Creeaza.com - informatii profesionale despre


Simplitatea lucrurilor complicate - Referate profesionale unice
Acasa » afaceri » economie
Operatiunile efectuate de institutiile de credit pe piata monetara - politica monetara – obiective, strategii, instrumente, operatiuni

Operatiunile efectuate de institutiile de credit pe piata monetara - politica monetara – obiective, strategii, instrumente, operatiuni






OPERATIUNILE EFECTUATE DE INSTITUTIILE DE CREDIT PE PIATA MONETARA - Politica monetara – obiective, strategii, instrumente, operatiuni


Pietele pe care se tranzactioneaza fonduri banesti pot fi clasificate dupa diferite criterii, dintre care cel mai frecvent utilizat se refera la durata contractelor de vanzare-cumparare.

Astfel, miscarile de fonduri banesti pe termen scurt reprezinta piata monetara (de regula pana la 1 an), iar titlurile financiare care vizeaza miscari de fonduri pe termen mediu si lung (peste 1 an) constituie substanta pietei financiare. Piata monetara cuprinde in principal piata interbancara, iar pe piata financiara un loc insemnat il are piata de capital. Daca in SUA piata de capital devanseaza piata monetara prin volumul tranzactiilor, pentru zona euro preponderenta este piata monetara. Piata valutara asigura liantul fluxurilor de pe pietele monetare, financiare, dar si de pe piata bunurilor si serviciilor la nivel international.




Politica monetara include masurile luate de autoritatile monetare Banca Centrala pentru a reglementa sau influenta conditiile monetare ale economiei, vizand, in principal, nivelul si evolutia masei monetare (agregatele monetare), nivelul general al ratei dobanzii, modul de acordare a creditelor, evolutia cursului valutar.


In general, prin politica monetara se urmareste stabilitatea evolutiei preturilor. Politica monetara este mult mai flexibila decat politica fiscala, deoarece banca centrala poate sa influenteze zilnic conditiile pietei monetare.


Interventiile autoritatii monetare se manifesta, pe de o parte, la un nivel strategic (specific, in fond, nivelului macroeconomic, deoarece, prin masurile adoptate, se are in vedere realizarea obiectivelor finale ale politicii macroeconomice) si la un nivel tactic (caz in care se evidentiaza procedurile operationale ale Bancii Centrale, prin acestea influentandu-se in mod direct variabilele tintite).


Obiectivele politicii monetare sunt sintetizate in schema urmatoare:


DOBANDA DE REFERINTA

 

DOBANDA DE REFERINTA

 

Pentru realizarea acestor obiective banca centrala are la dispozitie mai multe instrumente si mecanisme ale politicii monetare si de credit.


Monitorizarea bazei monetare

Monetaristii pun accentul pe controlul evolutiei masei monetare, introducand conceptul de baza monetara, formata din numerarul aflat in circulatie si din rezervele obligatorii detinute de bancile comerciale in conturi speciale la banca centrala. Avand in vedere ca numai o parte din baza monetara este inclusa in masa monetara (si anume numerarul din sistemul bancar), prin cresterea sau micsorarea bazei monetare, masa monetara va creste sau, respectiv, va scadea.


Agregatele monetare ale BCE

Masa monetara in sens restrans (M1) include:

numerarul in circulatie (bancnote si monede),

depozitele care pot fi imediat convertibile in numerar sau utilizate pentru plati prin transfer bancar denumite depozite overnight.


Masa monetara intermediara (M2) cuprinde:

masa monetara in sens restrans (M1), la care se adauga

depozitele cu durata initiala de pana la doi ani inclusiv,

depozitele rambursabile dupa notificare la cel mult 3 luni inclusiv.

Defintia M2 reflecta interesul acordat analizei si monitorizarii unui agregat monetar care, pe langa numerar, cuprinde si depozite cu un grad ridicat de lichiditate.


Masa monetara in sens larg (M3) cuprinde:

masa monetara intermediara (M2), la care se adauga

instrumentele financiare tranzactionabile emise de sectorul institutiilor financiare monetare,

instrumente ale pietei monetare, in special actiunile/unitatile fondurilor de piata monetara,

imprumuturile din operatiuni repo (un grad sporit de lichiditate face ca aceste instrumente sa fie substitute pentru depozite).


Agregatele monetare in Romania

Incepand din anul 2007, baza monetara cuprinde:

v    numerar in casieriile IFN

v    numerar in circulatie

v    disponibil la BNR


Incepand din anul 2007, masa monetara a fost largita prin introducerea agregatului M3.

M1:

numerar in circulatie

depozite overnight

M2 – M1:

depozite cu durata initiala de pana la 2 ani inclusiv

M3 – M2:

imprumuturi din operatiuni repo

actiuni/unitati ale fondurilor de piata monetara (emise)

titluri de valoare negociabile emise cu maturitatea de pana la 2 ani inclusiv.


Agregatele monetare in SUA

M1 cuprinde:

moneda efectiva aflata in afara sistemului bancar;

cecurile de calatorie emise de institutii financiare nonbancare;

depozitele la vedere utilizabile prin cecuri (checking accounts);

soldurile conturilor NOW (Negotiable Order of Withdrawal);

soldurile conturilor ATS (automatic transfer servicies).


M2 cuprinde, pe langa M1:

depozitele la termen de valori mici (sub 100.000 de dolari);

soldurile conturilor deschise la fonduri mutuale de piata monetara detinute de persoane fizice;

acorduri de rascumparare overnight (short – term repurchase agreements) emise de institutii de economisire;

depozitele overnight (de la o zi la alta) in eurodolari detinute de rezidentii americani la sucursalele din alte tari ale bancilor straine. 


M3 cuprinde, pe langa M2:

depozitele la termen de valori mari (peste 100.000 de dolari);

acorduri de rascumparare la termen (longer – term repurchase agreements);

depozitele pe termen in eurodolari detinute de rezidentii americani la sucursalele din alte tari ale bancilor straine;

soldurile conturilor deschise la fonduri mutuale de piata monetara detinute de institutii.


M4 (L) cuprinde, pe langa M3, diferite titluri:

bonuri de tezaur;

efecte comerciale;

alte titluri negociabile.


Pietele monetare nationale au un rol deosebit in finantarea pe termen scurt a activitatii economice dintr-un stat. In esenta, institutii sau persoane specializate – banci, brokeri – atrag fondurile disponibile pe termen scurt (fara a depasi 12 luni) si, in paralel, acorda credite pe termen scurt.


Piata monetara este una din principalele piete alaturi de piata bunurilor si serviciilor, piata fortei de munca si piata de capital care presupune tranzactii pe perioade mai lungi de timp, de regula peste 12 luni.


Practic, pe piata monetara se compenseaza excedentele cu deficite de lichiditate de la o institutie bancara la alta, fie prin acordarea de credite, fie prin cumpararea de hartii de valoare specifice pietei monetare.


Banca centrala intervine deseori pe piata monetara, fie pentru preluarea excedentului net de lichiditati, fie pentru injectarea de lichiditati in scopul acoperirii deficitului net rezultat din operatiunile interbancare ale bancilor comerciale. Un alt scop major al interventiei bancii centrale pe piata monetara il reprezinta atingerea obiectivelor politicii monetare prin influentarea dobanzii.


Desi marja dintre rata dobanzii la depozitele atrase si cea la depozitele atrase si cea la depozitele plasate pe piata monetara este determinata liber pe piata, banca centrala poate prin intermediul sau sa determine, sa amplifice sau sa franeze o anumita tendinta a dobanzii pe piata monetara /interbancara.


Din necesitati de asigurare a unor resurse suplimentare ori de plasare a excedentelor temporare de lichiditati, institutiile de credit intervin activ pe piata monetara nu numai prin raporturi cu banca centrala, dar si prin raporturi banca-banca (interbancare). Raporturile interbancare pot avea loc atat pe piata interna, cat si pe piata internationala.


Operatiunile pe piata monetara pot imbraca forma traditionala a atragerii de depozite si plasarii sub forma de credite sau sub forma operatiunilor cu active financiare cu scadente scurte (bonuri de tezaur, certificate de depozit, titluri de credit etc.).


Astfel, desi piata monetara in esenta constituie un tot, fiecarui instrument negociat pe aceasta piata ii sunt caracteristice anumite elemente. Din aceste considerente in practica se discuta despre diferite segmente ale pietei monetare (piata certificatelor de depozit, piata bonurilor de trezorerie s.a.)


Pe toate aceste segmente ale pietei monetare, veniturile depind de rata dobanzii de refinantare stabilita de banca centrala (dobanda de referinta), care insa, pentru fiecare instrument negociat, este ajustata in functie de risc, scadenta etc. Modificarea dobanzii de referinta va determina modificari ale ratelor dobanzii pe toate segmentele pietei monetare. In mod asemanator, modificarea asteptarilor referitoare la un anumit tip de risc induc ajustarea, in acelasi sens, a veniturilor aferente diferitelor instrumente.


Echilibrul pe piata monetara se realizeaza similar ca si pe celelalte piete la intersectia dintre cererea si oferta de bani – r0 fiind dobanda de echilibru.


Dupa cum se remarca in graficul de mai sus, oferta de moneda (M) ar trebui sa fie rigida, adica sa fie indiferenta la rata dobanzii. Atunci, daca veniturile cresc, cererea de bani pentru tranzactii creste si ea, curba cererii se deplaseaza spre dreapta, iar rata dobanzii de echilibru creste la r1.


Pietele monetar-financiare pot fi clasificate in piete primare si secundare. Piata primara cuprinde ansamblul relatiilor ce iau nastere intre solicitantii si ofertantii de fonduri cu prilejul emiterii instrumentelor financiare. Mai este denumita si piata de emisiune. Emisiunea instrumentelor financiare poate fi realizata prin licitatie (competitiva) sau prin negociere directa intre partile implicate (emitenti de titluri si investitori, cei dispusi sa investeasca in aceste titluri) sau prin intermediul unor intermediari. In general, emisiunea este subscrisa de intermediari ca mod de garantare a vanzarii ulterioare a tuturor titlurilor emise.


Piata secundara este piata pe care se tranzactioneaza instrumentele financiare dupa emisiune.

De regula, cei care subscriu pentru garantarea emisiunii, nu isi pastreaza titlurile cumparate, ci la randul lor, fie direct, fie prin intermediari specializati le vand pe piata secundara. Astfel, piata secundara este esentiala pentru succesul emisiunilor efectuate pe piata primara, deoarece piata secundara ofera cumparatorului instrumentelor posibilitatea de a le converti oricand in bani, prin vanzarea lor catre alti investitori.


Aceasta interconectare a pietei primare cu cea secundara sta la baza functionarii pietei monetare. In acest cadru, cu cat piata secundara este mai lichida si volumul tranzactiilor mai mare, cu atat sporeste eficienta unor noi emisiuni. O piata cu grad ridicat de lichiditate, pe care se efectueaza un volum ridicat de tranzactii, este caracterizata ca avand adancime (deep, thick), iar o piata cu grad scazut de lichiditate si un volum redus de operatiuni este caracterizata ca fiind subtire.



Caracteristic functionarii pietelor monetar-financiare in epoca contemporana este ca acestea, cel mai adesea, nu au un spatiu fizic in care marfurile – instrumentele financiare – sa fie etalate, ci operatiunile de vanzare-cumparare sunt tranzactionate prin mijloace electronice, participantii putandu-se afla la distante mari unii de altii.



PIATA INTERBANCARA

Piata interbancara este un segment al pietei monetare specific bancilor la care, dupa cum arata si denumirea sa, nu au acces institutii financiare non-bancare (IFN).


Pe langa capitalurile proprii si depozitele atrase de la clienti persoane fizice sau juridice, in completarea resurselor necesare desfasurarii si dezvoltarii activitatii proprii de intermediere, bancile pot apela pe termene mai scurte sau mai lungi la imprumuturi sau depozite de la alte institutii bancare de pe piata interna sau internationala.


Astfel bancile care au surplus de lichiditati pe termen scurt imprumuta fonduri bancilor care inregistreaza deficit de lichiditati, tot pe termen scurt. Bancile creditoare recurg la aceasta forma de plasament a fondurilor deoarece:

durata imprumuturilor este foarte scurta (foarte frecvent, “peste noapte” – “overnight”);

operatiunea implica costuri minime pentru tranzactionare;

tranzactiile se pot incheia rapid, in momentul in care este determinata pozitia bancii (creditoare si respectiv debitoare) la sfarsitul zilei operative;

rata dobanzii poate fi foarte atractiva.


Speculand diferenta intre imprumuturile atrase de pe piata interbancara si plasamentele efectuate, in conditiile in care riscurile asumate fata de o banca sunt, cel putin teoretic, mult mai reduse decat plasamentele de credite, multe societati bancare au o cota insemnata din activ alocata operatiunilor interbancare. O institutie de credit se poate afla in acelasi timp atat in pozitia de imprumutat, cat si in pozitia de plasator pe piata interbancara. Pozitia neta rezultata din soldarea la o anumita data a imprumuturilor atrase cu cea a plasamentelor efectuate pe piata interbancara de catre o banca nu poate fi decat ori lunga ori scurta. Prin natura si specificul lor, unele banci, cum sunt cele de economii sau cele ipotecare, se afla de regula in pozitia de plasator pe piata interbancara, unde isi fructifica excedentul de lichiditati, iar alte banci specializate in acordarea de credite se gasesc, de regula, in pozitia de imprumutat pe piata interbancara, de unde isi asigura o parte din necesarul de resurse.


Tranzactiile interbancare pe piata monetara in lei si valuta se deruleaza prin compartimentele de arbitraj ale unitatilor bancare.


Operatiunile specifice pietei interbancare constituie o parte semnificativa a activitatii de gestionare a lichiditatilor de catre bancile comerciale. De asemenea, bancile, tot pe piata interbancara, isi pot acorda una alteia facilitati de tip stand-by. In general, aceste facilitati sunt purtatoare de dobanda, al carei nivel este stabilit in functie de rata dobanzii interbancare.


Dobanda interbancara oferita (interbank offered rate) sau, simplu, dobanda interbancara este denumirea data ratei medii a dobanzilor pentru fondurile oferite de banci pentru a fi plasate pe termen scurt (de regula pentru 3 luni). Dat fiind faptul ca majoritatea tranzactiilor pe piata monetara au scadente la 3 luni, dobanda interbancara este utilizata ca dobanda de referinta pentru o serie de operatiuni pe piata monetara. Desi nivelul acesteia depinde de rata dobanzii de referinta a bancii centrale, corelatia nu este directa. De fapt, rata dobanzii interbancare pentru 3 luni reflecta anticiparile bancilor privind evolutia viitoare a ratei dobanzii. Spre exemplu, daca se anticipeaza ca ratele dobanzii vor creste, rata dobanzii interbancare pentru 3 luni va fi mai mare decat dobanda curenta luata in considerare, iar daca se anticipeaza ca ratele dobanzii se vor diminua, rata dobanzii interbancare va fi mai mica in comparatie cu rata dobanzii de refinantare.


Un loc aparte in ansamblul ratelor dobanzilor, practicate pe pietele monetare din diferite tari, il detine rata dobanzii la depozitele (si creditele) reciproce pe care le constituie bancile intre ele. Aceasta dobanda, are denumiri diferite de la tara la tara, de exemplu in Anglia estecunoscuta sub denumirea abreviata LIBOR (London Interbank Offered Rate), respectiv LIBID (London Interbank Bid Rate) si reflecta sintetic nivelul dobanzilor practicate pe pietele internationale, ea insasi devenind baza stabilirii ratelor dobanzilor pe alte segmente ale pietei monetare, dar si pe europiata. LIBOR este stabilita zilnic pentru toate valutele importante si principalele eurovalute, pentru operatiuni cu termene de la o zi (overnight) la 12 luni.


Instrumente financiare tranzactionate pe piata monetara

Instrumentele financiare tranzactionate pe piata monetara au urmatoarele trei principale caracteristici in comun:

sunt de regula instrumente cu valoare mare;

au un risc redus (unele instrumente au chiar grad de risc zero);

au scadenta de un an sau chiar mai putin de la data emiterii. La majoritatea instrumentelor tranzactionate pe piata monetara scadenta este mai mica de 120 zile.


Bonurile de trezorerie (certificate de trezorerie) sunt titluri de valoare emise de autoritatile monetare din diferite tari si puse in vanzare cu scopul de a atrage fonduri disponibile pe termen scurt de la banci, firme sau persoane fizice pentru acoperirea temporara a unor cheltuieli bugetare, guvernamentale.


In acelasi timp, bonurile de trezorerie nu sunt numai instrumente utilizate de stat pentrufinantarea imprumuturilor, ci prin tranzactionarea lor permit gestionarea masei monetare si influentarea ratei dobanzii, banca centrala avand un rol important in acest sens. Caracteristica principala a bonurilor de trezorerie o constituie faptul ca sunt garantate de catre stat, fiind astfel considerate fara risc. Prin urmare, rata dobanzii pentru bonurile de trezorerie (emise cu diferite scadente) reflecta rata dobanzii de referinta pentru scadentele respective.


Bonurile de trezorerie sunt emise conform unui anumit calendar (de obicei, noile emisiuni inlocuind pe cele ajunse la scadenta); in general, au scadente de 1, 3, 6 sau 12 luni, cu diferite valori nominale. Bonurile de trezorerie fiind titluri la purtator, sunt tranzactionate cu usurinta pe piata monetara secundara, ele avand un grad ridicat de lichiditate. Riscul de lichiditate redus reprezinta o caracteristica definitorie pentru bonurile de trezorerie, acestea reprezentand in esenta un angajament de plata la scadenta asumat de stat.


Exista bonuri de trezorerie care la emitere sunt vandute diferitilor investitori la un pret mai mic decat valoarea nominala a inscrisului, iar la scadenta investitorul primeste valoarea nominala a titlului. Astfel, profitul plasamentului financiar rezulta din diferenta dintre pretul de cumparare (mai mic) si pretul incasat la scadenta (mai mare). In acest context, se poate discuta despre o rata a dobanzii implicita sau, altfel spus, despre randamentul operatiunii.


Ele pot fi oferite publicului direct prin departamentele trezoreriei statului (ministerul de finante, de exemplu) sau, in unele cazuri, in acest proces se implica si banca centrala. Interventia bancii centrale este asociata obiectivelor de politica monetara sau de rata a dobanzii stabilite de aceasta pentru o anumita etapa.


Astfel, in cazul in care se intentioneaza absorbtia surplusului de masa monetara, banca centrala poate solicita expres bancilor comerciale sa cumpere o anumita cantitate de bonuri de trezorerie, intr-o anumita perioada sau intr-o anumita zi.


Rata implicita a dobanzii (randamentul - yield) este calculata pe baza pretului de achizitie (Pa), a pretului de vanzare (Pv)si a numarului de zile pentru care este detinut instrumentul (n):

Spre exemplu, un investitor achizitioneaza un bon de trezorerie, cu scadenta la 3 luni si o valoare nominala de 100 milioane lei, la un pret de 95 milioane lei. Randamentul acestui instrument in cazul in care este pastrat pana la scadenta si rascumparat de investitori la valoarea nominala este:

Daca investitorul vinde titlul dupa 1 luna, randamentul va fi determinat pe baza aceleasi formule, utilizand pretul la care se efectueaza vanzarea si un numar de 30 de zile.


Cum emiterea bonurilor de trezorerie are un caracter relativ regulat, cu proceduri standardizate si institutii publice implicate, in cadrul pietei monetare, piata bonurilor de tezaur este segmentul cel mai activ si cu lichiditate ridicata.


Certificatul de depozit (CD) este un inscris negociabil care confirma depunerea unor fonduri exprimate intr-o anumita moneda, pe o durata scurta de timp, de regula, 3 luni, aceste elemente fiind mentionate in document.


Certificatele de depozit sunt emise de banci comerciale sau de alte institutii care atrag depozite. Ca si bonurile de tezaur, certificatele de depozit sunt titluri financiare la purtator, iar dobanda este implicita, rezultand din diferenta intre pretul de cumparare la emitere si pretul de rascumparare la scadenta.


Desi sunt garantate de institutia emitenta, aceste instrumente sunt considerate mai riscante decat bonurile de tezaur, iar piata secundara este mai putin lichida decat in cazul bonurilor de tezaur. Prin urmare, rata dobanzii (implicite) pentru CD trebuie sa fie mai mare pentru a recompensa investitorul pentru riscul de nerambursare sau de piata sporit. Astfel, la nivelul randamentului apare o diferenta care are caracteristicile unei prime de risc. Desigur, marimeaprimei de risc depinde de bonitatea institutiei emitente.

Certificatele de depozit pot fi plasate catre investitori fie in mod direct, fie prin intermediul dealerilor si institutiilor specializate in plasarea lor. In cazul certificatelor de depozit, mecanismul de emisiune nu il constituie licitatia, ci negocierea intre parti.


Randamentul unui certificat de depozit este calculat in acelasi mod ca si pentru un bon de tezaur.


Efectele de comert sunt titluri financiare emise de institutii financiare si societati comerciale ca o modalitate de finantare a necesarului de lichiditati pe termen scurt. In general, scadenta acestor titluri este cuprinsa intre o luna si 3 luni.


Efectele de comert prezinta urmatoarele caracteristici specifice:

sunt instrumente negarantate explicit de catre emitent;

nu exista o piata secundara in adevaratul sens al cuvantului pentru aceste instrumente, desi pot fi revandute in anumite situatii.


La fel ca si certificatele de depozit, efectele de comert sunt emise prin trei modalitati:

plasament direct;

prin intermediul unei agentii specializate de plasare;

prin intermediul unui departament al emitentului, specializat in plasamente.


Ultima varianta este preferata de institutiile financiare care emit in mod regulat efecte de comert pentru a-si finanta activitatea.

Evident, reputatia emitentului este deosebit de importanta pentru succesul emisiunii. De aceea, multe companii emitente apeleaza la agentii de rating pentru clasificarea emisiunilor,  cu toate ca se considera ca o ierarhizare buna nu reprezinta intotdeauna o garantie impotriva riscului. Prin urmare, majoritatea investitorilor cu experienta apreciaza ca ratingul este doar un indicator in procesul de investire si un element de luat in considerare in decizia de plasament a fondurilor disponibile in efecte de comert.




Desi in mod obisnuit efectele de comert au o scadenta de pana la trei luni, pot fi emise astfel de titluri cu scadenta de 6 sau 12 luni. Scadenta nu poate depasi 1 an in situatia in care vanzarea lor se va efectua de catre investitori individuali. Efectele de comert cu scadenta de pana la 5 ani pot fi vandute doar investitorilor institutionali si poarta denumirea de titluri comerciale pe termen mediu.


Acordul de rascumparare (repo) reprezinta o intelegere intre doi participanti de pe piata monetara cu privire la vanzarea temporara a unor titluri de valoare, cu obligatia ca titlul sa fie rascumparat la o data si cu un pret precizat, la incheierea acordului. In general, scadenta operatiunii poate fi de o zi pana la 2-3 saptamani; mai rar se pot intalni contracte repo cu scadente mai mari de 30 de zile. Pretul de rascumparare este mai mare decat cel de vanzare, diferenta reprezentand profitul investitorului (sub forma unei dobanzi implicite).


De fapt, un contract repo reprezinta un imprumut garantat cu active financiare. Investitorul imprumuta detinatorului activelor o suma de bani si intra temporar in posesia dreptului de proprietate asupra activelor financiare respective. Astfel, titlurile financiare reprezinta, de fapt, garantia pentru credit. Daca debitorul nu rascumpara activele la scadenta convenita, investitorul are dreptul de a le revinde pentru a-si recupera sumele avansate.


Contractul repo invers (reverse repo) reprezinta contractul repo privit din perspectiva investitorului. Datorita riscului redus, titlurile de stat sunt cele mai utilizate active in cadrul contractelor repo; se pot intalni insa si certificate de depozit si efecte de comert. Contractele repo reprezinta o modalitate de utilizare a activelor financiare pentru finantarea pe termen scurt atunci cand detinatorul acestora nu doreste sa le vanda definitiv din portofoliul sau. Astfel, un contract repo este o modalitate prin care institutiile financiare utilizeaza activele financiare pentru gestionarea lichiditatilor pe termen foarte scurt, in paralel, cu pastrarea acestora in portofoliu ca investitii pe termen lung.



Rezervele minime obligatorii – metoda de asigurare a lichiditatii bancare

Evaluarea riscului de lichiditate, presupune atat identificarea factorilor specifici acestei stari a institutiei de credit cat si a modalitatilor de prevenire a lichiditatii bancare.


Intre factorii care influenteaza starea de lichiditate a unei banci, amintim: factori sezonieri, operatiunile marilor clienti, volatilitatea depozitelor si a creditelor.

Influenta factorilor sezonieri este foarte puternica, in special pentru bancile specializate in oferta de servicii financiare destinate unui anumit sector de activitate ca de pilda sectorul agricol. Si bancile universale sunt afectate de influente sezoniere generate mai ales de perioadele de vacante, in care activitatea este minima si cheltuielile curente ridicate.


Cele mai multe fluctuatii sezoniere pot fi corect anticipate pe baza experientei anterioare prin analiza dinamica a seriilor de date. Gestiunea acestor cereri sezoniere este mai dificil de realizat doar in primii ani de activitate ai unei banci.


Transferurile si creditele de valoare mare in raport cu talia bancii pot crea si ele probleme de gestiune a lichiditatii pe termen scurt. Ca si in cazul riscului de creditare, clientii mari au potentialul de risc cel mai ridicat. Nevoile unora dintre ei sunt cunoscute aproape cu certitudine, mai ales daca au beneficiat de asistenta bancii in pregatirea planului de finantare a anumitor proiecte. Pentru alti clienti insa deciziile pot avea un caracter cu totul conjunctural, in special cele legate de transferul unor fonduri sau utilizarea unor linii de credit.


Volatilitatea depozitelor si a creditelor, presupune aprecierea gradului in care s-a realizat o diversificare optima a bazei de depozite si a calitatii programelor de gestiune a riscurilor din domenii care afecteaza imaginea bancii.


Cresterea soliditatii bancii este cel mai bun mijloc de a minimiza cererile aleatoare de lichiditate, in special minimizarea retragerilor de depozite bancare ale clientilor. Pentru usurinta utilizarii si calitatea rezultatelor exista pachetele de programe de analiza statistica, folosite mai ales in analiza sezonalitatii.


Singura conditie pentru utilizarea acestui tip de analiza o constituie vechimea bancii pe piata. O banca noua care nu a mai trecut printr-o criza de incredere nu are la dispozitie repere cantitative pentru analiza; ea poate folosi cu o marja de eroare sensibil sporita, semnalele si datele referitoare la comportamentul sistemului bancar in ansamblu, in baza bilantului consolidat si a analizelor autoritatii bancare.


O modalitate de asigurare a lichiditatii bancilor o reprezinta constituirea rezervelor minime obligatorii la Banca Nationala a Romaniei.


Sistemul rezervelor minime obligatorii, constituit din grija de a asigura lichiditatea minimala, consta in obligatia bancii care primeste depozite sa consemneze in conturile sale deschise la banca de emisiune o suma dimensionata, de regula, prin aplicarea unei cote procentuale asupra depozitelor si surselor asimilate.[1]


Printr-o asemenea operatiune are loc, de fapt, un transfer de resurse de la bancile de depozit la banca de emisiune.[2]


Sistemul rezervelor minime obligatorii indeplineste o functie importanta in cadrul economiei contemporane ca instrument al politicii monetare si de credit.[3]


Sistemul rezervelor minime obligatorii constituie, de asemenea, una din masurile guvernamentale care, in raport cu interesele conjuncturale, poate fi utilizat fie pentru cresterea volumului creditului acordat in economie, determinand astfel intensificarea activitatii economice (prin reducerea rezervei minime), fie prin scaderea creditelor acordate economiei (prin cresterea rezervei minime obligatorii).[4]


Bancile, persoane juridice romane, sucursalele din Romania ale institutiilor de credit straine, casele centrale ale cooperativelor de credit, institutiile emitente de moneda electronica, persoane juridice romane, si casele de economii pentru domeniul locativ, trebuie sa mentina rezerve minime obligatorii, in moneda nationala si in valuta, in conturi deschise la Banca Nationala a Romaniei.[5]


Nivelul prevazut al rezervelor minime obligatorii se determina ca produs intre baza de calcul si rata rezervelor obligatorii.[6]


Baza de calcul o constituie nivelul mediu, pe perioada de observare, a mijloacelor banesti, in lei sau in valuta, atrase de societatile bancare de la persoanele fizice sau juridice, sub forma de depozite sau instrumente negociabile sau nenegociabile, platite la vedere sau la termen, inclusiv sumele in tranzit intre sediile societatilor bancare.[7]


Regulamentul nr.6 din 24 iulie 2002 al BNR[8], cu modificarile ulterioare, stabileste regimul rezervelor minime obligatorii aplicat bancilor/ caselor centrale ale cooperativelor de credit. Acestea trebuie sa mentina disponibilitati banesti, in lei si valuta, in conturi deschise la BNR, pe durata perioadei de aplicare (intervalul cuprins intre data de 24 a lunii curente si data de 23 a lunii urmatoare). Rata rezervelor minime obligatorii se aplica nivelului mediu, in cadrul unei perioade de observare (intervalul cuprins intre data de 24 a lunii precedente si data de 23 a lunii curente), al elementelor de pasiv din bilantul bancilor si respectiv din bilantul agregat al retelelor cooperatiste de credit. Remunerarea rezervelor minime obligatorii se realizeaza printr-o rata a dobanzii situata cel putin la nivelul ratei dobanzii medii la depunerile la vedere practicate de banci si se aplica nivelului efectiv al rezervelor.


Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii se constituie din mijloace banesti in moneda nationala si in valuta, reprezentand obligatii ale bancii/casei centrale a cooperativelor de credit (la nivelul retelei cooperatiste de credit) rezultate din acceptarea depozitelor si a altor fonduri si se determina ca medie a soldurilor zilnice ale elementelor de pasiv ale bancii, in perioada de observare.


Bancile, respectiv casele centrale ale cooperativelor de credit sunt obligate sa mentina in conturile deschise la Banca Nationala a Romaniei nivelul prevazut al rezervelor minime obligatorii ca medie zilnica pe durata perioadei de aplicare, rezerve care sunt stabilite de catre autoritatea monetara centrala si care reprezinta un factor suplimentar de risc pentru banci.


Rezervele minime fac parte din obligatiile pe care o institutie financiara trebuie sa le respecte pentru a functiona ca o banca. Ele sunt stabilite procentual pentru fiecare tip de depozit bancar pe baza ratei rezervelor obligatorii stabilite de banca centrala. Banca centrala foloseste rata rezervei obligatorii ca instrument de politica monetara pentru controlul masei monetare. Desi sunt incluse in pozitia monetara, rezervele minime nu sunt active lichide, ele neputand fi folosite pentru a acoperi o crestere a cererii de credite sau o retragere de depozite. Din punct de vedere al capacitatilor de a finanta operatiile bancare curente, rezervele minime sunt tot atat de putin lichide ca si imobilizarile din bilantul bancii. Evolutia rezervelor minime obligatorii in Romania pe perioada 2001 - 2008 este prezentata in tabelul 1.


Din analiza intreprinsa, constatam ca in urma presiunilor bancilor comerciale, incepand cu luna iulie a anului 2001 Banca Nationala a redus rata rezervele minime obligatorii pentru resursele in ROL de la 30% la 27%, apoi in luna octombrie a aceluiasi an la 25%, 18% si chiar 16%, conditionand utilizarea lichiditatilor astfel eliberate pentru cumpararea de titluri de stat.


In anul 2004, rata rezervei minime obligatorii in lei a ramas constanta, iar rata rezervei obligatorii aferenta depozitelor in valuta a fost majorata cu cinci procente pentru depozitele in valuta cu durata mai mare de doi ani, pentru a limita, in acest fel, explozia creditelor in valuta.


Rata rezervelor minime obligatorii in RON – 20% si valuta – 40% se mentine din iulie 2006 pana astazi, tocmai pentru a incetini ritmul cresterii creditului in valuta.


Tabel nr. 1.Evolutia rezervelor minime obligatorii in perioada 2001-2008


Cei mai afectati, de aceasta masura, au fost marii jucatori de pe retail, care dispun de  foarte multe resurse in valuta atrase: Banca Comerciala Romana, BRD, Raiffeisen Bank. Bancile au adoptat strategii proprii, si urmare a acestor masuri, unele banci au majorat costul creditelor in valuta pentru consum, altele le-au mentinut nemodificate.




Pe langa aceasta blocare a unei parti din resursele atrase de banci, rata rezervelor minime obligatorii are un impact negativ asupra nivelului ratei dobanzii, in special a ecartului dintre dobanda activa (dobanda ceruta la creditele acordate) si dobanda pasiva (dobanda oferita la resursele atrase).


Explicatia acestui fenomen este ca, spre deosebire de depozitele atrase de Banca Nationala conform Ordonantei de Urgenta nr. 29/1997[9] privind autorizarea BNR pentru efectuarea unor operatiuni pe piata monetara, pentru rezervele minime obligatorii dobanda nu se negociaza, ci reprezinta o medie ponderata a ratei dobanzii practicate de banci la depunerile la vedere. De mentionat este faptul ca pentru excedentul de rezerve minime obligatorii nu se bonifica dobanda. In aceasta situatie, cu cat rezerva minima obligatorie este mai mare, cu atat mai mult bancile trebuie sa mareasca rata dobanzii la creditele acordate pentru a recupera diferenta de dobanda intre cea platita deponentilor si cea incasata de la Banca Nationala.


In concluzie, nivelul rezervelor minime obligatorii este exprimat procentual si reprezinta partea din depozitele bancilor in lei si valuta care trebuie inregistrata la banca centrala sub forma unor depozite speciale (intangibile), acestea fiind remunerate la dobanzi reduse (in jurul a 1%). In acest mod, banca centrala poate influenta indirect volumul creditelor acordate, astfel daca rata rezervelor

minime obligatorii creste, fondurile destinate creditarii detinute de banci scad si invers. In economiile dezvoltate acest instrument de politica monetara este utilizat din ce in ce mai putin.


Rata dobanzii de referinta

Rata dobanzii de referinta a fost introdusa prin Circulara Bancii Nationale a Romaniei nr. 3 din 1 februarie 2002 [10], si se calculeaza ca medie aritmetica, ponderata cu volumul tranzactiilor, a ratelor dobanzii la depozitele atrase de BNR si la operatiunile reverse repo din luna anterioara celei pentru care se face anuntul.


Rata dobanzii de referinta isi are originile in taxa oficiala a scontului, prin intermediul operatiunilor de reescontare Banca Centrala finanta bancile din sistem, acceptarea doar a unor efecte comerciale conducand la transformarea acestui mecanism intr-o modalitate de alocare a resurselor disponibile in cadrul economiei. Rata dobanzii de referinta a devenit o rata medie intre operatiunile pasive si active ale bancilor centrale in relatiile cu bancile comerciale. Atunci cand banca centrala creste rata dobanzii de referinta, toate ratele dobanzilor bancilor ar trebui sa creasca proportional si invers.



Operatiuni pe piata monetara

In tarile care au o piata monetar-financiara dezvoltata, banca centrala poate cumpara sau vinde titluri de valoare emise de Ministerul de Finante (titluri de stat/certificate de trezorerie) pe “piata libera” (open market) pentru a influenta conditiile monetare. Cumpararea titlurilor de catre banca centrala pe piata secundara conduce la o injectare de lichiditate in sistemul bancar, ce ar trebui sa conduca la o scadere a ratelor dobanzilor. Vanzarea titlurilor de catre banca centrala pe piata secundara conduce la o absorbtie de lichiditate din sistemul bancar, ce ar trebui sa conduca la o crestere a ratelor dobanzilor.


Interventii pe piata valutara (sterilizare)

Utilizand rezervele monetare internationale de care dispune (componenta valute convertibile), banca centrala poate interveni pentru a limita oscilatiile cursului de schimb al monedei nationale pe piata valutara: vinde valute straine atunci cand valuta nationala se depreciaza prea mult si prea repede si cumpara valute straine contra moneda nationala atunci cand aceasta se apreciaza puternic, “scumpind” exporturile.


Persuasiune morala

Banca centrala poate sa-si foloseasca prestigiul pentru a convinge bancherii sa coopereze pentru indeplinirea unor obiective tactice sau strategice, in corelatie cu politica macroeconomica promovata de guvern.


PIETELE  DE CAPITAL

Principalul rol al pietelor de capital il reprezinta furnizarea de fonduri pe termen lung. Din acest motiv, instrumentele tranzactionate pe aceste piete sunt considerate investitii.


Pietele de capital se clasifica in doua categorii distincte, desi intre ele exista o legatura stransa si pot fi considerate modalitati alternative de realizare a aceluiasi obiectiv. Aceste categorii sunt:

piata actiunilor;

piata obligatiunilor.


Capitalul propriu este constituit din actiuni, iar compania care le-a emis nu este obligata sa returneze actionarilor capitalul pe care acestia l-au investit, decat in cazul in care firma da faliment.

Detinerea de actiuni confera drepturi care deriva din aceasta calitate, si anume dreptul de proprietate asupra unei parti din activele nete ale companiei, dreptul de a primi dividende si dreptul de vot in legatura cu anumite decizii care privesc administrarea companiei.


In ceea ce priveste obligatiunile, acestea sunt emise cu o anumita scadenta, dau dreptul la primirea unui venit periodic, de regula fix, sub forma de dobanda. O trasatura comuna a celor doua tipuri de capital este reprezentata de atractivitatea lor ca investitii financiare, determinata de posibilitatea de a fi cumparate si vandute pe o piata organizata (piata secundara). Ca si in cazul altor instrumente financiare, pietele secundare pe care se tranzactioneaza actiunile si obligatiunile sunt la fel de importante ca si pietele primare.


Functionarea pietei primare este posibila datorita lichiditatii existente pe piata secundara.


Tipologia actiunilor

Cel mai obisnuit tip de actiuni sunt actiunile ordinare, acestea dau dreptul detinatorului lor la:

un vot pentru fiecare actiune;

dividende, atunci cand firma decide sa le distribuie;

o parte proportionala din surplusul de capital, dupa achitarea datoriilor, cand firma intra in proces de lichidare.


Un alt tip de actiuni sunt actiunile preferentiale. Acestea dau detinatorului lor dreptul la:

un vot pe actiune desi, in anumite cazuri, acest drept este restrans;

dividende stabilite ca procent din valoarea actiunii.


In mod normal, acest tip de actiuni, nu dau detinatorului dreptul la surplusul de capital in cazul in care firma da faliment (actiuni neparticipative), desi acest lucru se poate intampla in unele cazuri (actiuni participative). Aceasta deoarece, ca regula, dividendele in cazul actiunilor preferentiale, sunt platite inaintea dividendelor aferente actiunilor ordinare.


In ultimul caz, actiunile se numesc actiuni preferentiale cumulative. Daca acest drept nu este inclus, se numesc actiuni preferentiale necumulative. De remarcat ca, in ambele cazuri, actionarii nu au dreptul legal de a primi dividende daca firma nu are posibilitatea de a le plati in conditiile reglementarilor proprii stabilite in aceasta privinta.


Actiunile preferentiale sunt frecvent utilizate de asociatiile familiale, cu scopul de a obtine un venit regulat in raport cu dividendele cuvenite actiunilor ordinare care ar presupune plati catre alti actionari. Totusi, acestea sunt utilizate si pentru investitii efectuate pe principiul lungimii bratului.

Uneori este posibila convertirea actiunilor preferentiale in actiuni ordinare, cu indeplinirea anumitor conditii sau dupa un anumit interval de timp. Acestea se numesc actiuni preferentiale convertibile. In ansamblu, putem spune ca acestea sunt actiuni preferentiale convertibile, cumulative, non-participative si fara drept de vot.


Emisiunea de actiuni prin oferta publica (care presupune cotarea unei companii la bursa) are o serie de avantaje evidente, dar prezinta si dezavantaje.




[1] C.Basno, N.Dardac – Op.cit., p.38

[2] idem

[3] idem

[4] idem

[5] V.Dedu – Op.cit.,p.110

[6] idem

[7] idem

[8] Regulamentul nr.6 al BNR din 24.07.2002, privind regimul rezervelor minime obligatorii, publicat in M. Of. .566 din 1.08.2002

[9] O.U.G. nr.29 din 9.06.1997, privind autorizarea BNR pentru efectuarea unor operatiuni pe piata monetara, publicata in M. Of. Nr. 117 din 9.06.1997

[10] Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr.100 din 05.02.2002.



Politica de confidentialitate







logo mic.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Comentarii literare

ALEXANDRU LAPUSNEANUL COMENTARIUL NUVELEI
Amintiri din copilarie de Ion Creanga comentariu
Baltagul - Mihail Sadoveanu - comentariu
BASMUL POPULAR PRASLEA CEL VOINIC SI MERELE DE AUR - comentariu

Personaje din literatura

Baltagul – caracterizarea personajelor
Caracterizare Alexandru Lapusneanul
Caracterizarea lui Gavilescu
Caracterizarea personajelor negative din basmul

Tehnica si mecanica

Cuplaje - definitii. notatii. exemple. repere istorice.
Actionare macara
Reprezentarea si cotarea filetelor

Economie

Criza financiara forteaza grupurile din industria siderurgica sa-si reduca productia si sa amane investitii
Metode de evaluare bazate pe venituri (metode de evaluare financiare)
Indicatori Macroeconomici

Geografie

Turismul pe terra
Vulcanii Și mediul
Padurile pe terra si industrializarea lemnului



Clasificarea pietei
Influente direct observabile asupra comportamentului consumatorului
METODOLOGIA EFECTUARII INVENTARIERII GENERALE A PATRIMONIULUI
AUDITUL INTERN SI CONTROLUL FINANCIAR PREVENTIV
EVALUAREA COSTURILOR pentru gestiunea deseurilor
Reglementarea si coordonarea auditului intern in sectorul public din romania
Implicatiile societatilor transnationale in economia mondiala
Analiza riscurilor pentru intocmirea programului de audit



Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu