Creeaza.com - informatii profesionale despre
Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice



Acasa » referate » literatura romana
IDILA POST-IDILICA - Intertextul ironic si nostalgic in Compunere cu paralele inegale de Gheorghe Craciun

IDILA POST-IDILICA - Intertextul ironic si nostalgic in Compunere cu paralele inegale de Gheorghe Craciun





IDILA POST-IDILICA

(Intertextul ironic si nostalgic

in Compunere cu paralele inegale de GheorgheCraciun)

Compozitia[1] autoreferentiala a lui Gheorghe Craciun propune o intertextualitate complicata si neasteptata cu romanul bucolic al lui Longos[2], (Daphnis si Chloe), care e referinta constanta intr-un dosar bogat de hipertexte, paratexte, metatexte, avantexte (bruioane, jurnale, scrisori si alte “documente” poietice, toate contrafacute bineinteles), destinate sa compuna un angrenaj, o masinarie textualista in care textul ajunge sa substituie viata. Compunerea  e o tipica metafictiune postmoderna si in acelasi timp o parodie subtila, benigna si (paradoxal) - respectuoasa la adresa idilei exemplare care este Daphnis si Chloe, invocat ca un fel de solutie soteriologica, taumaturgica, la criza de sensibilitate a unei epoci cinice si desensibilizate.

            Ponderea detinuta de modelul lui Longos in acest metaroman de altfel saturat de referinte si ecouri este confirmata chiar de paratext, in speta motto-ul imprumutat lui Longos:”Iar noua ajuta-ne zeul sa scriem iubirile altora cu gandul senin.” Identificam de asemenea o „punere in abis” metaromanesca, cu functia de a exhiba si  explicita strategia intertextuala asumata :”Citit astazi, cu mare placere, dar si cu o continua, vaga, inexplicabila nemultumire, Dafnis si Chloe, unul din primele romane grecesti, o pastorala in proza. De ce placere? Pentru ca idilismul scrierii m-a incantat pur si simplu. Ce soc pentru asteptarile mele de om modern! Iata un roman de dragoste de care am avea si noi, cei de astazi, urgenta nevoie. Prea multe convulsii, prea multe neimpliniri, prea multa suferinta in iubirea contemporanilor mei!(din acest punct de vedere, problemele sunt cam aceleasi si in carti si in viata). Unde e atat de necesara utopie erotica? Sa mai fim si idealisti in cand in cand! De ce nemultumire, totusi? Pentru ca eu sunt un cititor iremediabil deformat si, in raport cu proza veacului nostru, scrierea lui Longos (care a trait prin secolele II sau III chiar in insula Lesbos, unde se petrece actiunea-nu se cunoaste nimic precis) pare o schema destul de abstracta, cu unele detalii abia indicate, pentru o constructie ulterioara. Toata lumea stie ca idila presupune drept cadru natura, dar in acest roman natura e, paradoxal, prea putin prezenta. Lipsesc adjectivele, accentele particulare, lipseste esentialul: perceptia. Daca ar scrie cineva o parafraza la textul lui Longos (si, in fond, de ce n-as incerca eu acest joc cat se poate de agreabil?) ar trebui sa aiba in vedere un adevar de multa vreme stiut: iubirea transforma lumea din jur, simturile devin mai proaspete, senzatiile mai violente, reprezentarile mai vii. Lumea celui care iubeste are alta culoare, alte dimensiuni decat lumea omului obisnuit.'[3].

 Se desprind mai multe idei sau aspecte importante din acest pasaj:

- mai intai, receptarea ambivalenta a modelului lui Longos, intr-un amestec de placere si difuza nemultumire, ambivalenta care motiveaza, credem, integrarea Compunerii cu paralele inegale in tipul intertextual al parodiei respectuoase[4], marcata de un accent prin excelenta paradoxal deci ambivalent (in speta o mixtura inextricabila de nostalgie si ironie). Impulsul de a corecta, de a completa hipotextul, considerat imperfect, nefinisat, masoara distanta de la pastisa la parodie.

- Sesizam apoi ironia tongue-in-cheek din prima parte a comentariului si exaltarea simulata cu care ni se propune o “utopie erotica” si revirimentul idealismului ca filosofie de viata.

- In al treilea rand se observa constientizarea idilismului ca o categorie estetica si un mod de reprezentare, ca si reducerea acestuia la doua invariante:natura si eros-ul. De altfel termenul de idila are, dupa cum se stie, in limbajul comun, si acceptia de poveste de dragoste, de romance cum spun englezii.

- Urmatorul aspect este evidenta auto-situare istorica intr-o continuitate cultural-literara, intertextuala in ultima instanta si perceperea lecturii (primum movens al re-scrierii) ca o categorie istorica, contextual dependenta:”eu sunt un cititor iremediabil deformat”

- In sfarsit, continutul reprosului pe care naratorul i-l face lui Longos este o afirmare implicita a propriei poetici: apetenta pentru senzorialitatea infinitezimal descrisa si pentru captarea aspectelor transfigurate, “vizionare” ale realitatii sunt trasaturi distinctive ale scriiturii lui Gheorghe Craciun, compensand “deficientele” esteticii lui Longos.

            Pasiunea cu care naratorul se dedica explorarii senzatiilor si poetica sinestezica pe care o creeaza ar putea fi de asemenea o compensatie pentru sterilitatea si ariditatea inevitabila la care conduce jocul excesiv si gratuit cu formele si codurile textuale: “Abia incepuse sa ploua si ierburile risipeau in aer caldura lor intunecoasa, greoaie. Fulgere iuti, ramificate in paienjenisuri verzui, aprindeau in rastimpuri fumul lanos, murdar al norilor. Urmau tunete mari, ropotitoare, prelungi, serpuind peste cer ca o carare pierduta. ()sufletul lui Dafnis se prefacea intr-un suvoi clocotitor de dorinte si melancolie. Intr-o navala rosie si amara ce ar fi rupt zagazurile carnii, linistea infiorata a epidermei, ca sa izbucneasca afara, in aerul adormit, daramand peretii colibei si imbracand argintul salbatic al vantului invartejit intre gardurile de maracini si nuiele. Apoi o singura, vijelioasa si pustiitoare curgere de rau indragostit spre casa Cloei”[5]. Hipertextul neo-pastoral configureaza asadar o poetica a senzorialitatii si a corporalitatii. Gh. Craciun a avut de altfel si interventii teoretice in directia integrarii imaginarului somatic in producerea textualista a romanescului. Criticii au sesizat aceasta dominanta a esteticii prozatorului, recunoscand-o ca pe o autentica inovatie. „Printr-un fel de reductie fenomenologica, trupul devine masura ultima a lumii, simturile devin instanta suprema, fiziologia poate fi filosofie. Lumea tinde sa fie adusa la acest model: materialitatea, concretetea nu sunt epifenomene si aparente, ci devin esente incarnate. Transcendenta nu este evacuata din acest tablou, insa ea se refugiaza in carne”, observa Adrian Otoiu[6]). Iar Carmen Musat situeaza aceasta trasatura in contextul reorientarii mai generale, in postmodernitate, spre imaginarul corpului: „Problematica trupului, intens dezbatuta in ultimul deceniu in studiile de orientare feminista si in paginile unor teoreticieni occidentali redutabili, de factura Juliei Kristeva sau Jacques Derrida, este explorata la noi de Gheorghe Craciun intr-o serie de articole teoretice si isi gaseste in volumele lui – Compunere cu paralele inegale si Frumoasa fara corp – o substantiala expresie narativa. O pregnanta constiinta a bipolaritatii spirit / trup ii permite lui Gh. Craciun sa repuna in discutie raportul mediat dintre literatura si corporalitate. Factorul mediator este esteticul, definit etimologic ca recurs la senzatie, perceptie, imagine ()”[7]

