalul alb din podul palmei inmanusate. Unul dupa altul, Danut in frunte, Mircea in urma, paseau pe marginea trotuarului, laolalta cu oamenii gra­biti, improscati de semnalele ragusite ale automobile­lor. Pareau ca se grabesc sa ajunga la Academie pen­tru studii absorbante. Lasara in urma si somnolenta institutie. Mircea gifiia. Totusi, il urma pe Danut de aproape, hotarit sa provoace explicatia mult as­teptata.

Departe, intr-o alee laterala, batuta-n galben si violet, il opri.

― Dan

― Ce vrei?

― Dan! il mustra Mircea.

― Spune-mi, ce vrei? se impacienta Danut, ridicind glasul.

― Spune-mi, te rog, ce-i cu tine?

― Nimic.

― Dan, sintem prieteni!

Danut ridica din umeri, piciind din buze.

― Daca nu-mi mai esti prieten, spune-mi-o, Dan. Nu sintem copii!

― Scuteste-ma de tonul profesoral!

― Dan!

― Ma plictisesti!

Mircea il privi cu sincera deznadejde, oftind.

― Nu stiu ce sa mai cred! I-am scris si Monicai

― Ti-a raspuns?

― Da.

― Aa. dumneavoastra intretineti corespondenta cu intrebari si raspunsuri psihologice! Junele Paul Bourget! Si ce v-a raspuns, iubite amice?

― Dan! Ce-i cu tine, Dan?

― Ma bucur, draga Mircea, de diversitatea acti­vitatilor tale intelectuale: articole la Viata contim­porana, schimb de epistole cu nobila mea sora! De cind dateaza corespondenta, daca nu-s indiscret?

― Dan, tonul acesta in gura ta! Vai!

― Te rog raspunde-mi la intrebare. Lasa indig­narile elegante!

― La ce intrebare?

― De cind dateaza corespondenta cu Monica?

― De cind am plecat de la voi.

― Frumos! Admirabil! Va scrieti in proza sau in versuri?

― Dan!

― Lasa-mi numele in pace! Am sa mi-l schimb.

― Buna ziua, Dan!

― Mircea!

Il apucase de mini, violent, dominindu-l cu toata puterea trupului. Il masura incruntat.

― De ce nu mi-ai spus ca-ti scrie Monica?

― Fiindca nu dau nimanui socoteala despre ce fac.

― Cum? Monica e sora mea.

― Si prietena mea.

― Minti!

― Sa-ti fie rusine, Dan, sa-mi spui mie asa ceva!

― De ce-ti scrie?

― Fiindca i-am scris.

― De ce i-ai scris?

― Fiindca eu imi iubesc prietenii!

― Prietenul Monicai: nu??

― Da, prietenul ei!

Danut tremura. Cuvinte crincene ii sunau impo­triva Monicai, si nu indraznea sa le auda. Monica! Il inselase Monica! Il mintise Monica! Sora lui, co­pilaria lui

Atunci?

Furia ii cazuse ca un copac abatut cu tot frunzisul.

Dadu drumul lui Mircea. Pleca. Mircea-si ridica palaria cazuta jos si se lua dupa spinarea indoita.

― Dan! Il apuca de mini, cu energica blindeta. Dan, spune-mi o vorba.

Danut ridica spre el o fata devastata.

― O iubesti, Mircea?

― Pe cine?

― Pe Monica, murmura Danut slab numele inva­luit de toamna in abur blond.

― Pe Monica? se lumina Mircea. Cum s-o iubesc pe Monica?

― Dar ea pe tine?

― Monica?! Dan, esti orb?

― Da.

― Tu nu vezi cit te iubeste?

― Pe mine?

― Vai, Dan!

― Mircea, jura-te ca nu va iubiti!

Mircea sovai o clipa. Fata i se inrosise. Cu genele plecate ca si sufletul, sopti rar, cu efort:

― Eu o iubesc pe Olguta.

― Ei!

Danut se metamorfoza exploziv, ca scolarii decla­rati promovati la un examen temut. Ar fi strins in brate pe intiiul om intilnit. Pe Mircea cazu furtuna bucuriei.

Danut nu-l intrebase daca si Olguta il iubeste pe el.

Taximetrul se opri in fata Garii de Nord. Danut sari cu scrisoarea in mina. Plati soferului si intra precipitat.

In fata cutiei de scrisori a vagonului postal se opri sovaind. De cind se inapoiase de la Sosea, se zbu­ciumase sa scrie Monicai tot-tot-tot. Nu izbutise sa-i scrie decit doua vorbe: 'Te iubesc!'

Atit continea plicul pe care vroia sa-l trimita Mo­nicai, si nu indraznea.

Mai erau zece minute pina la plecarea trenului Bucuresti-Iasi.

Ridica mina.

O retrase cu plicul in ea. Nu-i venea sa trimita o astfel de scrisoare, si totusi, tremura de frica sa nu se piarda, sa nu deraieze trenul, sa nu ia foc vagonul postal, sa nu i-o fure cineva

Se lasase frig. Frig metalic. I se inrosise mina cu plicul. Plecase de acasa numai in uniforma. Isi infunda sapca pe ochi, cutremurindu-se.

Mai erau opt minute pina la plecarea trenului.

Sapte.

Sase.

Cinci.

Trenul Bucuresti-Iasi

Se cauta prin buzunare. De cind purta numai uni­forma, isi lasa portefeuilles-ul acasa. Aduna maruntusurile, facu cincisprezece lei. Mai descoperi doua bancute de cincizeci de bani si un douazeci de bani in captusala buzunarului. Se repezi la ghiseul de bilete.

― Domnule casier, cit costa un bilet de-a treia pina la Iasi?

Ii batea inima asa de tare, incit bilbiia.

― Cincisprezece lei si saizeci de bani.

― Am, domnule casier. Da-mi un bilet.

Cu biletul strins in mina, se repezi, trecu pe usa ca un evadat, sari in primul vagon de-a treia.

Trenul porni spre Iasi, spre Iasi!

Vagonul era plin. Ferestrele, inchise. Lumina gal­buie de taverna pilpiia uleios. O duhoare aspra de mahorca, de vin, de iuft si de oaie tinea loc de cal­dura.

Plecau soldati in concentrare, cu credinta ca pleaca la razboi.

Danut sovaia intre platforma unde aerul era curat subt stele, dar taios, si vagonul cu miros concentrat de cazarma.

O voce tinara, incepu un cintec de tara. Altele o urmara. Corul se forma in ritmul rotilor, pe doua voci. Danut ramase in vagon, se aseza jos pe un desag si, cu ochii la stelele de-afara, intra cintind in corul soldatilor.

Ciurea Nicolina

Cadea o ploaie subtire, sur tremur de toamna in vazduhul fumuriu.

Iasi.

Danut sari din vagon galben la fata de frig si de nesomn, cu uniforma mototolita ca scoasa din etuva si chipiul mai tras pe ochi. Zimbea fericit. Recunos­cuse Iasul ― pe care nu-l vazuse din copilarie ― dupa miscarile somnoroase ale tregherilor si dupa moile lor apostrofe:

― Lasa, mai, mai ghinisor! Nu ti-nghesui, mai, ca nu dau turcii!

― Bre, bre, ci mai om sucit!

Recunoscu Iasul si in dosul garii, unde asteptau vreo cinci trasuri, care deserveau intregul transport de calatori. Birjari evrei cu tuhali in cap, cu tra­suri facute numai pentru oameni uscati ― un om gras n-ar fi incaput ― cu felinare strimbe ca cele de pe mormintele paraginite, cu roti debile si cai de o holerica slabiciune sub lehametea ploii de toamna. Mai era si un muscal cu poclitul tras.

― Liber, gospodin?

Un comisar de opereta scoase capul, il masura pe Danut din cap pina-n picioare si zimbi rasucindu-si sabiile oxidate ale mustetilor.

― Retinut, baietas, nu se vede?

Intre timp, trasurile evreiesti pornisera hai-hai, hai-hai, dominate de tuhalii tuguieti ai birjarilor, cu ritm de inmormantare grabita.

Danut o lua pe jos, cu minile infundate in buzu­nare. O caterinca il intimpina, cintind Desteapta-te, romane. Papagalul tacea intr-un picior, cu gulerul zgribulit, mahmur desi verde. Incepea duminica.

Sui treptele incerte ale Ripei Galbene.

'Tufjli'

Tuffli!

Acolo erau toate prajiturile si acadelele copilariei. Deasupra, balconul Jokey-Clubului: nu cazuse inca. Subt ploaia de toamna avea aerul nehotarit al sinu­cigasilor in clipa cind privesc prapastia.

Iasul era strimb! Da, era strimb cum sint gindurile asupra somnului.

La deal ― Copoul; la dreapta ― strada Lapusneanu. Piata Unirii

In afara de precupetele lipovence, grase ca un dimb, cu pata de soare a tulpanului galben pe cap, Danut era singurul trecator fara umbrela. Desi era dimineata de tot, treceau pensionari cu galosi trans­atlantici si palarii arhaice, adapostind sub clopotnita umbrelor panerul din care ieseau cozi de zarzava­turi, vizdoage portocalii si coltul rumen al pinii ala­turi de sulul Universului.

Stranutau in batiste vaste si oftau vorbind singuri.

Tropai de frig. Grabi pasul. Coti pe strada Coroi, intrind in cartierul eminescian al 'Junimei'. Totul era cenusiu, sters, mort, ud. Stinse erau zarile al­bastre cu faldul ceresc al dealurilor. Zidurile, dara­panate. Strazile, pustii. Gramezile de frunze, moarte.

Monica! Monica!

Nalta si de aur pur, Monica, singura flacara in orasul de cenusa, fum si abur ud.

― Domnul avocat se repauzeaza dumineca.

Danut, ud in fata usei, zimbea picurind. Neculai, hieratic in redingota cenusie, il privea de sus.

Neculai

Domnule Neculai, rectifica Neculai, domn prin atitudine si casa impunatoare pe pragul careia se afla

― Iacaaa! Sarut mina, conasule! chiui Sevastita din capul scarilor, lasind sa-i scape covorasul din mina.

― Nu-i fi cuconasu Danel?

― Ba chiar eu, Neculai Lasa, Neculai!

Dar Neculai nu se lasa. Frint in doua, saruta mina lui Danut.

― Dorm toti, Sevastito?

― Dorm, numai duduia Monica-i treaza.

― Unde-i duduia Monica?

― In odaia 'mneaei.

― Unde-i odaia?

― Nu stii mata odaia lui 'cocuta Danel'? interveni Neculai. Of, of, of, mi-o ajutat Dumnezeu sa te vad mare!

Fara crutare pentru covoare, Danut urca scarile, trei cite trei. Isi mai aducea aminte de foasta odaie a copilariei lui. Batu la usa.

― Intra, Sevastita, rasuna, neverosimila pentru Da­nut, vocea Monicai.

Batu din nou.

― Intra Sevastita, rasuna acelasi glas, grav si blind.

Auzi pasi. Usa se deschise. Monica aparu in ca­drul usei, cu lung halat albastru peste camasa de noapte, in papuci mici, cu gitul gol, cu cozile spinzurind pe timple, icoana inaltata a Monicai din copi­larie. In odaia ei ardea focul, jucind suluri de aur pe covor. Leila se ivi.

Monica!

Monica isi lipi minile una de alta, privindu-l cu ochi mariti.

― Eu sint, Monica.

― Danut! Tu?

Ii pipaia fata ca o oarba, fata uda de ploaie. Danut isi simti gitul incolacit de doua brate luminoase. Plingea. Monica ii saruta pe rind ochii. Dus de ea, reintra in odaia copilariei. Lipiti unul de altul, ta­cura, tacura. Se auzea numai focul, torsul Leilei si picurul ploii la ferestre.

― Danut! Danut!

Si iarasi focul, Leila, ploaia.

Era cald in odaia Monicai si plutea parfumul ti­neretii desteptate din somn.

― Danut! De ce-ai venit, Danut?

Ii tremurau atit de tare buzele pure, incit vorbea cu truda, avind ceva induiosator pe toata fata. Ii intinse scrisoarea mototolita din buzunar. Monica recunoscu scrisul lui Danut pe plic. Il rupse.

'Te iubesc, Monica.''

Obrajii Monicai albira, innegrindu-i ochii, carbonizindu-i.

― Monica, spune-mi tu tu

Din nou focul, Leila si ploaia. Danut era ud, cu, fata palida, si tremura.

― ma iubesti?

Inainte ca Danut sa-si fi dat seama, Monica se aplecase, sarutindu-i mina murdara. Si tot ea, cu obrajii in flacari, drept, fara sfiala si fara sovaire, ii cuprinse timplele si-i saruta lung intrebarea bu­zelor, intrebarea vietii.

Se auzea numai focul, Leila si ploaia ― dar nimeni nu le asculta.

Inginer Grigore Deleanu,

Pitar-Mosu 20,

Bucuresti

urgent

'Dan venit Iasi gutunar Bucuresti unde batiste date spalat. Certificat medical doctor autorizat mem­bru Club burlaci soseste joi dimineata cu palid con­valescent,

Olguta.'

Profesor Mircea Balmus,

Popa-Nan 24,

Bucuresti

urgent

'Elev Deleanu stranuta Iasi in familie. Ia masuri motivare absente: Director incredul poate asculta te­lefon serie stranuturi gutunar de mai sus. Elev so­seste joi cu placa gramofon gutunar Iasi pentru di­riginte clasa opta,

Olguta.'

Gutunarul lui Danut era real, dar numai gutunar. Insotit de o usoara febricitare si putin ros in git. Pentru doamna Deleanu, insa, desi diagnosticele doc­torului Prahu erau infailibile si desi doctorul Prahu recomandase bolnavului numai batiste si putina gar­gara, gutunarul lui Danut insuma o neagra virtua­litate de gripe, pneumonii, pleurezii si tuberculoza.

Asa ca Danut era in pat, cu compresa la git, tul­pan pe cap, flaneluta subt camesa de noapte, inun­dat de ceaiuri fierbinti cu rom, de intrebari neli­nistite despre 'mersul bolii' si de termometre mal optimiste si mai obiective decit doamna Deleanu.

Camera patimirii lui Danut era odaia Monicai, cea mai la o parte de zgomotul casei. Monica se mutase in odaia Olgutei.

In soba ardea un foc bogat. Odaia mirosea a boala rasfatata de copilarie: otet aromat de trandafiri; rom, dintr-o sticla pastrata pina atunci in casa de fier a domnului Deleanu: colonie si fum de rasina.

Pe la zece, lui Danut i se facu somn in mod eroic, caci glumele Olgutei, si ea sora de caritate, il fa­ceau simplu ostean al risului, ca si pe ceilalti. Doamna Deleanu dadu semnalul retragerii in virful picioarelor. Plecara toti, afara de Monica. Olguta o sili sa-si mai revada lectii pe luni dimineata, veghindu-l pe Danut.

― Asta te obliga sa nu adormi.

Monica stinse lumina. Se aseza pe o perna, jos pe covor, la capatiiul lui Danut, rezemindu-si barbia de marginea patului. Un obraz ii era luminat in ros, celalalt, invaluit in umbra, si parul, ardea blind. Afara ploaia cadea cu ritmul de vesnicii al ploilor de toamna.

Poveste si tremur de gene, sufletul lui Danut zimbea linga Monica, strabatind anii.

'Oare de ce-o saruta Fat-Frumos pe Ileana Cosinzeana cind erau singuri?'

Asa se intrebase cu ani in urma, intins pe lavita din odaia lui mos Gheorghe, luminat de flacari, le­nevit de caldura, privind cozile Monicai, haturi in­deobste, cositele Ilenei Cosinzeana in acea clipa.

De-atunci o iubea pe Monica, si ani de-a rindul o cautase pe Ileana Cosinzeana de atunci, fara s-o vada alaturi de el, an cu an mai nalta, mai aurie, mai frumoasa, inaltind spre el parfumul de faguri al copilariei si amintirea intaii sarutari de dragoste, care-l infricosase pe fat-frumosul copil din odaia lui mos Gheorghe.

O dragoste straveche, an cu an crescuta, an cu an ascunsa, isi risipi frageda imensitate pe sufletul destins in perspectiva anilor indragostirii. Se legau bu­curiile vacantelor cu melancoliile toamnelor, neli­nistea vacantelor cu panica declinului lor. Si capata alt inteles tot ce scrisese pina atunci cu sufletul in­tors spre copilarie, nostalgic si atent, in loc sa fie avint voinic spre viitor. O cauta pe Monica, si-n loc s-o caute alaturi de el, o cauta in copilarie. Si nu gasise sarutarea ratacita prin toate amintirile copilariei. De ani de zile, in sufletul lui era un joc de-a baba-oarba intre el si o Monica de zece ani, cu rochita scurta, cozile pe spate si ochii religiosi de gravi in fata de copil. Toate amintirile copilariei i-o ascundeau, dar subt toate era. Si isi iubise copi­laria fiindca acolo era intaia bataie de inima a dragostii si sovaitoarea cadenta a pasilor ei dintai.

Parfumul unei sarutari! il cautase in zarzarii abia infloriti: iubise zarzarii. Troita nu era minciuna. Ii batuse inima in fata zarzarilor ― fiindca parca-i amintea o respiratie departata ca o stea ― si-l mihnisera adinc zarzarii, fiindca ceva pierdut trecea ne­deslusit in fumul lor de flori, pierzindu-se din nou

Monica tresari simtind doua mini care se aple­cara prin somnul tacerii asupra ei. Un lantujel ii luneca pe obraji, cazindu-i in jurul gitului.

Lantujelul de argint cu o cruciulita in care era o aschie de lemn sfint de la Muntele Athos. Il pur­tase mama doamnei Deleanu; apoi doamna Deleanu, care-l daruise lui Danut. Acuma era al Monicai.

Lui Danut ii batea inima asa de tare, ca nu in­drazni sa deschida ochii. Auzi pasi ireali, miscari, un filfiit matasos, apoi un sunet scurt de foarfece. Odaia calda se umpluse de parfumul parului des­pletit

Monica plecase lasindu-i in mini o moale si lunga suvita de umbra; in roseata jarului spuzit se lumina, zimbind ca si obrazul aplecat asupra ei. Tinea in mini si saruta hatul de aur al copilariei si al dra­gostei.

Noaptea se topi ceas cu ceas in ochii inchisi ai lui Danut.

Doua, batu clopotul solemn al Mitropoliei, deasupra lasului.

Trei.

Patru.

Cinci.

Sase.

Danut mingiia suvita taiata din parul Monicai. Focul se stinsese demult. Dar odaia Monicai era calda ca o noapte de vara, si plutea prin ea, induio­sata, amintirea parului de aur despletit in intune­ric. La ferestre cadea aceeasi ploaie cu soapte aiu­rite.

Insa Danut asculta glasuri rasunind in el.

Sapte

Se auzira pasi desculti, usi deschise, focuri aprinse cu trosnetul lemnelor si vuietul flacarilor. Apoi, co­rul nazal al samovarului.

Danut se imbraca repede punindu-si halatul de noapte al domnului Deleanu. Intra in antretul care despartea odaia Monicai de-a Olgutei. Pe masa din mijloc, samovarul prezida aramiu tacerea matinala a cestelor rotunde. Mirosea a pine prajita. Se aseza pe un scaun asteptind.

Monica intra imbracata in uniforma, cu geanta in mina si sortul negru peste rochia cafenie.

Se privira lung si zimbira lung.

Danut ii lua geanta din mina. O deschise.

― Ce cauti, Danut?

― Un caiet de notite,

― Vrei sa scrii, Danut?

― Poate!

― Am caiete pentru tine dincolo.

― Nu. Monica. Da-mi un caiet inceput de tine, un caiet de scoala.

― Poftim: 'Notite la istorie'.

― Da-mi si un creion. Imi dai mie caietul?

― Mai intrebi, Danut!

Se aseza la masa. Monica isi apleca barbia pe umarul lui.

MEDELENI

ROMAN

― Monica, incepu Danut fara s-o priveasca, luindu-i mina intr-a lui, asta-noapte am vrut sa-ti scriu o scrisoare. Aveam o noapte intreaga inainte. Si abia azi dimineata mi-am dat seama ca scrisoarea catre tine era un roman

― Scrii un roman, Gutunarel? il intreba Olguta, aparind cu sortul de uniforma pe umar si ghetele descheiate.

― Voi scrie, raspunse Danut, fara sa dea drumul minii Monicai. Am gasit titlul.

― 'Notite la istorie', ceti Olguta titlul taiat al caietului. Frumos titlu! Esti inspirat!

Monica si Danut zimbira, strinsi alaturi.

― Si tu esti in romanul meu, Olguta.

― Ma dai publicitatii! Ce nume-mi pui?

― Olguta.

― Vra sa zica 'Notite la istorie?'

― Da. La istoria Medelenilor.

― Si de unde se lumineaza 'negurile istoriei'?

― De la descalecat.

― Al cui? Al iui Buftea-Metaforel-Gutunarel-voievod?

Danut zimbi.

― Nu. Al Monicai.

― Domnie fericita?

― Uite-te si tu

Toti trei zimbira. Monica era rosie in haina in­tunecata de scoala.

Olguta se inclina adinc in fata Monicai, tinindu-si sortul in mina.

― Maria-ta, in fata posteritatii, adica in istoria scrisa a Medelenilor, voi fi plecata dama de onoare a mariei-tale. Dar pina atunci rog pe maria-ta sa-mi incheie sortul, sa toarne ceaiul si sa-mi spuna ce-avem la istorie.

V

TINARUL ROMANCIER

Cele mai frumoase zile de primavara nu le aduce april, fireasca luna de primavara, ci uneori numai octombrie, grava luna a toamnei.

Subt albastrul inasprit al cerului, sint zile de cal­dura aurie, limpezi pe pamintul dur al toamnei, cu parfum de soare printre copacii morti in picioare si vrabii galagioase, a caror veselie robusta are accen­tul risului copilariei omenesti.

Cind vin aceste zile, copiii si vrabiile se joaca pe strazi; mosnegii se asaza pe scaune in fata casei, cu paltonul pe umeri si capul descoperit; femeile, primavaratece in haine de toamna, isi scot manusile ca sa-si alinte suvitele de pe timple; barbatii simt nevoia sa fie tineri; tinerii, nevoia sa fie frumosi; servitoarele care scutura covoare prin ograzi, se opresc, privind cerul, si ofteaza surizind olteanului cu zarzavaturi, ferchesului sergent de zi sau rindasului care fumeaza cu minicile suflecate; gainele cotcodacesc gutural ca vara, cinii se tavalesc pe jos, raminind cu picioarele in sus; pisicile se-ntind pe-acoperisuri, lasind vacant locul de linga soba; si li­ceenii fug de la scoala, chiar daca n-au intilniri sentimentale, ca sa se plimbe 'in tunica'.

Danut isi lua ceaiul pe terasa. Toate miscarile-i erau mirate in soarele cald, care-l ademenise pe terasa condamnata pina atunci din pricina frigului si a ploilor.

Se desteptase ca de obicei la sapte si zece, desi ora dumineca. In schimb, se lenevise in pat cu gea­murile deschise si storurile ridicate. Se desteptase in acordurile unui lied visat, fredonindu-l:

'Die Rose, die Lïlie, die Taube, die Sonne'

Isi facuse baia cintind. Imbracase o uniforma, pusa numai de vreo doua-trei ori asta-primavara, de pos­tav cenusiu inchis, bine croita, care-l arata zvelt cum era; isi prinsese parul in reteaua de cap si iesise pe terasa, poruncind lui Gheorghita sa-i ser­veasca ceaiul acolo.

Mai avea un an de scoala si ispravea cu o epoca in care intirziase. Era decis sa-si faca universitatea la Iasi. Nu-i era greu sa-l convinga pe Herr Direktor ca inscriindu-se la Facultatea de drept, practica simultana, pe care ar fi facut-o in biroul tatalui sau, ii era necesara, intregindu-i invatatura teoretica. Vorbise in aceasta privinta cu doamna Deleanu, cistigata mai dinainte pentru acest proiect.

Se ducea la Iasi pentru Monica si pentru el. Nu-si simtea nici o aptitudine pentru drept si avocatura. Era hotarit sa scrie, nu sa invete. De ani de zile acumulase un material bogat pe care nu-l folosise. Vroia sa debuteze in literatura cu un roman al carui personaj principal sa fie copilaria. In acel roman sa rastoarne tot continutul 'turbincei lui Ivan'. Dorea sa-l construiasca pe doua planuri: unul, cel dintii, de realitate direct si concret prezentata; al doilea, presimtit mai mult, de lirism innabusit, care sa dea lectorului, in timp ce urmareste actiunea primului plan, impresia de muzica in vis. Toate siluetele realitatii sa fie dublate de o lumina care sa le dea conturul halucinant de precis, ireal totusi, al copa­cilor si caselor in orbitorul vifor neclintit al lunii pline. Poem si roman mereu suprapuse. Contopire de viata si basm. Sa aiba lectorul mereu impresia miracolului posibil, ca in epocile evanghelice, desi actiunea sa fie situata in realitatea contimporana. De altfel, asta-i copilarie. Copiii n-au cretinismul beat si serafic pe care li-l atribuie literatura con­fectionata in cofetarii. Realitatea exista pentru co­pii mai violent decit pentru omul matur, blazat de ea. Copilul n-o evita, o infrunta mereu. Omul matur cearca s-o uite, sa scape de ea, copilul o cauta, o cauta si in povesti. Dar realitatea contine, pentru copii, miracolul inexistent pentru omul matur.

Daca scaunul de lemn din biroul omului matur ar inflori deodata, supunindu-se poruncii de prima­vara a fratilor sai din livada, sau daca in ietacul omului matur, in noaptea Craciunului, ar intra Mos Craciun, fara ca usi sa se fi deschis sau pasi sa fi rasunat, sau daca in noaptea Invierii, intorcindu-se de la biserica, tinind in mina luminarea ar intilni un inger care si-ar aprinde luminarea de la el, spunindu-i: 'Hristos a inviat', omul matur ar innebuni, ar consulta un doctor de boli nervoase sau ar deveni idolatru.

Copiii nu sint nici nebuni, nici ingrijorati de echi­librul mintii lor, nici idolatri. Sint fiii omului matur, carne din carnea lui, dar omul matur nu mai e copil, si ei sint. Lucizi, inregistreaza realitatea asa de clar si de amanuntit ca daca n-ar fi distrati si uituci ― copii ― ar fi cei mai acerbi filozofi. Nebunii cred toate miracolele posibile, si poetii le vad aie­vea, desi nu-s. Si mai au copiii ceea ce numai adevaratii poeti ai lumii au in rarele clipe cind sint: mirarea. Dar copiii o au mereu; inconstienti de valoarea ei si dezinteresati, o traiesc, n-o exploateaza.

De aceea, romanul copilariei trebuie sa aiba rea­litati precise, enigmatice totusi, prin ceva launtric, invizibil lectorului, cum sint scolarii in vrista in­grata cind poarta o dragoste adorabila subt uniforma de liceu, care-i sluteste mai tare. Sa fie o senzatie de dragoste, de indragostire, in atmosfera romanu­lui, fara ca micii eroi sa iubeasca.

Eroii sa se joace mereu. Sa fie intr-o continua recreatie. Sa nu-i amestece in nici o drama a pa­rintilor sau a altor persoane mari. Nici o tragedie matura sa nu le impuie gesturi de liliputani actori. Sa-i vada lectorul mereu jucindu-se ― profesionisti ai capriciului intr-o vacanta ca toate vacantele co­pilariei, normala prin tot. Din cind in cind numai, viata, care treptat se aduna in jurul lor, sa fie vi­zibila prin ceva: o melancolie, o durere. Atunci acea simpla prezenta a vietii sa arate sfisietoarea vre­melnicie a copilariei ― care sa capete prin aceasta o umbra de moarte ― si exactele ei dimensiuni de satulet la poalele unui vulcan.

Trebuia sa scrie acest roman. Vroia sa retraiasca amanuntit dragostea lui pentru Monica, de atunci de cind liniile de zare ale indragostirii abia se lim­pezeau in sufletul lui de copil. Vroia s-o iubeasca din nou din clipa cind o cunoscuse. Si dragostea lui ca un vint sa-i aduca viul parfum al copilariei. Simtea ca numai cind va ispravi acest roman va fi copt, avind intr-adevar vrista lui, schimbind ano­timpul sufletesc. Ca sa-l scrie, insa, avea nevoie de prezenta Monicai. Numai ea il aduna, il lamurea si-i da exaltarea folositoare scrisului. Monica era singura fereastra deschisa pe sufletul lui. Visul linga Monica era energic si devenea creator. Prezenta ei il limita, dindu-i intimitate. Monica era pentru el ca o hruba in care visurile se inchegau statui. Linga ea scrisese Alunele veveritei, linga ea, Troita, linga ea va scrie Medelenii, corabie pe care venea dragos­tea in alaiul copilariei.

Totusi, nu putea numi inactivitate timpul petrecut la Bucuresti. Lungile convorbiri cu Mircea erau un fel de pregatire a romanului viitor. Danut se indoia daca o va putea realiza pe Olguta.

― Olguta, in scris, va fi neverosimila. Cind eram copil nu mi-o puteam inchipui dormind pe Olguta. Era intr-o continua efervescenta. Avea ceva frenetic. Ea ducea toata casa. Pe mine ma prostea dupa citeva clipe de emulatiune, care ma consumau. Cred ca-i imposibil s-o redau pe Olguta. Si decit s-o fal­sific, decit sa-i incetinesc ritmul, prefer sa renunt la ea.

Mircea sustinea ca in romanul lui Danut, Olguta va fi un suveran ordonator al intregei atmosfere. Ca soarele, ea va da umbrele si luminele romanului. Fara de ea, mos Gheorghe va fi un personaj inutil si conventional. Fara de ea, Monica nu va mai fi Monica. In sfirsit, fara de Olguta, Buftea va parea energic si odios tiran al Monicai. Mircea vedea in Olguta insasi inima romanului

― Intelegi, Dan, romanul tau nu va avea si nu trebuie sa aiba actiune. Dar lipsa actiunii distruge un roman, face din el o grupare de fragmente sta­tice. Ori, lipsa acestei actiuni va fi inlocuita stralucit prin desfasurarea temperamentului Olgutei. In pei­sajul Medelenilor, Olguta va fi apa curgatoare

― Da, Mircea, ai dreptate, dar viteza sufleteasca a Olgutei n-o am. As putea deveni Olguta intr-o pagina, dar intr-un roman intreg nu cred. Ca sa descriu o succesiune de gesturi de-ale Olgutei, tre­buie sa beau citeva cafele negre. Sa-mi zbirniie singele. Sa-mi fie gindul neprevazut si vivace ca un zbor de rindunica. Olguta cere o tensiune prea mare ca s-o poti plagia sau reconstitui As prefera s-o trimit la Slanic in timpul romanului si sa vorbesc uneori despre ea, fara s-o introduc direct in actiune. Sau sa fi murit Olguta si sa-si aminteasca Buftea despre ea, sau sa istoriseasca nazdravanii de-ale ei mos Gheorghe.

― Daca moare Olguta, mor si Medelenii

― Impresia ta.

― Convingerea mea, si ti-am explicat si ratiunea ei. Olguta, numai, va da romanului energia realitatii. Fara de Olguta romanul tau e o poezie in proza, o alta Troita, mai mare ca dimensiuni.

― Nu, Mircea Si de altfel ti-am mai spus ca Olguta intr-un roman ar parea neverosimila, ar fi chiar. Ar da o impresie de incordare obositoare pen­tru lector, ar parea antipatic precoce ― si asta ar distruge atmosfera de copilarie normala, pe care vreau s-o realizez.

― Dan, nu fi vanitos! Spune ca nu poti, nu ca-ti strica.

― Poate! Am impresia ca nu pot.

― Te inseli!

― Ma cunosc.

― Nu te cunosti. Esti fratele Olgutei. Nici nu-ti dai seama de masura in care sinteti frati. Eu stiu mai bine.

― Nu vad!

― Un singur exemplu: v-am privit jucind tenis. Erati identici. Acelasi ritm. Dar asta n-ar fi mare lucru! Cum spuneai tu, aveti aceeasi 'viteza sufle­teasca'. Numai ca Olguta o are traind, iar tu o ai scriind. Inainte de a-mi arata Monica unele notatii din Alunele veveritei, credeam ca esti un liric. M-am inselat E greu sa-ti dovedesc, dar am intuitia ca aveti aceeasi viteza sufleteasca. Olguta va fi pentru tine dificultatea si tot ea va fi victoria. Ai copilarit cu Olguta, esti fratele ei. Creatiunea in care vei realiza tot ceea ce-i launtric la tine ― energia ― va fi Olguta. Gresala ta e convingerea ca ar trebui sa o plagiezi pe Olguta, cum spuneai. Nu! Pe Olguta o vei scoate din tine. Olguta e o virtualitate a ta, existind intimplator si in realitate. Cu ea te vei descoperi pe tine.

Discutiile cu Mircea gravitau mai ales in jurul Olgutei.

Danut planuia ca romanul sa aiba doua decoruri centrale, cu radiatiuni speciale fiecare. Un decor in care sa plaseze elementul cotidian al vietii, si altul de care sa lege o emotie de peste hotarul realitatii. Intiiul decor era ales: curtea mosiei Medeleni. Al doilea, insa, nu era inca fixat: ori podul casei, ori casuta lui mos Gheorghe. Podul casei ar fi insemnat proeminenta in romanul proiectat a lui Buftea. Podul era refugiul lui. In pod erau mobile scoase din viata si un trecut necunoscut, al strabunilor morti. Acolo Buftea singur era stapin. Dar casuta lui mos Gheor­ghe era locul unde Buftea o cunoscuse pe Ileana Cosinzeana. Acolo tremurase intiia stea in sufletul botosului erou.

Mircea era de alta parere. Si podul, si casuta lui mos Gheorghe. Podul trebuia sa fie odihna si hrana de vis a 'turbincei lui Ivan'. Acolo 'turbinca lui Ivan' se umplea de mister, de trecut, de prezent si de melancolie, larg deschisa, la adapost de viata in calmul decorului vetust. Casuta lui mos Gheorghe, insa, pe linga emotia din fata Ilenei Cosinzeana, avea alt rost: trebuia sa dezvaluiasca un nou aspect al Olgutei, intregitor. Razboinica, dirza, ireductibila Olguta numai acolo putea fi 'duduita mosului'.

Scena cu scena, capitol cu capitol, versiune cu ver­siune, Mircea lupta pentru Olguta, aparind intiieta­tea ei din roman, asa cum i-o indica realitatea.

Argumentul suprem, singurul eficient, fusese ras­punsul Monicai la scrisoarea in eare Mircea ii reedita minutios discutiile referitoare la roman, cerindu-i parerea.

'Si eu cred ca ai dreptate. Sintem douazeci de eleve in clasa saptea. Din cauza Olgutei, toate avem note mici la conduita, dar se distreaza si profesoara care le pune. Ma tem ca Danut si cu mine, fara de Olguta, am fi avut zece la conduita, si n-am mai fi fost copii'

'Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne'

Aprinse o tigara.

― Zi de april!

Zimbi cu ochii micsorati. Semana cu Monica ziua aceasta limpede, plina de soare, grava. Soarele ii juca pe genunchi. Inchise ochii. Ar fi vrut sa aiba capul Monicai pe genunchi. Sa fie singur cu ea, cum era cu soarele

― S-s-salve, piciule!

― Buna dimineata, Tonel.

Inainte sa-l vada, auzise explozia pintenilor. Caci Tonel, dupa cum ii anuntase pe baieti in ziua plecarii lor la Medeleni, renuntase la cariera intelectuala, alegind cariera armelor, deocamdata a pintenilor. Pintenii lui Tonel erau mai guralivi chiar decit purta­torul lor. Era artilerist: sabie lunga, uniforma croita pe talie.

― N-n-nici K-k-kronprintul, ba, n-are t-t-talia lu Tonel!

Cizme de lac, natural, cu rozete, si acei zurgalai epici numiti pinteni cind sint destinati sa intre in burta calului.

De cind era artilerist trata pe fostii lui colegi de 'pici', chiar si pe Danut. Venea regulat in Pitar-Mosu dumineca, dupa subsidii banesti, tigari, parfum, colo­nie, pudra, 'c-c-conversatii amicale' si plimbari la Sosea cu masina.

― H-h-hai, ba, ca e tirziu!

― Unde, Tonel?

― L-l-la vernisaj, ba!

― Care vernisaj?

― L-l-la Ateneu, ma! P-p-palla, ma, a-a-ala cu p-palatu!

― Ce cauti tu la expozitii de pictura, Tonel? Te intereseaza?

― Ce-ce-ce, ma? Tonel e civil, ma? M-m-ma crezi m-moftangiu! A-a-am un rendez-vous c-o dama sic! M-m-mergi, ba?

― Asteapta-ma.

Vernisajul expozitiei lui Alexandru Palla! Marele eveniment artistic al sezonului! Uitase! De cinci ani Alexandru Palla nu mai facuse expozitii in tara. Tinea s-o vada. Facu in treacat o legatura intre ceea ce-i spusese Gheorghita si deschiderea expozitiei Palla. In timpul lipsei lui din Bucuresti, venise Anetta cu o scrisoare din partea Adinei, intrebind unde-i Danut. Gheorghita cercase, fara succes, sa obtie scri­soarea. Inciudat, raspunsese ca Danut a plecat la Iasi si ca nu se mai intoarce Vra sa zica tot mai exista Adina Stephano! Oare Ioana Palla izbutise? Evident, da. O data cu venirea toamnei o expediase pe Adina de la Salcii? Probabil. Poate ca o trecuse cumnatului ei Ce putea sa-i scrie lui, Adina Stephano?

Porni impreuna cu Tonel spre Ateneu.

― Piciule, ti-am vazut d-dama! Sic, ma! A-are limuzina!

― Care dama, Tonel?

― E-e-ec!

― C-c-cite ai, ba?

― Nici una, Tonel.

― Ce brasoave, ba? A-a-aia de la Gara de Nord. C-c-cind ati f-facut voiaj da nos!

― Ce Gara de Nord, Tonel?

― M-m-maaa! Ma crezi fraier?! Pare rau S-s-stiu de la Anetta, ma! M-ma faci sa comit i-indiscretii!

― De unde-o cunosti tu pe Anetta?

― O-o p-pasada, ma! P-pontam si eu d-dama, d-d-da nici servanta nu-i rau! A-a-are crupa, ma!

Danut ridea ca intr-o gradina de zarzavaturi.

― P-piciule, n-o lasa! S-sta bine, ma! P-palatu lui Palla, ba! S-si casa cu chirie!

― Aha!

Tonel ii facu din ochi, dindu-i o sfirla peste burta.

― T-t-trai, 'otule! Atin'te!

Se oprira in fata usei laterale a Ateneului. Intrara din plin soare in umbra de coridor rece. Erau mai multe expozitii, vizitate numai de cite un student cu hainele periate si parul lustruit, neclintit ca un copac scuturat, de grupuri de scolarite inghesuite in tablourile pe care n-aveau voie sa le pipaie, desi culorile erau atragatoare ca ale bomboanelor in bor­canele vitrinei, si de pictorul expozant, fumindu-si britanic luleaua in fata artei proprii si a profanilor calici.

O sala numai, raspindea zvonul de piuituri si fosnet de matasuri ale seratelor dansante. Se indreptara intr-acolo. Intiia impresie era ca nu se invita atita lume intr-o sala atit de mica. Inghesuiala de tramvai ducind publicul la curse, dar eleganta. Predominau femeile. Expozitie de parfumuri mai mult decit de pictura.

Tonel intra salutind publicul cu o bataie de pinteni, ca un sublocotenent de jandarmi venit sa faca o discreta arestare in 'lumea mare'.

Danut ramase la usa, desolidarizindu-se de Tonel. Matasurile vorbeau frantuzeste, intercalind neconte­nitele exclamatii admirative, care alcatuiesc vocabu­larul exclusiv al femeilor in fata picturii. Peretii ardeau de culori orgiace, ca vitralii deschise pe izbucnirea toamnelor sau ca rugul zarii de apus dus in galop de valuri verzi, din orizont in orizont. Se desprindea parca un vint fierbinte din culorile in care aceeasi inima puternica si pasionata batea.

Ochii lui Danut stralucira. Desi era in afara usei, se descoperise. Puterea si fastul mitologic al culorilor il cucerise deodata. Nu amanuntise nici un tablou in parte ― era si greu cu atita forfota de lume ― dar peretii iluminati ii imprejmuisera sufletul ca un virtej, dindu-i un ritm nebun de bacanala. La fel il tulburase muzica lui Wagner.

― Ce idioti!

Apostrofa ii scapase. Violenta singelui dezlantuit prefacuse gindul in vorba. Un superb cap de barbat, usor surit la timple, cu ochi si barba orientala, se intoarse zimbind spre liceanul cu ochi si obraji entu­ziasmati si injurioasa sinceritate pentru vizitatorii expozitiei.

― Iti place, tinere?

― Dumneavoastra sinteti pictorul Alexandru Palla?

― Da, tinere, raspunse pictorul, cercetind capul indraznet al lui Danut.

― Isus i-a dat afara din templu, vorbi Danut emfatic pentru urechile dimprejur, mirindu-se el singur de indrazneala lui.

Fata pictorului se increti de ris.

― Ai douazeci de ani?

Danut dadu din cap energic.

― Esti poet?

― Da.

De la egal la egal.

― Adia! Adia! Enfin

Un val de lume ii desparti.

Danut se dadu la o parte in afara usii. Recunoscuse ochii Adinei, alaturi de obrazul impertinent al Ioanei Palla. Ii rasuna ciudat accentul de triumf copilaresc, cu care pictorul o intimpinase pe Adina. Ii amintise propriul lui accent de demult, cind si pentru el doamna Stephano era: 'Adina! Adina!'

Vra sa zica Ii parea rau. Ar fi vrut sa-l cunoasca pe pictorul Palla, sa-i arate ca el, Danut, merita sa stea in templu, si ca pe toti ceilalti trebuia sa-i dea afara cu biciul.

Bietul om! Si el vedea in Adina ceea ce vazuse Danut! Si ce furtuni va stirni Adina in sufletul unui om in care culorile erau ca hergheliile de cai salbatici in puste

Intilnise, in sfirsit, un om spre care sufletul izbuc­nise cu aplauze si aclamatii, izbutise sa schimbe o vorba cu el ― si iata, Adina Stephano era intre ei. Pacat

Postat linga usa, apleca din nou capul spre sara­banda culorilor. Privirea unui portret asezat in fata usii, la loc de cinste, il facu sa tresara. Ochii Adinei, zimbetul Adinei, tenul de floare de mar, roseata tomnateca a parului, minile incrucisate pe genunchi. Putea sa se intituleze portretul: Fetita care vede si aude ingerii. N-o turburati! Tacere!

― Danut!

Vazu miscarea buzelor si auzi numele nerostit. Incrucisase privirea Adinei prin multime si-si vazuse numele in buzele ei.

Pleca.

Auzi pasi marunti in urma lui, rasunind pe trotuar.

― Danut!

Nu se opri.

― Danut!

Adina era linga el. Il privea mirat si trist. Gifiia. Era imbracata cu un tailleur de catifea neagra, lumi­nat de gulerssul suplu al bluzei de matasa alba. Pe cap, o toca de catifea neagra, cu chenarul ruginiu al suvitelor de par.

― Sarut mina, doamna.

Adina nu-i intinse mina. Un zimbet ii plingea pe fata, inclinindu-i capul.

― Doamna?

― Doamna Stephano, raspunse Danut, cu chipiul in mina.

― Doamna Palla, Danut.

― Aa! N-am stiut. Felicitarile mele, doamna!

Mai multi domni, ajungindu-i din urma, o salutara adinc pe Adina.

― Sarut mina, doamna, se inclina Danut pentru a doua oara, hotarit sa plece.

― Danut hai cu mine, Danut

Vorbea abatut, blind, cu ochii mari si capul aplecat pe o parte de acelasi zimbet.

Danut ridica din umeri. Vintul si soarele ii aprin­deau miscari rotunde in par.

― De ce te temi, Danut? Acopera-te, e soarele prea tare Danut, hai cu mine, putin numai

Pornira alaturi. Taceau amindoi. Ceva trist ii despartea. Pe Calea Victoriei fura intimpinati pas pas de saluturi plecate, la care Adina raspundea distrat, si Danut jenat. O luara la vale, pe strac Sfintul Ionica.

Trecura dincolo de 'Enescu'.

― Vreau sa-ti dau scrisorile tale, Danut

Nu indrazni sa-i spuna iarasi 'sarut mina, doamna', fiindca vazuse tremurul lacrimilor in gene si in glas.

Traversara bulevardul si, pe rind, strazile cunos­cute ale celei dintii iubiri de tinereta aparura lui Danut, aceleasi, fara bataia de inima de atunci.

Se simtea ca la inmormintarea unei rude indife­rente. Tonul 'sarut mina, doamna' il ofensa prin odiosul conventionalism teatral, si alta solutie nu gasea. Nu-i spunea 'Adina', fiindca pentru el nu mai era 'Adina', si era obligat sa fie artificial fata de Adina, care era ― sau parea ― naturala in 'rolul trist'.

Mergeau incet, cu o cadenta agreabila cind te plimbi pe o alee de toamna, rascolind straturile de frunze vestede cu piciorul, dar incomoda cind vrei sa ajungi undeva si sa ispravesti mai repede.

Revazu vitraliul albastru si tablita:

MICHEL STEPHANO

Capitan

din Marina Comerciala

De ce-o mai pastra?

Adina suna. Aparu Aneta, cu un zimbet iscoditor.

Mirosea a pustiu in casa. Mobile impachetate, paie pe jos: dezordinea inceputului de mutare.

Intrara in ietac. Numai ietacul mai continua sa traiasca in cladirea moarta. Staruia inca parfumul Adinei. Intr-un vas erau tufanele. Pe masuta de noapte, intr-un medalion, o fotografie de-a lui Danut in costum de patinaj.

Adina isi scoase toca din cap, se aseza pe marginea patului, il privi pe Danut, apoi incaperea.

Ochii i se umplura de lacrimi.

Deschise buzele, le inchise. Fata-i era palida ca lumina prin care a cazut o pasare ucisa. Se ridica. Umbla in dulap, scoase un cofret de fildes adus din Italia

― Danut aici aici scrisorile tale

Marele suspin al plinsului o cutremura toata, dindu-i o respiratie invalmasita. Lasa cofretul pe un scaun si cazu pe pat plingind cu fata in asternut.

Ochii lui Danut se aburira. Era atit de deznadaj­duit plinsul Adinei si trupul ei zguduit in casa cu trecut impachetat, incit jalea il birui, grea si deodata asupra lui.

Plingeau alaturi amindoi, pe acelasi pat al iubirii lor. Si, ca impotriva unui inghet nemilos, trupurile lor se alipira, cautind adapostul caldurii omenesti. Plingeau strinsi unul in altul, umar linga umar, timpla linga timpla.

Cu ochii inchisi, ca prin somn, Adina cuprinse cu bratele capul lui Danut, cufundindu-si fata in parul lui. Plingea si-l saruta. Bucla cu bucla, suvita cu suvita, il saruta ca pe un cap de mort iubit, imbracindu-i timplele in jilava caldura a buzelor si-a lacrimilor.

Danut isi rasuci capul ingreuiat de o vibratie de intuneric opac. Buzele lui intilnira buzele Adinei, ude, calde, arse. Se sarutara lung, lacomi, flaminzi, ciocnindu-si dintii, muscindu-si buzele, indurerindu-se dind sarutarii tipatul singelui. Bratele se cuprindeau, se inclestau, dezmierdau, dezbracau, smulgeau, che­mau, ademeneau, porunceau, luptau ― flacari aiurite.

― Adina!

― Danut!

Rasunase vechiul gemat.

Zbor nebun deasupra unei prapastii cu virtejuri mohorite si fulgere orbitoare.

― Danut!

Pravalire ranita in prapastii fara fund. Deznadej­dea vertiginoasa a fericirii vertiginoase

Dulce ca o tinguire de vioara in cerul pierdut: 'Danut'

Muti, palizi, devastati, erau unul linga altul, straini ca doi morti in raclele lor.

Isi asezara hainele, tacuti, ca prin intuneric.

Danut tinea ochii in jos.

Se auzi motorul unui automobil. Se oprise la poarta. Rasunara doua semnale ale claxonului.

Aneta se precipita in odaie fara sa bata la usa.

― A venit domnul!

― Bine. Spune-i sa astepte.

Danut isi lua chipiul. Adina il urmarea cu ochii rataciti.

― Danut! Danut! Sa pastrez casa pentru noi?

― Nu.

― Danut ramii, Danut drag

Il apuca de pieptul tunicei, ghemuindu-se in el, cu ochii iluminati ca de un tremur de fulgere.

Se auzeau pasi in curte si voci.

Danut se scutura.

― Scrisorile, Danut

― Arde-le.

Trecu in goana prin sofragerie. Astepta.

Nu mai putea astepta. Iesi afara. Trecu hotarit prin curte, prin fata soferului blazat. Trecu inainte, inainte.

Avea in nari parfumul Adinei, si din haine parca si din miscari i se pulveriza mereu.

― Ce murdarie! Ce murdarie!

Din toate partile soarele, soarele curat subt cerul albastru. Zi limpede si grava de april.

Monica! Monica!

Unde erau marile aripi de lebada cereasca ale in­gerului dragostii lui? Unde? Se inacrisera deodata, flescaite, ca o vulgara frisca.

― Ce murdarie! Doamne, Doamne!

Mergea in goana, cu spinarea aplecata. Un clacson cirii aspru. Intoarse capul, se dadu in laturi. Adina intre Ioana Palla si Alexandru Palla, ca o fetita adusa de la o inmormintare. Amindoi erau aplecati asupra ei. Limuzina trecu.

― Ce murdarie!

Se simtea netrebnic si batrin.

O lua pe bulevard la deal, fara sa vada, fara s-auda mergind, mergind.

― Hei, tinere! Baietas! Numarul 432!

Intoarse capul.

― In ce clasa?

Se apropie, ducind instinctiv mina la chipiu.

― A! Dumneata esti, Deleanu! Bine, Deleanu, ce Dumnezeu, nu esti inca student!

― Ma iertati, domnule director, eram preocupat

― Bine, bine! Tot elev bun?

― Da!

― Buna ziua, Deleanu.

― Va salut, domnule director.

Facu vreo citiva pasi. Se opri. Un zimbet i se inchega pe fata. Bine ca nu-l prinsese fumind pe strada!

Si zimbi, un zimbet la care participau si plaminii.

Slava Domnului! Era inca elevul Dan Deleanu dintr-a opta moderna.



Bucatele pamantului, roman al scriitorului francez André Gide

Deci hoinaream, cu ochii-n pavajul vechi tintiti, / Cind tu, cu soare-n plete, mi-ai aparut in strada, / Si-n seara atunci, rizindu-mi, am zis ca pot s-o vada / Pri­virile-mi pe zina cu coiful de lumina, / Ce, cindva, peste somnu-mi de tinc fara hodina, / Trecea, lasind apururi din miinile-i bogate / Sa ninga roiuri albe de stele-nmiresmate (fr.).

Daca vrei sa ma deplingi (lat.)

Jocul miinilor, jocul raufacatorului! Piei, raule! (Fr.)

Jupin Corbul, pe-o ramura sus, / tinea niste brinza in cioc (fr.) (La Fontaine).

Jupin Vulpoi, de mireasma adus, / cam asa-i tranca­neste cu foc (fr.) (La Fontaine).

Cei absenti n-au niciodata dreptate (fr.).







Politica de confidentialitate







creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.