Interventia metatextuala cu valoare de 'mise en abyme' trebuie corelata, retrospectiv dar si progresiv, (oglindirea diegetica explicativa fiind plasata, strategic, pe la jumatatea romanului) , cu celelalte trimiteri, ample, la hipotextul lui Longos, care este supus aici unui „tratament” extrem de sofisticat: de fapt, capitolele II,VI, XI si XV (ultimul) sunt toate intitulate Epura pentru Longos si “numerotate”, in paranteza, cu primele patru litere ale alfabetului grecesc:α,β,γ,δ. Fiecare din cele patru capitole-pastisa e precedat de un extras doct dintr-o lucrare de istorie cu referire la contextul istoric in care Longos isi scrie idila (context violent, cu imparati scelerati si criminali, cu razboaie si orori). Primul e un citat din Roma si destinul ei de Raymond Bloch si Jean Cousin. Al doilea e un citat din scriitorul satiric Lucian din Samosata, alt scriitor de limba greaca din secolul al doilea, traitor in Imperiul Roman, si face parte din 'dialogul' parodic Nigrinos sau despre cum trebuie sa fie un filosof. Al treilea pre-text e un fragment din Historia augusta despre Apucaturile si petrecerile desantate ale imparatului Heliogabal, (in Proza narativa latina) in timp ce ultima epura e prefatata de o poezie a poetului grec modern Constantin P. Kavafis, Asteptandu-i pe barbari.

Termenul de epura, utilizat de autor in legatura cu propriile exercitii intertextuale, care incearca, se pare, sa edifice un univers amoros al evaziunii, o „utopie erotica” intr-o epoca post-idilica, ar putea concura cu celelalte denominari tipologice lansate de teoreticienii intertextualitatii: (inter)textele sunt, la un prim nivel, mimetice, pastise superioare ale discursului lirico-epic idilic-pastoral, mai degraba potentari decat purificari ale acestuia. In acceptie tehnica, epura desemneaza de fapt reprezentarea la scara a unui obiect prin procedee geometrice sau desen realizat dupa o schita. Intr-un articol despre Gheorghe Craciun din numarul din Euresis dedicat postmodernismului, Marian Papahagi caracterizeaza transformarea intertextuala operata de prozator ca o intensificare stilistica. Gh. Craciun recompune si reinventeaza, observa criticul, “intriga antica intr-un efort de “congenialitate” remarcabila prin calitatea literara a limbajului, prin perfectiunea cu care mimeaza atmosfera bucolica recompusa printr-un filtraj imprumutat tuturor modelelor posibile, de la Vergilius la Poliziano sau la poezia neo-clasica. Detasate poate dintr-un caiet de “pastiches et mélanges” care ii apartine, aceste momente narative simbolizeaza intr-o maniera edificatoare regimul intertextual in care se complace Gheorghe Craciun (un mare numar de scriitori romani, de la Camil Petrescu si Anton Holban la Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Geo Bogza, Costache Olareanu, Tudor Topa si Mircea Nedelciu sunt de asemenea mentionati ca pentru a oferi un cadru de referinte posibile)”[8]. Epurele nu ofera pur si simplu o modelare la scara a idilismului, ci augmenteaza, “aprofundeaza” atmosfera eteric-senzoriala, sublimat-senzuala a romanului lui Longos.

 In conformitate cu „nemultumirea” marturisita de narator in pasajul citat, rescrierea „epurata” e o apropriere a textului-sursa care presupune si o amendare-ajustare a acestui hipotext capabila sa-i compenseze caracterul de schema abstracta. Dar pentru ca aceste detalii sunt „abia indicate” „pentru o constructie ulterioara”, rezulta ca pastorala lui Longos ii apare emulului de peste veacuri cumva neterminata, abia schitata, invitand de-a dreptul la (re)constructia ulterioara, la rescriere. La multe veacuri distanta, Gheorghe Craciun se angajeaza cu naturalete sa “colaboreze” cu parintele romanului bucolic si sentimental pentru a atinge un fel de climax al idilismului (sau poate chiar eidos-ul platonic, paradigma acestuia) la care nici Longos nu a avut acces. (Chiar daca pentru epoca demitizata a modernitatii acest romant conoteaza candoare, puritate sau naivitate, reasezandu-l in contextul sau originar, observam ca „prospetimea” e aparenta: Daphnis si Chloe e pentru multi exegeti produsul unei culturi „obosite”, decadente, o opera si originala dar si conventionala si dependenta de nenumarate referinte si ecouri; un roman schematic si in sensul ca se conformeaza unei scheme, recurgand la strategii previzibile).

Parafraza este, alaturi de epura, un alt termen prin care naratorul-protagonist isi auto-califica intreprinderea hipertextuala, perceputa ca un „joc deosebit de agreabil”. Dar para-fraza poate fi la fel de bine citita ca para-ode, parodie respectuoasa la textul atat de incantator-desuet al prozatorului grec. Se pune insa intrebarea: „parafraza” se confunda in cele din urma cu setul de „epure” care puncteaza, (servindu-i in acelasi timp drept contrapunct), aparent arbitrar, naratiunea propriu-zisa, situata intr-un decor contemporan romanesc (anii 70-80) si saturata de artificii postmoderne? Sau poate e reprezentata chiar de naratiunea - cadru, care infatiseaza o lume deziluzionata, plina de „convulsii”, complicatii si rafinamente si atat de departe de seninatatea lumii bucolice; o lume in care cuplurile mai degraba se destrama, si care reprezinta reversul perfect al pre-textului idilic. Titlurile capitolelor care incadreaza epurele sunt semnificative pentru ca ilustreaza o poetica romanesca situata si ea la antipodul presupozitiilor si termenilor fundamentali ai idilismului: Alte copii legalizate, O oglinda purtata de-a lungul unui drum (metonimie a realismului de formula stendhaliana), O suta optzeci de minute. Criticul Adrian Otoiu gloseaza pe marginea semnificatiilor parafrazei , afirmand ca nu poate fi vorba pur si simplu de un “text alternativ construit paralel cu textul lui Longos.” Para din para-fraza nu ar trebui citit doar ca insemnand alaturi de, ci, asa cum propunea Hillis Miller urmat de Valentine Cunningham in The Logics of Para (1994)- ar trebui coroborat cu sensul dincolo de. “Parafraza lui Craciun, observa Otoiu, e lipsita de umilinta copistului, ambitia lui merge mai departe, el vrea sa extinda textul grec dincolo de limitarile originalului. Ambitia lui e sa alcatuiasca o copie care sa fie mai autentica decat originalul. Rescrierea lui Craciun vrea sa modeleze o pastorala mai aproape de idealul de pastorala decat originalul.() Deconstructia polemica a pastoralei clasice este cea a unui dezamagit de excesul ei de detalii factuale, care doar circumscriu iubirea fara a o defini insa. Gheorghe Craciun crede ca pastorala lui Longos, arhetipul recunoscut al tuturor pastoralelor, era deja insuficient de pastorala. Si atunci o scoate din materialismul economiei agrare si o repune in concretetea naturii. Cu alte cuvinte, lucrand in spiritul ei, el pastoralizeaza pastorala.”[9] Principiul deviatiei innoitoare de la textul-origine, “revizitat” in spiritul “deconstructiei polemice” concorda cu definitia parodiei reverentioase, chiar daca  aceasta nu este neaparat premisa interpretarii din Trafic de frontiera. Formula rescrierii bucolice propuse de Gheorghe Craciun este atat de particulara, de insolita incat Adrian Otoiu crede ca nu poate fi asimilata nici uneia din speciile intertextuale cunoscute, inclusiv parodia: “Rezultatul va fi un récrit ce nu ia nici una din formele tipice ale reciclarii postmoderne: nici codul duplicitar replicativ-ironic al parodiei, nici forma neironica, dar destructuranta a pastisei. Fascinat de acest text arhetipal, autorul nu poate sa nu-i observe si impuritatile si, fara a dori sa se detaseze de acest model, el cauta sa-i sporeasca latentele de expresivitate.”[10]

Gheorghe Craciun foloseste termenul de pastorala cu referire la obiectul exercitiilor sale de transformare intertextuala. Romanul lui Longos a ramas in istoria literaturii universale ca prototip al romanului bucolic (etimologia trimite la bucolos = pastor) care profita la randul lui de traditia semifolclorica stilizata in Idilele siracuzanului (dar alexandrinului prin optiune stilistica) Teocrit.(Idila are etimologia in eidyllion = mic tablou) Acestea din urma au fost, dupa cum se stie, modelul Bucolicelor lui Vergilius, numite in traditia neo-clasica si Ecloge (literal, “poezii alese”, dar termenul isi va neutraliza acest sens pentru a deveni sinonim cu cel de pastorale sau bucolice). Sa nu uitam nici berjeriile frantuzesti, nici Arcadia din Settecento-ul italian (luandu-si numele de le localizarea privilegiata, reala si totusi transfigurata a acestor forme literare) pentru a avea un tablou aproape complet al notiunilor inrudite si aproape intersanjabile care delimiteaza un mod de reprezentare literar-artistica[11] (si un imaginar) cu o evolutie fascinanta, dar si cu o reputatie timpurie de artificialitate si escapism..

Virgil Nemoianu a dedicat chiar un studiu metamorfozelor acestui model literar: Micro-Armonia[12], in care circumscrie, cu ireprosabila rigoare teoretica, functionarea idilei ca model si diseminarea ei in literaturile engleza, germana si franceza. Originalitatea studiului lui Nemoianu in comparatie cu alte analize anterioare ale fenomenului rezida in distinctia operata aici intre pastorala ca gen si idila ca model (pattern) sau topos largit (extended topos). Termenul de topos este folosit in acceptia pe care i-a dat-o Ernst Robert Curtius[13]. Capitolul I, numit Circumscrierea idilei. Teorii despre idila se deschide cu definitia pe care Jean Paul o dadea idilei ca “descriere epica a fericirii totale intr-un univers inchis.”[14] Asemanator, Schiller vorbea despre “o reprezentare poetica a unei umanitati inocente si fericite”, o reprezentare a omului “in stare de inocentaarmonie si impacare cu sine insusi si cu lumea din afara.”[15] Interesul lui Nemoianu se fixeaza asupra idilei societale, definita ca “un microcosmos compact, in mare masura izolat de vasta lume din afara, interferenta lor tulburand calmul initial. Este o versiune idealizata a unei realitati “ideale”, croita dupa dimensiuni umane, o radiografie completa a lumii (o sectiune transversala prin realitate, la toate nivelurile sale ontologice), avand o coerenta interna si o anumita uniformitate a mediului fizic, a tipurilor de sentimente, a structurii sociale si a premiselor intelectuale. Este o societate sigura si protejata (), in stransa legatura cu natura-fara a i se subordona sau a se identifica cu ea -, urmarindu-i doar ritmurile, la scara umana.”[16]. Incercand sa fixeze genul proxim al idilei societale ca model, Nemoianu evoca seria “obiectelor inexistente” a lui Meinong, lumea valorilor lui Scheler, “topos-ul extins”, dar admite si ca idila societala poate fi o varianta a acelui locus amoenus (loc al desfatarii) sau hortus conclusus (gradina imprejmuita), conventii consacrate ale codului idilic. In fine, modelul idilic trebuie inteles, conform lui Virgil Nemoianu, ca un “construct estetic, folosit in mod constient intr-un scop sau altul, in functie de preferintele autorilor, o organizare inghetata, atat de bine cunoscuta, incat orice referire sau aluzie la una din partile sale trimite imediat la intreg.”[17].

Analiza lui Virgil Nemoianu se aplica la o fenomenologie idilica europeana circumscrisa secolelor XVII-XVIII care reformulase deja, prin intertextualitate, codul bucolic-idilic asa cum fusese acesta conturat in arhetipurile textuale greco-latine. Privind insa in ansamblu, in diacronia literara, seria intertextuala neintrerupta, de la Teocrit si romanul elenistic pana la ipostazele mai recente ale acestui mod literar, putem incerca sa decelam o gramatica idilica, constituita din acele repere si acei parametri care pot fi considerati transistorici sau recurenti. Aceste invariante instituie idilismul ca un cod sau o codificare autonoma. Idilismul creeaza asadar o “lume posibila” (sau mai bine zis imposibila), o lume fictionala, un cronotop, cu termenul celebru al lui Mihail Bahtin[18]. Dar acest continuum spatio-temporal nu este un analogon al lumii “reale”, ci o alternativa la aceasta lume contingenta  si deceptionanta, fireste), asadar un fel de a patra dimensiune, ca in fizica post-newtoniana, o lume a visului si o lume mitica in acelasi timp. Pentru ca in modul de reprezentare idilic au fost de la inceput implicate o serie de mitologeme prestigioase, dintre care cel mai evident este aurea aetas: Arcadia idealizata a bucolismului sau idilismului este un no man’s land asemanator Campiilor Elizee sau Insulelor Fericitilor din eschatologia greaca. Timpul Arcadiei este un timp suspendat, un illud tempus mitic, iar anotimpul specific, o eterna primavara. Activitatea preferata - cantatul din nai sau agon-ul poetic ca in Bucolicele lui Vergilius, (propriu-zis o non-activitate, o forma de otium, de tihna contemplativa), dar si mai mult, intocmai ca la Longos sau Gheorghe Craciun, erosul. Astfel, codificarea idilica invedereaza o gramatica a arhetipurilor in sens jungian: locus amoenus este o structura arhetipala care emerge din inconstientul sau subconstientul colectiv ca o reprezentare de tip paradisiac.

Ratiunea distantarii ironice (conditie constitutiva parodiei) este expusa tot de naratorul - protagonist in continuarea insemnarilor recitite in sala de asteptare (capitolul O suta optzeci de minute) :'Observ in romanul lui Longos ceea ce as numi un viciu de mentalitate (deh, limitele epocii si ale conventiilor literare in vigoare ! si noi suferim de ele, fara discutie!): Dafnis si Chloe sunt doi copii gasiti, crescuti de doi pastori sclavi: In finalul textului, ei isi descopera adevaratii parinti-aristocrati foarte bogati-si isi schimba definitiv conditia sociala, fericirea lor fiind dubla: s-au casatorit si si-au vazut astfel iubirea implinita, dar au intrat si intr-o lume care le ofera totul. Ei, nici chiar asa! Prea se verifica aici teza caracterului de clasa al literaturii! Si totusi, ce aparitie bizara, prin inocenta si seninatatea ei, trebuie sa fi fost aceasta scriere intr-o perioada de decadere a Imperiului roman, in care coruptia, crima, abuzul, desfraul puteau parea foarte firesti: Are dreptate traducatorul, Petru Cretia sa-l numeasca pe Longos poet, iar romanul lui, o 'carte de seara'( decembrie, 28) .'[19]

            Este o caracterizare care intuieste perfect functia sociologica a romanului bucolic in contextul aparitiei sale: toposul idilic, ca si toposul romanului sentimental si de aventuri (Aventurile Anthiei si ale lui Abrocomes, Aventurile Leukippei si ale lui Cleitophon¸ Chaireas si Callirhoe, Theagene si Haricleea etc.), acestea din urma construite pe o 'reteta' eficienta, indeplineau in primul rand o functie de deconectare si compensare a frustrarilor existentiale, mizand pe identificarea totala a cititorului  cu protagonistii, intocmai ca literatura de consum (sau Trivialliteratur) a zilelor noastre. Naratorul realizeaza in pasajul citat chiar o „formalizare! ad-hoc a romanului bucolic, bazat pe o structura elementara recurenta (preluata din comedia noua elenistica): motivul copiilor gasiti, al probelor si incercarilor succesive, recunoasterea finala (anagnorisis) , conditie a happy-end-ului. Aceasta “telenovela” sui-generis a antichitatii miza pe un bovarism social evident: dorinta publicului mediu de a trai, chiar daca temporar, fantasmatic si prin procura, euforia de a face parte din clasa bogata si influenta.[20] Gheorghe Craciun incearca sa abstraga determinatiile sociale, economice si istorice ale pastoralei, concentrandu-se asupra poeziei senzatiilor si a starilor indicibile, configurand un fel de metafizica a erosului in care nu ne-am mai fi asteptat ca un prozator auto-declarat textualist si postmodernist sa creada inca. Adrian Otoiu crede ca epura trebuie inteleasa ca un fel de dezistoricizare, sau, am putea spune, o reductie fenomenologica, o “punere in paranteza” a impurelor realitati sociologice pe care romanul lui Longos nu le contesta: ”In acest sens trebuie sa intelegem, cred, termenul “epura” din titlul celor patru secvente grecesti. Un obiect pus in epura este detasat de contextul sau si infatisat in cele mai favorabile proiectii, adica exact ceea ce face Craciun cand dezistoricizeaza pastorala. O falsa etimologie ar mai sugera totodata ca epura este rezultatul unei epurari, asa cum este cea care aici decontextualizeaza iubirea.”[21]

             Dafnis si Chloe nu e doar produsul simptomatic si in acelasi timp arché - ul unei 'industrii' romanesti avant la lettre (fiind de altfel mult mai „pura” structural si mai putin stridenta decat „melodramele” propriu-zise) , ci, asa cum sugereaza comentariul intratextual al naratorului, si o modalitate de a „rezista” estetic intr-un timp ostil, absolut similar, in descrierea lui sumara, epocii in care Gheorghe Craciun isi scrie versiunea moderna (anti-idilica?) a 'poematicului' roman al lui Longos : o epoca de „decadere”, in care coruptia, crima, abuzul treceau drept comportamente firesti. Lipseste o componenta a acestui tablou, foarte reala si la fel de prezenta in cele doua epoci deopotriva totalitare: e vorba de cenzura. Alexandrinismul, caruia Daphnis si Chloe ii datoreaza pretiozitatea manierista, este o formula artistica total depolitizata si evazionista care se afirma in epoca elenistica, posterioara democratiei ateniene, si coincidenta cu monarhiile absolute de tip oriental (satrapii) ale diadohilor lui Alexandru Macedon. Iar cenzura comunista nu putea fi decat satisfacuta de optiunea scriitorului pentru un subiect inofensiv si pentru jocurile intertextuale gratuite ale postmodernismului. Evaziunea nostalgica si fantasmatica ar putea fi la antipodul oricarei dorite subversivitati, daca ironia nu ar fi aproape la fel de pregnanta ca si omagiul presupus de palimpsest.

Desi sunt in mod incontestabil utile pentru intelegerea strategiei intertextuale a Compunerii cu paralele inegale, declaratiile citate ale lui Vlad Stefan, protagonistul-narator, trebuie citite prin urmare cum grano salis; de altfel, ironia nici nu incearca sa se disimuleze in unele sintagme sau pasaje. Tot ironic trebuie citita si invocarea uneia dintre liniile de forta ale sociologismului vulgar, „teza caracterului de clasa a literaturii” , care s-ar „verifica” pe deplin in romanul lui Longos. Contractul cu cititorul (acela deformat de dogma si dator sa legitimeze autoritatea) este mereu prezent in sub-textul romanelor epocii si genereaza, bineinteles, tensiuni la nivelul scriiturii. Dar tocmai aceasta prezenta fantomatica dispusa sa „supravegheze si sa pedepseasca” este probabil aceea care il determina pe narator sa refuze solutia facila dar anacronica a pastisei senine, corespondentul aparitiei, bizara prin inocenta si seninatatea ei, cu care Longos raspundea presiunii istoriei. Caci daca exista o „calitate” pe care prozatorul postmodernist nu si-o revendica, aceasta este tocmai inocenta. Iar daca acest prozator mai scrie si in Romania in plina belle époque ceausista, inocenta ii e cu atat mai straina (cand nu e simulata, deci o impostura ). Desigur, e vorba aici de nivele diferite ale inocentei: estetica sau culturala pe de o parte, politica sau ideologica pe de alta. Cel putin in intentie, romanul lui Gh. Craciun nu va fi pur si simplu literatura de evaziune, respingand „viciul de mentalitate” de care se facea vinovat predecesorul sau din secolul al II-lea, chiar daca tema (erotismul) este aparent inocenta si neutra politic.

Desi profund sentimentala si monocorda, estetica idilica poate prezenta, in evolutia ei istorica, anumite elemente de auto-subminare si, asa cum argumenteaza Virgil Nemoianu, nu e incompatibila chiar cu ironia; “alte lumi devin la fel de posibile, iar realitatea poate contrazice idealul de perfectiune. Aici intervine, desigur, trasatura ironica, inevitabila daca Natura ca intreg si toate creaturile sale sunt corupte.”[22] Exista doua dictiuni, doua retorici sau modus-uri principale in romanul lui Gheorghe Craciun, divergente prin natura lor, si care in mod deliberat nu fuzioneaza, decat poate din punctul de vedere al cititorului care strabate, macroscopic, intregul esafodaj arhitectural al Compunerii: modul mimetic, realist al idilelor esuate, si modul idilic, idealist, al pastisei discret, subtil ironice la Daphnis si Chloe. Esecurile amoroase ale psihologului Laurian Contescu sau Teohar Maximov sunt anti-texte sau transcodari ironice ale idilei arcadice “epurate” de naratorul intern. Dar oare cititorul Compunerii se identifica mai mult cu protagonistii idilei decorative din Epure decat cu tribulatiile deceptionante, putin vulgare, indicand o iremediabila dezabuzare si dezafectivizare, ale tinerilor contemporani? Sau poate ca un text atat de “pluralist”, articulat pe multe niveluri cum este romanul analizat aici admite mai multe tipuri de identificare-distantare, in functie si de variatiile si fluctuatiile empatiei / ironiei naratorului in raport cu propriile personaje. Daca parodia complice a lui Gheorghe Craciun implica si un fel de arheologie a discursului amoros, aceasta nu face decat sa confirme ca miturile iubirii sunt cultural-specifice si “evolueaza” in functie de Weltanschauung-ul fiecarei epoci, de reprezentarile asupra psihologiei general-umane si de habitudinile estetice.

            In continuare, nota de jurnal mai cuprinde o indicatie de „laborator”:”Am scos din biblioteca toate cartile vechilor greci sau referitoare la ei. Rescrierea romanului lui Longos s-ar putea indeparta mult de textul originar, dar ea ar trebui sa foloseasca, ca pe niste caramizi vechi intr-un zid nou, si propozitii, fragmente din traducerea lui Petru Cretia. Am recitit pasajele ramase din Empedocle si am retinut trei: despre Iubire - Discordie, despre viata oamenilor si despre respiratie. De avut in vedere, de asemenea, Imnurile orfice, fragmente din Aristofan, Sofocle, Mimnerm, Alcman si altii (citind, le-am subliniat pe carte cu creionul). Citari, usor adaptate in spiritul textului meu, integrare discreta, unde se poate, in pasta povestirii: Ah, voi vanatori de plagiate, iata ocazia! ()'[23]Gasim aici o definitie posibila a ceea ce am decis sa intelegem prin parodie reverentioasa sau chiar parodie in general, in acceptia generoasa a Lindei Hutcheon (repetitie cu diferenta)[24]: aceasta ar putea fi, in conformitate cu Gh.Craciun, cel putin teoretic, un tip de rescriere care se indeparteaza destul de mult de textul originar si totusi ramane destul de apropiata de acesta, integrand discret textul de transformat in propriul hipertext. Dar promisiunea acestei integrari nu este respectata, epurele pseudo-idilice ramanand in mod deliberat autonome, izolate de restul prozelor care compun romanul. Provocarea lansata criticilor obtuzi („vanatori de plagiate”), nepregatiti sa accepte noua conditie de palimpsest a literaturii, releva din nou constientizarea tensiunilor pe care le provoaca in text presiunea unui anumit orizont de asteptare.

Prezenta citatelor din Valéry, in imediata succesiune a pasajului analizat nu e nici ea fortuita, constituind, in nuce, credo-ul poetic/poietic al generatiei „textualiste”: - literatura nu se nutreste din referent sau din „teme”, ci din ea insasi, din propria ei urgenta si necesitate; „autorul” nu e o entitate omogena ci un joc al identitatilor livresti; semnificantul si codul literaturii sunt cel putin la fel de importante ca mesajul sau ideea operei si literatura e in primul rand limbaj.”12 ianuarie. Valéry:”Literatura e plina de oameni care de fapt nu stiu ce sa spuna, dar resimt cu putere nevoia de a scrie”. /”Orice opera este opera mai multor lucruri decat a unui autor”./„De altfel, privind lucrurile de la oarecare inaltime, nu putem oare sa consideram limbajul insusi drept capodopera capodoperelor literare, de vreme ce intreaga creatie de acest ordin se reduce la combinarea fortelor unui vocabular dat,conform unei forme instituite odata pentru totdeauna?'[25]

Deopotriva cu relatia intertextuala explicita, transparenta si problematizata chiar de personajul Vlad Stefan, Compunerea implica si transformari si remanieri textuale mai subtile, mai inaparente. De fapt, intreg codul bucolic este vizat si metamorfozat, in efigie, dupa cat am vazut, prin Dafnis si Chloe, dar si printr-o retea aluziva mai larga si complexa. Chiar prima pagina din primul capitol, Alte copii legalizate, propune o pastisa subtil ironica a unei reverii de pace idilica domestica in care intra si toate acele elemente legate de fertilitate si sarbatorirea vietii pe care Bahtin le gasea exemplare pentru cronotopul idilic[26] (Probleme de literatura si estetica), inclusiv „painea cu unt” oferita copiilor de Lotte in Suferintele tanarului Werther: ”Sa fie vesela, imbujorata, nerabdatoare si sa navaleasca topaind in bucatarie. O clipa sa o poti vedea asa: vaporoasa, usoara, incremenita in aer. Vai, Tea, dar esti transpirata! sa se ingrijoreze Luiza. Mami, vreau o paine cu unt! sa respire ea repede, surazatoare, aplecandu-se brusc sa te sarute pe obraz, servus, tati!.[27]     Cronotopul idilei familiale, care a influentat si romanul generatiilor, a fost descris in amanunt de Bahtin: “Pentru idila este tipica vecinatatea dintre bucate si copii (chiar in Werther - tabloul hranirii copiilor de catre Lotte); aceasta vecinatate este strabatuta de ideea cresterii si innoirii vietii. In idila, copiii constituie adesea sublimarea actului sexual si al conceptiei, in legatura cu cresterea, innoirea vietii, cu moartea (copiii si batranul, jocul copiilor pe mormant etc.) Insemnatatea si rolul imaginilor copiilor in idilele de acest tip sunt extrem de mari.”[28] Dar disonanta si dizarmonia isi fac foarte de timpuriu aparitia in aceasta armonie ambigua, tulburand atmosfera de comuniune idilica si coincid de fapt cu ocurenta temei scriiturii, a creativitatii: „Lucrurile au devenit insuportabil de materiale, de consistente, de grele. Culoarea albastrie a tapetului pare rupta din cerul unei zile senine. Nu sunt acasa pentru nimeni, Liz! sa strigi. Apoi sa te arunci pe divanul ingust, pe cuvertura ca un camp de papadie. Frumos, domnu’ se culca si sexul slab munceste! (), dar tu sa faci pe surdul. Iar mai tarziu sa o auzi fluierand baieteste, trantind demonstrativ cateva oale si cratiti.'[29] Natura ca ingredient obligatoriu al cronotopului idilic este aici trucata, falsa, o iluzie: tapetul pare rupt din cerul unei zile senine iar divanul e ca un camp de papadie. Anxietatea, desi temperata, surdinizata contrazice serenitatea promisa de atmosfera idilica. Un alt aspect care rezulta din acest fragment este distributia riguroasa a rolurilor in cuplu, absolut traditionala si conservatoare: femeia e corp, natura (e materna, hranitoare), barbatul e spirit, torturat de textul pe care e sigur ca nu-l va scrie niciodata. Narcisismul, chiar umbrit de auto-ironie, este trasatura lui emblematica si trece drept sursa prin excelenta a creativitatii:”dar tu erai un artist, un scriitor, un demiurg ()”.[30] Ne-contestarea stereotipiilor de gen se pastreaza ca o constanta pe toata intinderea romanului (vezi si modul condescendent in care e descrisa „drama” Lianei, „sarmana dascalita”, in capitolul Viata e vis :”Domnisoara Liana, frumoasa si severa profesoara nu era totusi o femeie obisnuita. Isi traia clipele cu frenezie, se mistuia in melancolii apatice, in nostalgii mediteraneene, in bucurii marunte, dureroase prin opozitia continutului lor la dorinta unei cat de aproximative verbalizari”.[31] Liana nu poate sa scrie, dar nu precum Vlad Stefan, din pricina unui blocaj pasager, ci din cauza conditiei ei ontologice, a statutului ei de femeie (fatalmente bovarica). Revenind la problematica naturii ca parte a universului bucolic-idilic, a carei apropriere pare sa fie un ideal irealizabil si un tabu pentru omul post-idilic, se cuvine sa nuantam lucrurile, precizand ca nici in idila canonica natura nu era cu adevarat naturala, ci deja stilizata si epurata, spiritualizata, deci un artefact. In plus, Virgil Nemoianu subliniaza ca “lumea idilica nu accepta nici macar “natura ca natura”, daca nu este in vreun fel, in legatura cu omul sau macar impregnata de prezenta sa-in rest, totul este salbaticie, non-natura, negare, haos.”[32] 

Parodia poate fi uneori si un efect al montajului narativ, al dispunerii sintagmatice contrastante; astfel, o intens poematica Epura pentru Longos precede capitolul III, Hello, my friend , care debuteaza astfel:”Marea era  albastra, cafenie, vanata ca intr-o carte. Ca intr-o pagina de carte in care marea mai fusese descrisa o data.”[33] E un incipit care determina resemantizarea si reinvestirea capitolului anterior, a carui naivitate se dovedeste doar simulata sau utopica, proiectata. Genul acesta de  candoare reconstituita, recuperata, non-spontana, de grad secund, (frizand dulcegaria), e mai aproape de Paul si Virginia a lui Bernardin de Saint Pierre (un Saint Pierre postmodern, e adevarat), decat de Daphnis si Chloe: “Ganguritul alintat al pasarilor, mireasma beata si galgaitoare a groaselor frunzisuri de deasupra, faldurile vinetii si mereu schimbatoare ca niste ape tulburi ale umbrei, toate acestea intunecau ochii lui Daphnis, auzul, pielea si narile lui cu lumina unui vis pe care el nu-l intelegea tocmai bine si tocmai de aceea se grabea sa-l vada deslusit cu promisiunea unei splendori de emotii nemaistiute catre care inainta bajbaind, vlaguit de tulburare, atatat de vioiciunea femeii, dar si de gheata degetelor ei, ce-i cuprinsesera palma, chemandu-l si iar chemandu-l mereu inainte, sa caute pasarea aceea inexistenta si vie si hidoasa si sublima, ce-i rapise ei linistea.”[34] Denudarea procedeului si contextualizarea ironica asigura polifonia si ambivalenta textului. De altfel bruiajele stilistice survin tocmai ca efect al acestei ambivalente a enuntiatorului fata de tema aleasa. Capitolul numit Hello, my friend se incheie  cu o variatiune a motivului marii, “Marea era albastra, cafenie ca o coperta de disc”[35] Aceasta bucla pseudo-poematica inchide o scurta povestire anodina despre o altercatie derizorie a studentului Dionisie Balc cu un militian prea zelos. Daca marea evoca pe rand o carte si o coperta de disc, se poate spune ca pentru naratorul Compunerii, ca si pentru Oscar Wilde, nu arta imita natura, ci natura imita arta . In acelasi timp, descrierile stangace si care parca nu se iau in serios sugereaza alienarea de natura a omului contemporan, citadin, in general dar si a artistului textualist in particular. Si pentru ca natura este o componenta sine qua non a reveriei bucolice, exercitiul parafrazei pastorale nu poate fi decat un artificiu auto-constient, din care nu lipseste auto-ironia dar nici gestul sincer al refugiului in alteritate, al iesirii din sine prin identificarea cu tot ce poate fi mai departat si mai strain pentru scriitorul contemporan. Asumarea acestei persona naive si senine a bucolismului sau idilismului echivaleaza cu o tentativa de recuperare a inocentei pierdute.

 Mai exista insa un sens al naturii, diferit de cel de peisaj, cadru, ambianta, e vorba de sensul antropologic al naturii ca stare sau stadiu uman, ca mod de viata care se opune culturii in sensul de civilizatie, rafinament. Virgil Nemoianu asociaza poetica pastoralei cu o imagine organica (“invechita”) a lumii[36], observand totodata ca idila a fost pusa de regula in legatura cu o “o situatie preculturala (mai exact, cea a pastorilor)”[37] Sensul usor regresiv al nostalgiei idilice, cu tot gustul decadent, exotic si paseist pentru forme naive si uitate pe care il implica poate avea si consecinte nescontate, sau, cand experimentul e impins prea departe, esecul lui sugereaza ireversibilitatea, imposibilitatea nostos-ului, a intoarcerii acasa. Tonalitatea generala mai degraba melancolica si pesimista a romanului si-ar putea avea radacinile in aceasta idee, exprimata de unul din personaje in capitolul O oglinda purtata de-a lungul unui drum:”Mai zabovesti putin, mai rasfoiesti, dar batranul emite deodata o observatie uluitoare care te face imediat atent: el crede ca orice fiinta reintoarsa din civilizatie in natura devine mai salbatica decat salbaticia”.[38]

Nostalgia ramane totusi dominanta deconstructiei / reconstructiei idilice a lui Gheorghe Craciun, dar o nostalgie literara, culturala, dupa un spatiu-timp ireal, care nu poate sta decat sub semnul ireversibilului asa cum a fost pus acesta in relatie cu conceptul de nostalgie de catre Jankélévitvh[39]. E nostalgia imposibila, dupa o Ithaca pe care Jankélévitvh o definea ca “patrie metafizica () infinit departata”, „evaziva, ambigua”, sentimentul exilatului fara sansa, pentru care “pamantul natal se deghizeaza in pamant strain”[40]. Adrian Otoiu crede ca poate identifica aici functia structurala a epurelor in economia romanului:”Care sa fie functia acestor Epure pentru Longos in raport cu episoadele contemporane? Vlad, autorul declarat al parafrazelor, nu motiveaza ratiunea intercalarii acestor texte; iubirea naiva si simpla a pastorilor eleni ar parea sa nu aiba nimic in comun cu complicatiile si ambiguitatile sentimentale in care se complac Laur Contescu sau Teohar Maximov. Si totusi, lumea elementara si candida a lui Daphnis si Chloe este acea Ithaca de care vorbea Jankélévitch in studiul sau despre nostalgie (). Dezabuzati, sceptici, resemnati, nici Laur, nici Dionis n-ar fi in stare sa recunoasca aceasta Ithaca ().”[41]. Pentru Gheorghe Craciun accesul la aceasta fantomatica “patrie metafizicainfinit departata” este conditionat de un travesti elin si mediat de o deghizare bucolica. Nostalgia lui ironic-recuperatorie  pare uneori doar o versiune postmodernista a inclinatiei mai vechi de a proiecta asupra antichitatii greco-latine propriile frustrari si utopii estetizante, de a investi lumea clasica cu un ideal foarte personal de perfectiune artistica. Posibilitatea unei aliante intre nostalgie si ironie in postmodernism este sustinuta si de Linda Hutcheon in Irony, Nostalgia and the Postmodern[42]. Autoarea observa tendinta actuala de comercializare a nostalgiilor, ceea ce face ca termenul “demodat” sa fi disparut aproape cu totul din vocabularul nostru. S-ar putea ca epoca noastra sa se raporteze intr-un mod diferit la traditie si pentru ca este o epoca marcata de abundenta mijloacelor tehnice si electronice de reproducere si conservare a imaginilor si informatiei, ceea ce face ca “trecuturile” sa fie mult mai accesibile decat altadata.[43] In termenii lui Mark Currie, “recontextualizarea accelerata” da nastere unei “industrii a nostalgiei in raport cu trecutul tot mai recent.”[44]

Dincolo de similitudinile structurale si functionale, prezenta simultana a nostalgiei si a ironiei intr-un text este specifica postmodernismului: astfel distinctia intre parodie si pastisa devine aproape insesizabila, parodia reverentioasa inscrie si deconstruieste in acelasi timp hipotextul, si aceasta contravine aparent naturii parodiei (asa cum ne-o reprezentam in mod obisnuit), care e mai degraba anti-nostalgica. In aceasta epoca de comercializare si industrializare a nostalgiilor, Gheorghe Craciun demonstreaza ca rescrierea nostalgica poate fi totusi sustinuta de eruditie, acribie si tehnici complexe ale imersiunii imaginare intr-un trecut care e si reversul si analogul prezentului.



NOTE:

[1] Gheorghe Craciun, Compunere cu paralele inegale, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1988.

[2] Longos, Daphnis si Chloe, in ***Romanul grec (antologie de Eugen Cizek), Volumul I, Editura Univers, Bucuresti, 1980, traducere de Petru Cretia, pp. 97-185.

[3] Craciun, Op.cit., p.179.

[4] Cf. Linda Hutcheon, A Theory of Parody. The Teachings of the Twentieth-Century Art Forms, London, Methuen, 1985.

[5] Craciun, Op.cit., pp.214-216.

[6] Adrian Otoiu, Trafic de frontiera. Proza generatiei 80. Strategii transgresive, Editura „Paralela 45”, Pitesti, 2000, pp. 124-125, cap. Corpul: transgresiune si rezistenta.

[7] Carmen Musat, Perspective asupra romanului romanesc postmodern si alte fictiuni teoretice, Editura „Paralela 45”, Pitesti, 1998, p.58.

[8] Marian Papahagi, Gheorghe Craciun: Variations et hologrammes, in Euresis. Cahiers roumains d’études littéraires, 1-2/ 1995 (Le postmodernisme ans la culture roumaine), Editions Univers, Bucarest,  p.276.

[9] Otoiu, Op.cit., pp.149-150.

[10] Idem, Op.cit., p.149.

[11] Pentru avatarurile picturale ale spatiului arcadic, cf. si Erwin Panofsky, „Et in Arcadia ego”. Poussin si traditia elegiaca, in Arta si semnificatie, traducere de Stefan Stoenescu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1980, pp. 367-397.

[12] Virgil Nemoianu, Micro-Armonia. Dezvoltarea si utilizarea modelului idilic in literatura Editura Polirom, Iasi, 1996.

[13] „() modelul idilic, precum si alte modele pot fi, la prima vedere, incluse in categoria „topos extins”, in sensul pe care il propune Curtius prin termenul topoi:”teme referitoare la idei potrivite pentru orice dezvoltare si transformare”. (Nemoianu, Op.cit.,.p.21).

[14] Nemoianu, Op.cit, p.11.

[15] Apud Idem, Op.cit., p.11.

[16] Idem, Op.cit., p.18

[17] Idem, Op.cit., p.22. Cf. si Ernst Robert Curtius, Peisajul ideal, in Literatura europeana si Evul Mediu latin, in romaneste de Adolf Armbruster, Editura Univers, Bucuresti, 1970, pp. 216-238. „Locus amoenus („locul de desfatare”) la care ajungem acum, nu a fost recunoscut pana acum ca avand o existenta retorico-poetica proprie. Si totusi constituie, incepand cu epoca imperiala si pana in secolul al XVI-lea, motivul principal al oricarei descrieri a naturii. El infatiseaza, precum am vazut, un colt de natura frumos si umbros. Decorul sau minim consta dintr-un copac (sau mai multi), o pajiste si un izvor sau un parau. La acestea se pot adauga florile si ciripitul pasarilor. In regia cea mai bogata mai apare si o briza usoara. Asemenea descrieri sunt la Virgiliu si Teocrit doar accesorii de punere in scena pentru poezia lor pastorala. Dar curand ele se desprind din ansamblu si devin subiectul unor descrieri retorizante.”(p.231)

[18] Cf. Mihail Bahtin, Probleme de literatura si estetica, traducere de Nicolae Iliescu, Editura Univers, Bucuresti, 1982, passim.

[19] Craciun, Op.cit., p.180.

[20] Despre forma arhetipala a romantului, pe care il echivaleaza, in sistemul sau, cu „mitosul verii”, Northrop Frye observa: „Dintre toate formele literare, romantul se apropie cel mai mult de visul implinirii dorintei si din aceasta cauza are un rol social paradoxal. In fiecare epoca, clasa sociala sau intelectuala dominanta tinde sa-si proiecteze idealurile intr-o forma oarecare de romant, in care eroii virtuosi si eroinele frumoase reprezinta idealurile, iar raufacatorii, primejdiile care ameninta izbanda celor dintai. () Calitatea vesnic infantila a romantului este marcata de o nostalgie deosebit de persistenta, de nazuinta spre un anumit gen de epoca de aur imaginativa, localizata in timp si spatiu. () Elementul esential al intrigii din romant este aventura ().() cu cat romantul se apropie mai mult de mit, cu atat eroul va avea mai multe atribute divine iar vrajmasul sau, mai multe insusiri demonice. Forma centrala a romantului este dialectica: actiunea se concentreaza asupra conflictului dintre erou si inamicul sau, iar valorile cititorului se identifica cu cele ale eroului. Din aceasta cauza eroul romantului se contopeste cu un Mesia mitic sau cu salvatorul care coboara dintr-o lume de deasupra, iar vrajmasul sau se identifica cu puterea demonica a lumii inferioare. () Romantul expeditiei are analogii atat u ritualurile cat si cu visurile, ritualurile studiate de Frazer si visele studiate de Jung scotand in evidenta remarcabilele similitudini de forma, existente in mod firesc intre doua structuri simbolice identice cu acelasi lucru. Tradus in termeni onirici, romantul expeditiei este nazuinta libidoului sau a eului mistuit de dorinta spre autosatisfacere, ceea ce il va elibera de nelinistile realitatii, continand insa in acelasi timp aceasta realitate. (). Tradus in ritual, romantul expeditiei constituie victoria fertilitatii asupra pustiului.” (Anatomia criticii, traducere de Domnica Sterian si Mihai Spariosu, Editura Univers, Bucuresti, 1972, pp. 232-242.)

[21] Adrian Otoiu, Op.cit., p.150.

[22] Virgil Nemoianu, Op.cit., p.23.

[23] Craciun, Op.cit., p. 181.

[24] Linda Hutcheon, A Theory of Parody. ,passim.

[25] Craciun, Op.cit. p. 181.

[26] Mihail Bahtin, Cronotopul idilic in roman, in Probleme de literatura si estetica, pp. 455-474.

[27] Craciun, Op.cit., p. 7.

[28] Bahtin, Op.cit., p.458.

[29] Craciun, Op.cit., p. 9.

[30] Ibidem.

[31] Craciun, Op.cit., p.52.

[32] Nemoianu, Op.cit., p.19.

[33] Craciun, Op.cit., p.31.

[34] Idem, Op.cit., p.297.

[35] Idem, Op.cit., p.36.

[36] Nemoianu, Op.cit., p.36.

[37] Idem, Op.cit., p.11.

[38] Craciun, Op.cit., p.121.

[39] Vladimir Jankélévitch, Ireversibilul si nostalgia¸traducere de Vasile Tonoiu, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1988. Pentru relatia intre nostalgie si ironie, cf. si Jean Starobinski, Melancolie, nostalgie, ironie¸ traducere de Angela Martin, Bucuresti, 1993.

[40] Jankélévitch, Op.cit., p. 264.

[41] Otoiu, Op.cit., p.152.

[42] Cf. L.Hutcheon, Irony, Nostalgia and the Postmodern, University of Toronto, http://utl.1 library. utoronto.ca/ www.grad.english./index.htm. Conceptul de nostalgie are el insusi o istorie interesanta. Format pe baza radacinilor grecesti nostos (intoarcere acasa) si algos (durere), cuvantul a fost folosit pentru prima data in 1688 intr-o dizertatie elvetiana de medicina pentru a desemna o forma foarte grava a instrainarii si a dorului de casa care ii afecta pe mercenarii elvetieni, caracterizata mai intai ca o “dezordine a imaginatiei”. Treptat nostalgia a inceput sa fie inteleasa ca o conditie psihica dincolo de patologie iar accentul s-a deplasat de pe elementul spatial pe cel temporal. In 1798, Immanuel Kant facea observatia ca cei care se intorc acasa sunt de obicei dezamagiti, pentru ca, de fapt, nu doreau sa se intoarca intr-un loc ci intr-un timp, acela al tineretii. Dar timpul nu poate fi niciodata recuperat, e ireversibil. Nostalgia devine o reactie la ireversibilitatea timpului. Trecutul ca obiect al nostalgiei nu este bineinteles trecutul asa cum a fost trait ci asa cum e imaginat si proiectat, “idealizat prin memorie si dorinta”.(Hutcheon,Op.cit., p.2). In acest sens, nostalgia se refera mai mult la prezent decat la trecut.

[43] “Multumita tehnologiei CD ROM, si inainte de aceasta, reproducerii audio si video, nostalgia nu mai trebuie sa se bazeze pe memoria sau dorinta individuala: poate fi permanent hranita prin accesul rapid la un trecut infinit reciclabil.”(Idem, Op.cit., p.3) Autoarea isi sprijina afirmatiile cu un citat din Andreas Huyssen: “Cu cat mai multa memorie stocam in bancile de date, cu atat mai mult trecutul este absorbit in campul de gravitatie al prezentului, gata oricand sa fie chemat la rampa.” (Mapping the Postmodern, 1993, p.112, apud L. Hutcheon, Op.cit.,p.3) Asa cum ironia e dublu codificata, incluzand doua semnificatii, nostalgia e si ea dublu marcata, definindu-se ca raport intre prezentul inadecvat, deceptionant si trecutul mai satisfacator si mai “autentic”. Cele doua notiuni mai impart, considera Linda Hutcheon, implicarea deopotriva a unei dimensiuni emotionale si politice: intocmai ca ironia, nostalgia este o reactie, o perceptie, si nu ceva care se gaseste pur si simplu in obiect. De asemenea, ambele sunt transideologice, in sensul ca pot surveni ca reactii si atitudini ale unor persoane conservatoare sau progresiste, de dreapta sau de stanga. (Cf.Op.cit., p.4)

[44] Mark Currie, Postmodern Narrative Theory, Macmillan Press, London, 1998, p.74.

BIBLIOGRAFIE

BAHTIN, Mihail, Probleme de literatura si estetica, traducere de Nicolae Iliescu, Editura Univers, Bucuresti, 1982.

CIZEK, Eugen, Evolutia romanului antic, Editura Univers, Bucuresti, 1970.

CRACIUN, Gheorghe, Compunere cu paralele inegale, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1988.

CURRIE, Mark, Postmodern Narrative Theory, Macmillan Press, London, 1998.

CURTIUS, Ernst Robert, Peisajul ideal, in Literatura europeana si Evul Mediu latin, in romaneste de Adolf Armbruster, Editura Univers, Bucuresti, 1970, pp.216-238.

FRYE, Northrop, Anatomia criticii, traducere de Domnica Sterian si Mihai Spariosu, Editura Univers, Bucuresti, 197

HUTCHEON, Linda, A Theory of Parody. The Teachings of the Twentieth-Century Art Forms, London, Methuen, 1985.

HUTCHEON, Linda, Irony, Nostalgia and the Postmodern, University of Toronto, http://utl.1 library. utoronto.ca/ www.grad.english./index.htm.

JANKÉLÉVITCH, Vladimir, Ireversibilul si nostalgia¸traducere de Vasile Tonoiu, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1988.

LONGOS, Daphnis si Chloe, traducere de Petru Cretia, in ***Romanul grec, antologie de Eugen Cizek, Editura Univers, Bucuresti, 1980, volumul I, pp. 97-185.

MUSAT, Carmen, Perspective asupra romanului romanesc postmodern si alte fictiuni teoretice, Editura „Paralela 45”, Pitesti, 1998.

NEMOIANU, Virgil, Micro-Armonia. Dezvoltarea si utilizarea modelului idilic in literatura Editura Polirom, Iasi, 1996.

OTOIU, Adrian, Trafic de frontiera. Proza generatiei 80. Strategii transgresive, Editura „Paralela 45”, Pitesti, 2000.

PANOFSKY, Erwin, „Et in Arcadia ego”. Poussin si traditia elegiaca, in Arta si semnificatie, traducere de Stefan Stoenescu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1980, pp. 367-397.

PAPAHAGI, Marian, Gheorghe Craciun: Variations et hologrammes, in Euresis. Cahiers roumains d’études littéraires, 1-2/ 1995 (Le postmodernisme ans la culture roumaine), Editions Univers, Bucarest,  pp.275-278.

***ROMANUL GREC, antologie de Eugen Cizek, Editura Univers, Bucuresti, 1980, volumul I (Xenofon din Efes, Efesiaca sau Aventurile Anthiei si ale lui Abrocomes, Longos, Daphnis si Chloe, Heliodor, Etiopicele sau Theagene si Haricleea).

STAROBINSKI, Jean, Melancolie, nostalgie, ironie¸ traducere de Angela Martin, Bucuresti, 1993.

Abstract: THE POST-IDYLLIC IDYLL. Nostalgia and Irony in Gheorghe Craciun`s “A Composition With Uneven Parallels”

            Gheorghe Craciun`s self-referential and metafictional novel, A Composition With Uneven Parallels, is an intertextual reworking of Longos` bucolic romance, Daphnis and Chloe and implicitly of the idyllic (pastoral, bucolic) genre or code. A series of pastiches (autonomous chapters inside the modern and prosaic setting of the main action), called by the author “blueprints (sketches, outlines) for Longos” model the idyllic grammar, but with a difference. We argue that this difference is that of parody, according to Linda Hutcheon`s definition - parody as repetition with a difference. The narrative also models the genre with a vengeance, that is, by enlarging upon the idyllic quality of the hipotext. To this end, the writer intensifies the sensuality of the erotic scenes and the accuracy of the descriptions of nature. Instead of the habitual ethereal sentimentality, he configures an authentic poetics of the body and of the senses. But the search for the lost innocence of the arcadic locus amoenus is conducted in a post-idyllic and conspicuously non-innocent era, in which feelings are either repressed or excessively analyzed and rationalized.

            The mixing of nostalgia and irony, though unusual (in fact, paradoxical), is typical for postmodern literature and for what recent criticism designates by reverential parody (which both celebrates and deconstructs its target-text). Irony is the preferential device employed in order to turn the mimetic intertext (pastiche) into differential repetition (parody). The (artificial, fabricated) “past” of the pastoral is irreversible; the dream-like space of archaic romance is inaccessible. Thus the nostos (the return to a presumably natural, pre-cultural state) proves impossible. This paraphrase and would-be scale model of the pastoral remains a utopia, but not in the sense of ridiculous chimera, but as a deliberate, idealistic inspiration for people in our cynical age.




loading...


.com Copyright © 2017 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 PROIECT DE LECTIE Clasa: I Matematica - Adunarea si scaderea numerelor naturale de la 0 la 30, fara trecere peste ordin
 Proiect didactic Grupa: mijlocie - Consolidarea mersului in echilibru pe o linie trasata pe sol (30 cm)
 Redresor electronic automat pentru incarcarea bateriilor auto - proiect atestat
 Proiectarea instalatiilor de alimentare ale motoarelor cu aprindere prin scanteie cu carburator

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 Proiect diploma Finante Banci - REALIZAREA INSPECTIEI FISCALE LA O SOCIETATE COMERCIALA
 Lucrare de diploma managementul firmei “diagnosticul si evaluarea firmei”

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 CONTABILITATEA FINANCIARA TESTE GRILA LICENTA
 LUCRARE DE LICENTA - FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 Proiect atestat informatica- Tehnician operator tehnica de calcul - Unitati de Stocare
 LUCRARE DE ATESTAT ELECTRONIST - TEHNICA DE CALCUL - Placa de baza
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 Proiect atestat tehnician in turism - carnaval la venezia




“Copacul” - comentariu
FIGURA
Clasicismul
Idealismul narcisistic
PROIECT DIDACTIC « Judecata vulpii » de Petre Ispirescu
Baltagul - Mihail Sadoveanu - comentariu
Recenzie Pe culmile disperarii
Etimologia neologismelor din limba romana





Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu