Creeaza.com - informatii profesionale despre


Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice


Acasa » didactica » carti
John fowles - colectionarul

John fowles - colectionarul




John Fowles

COLECTIONARUL

(„The Collector”, 1963)

Kindle eBook: Cosimo, decembrie 2011




versiunea 2.0

scan si ocr: utilitasetveritas

corectura 1.0: Naid

a Despre autor

John Fowles s-a nascut in 1926 la Leigh-on-Sea, o mica localitate din comitatul Essex. Dupa ce a urmat cursurile Universitatii din Edinburgh, in 1950 a obtinut o diploma in literaturile franceza si germana la Oxford, unde i-a desco­perit pe existentialistii francezi si pe promotorii Noului Roman. A predat literatura franceza la New College, Oxford, a fost profesor de limba si literatura engleza la Universitatea din Poitiers, apoi la Colegiul Anargyrios de pe insula gre­ceasca Spetsai (experienta evocata in Magicianul), pentru ca intre 1954 si 1963 sa predea engleza la Colegiul St. Godric din Londra. A dobandit recunoasterea internationala odata cu aparitia primului sau roman, Colectionarul (1963), care a avut un mare succes la public si a primit de indata si elogiile criticii, Fowles fiind considerat un scriitor cu o forta ima­ginativa si inovatoare exceptionala, reputatie pe care i-au confirmat-o urmatoarele sale romane: Magicianul (1965; editie revizuita in 1977), Iubita locotenentului francez (1969), Daniel Martin (1977), Mantisa (1982), Omida (1985), Gauri de vierme (1998). Patru dintre cartile sale (Magicianul, Colectionarul, Iubita locotenentului francez si Turnul de abanos) s-au bucurat de ecranizari celebre, cu o distributie remarcabila si distinse cu cele mai prestigioase premii din domeniul cinematografiei.

Scriitor prolific, Fowles a publicat si eseuri (Aristocratii, 1964), nuvele (Turnul de abanos, 1974), poezii, traduceri, prefete, cronici literare si comentarii la albume de arta foto­grafica. In 2004 ii apare primul volum al jurnalelor intime, urmat in 2006 de volumul al doilea. Tot in 2004 este publicata si prima biografie dedicata lui Fowles, scrisa de Eileen Warburton: John Fowleso viata in doua lumi. La Editura Polirom au mai aparut pana in prezent Iubita locotenentului francez (2002), Magicianul (2002), Mantisa (2003), Turnul de abanos (2003), Daniel Martin (2004), Omida (2005) si Copacul (2007), care inaugureaza seria de autor John Fowles.

que fors aus ne le sot riens nee[1]

Cand venea acasa in vacanta de la internat o vedeam uneori in fiecare zi, fiind casa lor chiar in fata Anexei Primariei. Atat ea, cat si sora ei mai mica veneau si plecau, mai totdeauna, insotite de tineri, ceea ce, bineinteles, mie nu-mi convenea. Cand aveam o clipa libera si puteam scoate capul dintre dosare si registre, ma asezam la fereastra si ma uitam pe strada pe deasupra portiunii mate a geamului si uneori o zaream. Seara imi notam faptul in jurnalul meu de observatii. La inceput cu un X si, mai tarziu, cand i-am aflat numele, cu un M. De cateva ori mi s-a intamplat s-o intalnesc in oras. Intr-o zi, stand la rand la biblioteca din strada Crossfield, m-am nimerit chiar in spatele ei. Nu s-a uitat nici macar o data la mine, dar eu nu-mi luam ochii de la ceafa ei si de la parul strans intr-o coada la spate. Avea parul blond si matasos ca floarea de sorbestrea, impletit intr-o singura coada care ii ajungea pana aproape de talie si pe care o purta fie peste piept, fie pe spate. Cateodata si-o invartea ca o coroana in jurul capului. Inainte sa vina ca oaspete in casa mea, nu am avut decat o singura data prilejul s-o vad cu parul despletit si era atat de frumoasa, incat mi s-a taiat rasuflarea. Parca era o sirena.

Alta data, intr-o sambata libera, cand m-am dus la Muzeul de Istorie Naturala, ne-am intors amandoi cu acelasi tren. Statea la trei scaune de mine, pe lateral, cu nasul intr-o carte, asa ca am putut s-o privesc timp de treizeci si cinci de minute. De cate ori o vedeam, aveam aceeasi senzatie ca atunci cand descopeream un fluture dintr-o specie rara, de care ma apropiam cu multa grija, cu sufletul la gura, cum se spune. O specie de calinica femela, de pilda, foarte deschisa la culoare. Intotdeauna m-am gandit la ea in felul acesta, imi veneau in minte cuvinte ca „insesizabila”, „rara”, si „foarte rafinata”. Caci era diferita de toate cele­lalte, chiar si de cele frumoase. Numai un cunoscator o putea aprecia.

In anul in care mai era la internat nu stiam cine e. Aflasem doar ca tatal ei era doctorul Grey si, dintr-o frantura de conversatie auzita la o sedinta a Sectiei de Entomologie, intelesesem ca mama ei obisnuia sa bea. Intr-o zi am auzit-o pe maica-sa vorbind intr-un magazin. Avea o voce afectata si de la prima vedere dadea impresia unei femei careia ii place bautura; era prea tare machiata s.a.m.d.

Pe urma au aparut cateva randuri despre ea in ziarul local, precum ca a castigat o bursa si cat era de desteapta si ii dadeau si numele, la fel de frumos ca si ea: Miranda. Asa am aflat ca plecase la Londra sa studieze beleartele. Pentru mine articolul acesta a avut o importanta speciala. Mi se parea ca deve­niseram mai intimi, desi, evident, noi doi nu facuseram cunostinta, in sensul strict al cuvantului.

Nu pot sa spun de ce, de prima oara cand am vazut-o, am stiut ca este Unica. Evident ca nu sunt nebun. Imi dadeam perfect seama ca e doar un vis si asa ar fi ramas daca nu s-ar fi intamplat povestea cu banii. O visam cu ochii deschisi, imi imaginam tot felul de povesti in care o intalneam, ca faceam lucruri pe care ea le gasea admirabile, ca ma insuram cu ea si tot soiul de chestii de-astea. Nimic indecent, nici­odata inainte de Dar asta am sa povestesc mai tarziu.

Ea desena in timp ce eu ma ocupam de colectia mea (in visurile mele, bineinteles). Mi-o inchipuiam intotdeauna indragostita de mine si de colectia mea, pe care o desena si o colora; lucram impreuna intr-o casa frumoasa, moderna, o incapere mare cu un perete aproape in intregime din sticla; organizam reuniuni ale entomologilor, unde in loc sa nu scot o vorba, de frica sa nu gresesc, deveneam gazda apreciata de toti.

Ea, frumoasa, cu parul ei blond si ochii cenusii Si, bineinteles, toti barbatii ma priveau plini de invidie.

Singura data cand visurile mele in legatura cu ea nu au fost frumoase a fost atunci cand am vazut-o cu un tanar cu mutra de snob care conducea o masina sport. Intr-o zi eram in spatele lui la banca si la casa l-am auzit spunand: „Dati-mi, va rog, banii in bancnote de cinci lire”, gluma constand in faptul ca cecul era pentru zece lire. Sunt toti la fel. O vedeam cateodata urcandu-se in masina lui sau traversand orasul ase­zata alaturi de el, si in zilele acelea eram foarte taios cu ceilalti colegi din birou si nu mai notam faimosul X in jurnalul meu entomologie (toate astea se intamplau inainte de plecarea ei la Londra, caci atunci l-a lasat balta). In zile ca astea ma lasam cuprins de visuri urate: plangea si de obicei inge­nunchea in fata mea. O data mi-am permis chiar sa visez ca o plesneam peste fata, asa cum il vazusem pe unu’ facand intr-o piesa la televizor. Probabil ca atunci a inceput totul.

Tatal meu murise intr-un accident de masina. Aveam doi ani. Era in 1937. Era beat, dar matusa Annie spunea totdeauna ca mama il impinsese la bau­tura. Nu mi-au spus niciodata ce s-a intamplat exact, dar curand dupa aceea mama a plecat lasandu-ma cu matusa Annie. Voia sa-si traiasca viata. Verisoara Mabel mi-a strigat o data (eram copii si ne certam) ca era o femeie de strada si ca plecase cu un strain. Eram atat de prost, incat m-am dus drept la matusa Annie s-o descos. Dar, bineinteles, nu mi-a spus decat ce a considerat ea de cuviinta. Acum totul imi este indiferent. Daca mama mai este in viata, nu tin s-o intalnesc, nu ma intereseaza. Matusa Annie spune deschis ca am avut noroc ca am scapat de ea, si eu sunt de aceeasi parere.

Asa ca m-au crescut matusa Annie si unchiul Dick, alaturi de fiica lor, Mabel. Matusa Annie este sora mai mare a tatei.

Unchiul Dick a murit cand aveam cincisprezece ani. Era in 1950. Ne duseseram amandoi la pescuit la Tring Reservoir si, ca de obicei, eu plecasem cu plasa si cu ce imi trebuia mie pentru prins fluturi. Cand mi s-a facut foame si m-am intors unde il lasasem, am vazut o gramada de lume. Am crezut ca prinsese vreun peste mare. De fapt, avusese un atac de apoplexie. L-am dus acasa, dar n-a mai scos nicio vorba si nici nu ne-a mai recunoscut pe vreunul dintre noi.

Zilele pe care le-am petrecut impreuna – nu chiar impreuna pentru ca eu plecam mereu dupa fluturi, iar el ramanea cu unditele, dar, totusi, mancam impre­una si mai era si drumul pana acolo si inapoi –, zilele acelea (afara de cateva despre care am sa va vorbesc) au fost, categoric, cele mai frumoase din viata mea. Cand eram copil, matusa Annie si Mabel dispretuiau colectia mea de fluturi, dar unchiul Dick imi lua intotdeauna apararea. Aprecia lucrul bine facut. Si pe el il impresiona ivirea unui nou „imago” si se aseza sa priveasca aripile intinzandu-se si uscandu-se treptat, fascinat de delicatetea miscarilor lui. Imi facea intotdeauna loc in magazia lui pentru borcanele mele cu omizi. O data, cand am castigat un premiu pentru o caseta cu fritillaria, mi-a dat o lira, cu conditia sa nu suflu o vorba matusii Annie. Ce as putea sa mai spun? A fost ca un tata pentru mine. In ziua in care am pus mana pe vestitul cec, el a fost, in afara de Miranda, se intelege, persoana la care m-am gandit. I-as fi daruit cele mai bune undite si carlige si orice si-ar fi dorit. Dar n-a fost sa fie.

Din saptamana in care am implinit douazeci si unu de ani, am jucat cu regularitate la pronosport. In fiecare saptamana pariam aceiasi cinci silingi. Crutchley si batranul Tom, care lucrau cu mine la Serviciul de impozite locale, ca si cateva dintre cole­gele mele, se asociau ca sa joace o suma mai mare. Ma pisau mereu sa joc si eu cu ei, dar preferam sa raman lupul singuratic. Crutchley nu-mi placuse niciodata si nici batranul Tom, cu caracterul lui servil. Bate toata ziua campii despre administratia locala, lingusindu-se pe langa domnul Williams, casierul municipal. Crutchley se gandeste numai la lucruri murdare si este un sadic. Nu scapa nicio ocazie sa-si bata joc de preocu­parile mele, mai ales daca erau si fete de fata. „Fred are o mutra obosita – a petrecut un weekend epuizant cu vreo Pieris rapae” sau „Cine era frumoasa Passerina cu care te-am zarit aseara?” Batranul Tom ranjea, iar Jane, prietena lui Crutchley de la Sanatatea Publica, o prezenta permanenta la noi in birou, incepea sa chicoteasca. Fata asta era exact opusul Mirandei. Am avut intotdeauna repulsie fata de femeile vulgare, in special cele tinere. Asa ca, dupa cum spuneam, jucam de unul singur.

Cecul a fost de 73.091 lire si cativa silingi. L-am sunat pe domnul Williams de cum s-au confirmat rezultatele meciurilor de marti si am aflat ca totul era in regula. Am stiut imediat ca plecarea mea il supara, desi la inceput a zis ca se bucura, ca era sigur ca toata lumea se bucura, ceea ce stiam ca nu era adevarat. Mi-a sugerat chiar sa investesc in fondul de imprumut al municipalitatii cu dobanda de 5%. Unii dintre functionarii astia de la primarie isi pierd orice simt al masurii.

Am facut ce mi-au sugerat cei de la agentia de pariuri. M-am mutat la Londra cu matusa Annie si cu Mabel, pana cand avea sa se potoleasca valva. I-am trimis batranului Tom un cec de 500 de lire, rugandu-l sa imparta banii cu Crutchley si cu ceilalti. N-am raspuns la scrisoarea lor de multumire din care reiesea clar ca ma considerau meschin.

Singurul punct negru la orizont era Miranda. Era acasa in momentul cand am aflat ca am castigat. Venise in vacanta de la scoala de belearte si o vazusem chiar in dimineata memorabilei sambete cand am auzit vestea cea mare. Tot timpul petrecut la Londra, cheltuind in dreapta si stanga, nu ma gandeam decat ca n-am s-o mai vad niciodata; apoi ma gandeam ca acum eram bogat, deci o partida buna, dar simteam ca era ridicol, oamenii, mai ales fetele ca Miranda, se casatoresc din dragoste. Erau chiar momente cand credeam ca am s-o uit. Dar uitarea nu vine la comanda. Se intampla sa uiti. Numai ca, in ceea ce ma priveste, nu s-a intamplat asa.

Daca esti lipsit de scrupule si imoral ca majoritatea celor din ziua de azi, presupun ca iti poti oferi tot soiul de distractii cand te trezesti deodata cu o gramada de bani. Eu nu am fost niciodata asa. La scoala nu am fost pedepsit nici macar o data. Matusa Annie este „nonconformista”, nu m-a fortat niciodata sa ma duc la biserica sau lucruri de-astea, dar fusesem crescut in aceasta atmosfera, desi unchiul Dick o mai stergea cateodata la carciuma. Cand m-am intors din armata, dupa nenumarate scandaluri, matusa Annie mi-a dat voie sa fumez, desi nu-i facea deloc placere. Chiar si acum, cand aveam atatia bani, bomba­nea intruna ca toate cheltuielile astea erau impotriva principiilor ei. Dar Mabel o mai dascalea cand nu eram de fata (am auzit-o intr-o zi) si i-am spus si eu ca erau oricum banii mei si principiile mele, ca eram bucuros sa-i ofer tot ce-si dorea sau sa nu-i dau nimic daca asa hotara ea, si ca in principiile nonconformismului nu exista nimic care sa interzica primirea de cadouri.

Ce vreau, de fapt, sa spun este ca mi s-a intamplat sa ma cherchelesc o data sau de doua ori cand am fost in Serviciul de intendenta, in special in Germania, dar n-am avut niciodata relatii cu femei. Femeile nu m-au preocupat niciodata, inainte de-a o intalni pe Miranda. Stiu ca n-am nimic din ceea ce place fetelor. Sunt unii, ca si Crutchley, care mi se par pur si simplu vulgari, dar au succes la femei. Era de-a dreptul dezgustator sa vezi ocheadele pe care i le aruncau unele functionare de la primarie. E ceva animalic cu care nu m-am nascut si ma bucur. (Dupa parerea mea, daca ar fi mai multi oameni ca mine, lumea ar fi mai buna.)

Cand esti sarac, te gandesti intotdeauna ca lucrurile ar fi cu totul altfel daca ai avea bani. Nu am pretins niciodata mai mult decat mi se cuvenea, nimic excesiv, dar la hotel am simtit clar ca se purtau foarte politicos in aparenta, dar numai in aparenta. De fapt, ne dispretuiau pentru ca aveam atatia bani si nu stiam ce sa facem cu ei. Pe la spate continuau sa ma trateze ca pe un mic functionar – ceea ce, de fapt, si eram. Degeaba aruncam cu banii in stanga si in dreapta. De cum deschideam gura sau faceam vreo miscare ne dadeam de gol. Parca ii si auzeai spunand, nu incercati sa ne trageti pe sfoara, stim cine sunteti, de ce nu va intoarceti de unde ati venit?

Imi amintesc ca intr-o seara am iesit si am luat masa la un restaurant de lux. Era trecut pe o lista primita de la agentia de pariuri. Mancarea era buna si am mancat-o, dar nu i-am simtit gustul din cauza felului cum eram priviti, a modului in care ne tratau chelnerii aia straini si toti ceilalti si cum pana si cel mai mic obiect din sala parea sa ne dispretuiasca pentru ca nu fuseseram crescuti de mici sa stim sa ne purtam ca ei. Mai zilele trecute am citit un articol despre disparitia spiritului de clasa. As fi putut sa le spun multe pe tema asta. Dupa parerea mea, Londra este facuta numai pentru cei iesiti de pe bancile scolilor particulare si daca nu ai nimic din manierele lor innascute si nici vocea lor afectata nu esti bun de nimic. Ma refer la Londra celor bogati, la Londra cartierelor elegante din West End, bineinteles.

Intr-o seara – era dupa masa la restaurantul de lux – ma simteam deprimat si i-am spus matusii Annie ca as vrea sa ies la plimbare, ceea ce am si facut. Am pornit-o pe jos si am simtit deodata dorinta de a avea o femeie, adica sa stiu ca am avut relatii cu o femeie, asa ca am sunat la un numar de telefon pe care mi-l daduse un tip la ceremonia de inmanare a cecului. In caz ca simti nevoia de stii-tu-ce, imi spusese el.

O voce de femeie imi raspunse: „sunt ocupata”. Am intrebat-o daca nu-mi putea da vreun alt numar si mi-a dat doua. Am luat un taxi pana la cea de-a doua adresa. N-am sa povestesc ce s-a intamplat, afara doar ca n-am fost bun de nimic. Eram prea emotionat. Am incercat sa nu par un novice, dar bineinteles ca si-a dat seama. Era batrana si respinga­toare, respingatoare. Ma refer atat la felul dezgustator in care se comporta, cat si la felul cum arata. Era uzata, vulgara. Ca un specimen pe care il arunci, nu vrei sa-l pastrezi intr-o colectie. M-am gandit ce-ar spune Miranda sa ma vada acolo, in aceasta situatie. Da, cum am spus, am incercat, dar n-am putut si, de fapt, nici nu mi-am dat nicio silinta.

Nu sunt tipul de om insistent si nici nu am fost vreodata. Am avut dintotdeauna aspiratii mai inalte, cum se zice. Crutchley obisnuia sa spuna ca in ziua de azi, daca vrei sa ajungi undeva, trebuie sa dai din coate si adesea adauga, uitati-va la batranul Tom, uitati-va unde l-a dus atitudinea lui lingusitoare. Dupa cum am spus, Crutchley era un tip care vorbea deschis, cam prea deschis, dupa parerea mea. Desi stia cand pica bine sa fie lingusitor. Cu domnul Williams, de pilda. Cu mai multa viata, Clegg, mi-a spus o data domnul Williams pe cand lucram inca la ghiseul de informatii. Publicului ii place o fata zambitoare sau o gluma din cand in cand, spunea el. Nu ne-am nascut toti cu acest dar, ca de pilda Crutchley, dar putem sa incercam, nu? Asta chiar m-a enervat. Pot sa spun ca eram scarbit pana peste cap de primarie si aveam de gand sa plec oricum.

Nu eram altfel decat ceilalti; pot s-o dovedesc. Unul din motivele pentru care nu mai puteam suporta prezenta matusii Annie era acela ca mi se starnise interesul pentru anumite carti, din cele care se gasesc in magazinele din Soho, carti cu femei goale si lucruri de-astea. Puteam ascunde revistele, dar erau cateva carti pe care as fi vrut sa le cumpar, dar nu le luam de teama sa nu dea peste ele. Imi dorisem intotdeauna sa pot face fotografii, asa ca primul lucru pe care mi l-am cumparat a fost un aparat Leica, cel mai bun, cu teleobiectiv si tot ce vrei. Scopul principal era sa fotografiez fluturii vii ca vestitul domn S. Beaufoy. Dar, deseori, cand ma plimbam, mi se intampla sa dau peste lucruri care nu aveau nicio legatura cu colectiile mele. E incredibil ce ajung sa faca perechile de indragostiti in locuri in care nici nu ti-ar trece prin cap ca se pot intampla astfel de lucruri. Asa ca le-am fotografiat si pe astea.

Bineinteles ca esecul meu cu femeia ma preocupa, totusi, pe langa toate celelalte. De pilda, matusa Annie isi pusese in cap sa faca o croaziera pana in Australia, sa-l vada pe fiul ei Bob si pe unchiul Steve, fratele ei mai mic si familia lui, si tinea mortis sa merg si eu. Dar, cum am spus, nu mai aveam niciun chef sa stau cu matusa Annie si cu Mabel. Nu ca le-as fi urat, dar se vedea de la o posta de unde proveneau. Chiar mai mult decat mine. Era clar ce erau de fapt: doua sarantoace care nu iesisera nici­odata din fundul provinciei. Voiau sa stau toata vremea cu ele si sa le raportez tot ce am facut, tocmai atunci cand, din intamplare, aveam si eu o ora libera. Iata de ce a doua zi dupa cele relatate mai sus le-am spus clar ca nu ma duc in Australia. N-au luat lucrurile prea in tragic. Presupun ca avusesera timp sa reflec­teze ca, la urma urmei, erau banii mei.

Am pornit pentru prima oara in cautarea Mirandei in ziua cand m-am intors de la Southampton, unde o condusesem pe matusa Annie la vapor, in ziua de 10 mai, ca sa fiu exact. M-am intors la Londra. Nu aveam niciun plan precis si ii spusesem matusii Annie si lui Mabel ca s-ar putea sa plec in straina­tate, dar ca nu hotarasem inca nimic. Matusa Annie era de-a dreptul speriata. In seara dinaintea plecarii imi tinuse o predica intreaga: ca sa nu cumva sa ma insor inainte de a cunoaste ea mireasa. O tinea intruna ca erau banii mei si viata mea si cat fusesem de generos si alte de-alde astea. Dar vedeam limpede ca era foarte speriata la gandul ca s-ar putea sa ma insor si ca ar putea pierde astfel toti banii pe care erau, oricum, foarte jenate sa-i cheltuiasca. Nu o acuz. Era normal, mai ales cand ai o fata infirma. Consider ca persoanele ca Mabel ar trebui suprimate incet, fara suferinta. Dar asta e alta poveste.

Intentia mea era (si in acest scop achizitionasem cel mai perfectionat echipament din Londra) sa vizitez cateva regiuni unde existau specii rare de fluturi si chiar „aberatii” si sa-mi fac serii complete. Ma gandeam sa ma duc acolo, sa stau undeva atata vreme cat imi facea placere si sa ies in fiecare zi sa adun specimene pentru colectie si sa fac fotografii. Inca inainte de plecarea matusii Annie luasem lectii de conducere si imi cumparasem o furgoneta care corespundea nece­sitatilor mele. Erau o multime de specii de fluturi pe care voiam sa le caut – papilio glaucus si lycaenidae, de exemplu, sau unele specii rare de fritillaria ca Heath sau Glanville. Varietati pe care cei mai multi colectionari nu le intalnesc decat o data in viata. Mai erau si fluturi de noapte pe care ma gandeam sa incep sa-i colectionez.

Ceea ce incerc sa spun este ca sederea Mirandei la mine, ca oaspete, a fost o intamplare, nu ceva planuit de mine in momentul in care am intrat in posesia banilor.

De indata ce am scapat de matusa Annie si de Mabel, mi-am cumparat toate cartile pe care le voiam si, vazand unele dintre ele, am ramas trasnit. Nu stiam ca exista asemenea lucruri. Ca sa spun drept, eram scarbit. Ma gandeam cum stateam inchis intr-o camera de hotel cu toate cartile astea care nu au nicio legatura cu ce imi imaginam eu ca se poate petrece intre mine si Miranda. Brusc mi-am dat seama ca ma inselam crezand ca o scosesem cu totul din viata mea, cand, de fapt, locuiam numai la cativa kilometri unul de celalalt (ma mutasem deja in hotelul din Paddington) si nici nu avusesem tot timpul din lume sa descopar unde locuieste. Dar a fost usor. Am cautat in cartea de telefon adresa Scolii de Arte Slade si intr-o dimineata am asteptat-o in fata scolii, ascuns in furgoneta. Furgoneta era singurul lux adevarat pe care mi-l oferisem. Era prevazuta cu o instalatie speciala in partea din spate, un pat pliant care se putea intinde daca voiai sa dormi. O cumparasem ca sa-mi car tot echipamentul cand ma duceam dintr-un loc intr-altul prin tara si ma gandeam ca daca aveam o furgoneta nu va mai fi nevoie sa le iau tot timpul dupa mine si pe Mabel si pe matusa Annie, la intoarce­rea lor din Australia. N-am cumparat-o cu intentia de a o utiliza in felul in care am folosit-o. Ideea mi-a venit brusc, aproape ca o inspiratie geniala.

Prima zi am asteptat degeaba, dar a doua zi am vazut-o in sfarsit. A iesit cu un grup de studenti, majoritatea baieti. Inima a inceput sa-mi bata cu putere si mi s-a facut rau. Aparatul de fotografiat era pregatit, dar n-am indraznit sa-l folosesc. Era neschimbata: acelasi pas usor si, cum purta intot­deauna pantofi cu tocul jos, nu avea miscarile acelea afectate pe care le au majoritatea fetelor. Nu o pre­ocupa impresia pe care o facea asupra barbatilor. Era ca o pasare. Tot sporovaia cu un tanar cu parul negru, tuns scurt si cu un soi de breton pe frunte, cu mutra de artist. Erau sase, dar numai ea si tanarul brunet au traversat strada. Am iesit din masina si am pornit in urma lor. N-au mers prea departe, doar pana la o cafenea.

Am intrat dupa ei, spontan, fara sa stiu de ce, ca si cand cineva m-ar fi impins, aproape impotriva vointei mele. Cafeneaua era plina: studenti, artisti si altii ca ei. Chipuri de boemi. Imi amintesc tot soiul de figuri ciudate si obiecte bizare atarnate pe pereti. Africane, cred.

Era atata lume si atata zgomot si eram atat de nervos, incat n-am vazut-o din prima clipa. Era la o masa in cea de-a doua sala, tocmai in fund. M-am asezat la bar, ca s-o pot urmari. Nu indrazneam sa ma uit prea des spre ea, iar dincolo lumina era slaba.

Si deodata a aparut langa mine. Ma faceam ca citesc ziarul, asa ca nu vazusem cand s-a sculat de la masa. Am simtit cum ma inrosesc la fata. Stateam cu ochii pironiti pe ziar fara sa pot citi un cuvant. Nu indrazneam sa ma uit nici cu coada ochiului la ea – era langa mine, aproape ca ma atingea. Purta o rochie in carouri, bleumarin cu alb, bratele goale ii erau bronzate si parul ii cadea pe spate.

„Jenny, n-avem niciun sfant, fii un inger si da-ne doua tigari”, spuse ea. „Iar?” intreba fata de la bar, sau cam asa ceva. „Maine, iti promit!” raspunse ea. „Esti o draguta”, adauga ea dupa ce barmanita i-a dat tigarile. N-a durat decat cinci secunde. Era din nou alaturi de tanarul brunet, dar faptul de a-i fi auzit glasul o transforma dintr-un soi de vis intr-o persoana reala. N-as putea spune ce anume era deose­bit in glasul ei. Era, bineinteles, glasul unei tinere cu educatie aleasa, dar nu era afectat; nu era nimic servil in tonul ei, nu cersise tigarile si nici nu insistase sa le obtina. Le ceruse pe un ton normal, fara aere de superioritate de clasa. Vorbea asa cum mergea, daca ma pot exprima astfel.

Am platit cat am putut de repede, m-am urcat in furgoneta si m-am intors in camera mea de la hotelul Cremorne. Eram foarte necajit. In parte din cauza ca era nevoita sa imprumute tigari pentru ca nu avea bani, in timp ce eu eram gata sa-i astern la picioare saizeci de mii de lire (ii dadusem zece mii matusii Annie). Ma simteam gata sa fac orice ca s-o cunosc, sa-i fac toate poftele, sa-i fiu prieten; sa pot s-o privesc deschis, nu s-o spionez. Atunci am luat un plic – intr-asa hal eram – si am pus in el cinci bancnote de cinci lire pe care le aveam la mine si l-am adresat domnisoarei Miranda Grey, la Scoala de Arte Slade dar, bineinteles, nu l-am expediat. L-as fi trimis, daca as fi fost sigur ca i-as putea vedea reactia la deschiderea plicului.

In ziua aceea mi-am permis pentru prima oara un vis care avea sa devina realitate. Se facea ca era ata­cata de un tip si eu ma repezeam si o salvam. Apoi eu eram barbatul care o ataca, dar nu-i faceam niciun rau. O luam cu forta si o duceam cu furgoneta departe, unde o tineam inchisa intr-o casa, dar purtandu-ma frumos cu ea. Cu timpul incepea sa ma cunoasca, sa ma placa si visul se termina frumos: se facea ca locuiam impreuna intr-o casa moderna, eram casa­toriti, aveam copii si cate si mai cate.

Visul ma obseda. Noaptea ma tinea treaz, uitand tot ce facusem in timpul zilei. Aproape ca nici nu mai ieseam din hotel. Apoi a incetat sa mai fie un vis. Ma convingeam singur ca totul avea sa se intample cu adevarat (bineinteles ca eram constient ca era doar o amagire). Asa ca am inceput sa ma gandesc la tot felul de mijloace pentru a-mi atinge scopul, la tot ce trebuia aranjat si pus la punct si cum trebuia sa procedez. Imi spuneam ca nu am sa ajung niciodata sa fac cunostinta cu ea in conditii normale, dar daca ar locui cu mine mi-ar putea cunoaste partile bune si ar intelege. Nu m-a parasit niciodata ideea ca va intelege.

Tot atunci am inceput sa citesc ziarele serioase si sa vizitez Galeriile Nationale si Galeriile Tate. Nu mi-au placut cine stie ce, erau asemenea casetelor cu specii straine de fluturi din Sectia de entomologie a Muzeului de Istorie Naturala. Vreau sa spun ca le cunosteam mai putin decat pe cele britanice. Dar continuam sa ma duc ca sa am ce discuta cu ea; sa nu par un ignorant.

Intr-un ziar de duminica am vazut un anunt cu litere de-o schioapa pe pagina unde apareau casele de vanzare. Ideea nu ma preocupa, dar s-a intamplat, pur si simplu, sa dau cu ochii de anunt tocmai cand eram pe punctul de a intoarce pagina. „DEPARTE DE LUMEA DEZLANTUITA”, se spunea. Chiar asa. Apoi continua:

Casa veche de tara, loc retras si foarte pitoresc, gradina mare, la o ora cu masina de Londra, trei kilometri de satul cel mai apropiat

si asa mai departe. A doua zi am pornit cu furgoneta s-o vad. Am telefonat agentului imobiliar din Lewes si am aranjat sa ma astepte cineva in fata casei. Am cumparat o harta a comitatului Sussex. Asa e cand ai bani. Cad toate obstacolele.

Ma asteptam la o darapanatura. Era intr-adevar veche, alba pe dinafara, cu barne aparente negre si acoperis de ardezie. Era total izolata. Agentul imo­biliar a iesit din casa cand a auzit masina. Ma asteptam sa fie mai batran. Era cam de varsta mea, dar era tipul baiat-de-familie-buna-proaspat-absolvent-de-universitate, plin de remarci tampite ce se voiau hazlii, de parca era sub demnitatea lui sa vanda ceva, dar, oricum, sa vinzi case este cu totul altceva decat sa fii baiat de pravalie. Mi-a fost antipatic de la bun inceput pentru ca incerca sa ma descoasa prea mult. M-am gandit ca, daca tot facusem atata drum, hai sa vizitez totusi casa. Camerele nu erau cine stie ce, dar erau prevazute cu tot confortul modern, electricitate, tele­fon s.a.m.d. Apartinuse unui amiral in retragere sau cam asa ceva, care murise, iar urmatorul cumpa­rator murise subit, asa ca acum era scoasa din nou la vanzare.

Sustin si acum ca nu m-am dus acolo cu intentia de a vedea daca nu era cumva un loc bun pentru a gazdui un musafir de taina. Nu pot sa spun exact cu ce intentii m-am dus.

Pur si simplu nu stiu. Faptele pe care le faci la un moment dat le estompeaza pe cele facute anterior.

Tipul tinea mortis sa stie daca doream s-o cumpar pentru mine. I-am spus ca era pentru o matusa. N-am mintit, i-am spus ca voiam sa-i fac o surpriza cand se intorcea din Australia si altele de acest fel.

Voia sa stie ce parere am despre pret.

Ca sa-i inchid gura, i-am spus ca tocmai intrasem in posesia unei sume considerabile. Coboram scarile, dupa ce vazusem totul, cand a venit vorba de bani si, ca sa-l pun la punct, eram cat pe ce sa-i spun ca nu era ceea ce doream, ca nu era destul de mare, dar m-am abtinut cand mi-a spus ca vazusem tot ceea ce era de vazut, in afara de pivinita.

Trebuia sa iesi afara, prin spatele casei, pentru a intra in pivnita. Era o usa mica langa intrarea de serviciu. Lua cheia de sub un ghiveci cu flori. Bineinteles ca lumina nu mergea, dar avea o lanterna, inauntru nu patrundea nicio raza de soare, era umed, neplacut. Am coborat cateva trepte. Cand am ajuns jos, am aprins lanterna. Cineva varuise zidu­rile, dar asta fusese demult si peretii se scorojisera din loc in loc.

Se intinde sub toata casa, imi spunea el, si mai este si asta A ridicat putin lanterna si atunci am vazut in fata noastra, la picioarele treptelor, o usa pe colt. Dadea in alta pivnita, mare, spre care cobo­rau patru trepte, dar cu tavanul mai jos si usor boltit ca unele cripte de sub bisericile vechi. Treptele cobo­rau in diagonala catre un colt si aveai impresia ca incaperea nici nu exista.

Locul ideal pentru o orgie, imi spuse el.

La ce folosea? am intrebat, ignorand observatia lui stupida.

Mi-a spus ca banuia ca fusese construita pentru ca locul era prea izolat. Probabil ca-si tineau proviziile de alimente. Sau poate ca fusese vreo capela romano-catolica secreta. Unul dintre electricieni si-a exprimat mai tarziu parerea ca fusese probabil o ascunzatoare a contrabandistilor in drumul lor catre Londra din­spre Newhaven.

In cele din urma am urcat din nou si am iesit afara. Dupa ce a incuiat usa si a pus cheia la loc sub ghiveciul cu flori, parca nici nu ar fi existat subsolul. Erau doua lumi. Si pentru mine asa a ramas tot timpul. Uneori ma trezeam si mi se parea ca nu fusese decat un vis, pana in clipa cand coboram din nou.

Omul se uita la ceas.

Ma intereseaza, i-am spus. Ma intereseaza chiar foarte mult. Eram atat de nervos, incat agentul imo­biliar ma privi surprins, asa ca am adaugat, cred ca am s-o cumpar. Asa, deodata. M-am mirat si eu. Pentru ca pana atunci imi dorisem intotdeauna ceva modern, contemporan, cum se spune. Nici vorba de o vechitura la mama dracului.

Ramasese locului cu ochii cat cepele, uimit ca eram atat de interesat si uimit, ca majoritatea oame­nilor ca el, de faptul ca aveam bani.

Apoi s-a reintors la Lewes. Mai avea un client care dorea sa viziteze casa, asa ca i-am spus ca raman in curte sa reflectez inainte de a lua o hotarare defi­nitiva.

Gradina era frumoasa si se pierdea intr-un camp cu lucerna, ideala pentru fluturi. Campul urca putin spre o colina (in partea de nord). La rasarit se intindea o padure de ambele parti ale drumului ce ducea spre Lewes. La apus, iar camp liber. In spatele colinei, cam la vreun kilometru si ceva, era o ferma. Casa cea mai apropiata. Inspre sud se deschidea o priveliste frumoasa, dar era blocata de gardul viu din fata casei si de cativa pomi. Si garajul era in stare buna.

M-am dus din nou spre casa, am luat cheia si am coborat inca o data in pivnita. Cea de-a doua incapere era cam la doi metri sub nivelul solului. Era umeda si peretii imi aminteau de lemnele umede, iarna. Nu puteam sa vad prea bine, neavand la mine decat o bricheta. Cam infricosator, dar eu nu sunt genul superstitios.

S-ar putea spune ca am avut noroc sa gasesc casa de la prima incercare, desi, oricum, mai devreme sau mai tarziu, tot gaseam eu ceva. Bani aveam. Si dorinta de a reusi. Crutchley ar fi numit-o „tupeu”. La primarie imi lipsise cu desavarsire. Nu era genul meu. Dar as vrea sa-l vad eu pe Crutchley organizand ce am organi­zat eu toata vara si sa duca totul la bun sfarsit. N-am de gand sa-mi cant singur osanale, dar n-a fost lucru usor!

Acum cateva zile am citit intr-un ziar („Maxima zilei”): „Hotararea este pentru spirit ceea ce este apa pentru trup”. Dupa umila mea parere, e foarte ade­varat. Din clipa in care Miranda a devenit scopul vietii mele, ma puteam compara cu oricare alt barbat, as zice, si evenimentele ma indreptatesc s-o afirm.

A trebuit sa dau cinci sute de lire in plus fata de pretul anuntat, intrucat mai umblau si altii dupa casa. Toti ma jumuleau. Topometrul, antreprenorul, decoratorul si negustorii din Lewes de la care am cumparat mobila. Dar nu imi pasa. De ce sa-mi fi facut probleme? Pentru mine banii nu aveau nicio valoare. Primeam scrisori lungi de la matusa Annie, carora le-am raspuns, marturisind doar jumatate din sumele cheltuite in realitate.

I-am pus pe electricieni sa prelungeasca cablul pana jos in pivnita si pe instalatori sa traga o teava de apa si sa instaleze o chiuveta. Am pretins ca vreau sa ma ocup de tamplarie si de developat foto­grafii si ca intentionam sa-mi fac atelierul jos. Nu era o minciuna. Existau multe lucrari de tamplarie pe care voiam sa le fac si facusem deja cateva poze pe care nu le-as fi putut da la developat in oras. Nimic obscen. Doar cupluri.

La sfarsitul lui august lucratorii au plecat si m-am instalat acolo. La inceput aveam impresia ca traiesc un vis. Dar n-a durat mult. Singuratatea nu era atat de totala pe cat sperasem. Intr-o zi m-am pomenit cu un om care voia sa se ocupe de gradina pe motiv ca el se ocupase intotdeauna de ea si a facut foarte urat cand l-am dat pe usa afara. Apoi a venit preotul din sat si am fost nevoit sa fiu nepoliticos si cu el. I-am spus ca doream sa fiu lasat in pace, eram nonconformist, nu voiam sa am nimic de-a face cu locuitorii din sat. A plecat furios, dandu-si aere. Apoi au mai fost cativa negustori care isi desfaceau marfa din rulota si a trebuit sa le trantesc usa in nas. Le-am spus ca-mi cumpar tot ce-mi trebuie de la Lewes.

Am renuntat si la telefon.

Curand am luat obiceiul sa incui poarta din fata. Nu era decat un grilaj, dar avea broasca. O data sau de doua ori am vazut cativa negustori ambulanti incercand sa traga cu ochiul, dar incet-incet oamenii au inceput sa priceapa. M-au lasat in pace si am putut sa-mi vad de treaba.

Am lucrat mai bine de o luna sa-mi pun planurile la punct. Eram singur tot timpul; faptul ca nu aveam prieteni se dovedea un noroc. (Nu-i puteai considera prieteni pe cei de la primarie. Eu nu le simteam lipsa si nici ei nu mi-o simteau pe a mea.)

La matusa Annie obisnuiam sa fac tot soiul de treburi in jurul casei. Ma invatase unchiul Dick. Ma pricepeam oarecum la tamplarie si alte mici reparatii si am reusit sa aranjez camera destul de frumos. Dupa parerea mea, bineinteles. Dupa ce am reusit sa scap de umezeala, am asternut cateva straturi de panza izolanta si pe deasupra o mocheta frumoasa, portocalie (vesela), care mergea foarte bine cu peretii (varuiti in alb). Am adus un pat si un scrin, masa, scaune etcetera. Am instalat un paravan intr-un colt si in spatele lui am pus un lavoar, un WC de camping si toate cele de trebuinta – era aproape ca o cama­ruta separata. Am mai cumparat o gramada de alte lucruri, rafturi si o multime de carti de arta si cateva romane, ca incaperea sa fie cat mai placuta. Si in cele din urma am reusit. Nu m-am aventurat sa cumpar tablouri. Imi dadeam seama ca ei, probabil, ii place pictura de avangarda.

Problema dificila ramaneau usile si zgomotul. Arcada care ducea in camera ei nu avea usa. Doar un pervaz vechi de stejar masiv, asa ca usa a trebuit s-o fac eu, pe masura pervazului, si s-o instalez singur. Asta a fost cel mai greu. Prima pe care am facut-o n-a mers, dar a doua s-a potrivit mai bine. Nici chiar un barbat nu ar fi putut s-o sparga, daramite o fiinta plapanda ca ea. Era din lemn bine uscat, gros de cinci centimetri, cu placa de metal pe partea din interior, astfel incat sa nu se poata ajunge la lemn. Cantarea o tona si n-a fost usor s-o pun, dar am reusit. Am fixat balamalele pe partea exterioara, balamale mari de douazeci si cinci de centimetri, dupa care am facut o treaba foarte desteapta: am construit din bucati vechi de lemn un soi de rastel numai pentru unelte si chestii de-astea si l-am fixat cu cuie de lemn pe partea exterioara, astfel incat, la o privire fugara, iti facea impresia ca e doar o nisa cu cateva rafturi. Numai daca o dadeai deoparte se vedea usa. Instalatia avea si avantajul ca nu permi­tea sa treaca niciun zgomot. Ca sa nu fiu deranjat, am pus inca o broasca pe partea interioara a primei usi, care avea deja un lacat. Am pus si o sonerie de alarma. Una simpla, pentru noapte.

In prima pivnita am instalat o mica masina de gatit si toate celelalte accesorii necesare. Nu puteam sa fiu sigur ca n-o sa fiu spionat si ar fi parut ciudat sa fiu vazut ducandu-ma toata ziua cu tavile cu mancare in sus si in jos. Dar intrarea la pivnita fiind in spatele casei, nu-mi faceam cine stie ce griji, mai ales ca nu era decat camp si padure cat vedeai cu ochii. Oricum, pe doua laturi curtea era imprejmuita cu zid si in rest cu un gard viu prin care nu se zarea nimic. Era un loc aproape ideal. M-am gandit sa construiesc o scara interioara, dar cheltuiala ar fi fost mult prea mare si nu voiam sa risc sa trezesc banuieli. In ziua de azi nu mai poti avea incredere in muncitori, isi vara nasul peste tot.

Si, totusi, in tot timpul acesta nu m-am gandit o clipa ca e ceva serios. Stiu ca pare ciudat, dar asta e adevarul. Imi spuneam, bineinteles, ca n-am sa izbu­tesc niciodata, ca e doar in imaginatia mea si atat. N-as fi putut nici sa-mi inchipui toate acestea daca nu aveam atatia bani si timp liber cat voiam. Cred ca foarte multi oameni care par fericiti ar face ce am facut eu sau lucruri asemanatoare daca ar avea timp si bani la dispozitie. Vreau sa spun ca ar face tot ceea ce pretind acum ca nu se cade. Puterea corupe, spunea adesea unul dintre profesorii mei. Si Banii inseamna Putere.

Am mai facut ceva: am cumparat o multime de obiecte de imbracaminte pentru ea de la un magazin din Londra. De fapt, am ales o pravalie in care am vazut o vanzatoare cam de aceeasi talie cu Miranda si i-am indicat culorile pe care observasem ca le purta de obicei. Am cumparat tot ce am considerat ca i-ar fi necesar unei fete. Am indrugat o poveste despre o prietena din nord careia i s-au furat toate bagajele si ca voiam sa-i fac o surpriza si alte gogosi de felul acesta. Nu cred ca vanzatoarea a crezut o iota din ce-i spusesem, dar ii faceam vanzare. Am cheltuit aproape nouazeci de lire in dimineata aceea.

As putea sa vorbesc la nesfarsit despre masurile de precautie pe care le-am luat. Ma duceam cateodata in camera ei si incercam sa-mi imaginez ce ar putea face ca sa scape. M-am gandit ca s-ar putea pricepe la electricitate – cu fetele de azi nu poti sa stii – asa ca purtam mereu pantofi cu talpa de cauciuc si nu ma atingeam de niciun intrerupator inainte de a-l inspecta cu atentie. Am instalat un incinerator special ca sa ard tot ce arunca ea. Imi dadeam seama ca nimic din ce ii apartinea nu trebuia sa iasa din casa. Nici chiar rufe la spalat. Nu se stie de unde se putea ivi ceva.

Ei, in sfarsit, iata-ma din nou la Londra, la hotelul Cremorne. Cateva zile am pandit-o, dar n-am reusit s-o vad. Eram groaznic de ingrijorat, dar am insistat. Nu mi-am luat aparatul de fotografiat, stiam ca e prea riscant. Miza era mult mai mare decat o scena de strada interesanta prinsa pe pelicula. De doua ori m-am dus la cafenea. O data am stat aproape doua ore, prefacandu-ma ca citesc, dar n-a venit. Am inceput sa-mi fac tot felul de ganduri, poate ca a murit, poate ca nu mai mergea la scoala de arte. Dar intr-o zi (nu voiam ca furgoneta sa atraga prea mult atentia), iesind din metrou in Warren Street, am vazut-o. Cobora pe celalalt peron dintr-un vagon venind dinspre nord. Era simplu. Am urmarit-o cand a iesit din statie si a luat-o spre scoala. In zilele urmatoare am pandit-o in statia de metrou. Poate ca nu folosea intotdeauna metroul ca sa se duca acasa, caci doua zile n-am vazut-o, dar a treia zi am zarit-o traversand strada si intrand in statie. Asa am aflat de unde venea. Din Hampstead. Am facut acelasi lucru si acolo. A doua zi am asteptat-o sa apara si cand a iesit din metrou am urmarit-o vreo zece minute, printr-o multime de stradute, pana la locuinta ei. Am trecut prin fata casei in care intrase si am vazut numarul, apoi la capatul strazii am citit placa cu numele. Facusem o treaba buna.

Am parasit hotelul Cremorne cu trei zile inainte si in fiecare seara ma mutam la alt hotel, de unde a doua zi plateam si plecam, ca sa nu mi se poata lua urma. In furgoneta, patul era gata instalat; prega­tisem curelele si fularele. Aveam de gand sa folosesc cloroform, din cel cu care am omorat o data fluturii in sticla. Mi-l daduse un tip de la laboratorul de analize si mai aveam putin. Nu se trezise, dar, ca sa fiu sigur, am decis sa adaug putina tetraclorura de carbon, cunoscuta sub numele de T.C.C., care se poate cumpara de oriunde.

M-am invartit cu masina prin Hampstead si ajunse­sem sa cunosc toate locurile cu ochii inchisi si desco­perisem chiar si drumul cel mai scurt spre Fosters. Totul era pregatit. Nu-mi mai ramanea decat sa ma asez la panda si sa profit de prima ocazie ce avea sa se iveasca. E adevarat ca in momentul acela eram intr-o stare ciudata. Ma gandeam la toate detaliile de parca facusem astfel de lucruri toata viata. Ca si cand as fi fost agent secret sau detectiv.

Pana la urma am asteptat vreo zece zile, asa cum se intampla si cu fluturii. Vreau sa spun ca te duci intr-un loc unde stii ca vei da peste specii rare si nu gasesti nimic, dar alta data, cand nici nu cauti fluturi, iti apar in fata ochilor pe o floare, oferiti ca pe tava, cum se zice.

In seara aceea parcasem, ca de obicei, langa statia de metrou, pe o straduta laterala. Fusese o zi fru­moasa, dar atmosfera era apasatoare. Se apropia furtuna. Ma postasem in usa unui magazin in fata iesirii si am vazut-o urcand treptele, chiar in clipa cand a izbucnit furtuna. Nu avea fulgarin, doar un pulover. A luat-o imediat la fuga spre intrarea princi­pala a metroului. Am traversat si eu, strecurandu-ma prin multimea care se foia peste tot, si am vazut-o intr-o cabina telefonica. Apoi a iesit si in loc s-o ia, ca de obicei, pe strada care urca spre casa ei, a luat-o pe alta strada. M-am luat dupa ea, desi imi spuneam ca nu avea niciun rost, neavand de unde sti ce are de gand sa faca. Si, brusc, a luat-o la fuga pe o strada laterala si a intrat intr-un cinematograf. Mi-am dat seama ce facuse. Sunase la ea acasa sa spuna ca ploua prea tare si ca intra la cinema pana statea ploaia. Am inteles ca asta era ocazia pe care o astepta­sem, doar daca nu venea cineva s-o ia la iesire. Dupa ce a intrat in sala, m-am apropiat si m-am uitat cat dureaza programul. Doua ore. Am riscat (poate ca voiam sa acord sortii o sansa sa ma impiedice). Am intrat intr-o cafenea si am mancat ceva. Apoi m-am dus sa-mi iau furgoneta si am parcat-o in asa fel ca s-o pot vedea cand iese. Nu stiam la ce sa ma astept. Poate ca se intalnise cu cineva. In clipa aceea ma simteam ca dus de apele repezi ale unei cascade: puteam sa-mi sparg capul in cadere sau sa scap nevatamat.

Dar a iesit tot singura, exact peste doua ore. Ploaia se mai potolise si incepuse sa se intunece. Cerul era acoperit. A luat-o pe drumul ei obisnuit spre casa. Atunci am pornit si eu furgoneta, am depasit-o si am parcat ceva mai sus, acolo unde strada ei facea o curba. Pe o parte a strazii erau pomi si tufisuri, iar pe cealalta parte era o hardughie mare intr-o gradina imensa. Casa parea nelocuita. Ceva mai sus incepeau celelalte case, toate mari. Prima parte a drumului era foarte bine luminata.

Trebuia deci s-o astept cand ajungea aici.

Pregatisem special o punga de plastic pe care o aveam in buzunarul fulgarinului si in care pusesem cloroformul, tetraclorura de carbon si tamponul proas­pat imbibat. Imi inchisesem clapele buzunarului ca sa nu se evapore, dar, la nevoie, puteam scoate tampo­nul imediat.

Deodata au aparut doua batrane cu umbrelele deschise (incepuse din nou sa picure); urcau strada inspre mine. De asta ma temusem, caci stiam ca ea trebuia sa apara din moment in moment si am fost pe punctul de a renunta. Dar m-am lasat repede in jos si batranele au trecut pe langa mine sporovaind, nu cred ca m-au vazut nici pe mine, nici furgoneta. Erau tot felul de masini parcate in jur. Trecu un minut. Am iesit din masina si am deschis usile din spate. Planuisem fiecare miscare. Si brusc am vazut-o. Era la mai putin de douazeci de pasi de mine si a luat coltul fara sa ma vada. Mergea repede. Daca ar fi fost o noapte senina, nu stiu ce as fi facut. Dar un vant puternic scutura pomii. Foarte neplacut. Am vazut ca nu venea nimeni in urma ei. In clipa aceea a ajuns in dreptul meu, pe trotuar. Cel mai nostim era ca fredona o melodie.

I-am spus, va rog sa ma scuzati, va pricepeti la caini?

Se opri uimita. „De ce?” ma intreba.

E ingrozitor, dar tocmai am lovit unul cu masina, i-am raspuns. Mi-a iesit brusc in fata si nu stiu ce sa fac cu el. Nu e mort. M-am uitat ingrijorat in furgo­neta prin usile din spate.

„Saracul de el!” exclama ea.

Se apropie sa se uite in masina, asa cum sperasem.

Nu sangereaza, i-am replicat, dar nu mai misca.

Cand a ajuns langa usile din spate, m-am dat putin la o parte, ca si cand i-as fi facut loc sa vada mai bine.

Am aruncat o privire spre strada. Nimeni. Atunci am prins-o. N-a scos un sunet. Parea uluita. I-am pus repede peste nas si peste gura tamponul pregatit in buzunar. Cand am apucat-o in brate, am simtit mirosul cloroformului. S-a zbatut ca o disperata, dar nu avea destula putere; era chiar mai mica decat mi se paruse. Am auzit un soi de galgait. M-am uitat din nou de-a lungul strazii. Mi-am spus, asta e, va opune rezis­tenta si voi fi obligat s-o lovesc sau sa fug. Eram gata sa renunt. Dar brusc am simtit ca cedeaza. Acum nu mai trebuia s-o tin cu forta; trebuia s-o tin sa nu cada. Am impins-o pe jumatate in furgoneta, apoi am deschis repede usa din fata, m-am urcat si am tras-o inauntru, dupa care am inchis cu grija usile. M-am rostogolit langa ea si am urcat-o in pat. A mea era. M-a cuprins brusc un soi de febra; reusisem. I-am pus mai intai calusul si dupa aceea am legat-o de pat. Incet, fara panica, exact cum planuisem. Dupa care m-am asezat la volan. Durase totul mai putin de un minut. Am urcat strada incet, fara zgomot, si am intors intr-un loc pe care il reperasem dinainte pe Hampstead Heath. Acolo am trecut din nou in spate si am legat-o bine cu fulare si curele, in asa fel ca sa n-o doara, dar sa nu poata nici sa tipe, nici sa inceapa sa loveasca in partile laterale ale masinii sau ceva de genul asta. Era tot fara cunostinta, dar respira. O auzeam rasufland ca si cand ar fi avut guturai. Mi-am dat seama ca nu avea sa i se intample nimic.

La Redhill, asa cum planuisem, am parasit soseaua principala, am oprit pe un drum laturalnic necirculat si m-am dus din nou in spate. Am pus o lanterna jos, intr-un colt, ca s-o luminez putin si sa vad ce e cu ea. Se trezise. Ma privea cu ochi mari. Nu parea speriata. Se uita la mine mai degraba cu un soi de aroganta, ca si cand hotarase sa nu se lase cuprinsa de frica cu niciun pret.

I-am spus, nu-ti fie teama. Nu-ti fac nimic. A continuat sa ma priveasca.

Eram stanjenit. Nu stiam ce sa spun. Am intrebat-o, te simti bine? Vrei ceva? Dar intrebarile pareau prostesti. De fapt, intentia mea era s-o intreb daca nu vrea sa-si faca nevoile.

A inceput sa-si miste capul de la dreapta la stanga. Am inteles ca o jena calusul.

I-am spus ca suntem in plin camp; n-are niciun rost sa strige. Daca tipa, ii pun din nou calusul.

Facu semn ca intelesese, asa ca i l-am scos. Dar inainte sa pot interveni cu ceva, s-a ridicat cat a putut si a vomat. Era groaznic. Simteam mirosul de cloroform si voma. N-a scos o vorba. Gemea doar. Mi-am pierdut capul. Nu stiam ce sa fac. Mi-am dat brusc seama ca trebuie sa ajungem acasa cat mai repede, asa ca i-am pus din nou calusul. S-a zbatut si am auzit-o ingaimand pe sub fular, nu, nu. Era oribil, dar m-am tinut tare, caci stiam ca, in cele din urma, era spre binele ei. Dupa care m-am urcat din nou la volan si am pornit in viteza.

Am sosit acasa imediat dupa zece jumatate. Am intrat direct in garaj, am dat ocol casei sa ma asigur ca nu se intamplase nimic in lipsa mea, desi nu ma asteptam la nimic special. Dar nu voiam ca toata operatiunea sa esueze din cauza unui detaliu. Am coborat in camera ei. Totul era in ordine. Aerul nu era inchis pentru ca lasasem usa deschisa. Dormisem o noapte acolo ca sa-mi dau seama daca era destul aer si stiam ca era suficient. Dusesem si tot ce trebuie ca sa fac ceai. Camera era placuta si confortabila.

Ei, sosise in sfarsit si clipa cea mare. M-am dus din nou in garaj si am deschis usile din spate ale furgonetei. Totul a mers conform planului, asa cum decursese, de altfel, toata operatiunea. Am dezlegat-o, am ajutat-o sa stea asezata, bineinteles fara sa-i dezleg mainile si picioarele. S-a zbatut putin si am fost obligat s-o avertizez ca, daca nu se linisteste, voi fi silit sa-i pun din nou tamponul cu cloroform si T.C.C. (pe care i l-am aratat), dar daca statea locului nu avea sa i se intample nimic. S-a calmat. Am dat-o fara nicio greutate jos din masina; mi-a cam dat putin de furca la usa camerei, dar odata ajunsa acolo nu mai avea nicio sansa. Am asezat-o pe pat. Uf, reusisem!

Era alba la fata si avea urme de voma pe puloverul bleumarin. Arata groaznic! Dar in ochi nu i se citea frica. Ciudat. Se uita fix la mine si astepta.

I-am spus, asta e camera ta. Daca faci ce-ti spun, n-o sa patesti nimic. N-are rost sa strigi. Afara nu se aude nimic si, oricum, n-are cine sa te auda. Acum te las. Ai biscuiti si sandvisuri (cumparasem la Hampstead) si, daca vrei sa-ti faci ceai sau cacao, ai aici tot ce trebuie. I-am spus ca voi reveni a doua zi dimineata.

Vedeam ca ar fi vrut sa-i scot calusul, dar n-aveam de gand s-o fac. M-am multumit sa-i dezleg mainile, dupa care am iesit din camera. S-a luptat sa-si dezlege calusul, dar pana sa reuseasca eu inchisesem deja usa si o incuiasem. Am auzit-o strigand, intoarce-te! A mai strigat inca o data, dar nu prea tare. Apoi a smucit usa, dar nu cu prea multa forta. Dupa care a inceput sa loveasca in usa cu ceva tare. Cred ca era peria de par. Nu facea cine stie ce zgomot si, oricum, trasesem rafturile false peste usa si stiam foarte bine ca de afara nu se putea auzi nimic. Pentru orice eventualitate, am mai stat cam o ora in cealalta pivnita. Nu era necesar. Nu exista nimic in camera cu care sa fi putut sparge usa, chiar daca ar fi avut destula forta. Cumparasem cesti de plastic, iar ceaini­cul, tacamurile si celelalte erau din aluminiu.

In cele din urma am urcat la mine si m-am culcat. Era oaspetele meu in sfarsit si asta era tot ce voiam. Am stat multa vreme treaz sa reflectez. Imi era putin teama ca ar fi putut recunoaste cineva furgoneta, dar erau sute de asemenea furgonete si singurul lucru care ma ingrijora efectiv erau cele doua batrane care trecusera pe strada.

Stateam lungit in pat, gandindu-ma ca e in camera de jos. Eram sigur ca nici ea nu putea sa doarma, imi imaginam scene placute, visam ca ma duceam jos s-o consolez. Eram atat de emotionat, incat probabil ca am mers prea departe in visurile mele, dar nu eram propriu-zis ingrijorat. Stiam ca dragostea mea era demna de ea. In cele din urma am adormit.

Dupa aceea, ea imi tot spunea ce lucru urat facusem si ca ar fi mai bine daca as incerca macar sa-mi dau seama. Nu pot decat sa spun din nou ca in seara aceea am fost foarte fericit. Impresia mea era ca reusisem sa fac ceva foarte indraznet, ca si cum as fi escaladat Everestul sau as fi indeplinit o misiune in teritoriul inamic. Eram fericit pentru ca stiam ca aveam cele mai bune intentii. Dar ea nu avea sa inteleaga acest lucru niciodata.

Pe scurt, in seara aceea mi s-a intamplat cel mai bun lucru din viata (in afara doar de castigul la prono­sport). Eram ca si cum as fi prins inca o valesina femela sau o fritillaria spaniola. Vreau sa spun ca era ceva pe care nu reuseai sa-l faci decat o data in viata sau poate niciodata; de fapt, ceva la care de regula visezi, fara sa crezi ca se poate intampla cu adevarat.

N-am avut nevoie de desteptator. M-am sculat mult mai devreme. Am coborat, incuind usa dupa mine. Planuisem totul dinainte. Am ciocanit la usa si am strigat te rog sa te scoli. Am asteptat zece minute, apoi am tras ivarul si am intrat. Ii aduceam inapoi geanta, dupa ce, bineinteles, ii verificasem continutul. Nu avea nimic de care sa se poata folosi, in afara de o pila de unghii si un cutit cu lama scurta pe care desigur ca i le-am luat.

Lumina era aprinsa. Statea in picioare langa fotoliu. Era complet imbracata si ma privea cu aceiasi ochi ficsi, fara frica – curajoasa ca un soldat. Ciudat, nu era chiar asa cum mi-o aminteam eu. E drept ca pana acum n-o vazusem atat de aproape.

Sper ca ai dormit bine, i-am spus.

„Unde suntem aici? Cine sunteti? De ce m-ati adus aici?” Tonul era rece, dar nu violent.

Nu pot sa-ti spun.

„Cer sa fiu eliberata imediat. E monstruos.”

Stateam unul in fata celuilalt si ma privea in ochi.

„Dati-va la o parte! Vreau sa plec.” Si facu cativa pasi spre mine, inspre usa. Dar nu m-am clintit. O clipa am crezut ca o sa sara la mine, dar probabil ca si-a dat seama ca ar fi fost o prostie. Eram hotarat si n-ar fi reusit in niciun caz. S-a oprit chiar langa mine si mi-a spus: „Dati-va la o parte”.

Nu poti pleca inca. Te rog, nu ma obliga sa folosesc forta, i-am raspuns eu.

Mi-a aruncat o privire furioasa si s-a intors cu spatele. „Nu stiu ce credeti ca sunt. Daca va inchipuiti insa ca sunt fata vreunui bogatas si ca veti obtine o suma enorma pentru rascumparare, veti avea un soc.”

Stiu cine esti, i-am raspuns. Nu e vorba de bani.

Nu mai stiam ce sa spun. Eram atat de emotionat s-o vad aici, in fata mea, in carne si oase. Atat de nervos. Voiam sa-i privesc fata, parul minunat, asa frumoasa si micuta, dar n-am putut. Se uita drept in ochii mei. A urmat o pauza stanjenitoare.

Deodata imi spuse pe un ton oarecum acuzator:

„Si dumneata crezi ca nu stiu cine esti?”

M-am inrosit tot. Ma luase prin surprindere. Nici prin cap nu-mi trecuse ca m-ar putea recunoaste.

Articula rar: „Anexa Primariei”.

I-am raspuns ca nu stiam la ce se refera.

„Purtai mustata”, adauga ea.

Tot nu-mi dadeam seama cum de stia. Presupun ca ma vazuse de cateva ori prin oras. Poate ca ma vazuse vreodata de la fereastra in fata casei lor. Totul se invalmasea in capul meu.

Continua: „Ti-au dat poza in ziar”.

Nu stiu de ce, dar nu mi-a placut niciodata sa fiu dat in vileag. Tot incercam sa explic, vreau sa zic sa inventez explicatii. Deodata am gasit o iesire:

Nu fac decat sa execut ordine.

„Ordine?” intreba fata. „Ordinele cui?”

Nu pot sa-ti spun.

Continua sa ma priveasca fix, cu neincredere. Cred ca se astepta s-o atac.

„Ordinele cui?” intreba din nou.

Am incercat sa ma gandesc la cineva si nu stiu de ce singurul nume care mi-a venit in minte, de care se poate sa fi auzit si ea, a fost numele domnului Singleton. Directorul Bancii Barclays. Stiam ca tatal ei isi depune banii acolo. L-am vazut de cateva ori, cand eram si eu acolo, vorbind cu domnul Singleton.

Ale domnului Singleton, i-am spus.

Ma privea sincer uimita, asa ca am continuat repede. Nu am voie sa-ti spun. Daca afla, ma omoara.

„Domnul Singleton?” intreba neincrezatoare, ca si cand nu auzise bine.

Nu e cum il crezi tu, i-am spus.

Se aseza brusc pe bratul fotoliului, ca si cand ar fi fost prea mult pentru ea. „Vrei sa spui ca domnul Singleton ti-a ordonat dumitale sa ma rapesti?”

Am aprobat din cap.

„Dar o cunosc pe fiica lui. Este Totul este absurd”, striga ea.

Iti amintesti de fata din Penhurst Road?

„Care fata din Penhurst Road?”

Cea care a disparut acum trei ani.

Era o inventie a mea. Mintea imi mergea brici in dimineata asta. Cel putin, dupa parerea mea.

„Probabil ca eram plecata la scoala. Ce s-a intamplat cu ea?”

Nu stiu nimic. Dar a fost mana lui.

„Ce-a facut?”

Nu stiu. Nu stiu ce s-a intamplat cu ea. Dar, orice a fost, el e faptasul. Nu s-a mai auzit nimic de ea de atunci.

Deodata ma intreba: „N-ai o tigara?”

Cu stangacie am scos din buzunar un pachet de tigari si bricheta, m-am apropiat de ea si i le-am oferit. Nu stiam daca trebuie sa-i aprind tigara sau nu, totul mi se parea prostesc.

N-ai mancat nimic, am zis.

Tinea tigara foarte elegant intre degete. Isi curatase puloverul. In camera aerul era inchis.

Nu mi-a raspuns nimic. Ciudat. Stiam ca stie ca mint.

„Vrei sa-mi spui ca domnul Singleton este un maniac sexual, care rapeste fete cu ajutorul dumitale?”

Sunt nevoit. Am furat bani de la banca. Daca se descopera, ma inchid. Ma are la mana, intelegi?

Tot timpul se uita fix la mine. Avea ochii mari, limpezi, cercetatori, care cautau sa patrunda adevarul (nu era genul care scormoneste, bineinteles).

„Dar ai castigat o groaza de bani, nu?”

Imi dadeam seama ca spusesem tampenii, dar eram transpirat si incurcat.

„De ce nu ai inapoiat banii, atunci? Ai castigat oricat era vreo saptezeci de mii de lire. Nu se poate sa fi furat atat! Sau poate ca-l ajuti pentru ca iti face placere.”

Nici asta nu pot sa spun. Sunt la mana lui.

Se ridica in picioare cu mainile in buzunarele fustei si o clipa se privi in oglinda (din metal, bineinteles, nu din sticla).

„Ce intentii are cu mine?”

Nu stiu.

„Unde e acum?”

Va veni in curand, probabil.

O clipa nu mai spuse nimic. Si brusc se schimba la fata ca si cand i-ar fi trecut prin cap ceva neplacut, ca si cum ar fi acceptat ideea ca spusele mele ar putea fi adevarate.

„Sigur. Asta trebuie sa fie casa lui din Suffolk.”

Da, i-am raspuns, considerandu-ma foarte istet.

„Numai ca n-are nicio casa in Suffolk”, replica fata taios.

Nu se stie, am raspuns eu pe un ton nu prea convingator.

Voia sa mai spuna ceva, dar mi-am dat seama ca trebuia sa pun capat intrebarilor ei. Vedeam acum ca era mai desteapta decat ma asteptasem, mai isteata decat majoritatea celorlalte fete.

Am venit sa intreb ce mananci dimineata. Sunt fulgi de ovaz, oua si altele.

„N-am nevoie de nimic. Camera asta groaznica si anestezicul pe deasupra! Ce era?”

N-am stiut ca are sa-ti faca rau. Crede-ma.

„Domnul Singleton ar fi trebuit sa-ti spuna.”

Era clar ca nu credea nimic din ce ii indrugasem despre el. Voia sa fie sarcastica.

Am intrebat-o repede daca prefera ceai sau cafea, si ea a raspuns: cafea, daca bei dumneata intai, si cu asta am iesit din camera in prima incapere a pivnitei. Cand eram pe punctul de a inchide usa, striga: „Ti-ai uitat bricheta”.

Am alta. (N-aveam.)

„Multumesc”, imi spuse. Ciudat, aproape ca imi zambise.

Aveam cafea solubila. Am dus ceasca in camera, m-a urmarit cand am baut si eu putin, apoi a baut si ea. Imi punea tot timpul intrebari. Sau, mai exact, aveam eu impresia ca intentiona sa ma descoasa. Ma intreba brusc cate ceva, incercand sa ma prinda. Cat avea sa mai stea aici; de ce eram atat de amabil cu ea. Inventam raspunsuri, dar imi dadeam seama ca erau neconvingatoare. Cu ea nu era usor sa inven­tezi ceva la iuteala. In cele din urma i-am spus ca plec dupa cumparaturi si daca voia ceva putea sa-mi spuna; ca eram gata sa-i cumpar orice dorea.

„Orice?” intreba ea.

In limitele rezonabilului, i-am raspuns.

„Asa ti-a spus domnul Singleton?”

Nu. E o initiativa personala.

„Nu vreau nimic altceva decat sa fiu eliberata”, dupa care a fost imposibil s-o fac sa mai deschida gura. Era ingrozitor: n-a mai vrut sa scoata o vorba si am fost nevoit sa plec si s-o las in pace.

La pranz n-a vorbit deloc. Am pregatit mancarea in prima pivnita si i-am dus-o in camera. Dar n-a mancat aproape nimic. A incercat din nou un tertip ca sa fuga. Nu se dadea batuta. Dar nu i-a mers.

Seara, dupa cina, din care din nou abia daca a gustat, m-am dus si m-am asezat langa usa. O vreme a fumat in tacere, cu ochii inchisi, ca si cand vederea mea o obosea.

„M-am gandit la tot ce mi-ai spus despre domnul Singleton. Nu cred un cuvant. Mai intai pentru ca nu e genul asta de om. Si chiar daca ar fi, nu ar fi angajat pe unul ca dumneata sa lucreze pentru el. N-ar fi facut aceste pregatiri fantastice.”

N-am zis nimic. Nu ma puteam uita la ea.

„Ti-ai dat extrem de multa osteneala. Toate hai­nele astea adunate aici, si cartile de arta! Toata dupa-amiaza am calculat cat au costat. Patruzeci si trei de lire.” Avea aerul ca vorbeste singura. „Sunt prizoniera dumitale. Dar vrei sa fiu o prizoniera fericita. Asa ca nu exista decat doua posibilitati: ori ma tii ca sa ceri bani pentru rascumparare, ori faci parte dintr-o banda sau ceva in genul asta”

Nu-i adevarat. Ti-am mai spus.

„Daca stii cine sunt, trebuie sa stii si ca tatal meu nu e nici bogat, nici vreo mare personalitate. Deci nu e vorba de o rascumparare.”

Aveam o senzatie neplacuta cand o auzeam gandind cu voce tare.

„Sau am de-a face cu un obsedat sexual. Vrei sa-mi faci ceva.” Ma privi cu atentie.

Imi punea de fapt o intrebare. Am fost sincer socat.

Nici vorba de asa ceva. Am sa te tratez cu tot respectul cuvenit. Nu sunt genul asta de om. Vorbi­sem pe un ton taios.

„Atunci trebuie sa fii nebun”, continua ea. „O forma de nebunie blanda, desigur.”

Se intoarse cu spatele.

„Recunosti ca povestea cu domnul Singleton e cusuta cu ata alba!”

Am vrut sa-ti prezint totul cu menajamente.

„Sa-mi prezinti ce? Violul? Crima?”

N-am spus niciodata asa ceva!

Imi dadea tot timpul un sentiment de culpabilitate, iar in visurile mele lucrurile ar fi stat exact pe dos.

„De ce ma aflu aici?”

Vreau sa te consideri invitata mea.

„Invitata dumitale?”

Se ridica in picioare, trecu in spatele fotoliului si se sprijini de spatar, nescapandu-ma o clipa din ochi. Isi scoase puloverul bleumarin. Purta un sarafan ecosez cu carouri verde inchis, care semana cu o uniforma de scolarita, si o bluza alba cu revere. Isi stransese parul la spate intr-o coada. Avea o fata incantatoare. Era foarte curajoasa. Nu stiu de ce mi-am imaginat-o sezand pe genunchii mei, linistita, in timp ce-i mangaiam parul blond, matasos, care ii cadea pe spate, asa cum aveam sa-l vad mai tarziu.

Si atunci, brusc, i-am spus, te iubesc. Imi pierdu­sem capul.

„Asta era”, spuse ea cu o voce grava, ciudata.

Dupa aceea nu s-a mai uitat la mine.

Stiu ca e demodat sa-i spui unei femei ca o iubesti si nici nu intentionasem sa-i fac aceasta declaratie in ziua aceea. In visurile mele lucrurile se petreceau cu totul altfel; intr-o buna zi ne priveam in ochi, apoi ne sarutam fara sa scoatem o vorba

Cunoscusem in armata un oarecare Nobby, care se pricepea la femei si care spunea intotdeauna ca nu trebuie sa-i spui niciodata unei femei ca o iubesti, chiar daca era asa. Daca erai nevoit sa spui „te iubesc”, trebuia sa sune ca o gluma. Zicea ca in felul acesta aveau sa umble ele dupa tine, iar tu trebuia sa te lasi greu. Problema era ca-mi spusesem de zeci de ori ca nu trebuie sa-i marturisesc ca o iubesc. Ca trebuie sa astept ca totul sa decurga normal de ambele parti. Dar acum, ca o vedeam in fata mea, totul mi se invalmasea in cap si deseori spuneam lucruri pe care nu intentionasem sa i le spun.

Nu inseamna ca i-am dezvaluit totul. I-am spus ca lucram in anexa primariei; ca am vazut-o, ca ma gandisem tot timpul la ea, la felul ei de a se comporta, de a merge si i-am vorbit despre tot ce insemnase ea pentru mine. Apoi, cand am castigat la pronosport, mi-am dat seama ca in ciuda banilor n-avea sa se uite niciodata la mine si ca ma simteam foarte singur. Cand am terminat de vorbit, statea pe marginea patu­lui, cu ochii la covor. Un timp, care mi s-a parut interminabil, am tacut amandoi. Nu se auzea decat zgomotul ventilatorului din prima pivnita.

Imi era rusine si ma inrosisem pana in varful urechilor.

„Si crezi ca ai sa reusesti sa ma faci sa te iubesc daca ma tii inchisa aici?”

Vreau sa ajungi sa ma cunosti.

„Cat voi sta aici, pentru mine nu vei fi decat cel care m-a rapit. Sper ca ai inteles!”

M-am sculat in picioare. Nu mai voiam sa stau cu ea.

„O clipa!” spus ea, venind spre mine. „Iti fac o pro­punere, inteleg situatia. Spun sincer. Dar lasa-ma sa plec. N-am sa povestesc nimanui si nu se va intampla nimic.”

Era prima oara cand se uita frumos la mine. Imi spunea limpede, ai incredere in mine. Avea un soi de zambet in privire. Toata numai miere.

„Poti sa-mi dai drumul. Am putea fi prieteni. As putea sa te ajut.”

Si, uitandu-se in ochii mei, continua:

„Nu e prea tarziu.”

Nu pot spune ce am simtit, dar a trebuit sa plec imediat. Ma durea s-o aud vorbind. Nici macar nu i-am spus noapte buna.

Nimeni nu m-ar intelege. Toti ar banui ca urma­ream altceva. Uneori, inainte de venirea ei, cand ma uitam prin carti, mi se intampla sa-mi treaca si mie prin cap ca intentiile mele nu erau tocmai curate. Dar cand a venit, totul s-a schimbat. Nu m-am mai gandit la carti, nici la intentia de a o pune sa pozeze pentru mine. Acum toate astea ma dezgustau pentru ca stiam ca ar fi dezgustat-o si pe ea. Avea o dragalasenie care te obliga si pe tine sa te porti dragut, caci era clar ca se astepta s-o faci. Vreau sa spun ca ideea de a o pune sa faca anumite lucruri parea scabroasa. Nu era ca alte femei, pe care nu le respecti si prin urmare nici nu-ti pasa ce faci; ea iti impunea respect si trebuia sa te porti cu grija.

N-am prea dormit in noaptea aceea, caci eram socat de modul in care se desfasurasera lucrurile. De faptul ca-i dezvaluisem atatea inca din prima zi si ma facuse sa ma simt ca un prost. Erau momente cand imi venea sa cobor si s-o duc inapoi la Londra, asa cum dorea ea. Apoi puteam pleca in strainatate. Dar ii revedeam fata si felul in care ii atarna pe spate parul impletit, putin intr-o parte, ii revedeam tinuta, felul de a merge si ochii ei frumosi si limpezi si imi dadeam seama ca nu eram in stare sa ma despart de ea.

Cand m-am dus jos dupa micul dejun – a doua zi a mancat totusi niste fulgi de ovaz si a baut putina cafea, fara sa schimbam o vorba –, se sculase si era imbracata, iar patul era facut altfel, asa ca probabil dormise in el. Cand am dat sa plec, m-a oprit.

„As vrea sa-ti vorbesc.”

M-am oprit.

„Stai jos”, imi spuse ea. M-am asezat pe scaunul de langa trepte.

„Asculta, toata povestea asta e absurda. Daca ma iubesti cu adevarat, nu poti sa doresti sa ma tii inchisa aici. Vezi bine ca sunt nefericita. Nu e aer. Noaptea nu pot sa respir. M-am trezit cu dureri de cap. Am sa mor daca ma mai tii mult aici.” Parea sincer ingrijorata.

N-o sa dureze mult. Iti promit.

Se ridica, se apropie de scrin si ma privi fix.

„Cum te cheama?” intreba ea.

Clegg, am raspuns.

„Si numele mic?”

Ferdinand.

Imi arunca o privire cercetatoare.

Mi-am amintit ca aveam in buzunarul hainei portvizitul pe care mi-l cumparasem, cu initialele mele in aur, si i l-am aratat. N-avea cum sa stie ca F venea, de fapt, de la Frederick. Ciudat, Ferdinand imi placuse intotdeauna, chiar inainte s-o intalnesc pe ea. Suna distins si pare strain. Uneori, unchiul Dick imi spunea asa, in gluma: „Lordul Ferdinand Clegg, marchizul Lepidopterelor”.

E o simpla coincidenta[2], am zis.

„Presupun ca ti se spune Ferdie sau Ferd.”

Nu, doar Ferdinand.

„Uite, Ferdinand, nu inteleg ce ai vazut la mine. Nu stiu de ce te-ai indragostit de mine. Poate ca daca eram in alta parte m-as fi putut indragosti si eu de tine. Dar eu” Parea ca nu mai stie ce sa spuna, fapt neobisnuit pentru ea. “ E adevarat ca imi plac barbatii amabili si curtenitori, dar imi este imposibil in camera asta sa ma indragostesc de tine sau de oricine altcineva. Niciodata.”

I-am raspuns ca nu vreau decat s-o cunosc mai bine.

Statea cocotata pe scrin, urmarindu-ma cu pri­virea sa vada ce efect aveau cuvintele ei asupra mea. Dar eram atent. Nu ma putea lua prin surprindere, imi dadusem seama ca voia sa ma puna la incercare.

„Dar nu poti rapi oamenii doar ca sa-i cunosti mai bine!”

Doresc din tot sufletul sa te cunosc mai bine. La Londra n-as fi avut nicio sansa. Nu sunt un tip prea destept. Nu apartinem aceluiasi mediu. La Londra, n-ai accepta nici in ruptul capului sa fii vazuta cu cineva ca mine.

„Nu e drept. Nu sunt snoaba. Urasc snobii si n-am niciun fel de prejudecati.”

Nu pe tine te invinuiesc.

„Urasc snobismul”, spuse pe un ton destul de violent. Avea un fel de a pronunta unele cuvinte, foarte puternic, cu emfaza. „La Londra, unii dintre prietenii mei provin – ma rog, cum ar spune unii – din randurile clasei muncitoare. Dar nimeni nu se gandeste la asta.”

Ca de pilda Peter Catesby, am zis. (Asa se numea tanarul cu masina sport.)

„El? Nu l-am mai vazut de luni de zile. Nu e decat un mic-burghez ridicol, natarau si grosolan.”

O vedeam si acum urcandu-se in MG-ul stralu­citor. Nu stiam daca sa-i dau crezare.

„Cred ca s-a scris in toate ziarele.”

Nu m-am uitat.

„Risti ani multi de inchisoare.”

Merita. Chiar daca ma condamna pe viata.

„Iti promit, iti jur ca daca ma lasi sa plec, n-am sa spun nimanui. Am sa inventez o poveste si am sa aranjez sa ne intalnim de cate ori vrei, de cate ori nu lucrez. Nimeni n-o sa stie nimic, in afara de noi doi.”

Nu pot, i-am raspuns. Nu acum. Cand o vedeam cum se roaga de mine, aveam impresia ca sunt un tiran crud.

„Daca ma lasi acum sa plec, te vei bucura de toata admiratia mea, pentru ca imi voi spune: eram la indemana lui, dar a fost cavaler, s-a purtat ca un domn.”

Nu pot, i-am raspuns. Nu-mi cere asta. Te rog, nu mi-o cere.

„M-as gandi ca o astfel de persoana merita s-o cunosti mai bine.” Statea urcata pe scrin, uitandu-se la mine.

Trebuie sa plec, acum, am zis. Am iesit atat de repede, incat m-am impiedicat de treapta de sus. S-a dat jos de pe scrin si s-a uitat in sus spre mine, cu o expresie stranie.

„Te rog”, murmura ea incet, dragalas. Era foarte greu sa-i rezisti.

Era ca si cand, neavand fileu, prindeai intre doua degete un exemplar dintr-o specie de fluturi pe care o doreai de mult. La asta fusesem intotdeauna foarte priceput. Te apropii incet pe la spate si il prinzi, dar cum trebuie sa-l apuci de torax, il simti zbatandu-se. Nu e asa de usor ca atunci cand folosesti „o sticla de omorat”. Dar cu ea era de doua ori mai greu, pentru ca nu voiam s-o omor. Era intr-adevar ultimul lucru care mi-ar fi trecut prin cap.

Vorbea adesea despre faptul ca dispretuieste deose­birile de clasa, dar pe mine nu ma ducea. Oamenii se dau de gol prin felul in care rostesc cuvintele, nu neaparat prin ceea ce spun. Era destul sa-i vezi manie­rele rafinate ca sa-ti dai seama cum fusese crescuta. Nu avea intonatia afectata a multora, dar educatia se simtea totusi. Se putea vedea ca devenea sar­castica si isi pierdea uneori rabdarea cu mine pentru ca nu reuseam sa exprim ce voiam sau pentru ca faceam unele lucruri pe dos. Inceteaza sa te mai gandesti la deosebirile de clasa, imi spunea uneori. La fel cum bogatul ii spune saracului sa nu mai fie atat de preocupat de bani.

Nu-i port pica. Poate ca spunea sau facea unele lucruri socante tocmai pentru a-mi dovedi ca nu era chiar atat de rafinata, dar era. Cand se enerva, lua imediat un aer distant si ma improsca cu dispret.

Diferenta de clasa a existat intotdeauna intre noi.

M-am dus la Lewes in dimineata aceea. In parte, pentru ca voiam sa vad ziarele. Am cumparat tot ce-am gasit. In toate scria cate ceva. Unele dintre ziarele de scandal aveau articole lungi. Doua dadeau chiar si fotografii. Era de-a dreptul distractiv sa citesti ce relatau. Aflam lucruri de care habar n-avusesem.

Semnalam disparitia Mirandei Grey, douazeci de ani, blonda, parul lung, care a obtinut anul trecut o bursa la vestita Scoala de Arte Slade, din Londra. In timpul anului scolar locuia in Hamnett Road, numarul 29, N.W.3, cu matusa ei, domnisoara C. Vanbrugh-Jones, care a alertat politia aseara, tarziu.

Marti, dupa terminarea cursurilor, Miranda i-a telefonat sa-i spuna ca se duce la cinema si ca va sosi acasa dupa opt.

In acea seara a fost vazuta pentru ultima oara.

Urma o fotografie mare a Mirandei si dedesubt scria: Ati vazut undeva aceasta fata? Un articol m-a facut sa rad.

Locuitorii din Hampstead au observat cu tot mai multa ingrijorare ca in ultimele luni a crescut numa­rulvanzatorilor de fetecare dau tarcoale prin zona la volanul unor masini. Piers Broughton, coleg si prieten apropiat al Mirandei, mi-a spus, in con­vorbirea pe care am avut-o in cafeneaua unde venea deseori cu Miranda, ca in ziua disparitiei fata parea foarte vesela si se intelesesera sa mearga a doua zi impreuna la o expozitie. Piers a declarat: „Miranda stie foarte bine ce se poate intampla in Londra. Este ultima persoana care ar accepta sa se urce in masina unui necunoscut sau altceva asemanator. Sunt extrem de ingrijorat de soarta ei”.

Un reprezentant al Scolii de Arte Slade comenta: „Este una dintre cele mai bune studente din anul al doilea. Sunt convins ca se va gasi o explicatie banala a disparitiei ei. Tinerii artisti au si ei capriciile lor”.

Misterul persista insa.

Persoanele care au vazut-o pe Miranda in cursul serii de marti sau care au vazut sau auzit ceva suspect in zona Hampstead sau in apropiere sunt rugate sa ia urgent legatura cu politia.

Urma o descriere a hainelor pe care le purta, insotita de o fotografie. Alt ziar spunea ca politia intentioneaza sa dragheze helesteiele de la Hampstead Heath. Altul vorbea despre Piers Broughton si de faptul ca el si Miranda erau logoditi neoficial. Un altul comenta: „Este una din studentele cele mai iubite, gata oricand sa-si ajute colegii”. Toate mentionau faptul ca este frumoasa. Dadeau poze. Daca ar fi fost urata, totul s-ar fi rezumat la cateva randuri, undeva, pe ultima pagina.

In drum spre casa am parcat furgoneta la marginea drumului si am citit ce scriau ziarele. Ma imbarba­tam; nu stiu de ce. Faptul ca toata lumea asta se dadea peste cap sa o caute si numai eu singur cunosteam raspunsul. Cand am pornit masina, am luat hotararea sa nu-i spun Mirandei nimic.

Intamplator, cand m-am intors acasa, primul lucru de care m-a intrebat au fost ziarele. Scriau ceva despre ea? I-am spus ca nu ma uitasem si nici nu aveam de gand s-o fac, ca ziarele nu ma interesau si ca nu publicau decat tampenii. N-a insistat.

N-am lasat-o niciodata sa vada ziarele. Nu i-am permis niciodata sa aiba radio sau televizor. Se intamplase ca intr-o zi, inainte de venirea ei, sa-mi cada in mana o carte care se numea Secretele Gestapoului. Se vorbea in detaliu despre torturi si alte grozavii pe care le-au comis nemtii in timpul razboiului si cum unul dintre primele lucruri cu care trebuia sa te obisnuiesti ca prizonier era sa nu stii nimic despre ce se intampla in afara inchisorii. Vreau sa pun ca nu li se permitea prizonierilor sa stie nimic, nu erau lasati nici macar sa vorbeasca intre ei, asa ca erau complet rupti de lumea in care traisera. Si asta le zdruncina nervii. Bineinteles ca eu nu voiam sa-i zdrun­cin nervii Mirandei, asa cum proceda Gestapoul cu prizonierii. Dar consideram ca era mai bine sa fie complet rupta de lumea de afara. In felul acesta avea sa se gandeasca la mine mai mult. Asa ca, in ciuda eforturilor ei de a ma face sa-i aduc ziarele si un radio, am ramas neclintit. In primele zile nu voiam ca ea sa citeasca despre tot ce intreprinde politia, pentru ca n-ar fi facut decat s-o tulbure. S-ar putea spune ca a fost gentilete din partea mea.

In seara aceea i-am pregatit pentru cina mazare si pui cu sos alb. Le-a mancat si mi s-a parut chiar ca i-au placut. Cand a terminat, am intrebat-o daca pot sa mai stau putin.

„Daca vrei”, mi-a raspuns ea.

Impaturise cuvertura ca o perna si statea pe pat, cu spatele la perete si picioarele indoite sub ea. O vreme a fumat in tacere, rasfoind unul dintre albumele de arta pe care i le cumparasem.

„Stii ceva despre arta?” ma intreba ea.

Nimic din ceea ce se poate numi cunostinte seri­oase.

„Mi-am dat seama ca nu stii nimic. Altfel n-ai fi putut sechestra aici o persoana nevinovata.”

Nu vad legatura, i-am replicat eu.

Inchise cartea. „Vorbeste-mi despre tine. Spune-mi cu ce te ocupi in timpul liber.”

Sunt entomolog. Colectionez fluturi.

„Exact. Imi amintesc. Scria si in ziar. Si acum m-ai adaugat si pe mine la colectie.”

Cum ideea parea s-o amuze, i-am zis ca e un fel de a spune.

„Nu, nu e numai un fel de a spune. Literalmente. M-ai prins si m-ai pironit in camaruta asta si acum poti sa vii sa ma privesti pe saturate.”

Eu nu vad lucrurile in felul acesta. Absolut deloc.

„Stii ca sunt budista? Urasc pe oricine si orice care suprima o fiinta vie. Fie si o insecta.”

Tocmai ai mancat pui, i-am raspuns. De data asta ii inchisesem gura.

„Ma dispretuiesc pentru asta. Daca as fi o persoana mai buna, as fi vegetariana.”

Daca mi-ai cere sa incetez sa mai colectionez flu­turi, as face-o. As face orice mi-ai cere.

„In afara doar de a ma lasa sa-mi iau zborul.”

As prefera sa nu vorbim despre asta. Nu ajuta la nimic.

„Oricum, n-as putea respecta pe nimeni – mai ales un barbat – care ar face lucruri doar ca sa-mi faca mie placere. As vrea sa le faca pentru ca are convingerea ca merita sa fie facute.”

Tot timpul nu facea decat sa se ia de mine. Intr-o conversatie care parea cat se poate de anodina facea brusc o remarca usturatoare la adresa mea. Oricum, de data aceasta am tacut din gura.

„Cat voi sta aici?”

Nu stiu. Depinde.

„De ce?”

N-am zis nimic. Nu eram in stare.

„Astepti sa ma indragostesc de tine?”

Parea ca isi bate joc de mine.

„In cazul acesta stau pana la moarte.”

N-am raspuns.

„Pleaca”, imi spuse. „Pleaca si gandeste-te mai bine.”

A doua zi a facut prima incercare de fuga. Nu m-a luat exact pe nepregatite, dar mi-a dat o lectie.

A mancat de dimineata, dupa care mi-a spus ca patul nu era bine fixat. „Piciorul din spate, in colt, langa perete. M-am temut ca o sa cada peste noapte, mi-a spus. S-a slabit un surub.” Ca un tampit, m-am dus s-o ajut sa ridice patul si brusc, tocmai cand eram aplecat, mi-a dat un branci puternic si s-a repezit ca fulgerul spre trepte. Dar prevazusem posibilitatea. Usa avea un carlig de siguranta si o piedica pe care incerca s-o scoata in clipa cand m-am aruncat dupa ea. S-a intors si, strigand cat o tinea gura dupa ajutor, a urcat scarile in fuga, dar am prins-o. Nu-mi placea ce faceam, dar trebuia sa actionez. Am apucat-o de mijloc si, astupandu-i gura cu mana, am tarat-o inapoi. Se zbatea si dadea din picioare, dar bineinteles ca era prea slaba si mica, si n-oi fi eu vreun Atlas, dar nici slabanog nu sunt. In cele din urma s-a dat batuta si i-am dat drumul. O clipa a ramas in picioare, apoi brusc s-a repezit si m-a plesnit peste fata. Nu pot sa spun ca m-a durut, dar socul a fost cat se poate de neplacut, venind asa, cand nici nu ma asteptam, tocmai cand ma dovedisem atat de rezonabil intr-o situatie in care altii si-ar fi pierdut cumpatul. Dupa care a intrat in camera, trantind usa in urma ei. Am vrut sa intru si sa incerc o explicatie cu ea, dar stiam ca e furioasa. Ma privise cu atata ura! Asa ca am incuiat usa si am tras rafturile false peste ea.

Dupa acest incident si-a pus in gand sa nu-mi mai vorbeasca. In timpul pranzului n-a scos o vorba cand i-am spus ca sunt gata sa uit totul. S-a multumit sa ma priveasca cu dispret. La fel a facut si seara. Cand m-am dus sa iau tava, mi-a intins-o si mi-a intors spatele. Mi-a dat foarte limpede de inteles ca nu voia sa mai raman acolo. Am crezut ca o sa-i treaca, dar a doua zi a fost si mai rau. Nu numai ca a refuzat sa vorbeasca, dar a refuzat sa si manance.

Te rog, nu face asta. N-are niciun rost.

Dar n-a scos un cuvant. Nici nu s-a uitat la mine.

Ziua urmatoare, la fel. Nu manca, nu vorbea. Ma asteptasem s-o vad purtand unele din lucrurile pe care i le cumparasem, dar continua sa poarte aceeasi bluza alba si sarafanul verde ecosez. Am inceput sa fiu sincer ingrijorat. Nu stiam cat se poate trai fara sa mananci si mi se parea palida si slabita. Statea toata vremea pe pat rezemata de perete, cu spatele spre mine, atat de nefericita, ca nu stiam ce sa fac.

Dimineata urmatoare, la micul dejun i-am dus cafea si paine prajita, marmelada si fulgi de ovaz. Le-am lasat acolo ca sa simta mirosul.

Nu ma astept sa ma intelegi, i-am spus eu. Nu sunt ca ceilalti, nu ma astept sa ma iubesti, vreau doar sa incerci sa ma intelegi si sa simti putina afectiune pentru mine.

Nici nu s-a clintit.

I-am propus sa facem un targ. Iti voi spune cand poti pleca, dar numai cu anumite conditii.

Nu stiu de ce i-am spus-o. Stiam prea bine ca n-am sa pot niciodata s-o las sa plece. Si totusi nu era o minciuna sfruntata. Deseori ma gandisem ca va pleca in momentul in care ne vom intelege, ca o promisiune trebuia tinuta etc. Alteori eram perfect constient ca n-o voi putea lasa sa plece.

Atunci s-a intors si m-a privit fix. Era primul semn de viata pe care il dadea de trei zile.

Conditiile mele sunt sa mananci, sa stai de vorba cu mine asa cum o faceai la inceput si sa nu mai incerci sa fugi, i-am spus eu atunci.

„Nu voi putea niciodata s-o accept pe ultima.”

Si primele doua? am intrebat. (Chiar daca imi promitea ca nu va fugi, ma gandeam eu, tot voi fi nevoit sa iau masuri de prevedere, asa ca acea con­ditie n-avea nicio importanta.)

„Dar nu mi-ai spus cand”, zise ea.

Peste sase saptamani.

Se intoarse din nou cu spatele.

Peste cinci saptamani, poftim, m-am corectat dupa o clipa.

„Voi sta aici o saptamana, nici o zi mai mult.”

Nu pot sa fiu de acord, am raspuns eu. S-a intors din nou spre perete si a inceput sa planga. Ii vedeam umerii zgaltaindu-se. Voiam sa ma duc la ea. M-am apropiat de pat, dar s-a intors atat de brusc, incat cred ca si-a inchipuit ca voiam s-o atac. Ochii ii erau plini de lacrimi si obrajii umezi. Imi facea rau s-o vad in starea asta.

Te rog, fii rezonabila. Acum stii ce insemni pentru mine. Iti dai seama ca nu am facut toate pregatirile astea ca sa stai doar o saptamana.

„Te urasc! Te urasc!”

Iti dau cuvantul meu, i-am spus. Dupa ce va expira timpul, vei putea pleca oricand vei dori.

Dar nu se lasa dusa. Era ciudat. Statea acolo plangand si uitandu-se fix la mine, rosie la fata. Dupa cum arata, am crezut ca avea sa se repeada iar la mine. Dar incepu sa-si stearga ochii, apoi isi aprinse o tigara, dupa care spuse:

„Doua saptamani”.

Tu spui doua, eu spun cinci. Sunt gata sa ma multumesc cu o luna. Adica pe 14 noiembrie. Urma o scurta pauza, dupa care ma corecta: „Patru saptamani se fac pe 11 noiembrie” Eram putin ingrijorat din cauza ei, voiam sa inchei discutia, asa ca i-am spus, ma refeream la o luna calendaristica, dar fie si douazeci si opt de zile. Cedez restul de trei zile.

„Iti multumesc”, spuse ea pe un ton sarcastic, bineinteles.

I-am intins ceasca cu cafea si a luat-o.

„Dar am si eu cateva conditii”, spuse, inainte de a bea. „Nu pot trai tot timpul aici, jos. Am nevoie de putin aer curat si de lumina. Trebuie sa fac din cand in cand o baie. Imi trebuie instrumente de desen. Vreau un radio sau un pick-up. Am nevoie de cateva lucruri de la farmacie. Vreau fructe proaspete si salata si trebuie sa fac putina miscare.”

Daca te las sa iesi afara, ai sa fugi, am raspuns eu.

S-a ridicat in capul oaselor. Probabil ca pregatise scena cu putin inainte, caci se transformase atat de repede.

„Stii ce inseamna a iesi «pe cautiune»?”

Da, am raspuns.

„Ma poti lasa sa ies daca imi dau cuvantul. Promit sa nu tip si sa nu incerc sa fug.”

I-am spus, mananca ce am adus si am sa ma mai gandesc.

„Nu. Nu iti cer prea mult. In cazul in care casa este cu adevarat izolata, nu exista niciun risc.”

E intr-adevar izolata, am spus eu. Dar nu ma pot hotari.

„Atunci fac iar greva foamei.”

Se intoarse cu spa­tele. Ma strangea cu usa, cum se spune.

Sigur ca poti sa ai toate instrumentele de pictura pe care le vrei. Nu trebuie decat sa ceri si vei avea tot ce-ti doreste inima. Iti voi aduce un pick-up si toate discurile care iti plac. Si carti. E valabil si pentru mancare. Ti-am spus ca e de ajuns sa-ti exprimi dorinta.

„Aer curat?” Statea tot cu spatele la mine.

E prea periculos.

Atunci a urmat o tacere, dar o tacere mai gra­itoare decat toate cuvintele, si in cele din urma am cedat.

Poate la noapte. Voi vedea.

„Cand?” Se intoarse din nou spre mine.

Trebuie sa ma gandesc si voi fi nevoit sa te leg.

„Dar voi iesi pe cautiune, pe cuvant de onoare.”

Astea sunt conditiile. Le accepti sau nu?

„Si baia?”

Am sa aranjez eu ceva, am asigurat-o.

„Vreau o baie adevarata intr-o cada adevarata. Trebuie sa existe una sus.”

Ma gandisem si eu o multime ca mi-ar face placere sa-mi vada casa si toate mobilele. Voiam mai ales s-o vad pe ea in mijlocul acestor lucruri, caci in visu­rile mele, evident, o vedeam sus cu mine, nu jos in pivnita. Asa sunt eu. Mi se intampla sa actionez sub imperiul unui impuls, asumandu-mi riscuri pe care altii nu si le-ar lua.

Inteleg, am zis. Am sa fac aranjamentele necesare.

„Daca mi-am dat cuvantul, nu mi-l voi calca, sa stii.”

Sunt sigur, am raspuns eu.

Si am incheiat discutia aici.

In acest fel s-a limpezit atmosfera, ca sa zic asa. Eu am respectat-o, iar ea avea sa ma respecte mai mult dupa aceea. Primul lucru pe care l-a facut a fost sa intocmeasca o lista cu lucrurile pe care le voia. A trebuit sa caut la Lewes un magazin cu articole pentru pictura, sa cumpar o hartie speciala si tot soiul de creioane si alte lucruri; cerneala sepia, si tus, si pensule de diverse forme si marimi si din diferite feluri de par. Mai voia si unele lucruri de la drogherie: deodorante si chestii de-astea. Exista totusi un pericol in a cumpara lucruri de dama, pe care nu le puteam lua pentru mine, dar mi-am asumat acest risc. Apoi mi-a facut o lista de alimente: cafea proaspata, o multime de fructe, legume si verdeturi – la astea tinea in mod special. Dupa aceea luase obiceiul sa-mi scrie aproape in fiecare zi ce trebuia sa cumpar, imi explica si cum sa le pregatesc. Era ca si cand as fi avut o sotie invalida pentru care trebuia sa ma duc eu sa fac cumparaturile. La Lewes aveam grija sa nu ma duc in acelasi magazin de doua ori la rand ca sa nu se considere ca iau prea mult pentru o singura persoana. Eram aproape convins ca oamenii stiau ca locuiesc singur.

In prima zi am cumparat si un pick-up. Era mic, dar trebuie sa spun ca a fost foarte bucuroasa. Nu voiam sa-si dea seama ca nu ma pricep deloc la muzica, dar am vazut un disc cu muzica de Mozart si l-am cumparat. A fost o idee buna; i-a placut discul si i-am placut si eu pentru ca il cumparasem. Intr-o zi, mult mai tarziu, pe cand il ascultam, a inceput sa planga. Vreau sa spun ca i s-au umezit ochii. Dupa aceea mi-a spus ca Mozart era pe moarte cand com­pusese muzica asta si stia ca va muri. Pe mine toata povestea ma lasa rece, dar, bineinteles, eu nu sunt ca ea: nu sunt muzical.

Ei, a doua zi a ridicat din nou problema baii si a iesitului la aer. Nu stiam ce sa fac. M-am dus sus in baie sa ma gandesc, fara sa-i promit nimic. Ferestrele baii dadeau deasupra verandei din fata usii de la pivnita, spre spatele casei. Riscul nu era prea mare. In cele din urma am adus niste scanduri cu care am astu­pat fereastra, fixandu-le cu suruburi groase, in asa fel incat ea sa nu poata transmite semnale luminoase si nici sari pe fereastra. Desi nu exista posibilitatea sa treaca cineva prin spatele casei, noaptea tarziu.

Si asa s-a rezolvat problema baii.

Dupa aceea am incercat sa-mi inchipui ca este cu mine si ca ieseam amandoi din pivnita, ca sa-mi dau seama ce pericole ar putea aparea. Camerele de jos aveau obloane de lemn la ferestre. Era usor sa le inchid si sa pun carligul (mai tarziu am cumparat lacate), asa ca ea nu putea sa atraga atentia vreunui trecator si niciun curios nu putea sa vada nimic inauntru. M-am asigurat ca in bucatarie toate cutitele si alte obiecte contondente erau ascunse bine. M-am gandit la tot ce ar putea face ca sa fuga si in cele din urma am considerat ca nu era niciun risc.

Imediat dupa cina a inceput iar sa ma bata la cap cu baia. Am lasat-o sa se monteze un timp, dupa care i-am spus, bine, imi asum acest risc, dar, daca nu te tii de cuvant, aici ramai.

„Nu-mi calc niciodata cuvantul.”

Iti dai cuvantul de onoare?

„Iti dau cuvantul de onoare ca nu voi incerca sa fug.”

Nici sa transmiti semnale.

„Nici semnale.”

Acum am sa te leg.

„Dar asta e o insulta!”

Nu te-as invinui daca ti-ai calca cuvantul, i-am spus.

„Dar eu”

N-a terminat fraza. A ridicat din umeri, s-a intors si si-a dus mainile la spate Pregatisem deja un fular ca sa evit stransoarea sforilor. L-am strans bine, in asa fel ca sa n-o doara, apoi tocmai voiam s-o leg la gura, dar mai intai m-a pus sa adun lucrurile de care avea nevoie si (m-am bucurat cand am vazut) cateva dintre hainele pe care i le cumparasem.

Am luat lucrurile si am pornit eu inainte pe trepte pana in prima pivnita. A asteptat sa descui usa si a iesit cand i-am spus eu, dupa ce m-am asigurat ca nu era nimeni prin preajma.

Era, bineinteles, intuneric, dar era senin si cerul era plin de stele. Am apucat-o strans de brat si am lasat-o sa stea afara vreo cinci minute. O auzeam respirand adanc. Era foarte romantic. Capul ii ajungea chiar pana la umarul meu.

Iti dai seama, nu-i asa, ca suntem intr-un loc foarte izolat?

Cand s-a terminat pauza (a trebuit s-o iau aproape cu forta), am intrat prin bucatarie, am trecut prin sufragerie si am urcat treptele care duceau la baie.

Usa nu are cheie, i-am explicat. Nu poti nici macar s-o inchizi pentru ca i-am pus o pana, dar eu iti voi respecta intimitatea cu conditia sa te tii de cuvant. Am sa stau aici.

Imi pusesem un scaun in casa scarii, langa usa.

Acum am sa-ti dezleg mainile daca imi dai cuvantul ca nu-ti scoti legatura de la gura. Fa semn din cap daca esti de acord.

A aprobat din cap si i-am dezlegat mainile. Si le-a frecat putin, ca sa ma faca sa ma simt vinovat probabil, dupa care a intrat in baie.

Totul s-a desfasurat fara probleme. Am auzit-o facand baie, apa curgand etc., zgomotele obisnuite, dar am avut un soc cand a iesit. Nu mai era legata la gura. Asta a fost una. Celalalt soc a fost sa vad cat era de schimbata, imbracata cu lucruri noi si cu parul spalat, care ii atarna umed, liber pe spate. Mi se parea ca era mai blanda si mai tanara (nu ca ar fi fost vreodata dura sau urata). Probabil ca aveam o mutra tampa, eram furios pentru ca isi desfacuse legatura de la gura, dar neputincios sa-mi exprim furia cand vedeam cat era de frumoasa.

Spuse repede: „Asculta-ma, incepuse sa ma jeneze ingrozitor. Mi-am dat cuvantul si mi-l dau din nou. Poti sa-mi pui legatura la loc daca vrei – hai! Dar daca as fi vrut cu tot dinadinsul as fi tipat deja pana acum”.

Imi intinse legatura, dar exista ceva in privirea ei care m-a facut sa nu i-o pun. I-am spus ca ma multumesc sa-i leg mainile. Purta tot sarafanul verde ecosez, dar avea una dintre bluzele cumparate de mine si banuiam ca pe dedesubt isi pusese lenjeria cea noua.

I-am legat mainile la spate.

Regret ca sunt asa de banuitor, i-am spus. Dar pentru mine esti singurul lucru care face ca viata sa merite sa fie traita. Stiu ca nu era momentul potrivit pentru o astfel de declaratie, dar vazand-o acolo, langa mine, n-am putut sa ma abtin.

Si am adaugat, daca pleci, cred ca ma omor.

„Ar trebui sa te duci la un doctor.”

I-am raspuns cu un mormait.

„Sunt gata sa te ajut.”

Ma consideri nebun pentru ca am facut ce am facut, dar nu sunt nebun. Doar ca, ei bine, in viata mea nu exista nimeni altcineva. Afara de tine, n-am dorit niciodata sa cunosc pe nimeni.

„Asta e boala cea mai grava”, zise Apoi se intoarse cu spatele. Toate astea se petreceau in timp ce ii legam mainile. Isi lasa capul in jos. „Mi-e mila de tine.”

Brusc schimba subiectul si intreba: „Ce fac cu lucrurile pe care le-am spalat? Pot sa le intind afara sau exista o spalatorie undeva?”

I-am spus ca am sa le intind in bucatarie. Nu se poate trimite nimic la spalatorie.

“ Si acum ce facem?”

Se uita in jur. Uneori avea ceva siret in privire; cauta cearta, era limpede, dar fara rautate. Ca si cum m-ar fi testat.

„Nu vrei sa ma lasi sa vizitez casa?”

Si atunci mi-a zambit: primul zambet adevarat pe care mi-l adresase pana acum. Ce puteam face decat sa-i zambesc si eu?

E tarziu, i-am spus.

„Cand a fost construita?” continua ea ca si cand nici nu auzise ce spusesem.

In 1621, daca e sa te iei dupa inscriptia de pe piatra de deasupra usii.

„Culoarea covorului este prost aleasa. Ar trebui sa pui o impletitura de trestie sau asa ceva. Si tablou­rile astea! Sunt oribile!”

Se plimba prin casa scarii si se uita la ele. Sireata!

Au costat destul de mult, i-am replicat.

„Nu pretul le determina valoarea.”

Nici nu pot sa spun cat era de ciudata toata scena: noi doi in casa scarii si ea facand tot felul de critici tipic feminine.

„Pot sa ma uit si in camere?”

Nu mai eram eu, caci n-am putut rezista placerii de a-i arata camerele. M-am dus cu ea pana in dreptul usilor deschise si am lasat-o sa se uite mai intai la cea pregatita pentru matusa Annie, apoi la camera lui Mabel – daca se mai intorceau – si la camera mea. Miranda le inspecta pe fiecare cu atentie. Bineinteles ca draperiile erau trase si stateam chiar langa ea ca sa nu-i treaca prin cap sa incerce vreo stratagema.

Am angajat o firma de decoratori, i-am spus cand am ajuns la usa camerei mele.

„Esti foarte ordonat.”

A vazut cateva fotografii vechi reprezentand fluturi, pe care le cumparasem intr-un magazin de anti­chitati. Eu le-am ales, am zis.

„Sunt singurele lucruri decente de aici.”

Ei, iata unde ajunseseram: ea imi facea compli­mente si, trebuie sa marturisesc, eram topit de placere.

„Ce liniste e aici! continua ea. N-am auzit nicio masina. Cred ca suntem in partea de nord a Essexului.” Stiam ca e o cursa; nu-si lua ochii de la mine.

Ai ghicit, am raspuns, prefacandu-ma surprins.

„Ciudat! exclama ea pe neasteptate. Ar trebui sa mor de frica, dar cu tine ma simt in siguranta.”

N-am sa-ti fac niciodata niciun rau. Afara doar daca ma fortezi.

Si, dintr-odata, asa cum sperasem dintotdeauna, am inceput sa ne cunoastem unul pe celalalt: incepea sa ma vada asa cum eram in realitate.

„Aerul de afara e minunat. Nici nu poti sa-ti inchi­pui. Chiar si aerul din casa. Ma face sa ma simt libera, cand de fapt nu sunt.”

Pleca pe scara in jos, asa ca am insotit-o pana la parter. Cand am ajuns la picioarele scarii, ma intreba: „Pot sa ma uit si aici?” Daca e bal, bal sa fie, m-am gandit, si oricum inchisesem obloanele si trasesem perdelele. Intra si in salon si se uita de jur imprejur, apoi o porni incet prin camera cu mainile la spate, uitandu-se la fiecare obiect in parte. Era cu adevarat comic.

„E o incapere minunata, dar trebuie sa fii bolnav s-o umpli cu toate ororile astea. Ce fleacuri!” Dadu cu piciorul intr-unul dintre scaune. Presupun ca mi se citea pe fata ceea ce simteam (eram jignit), pentru ca imi spuse: „E imposibil sa nu-ti dai seama cat sunt de nepotrivite! Lampile astea cu tot felul de brizbizuri” – si deodata, dand cu ochii de ele – „vai, nu-mi spune ca ai si rate de portelan!” Se intoarse spre mine sincer furioasa, apoi se uita din nou la rate.

„Ma dor bratele. Nu vrei sa-mi legi mainile in fata, de data asta?”

Nu voiam sa stric atmosfera, cum se spune, si nu vedeam niciun rau in asta. De indata ce i-am dezlegat mainile (eram pregatit daca se ivea vreo problema) se intoarse si intinse mainile in fata sa i le leg, ceea ce am si facut. Atunci a urmat ceva care m-a scos din fire: s-a apropiat de semineul deasupra caruia se aflau ratele salbatice – erau trei, agatate de perete, treizeci de silingi bucata – si pana sa ma dezmeticesc le-a scos din carlige si le-a aruncat in camin. S-au facut tandari.

Multumesc foarte mult, i-am spus cat se poate de sarcastic.

„O casa veche ca asta are suflet. Si nu te poti purta astfel cu locuri atat de frumoase ca incaperea asta veche, in care a trait atata lume. Nu poti sa simti si tu atata lucru?”

Nu ma pricep deloc la mobile, i-am raspuns.

Se multumi sa-mi arunce o privire ciudata si, trecand pe langa mine, intra in camera din fata, cea pe care o numeam sufragerie, desi decoratorii ii spu­sesera camera combinata pentru ca jumatate era amenajata ca o camera de lucru. Acolo pusesem cele trei vitrine pe care le-a observat imediat.

„N-ai de gand sa-mi prezinti celelalte victime, cole­gii mei?”

Bineinteles ca abia asteptam. Am scos unul sau doua rafturi dintre cele mai frumoase – cu specimene apartinand aceleiasi serii – nimic extraordinar, dar erau de mare efect.

„Le-ai cumparat?”

Bineinteles ca nu, am ripostat. Sunt toate specii de fluturi prinse sau crescute de mine. Eu le-am asezat si le-am prezentat asa. Absolut pe toate.

„Sunt frumos aranjate.”

Am scos un sertar cu chalkhills si adonis albastri, o varietate frumoasa de adonis ceroneus si cateva varie­tati de chalkhills tithonus si i le-am aratat. Exempla­rul de ceroneus este mai frumos decat cel de la Muzeul de Istorie Naturala. Eram mandru ca sunt in stare s-o invat ceva. N-auzise niciodata de specii aberante.

„Sunt frumoase, dar triste.”

Totul este trist, daca asa vrei sa fie, am raspuns. „Dar tu vrei sa le faci sa fie triste!” Se uita fix la mine pe deasupra sertarelor. „Cati fluturi ai omorat?”

Cati vezi.

„Nu, nu pot sa-i vad. Ma gandesc la toti fluturii care ar fi iesit de aici daca i-ai fi lasat sa traiasca. Ma gandesc la toata frumusetea asta vie careia i-ai pus capat.”

Nu poti sa stii.

„Nici macar nu profita nimeni. Cine ii vede? Esti ca un avar: aduni atata frumusete in sertare si o ascunzi ca pe-o comoara.”

Eram de-a dreptul dezamagit. Toata vorbaria ei o gaseam prosteasca. Ce contau pentru o specie zece-douasprezece exemplare mai putin?

„Urasc oamenii de stiinta”, zise. „Urasc oamenii de stiinta care colectioneaza lucruri si le clasifica si le dau nume, ca apoi sa uite cu totul de ele. La fel se intampla si in arta. Eticheteaza un pictor drept impre­sionist sau cubist sau altceva si il pun intr-un anume sertar si nu se mai gandesc la el ca la o fiinta umana care picteaza. Dar imi dau seama ca sunt foarte frumos expuse.”

Incerca din nou sa fie draguta.

Atunci i-am spus ca fac si fotografii.

Aveam cateva fotografii cu padurile din spatele casei si altele cu valurile marii care se loveau de zidul de la Seadford, cu adevarat bune. Le marisem eu. Le-am intins pe masa ca sa le vada mai bine.

S-a uitat la ele, dar n-a zis nimic.

Nu sunt formidabile, am zis. M-am apucat de curand.

„Sunt moarte.” Imi arunca o privire piezisa. „Nu astea in mod special. Toate fotografiile. Cand dese­nezi un obiect, il vezi cum prinde viata, iar cand il fotografiezi moare.”

La fel si cu inregistrarile, i-am spus.

„Da. Toate astea sunt uscate si moarte.” Voiam sa aduc si eu argumentele mele, dar nu m-a lasat sa vorbesc. A continuat: „Astea sunt insa inteligente. Sunt fotografii bune, daca se poate spune ca exista fotografii bune.”

Dupa o vreme i-am spus ca as vrea sa-i fac cateva fotografii.

„De ce?”

Esti ceea ce se cheama fotogenica.

Isi pleca privirea, apoi ridica ochii spre mine si zise:

„Foarte bine. Daca asa vrei. Maine”.

Eram in al noualea cer. Situatia se schimbase complet.

In clipa aceea m-am gandit ca sosise timpul sa coboare din nou. N-a protestat cine stie ce, a ridicat doar din umeri, m-a lasat s-o leg la gura si totul a mers bine ca si pana atunci.

Cand am ajuns jos, a cerut o ceasca cu ceai (un ceai special chinezesc pe care ma pusese sa-l cumpar). Am dezlegat-o la gura si a intrat in prima incapere a pivnitei (tot cu mainile legate) uitandu-se unde ii pregatesc mancarea si la toate celelalte. Nu vorbeam niciunul. Era placut. Ceainicul fierbea. Ea era langa mine. Bineinteles ca n-o slabeam din ochi. Cand ceaiul a fost gata, am intrebat-o, sa fiu eu mamos si sa servesc ceaiul?

„Ce expresie ingrozitoare!”

Pot sa stiu si eu de ce?

„Seamana cu ratele tale salbatice. E o expresie de mahala, plata, moarta, e in fine, e un cliseu si inca unul demodat. Nu gasesti?”

Atunci poate e mai bine sa te las pe tine sa fii mamoasa si sa servesti ceaiul, am raspuns.

Ciudat, in clipa aceea a zambit ca si cand ar fi fost pe punctul sa izbucneasca in ras. Dar s-a abtinut, s-a intors si a intrat in camera. Am intrat dupa ea cu tava. A turnat ceaiul, dar vedeam ca ceva o enervase. Evita sa se uite la mine.

N-am vrut sa te jignesc, am zis.

„M-am gandit deodata la familia mea. In seara asta sunt sigura ca nu se distreaza in jurul cestilor de ceai.”

Patru saptamani, atat, i-am spus eu.

„Nu-mi mai aduce aminte.”

Era la fel ca toate femeile. Imprevizibila. Acu’ zambea, acu’ iti trantea una drept in fata.

„Te dispretuiesc. Si ma faci sa ma dispretuiesc si pe mine.”

Nu mai dureaza mult.

Si atunci a zis o vorba pe care n-am mai auzit-o niciodata din gura unei fete. Am fost sincer socat.

I-am spus, nu-mi plac astfel de cuvinte. Sunt dez­gustatoare.

Dupa care a repetat vorbele pe care le spusese. Aproape ca mi le-a strigat in fata.

Ciudat, dar uneori n-o intelegeam deloc.

A doua zi dimineata era din nou in toane bune, dar nu si-a cerut scuze. In plus, cand am intrat, cele doua vaze din camera ei erau tandari pe trepte. Ca de obicei, se sculase si cand am intrat cu micul dejun ma astepta.

Si primul lucru pe care voia sa-l afle era daca am s-o las sa vada lumina zilei. I-am spus ca ploua.

„Atunci de ce nu pot iesi in pivnita din fata sa ma plimb putin? Simt nevoia sa fac miscare.”

Si am inceput vechea discutie. In cele din urma ne-am inteles ca, daca voia sa se plimbe in pivnita in timpul zilei, trebuia s-o leg la gura. Nu puteam risca sa vina cineva prin dreptul intrarii din spate. Nu ca ar fi existat vreun pericol, caci portile de la intrare si usa garajului erau intotdeauna incuiate. Seara era suficient sa-i leg numai mainile. I-am spus ca nu puteam sa-i permit mai mult de o baie pe saptamana si n-am pomenit nimic despre lumina zilei. O clipa am crezut ca se va imbufna din nou, dar incepuse sa inteleaga ca mutrele nu rezolvau nimic, asa ca a acceptat regulile pe care i le impuneam.

Poate ca eram prea aspru cu ea; poate ca exageram. Dar trebuia sa fiu atent. La sfarsit de saptamana, de pilda, era mult mai multa circulatie. Duminica, cand vremea era frumoasa, masinile treceau din cinci in cinci minute. Incetineau adeseori cand ajungeau in dreptul casei, unii chiar bagau in marsarier sa se mai uite o data, iar altii aveau neobrazarea sa vina cu aparate de fotografiat pana la poarta din fata, sa fotografieze casa. Asa ca la sfarsit de saptamana n-o mai lasam niciodata sa iasa din casa.

Intr-o zi, tocmai scoteam masina sa plec la Lewes, cand m-a oprit un automobilist. Daca eu eram pro­prietarul? Era unul din tipii aia superculti, care vorbeau cu prune in gura. Genul „prietenul patro­nului”. Mi-a indrugat o gramada despre casa, ca scria niste articole la o revista si daca voiam sa-l las s-o viziteze si sa faca cateva poze si tinea mortis sa vada capela preotului.

Nu e nicio capela, i-am raspuns.

Dar, domnule draga, asta e fantastic, a zis el, capela e mentionata in Istoria comitatului si in zeci de alte carti.

Va referiti la hruba aia din pivnita! am exclamat ca si cum abia acum ma dumiream. E blocata. Intrarea a fost zidita.

Dar e o cladire clasata ca monument istoric. Nu se poate face asa ceva.

I-am spus, ei si ce daca? N-a mutat-o nimeni din loc, doar ca nu se poate vedea, asta-i tot. A fost zidita inainte de venirea mea.

Apoi a vrut sa viziteze casa. I-am spus ca ma grabesc si ca n-am timp. Era dispus sa vina alta data: Spuneti-mi ce zi va convine. Dar nu m-am lasat. Am pretins ca aveam multe asemenea cereri. A continuat sa ma iscodeasca, ba chiar m-a ame­nintat ca vine cu un permis de vizitare si ca cei de la monumente istorice (cine dracu’ or mai fi si aia?) il vor sprijini. Era cand obraznic, cand lingusitor. In cele din urma a plecat. Eram sigur ca toate astea erau gogosi, dar erau genul de lucruri pe care e mai bine sa le iei in serios.

In seara aceea i-am facut cateva fotografii. Obisnuite: Miranda citind. Au iesit foarte bine.

Intr-o zi, tot cam pe atunci, mi-a facut portretul, ca sa-mi intoarca politetea. A trebuit sa ma asez pe un scaun si sa privesc spre coltul camerei. Dupa vreo jumatate de ora, a rupt desenul inainte s-o pot impiedica. (Avea obiceiul sa rupa lucruri. Tempe­rament de artist, presupun.)

Mi-ar fi placut sa-l am, am protestat. Dar nici nu si-a batut capul sa-mi raspunda. Mi-a spus doar sa stau linistit.

Din cand in cand spunea cate ceva. Mai mult obser­vatii personale.

„E greu sa-ti prind expresia. Ai trasaturile atat de sterse. Totul este vag. Ma gandesc la tine mai degraba ca la un obiect decat ca la o persoana.”

Mai tarziu avea sa-mi declare: „Nu esti urat, dar ai tot felul de ticuri urate, de schimbari ale fizionomiei. Cea mai rea e buza inferioara. Te tradeaza”. Cand am ajuns sus, m-am uitat in oglinda, dar n-am pri­ceput ce voia sa spuna.

Alteori iti trantea din senin cate o intrebare ciu­data. De pilda:

„Crezi in Dumnezeu?”

Nu prea, am raspuns eu.

„Raspunsul nu poate fi decat da sau nu.”

Nu m-am gandit pana acum. Nu vad de ce este important.

„In cazul acesta tu esti cel inchis intr-o pivnita”, mi-a explicat ea.

Tu esti credincioasa?

„Bineinteles. Doar sunt o fiinta umana.”

Cand am vrut sa mai spun ceva, mi-a ordonat sa tac.

S-a plans de lumina: „Nu se poate desena la lumina asta artificiala. Falsifica totul”.

Stiam unde vrea sa ajunga, asa ca am tacut malc.

Alta data – nu mai stiu cand, poate in dimineata cand mi-a inceput portretul – mi-a spus pe neasteptate:

„Ai noroc ca n-ai parinti. Ai mei au ramas impreuna numai din cauza mea si a surorii mele”.

De unde stii? am intrebat-o.

„Pentru ca mi-a spus mama. Si tata. Mama e o scor­pie. O scorpie infernala. Ambitioasa si mic-burgheza. Bea.”

Am auzit, i-am spus.

„N-am putut niciodata sa-mi invit prietenii la mine.”

E pacat, am zis. Mi-a aruncat o privire severa, dar nu avusesem intentia sa fiu sarcastic. I-am poves­tit ca si mama si tatal meu beau.

„Tata e un om slab, desi tin foarte mult la el. Stii ce mi-a spus intr-o zi? A spus ca nu-si da seama cum doi parinti atat de rai au putut crea doua fiice atat de bune. De fapt, se gandea la sora mea. Ea este cea mai inteligenta dintre noi doua.”

Ba tu esti cea mai desteapta. Ai castigat o bursa de merit.

„Sunt o buna desenatoare”, zise. „Poate am sa ajung o artista destul de buna, dar n-am sa fiu nici­odata o mare pictorita. Cel putin asa cred.”

Nu poti sa stii.

„Nu sunt destul de egolatra. Sunt femeie. Trebuie sa ma sprijin pe ceva.” Nu stiu de ce a schimbat brusc subiectul. M-a intrebat: „Esti homosexual?”

Bineinteles ca nu, am exclamat eu si m-am inrosit.

„N-ai de ce sa-ti fie rusine. O multime de oameni cumsecade sunt.” Apoi continua. „Cauti un sprijin in mine, o simt. Probabil pentru ca simti lipsa mamei tale. Esti in cautarea ei.”

Nu cred in tampeniile astea.

„Impreuna n-o sa reusim nimic. Amandoi avem nevoie de sprijinul altcuiva.”

Eu pot sa te sprijin financiar, i-am spus.

„Si eu sa te sprijin in toate celelalte privinte? Sa ma fereasca Dumnezeu!”

„Poftim”, zise peste cateva clipe si-mi intinse dese­nul. Era intr-adevar foarte reusit, am fost uluit.

Asemanarea era uimitoare. Mi se parea ca ma facuse mai demn, chiar mai aratos decat eram.

N-ai vrea sa-l vinzi? am intrebat.

„Nu ma gandeam sa-l vand, dar sunt gata s-o fac. Doua sute de guinee?”

De acord.

Imi arunca din nou o privire patrunzatoare. „Esti gata sa-mi dai doua sute de guinee pentru asta?”

Da. Pentru ca e facut de tine.

„Da-mi-l inapoi.” I l-am dat si pana sa-mi dau seama il si rupsese.

Te rog, nu face asta! am strigat. S-a oprit, dar foaia era deja pe jumatate rupta.

„Dar e prost, prost de tot.” Apoi, deodata, cu un gest brusc, aproape ca mi l-a aruncat in fata. „Poftim, ia-l! Pune-ti-l intr-un sertar alaturi de fluturi.”

Cand m-am dus din nou la Lewes i-am mai cum­parat discuri, tot ce-am gasit din muzica lui Mozart, pentru ca mi se parea ca-i place foarte mult.

In alta zi a desenat un castron de fructe. L-a repetat cel putin de zece ori, dupa care le-a prins pe toate pe paravan si m-a pus sa le aleg pe cele mai bune. I-am spus ca toate erau frumoase, dar a insistat, asa ca am desprins unul.

„E cel mai prost”, a strigat. „Nu e decat un desen corect, facut de un student constiincios.” Si a con­tinuat. „Unul dintre ele insa e bun. Sunt sigura ca e bun. E de trei sute de ori mai bun decat celelalte. Ai dreptul la trei incercari. Daca il gasesti, cand plec – daca plec –, ti-l fac cadou. Daca nu reusesti, imi dai zece guinee pe el.”

Ignorand intepatura ei, am ales trei desene, dar n-am nimerit. Cel care era atat de formidabil mie mi se parea neterminat. Era aproape imposibil sa stii ce fructe reprezenta si castronul era abia schitat.

„Aici aproape ca am reusit sa sugerez cate ceva despre fructe. De fapt, n-am sugerat mare lucru, dar iti lasa impresia ca sunt totusi capabila s-o fac. N-ai senzatia asta?”

I-am raspuns ca, sincer vorbind, nu.

S-a dus si a luat din raft un album cu lucrarile lui Cezanne.

„Uite”, imi spuse ea, aratandu-mi o ilustratie color reprezentand o farfurie cu mere. „Nu numai ca suge­reaza totul despre aceste mere, dar reuseste sa sugereze totul despre mere in general, despre mere de toate formele si culorile.”

Te cred pe cuvant, i-am raspuns. Dar tot ce ai desenat tu mi se pare foarte frumos.

S-a multumit sa-mi arunce o privire.

„Ferdinand Ar fi trebuit sa te cheme Caliban[3].”

Intr-o zi, cam a treia sau a patra de la prima baie, era foarte agitata. Dupa cina, umbla in sus si in jos prin prima incapere a pivnitei, s-a asezat pe pat doar ca sa se ridice din nou. Ma uitam la desenele pe care le facuse in dupa-amiaza aceea. Copii dupa reproducerile din albume. Mi se pareau foarte inte­ligent facute si foarte asemanatoare cu originalul.

„N-am putea iesi sa ne plimbam? izbucni ea. Imi dau cuvantul de onoare ca am sa fiu linistita.”

Dar e umed si frig. Era a doua saptamana din octombrie.

„Innebunesc inchisa aici. Nu putem sa facem macar cativa pasi in jurul gradinii?”

S-a apropiat de mine, lucru pe care pana acum il evitase, si a intins mainile sa i le leg. In ultima vreme isi lasase parul pe spate, legat cu o panglica albastra (unul dintre lucrurile pe care mi le scrisese pe lista sa le cumpar). Avea un par minunat. Nu mai vazusem la nimeni un par atat de frumos. Deseori am simtit nevoia sa-l ating. Doar sa-l mangai, sa-l simt printre degete. Am reusit s-o fac in seara aceea cand am legat-o la gura.

Asa ca am iesit afara. Era o noapte ciudata, luna se ascundea in spatele unui nor, iar norul se misca usor, dar jos, nu se simtea nicio adiere de vant. Cand am ajuns afara, a stat cateva minute pe loc, multumindu-se doar sa respire adanc. Apoi am luat-o res­pectuos de brat si am condus-o pe poteca dintre zid si peluza. Am intrat in gradina de legume, despartita de rest printr-un sir de tufisuri de lemn cainesc si ne-am dus pana in fund, in livada. Asa cum am mai spus, n-am avut niciodata intentii necurate fata de ea. N-am incercat niciodata sa profit de situatia ei. Am fost intotdeauna cum nu se poate mai respectuos pana in ziua in care a stricat totul. Si totusi, in seara aceea – poate din cauza intunericului sau poate pentru ca ne plimbam amandoi si ca-i simteam caldura bra­tului prin maneca – as fi dorit tare mult s-o iau in brate si s-o sarut. Tremuram ca varga. Trebuia neapa­rat sa spun ceva, orice, ca sa nu-mi pierd capul.

N-o sa ma crezi daca iti spun ca sunt foarte fericit, am zis. Bineinteles ca ea nu putea sa-mi raspunda.

Pentru ca ai impresia ca nu simt nimic asa cum ar trebui si pentru ca nu stiu sa-mi exprim senti­mentele ca tine, crezi ca nu am sentimente puternice.

Dar faptul ca nu poti sa-ti exprimi sentimentele nu inseamna ca nu sunt profunde. In timpul asta ne plimbam pe sub crengile copacilor.

Tot ce-ti cer este sa intelegi cat de mult te iubesc, cat de mult am nevoie de tine si cat de sincere sunt sentimentele mele.

Uneori trebuie sa fac mari eforturi sa ma stapanesc. Nu-mi place sa ma laud, dar voiam sa se gandeasca la ce ar fi facut alti barbati, daca ar fi avut-o la cheremul lor.

Facuseram inconjurul peluzei si ajunseseram din nou in dreptul casei, cand am auzit o masina apropiindu-se si trecand prin fata casei. Am prins-o si mai tare de brat.

Ajunsi din nou in usa pivnitei, am intrebat-o daca vrea sa mai dam o data ocol gradinii.

Spre surprinderea mea a facut din cap semn ca nu.

Evident, am condus-o jos. Cand am dezlegat-o la gura si i-am scos legaturile de la maini, a vrut sa bea ceai. „Poti sa-mi faci putin ceai, te rog? Incuie usa. Te astept aici.”

Am pregatit ceaiul. De cum l-am dus in camera si l-am turnat in cesti, a inceput sa vorbeasca: „As vrea sa-ti spun ceva”, a zis ea. „E important.”

Am ascultat cu atentie.

„Cand eram afara ai vrut sa ma saruti, nu-i asa?”

Te rog sa ma scuzi, am spus si bineinteles ca m-am inrosit.

„As vrea mai intai sa-ti multumesc ca nu ai facut-o, pentru ca nu vreau sa ma saruti. Imi dau seama ca sunt la indemana ta, imi dau seama ca am mare noroc ca esti atat de rezonabil, cel putin in ce priveste aspectul acesta.”

N-are sa se mai repete, i-am promis.

„Chiar asta voiam sa-ti spun. Daca se mai intampla – sau poate si mai rau – in fine, daca nu poti sa te abtii, vreau sa-mi promiti ceva.”

N-are sa se mai intample.

„Promite-mi ca n-ai s-o faci de o maniera josnica. Vreau sa spun, sa nu ma aduci in stare de incon­stienta cu cloroform sau lucruri de genul asta. N-am sa ma lupt. Am sa te las sa faci ce vrei.”

N-are sa se mai intample, am repetat. Am uitat o clipa de mine. Nu pot sa-mi explic de ce.

„Tot ce vreau sa stii e ca daca ai sa folosesti aceste metode, niciodata, niciodata n-am sa te respect si niciodata, absolut niciodata n-am sa-ti mai vorbesc, intelegi?”

Nici nu ma astept la altceva, am zis. Eram rosu ca sfecla.

Mi-a intins mana. I-am strans-o. Nici nu stiu cum am iesit din camera. In seara aceea ma daduse gata.

In fiecare zi programul era acelasi: coboram intre opt si noua, ii pregateam micul dejun, goleam galetile, uneori stateam putin de vorba si imi dadea lista de cumparaturi. Cateodata stateam acasa, dar de regula plecam aproape in fiecare zi dupa legumele proas­pete care ii placeau si dupa lapte. Cel mai adesea, dupa ce ma intorceam de la Lewes, faceam curat in casa, apoi pregateam masa de pranz, dupa care obisnuiam sa stam putin de vorba. Uneori isi punea discurile pe care i le cumparasem. Alteori stateam si ma uitam la ea in timp ce desena. Dupa ce ii duceam ceaiul, o lasam singura. Nu stiu de ce ajunseseram la un soi de intelegere sa nu fim impreuna la ora aceea. Dupa cina ramaneam sa stam mai mult de vorba. Cateodata ma accepta cu placere, caci dorea sa-si faca plimbarea in prima pivnita. Dar se intampla sa ma expedieze sus imediat dupa masa de seara.

O fotografiam de cate ori ma lasa. Mi-a facut si ea mie cateva poze. Am prins-o intr-o multime de pozitii, decente, evident. As fi vrut sa imbrace ceva mai special, dar nu indrazneam s-o rog. „Nu stiu de ce iti trebuie toate fotografiile astea”, imi spunea mereu. „Doar poti sa ma vezi in fiecare zi.”

Nu se intampla, asadar, nimic extraordinar. Ne petre­ceam toate serile impreuna si mi se parea ca era imposibil ca situatia sa se schimbe vreodata. Parca eram singuri pe lume. Nimeni nu poate intelege cat eram de fericiti – adica, de fapt, eu. Dar erau momente cand mi se parea ca, daca ar fi fost sincera cu ea insasi si daca ar fi stat sa se gandeasca mai bine, si-ar fi dat seama ca nu-i displacea nici ei. Era atat de gratioasa, incat as fi putut sta acolo toata noaptea sa ma uit la ea, sa-i admir forma capului si felul in care parul ii cadea pe umeri cu o unduire anume, amintindu-mi de coada unei randunici. Era ca un val sau un nor de suvite rebele si matasoase, curgandu-i rauri-rauri pe umeri. As fi vrut sa fiu poet sau artist, sa-mi pot gasi cuvintele potrivite. Avea un fel al ei de a-si arunca spre spate suvitele care ii cadeau spre fata, cu o miscare simpla, naturala. Uneori imi venea sa-i spun te rog, mai fa o data. Lasa-ti parul spre fata si da-l pe spate. Dar ar fi fost, desigur, stupid. Orice gest al ei era delicat. Simpla miscare de a intoarce o pagina. Felul cum se ridica sau cum se aseza, cum bea, cum fuma, totul. Chiar si cand facea lucruri considerate urate, de pilda cand casca sau cand se intindea, le facea cu gratie. Adevarul e ca nu putea face miscari urate. Era mult prea frumoasa.

Si era intotdeauna atat de curata! Mirosea intot­deauna a proaspat (nu ca alte femei pe care le-as putea numi). Ura murdaria la fel ca si mine, desi ma lua uneori peste picior din cauza aceasta. O data mi-a spus ca obsesia curateniei era unul dintre simptomele nebuniei. Daca e adevarat, atunci eram amandoi nebuni.

Bineinteles ca lucrurile nu erau atat de calme si de simple intre noi. Dovada ca a incercat de mai multe ori sa fuga. Din fericire, eram mereu de veghe.

Intr-o zi era cat pe-aci sa ma duca de nas. Era sireata ca o vulpe. Cand am intrat la ea ii era rau si arata ca naiba. Am intrebat-o de mai multe ori, ce-i cu tine, dar statea lungita in pat fara sa raspunda, ca si cand ii era prea rau ca sa poata vorbi.

„O criza de apendicita”, sopti in sfarsit.

De unde stii? am intrebat.

„Am crezut ca mor azi-noapte”, zise. Abia vorbea. I-am spus ca s-ar putea sa fie altceva. Dar s-a intors cu fata la perete si-a zis: „O, Doamne!”

Dupa ce mi-am revenit din soc, m-am gandit ca s-ar putea sa joace teatru.

Dar imediat dupa aceea s-a indoit de durere, apoi s-a ridicat, s-a uitat la mine si mi-a spus ca e gata sa promita orice, dar ca trebuie neaparat sa chem un doctor. Sau du-ma la spital, a zis.

Pentru mine asta inseamna sfarsitul, i-am strigat. Ai sa le spui totul.

„Iti promit, iti promit”, gemu foarte convingator. Se pricepea sa joace teatru.

Iti voi face un ceai, am zis. Dar un spasm de durere o facu sa se indoaie din nou.

Vomase pe jos. Mi-am amintit ca matusa Annie imi spusese ca de apendicita se poate muri. In urma cu un an, baiatul vecinilor facuse apendicita. Dupa aceea, matusa Annie sustinuse ca au asteptat prea mult si ca numai printr-o minune nu murise. Deci trebuia sa fac ceva.

E o casa cu telefon mai jos pe drum. Ma duc acolo.

„Du-ma la spital”, ma ruga. „Iti asumi mai putine riscuri.”

Ce mai conteaza pentru mine, am zis ca si cum as fi fost cu adevarat disperat. Asta e oricum sfarsitul. Adio! Ma rog, pana la tribunal. Stiam si eu sa joc teatru.

M-am repezit pe usa afara, ca si cand imi pierdusem capul. Am lasat usa camerei deschisa, la fel ca si usa primei pivnite, m-am lipit de perete si am asteptat.

Intr-o clipa a iesit si ea. Sanatoasa tun. Nu a opus rezistenta. M-a privit si a coborat. Mi-am luat o mutra amenintatoare ca s-o sperii.

Avea toane si era atat de schimbatoare ca nu reu­seam intotdeauna sa tin pasul cu ea. Ii placea sa ma vada poticnindu-ma in urma ei (cum a si spus intr-o zi – bietul Caliban, poticnindu-se mereu in urma Mirandei), uneori imi spunea Caliban, alteori Ferdinand. Cateodata putea fi groaznic de rea si de taioasa. Ma ridiculiza si ma imita si ma chinuia punandu-mi intrebari la care nu puteam raspunde. Si totusi uneori se purta ca si cand ar fi avut o adeva­rata simpatie pentru mine. Simteam ca, in afara de unchiul Dick, nimeni nu ma intelesese ca ea si de aceea ii treceam totul cu vederea.

Imi amintesc o multime de lucruri neinsemnate.

Intr-o zi se asezase sa-mi explice secretele unor picturi. Secretele erau lucrurile pe care trebuia sa cauti sa le vezi. Secretele proportiilor si ale armoniei, cum le numea ea. Stateam unul langa altul cu albumul intre noi si ea vorbea despre tablouri. Eram asezati pe pat (ma pusese sa cumpar niste pernute si o cuver­tura), unul langa altul, dar fara sa ne atingem. Dupa cele petrecute in gradina eram intotdeauna foarte atent ca nu cumva s-o ating. Dar intr-o seara imi spusese, nu mai sta asa intepat, n-am sa te omor daca maneca ta se va atinge de a mea.

Bine, am zis, dar nu m-am miscat.

Atunci s-a miscat ea. Si bratele ni s-au atins. Apoi si umerii. Continua sa vorbeasca despre pictu­rile la care ne uitam. La inceput m-am gandit ca nu-si da seama ca ne atingem, dar cateva pagini mai incolo isi ridica brusc ochii spre mine.

„N-asculti ce vorbesc.”

Ba da.

„Nu, n-asculti. Nu te gandesti decat la faptul ca te atingi de mine. Esti incordat. Relaxeaza-te.”

Dar era inutil. Eram prea incordat. S-a ridicat. Purta o fusta stramta albastra pe care i-o cumpa­rasem eu, un pulover mare negru si o bluza alba, culori care ii stateau foarte bine. Se posta o clipa in fata mea si spuse: „Of, Doamne!”

Si s-a dus sa dea cu pumnii in perete. O facea destul de des.

„Am un prieten care ma saruta ori de cate ori ne intalnim, fara sa insemne nimic. Pentru el faptul nu are nicio importanta. Saruta pe toata lumea. Este opusul tau. Tu nu ai niciun fel de contact cu oamenii, iar el are cu toata lumea. Sunteti amandoi la fel de bolnavi.”

Am zambit. Zambeam intotdeauna cand ma ataca. Era un soi de aparare.

„Si nu mai zambi asa, prosteste!”

Ce altceva as putea face? Ai intotdeauna dreptate.

„Dar nu vreau sa am intotdeauna dreptate. Spune-mi ca gresesc.”

Oh, ai dreptate. Stii prea bine ca ai dreptate.

„O, Ferdinand!” Si a repetat Ferdinand, Ferdinand, ca si cand ar fi implorat cerul. Isi luase aerul unei persoane in suferinta si n-am putut sa ma abtin sa nu rad. Dar brusc a devenit serioasa sau cel putin asa s-a prefacut.

„Nu e nimic de ras. E groaznic ca esti incapabil sa ma tratezi prieteneste. Uita ca sunt femeie. Relaxeaza-te.”

Am sa incerc, i-am promis. Dar nu s-a mai asezat langa mine. A ramas rezemata de perete, rasfoind alta carte.

Intr-alta zi, eram jos, cand a inceput sa tipe fara niciun motiv. Tocmai lipeam un desen de-al ei pe care voia sa-l vada cum arata agatat pe perete cand, deodata, s-a asezat pe pat si a inceput sa tipe, de-ti ingheta sangele in vine. Am tresarit si am scapat banda adeziva si ea a inceput sa rada.

Ce e? am intrebat.

„Uite asa, mi-a venit sa tip.”

Era imprevizibila.

Tot timpul critica felul meu de a vorbi. Imi amintesc ca o data mi-a spus: „Stii ce faci tu? Stii cum ploaia estompeaza culorile si face ca totul sa para cenusiu? La fel faci si tu cu limba engleza. De cate ori deschizi gura o transformi in ceva tern si fara culoare”.

Nu e decat un exemplu din multe altele asemana­toare. Un exemplu de cum se purta cu mine.

Alta data a facut ce a facut si a adus vorba de parintii ei. Ma batea la cap de mai multe zile ca sunt cu siguranta bolnavi de ingrijorare si cat eram de meschin ca refuzam sa le dau vesti despre ea. I-am spus ca nu puteam sa risc. Dar, intr-o zi, dupa cina, mi-a spus: iti explic eu cum sa faci ca sa nu risti nimic. Iti pui manusi si te duci sa cumperi plicuri si hartie de scris de la magazinul universal Woolworth. Imi dictezi o scrisoare pe care o scriu eu si te duci in cel mai apropiat oras mare si o pui la posta. Nu ti se poate da de urma. Hartia poate proveni din oricare din sucursalele Woolworth.

Atat m-a batut la cap cu povestea asta, ca intr-o zi am facut ce-mi propusese si am cumparat plicuri si hartie. Seara i-am dat o foaie de hartie si i-am spus sa scrie:

„Sunt sanatoasa si nu sunt in pericol”, i-am dictat eu.

Dupa ce a scris fraza, a comentat: „Exprimarea e groaznica, dar n-are nicio importanta”.

Scrie ce-ti spun eu, i-am taiat-o si am continuat: „Nu incercati sa ma gasiti. E imposibil”.

„Nimic nu e imposibil”, comenta iar, indrazneata ca de obicei.

„Un prieten are grija de mine”, am continuat. Dupa care i-am spus, asta-i tot, iscaleste.

„Nu pot sa adaug domnul Clegg va transmite complimente?”

Foarte amuzant!

A mai scris ceva si mi-a intins foaia. Adaugase: „Pe curand, cu drag, Nanda”.

Asta ce mai e? am intrebat.

„Asa imi spun acasa. O sa stie ca am scris-o eu.”

Preferam Miranda, i-am spus. Pentru mine era numele cel mai frumos.

Dupa ce a scris adresa, am pus scrisoarea in plic si, din fericire, m-am uitat inauntru. In fundul pli­cului era o hartiuta cat jumatate dintr-o foita de tigara. Nu stiu cum reusise, dar probabil ca o avea pregatita si o strecurase odata cu scrisoarea. Am despaturit-o si mi-am ridicat privirea spre ea. Se uita la mine sfidator. S-a rezemat de scaun fara sa-si ia ochii de la mine. Scrisese foarte, foarte mic, cu un creion ascutit, dar citet. Nu avea nimic comun cu ce-i dicta­sem eu. Scria:

M.T. Rapita de un nebun, F. Clegg. Functionar la primarie, care a castigat la pronosport. Prizoniera in pivnita. Casa izolata, cu barne aparente. Datata deasupra usii: . Regiune de dealuri. Doua ore de Londra. Pana acum sunt sanatoasa. Mi-e frica. M.”

Eram furios si profund socat. Nu stiam ce sa fac. In cele din urma am intrebat-o, ti-e frica? N-a deschis gura; mi-a facut doar din cap semn ca da.

Dar ce am facut? am intrebat.

„Nimic. De asta sunt speriata.”

Nu pricep.

Isi pleca ochii.

„Tot timpul ma astept sa-mi faci ceva.”

Dar ti-am promis si-ti promit inca o data, am strigat. Iti dai aere si faci pe ofensata ca eu nu te cred pe cuvant. Nu vad de ce situatia se schimba cand e vorba de cuvantul meu.

„Scuza-ma.”

Am avut incredere in tine. Am crezut ca-ti dai seama ca ma port frumos cu tine. Ei, afla ca nu accept sa-ti bati joc de mine. Nu-mi pasa de scri­soarea ta.

Am bagat-o in buzunar.

Urma o tacere lunga. Stiam ca se uita la mine, dar nu voiam sa ma uit la ea. S-a ridicat brusc in picioare, a venit in fata mea si m-a apucat de umeri ca sa ma forteze s-o privesc. M-a silit s-o privesc drept in ochi. Nu pot sa explic, dar cand era sincera putea face ce voia din mine. Eram ca o bucata de plastilina in mainile ei.

„Acum te porti ca un pustan, imi spuse ea. Uiti ca ma tii aici cu forta. Recunosc ca e o forta neviolenta, dar este totusi inspaimantatoare.”

Atata vreme cat tu iti respecti cuvantul, am sa mi-l respect si eu pe al meu, am replicat si, bineinteles, m-am inrosit tot.

„Dar mi-am dat cuvantul ca nu voi incerca sa fug, nu-i asa?”

Nu traiesti decat cu gandul la ziua in care ai sa scapi definitiv de mine, i-am spus. Pentru tine sunt un nimeni, nu-i asa?

„De casa asta vreau sa scap definitiv, nu de tine”, imi replica ea, intorcand capul.

Ma consideri nebun! Crezi ca un nebun s-ar fi purtat cu tine asa cum m-am purtat eu? Sa-ti spun eu ce ar fi facut un nebun. Te-ar fi omorat pana acum. Ca tipul ala, Christie. Poate te astepti sa ma reped si eu la tine cu un cutit de bucatarie sau cu ceva asemanator. (In ziua aia eram satul pana peste cap de ea.) Cred ca nu esti in toate mintile. Foarte bine, consideri ca nu sunt normal pentru ca te tin inchisa aici. Poate ca nu sunt. Dar de un lucru pot sa te asigur: s-ar intampla mult mai multe povesti de genul acesta daca ar exista mai multi oameni care sa aiba bani si timpul necesar pentru a face ce am facut eu. Oricum, sunt mult mai multe cazuri decat se crede. Politia stie. Si cifrele sunt atat de mari, incat nu indraz­nesc sa le dezvaluie.

Se uita fix la mine, deveniseram doi straini. Probabil ca aveam o mutra ciudata. Niciodata nu vorbisem atat.

„Nu ma privi astfel”, ma ruga ea. „Mi-e teama de ceva de care tu nici nu-ti dai seama ca exista in tine.”

Ce? am strigat. Eram inca furios.

„Nu stiu. Ceva ce se ascunde in casa asta, aici, in camera, ceva care ne pandeste, gata sa sara asupra noastra. Intr-un fel suntem amandoi amenintati in aceeasi masura.”

Ce tot vorbesti?

„Cu totii dorim lucruri pe care nu le putem obtine. Faptul ca acceptam aceasta situatie dovedeste ca suntem oameni maturi, inteligenti.”

Incercam toti sa luam din viata ce putem. Si daca in cea mai mare parte a vietii n-am avut nimic, ne luam revansa atunci cand se iveste ocazia. Dar bineinteles ca tu n-ai de unde sa stii toate astea.

Si atunci mi-a suras condescendent, ca si cand ar fi fost mult mai in varsta ca mine.

„Ai nevoie de tratament psihiatric.”

Singurul tratament de care am nevoie este ca tu sa ma tratezi ca pe un prieten.

„Dar asta si fac!” striga. „Nu-ti dai seama?” „Nu crezi ca toate astea au durat destul?” adauga ea dupa o lunga tacere.

Nu, am raspuns eu.

„Nu vrei sa ma lasi sa plec?”

Nu.

Poti sa-mi pui un calus si sa ma legi de maini si de picioare si sa ma duci inapoi la Londra. N-am sa suflu o vorba.”

Nu.

„Dar ce vrei sa faci cu mine? Trebuie sa ai un plan!”

Vreau sa fiu cu tine. Tot timpul.

„In pat?”

Ti-am spus ca nu.

„Dar ai vrea?”

Nu vreau sa discut despre asta. A tacut.

Cand stiu ca un lucru este rau, i-am spus, nu-mi permit sa ma gandesc la el. Nu e cuviincios.

„Esti absolut extraordinar.”

Multumesc.

„Daca ma lasi sa plec, s-ar putea sa vreau sa te mai vad, pentru ca ma interesezi foarte mult.”

Cum te intereseaza sa te duci la gradina zoologica?

„Nu. Ca sa incerc sa te inteleg.”

N-ai sa ma intelegi niciodata. (Trebuie sa recunosc ca-mi placea discutia noastra, ideea ca sunt un om misterios. Simteam ca reusisem sa-i arat ca nu era atotstiutoare.)

„Nu cred ca voi reusi.”

Apoi, deodata, am vazut-o in genunchi in fata mea, cu mainile pe crestetul capului, ca o orientala. Repeta gestul de trei ori.

„Marele stapan misterios o va ierta pe umila lui sclava?”

Am sa ma mai gandesc, am raspuns.

„Umila lui sclava regreta urata scrisoare.” N-am putut sa ma abtin sa nu rad. Putea sa joace orice rol.

Ramase acolo, in genunchi, cu mainile pe podea, aproape de mine, privindu-ma rugator.

„Vei trimite scrisoarea?”

Am lasat-o sa ma mai roage o data, dupa care am cedat. A fost aproape cea mai mare greseala din viata mea.

A doua zi am luat masina si am plecat la Londra. Ca un prost, i-am spus unde ma duc si mi-a dat o lista de cumparaturi. Erau o gramada! (Mai tarziu mi-am dat seama ca voia sa-mi dea de lucru ca sa lipsesc cat mai mult.) Voia sa cumpar o branza speciala straina si sa ma duc intr-un anume magazin din Soho, unde se gaseau carnatii nemtesti care ii placeau ei, sa iau niste discuri si imbracaminte si cate si mai cate. Voia tablouri de un anumit pictor si numai de el. Eram sincer fericit in ziua aia, niciun nor nu-mi umbrea bucuria. Credeam ca uitase de cele patru saptamani. Nu ca a uitat, ci ca s-a impacat cu ideea ca am sa vreau sa le prelungesc. Imi faceam visuri!

Nu m-am intors decat la ora ceaiului si bineinteles ca m-am dus direct jos la ea. Imediat mi-am dat seama ca ceva nu e in regula. Nu parea deloc bucuroasa sa ma vada si nici macar nu s-a uitat la toate lucrurile pe care le cumparasem.

Mi-am dat seama imediat despre ce era vorba: patru bucati de piatra pe care reusise sa le disloce, probabil ca sa faca un tunel. Se vedeau urme de pietris pe trepte. De cand intrasem in camera, statea protapita pe pat fara sa se uite la mine. In spatele blocului dislocat era insa alta piatra, asa ca totul era in regula. Dar i-am inteles jocul – carnatii si tablourile de un pictor anume si tot restul. Ma dusese de nas.

Ai incercat sa fugi, i-am spus eu.

„Taci din gura!” se rasti ea la mine.

Am inceput sa caut instrumentul de care se folo­sise. Deodata, ceva zbura pe langa capul meu si cazu jos zornaind. Era un cui vechi de vreo 15-20 de centi­metri. Nu stiu cum facuse rost de el.

Este ultima oara ca te mai las singura atata timp, i-am spus. Nu pot avea incredere in tine.

N-a spus nimic. S-a intors cu spatele. Eram mort de frica sa nu inceapa iar greva foamei, asa ca n-am mai insistat. Am iesit din camera. Mai tarziu i-am adus cina. Nu scotea o vorba, asa ca am plecat.

A doua zi isi revenise, desi refuza in continuare sa vorbeasca. A facut doar aluzie la tentativa de fuga, singura de altfel. Dar am vazut ca avea o taie­tura urata la incheietura mainii si se stramba de durere cand incerca sa tina creionul ca sa deseneze.

Nu am expediat scrisoarea. Politia e foarte abila in anumite privinte. Fratele unui tip pe care il cunoscu­sem la primarie lucra la Scotland Yard. Era suficient un pic de praf ca sa-ti spuna de unde vii si altele de acest fel.

Cand m-a intrebat de scrisoare, bineinteles ca m-am inrosit si am inceput sa-i explic ca n-am trimis-o din cauza ca n-are incredere in mine etc. etc. Mi s-a parut ca ma crede. Poate ca n-a fost frumos fata de parintii ei, dar din cate imi spusese despre ei nu era cine stie ce de capul lor si nu poti sa-i multumesti pe toti. Trebuie sa te gandesti la ce e mai important.

Acelasi lucru l-am facut si cu banii pe care tinea mortis sa-i trimit la miscarea impotriva bombei cu hidrogen. Am completat un cec si i l-am aratat, dar nu l-am expediat. Voia dovada (recipisa), dar i-am spus ca-l trimisesem anonim. Am facut-o pentru pla­cerea ei (completarea cecului, vreau sa spun), dar nu vad ce rost are sa-ti irosesti banii pe ceva in care nu crezi. Stiu ca oamenii bogati fac donatii, dar, dupa parerea mea, o fac ca sa-si vada numele publicat in ziare sau ca sa capete scutire de impozite.

De cate ori facea baie trebuia sa astup din nou fereastra cu scanduri. Nu-mi placea sa las tot timpul scandurile acolo. Lucrurile decurgeau bine. Odata, era foarte tarziu (unsprezece noaptea), asa ca am dezlegat-o la gura inainte de a intra in baie. Afara batea un vant puternic. Adevarata furtuna. Cand a terminat, a vrut sa stam de vorba in camera de zi (ma punea la punct de cate ori foloseam cuvantul salon), cu mainile legate, bineinteles. Nu parea sa existe niciun pericol, asa ca am aprins instalatia de incalzire electrica din camin (mi-a spus ca imitatia de busteni era culmea prostului gust si ca trebuia sa fac focul cu lemne adevarate, ceea ce aveam sa fac mai tarziu). Am stat acolo o vreme, ea, asezata pe covor, isi usca parul in fata radiatorului, eu neluandu-mi bineinteles ochii de la ea. Era imbracata in pantaloni – tot o achizitie de-a mea – si arata foarte bine, toata in negru, in afara unei esarfe mici rosii. Toata ziua – inainte de a se spala pe cap – avusese parul impletit in doua cozi. Una din marile mele placeri era sa descopar in fiecare zi diversele feluri in care isi aranja parul. Dar acum, in fata caminului, si-l lasase liber pe spate, asa cum imi placea cel mai mult.

Dupa o vreme se ridica in picioare si incepu sa se plimbe in jurul camerei, oarecum agitata. Repeta intruna “m-am plictisit m-am plictisit” Si o tinea tot asa. Imi dadea o senzatie ciudata, cu vantul care suiera afara si cu atmosfera din camera.

Deodata se opri in fata mea.

„Hai, distreaza-ma! Fa ceva!”

Adica ce? am intrebat-o. Fotografii? Dar n-avea chef de fotografii.

„Ce stiu eu? Canta, danseaza, fa orice.”

Nu stiu sa cant. Nici sa dansez.

„Spune-mi toate glumele pe care le stii.”

Nu stiu niciuna, am raspuns. Asa si era. Nu-mi puteam aminti nici macar una.

„Dar trebuie sa stii. Credeam ca toti barbatii stiu bancuri deocheate.”

Din astea nu ti-as spune chiar daca as sti.

„De ce nu?”

Se spun numai intre barbati.

„Da’ despre ce crezi tu ca discuta femeile? Pun pariu ca stiu mai multe bancuri deocheate decat tine.”

Nu m-ar mira, am zis.

„Of, esti ca mercurul. Aluneci printre degete.”

Porni din nou prin camera si, deodata, lua o pernita de pe scaun, se intoarse si ii dadu un sut cu piciorul drept spre mine. Bineinteles ca am fost uimit; m-am ridicat in picioare. Atunci a facut acelasi lucru cu alta perna, apoi cu alta care a ricosat si a rasturnat un ceainic de arama de pe masuta.

Usor, usor, i-am spus.

„Apropie-te, tu, broasca testoasa!” imi striga ea (presupun ca era vreun citat literar). Si aproape imediat a apucat un soi de cana de pe consola cami­nului si a aruncat-o spre mine. Cred ca mi-a strigat s-o prind, dar n-am putut si s-a lovit de perete, facandu-se tandari.

Potoleste-te! i-am spus.

Dar a urmat alt vas. Radea tot timpul. Nu era propriu-zis un ras rautacios, mai curand isteric, ca al unui copil rasfatat. Langa fereastra era o farfurie verde frumoasa, cu o casuta taraneasca in relief; a dat-o jos de pe perete si a spart-o in mii de bucati. Nu stiu de ce farfuria aia imi placuse intotdeauna si am fost foarte nemultumit s-o vad tandari. Asa ca am tipat la ea, furios de-a binelea, inceteaza!

S-a multumit sa-mi dea cu tifla, sa faca un gest vulgar si sa scoata limba la mine ca un golan!

Ar trebui sa fii mai rezonabila!

„Ar trebui sa fii mai rezonabila”, ma imita ea in bataie de joc, continuand: „Da-te, te rog, putin de o parte, ca sa pot sa ajung la farfuriile alea frumoase din spatele tau”. Erau doua langa usa. „Doar daca nu preferi sa le spargi tu personal!”

Inceteaza, am strigat din nou. Ajunge!

Dar a trecut iute in spatele canapelei, indreptandu-se spre farfurii. M-am interpus intre ea si usa, a incercat sa se strecoare pe sub bratul meu, dar am prins-o.

Si deodata s-a transformat.

„Da-mi drumul!” imi spuse linistita. Bineinteles ca n-am lasat-o, ma temeam ca se prefacea doar ca se calmase.

Dar repeta: „Da-mi drumul!” cu atata rautate, ca am lasat-o imediat. S-a dus si s-a asezat din nou in fata focului.

Dupa o vreme imi spuse: „Adu o matura. Vreau sa fac curat.”

Lasa ca fac eu maine.

Vreau sa fac curat!” insista, pe un ton de parca ar fi fost stapana casei.

Ti-am spus ca fac eu!

„Totul a fost din vina ta.”

Bineinteles!

„Esti cel mai tipic specimen de mic-burghez mar­ginit pe care l-am intalnit vreodata.”

Chiar asa?

„Da. Esti. Dispretuiesti adevaratii burghezi pentru snobismul lor si pentru felul snob in care vorbesc si se poarta. Asa-i ca am dreptate? Dar tot ce propui in schimb este un meschin si dezgustator refuz de a avea ganduri urate sau de a face vreun lucru urat sau indecent, oricare ar fi el. Dar nu stii ca tot ce este cu adevarat mare in istoria artei, tot ce este frumos in viata este de fapt ceea ce tu consideri urat si indecent sau rezultatul unor sentimente, dupa tine, indecente. Ca pasiunea, dragostea, ura, adevarul. Stii asta?”

Nu inteleg ce vrei sa spui, am raspuns.

„Ba stii foarte bine. De ce continui mereu sa folo­sesti aceleasi cuvinte absurde: urat, dragut, cuviin­cios, corect? Esti ca o fata batrana care considera casatoria ceva murdar, convinsa ca totul este murdar in afara cestilor de ceai apatos pe care le bea in camera ei imbacsita. De ce omori orice urma de viata din ce este viu? De ce ucizi toata frumusetea?”

Nu am avut in viata aceleasi sanse ca tine. Asta e explicatia.

„Dar poti sa te schimbi, esti tanar, ai bani. Poti sa te instruiesti. Tu ce-ai facut pana acum? Ai avut un vis, un vis meschin si neinsemnat, cum au probabil pustii cand se masturbeaza, si te-ai dat peste cap sa-mi faci mie placere ca sa nu fii nevoit sa recunosti fata de tine insuti ca toata povestea asta cu prezenta mea aici este urata, urata si indecenta.”

Tacu brusc. Apoi adauga: „N-are niciun rost. Nu intelegi nimic din tot ce-ti spun. E ca si cand as vorbi alta limba.”

Inteleg. Stiu ca n-am niciun fel de educatie.

A strigat exasperata: „Esti un prost. Prost si per­vers.” Apoi: „Ai bani – de fapt nu esti chiar atat de prost si ai putea deveni orice ti-ar placea. Numai ca trebuie neaparat sa te dezbari de trecut. Trebuie sa-ti ucizi matusa si casa in care ai locuit si pe oamenii in preajma carora ai trait. Trebuie sa devii o fiinta noua, o alta persoana”.

Cu o miscare agresiva si-a apropiat fata de a mea ca si cand mi-ar fi cerut un lucru usor pe care eu refuzam sa-l fac.

Ca perspectiva – nici nu se poate mai bine!

„Uite ce ai putea face. Ai putea Ai putea colectiona tablouri. Am sa te sfatuiesc ce sa alegi. Pot sa te prezint unor oameni care se pricep la colectionarea obiectelor de arta. Gandeste-te la toti pictorii saraci pe care i-ai putea ajuta. In loc sa masacrezi fluturi ca un copil tampit.”

Exista oameni deosebit de inteligenti care colectio­neaza fluturi, i-am raspuns.

„Inteligenti! Si la ce foloseste toata povestea asta? Se pot numi fiinte umane?”

Ce vrei sa spui? am intrebat.

„Daca simti nevoia sa pui o asemenea intrebare, nu pot sa-ti dau niciun raspuns”, spuse ea, adaugand: „Se pare ca de cate ori discutam sfarsesc prin a-ti spune lucruri umilitoare. Urasc situatia asta. E vina ta. Te strecori intotdeauna cu o treapta mai jos decat mine.”

Ma repezea uneori in felul asta. Bineinteles ca nu-i purtam pica, desi ma simteam jignit. Ce voia ea, de fapt, era o persoana total diferita de mine, o persoana cum eu n-am sa pot fi niciodata. De exemplu, dupa ce mi-a spus ca as putea colectiona tablouri, gandul acesta m-a tinut treaz toata noaptea. M-am visat colectionar de tablouri, locuind intr-o casa mare cu tablouri celebre pe pereti, pe care lumea venea sa le vada. Miranda era cu mine, bineinteles. Dar tot timpul eram constient ca e o prostie; nu voi colec­tiona niciodata altceva decat fluturi. Tablourile nu-mi spun nimic. Ce nu fac pentru placerea mea nu pre­zinta niciun interes pentru mine. Dar ea nu putea intelege asta.

Mi-a mai facut cateva portrete foarte bune, dar exista ceva in desenele ei care nu-mi placea. Nu cauta sa redea atat asemanarea trasaturilor, cat ceea ce numea ea firea mea interioara. Uneori imi facea nasul atat de ascutit, de parca te intepa, si gura urata, cu buze subtiri. Vreau sa spun ca aratam mai rau decat in realitate, desi stiu ca nu sunt vreo frumusete. Nu indrazneam sa ma gandesc la momentul cand se vor sfarsi cele patru saptamani. Nu stiam ce se va intampla, dar imi spuneam ca ne vom certa din nou, ca va fi imbufnata, dar ca o voi convinge sa mai stea alte patru saptamani. Voiam sa cred ca am oarecare putere asupra ei si ca va face ce vreau eu. De fapt, traiam de pe o zi pe alta. Nu-mi faceam planuri. Asteptam. Uneori ma gandeam chiar ca o sa vina politia. Intr-o noapte am avut un vis groaznic: ca venisera si fusesem nevoit s-o ucid inainte ca poli­tistii sa intre in camera. Mi se parea de datoria mea s-o ucid, desi nu aveam la indemana decat o perna. O loveam intruna, dar ea radea si in cele din urma m-am repezit la ea si am sufocat-o si atunci n-a mai miscat. Dar cand am dat perna la o parte, statea acolo in pat, razand. Se prefacuse doar ca e moarta. M-am trezit lac de apa. Era prima oara ca visam ca am omorat pe cineva.

Cu cateva zile inainte de sfarsitul celor patru sapta­mani, incepu sa vorbeasca despre plecare. Imi tot repeta ca n-are sa sufle nimanui nimic si eu, bineinteles, trebuia sa ma prefac ca o cred. Dar stiam ca si fara vrerea ei politia si parintii i-ar fi smuls pana la urma adevarul. Imi spunea intruna cum aveam sa ramanem prieteni si cum ma va ajuta sa aleg tablouri, ca imi va prezenta o multime de lume si va avea grija de mine. S-a purtat cu adevarat foarte dragut in zilele alea. Nu ca n-ar fi avut motive.

In sfarsit, sosi si ziua fatala, 10 noiembrie. A doua zi urma sa plece. Primul lucru pe care mi l-a spus, cand am intrat cu cafeaua de dimineata, a fost daca nu putem sa facem o petrecere diseara.

Si pe cine invitam? am intrebat-o glumind. Desi nu e nevoie s-o mai spun, n-aveam niciun chef de gluma.

„Numai noi doi. La urma urmei pana acum ne-am descurcat destul de bine si singuri, nu-i asa?” Si adauga: „O facem sus, in sufragerie”.

Am fost, bineinteles, de acord. N-aveam de ales.

Mi-a facut o lista de lucruri pe care sa le cumpar de la un magazin de delicatese din Lewes si m-a intrebat daca sunt de acord sa cumpar vin de Xeres si o sticla de sampanie. Bineinteles ca am acceptat. N-o vazusem niciodata atat de binedispusa. In ciuda necazurilor care aveau sa vina, eram si eu la fel de incantat ca si ea. Ce simtea ea simteam si eu.

Ca s-o fac sa rada, i-am spus, tinuta de seara, se intelege.

„Oh!” raspunse ea. „Mi-ar placea o rochie fru­moasa si am nevoie de ceva mai multa apa calda ca sa ma spal pe cap.”

Am sa-ti cumpar o rochie. Spune-mi cam cum sa fie si ce culoare, cum ai facut si alta data, si gasesc eu ceva la Lewes.

Ciudat. Eu, care fusesem tot timpul atat de precaut, am scapat acum vorba din gura! M-am inrosit tot. Dar ea mi-a zambit.

„Stiam ca e Lewes. Am gasit o eticheta pe una din perne. Si vreau o rochie neagra sau nu, crem, gri stai! si se repezi la cutia cu vopsele si ames­teca mai multe culori, cum mai facuse si alta data cand imi ceruse un fular de o culoare anume, in ziua cand fusesem la Londra. Culoarea asta. Sa fie simpla, pana la genunchi, nu lunga, si cu maneci ca astea (le desena) sau fara maneci. Ca asta sau ca asta.”

Imi placea intotdeauna s-o vad desenand: mana ii mergea atat de repede, zbura pe hartie ca o pasare. O simteam mereu grabita sa deseneze ce avea de desenat.

Se intelege ca in ziua aceea eram departe de a fi fericit. Nu-mi facusem niciun plan dinainte. Numai eu eram in stare de asa ceva. Nu stiu ce credeam ca se va intampla. Nici macar nu stiu daca nu imi tre­cuse prin minte sa-mi tin fagaduiala, chiar daca initial imi fusese smulsa cu forta si, cum se spune, promisiunile facute la ananghie nu sunt promisiuni.

Nu m-am dus la Lewes, ci la Brighton si, dupa ce m-am invartit putin, intr-un magazin mic am vazut exact rochia pe care si-o dorea. Se vedea de la o posta ca era o rochie de casa mare. La inceput nici nu au vrut s-o vanda fara proba, desi era masura pe care o cerusem. Intorcandu-ma la locul unde parca­sem furgoneta, am trecut pe langa alt magazin, de bijuterii, si mi-a venit brusc ideea ca s-ar bucura sa-i fac un cadou. Si poate ca ar mai usura putin lucrurile cand aveam sa abordam problema esentiala. Era un colier de safire si diamante, asezat pe o bucata de catifea neagra, in forma de inima – vreau sa spun ca aranjasera ei colierul in forma de inima. Am intrat si cand am aflat ca facea trei sute de lire am fost cat pe ce sa renunt, dar partea generoasa a naturii mele a triumfat. La urma urmei, bani aveam. Vanzatoarea din magazin l-a pus la gat si arata cu adevarat frumos si scump. „Pietrele sunt mici”, mi-a spus domnisoara, „dar au ape foarte frumoase si e un model victorian.” Mi-am amintit ca Miranda imi spusese candva ca-i plac obiectele din epoca victoriana si asta m-a convins. Au fost probleme cu cecul, evident. La inceput vanza­toarea nu a vrut sa-l accepte, dar am pus-o sa tele­foneze la banca si a schimbat tonul imediat dupa aceea. Daca as fi vorbit afectat si as fi spus ca sunt lordul Jeg sau ceva de genul asta, pariez Oricum, n-aveam timp de pierdut.

Ciudat cum o idee te duce la alta. In timp ce cumparam colierul, am vazut niste inele si asta mi-a sugerat planul ca as putea s-o rog sa se casatoreasca cu mine si daca ma refuza ar fi insemnat s-o tin inchisa in continuare. Era un pretext bun. Stiam ca nu va spune da. Asa ca am cumparat un inel. Era foarte frumos, dar nu prea scump. Iti lua ochii, nimic mai mult.

Cand am ajuns acasa, am spalat colierul (nu-mi placea ideea ca atinsese gatul vanzatoarei) si l-am ascuns in asa fel incat sa-l scot la momentul potrivit. Dupa care am facut toate pregatirile de care imi vorbise: am aranjat florile, iar sticlele le-am pus pe servanta. Am aranjat totul ca la marile restaurante, luandu-mi, evident, toate masurile de precautie. Ne inteleseseram sa cobor s-o iau la sapte. Nu trebuia s-o vad dupa ce ii dadeam pachetele; ca inainte de nunta.

Hotarasem ca de data asta s-o aduc sus fara sa-i leg mainile si fara s-o leg la gura. Era un risc, dar aveam s-o pandesc ca un uliu si, bineinteles, as fi avut la indemana tamponul de cloroform si tetraclorura de carbon in cazul ca ar fi aparut vreun bucluc. Daca s-ar fi intamplat sa ciocaneasca cineva la usa, i-as fi pus iute tamponul la nas, calusul la gura, i-as fi legat mainile si picioarele si as fi inchis-o in bucatarie, dupa care as fi putut sa deschid.

La sapte eram gata imbracat cu costumul meu cel bun, camasa cea mai frumoasa si o cravata noua, pe care mi-o cumparasem special. M-a lasat sa astept vreo zece minute, dupa care a aparut. Mi s-a taiat rasuflarea. O clipa mi s-a parut ca nici nu era ea; atat era de schimbata! Isi daduse cu parfumul frantu­zesc pe care i-l cumparasem si pentru prima oara de cand era la mine se fardase. Purta rochia cea noua si ii venea de minune. Era crem, foarte simpla, dar eleganta, decoltata si fara maneci. Nu era o rochie de fata tanara. Parea o femeie in toata puterea cuvantului. Ca niciodata, se pieptanase cu parul in sus, foarte aparte. Mi-a spus ca era o coafura „empire”. Arata exact ca manechinele din reviste. Eram uluit sa vad cat putea sa fie de schimbata, cand voia. Imi amintesc ca pana si ochii ii erau altfel, si-i conturase cu negru, ca sa para mai sofisticata. Asa a zis: sofisticata. Bineinteles ca ma facea sa ma simt stangaci si greoi. Aveam aceeasi senzatie ca in ziua in care gasisem un fluture absolut minunat si ma gandeam ca va trebui sa-l omor. Vreau sa spun ca frumusetea te nauceste, nu mai stii ce vrei sa faci, ce trebuie sa faci.

„Ei?” intreba ea si se invarti incet, lasandu-se admirata.

Foarte frumos, i-am raspuns eu. „Asta-i tot?” Ma privi pe sub sprancene. Era nemai­pomenit de frumoasa.

Minunat, am soptit. Nu stiam ce sa spun. As fi vrut sa o privesc la nesfarsit, dar nu indrazneam. Aproape ca-mi era frica.

Aveam impresia ca suntem si mai departe unul de celalalt. Si deveneam tot mai constient ca nu o puteam lasa sa plece.

Ei, ce facem, i-am spus, nu mergem sus?

„Asa, cu mainile dezlegate, fara calus?”

Acum nu mai are nicio importanta. S-a terminat cu toate astea.

„Cred ca tot ceea ce faci azi si ceea ce vei face maine vor ramane unele dintre cele mai frumoase amintiri din viata ta.”

Si unele din cele mai triste, nu m-am putut abtine sa adaug.

„Nu, te inseli. Este inceputul unei vieti noi. Al unei noi personalitati.” Si a intins mana, a apucat-o pe a mea si a pornit-o pe scara in sus.

Ploua cu galeata, asa ca a luat-o la fuga spre bucatarie si, trecand prin sufragerie, a intrat in salon.

„E dragut”, constata ea.

Ia te uita! Mi se pare mie sau tu spuneai ca vorba asta nu inseamna nimic?

„Unele lucruri sunt dragute. Poti sa-mi dai un pahar de Xeres?” Am turnat in doua pahare. Eram acolo amandoi si m-a facut sa mor de ras: se prefacea ca este in mijlocul unei incaperi pline de lume, le facea cu mana, imi vorbea despre ei, iar lor le povestea despre noua mea viata. Apoi a pus un disc cu muzica lenta si era atat de frumoasa. Era transfigurata si ochii ii erau plini de viata. Si atunci parfumul ei frantuzesc care plutea prin camera, vinul si caldura focului (de lemne, de data asta) au reusit sa ma faca sa uit ca aveam s-o supar mai tarziu. I-am spus chiar si niste glume tampite, dar a ras.

A mai baut un pahar de vin, dupa care am trecut in camera cealalta, unde strecurasem cadoul sub servetul ei si l-a vazut imediat.

„E pentru mine?”

Deschide-l si vei vedea, i-am raspuns. A desfacut ambalajul de hartie si a scos cutia de piele bleu­marin, a apasat pe deschizatoare si a ramas muta. Facuse ochii mari.

„Sunt pietre veritabile?” Ramasese absolut tras­nita.

Bineinteles. Sunt mici, dar sunt de calitate excep­tionala.

„Sunt splendide” si imi intinse cutia. „Nu pot sa accept. Inteleg, cred ca inteleg de ce imi oferi colierul si iti sunt recunoscatoare, dar nu pot accepta.”

Vreau sa-l primesti, am zis.

„Dar Ferdinand, cand un baiat ofera unei fete un cadou ca asta, nu poate sa insemne decat un singur lucru.”

Ce? am intrebat.

„Oamenilor le trec prin cap lucruri urate.”

Dar vreau sa-l accepti. Te rog.

„Il voi purta in seara aceasta, pretinzand ca este al meu.”

„Dar chiar si este al tau.”

Ocoli masa si, venind cu cutia, imi spuse:

„Pune-mi-l tu. Cand oferi bijuterii unei fete, trebuie sa i le pui chiar tu”.

Statea langa mine, privindu-ma, apoi se intoarse cu spatele. Am luat colierul cu delicatete si i l-am pus in jurul gatului. Nu reuseam sa-l inchid, atat de tare imi tremurau mainile. Era prima oara ca-i atin­geam gatul. (Nu-i atinsesem decat mainile pana acum.) Mirosea atat de frumos, ca as fi putut sta asa langa ea toata seara. Eram ca personajele unei reclame care prinsesera viata. Apoi s-a intors spre mine si m-a privit.

„E frumos?” Am facut din cap semn ca da. Nu puteam scoate o vorba. Voiam sa-i spun ceva dragut, sa-i fac un compliment.

„Ti-ar placea sa te sarut pe obraz?”

N-am raspuns, dar si-a pus mainile pe umerii mei, s-a ridicat putin pe varfuri si m-a sarutat pe obraz. Probabil ca obrajii imi ardeau, ma inrosisem intr-atat, incat puteam da foc la casa.

Am mancat friptura de pui rece cu tot felul de garnituri; am deschis sticla de sampanie si am fost uimit sa vad cat era de buna. Mi-a placut. Mi-a parut rau ca nu cumparasem decat o singura sticla. Se bea usor si nu ti se urca la cap. Am ras si ne-am distrat ca nebunii. Era tare spirituala cand se adresa unor persoane care nu erau de fata.

Dupa ce am terminat masa, am facut amandoi cafeaua in bucatarie. Eram, bineinteles, cu ochii pe ea si ne-am dus s-o bem in salon, unde a pus discurile cu muzica de jazz pe care i le cumparasem. Ne-am asezat pe canapea unul langa altul.

Am jucat sarade: ea mima tot felul de chestii, silabe, cuvinte si eu trebuia sa ghicesc. Nu prea ma pricepeam nici sa mimez, nici sa ghicesc. Imi amintesc ca unul din cuvintele pe care le-a mimat a fost „flu­ture”. A mimat de mai multe ori si eu tot nu ghiceam. Am zis avion si toate numele de pasari care imi treceau prin cap, pana cand, descurajata, s-a prabusit intr-un fotoliu si mi-a spus ca eram exasperant. Pe urma a vrut sa danseze. A incercat sa ma invete swing si samba si am fost nevoit astfel s-o ating. Simteam ca mi se invarteste capul si nu reuseam sa pastrez ritmul. Cred ca ma gasea de-a dreptul tampit.

Dupa care a trebuit sa se retraga o clipa. Nu prea mi-a convenit, dar imi dadeam seama ca nu puteam s-o trimit jos. A trebuit s-o las sa se duca sus, in timp ce eu m-am postat pe scara, intr-un loc de unde puteam vedea daca se apuca sa faca semnale cu lumina sau mai stiu eu ce (uitasem sa bat scandurile). Fereastra era sus si stiam ca nu poate sari pe acolo fara s-o aud, caci pana la pamant distanta era destul de mare. Oricum, a iesit imediat si m-a vazut pe scari.

„Chiar nu poti sa-mi acorzi niciun pic de incre­dere?” intreba pe un ton cam intepat.

Ba da, am baiguit. Nu e ce crezi. Ne-am dus inapoi in salon.

„Atunci ce e?”

Daca fugi acum ai sa poti spune ca te-am tinut inchisa cu forta. Daca te duc acasa, pot sa sustin ca te-am eliberat. Stiu ca e o prostie, am spus. Bineinteles ca jucam putin teatru, dar situatia era tare incurcata.

Se uita la mine, dupa care zise:

„Ce-ar fi sa stam de vorba? Hai, vino si asaza-te langa mine.”

M-am conformat.

„Ce ai de gand sa faci dupa plecarea mea?”

Nu ma gandesc la asta.

„Vrei sa ne mai vedem?”

Bineinteles ca vreau.

„Te-ai hotarat sa te instalezi definitiv la Londra? Atunci vom face din tine un tanar modern, o persoana interesanta pe care sa-ti faca placere s-o intalnesti.”

Are sa-ti fie rusine cu mine fata de prietenii tai.

Totul parea ireal. Stiam ca se preface, asa cum ma prefaceam si eu. Ma durea capul. Toate mergeau pe dos.

„Am o multime de prieteni. Stii de ce? Pentru ca nu-mi e niciodata rusine de ei. Poate crezi ca esti personajul cel mai ciudat dintre ei. Nici pe departe. Unul dintre ei e total imoral, dar e un pictor excelent, asa ca-i iertam tot. Lui nu-i e rusine de el insusi. La fel trebuie sa faci si tu. Sa nu te simti jenat. Am sa te ajut. E usor. Trebuie doar sa incerci.”

Mi-am zis ca sosise momentul sa-i fac declaratia. Oricum, nu mai puteam rezista.

Te rog, marita-te cu mine! i-am spus. Aveam inelul in buzunar, gata pregatit.

Tacere.

Tot ce am iti apartine, am spus.

„Casatoria implica dragoste”, mi-a raspuns.

Eu nu sper nimic. Nu ma astept sa faci ceva pe care nu vrei sa-l faci. Esti libera sa studiezi arta sau orice altceva. Nu-ti voi cere nimic. Nu voi pretinde nimic de la tine decat sa fii sotia mea cu numele si sa locuiesti in aceeasi casa cu mine.

Statea cu ochii pironiti in podea.

Ai sa ai dormitorul tau si poti sa-l incui in fiecare noapte, am continuat.

„Dar asta e groaznic. E inuman. N-o sa ne inte­legem niciodata. Inimile noastre nu sunt in acelasi fel.”

Si totusi, am si eu o inima, am spus.

„Nu poti sa intelegi. Pentru mine lucrurile sunt de doua feluri: frumoase si urate. Nu judec in functie de bine si rau. Ci numai in termeni de frumos si urat. Consider ca o multime de lucruri bune sunt urate si o groaza de lucruri rele sunt frumoase.”

Te joci cu cuvintele, am zis.

S-a multumit sa ma priveasca o clipa, dupa care a zambit, s-a ridicat si s-a dus langa foc. Era minu­nata, dar atat de distanta! De superioara!

Presupun ca esti indragostita de Piers Broughton, sau cum il cheama, i-am spus.

Simteam nevoia s-o zdruncin putin. A ramas trasnita.

„De unde ai aflat de el?”

I-am spus ca citisem in ziare. Scria ca sunteti logoditi, neoficial, am adaugat.

Mi-am dat imediat seama ca nu era asa. A inceput sa rada.

„E ultimul om de pe fata pamantului cu care m-as marita. Mai curand m-as marita cu tine.”

Atunci de ce n-o faci?

„Pentru ca nu ma pot casatori cu un barbat caruia nu simt ca-i apartin din toate punctele de vedere. Vreau sa-i dau sufletul, inima, trupul. Asa dupa cum am nevoie sa simt ca si el imi apartine.”

Eu iti apartin.

„Da’ de unde! Sa apartii cuiva implica doua aspecte: unul care da si celalalt care accepta ce i se da. Tu nu-mi apartii pentru ca eu nu pot sa te accept. Nu-ti pot da nimic in schimb.”

Nu cer prea mult.

„Stiu. Nu vrei decat ceea ce oricum nu pot tine pentru mine. Felul in care arat, in care vorbesc, in care ma misc. Dar eu nu ma limitez numai la atat. Mai exista in mine si alte lucruri pe care sunt gata sa le dau, dar pe care nu ti le pot da tie pentru ca nu te iubesc.”

Am spus, asta schimba totul, nu?

M-am ridicat in picioare. Capul imi plesnea de durere. Si-a dat imediat seama ce voiam sa spun. A fost suficient s-o privesc. Dar se prefacea ca nu intelege.

„Ce vrei sa spui?”

Stii foarte bine ce vreau sa spun, i-am raspuns.

„Bine. Ma marit cu tine. Ma marit cu tine cand vrei.”

Ha, ha, ha! Ia te uita!

„Nu asta voiai?”

Crezi ca nu stiu ca pentru asta e nevoie de mar­tori si de tot felul de lucruri?

„Si?”

N-am incredere in tine niciun pic.

Felul in care m-a privit mi-a facut de-a dreptul rau. De-abia daca ma considera o fiinta umana. Nici macar nu-si batea joc de mine. Ma privea fascinata, ca pe un obiect picat de pe alta planeta.

Crezi ca inghit toate gogosile tale?

A spus incet: „Ferdinand.” Pe un ton rugator. Alt siretlic de-al ei.

Si nu-mi mai spune Ferdinand! m-am rastit eu.

„Dar mi-ai promis. Nu poti sa nu-ti respecti promisiunea.”

Pot sa fac ce vreau.

„Nu inteleg ce vrei de la mine. Cum pot sa-ti dovedesc ca-ti sunt prietena daca nu-mi dai niciodata ocazia sa-ti dovedesc?”

Taci!

Si brusc a inceput sa joace teatru – scena cea mare –, dar eram pregatit. Lucrul pentru care nu eram insa deloc pregatit a fost zgomotul unei masini care se auzi afara. In clipa in care masina s-a apropiat de casa, Miranda si-a intins usor piciorul spre foc, ca si cand ar fi vrut sa se incalzeasca, si a lovit cu putere un butuc in flacari aruncandu-l in mijlocul covorului, dupa care a inceput sa tipe, repezindu-se spre fereastra. Dar constatand ca obloanele erau zavorate, s-a intors si a luat-o la fuga spre usa. Am prins-o la timp. Nu aveam tamponul cu cloroform pe care il pusesem intr-un sertar, dar aveam reflexe rapide. S-a intors spre mine, si-a infipt unghiile in fata mea tipand in continuare, dar, cum nu eram dispus sa ma port cu manusi, i-am imobilizat bratele astupandu-i gura cu cealalta mana. S-a zbatut, a dat cu picioarele, a incer­cat sa ma muste. Intrasem in panica. Si atunci am apucat-o de umeri si am impins-o cu putere spre sertarul unde pusesem cutia de plastic. Si-a dat seama ce era inauntru, a inceput sa se zbata si mai tare, miscandu-si capul spre stanga si spre dreapta. Dar am reusit sa scot tamponul si sa-i astup cu el nasul si gura. In timpul asta eram, bineinteles, cu urechile ciulite. Si ma uitam la butucul pe care-l aruncase din camin. Covorul ardea mocnit si camera se umpluse de fum. Cand am simtit ca tamponul isi facuse efectul, i-am dat drumul si m-am repezit sa sting focul. Am turnat apa dintr-un vas cu flori. N-aveam timp de pierdut. Am hotarat s-o duc jos imediat, ceea ce am si facut, am intins-o pe pat, dupa care m-am repezit sus sa ma asigur ca focul se stinsese si ca nu era nimeni prin apropiere.

Am deschis cu grija usa din fata, dar nu era nimeni. Totul era in regula. Am coborat din nou.

Era asa cum o lasasem. Nu-si revenise. Arata groaznic. Rochia ii alunecase si i se dezgolise un umar. Nu stiu de ce vederea umarului gol m-a tulburat, mi-a dat idei. Zacea acolo, in mijlocul patului. Aveam senzatia ca ii dovedisem, in sfarsit, ca eu eram stapanul. Avea un umar gol. I se vedea si marginea de sus a ciorapului. Ceva mi-a amintit de un film ame­rican pe care-l vazusem candva (sau poate doar pozele dintr-o revista), cu un barbat care dusese acasa o fata beata si o urcase in pat. Nimic indecent. Nu facuse decat atat; nimic altceva, si a doua zi fata se trezise imbracata cu pijamaua lui.

Cam acelasi lucru am facut si eu. I-am scos rochia si ciorapii, dar i-am lasat unele lucruri pe ea: sutie­nul si celalalt articol de lenjerie, ca sa nu merg prea departe. Era adorabila, lungita in pat, cu nimic alt­ceva pe ea decat ceea ce matusa Annie numea: te-miri-ce-si-mai-nimic. (Sustinea ca de asta sunt atatea femei bolnave de cancer.) Ai fi zis ca e in costum de baie.

Era ocazia pe care o asteptam. Mi-am luat apa­ratul si am facut cateva fotografii. As fi facut mai multe, dar a inceput sa dea semne ca isi revine, asa ca am fost nevoit sa strang totul in graba si s-o sterg.

Am developat imediat filmul si am facut pozele. Erau foarte reusite. Nu artistice, dar interesante.

Eram in asa hal de nervi, ca n-am inchis ochii toata noaptea. Erau momente cand imi venea sa cobor sa-i pun din nou tamponul cu cloroform pe fata ca sa mai fac si alte poze. Da, asa ajunsesem. Nu sunt asa de felul meu, dar starea in care ma aflam in seara aceea se datora celor intamplate si tensiunii nervoase in care ma aflam. Sampania nu avusese nici ea un efect prea bun asupra mea si in plus mai era si tot ce-mi trantise in fata. Toate se adunasera in ceea ce se cheama un concurs de imprejurari.

In urma celor intamplate, situatia dintre noi n-a mai fost niciodata aceeasi. Fusese cumva dovada ca noi doi nu eram facuti unul pentru celalalt. Ea nu ma intelesese niciodata si presupun ca, la randul ei, considera ca eu nu o voi putea intelege niciodata pe ea. Sau, oricum, asa ar fi pretins.

Chibzuind mai tarziu la ce am facut, si anume ca am dezbracat-o, m-am gandit ca n-a fost prea rau. Nu multi barbati ar fi reusit sa se stapaneasca si sa se multumeasca doar cu cateva fotografii. Era mai degraba un punct in favoarea mea.

M-am gandit ce si cum sa fac si am hotarat ca cel mai nimerit era sa-i duc o scrisoare. Iata ce i-am scris:

Imi cer scuze pentru aseara. Am impresia ca acum consideri ca n-ai sa ma poti ierta niciodata.

Promisesem sa nu folosesc forta decat daca sunt obligat. Cred ca esti de acord ca aseara m-ai obligat sa fac uz de forta prin tot ceea ce ai facut.

Te rog sa intelegi ca nu am facut decat ceea ce era necesar. Ti-am scos rochia pentru ca m-am temut ca are sa-ti fie iarasi rau.

Te-am tratat cu tot respectul pe care il puteam dovedi in conditiile date. Te rog sa apreciezi ca nu am mers atat de departe cum ar fi facut-o altii intr-o situatie asemanatoare.

Nu mai am nimic de adaugat, afara doar ca ma vad nevoit sa te mai retin o vreme aici.

Al tau etc. etc.

N-am folosit nicio formula de adresare la ince­putul scrisorii. Nu ma puteam hotari cum sa-i spun. „Draga Miranda” mi se parea prea familiar.

Asa ca am coborat si i-am dus micul dejun. Totul a fost asa cum ma asteptasem. Statea pe scaun cu ochii atintiti asupra mea. I-am spus buna dimineata, dar nu mi-a raspuns. Am intrebat ceva de genul: Vrei fulgi de porumb sau altceva? A continuat sa ma priveasca fara sa spuna nimic. Atunci i-am lasat tava cu micul dejun si cu scrisoarea si am asteptat afara. Cand am intrat din nou in camera, nu se atinsese de nimic. Scrisoarea era nedeschisa si ea tot pe scaun, uitandu-se fix la mine. Mi-am dat seama ca n-avea niciun rost sa incerc sa-i vorbesc, caci era facuta foc pe mine.

A stat suparata cateva zile. Dupa cate mi-am dat seama, in tot timpul acesta n-a baut decat apa. Cel putin o data pe zi, cand ii duceam tava cu mancare, la care nici nu se uita, incercam s-o conving sa manance ceva. I-am dus din nou scrisoarea si de data asta a citit-o sau cel putin asa cred, pentru ca am gasit-o rupta in bucatele, deci s-a atins de ea. Am incercat tot ce m-am priceput: i-am vorbit frumos, m-am pre­facut furios, sarcastic, am implorat-o, dar in zadar. Mai tot timpul statea cu spatele spre mine, ca si cand nici nu m-ar fi auzit. I-am adus tot felul de delicatese: ciocolata straina, icre negre, tot ce era mai bun si mai scump de mancare (in Lewes), dar le gaseam neatinse.

Incepeam sa fiu realmente ingrijorat cand, intr-o dimineata, intrand la ea, am gasit-o stand langa pat, tot cu spatele la mine, dar cand m-a auzit s-a intors si mi-a spus buna dimineata. Dar pe un ton neobisnuit. Cu ciuda.

Buna dimineata, am raspuns. Imi face placere sa-ti aud din nou vocea.

„Ce spui! N-are sa dureze prea mult. Curand ai sa doresti sa n-o fi mai auzit niciodata.”

Ramane de vazut, am replicat.

„Am sa te omor. Imi dau seama ca esti in stare sa ma lasi sa mor de foame. Da, stiu ca esti in stare.”

Vrei sa zici ca nu ti-am adus de mancare toate zilele astea?

La asta n-a mai avut ce raspunde, s-a multumit sa se uite fix la mine, dupa vechiul ei obicei.

„Nu pe mine ma tii inchisa aici. Prizoniera ta e moartea.”

Mai bine mananca-ti micul dejun, i-am retezat-o. Din ziua aceea a inceput din nou sa manance normal, dar nu mai era ca inainte. Vorbea foarte rar, intotdeauna pe un ton aspru si sarcastic. Era atat de prost dispusa, incat nici nu-mi venea sa stau cu ea. Daca ramaneam in camera ei un minut mai mult decat era strict necesar, imi striga imediat sa ies afara. Intr-o zi i-am adus o farfurie cu o delicioasa fasole alba cu sos de rosii pe paine prajita, pe care tocmai le luasem de pe foc. S-a repezit sa ia farfuria si mi-a aruncat tot continutul in fata. Mi-a venit s-o plesnesc. De atunci am inceput sa ma cam satur de toata povestea asta. Nu ma mai interesa. N-avea niciun rost. Am incercat tot ce m-am priceput, dar continua sa-mi poarte pica pentru seara cu pricina. Aveam impresia ca situatia era fara iesire.

Si totusi, intr-o zi mi-a cerut ceva. Luasem obiceiul sa plec imediat dupa cina, inainte sa fiu dat afara, dar in seara aceea mi-a spus sa stau.

„Vreau sa fac baie.”

In seara asta nu se poate, am raspuns. Nu eram pregatit.

„Maine?”

De ce nu? Daca iti dai cuvantul de onoare.

„Ti-l dau”, zise pe un ton aspru, neplacut. Dar stiam cat valoreaza cuvantul ei de onoare.

„Si vreau sa ies sa ma plimb in pivnita din fata.”

A intins mainile spre mine si i le-am legat strans. Era prima oara ca o atingeam dupa mai multe zile. Si ca de obicei m-am asezat pe treptele de la intrarea in pivnita in timp ce ea se plimba in sus si in jos cu mersul ei cam ciudat. Afara batea vantul, rafalele se auzeau pana jos. Doar zgomotul pasilor ei si vantul de afara. Un timp destul de indelungat n-a scos nicio vorba. Nu stiu de ce, dar aveam senzatia ca dorea sa vorbeasca. Brusc imi tranti:

„Esti multumit de viata pe care o duci?”

Nu cine stie ce, am raspuns prudent.

A continuat sa se plimbe vreo patru-cinci minute, dupa care a inceput sa fredoneze.

E o melodie frumoasa, am zis.

„Iti place?”

Da.

„Atunci n-o mai cant.”

A mers de vreo doua-trei ori in sus si in jos.

„Vorbeste-mi!”

Despre ce?

„Despre fluturi.”

Ce sa-ti spun despre fluturi?

„De ce ii colectionezi. Unde ii gasesti. Hai, vor­beste, asta-i tot ce-ti cer.”

Ei bine, oricat ar parea de ciudat, am vorbit si ori de cate ori ma opream, imi spunea sa continuu. Cred ca am tinut-o asa mai bine de o jumatate de ora pana cand mi-a spus, gata, ajunge! A intrat inapoi in camera, i-am dezlegat mainile si s-a asezat imediat pe pat cu spatele la mine. Am intrebat-o daca vrea ceai, dar nu mi-a raspuns si atunci mi-am dat deodata seama ca plangea. Ma simteam intotdeauna rascolit cand o vedeam plangand. Nu suportam s-o vad atat de nefe­ricita. M-am apropiat de ea si am zis, spune-mi ce doresti, iti cumpar orice. S-a intors furioasa spre mine. Plangea, dar ochii erau plini de furie, s-a ridi­cat in picioare si a venit spre mine strigand iesi afara! iesi afara! iesi afara! Era ingrozitor! Arata ca o nebuna.

A doua zi se calmase. Nu scotea insa nicio vorba. Astupasem fereastra de la baie si pregatisem totul. Si, dupa ce si-a facut plimbarea (in tacere de data asta), mi-a dat de inteles ca era gata. Am legat-o la gura, i-am legat mainile si am dus-o sus sa-si faca baie. Cand a iesit, a intins imediat mainile sa i le leg, dupa care am legat-o la gura.

Intotdeauna ieseam eu intai din bucatarie, tinand-o de brat pentru orice eventualitate. La iesire era o treapta. O data era gata sa cad. Poate din cauza aceasta nu mi s-a parut anormal cand s-a impiedicat si la fel de normal mi s-a parut si faptul ca i-au scapat toate periile, sticlutele si tot ce mai avea infasurat in prosop (avea mainile legate in fata, asa ca isi tinea lucrurile stranse la piept) si s-au rostogolit cu zgomot pe alee. S-a ridicat cu o mutra nevinovata, s-a aplecat sa se frece la genunchi si eu, ca un prost, m-am dus sa-i strang lucrurile. Bineinteles ca o tineam tot timpul de halat, dar mi-am luat o clipa ochii de la ea si gestul mi-a fost fatal.

Am simtit deodata o lovitura groaznica aproape de tampla. Din fericire, nu ma nimerise in moalele capului; forta loviturii fusese amortizata de umar sau mai exact de gulerul hainei. Oricum, am cazut pe o parte, incercand astfel sa scap de atacul urma­tor, imi pierdusem echilibrul si n-am putut s-o mai apuc de brat, desi o tineam totusi de halat. Deodata am vazut ca avea ceva in mana si mi-am dat brusc seama ca era o toporisca veche pe care o folosisem chiar in dimineata aceea sa tai o craca dintr-un mar batran pe care o rupsese vantul in timpul noptii. M-a strafulgerat gandul ca in cele din urma facusem marea greseala. O uitasem pe prichiciul ferestrei de la bucata­rie si probabil ca o ochise. O singura greseala ajunge ca sa pierzi totul.

O clipa am fost in mainile ei. Numai printr-o minune nu m-a omorat. M-a lovit din nou si am ridicat mana sa ma apar, dar a reusit totusi sa ma raneasca la tampla. Capul a inceput sa-mi vuiasca si am simtit imediat ca-mi curge sangele. Nu stiu cum am facut – din instinct probabil –, dar am dat din picioare in toate partile, m-am zbatut si am lovit-o, facand-o sa cada pe o parte, aproape peste mine.

Am auzit toporisca rasunand pe pietre, am apucat-o si am aruncat-o departe, pe iarba, dupa care am prins-o repede de maini inainte sa-si poata scoate legatura de la gura, caci asta urmarea. Am continuat sa ne luptam vreo cateva secunde, dar si-a dat pro­babil seama ca nu avea nicio sansa: scapase ocazia. Brusc a incetat sa se mai zbata. Am impins-o spre usa si am dus-o jos. Am fost brutal, imi era foarte rau, sangele imi curgea pe fata. Am imbrancit-o in camera si a mai apucat doar sa-mi arunce o privire ciudata inainte sa trantesc usa si sa trag zavoarele. Nu i-am desfacut mainile si n-am dezlegat-o nici la gura. Sa-i fie invatatura de minte, mi-am zis.

Ajuns sus, m-am dus sa ma spal si am crezut ca lesin cand am vazut cum arat. Eram plin de sange peste tot. Avusesem totusi noroc. Lama toporului nu era chiar atat de ascutita si alunecase piezis. Rana era urata, dar nu prea adanca. O vreme am tinut o bucata de panza apasata pe ea. N-am crezut niciodata ca sunt in stare sa suport atat de bine vederea sangelui. In seara aceea am fost surprins de mine insumi.

Bineinteles ca incidentul ma umpluse de amara­ciune. Daca nu as fi simtit ca sunt pe punctul sa lesin, nu stiu ce as fi fost in stare sa fac. Era picatura care umpluse paharul, cum se zice, si au inceput sa-mi treaca prin minte tot felul de idei. Nu stiu pana unde as fi fost capabil sa merg, daca ar fi con­tinuat sa se poarte in acelasi fel. Oricum, nu mai avea nicio importanta.

A doua zi am coborat. Capul continua sa ma doara si eram pregatit sa fiu dur daca se purta urat cu mine. Dar sa vezi si sa nu crezi! Cum m-a vazut, s-a ridicat si a venit sa ma intrebe cum ma simt. Mi-am dat imediat seama dupa ton ca schimbase macazul, incerca sa fie draguta.

Am noroc ca mai sunt inca in viata, am raspuns eu.

Era foarte palida si foarte grava. Mi-a intins mai­nile. Reusise sa-si scoata legatura de la gura, dar fusese obligata sa doarma cu mainile legate (era tot in halat). I-am dezlegat mainile.

„Da-mi voie sa vad rana.”

M-am tras repede inapoi; imi era frica de ea.

„N-am nimic in mana. Ai spalat-o?”

Da.

„Ai dezinfectat-o?”

Totul e in regula.

S-a dus si a luat o sticluta de Dettol, pe care o avea printre lucrurile ei, a turnat cateva picaturi pe o bucatica de vata si s-a intors spre mine.

Ce-ti mai trece prin cap?

„Vreau sa-ti pun putin dezinfectant. Stai jos. Stai jos, iti spun!” Dupa felul in care vorbea iti dadeai seama ca nu avea intentii rele. Ciudat, uneori puteai fi sigur ca nu minte.

A scos usor pansamentul si am simtit-o tresarind. Rana nu arata prea frumos, dar a dezinfectat-o cu grija si a pus pansamentul la loc.

Multumesc, i-am spus eu.

„Te rog sa ma scuzi ca am facut ce am facut. Si as vrea sa-ti multumesc ca nu ai incercat sa te razbuni. Erai indreptatit s-o faci.”

Nu mi-e usor sa te iert cand te-ai purtat cum te-ai purtat.

„Nu mai vreau sa vorbim despre asta. Vreau doar sa-ti mai spun inca o data ca imi cer scuze.”

Accept scuzele.

„Multumesc.”

Era un simplu schimb de amabilitati. S-a intors sa-si manance micul dejun, in timp ce eu m-am dus sa astept afara. Cand am ciocanit ca sa stiu daca pot sa iau tava, am vazut ca se imbracase si isi facuse patul. Am intrebat-o daca mai voia ceva, dar nu mai voia nimic. Mi-a recomandat sa-mi iau un unguent cu antibiotic si mi-a intins tava zambind usor. Nu era mare lucru, dar era dovada unei schimbari impor­tante. Aproape ca meritase pana si rana de la cap. In dimineata aceea eram cu adevarat fericit. Ca si cum soarele rasarise din nou.

Dupa aceea, vreo doua-trei zile nu prea stiam ce atitudine sa adoptam. Nu prea vorbea, dar nu era nici sarcastica si nici taioasa. Apoi, intr-o zi, dupa micul dejun mi-a spus sa ma asez ca mai inainte, ca sa poata sa-mi faca portretul. Era doar un pretext ca sa vorbeasca.

„Vreau sa ma ajuti”, mi-a spus.

Continua, am indemnat-o.

„Am o prietena de care s-a indragostit un tanar.”

Da. Si? S-a oprit, cred ca sa vada daca am sa cad in cursa.

„Este atat de indragostit de ea, incat a rapit-o. O tine prizoniera.”

Ce coincidenta!

„Nu-i asa? Ei bine, ea vrea sa fie din nou libera, dar nu vrea sa-l faca sa sufere si nu stie ce sa faca. Ce o sfatuiesti?”

Sa aiba rabdare.

„Ce trebuie sa se intample inainte ca tanarul s-o elibereze?”

Se poate intampla orice.

„Bine. Hai sa nu ne mai prefacem. Spune-mi ce trebuie sa fac ca sa-mi recapat libertatea.”

Nu stiam ce sa-i raspund. M-am gandit ca daca ii spun, ramai cu mine pentru totdeauna, nu reuseam decat sa ne intoarcem de unde plecaseram.

„Casatoria nu e o solutie. Stiu ca nu ai incredere in mine.”

Nu inca.

„Dar daca m-as culca cu tine?” Se oprise din dese­nat, dar nu voiam sa-i raspund. „Ei, ce zici?”

N-as fi crezut ca esti genul asta de fata, i-am raspuns eu.

„Incerc doar sa aflu pretul pe care trebuie sa-l platesc.” Ca si cand ar fi vorbit despre pretul unei masini de spalat, interesandu-se de calitati si defecte.

Stii bine ce vreau, i-am spus.

„Tocmai ca nu stiu.”

Ba stii foarte bine.

„O, Doamne! Asculta. Raspunde clar da sau nu. Vrei sa te culci cu mine?”

Nu acum, cand relatiile dintre noi sunt asa cum sunt.

„Si in ce relatii suntem?”

Credeam ca era de la sine inteles ca tu esti cea mai desteapta, cea care le stie pe toate.

Ofta adanc. Imi placea s-o vad ca se enerveaza.

„Ai impresia ca nu fac decat sa caut o posibilitate sa scap de aici. Si tot ce am facut n-a fost decat in scopul acesta, asa-i?”

Da, am raspuns.

„Daca ai simti ca o fac din alte motive. Pentru ca tin la tine; ca sa ma distrez; atunci ti-ar placea?”

Ce-mi propui tu pot sa-mi procur cu bani la Londra oricand.

Asta i-a inchis gura. Incepu din nou sa deseneze.

Dupa o vreme zise: „Atunci nu m-ai adus aici pentru ca ma gaseai atragatoare”.

Gasesc ca esti foarte atragatoare, am raspuns. Cea mai atragatoare.

„Esti exact ca o cutie chinezeasca.” Dupa care continua sa deseneze si n-am mai spus niciunul nimic. La un moment dat am incercat, dar mi-a spus ca, vorbind, mi se schimba fizionomia.

Stiu ce ar gandi unii. Ar considera comportamentul meu bizar. Stiu ca multi barbati nu s-ar gandi decat sa profite de situatie, caci ocazii existau destule. As fi putut folosi cloroformul si pe urma faceam ce voiam. Dar nu e genul meu. Nu. Absolut deloc. Atitudinea ei ma ducea cu gandul la o omida careia ii trebuie trei luni ca sa se hraneasca si pe care ai vrea s-o indopi in numai cateva zile. Imi dadeam seama ca nu putea iesi nimic bun. Era intotdeauna mult prea grabita. In ziua de azi oamenii vor sa-si satisfaca imediat toate dorintele. Nici nu se gandesc bine la ceva, ca si vor sa puna mana pe el. Eu sunt altfel. De moda veche. Imi place sa ma gandesc la viitor si sa las lucrurile sa mearga in voia lor. Graba strica treaba, cum spunea unchiul Dick cand avea in vedere ceva important.

Ce n-a inteles ea niciodata este ca eu ma multu­meam s-o am langa mine. Faptul c-o stiam aici imi era de ajuns. Nimic altceva nu conta. Voiam sa fie aici si sa ma simt in siguranta, in sfarsit.

Au trecut doua sau trei zile. N-a vorbit mult, dar intr-o zi, dupa masa de pranz, m-a intrebat pe neastep­tate: „Sunt prizoniera aici pe viata, nu-i asa?”

Imi dadeam seama ca vorbea doar de dragul de a vorbi; n-am zis nimic.

„N-ar fi mai bine sa devenim din nou prieteni?”

In ce ma priveste, sunt de acord.

„As vrea sa fac o baie asta-seara.”

Foarte bine.

„Si dupa aceea am putea sta putin sus. Trebuie sa ies din camera asta. Simt ca innebunesc daca nu schimb putin decorul.”

I-am spus ca ma mai gandesc.

De fapt, am facut focul in camin si am pregatit totul. M-am asigurat ca nu exista nimic cu care sa dea in mine. N-are rost sa pretind ca aveam in ea aceeasi incredere ca inainte.

S-a dus deci sus sa-si faca baie si totul s-a desfa­surat cu bine. Cand a iesit i-am legat din nou mainile, dar n-am legat-o la gura si am coborat scara in spatele ei. Am vazut ca-si daduse cu parfumul frantuzesc, se pieptanase cu parul in sus cum si-l mai aranjase o data si purta o rochie de casa violet cu alb pe care i-o cumparasem. A vrut sa bea un pahar din vinul de Xeres pe care nu-l terminasem (sticla era pe juma­tate plina). Am turnat in pahare si s-a asezat langa camin, cu ochii atintiti asupra focului, intinzandu-si picioarele goale, cand unul, cand celalalt, ca sa si le incalzeasca. Am baut amandoi in tacere, dar o data sau de doua ori mi-a aruncat o privire bizara, ca si cand ar fi stiut ceva de care eu n-aveam habar. Imi dadea un sentiment de iritare.

A mai vrut un pahar de vin, l-a baut intr-o clipa, dupa care a mai cerut unul.

„Stai jos”, imi spuse ea. M-am asezat pe canapea pe locul pe care mi-l indicase. O vreme s-a uitat in tacere la mine, dupa care s-a ridicat si s-a postat in fata mea, continuand sa ma fixeze in timp ce se legana de pe un picior pe celalalt. Era ciudat. Si, hodoronc-tronc, s-a asezat pe genunchii mei. M-a luat total prin surprindere. A reusit cumva sa-si treaca mainile peste capul meu; m-a luat de gat si pana sa ma dezmeticesc m-a sarutat pe gura. Dupa care si-a pus capul pe umarul meu.

„Nu sta asa teapan”, mi-a zis.

Impietrisem. Era ultimul lucru la care ma astep­tam.

„Pune-ti bratele in jurul meu”, spuse. „Asa. Nu-i placut? Sunt prea grea?” Si isi puse din nou capul pe umarul meu in timp ce eu o tineam de dupa talie. Era calda si parfumata si trebuie sa adaug ca rochia de casa era foarte decoltata si partea de jos se des­facea lasand sa i se vada picioarele pana deasupra genunchilor, dar nu parea sa-i pese. Si-a intins pur si simplu picioarele pe canapea.

Asta ce mai e? am intrebat.

„Esti asa de incordat. Relaxeaza-te. N-ai de ce te teme.” Am incercat. Statea linistita, lungita pe cana­pea, dar stiam ca toata situatia asta nu era fireasca.

„De ce nu ma saruti?”

Atunci mi-am dat seama ca pregatea ceva. Nu stiam ce sa fac, asa ca am sarutat-o pe crestetul capului.

„Nu asa.”

Nu vreau, i-am spus.

S-a ridicat putin, continuand sa stea pe genunchii mei, si s-a uitat la mine.

„Ce nu vrei?”

M-am uitat in alta parte. Imi era greu, caci mainile ei legate erau tot in jurul gatului meu. Nu stiam ce sa-i spun ca sa inceteze.

„De ce nu?”

Radea de mine.

As putea merge mai departe, am zis.

„Si eu la fel.”

Eram constient ca rade, ca isi bate joc de mine. Stiu ce sunt, i-am spus.

„Si ce esti?”

Nu sunt genul care iti place tie.

„Nu stii ca sunt momente cand orice barbat este atragator? Nu?”

Ma lovi usor peste cap, ca si cand ma gasea cam prost.

Nu stiam, am raspuns.

„Ei, acum stii. Ce zici?”

Ar putea sa ne duca prea departe.

„Nu-mi pasa pana unde ne duce. Chiar ca esti ingramadit.” Si, dintr-odata ma saruta din nou. I-am simtit chiar limba.

„Nu e placut?”

Bineinteles ca a trebuit sa-i spun ca da, era placut. Nu-mi dadeam seama ce urmarea si asta ma facea nervos, cu atat mai nervos cu cat sarutarile si mangaierile ei ma ingrijorau.

„Atunci, hai! Incearca!”

Mi-a intors capul spre ea si a trebuit s-o sarut. Buzele ii erau moi si placute.

Imi dadeam seama ca sunt slab. Ar fi trebuit sa-i spun deschis sa nu fie dezgustatoare. Eram mult prea slab. Ceva ma atragea spre ea impotriva vointei mele.

Isi puse din nou capul pe umarul meu, asa ca nu-i mai puteam vedea fata.

„Sunt prima fata pe care o saruti in viata ta?”

Nu fi proasta!

„Hai, relaxeaza-te! Nu fi asa incordat. Nu-ti fie rusine.”

Apoi se intoarse spre mine si ma saruta din nou, cu ochii inchisi. Bineinteles, bause trei pahare cu vin. Ce a urmat a fost cum nu se poate mai penibil. Am simtit ca incep sa ma excit. Cum stiam – dupa cate auzisem in armata – ca un domn se controleaza intotdeauna pana la momentul oportun, nu mai stiam ce sa fac. M-am gandit sa nu o ofensez, asa ca in clipa cand a incetat sa ma sarute, am incercat sa ma asez mai drept.

„Ce se intampla? Sunt prea grea?”

Da, am spus.

Atunci s-a dat jos de pe genunchii mei, dar a ramas foarte aproape de mine.

„Nu vrei sa-mi dezlegi mainile?”

M-am ridicat in picioare. Imi era atat de rusine, incat a trebuit sa ma duc la fereastra si sa ma prefac ca aranjez perdeaua. In tot timpul acesta statea in genunchi pe canapea si se uita la mine peste spatar.

„Ferdinand, e ceva in neregula?”

Nu e nimic in neregula, i-am raspuns.

„N-ai de ce sa te temi.”

Dar nu ma tem.

„Atunci vino inapoi. Stinge lumina. E suficienta lumina focului.”

Am facut ce mi-a spus, am stins lumina, dar am ramas langa fereastra.

„Hai, vino!” imi spuse ademenitor.

Ti-am spus ca n-are rost. Te prefaci.

„Crezi?”

Stii foarte bine ca asa e.

„De ce nu vii sa te convingi?”

Nu m-am clintit. Simteam ca lucrurile aveau sa ia o intorsatura neplacuta. Atunci s-a ridicat si s-a postat in picioare in fata caminului. Nu mai eram deloc excitat; ma simteam ca de gheata. Din cauza surprizei de necrezut.

„Vino aici.”

Sunt foarte bine unde sunt.

A venit, in schimb, ea la mine, pe neasteptate, mi-a apucat mana intre palmele ei si m-a tras cu forta langa foc. M-am lasat dus. Ajunsi in fata cami­nului, si-a intins mainile spre mine cu o privire atat de ciudata, incat i le-am dezlegat. Imediat s-a lipit de mine si a inceput iar sa ma sarute. Era nevoita sa se ridice putin pe varful picioarelor.

Si, deodata, facu ceva de-a dreptul socant.

Nu-mi venea sa-mi cred ochilor. Se dadu un pas inapoi si isi desfacu rochia de casa. N-avea nimic dedesubt. Era goala. N-am aruncat decat o privire fugara, dar a ramas neclintita, zambind. Era clar ca astepta sa fac un gest. Isi ridica mainile si isi desfacu parul. Era o provocare fatisa, asa cum statea goala in lumina focului din camin. Nu-mi venea sa cred. Sau mai exact eram obligat sa cred ce vedeam cu ochii, dar nu puteam sa cred ca era ceea ce parea.

Era ingrozitor. Mi se facuse greata si tremuram tot. As fi vrut sa ma aflu la celalalt capat al lumii. Era mai rau decat patisem cu prostituata; pe aia n-o res­pectam, dar cu Miranda imi era rusine de rusinea ei.

Stateam amandoi acolo, ea in fata mea, scuturandu-si parul pentru a-l lasa pe spate, iar mie imi era din ce in ce mai rusine. Apoi a inceput sa-mi scoata haina, cravata si sa-mi desfaca nasturii de la camasa, unul cate unul. Eram ca o bucata de ceara in mainile ei. Apoi mi-a scos camasa.

Imi spuneam intruna, inceteaza, nu e bine, opreste-te, dar eram prea slab. Pana s-o pot impie­dica, m-am trezit gol pusca si ea se lipise de mine strangandu-ma in brate. Eram intr-o stare de ten­siune groaznica. Parca nu mai eram eu si ea deve­nise cu totul alta persoana. Stiu ca in momentele acelea nu m-am comportat normal. N-am facut ceea ce se impunea, iar ea facea lucruri despre care nici nu vreau sa amintesc, lucruri de care n-as fi crezut-o in stare. Ne-am lungit pe canapea, unul langa celalalt si ma rog dar eram prea crispat ca sa pot face ceva.

Ma facea sa ma simt ca un tampit. Stiu ce gandea; gandea ca de asta ma purtasem intotdeauna asa res­pectuos fata de ea. Voiam cu orice pret sa fac ce trebuia. Voiam sa-i dovedesc ca sunt in stare sa merg pana la capat, pentru a-i putea, in acelasi timp, dovedi ca o respectam cu adevarat. Voiam sa vada ca sunt in stare si apoi sa-i spun ca nu cedez instinctului, ca era sub demnitatea mea si a ei, ca era ceva dezgustator.

O vreme am stat asa lungiti fara sa ne miscam. Simteam ca ma dispretuieste; ca ma considera anormal.

In cele din urma s-a ridicat de pe canapea, a ingenuncheat langa mine si a inceput sa ma mangaie pe cap.

„Sa stii ca se poate intampla multor barbati. N-are nicio importanta.” Auzind-o, ai fi zis ca a acumulat toata experienta lumii.

S-a dus inapoi langa camin, si-a pus rochia de casa si a ramas acolo uitandu-se la mine. M-am imbra­cat. I-am spus ca eram constient ca n-am sa pot niciodata sa fac acest lucru. Am indrugat o poveste lunga ca s-o oblig sa-i fie mila de mine. O droaie de minciuni pe care nu stiu daca le-a crezut. Precum ca puteam sa fiu indragostit, dar nu puteam face dra­goste si ca de-asta o tineam aici.

„Dar nu-ti face nicio placere sa ma atingi? Mi s-a parut ca-ti placea sa ma saruti.”

Dar nu pot trece dincolo de un sarut, i-am spus.

„N-ar fi trebuit sa-ti creez acest soc.”

Nu e vina ta, am zis. Sunt altfel decat ceilalti. Nimeni nu ma intelege.

„Eu inteleg.”

In vis totul e posibil, dar nu si in realitate.

„Ca Tantal.” Si imi explica cine era.

O vreme n-a mai spus nimic. Imi venea sa-i pun tamponul cu cloroform si s-o duc jos sa scap de ea de aici. Tanjeam sa fiu singur.

„Ce fel de doctor ti-a spus ca nu ai sa poti nici­odata s-o faci?”

Un doctor ca toti doctorii. (Ii indrugam minciuni. Nu fusesem la niciun doctor, se intelege.)

„Un psihiatru?”

Eram in armata, am zis. Da, un psihiatru.

„Ce fel de visuri ai in legatura cu mine?”

Tot felul de visuri.

„Nu ai visuri sexuale?”

Si o tinea intruna asa. Nu renunta deloc.

Am visat ca te tineam in brate. Atata tot. Dor­meam unul langa altul si afara ploua si batea vantul. Cam asa ceva.

„Nu vrei sa incercam sa dormim unul langa altul acum?”

N-ajuta la nimic.

„Sunt gata s-o fac, daca vrei.”

Nu vreau, i-am retezat-o. Si tare as fi dorit nici sa nu fi inceput.

A tacut. Mi s-a parut o vesnicie.

„De ce crezi c-am facut-o? Doar ca sa scap de aici?”

Nici intr-un caz din dragoste, i-am raspuns.

„Vrei sa-ti spun eu?” S-a sculat in picioare. „Trebuie sa-ti dai seama ca in seara asta mi-am incalcat toate principiile. Da, adevarat, ca sa scap de aici. La asta m-am gandit. Dar vreau sincer sa te ajut. Trebuie sa ma crezi. Vreau sa incerc sa-ti arat ca sexul sexul nu este decat o activitate ca oricare alta. Nu este ceva dezgustator, ci un soi de joc al trupurilor. Ca si dansul. E un joc.” Parea ca se astepta sa spun ceva, dar am lasat-o sa continue: „Pentru tine fac ceva ce n-am facut pentru niciun barbat. Si ei bine, con­sider ca imi esti dator”.

Bineinteles ca vedeam unde voia sa ajunga. Se pricepea de minune sa invaluie totul intr-un noian de cuvinte. Sa-ti dea senzatia ca-i datorezi intr-adevar ceva, ca si cand nu ea ar fi fost cea care incepuse totul.

„Spune ceva, te rog.”

Ce? am intrebat.

„Spune-mi cel putin ca ai inteles ce ti-am explicat acum.”

Am inteles.

„Asta-i tot?”

N-am chef de vorba, am zis.

„Ai fi putut sa-mi spui. Trebuia sa ma opresti de la bun inceput.”

Am incercat.

Ingenunche in fata focului.

„E fantastic. Suntem mai straini unul de altul ca oricand.”

Pana acum ma urai. Ei bine, acum presupun ca ma si dispretuiesti.

„Te plang. Te plang pentru ceea ce esti si te plang pentru faptul ca nu ma vezi asa cum sunt.”

Ba te vad exact cum esti. Nu-ti face iluzii.

Vorbisem pe un ton taios. S-a uitat repede in jur, apoi s-a aplecat putin si si-a acoperit fata cu mainile. Cred ca se prefacea ca bazaie. In cele din urma ma ruga pe un ton foarte calm: „Du-ma jos, te rog”.

Si am dus-o jos. Odata ajunsa in camera, pe cand ma pregateam sa plec, dupa ce ii dezlegasem mainile, zise:

„Am fost goi unul in fata celuilalt si totusi nu puteam fi mai departe unul de altul”.

Cand am iesit din pivnita eram ca nebun. Nu pot sa explic. N-am dormit toata noaptea. Imi revenea tot timpul in minte imaginea trupurilor noastre goale, in picioare sau lungiti, felul in care m-am purtat si ce-o fi fost in mintea ei. Mi se parea ca o aud razand, acolo, jos. De fiecare data cand imi aminteam ce se petrecuse, simteam ca-mi ia foc tot trupul. Voiam ca noaptea sa nu se mai termine niciodata. Sa fie vesnic intuneric.

Ore in sir m-am plimbat prin casa. In cele din urma am scos furgoneta si am plecat pe malul marii. Conduceam nebuneste. Nu-mi pasa daca mi se intam­pla ceva.

Eram in stare de orice. Eram chiar in stare s-o omor. Tot ce am facut mai tarziu a fost din cauza celor intamplate in noaptea aceea.

Imi spuneam ca e tampita. Absolut tampita. Bineinteles, nu era, dar nu pricepea cum sa ma iubeasca. Existau atatea modalitati prin care sa-mi faca placere.

Dar era ca toate femeile. N-avea decat o singura idee in cap.

Niciodata dupa aceea nu am mai respectat-o. Am fost furios zile in sir.

Pentru ca nu eram impotent.

Ca dovada, uneori ma uitam la fotografii (cele facute de mine cand ii pusesem tamponul cu cloroform) si in clipele acelea as fi avut tot timpul sa-mi satisfac placerile pana la capat. Fotografiile nu vorbeau. Nu-mi raspundeau sarcastic.

Dar asta n-a inteles niciodata.

A doua zi dimineata m-am dus jos si totul a fost de parca nu se intamplase nimic. N-a pomenit niciun cuvant despre cele intamplate si nici eu n-am zis nimic. I-am dus micul dejun, mi-a spus ca n-are nevoie de nimic din Lewes, a iesit in pivnita din fata sa se plimbe putin, dupa care am incuiat-o in camera si am plecat. De fapt, m-am dus sus sa ma culc.

Seara si-a schimbat atitudinea.

„Vreau sa-ti vorbesc.”

Foarte bine, am zis.

„Am incercat totul. Nu mi-a mai ramas decat un singur lucru de incercat: greva foamei. Nu voi manca nimic pana nu ma lasi sa plec.”

Iti multumesc ca m-ai anuntat.

„Doar daca”

Ah, deci doar daca.

„Doar daca ajungem la o intelegere.”

Parea sa astepte o reactie.

Inca n-am auzit propunerea, am raspuns.

„Sunt gata sa accept sa ma mai tii o vreme aici, dar nu mai sunt dispusa sa stau jos. Daca e sa fiu prizoniera, vreau sa fiu sus. Vreau sa vad lumina zilei si sa respir aer curat.”

Doar atat?

„Doar atat.”

Si chiar din seara aceasta, presupun.

„Cat mai curand.”

Dar trebuie, bineinteles, sa aduc un tamplar, sa chem din nou decoratorii si multe altele.

A oftat, incepuse sa priceapa.

„Nu fi prost. Te rog, nu te purta asa.” Imi arunca o privire ciudata. „Ce rost are tot sarcasmul asta? Nu voiam sa te jignesc.”

Vorbea in zadar. Vraja se rupsese. Devenise o femeie ca oricare alta. N-o mai respectam pentru ca nu mai era nimic de respectat. Stiam cat e de sireata. Odata ajunsa sus, dusa era.

Dar cum nu mai voiam sa inceapa iar povestea cu nemancatul, m-am gandit ca nu e rau sa incerc sa castig timp.

Incepand de cand?

„Poti sa ma incui intr-unul dintre dormitoare. Pui bare si scanduri la ferestre si voi dormi acolo. Si poate ca uneori, legata la maini si la gura, ma vei lasa sa stau putin langa o fereastra deschisa. Asta-i tot ce-ti cer.”

Asta-i tot, am repetat batjocoritor. Ce-o sa creada lumea vazand ferestre batute in scanduri peste tot?

„Mai bine sa mor de foame decat sa mai stau aici. N-ai decat sa ma tii in lanturi sus. Orice. Dar da-mi aer curat si lumina zilei.”

Am sa ma mai gandesc, am raspuns.

„Nu. Vreau raspunsul acum.”

Uiti cine e stapanul.

„Acum, am zis.”

Acum nu pot sa-ti spun nimic. Trebuie sa ma mai gandesc.

„Foarte bine. Maine dimineata atunci. Ori accepti sa ma duci sus, ori nu ma ating de mancare. Si asta inseamna ca esti un criminal.” Era furioasa si se uita foarte urat la mine. M-am intors si am iesit fara sa spun o vorba.

Toata noaptea m-am gandit ce sa fac. Stiam ca trebuie sa trag de timp. Trebuia sa ma prefac ca sunt de acord. Sa intru in jocul ei, cum se spune.

Altceva care ma framanta era cum sa procedez cand avea sa soseasca momentul decisiv.

Cand am coborat a doua zi, i-am spus ca ma gandisem la ce-mi spusese, ca intelegeam punctul ei de vedere, ca am studiat problema etc., etc., ca una din camere putea fi adaptata, dar totul lua cam o saptamana.

Credeam ca o sa se imbufneze, dar a acceptat situatia asa cum i-am prezentat-o.

„Dar daca o sa mai fie o singura amanare, nu mai mananc nimic. Sper ca ai inteles.”

Incep chiar de maine, am asigurat-o. Dar am nevoie de o multime de scanduri si bare speciale. O sa dureze o zi-doua pana fac rost de ele.

Mi-a aruncat obisnuita ei privire patrunzatoare, dar m-am multumit sa iau galeata ca sa o desert.

Dupa aceea ne-am inteles bine, doar ca eu nu faceam altceva decat sa ma prefac. De vorbit, nu vorbea prea mult, dar nu mai era sarcastica. Intr-o seara a vrut sa faca baie si apoi a cerut sa vada ce facusem in camera. Eram pregatit. Adusesem niste scanduri si facusem in asa fel, incat sa para ca ma ocupam serios de fereastra (era unul din dormitoarele din partea din spate a casei). M-a rugat sa-i pun in camera un scaun stil Windsor (incepuse iar ca la inceput sa-mi ceara diverse lucruri). A doua zi am gasit ce voia si chiar am dus scaunul jos sa i-l arat. Dar nu-l voia acolo, jos, trebuia sa-l duc inapoi sus. Mi-a spus ca nu voia in camera de sus nimic (nici mobila) din ceea ce era jos in pivnita. Totul mergea ca pe roate. Dupa ce a vazut camera si gaurile pentru buloane a crezut cu adevarat ca ma prostisem de tot si ca o voi lasa sa se mute sus.

Ideea era ca eu sa ma duc s-o aduc sus si sa cinam impreuna, dupa care urma sa-si petreaca prima noapte in dormitorul de la etaj, iar dimineata avea sa vada lumina zilei.

Cateodata era chiar vesela. Imi venea sa rad. Dar nu prea era rasul meu. Cand a venit Ziua Z eram cu nervii la pamant.

Primul lucru pe care mi l-a spus seara cand am coborat, pe la sase, a fost ca luase raceala de la mine (racisem la frizeria din Lewes).

Era radioasa, sigura de ea. Isi batea joc de mine, bineinteles. Numai ca de data asta, ea avea sa fie vulpea pacalita.

„Astea sunt lucrurile mele pentru diseara. Restul poti sa le iei maine. Totul e gata?” Ma mai intrebase si la pranz si ii spusesem ca da.

Gata tot, am asigurat-o.

„Atunci haide! Trebuie sa ma legi?”

Mai e un singur lucru, am zis. O conditie.

„Conditie?” A facut o mutra lunga. A inteles imediat.

M-am mai gandit, am zis.

„Si?” Ochii ii ardeau in cap.

As vrea sa fac cateva fotografii.

„Sa ma fotografiezi pe mine? Dar ai facut o multime pana acum.”

Acum vreau alt fel de fotografii.

„Nu pricep.” Dar vedeam ca intelesese.

Vreau sa te fotografiez asa cum erai acum cateva seri.

S-a asezat la picioarele patului.

„Spune mai departe.”

Si trebuie sa arati ca si cum ti-ar face placere sa pozezi, am zis. Trebuie sa pozezi asa cum iti spun eu.

Statea nemiscata pe pat, fara sa scoata o vorba. Credeam ca se va infuria, dar statea acolo, stergandu-si nasul.

„Si daca accept?”

Imi respect promisiunea, am zis. Trebuie sa ma apar si eu. Am nevoie de fotografii de care sa-ti fie rusine sa le arati oricui altcuiva.

„Adica vrei sa pozez pentru fotografii obscene, pentru ca in cazul in care fug sa nu indraznesc sa spun nimic politiei despre tine?”

Cam asa ceva. Nu obscene. Doar fotografii pe care sa nu vrei sa le vezi publicate. Fotografii artistice.

„Nu.”

Nu-ti cer decat sa faci ce-ai facut acum cateva seri fara sa ti-o ceara nimeni.

„Nu, nu, nu.”

Vad foarte bine care ti-e jocul, i-am spus.

„Am gresit cand am facut ce am facut. Am facut-o Am facut-o din disperare, vazand ca intre noi nu exista nimic altceva decat meschinarie, suspiciune si ura. Ce faci tu e altceva. E marsav.”

Nu vad nicio diferenta.

S-a ridicat si s-a dus spre peretele din fund.

Daca ai facut-o o data, am zis, poti s-o faci din nou.

„Doamne, Dumnezeule, e ca la balamuc!” Privea de jur-imprejurul camerei, ca si cand n-as fi fost acolo. Ca si cand o asculta altcineva sau ca si cand ar fi vrut sa darame peretii.

Ori faci ce-ti spun, ori nu iesi de aici. Nici plimbare in pivnita din fata, nici baie, nimic. O vreme m-ai dus de nas, am spus. Nu urmareai decat un singur lucru: sa scapi de mine, sa ma prostesti si sa ma dai pe mana politiei. Nu esti altceva decat o femeie de strada, i-am zis. La inceput te respectam pentru ca nu credeam ca poti sa ajungi atat de jos. Credeam ca esti altfel decat celelalte. Dar esti la fel ca ele. Esti gata sa faci orice, oricat de dezgustator ar fi, numai ca sa obtii ce vrei.

„Inceteaza! Inceteaza odata!”, izbucni ea.

La Londra pot gasi o gramada de fete cu mult mai pricepute ca tine. Oricand. Si gata sa faca tot ce vreau eu.

„Esti scarbos si marsav.”

Da-i inainte, i-am zis. Iti sta bine cand folosesti cuvinte de-astea.

„Incalci legile umane, toate relatiile umane, dis­trugi tot ce este frumos in raporturile dintre un barbat si o femeie.”

Ia te uita cine vorbeste!, am replicat eu. Tu ai vrut sa te dezbraci. Asta ai vrut. Ei bine, ce-ai cautat ai gasit.

„Afara! Iesi afara!”

Pur si simplu urla.

Da sau nu? am spus.

S-a intors si a apucat o sticla cu tus de pe masa si a aruncat-o spre mine.

Era prea de tot. Am iesit si am incuiat usa dupa mine. Nu i-am dus nimic la cina. Am lasat-o sa fiarba in zeama ei. Am mancat din puiul pe care-l cumpa­rasem pentru orice eventualitate, am baut putina sampanie si am varsat restul in chiuveta.

Ma simteam fericit. Nu stiu cum sa explic. Imi dadeam seama cat de slab fusesem. Acum ii plateam pentru tot ce spusese si pentru tot ce gandise despre mine. Am urcat la etaj. M-am dus sa ma uit in camera „ei” si mi-a venit sa rad cand ma gandeam la ea acolo, jos, si ca de acum eu eram deasupra in toate sensurile acestui cuvant. Si chiar daca la inceput nu meritase s-o tratez astfel, acum facuse in asa fel, incat s-o merite. Aveam motive intemeiate sa-i dau o lectie.

In cele din urma am reusit sa adorm, dupa ce m-am uitat la cateva fotografii mai vechi si dupa ce am rasfoit cateva carti care mi-au dat o idee. Una din carti, intitulata Pantofii, continea poze interesante cu fete, mai ales in picioare, purtand diverse modele de pantofi. Unele nu aveau decat pantofii si portjartierul. Erau fotografii foarte ciudate, fotografii artistice.

Dar, dimineata, cand m-am dus jos, am ciocanit si ca de obicei am asteptat putin inainte sa intru. Am fost foarte mirat s-o gasesc in pat. Dormise imbra­cata, acoperita doar cu cuvertura si o clipa a parut ca nu-si da seama unde se afla si nici cine sunt. M-am apropiat, asteptandu-ma s-o vad repezindu-se la mine, dar s-a ridicat incet si s-a asezat pe marginea patului, cu mainile pe genunchi. Si-a luat apoi capul in maini, ca si cand totul ar fi fost un cosmar din care nu reusea sa se trezeasca.

A tusit. Raceala parea sa-i fi prins pieptul si arata foarte rau.

Asa ca m-am hotarat sa nu-i spun nimic pentru moment si m-am dus sa-i aduc micul dejun. Cand am venit cu tava, a baut cafeaua si a mancat fulgii de porumb (uitase de greva foamei), dupa care s-a asezat in aceeasi pozitie, cu capul in maini. Acum ii cunosteam tertipurile: incerca sa-mi starneasca mila. Nu arata bine deloc, dar m-am gandit ca e o stratagema ca sa ma vada cazand in genunchi cerandu-i iertare sau sa fac cine stie ce alta prostie.

Vrei un antigripal? am intrebat-o. Se vedea clar ca e bolnava.

A facut semn ca da. Statea tot cu capul in maini, asa ca m-am dus sus sa-i aduc pastilele si cand m-am intors am gasit-o in aceeasi pozitie. Teatru de mare clasa! Era tot imbufnata. Din partea mea n-avea decat! Eu aveam tot timpul. Am intrebat-o daca mai are nevoie de ceva, a facut semn ca nu, asa ca am lasat-o.

La pranz am gasit-o in pat. Mi-a aruncat o privire peste marginea paturilor si mi-a spus ca nu vrea decat putina supa si ceai. I le-am adus si am plecat. Cam acelasi lucru s-a repetat si la cina. Mi-a cerut aspirina. N-a mancat aproape nimic, dar figura asta mi-o mai facuse si inainte. N-am schimbat nici doua­zeci de cuvinte toata ziua.

A doua zi, aceeasi poveste. Era tot in pat, dar nu dormea, pentru ca am vazut ca ma urmareste.

Cum e? am intrebat-o. A continuat sa ma pri­veasca fara sa scoata o vorba.

Daca iti inchipui ca ma poti duce de nas cu toata comedia asta cu statu’ in pat, te inseli, am anuntat-o.

Asta a facut-o sa reactioneze.

„Nu esti o fiinta umana. Nu esti decat un vierme murdar si onanist.”

M-am facut ca n-aud. Am iesit si am adus micul dejun. Cand am vrut sa-i dau ceasca de cafea, a stri­gat: „Nu te apropia de mine!” Tonul era plin de fiere.

Ce-ar fi sa te las singura aici? i-am spus in bataie de joc. Ce-ai face?

„De-as avea puterea sa te omor! Te-as strivi ca pe un scorpion. Si am s-o fac cand am sa ma simt mai bine. N-am sa ma duc la politie. Politia e prea blanda pentru unul ca tine. Am sa te omor eu.”

Stiam ca era furioasa pentru ca nu-i reusise stra­tagema. Avusesem si eu raceala asta si stiam ca nu e cine stie ce.

Vorbesti prea mult, i-am taiat-o. Uiti cine e stapanul. As putea foarte bine sa te uit aici, jos. Nimeni nu stie unde esti.

Cand a auzit asta, a inchis ochii.

Am iesit si am plecat la Lewes dupa mancare. La pranz, cand i-am spus ca masa e gata, parea sa doarma. Dar am vazut-o ca s-a miscat putin, asa ca am lasat-o.

Seara am gasit-o tot in pat. Dar era rezemata de perne si citea Shakespeare-ul pe care i-l cumparasem.

Am intrebat-o daca se simte mai bine. Pe un ton sarcastic, bineinteles.

Nu mi-a raspuns. A continuat sa citeasca. Imi venea sa-i smulg cartea din mana, dar m-am abtinut. O jumatate de ora mai tarziu, dupa ce mancasem de seara, m-am dus din nou jos. Nu se atinsese de nimic si cand i-am atras atentia, s-a multumit sa zica: „Imi vine sa vars. Cred ca am gripa.”

Dar a fost destul de proasta sa intrebe: „Ce te faci daca am nevoie de doctor?”

O sa vedem la momentul potrivit.

„Ma doare rau cand tusesc.”

Esti racita, am zis.

„Nu sunt racita”, spuse aproape strigand.

Bineinteles ca esti racita. Si nu mai juca teatru. Nu ma mai duci.

Nu joc teatru.”

Ah, nu? N-ai jucat teatru in viata ta. Bineinteles ca nu!

„O, Doamne. Nu esti barbat. Macar daca ai fi fost barbat!”

Mai zi o data, am strigat. La cina mai bausem niste sampanie (descoperisem la Lewes un magazin in care aveau sticle de jumatate), asa ca nu eram dispus sa-i ascult balivernele.

„Am spus ca nu esti barbat!”

Foarte bine, am zis. Da-te jos din pat. Hai, jos. De acum incolo eu comand.

Ma saturasem pana peste cap. Oricare altul ar fi reactionat de mult. M-am repezit si i-am tras paturile de pe ea, am apucat-o de brat si am tras-o in sus. A inceput sa se zbata si sa ma zgarie pe fata.

Ei, lasa ca te invat eu minte!

Aveam sforile in buzunar si, dupa ce s-a zbatut o vreme, am reusit sa-i leg mainile si s-o leg la gura. Daca le-am strans prea tare, a fost numai din vina ei. Am legat-o de pat si am adus aparatul de fotogra­fiat si flashul. Bineinteles ca s-a zbatut. Isi smucea capul, imi arunca priviri ucigatoare, cum se spune, a incercat chiar sa ma imbuneze, dar nu m-am lasat. I-am smuls hainele de pe ea si la inceput s-a impotri­vit. A refuzat sa faca ce-i spuneam, dar in cele din urma s-a lungit si a facut tot ce i-am ordonat. (N-am vrut sa fac poze atata vreme cat ea nu coopera.) Asa ca am obtinut fotografiile pe care le voiam. Am facut la poze pana mi s-a terminat filmul.

N-a fost vina mea. De unde sa stiu eu ca era mai bolnava decat parea? Parea sa fie racita si atata tot.

Am developat pozele chiar in noaptea aceea si am facut copiile pe hartie. Cele mai bune erau acelea in care nu i se vedea chipul. De altfel, nici nu arata prea grozav, legata la gura cum era. Cele cu adevarat bune erau cele luate din spate, cu ea in picioare, incaltata cu pantofii cu toc inalt. Mainile legate de pat aduceau ceea ce se cheama o nota interesanta. Pot sa spun ca eram foarte multumit de rezultat.

A doua zi, cand am intrat, am gasit-o imbracata cu rochia de casa. Parea ca ma astepta. Spre marea mea stupefactie, facu un pas spre mine si ingenunche la picioarele mele. Parca era beata. Am vazut ca era rosie la fata. S-a uitat la mine. Plangea. Era intr-un hal fara hal.

„Sunt foarte rau bolnava. Am pneumonie sau pleurezie. Trebuie sa chemi un doctor.”

Ridica-te si urca-te inapoi in pat, i-am zis. Si m-am dus sa-i aduc cafeaua.

Cand m-am intors, i-am spus, stii bine ca nu esti bolnava. Daca ai avea pneumonie, n-ai putea ridica nici capul de pe perna.

„Noaptea nu pot sa respir. Ma doare aici si nu pot sa stau decat pe partea stanga. Te rog ia-mi tempe­ratura si vezi cat am.”

I-am adus termometrul. Avea 39, dar stiam ca exista diverse tertipuri ca sa faci sa-ti creasca temperatura.

„N-am aer. Ma sufoc aici.”

E destul aer, i-am raspuns. E vina ei ca n-am crezut-o: imi mai jucase festa asta o data.

In orice caz m-am dus la farmacia din Lewes si mi-au dat ceva foarte bun pentru congestie si in special pastile antigripale si inhalant, pe care le-a acceptat cand i le-am adus. Seara a incercat sa manance ceva, dar n-a reusit si pana la urma a vomat. Era alba ca varul si pot spune ca pentru prima oara m-am intrebat daca nu cumva spunea adevarul. Fata ii ardea, parul i se lipise de tample, dar toate astea puteau fi o simpla prefacatorie.

Am sters pe jos unde vomase si i-am dat medica­mentele. Tocmai plecam cand mi-a spus sa ma asez pe pat ca sa nu fie nevoita sa vorbeasca prea tare.

„Crezi ca ti-as fi adresat vreo vorba daca n-as fi fost atat de rau bolnava? Dupa tot ce ai facut?”

Asta ai cautat!

„E imposibil sa nu-ti dai seama ca sunt grav bolnava.”

Ai gripa, am raspuns. In Lewes e epidemie.

„Nu e gripa. Am pneumonie. E ceva foarte serios. Nu pot sa respir.”

Iti trece, am zis. Pastilele astea galbene te vor pune pe picioare. Farmacistul mi-a spus ca sunt cele mai bune.

„E o crima sa nu-mi aduci un doctor. Ma omori cu zile.”

Iti spun ca nu e nimic. Ai temperatura, am replicat pe un ton brusc. Cum a pomenit de doctor, am devenit banuitor.

„Poti sa ma stergi pe fata cu prosopul?”

Ciudat. Am facut ce mi-a spus si pentru prima data dupa nu stiu cate zile mi-a fost mila de ea. Ceea ce imi cerea era treaba de femeie, de fapt. Vreau sa spun ca exista momente cand o femeie are nevoie de alta femeie. Mi-a multumit.

Bine. Eu plec acum.

„Nu pleca. Voi muri.” A incercat chiar sa ma apuce de mana.

Nu vorbi prostii, am repezit-o.

„Trebuie sa ma asculti, trebuie sa ma asculti” si deodata incepu din nou sa planga. Ii vedeam ochii umplandu-se de lacrimi si felul in care isi legana capul pe perna dintr-o parte in alta. Ajunsesem sa-mi fie mila de ea, cum am spus, asa ca m-am asezat pe pat, i-am dat o batista si am asigurat-o ca nu se punea problema sa nu chem doctorul daca ar fi fost grav bolnava. Am mers pana acolo, incat i-am spus ca tot o mai iubesc si ca imi pare rau si alte chestii de-astea. Dar lacrimile continuau sa-i curga pe obraji. Nu parea sa asculte ce vorbesc. Nici cand i-am spus ca arata mult mai bine ca in ziua precedenta (ceea ce nu era neaparat adevarat).

In cele din urma s-a calmat. A stat o vreme linistita, cu ochii inchisi, apoi, cand a simtit ca ma misc, m-a intrebat: „Vrei sa faci ceva pentru mine?”

Ce?

„Vrei sa stai aici, jos, cu mine si sa lasi usa des­chisa sa vina aer?”

Am acceptat. Am stins lumina in camera ei, lasand numai lumina din prima pivnita si ventilatorul si am stat o vreme langa ea. A inceput sa respire ciudat. O respiratie iute, sacadata, ca si cand urcase treptele in fuga. Era adevarat: se sufoca si de cateva ori a bolborosit ceva. O data a zis: „Nu, te rog”, si alta data mi s-a parut ca a pronuntat numele meu, dar sunetele erau confuze. La un moment dat am simtit ca a adormit si am iesit din camera, am incuiat usa si mi-am potrivit ceasul sa ma sune mai devreme a doua zi dimineata. Eram linistit ca adormise atat de repede. Cum as fi putut sa-mi dau seama? Mi-am zis ca e semn bun, ca pastilele isi facusera probabil efectul si ca dimineata se va simti mai bine, ca greul trecuse. Ma gandeam chiar ca, pana la urma, faptul ca era asa bolnava nu era prea rau, pentru ca daca nu s-ar fi imbolnavit, mi-ar fi facut o groaza de pro­bleme, cum imi mai facuse si alta data.

Ce incerc de fapt sa spun este ca totul s-a produs pe neasteptate. Stiu ca ceea ce am facut a doua zi a fost o greseala, dar pana in ziua aceea am fost convins ca am actionat cat se poate de bine si ca eram total indreptatit sa procedez asa cum am procedat.

14 octombrie

Este a saptea noapte.

Nu ma pot gandi decat la un singur lucru: daca ei ar sti; daca ei ar sti.

Sa-ti poti impartasi mania.

Iata de ce incerc sa povestesc totul acestui bloc de hartie ce mi-a fost cumparat azi dimineata. Din amabilitatea lui.

Cu calm.

In sinea mea sunt din ce in ce mai speriata. Calmul e numai de suprafata.

Nu s-a purtat urat, nu pare sa fie un obsedat sexual, dar are ochi de nebun; terni, cu o lumina cenusie, usor pierduta. La inceput ii supravegheam orice miscare. Credeam ca am de-a face cu un obsedat sexual. Nu intorceam spatele decat dupa ce ma asi­guram ca nu se poate repezi la mine si eram tot timpul cu urechile ciulite. In orice clipa trebuia sa stiu precis in ce colt al camerei se afla.

Puterea. A devenit acum realitate.

Stiu ca bomba cu hidrogen este o nedreptate. Dar tot nedreptate mi se pare si situatia de neputinta in care ma aflu acum.

Ce pacat ca n-am invatat judo! L-as fi facut sa-si ceara indurare in genunchi.

Camera asta, ca o cripta, ma sufoca. Peretii par sa se apropie, sa ma striveasca. In timp ce scriu, trag cu urechea, ca nu cumva sa ma surprinda. Gandurile ce-mi trec prin cap sunt ca niste desene proaste. Ar trebui sfasiate imediat.

Trebuie sa incerc, trebuie sa incerc, trebuie sa incerc sa scap!

E unicul gand care ma obsedeaza.

Foarte ciudat. Omul asta ma fascineaza. Am cel mai profund dispret fata de el, nu pot sa spun cat de mult ma dezgusta; nu suport camera asta; trebuie sa fie cu totii ingrijorati de-a binelea. Aproape ca le simt disperarea.

Nu inteleg cum poate el sa ma iubeasca. Cum poti fi indragostit de o persoana pe care nu o cunosti?

Face eforturi disperate sa ma multumeasca. Dar probabil ca asa fac toti nebunii. Nu sunt nebuni pentru ca asa vor ei. Intr-un fel sunt, poate, la fel de socati ca toti ceilalti cand ajung sa faca ceva monstruos.

De o zi-doua doar ma simt in stare sa vorbesc despre el.

Tot drumul in furgoneta pana aici a fost un cosmar, imi venea sa vomit si-mi era teama sa nu mor sufo­cata sub calus. Pana la urma am vomat si tot timpul ma obseda gandul ca are sa ma tarasca intr-un tufis, ca o sa ma violeze si ca o sa ma omoare. Cand masina s-a oprit eram sigura ca asta ma astepta. Cred ca din cauza asta am si vomat. Nu numai din cauza cloroformului aluia gretos. (imi aminteam tot timpul de povestile inspaimantatoare pe care Penny Lester mi le spunea la internat. Mama ei fusese violata de japonezi si supravietuise. Imi repetam neincetat: nu te opune, nu te opune. Si mi-am amintit atunci ca ne spusese odata cineva la Ladymont ca e nevoie de doi barbati ca sa violeze o femeie. Ca femeile care se lasa violate de un singur barbat doreau sa fie violate.) Acum imi dau seama ca nu ar face asa ceva. Ar utiliza din nou cloroformul sau alta substanta de genul asta. Dar, in acea prima noapte, singurul meu gand era: nu te opune, nu te opune.

Eram bucuroasa ca sunt in viata. Sunt lasa, nu vreau sa mor, iubesc viata cu atata pasiune! Pana acum nici nu stiam cat de mult doresc sa traiesc. Daca scap de aici, nu voi mai fi niciodata aceeasi.

Nu-mi pasa ce-mi face. Important e sa supra­vietuiesc.

Dar cand ma gandesc la toate lucrurile groaznice pe care ar putea sa le faca!

Am cautat peste tot ceva cu care sa ma apar, dar nu exista nimic de care sa ma pot folosi, chiar daca as avea forta si pricepere. In fiecare noapte proptesc un scaun in usa de fier ca sa aud macar daca incearca sa intre pe nesimtite.

Ce lavoar oribil si demodat. Ca sa nu mai vorbesc de closet.

Usa asta mare si oarba. Nici macar o gaura a cheii. Nimic.

Si linistea. Am inceput sa ma obisnuiesc putin. Dar e inspaimantator. Nici cel mai mic sunet. Am senzatia ca as astepta tot timpul ceva.

Vie. Vie in aceeasi masura in care moartea este vie.

Colectia de albume de arta. Au costat vreo cinci­zeci de lire. Am calculat. In acea prima noapte mi-a trecut prin cap ca se aflau aici pentru mine. Ca de fapt nu eram o victima aleasa la intamplare.

Apoi am descoperit sertarele pline de imbraca­minte: bluze, fuste, rochii, ciorapi colorati, o colectie extraordinara de lenjerie gen weekend-la-Paris, camasi de noapte. Am observat ca masura era destul de buna, o idee prea mari. Mi-a spus ca alesese culori pe care vazuse ca le port.

Totul in viata mea mergea bine. Era, bineinteles, G.P., dar chiar si povestea asta mi se parea stranie. Pasionanta. Pasionanta.

Pentru ca deodata sa mi se intample asa ceva!

Am atipit putin cu veioza de deasupra patului aprinsa. As fi vrut sa beau ceva, dar m-am temut sa nu-mi fi pus vreun narcotic. Am tot timpul vaga impresie ca si in mancare ar putea sa-mi puna ceva.

Au trecut sapte zile. Pentru mine, sapte saptamani.

Parea atat de nevinovat si de ingrijorat in seara cand m-a oprit pe strada! Mi-a spus ca lovise un caine cu masina. M-am gandit ca poate era Misty. Este exact tipul de om pe care nu-l poti banui de nimic rau. Blandetea intruchipata.

Brusc am avut senzatia ca ma aflu pe marginea prapastiei. Si revelatia ca marginea prapastiei exista.

In fiecare noapte fac ceva ce n-am mai facut de ani de zile: ma asez pe pat si ma rog. Nu inge­nunchez. Stiu ca Dumnezeu ii dispretuieste pe cei ce ingenuncheaza. Stau lungita in pat si il rog sa aline suferintele mamei si tatei, ale lui Minny si ale lui Caroline, care probabil ca se considera foarte vino­vata, si ale tuturor celorlalti, chiar si ale celora carora nu le-ar strica sa sufere pentru mine (sau pentru altcineva). Ca Piers sau Antoinette, de pilda. Il rog sa-i vina in ajutor nemernicului care ma tine in gheare, il rog sa ma ajute. Sa nu ma lase sa fiu violata sau schingiuita sau omorata. Ma rog sa-mi dea lumina.

In sensul propriu al cuvantului. Lumina zilei.

Nu pot suporta bezna. Mi-a cumparat veioze. Acum dorm cu cea de la spatele meu aprinsa. Inainte tineam lumina de sus aprinsa toata noaptea.

Momentul cel mai greu e dimineata cand ma tre­zesc. Ma trezesc si o clipa am impresia ca sunt acasa sau la Caroline. Si brusc realitatea ma izbeste in fata.

Nici nu stiu daca cred in Dumnezeu. M-am rugat cu atata fervoare in furgoneta cand credeam ca voi muri (parca il aud pe G.P spunand: „Asta e o dovada ca nu crezi”). Dar rugaciunea te face sa suporti mai usor greutatile.

Tot ce astern pe hartie sunt doar franturi. Nu ma pot concentra. Mi-au trecut atatea prin cap si acum mi-e capul gol, nu ma pot gandi la nimic.

Totusi, am impresia ca scrisul ma calmeaza. Sau, oricum, imi da iluzia. Este ca si cand mi-as face soco­teala cat am cheltuit si cati bani mi-au mai ramas.

15 octombrie

Nu si-a cunoscut parintii. A fost crescut de o matusa. Mi-o imaginez. O femeie uscativa, si palida, cu buze subtiri si ochii cenusii, banuitori, purtand aceleasi palarii bej, ca o husa de ceainic, obsedata de murdarie si praf. Murdaria si praful fiind singurele doua preocupari in afara lumii meschine si plate in care vegeteaza.

I-am spus ca se afla, de fapt, in cautarea mamei pe care n-o avusese niciodata, dar bineinteles ca n-a vrut sa ma asculte.

Nu crede in Dumnezeu. Ceea ce ma face pe mine sa cred si mai mult.

I-am vorbit despre mine. Despre Tata si Mama pe un ton detasat, realist. Stia de Mama. Presupun ca tot orasul e la curent.

Teoria mea e ca trebuie sa incerc sa-l eliberez de complexe.

Timpul petrecut in puscarie. Timp fara sfarsit.

Prima dimineata. A ciocanit la usa si a asteptat zece minute (cum face de obicei). Pentru mine n-au fost zece minute placute. Toate ideile reconfortante pe care le adunasem cu greu peste noapte s-au spulbe­rat si m-am regasit din nou singura. Stateam nemis­cata, repetandu-mi intruna: daca incearca, nu te opune, nu te opune. Eram gata sa-i spun: poti face ce vrei, dar nu ma omori. Nu ma omori si ai sa poti face de fiecare data ce vrei, ca si cand as fi fost un obiect lavabil. Rezistent.

Totul a fost altfel decat ma asteptasem. Cand a intrat, a ramas tintuit in usa, natang si, deodata, vazandu-l fara palarie, l-am recunoscut imediat. Cred ca retin figurile oamenilor fara sa-mi dau seama. Era functionarul de la Anexa Primariei. Vestitul castigator la pronosport, caruia ii aparuse poza in ziare. La vremea respectiva fuseseram cu totii de acord ca-l stiam de undeva.

A incercat sa nege, dar s-a inrosit tot. Se inro­seste din orice.

E simplu ca buna ziua sa-l faci sa se simta prost. Are o expresie, fireasca la el, de om permanent jignit. Seamana a oaie. Nu. A girafa. O girafa natanga si desirata. Il bombardam cu intrebari la care nu voia sa raspunda. Se multumea sa se uite lung la mine, ca si cand n-as fi avut dreptul sa intreb nimic. Ca si cum nu la asta avea el dreptul sa se astepte.

N-a avut de-a face cu nicio fata. In niciun caz cu fete ca mine.

Neprihanit.

Are aproximativ un metru optzeci. Cu optsprezece-douazeci de centimetri mai mult ca mine. E numai piele si os, ceea ce il face sa para si mai inalt. Desirat. Mainile prea lungi, butucanoase, cu pielea alba si roz, respingatoare. Nu sunt maini de barbat. Marul lui Adam proeminent, incheieturile mainilor prea groase, barbia mult prea mare, buza de jos muscata, marginile narilor inrosite. Are polipi. Vocea nesigura a oamenilor fara educatie care incearca sa treaca drept cultivati, dar care se tradeaza tot timpul. Fata e prea lunga. Parul negru si tern, ondulat spre spate, e aspru, teapan, niciun fir nu se clinteste. Poarta aceeasi haina sport, o camasa de lana, cravata si ac de cravata. Are pana si butoni la manseta!

Este cea ce se cheama „un baiat cumsecade”.

Absolut asexuat (asa pare).

Sta postat in fata mea cu mainile la spate sau balanganindu-le de-a lungul trupului, ca si cand n-ar sti ce sa faca cu ele. Asteptand respectuos sa-i dau ordine.

Ochi de peste care spioneaza. Goi. Lipsiti de orice expresie.

Ma face sa ma simt capricioasa; o clienta bogata, vesnic nemultumita (intr-un magazin de textile, el ar fi fost vanzatorul).

Dar asta e stilul lui. Modestie falsa. Genul „imi-pare-nespus-de-rau”.

Cand ma asez sa mananc sau sa citesc, sta in camera si-mi urmareste orice gest. Daca-i spun sa plece, pleaca.

M-a urmarit in secret timp de aproape doi ani. Ma iubeste la disperare, se simtea singur, isi da seama ca voi fi intotdeauna „mai presus” decat el.

Era groaznic. Vorbea atat de incalcit, cu fraze intortocheate, simtind, in acelasi timp, nevoia perma­nenta de a se justifica. Il ascultam, dar nu ma puteam uita la el.

Inima lui. Tot ce avea in ea a desertat pe mocheta asta portocalie, hidoasa. Cand a terminat, am ramas asa, fiecare sezand nemiscat la locul lui. Cand s-a ridicat sa plece, am incercat sa-i spun ca-l inteleg, ca n-am sa spun nimanui nimic daca ma duce acasa, dar a iesit cu spatele spre usa. Am incercat sa par cat mai intelegatoare si plina de simpatie, dar comporta­rea mea a parut ca-l sperie.

A doua zi dimineata am incercat din nou. Am reusit sa aflu cum il cheama (oribila coincidenta!). Am cautat sa fiu cat mai rezonabila, am ridicat ochii spre el si l-am implorat, dar n-am reusit decat sa-l sperii din nou.

La ora pranzului i-am spus ca-mi dadeam seama ca ii este rusine de ceea ce facea si ca nu era prea tarziu sa repare totul. Cand faci apel la constiinta lui reactioneaza, dar nu-l impresioneaza deloc. „Da, imi e rusine”, a spus. „Stiu ca asa ar trebui sa fac”, a adaugat. I-am spus ca nu pare un om rau si mi-a raspuns: este primul lucru urat pe care l-a facut in viata lui.

Poate ca e adevarat. Dar acum a recuperat timpul pierdut.

Uneori imi face impresia unui tip foarte inteligent, incearca sa-mi castige simpatia pretinzand ca e in ghearele unei a treia persoane.

Intr-o seara am incercat sa nu mai fiu politicoasa; sa fiu aspra si rea. A avut aerul mai nefericit ca niciodata. Se pricepe de minune sa-si ia o mutra nefericita. Sa-si intinda tentaculele nefericirii lui.

Repeta intruna ca nu face parte din aceeasi „clasa” cu mine.

Stiu prea bine ce reprezint pentru el. Un fluture pe care si-a dorit intotdeauna sa-l prinda. Imi amintesc (chiar prima oara cand l-am intalnit) ca G.P. ii numea pe colectionari cele mai cumplite dintre toate anima­lele. Se referea, bineinteles, la colectionarii de arta. Atunci nu l-am inteles prea bine. Am crezut ca urma­rea doar s-o socheze pe Caroline – si pe mine. Dar e clar ca avea dreptate. Tendinta lor e anti-viata, anti-arta, anti-tot.

Scriu in aceasta infioratoare tacere nocturna ca si cand as fi in starea mea normala. Dar nu e asa. Sunt atat de bolnava, de speriata, de singura. Singura­tatea este insuportabila. De cate ori se deschide usa imi vine sa ma reped afara. Dar acum stiu ca trebuie sa astept, sa-mi chibzuiesc bine incercarile de eva­dare. Sa fiu mai sireata decat el. Sa planuiesc totul din timp.

Sa supravietuiesc.

16 octombrie

E dupa-amiaza. Ar fi trebuit sa fiu la ora de pictura dupa un model viu. Oare lumea continua sa existe? Soarele mai straluceste oare? Noaptea trecuta m-am gandit sunt moarta. Situatia asta inseamna moarte, inseamna infernul. Probabil ca in infern nu mai sunt alti oameni. Sau poate numai unul singur, ca el. Dia­volul nu este nici diabolic, nici seducator, ci exact ca el.

Azi-dimineata i-am facut portretul. Voiam sa-i prind expresia fetei, ca sa-mi ilustrez teoria. Dar n-a iesit nimic bun si el a vrut sa-l pastreze. Mi-a spus ca-mi plateste DOUA SUTE de guinee pe el. E nebun!

Din cauza mea. Nebunia lui sunt eu.

De ani de zile cauta ceva in care sa-si materiali­zeze nebunia. Si m-a gasit pe mine.

Toti parintii ar trebui sa fie ca ai nostri si atunci surorile ar fi cu adevarat surori. Trebuie neaparat sa fie una pentru cealalta ceea ce Minny e pentru mine si eu pentru ea.

Draga de Minny.

Sunt aici de peste o saptamana si imi e atat de dor de tine si duc dorul aerului proaspat, al fetelor proas­pete apartinand tuturor oamenilor acelora din metrou pe care ii uram atat de mult si al lucrurilor noi care se intampla in fiece ora, in fiece zi. De-as fi stiut s-o vad – prospetimea lor, vreau sa zic. Dar ceea ce imi lipseste cel mai mult este lumina zilei. Nu pot trai fara lumina. In lumina artificiala toate liniile mint. Aproape ca te face sa doresti intunericul.

Nu ti-am spus cum am incercat sa fug. M-am gandit toata noaptea: nu puteam dormi, aerul era atat de inchis si imi era rau de la stomac (se stra­duieste cat poate sa gateasca, dar tot ce face e groaznic). Am pretextat ca ceva nu e in regula cu patul si m-am intors si am luat-o la fuga. Dar n-am reusit sa inchid usa ca sa-l incui in camera si m-a prins in prima pivnita. Am zarit lumina zilei pe gaura cheii.

Se gandeste la toate. Intepeneste usa ca sa stea deschisa. Dar a meritat. Prevazuse ca voi incerca sa fug si ca voi incerca sa-l incui in camera.

Urmatoarele trei zile l-am tratat cu privelistea spatelui meu si a fetei mele imbufnate. Am stat nemancata. Am dormit. Cand eram sigura ca nu e niciun pericol sa vina, ma ridicam din pat si dansam putin prin camera, citeam cartile de arta si beam apa. Dar de mancare nu m-am atins.

Am ajuns la un compromis. Conditia lui era sa stau sase saptamani. Acum o saptamana, sase ore mi s-ar fi parut o vesnicie. Am plans si l-am facut sa reduca la patru saptamani. Dar ideea de a fi cu el continua sa ma sperie. Am ajuns sa cunosc fiecare centimetru din blestemata asta de camaruta boltita. Am impresia ca incepe sa se inchida peste mine incet-incet ca o carapace, asa cum se intampla cu viermii aceia mici, acoperiti de piatra, de pe fundul raurilor. Dar cele patru saptamani mi s-au parut mai putin insuportabile.

Am impresia ca nu mai am niciun pic de energie, de vointa, ca sunt constipata din toate punctele de vedere.

Minny, inchipuie-ti, ieri m-am dus sus cu el. Mai intai aerul de afara, faptul ca ma aflam intr-un spatiu mai mare de trei pe trei pe sase (am masurat in toate sensurile), ca ma aflam sub cerul instelat si ca puteam trage in piept aerul minunat, minunat! Desi vremea era umeda si cetoasa, era un aer minunat.

Am crezut ca voi reusi sa fug. Dar m-a apucat strans de brat si eram cu mainile legate si cu calus la gura. Era atat de intuneric! Atat de pustiu! Nicio lumina. Doar intunericul. Nici nu stiam in ce directie sa fug.

Este o casa veche de tara. Cred ca are barne de lemn pe dinafara. Inauntru sunt o multime de barne, podelele sunt toate lasate si tavanele foarte joase. O casa foarte frumoasa, aranjata dupa cel mai oribil „bun gust” din revistele pentru femei. Culori care se bat cap in cap intr-un mod infiorator, mobile de stiluri amestecate, bibelouri de mitocan, obiecte fals antice, ornamente de bronz absolut oribile. Si tablourile! N-ai crede daca ti le-as descrie cat sunt de urate. Mi-a spus ca decorarea casei si alegerea mobilei fusesera facute de nu stiu ce firma. Cred ca au scapat de toate vechiturile si ororile pe care le aveau in depozite.

Mi s-a parut extraordinar sa pot face baie. Stiam ca poate veni peste mine (usa n-avea cheie si nici nu se putea inchide bine, pusese o pana de lemn ca s-o tina). Dar cumva stiam ca n-o sa vina. Si vederea unei cazi pline cu apa calda era atat de minunata, ca si senzatia ca ma aflu intr-o incapere normala, incat aproape ca nici nu mi-a pasat. L-am lasat sa astepte ore intregi afara langa usa. N-a parut sa-l deranjeze. Era „bun”.

Nimic nu pare sa-l perturbe.

Dar m-am gandit la o modalitate de a trimite un mesaj celor de afara. As putea pune un mesaj intr-o sticluta mica pe care s-o arunc in W.C. I-as putea lega o panglica colorata in jur si poate ca cineva ar da vreodata peste ea undeva. O voi face data viitoare.

Am tras cu urechea sa aud daca nu trec masini, dar n-am auzit nimic. Ba da, o bufnita. Si un avion.

Daca oamenii ar sti ce se intampla in casele pe deasupra carora zboara!

Cu totii vedem lumea din avion.

Fereastra baii era acoperita cu scanduri. Prinse cu suruburi groase. M-am uitat peste tot dupa un obiect de care sa ma pot folosi. Pana si sub cada si in spatele tevilor. Nimic. Si chiar daca as gasi ceva, n-as sti cum se foloseste. Ma pandeste asa cum il pandesc si eu pe el. Nu ne slabim din ochi o clipa. Nu pare prea puternic, dar e oricum mai puternic decat mine. Ar trebui sa-l iau prin surprindere.

Totul e incuiat si paraincuiat. A mers pana acolo, incat a pus o sonerie de alarma la usa celulei mele.

S-a gandit la toate. Mi-a venit in minte ca as putea pune un bilet in rufele trimise la spalatorie. Dar nimic nu iese din casa. Cand l-am intrebat de cearsafuri, mi-a raspuns: „Am sa cumpar altele. Spune-mi cand ai nevoie”.

Canalul W.C.-ului e singura sansa.

Minny, nu iti scriu, vorbesc cu mine insami.

Cand am aparut in usa baii, imbracata cu cea mai acceptabila dintre bluzele oribile pe care mi le-a cumparat, s-a ridicat in picioare (statuse toata vremea langa usa). Aveam senzatia ca sunt regina-balului-coborand-scara-de-onoare. I s-a taiat rasuflarea. Probabil pentru ca ma vedea cu bluza „lui” si cu parul lasat pe spate.

Sau poate ca era numai socul de a ma vedea nelegata la gura. In orice caz, i-am zambit si mi-am luat aerul cel mai lingusitor posibil si m-a lasat nelegata la gura si m-a dus sa vizitez casa, fara sa ma slabeasca un pas. Stiam ca la cea mai mica miscare gresita era gata sa se repeada la mine.

Sus, dormitoarele. Camere incantatoare in ce pri­veste constructia, dar miroseau toate a aer inchis, camere nelocuite. Peste tot un aer ciudat, sepulcral. La parter, ceea ce se numeste „salonul” (si tine neapa­rat la denumire) este o camera foarte frumoasa, mult mai mare decat celelalte, de forma patrata – neastep­tata – cu o barna enorma transversala sprijinita cu trei stalpi de lemn in mijlocul camerei si alte barne si coltare, si unghiuri fermecatoare pe care un arhitect le concepe o data la o mie de ani. Totul, evident, masacrat de mobilier. Rate salbatice de portelan atarnate dea­supra unui camin vechi incantator. N-am putut rezista. L-am pus sa-mi lege mainile in fata, dupa care am desprins monstruozitatile de portelan din agatatori si le-am facut tandari pe pietrele caminului.

Gestul l-a facut sa sufere aproape tot atat de mult ca palma pe care i-am tras-o cand nu m-a lasat sa fug.

Ma face sa-mi ies din fire. Imi vine sa dansez in jurul lui, sa-l naucesc, sa-l ametesc, sa-l zapacesc.

Are o minte atat de inceata, este atat de lipsit de imaginatie, de viata! E alb, ca albul de zinc. Imi dau seama ca exercita un soi de tiranie asupra mea. Ma obliga sa fiu versatila, sa joc teatru. Sa-mi dau aere. Ingrozitoarea tiranie a celor slabi. G.P. mi-a vorbit intr-o zi despre ea.

Mediocritatea este plaga civilizatiei.

Dar mediocritatea il face atat de comun, incat devine iesit din comun.

Face fotografii. Vrea sa-mi faca un „portret”.

Mi-a aratat si fluturii. Sunt destul de frumosi. Da, sunt destul de frumos aranjati, cu bietele lor aripioare intinse toate in acelasi unghi. Mi-au facut mila; sarmani fluturi morti, colegii mei, victime ca si mine. Cei de care era cel mai mandru erau cei pe care ii numea „aberatii”!

Dupa ce am coborat din nou, m-a lasat sa stau cu el (in prima incapere a pivnitei) cat a facut ceaiul. La un moment dat mi-a spus ceva ridicol, care m-a facut sa rad – sau sa-mi vina sa rad.

Groaznic.

Mi-am dat deodata seama ca innebunesc si eu, ca este de o viclenie perversa, perversa. Bineinteles ca tot ce spun despre el il lasa rece. Chiar si cand i-am spart ratele alea oribile de portelan. Dar m-am trezit razand de el (e de necrezut, el, care m-a rapit) si turnand ceaiul in cani, ca si cand as fi prietena lui cea mai buna.

L-am injurat. Vajnica fiica a mamei mele, o scorpie.

Asta e, Minny. As vrea sa fii aici, sa stam amandoua de vorba pe intuneric. De-as putea vorbi cu cineva macar cateva minute! Cu cineva drag. Lucru­rile sunt mult, mult mai triste decat le-am descris.

Incep din nou sa plang.

E atat de nedrept!

17 octombrie

Urasc schimbarea care a survenit in mine.

Sunt prea supusa. Accept prea multe. La inceput m-am gandit ca trebuie sa fac un efort sa fiu realista, sa nu permit unei persoane anormale sa controleze situatia. Dar ma tem ca a planuit totul cu foarte mare grija. Ma face sa ma comport asa cum vrea el.

Nu este numai o situatie fantastica, este o varianta fantastica a unei situatii fantastice. Vreau sa spun ca acum, ca sunt la mana lui, nu se poarta asa cum ar fi de asteptat. Si astfel ma aduce in situatia de a-i fi recunoscatoare. Sunt atat de singura! Si cu siguranta ca stie. Ma poate face sa depind total de el.

Sunt cu nervii la pamant. Nu sunt nici pe departe atat de calma precum par (cand recitesc ce am scris).

Dar am atata timp de omorat. Un timp nesfarsit, nesfarsit, nesfarsit.

Ce scriu aici e firesc. E ca si cum doua persoane s-ar stradui sa sustina o conversatie.

Este invers decat desenul. Cand tragi o linie, stii imediat daca este o linie buna sau rea. Dar cand scrii un rand, la inceput pare adevarat si apoi, cand il recitesti mai tarziu

Ieri seara a vrut sa ma fotografieze. L-am lasat sa faca mai multe poze. M-am gandit ca s-ar putea din neglijenta sa uite vreuna pe undeva si sa fie cineva care sa ma recunoasca. Dar am impresia ca traieste absolut singur. Sunt sigura ca locuieste singur. A stat, probabil, toata noaptea sa developeze filmul si sa faca copiile pe hartie (n-as crede sa le duca la vreun laborator). Eu, in diverse ipostaze, pe hartie lucioasa. Nu-mi place flashul. Ma dor ochii.

Astazi nu s-a intamplat nimic nou, afara doar ca am ajuns la un fel de acord ca am nevoie de miscare.

Cu lumina zilei n-am reusit inca. Dar pot iesi in prima pivnita. Ma simteam prost dispusa, asa ca am fost prost dispusa. Imediat dupa masa de pranz i-am cerut sa plece. Si imediat dupa cina. A plecat de fiecare data. Face tot ce-i spun.

Mi-a cumparat un pick-up si discuri si tot ce tre­cusem pe lunga lista de cumparaturi pe care i-am dat-o. Ii place sa-mi cumpere lucruri. Pot sa-i cer orice. In afara de libertate.

Mi-a dat un ceas elvetian foarte scump. I-am spus ca am sa-l port cat voi sta aici, dar ca i-l voi restitui la plecare. I-am spus ca nu pot suferi vederea porto­caliului de pe jos si mi-a cumparat covoare indiene si turcesti. Trei carpete indiene si un covor turcesc minunat: violet inchis, roz-galbui si sepia, cu o bordura alba (mi-a spus ca era singurul pe care „l-au” avut, deci e inutil sa-i apreciem bunul gust).

Celula mi se pare mai „traibila”. Podeaua e foarte moale si elastica. Am spart toate scrumierele si vazele urate. Ornamentele urate nu merita sa existe.

Ii sunt cu mult superioara. Stiu ca par groaznic de increzuta. Dar e un fapt. Deci iata ca toate se repeta, Ladymont, si Boadicea, si noblesse oblige. Trebuie sa-i arat cum traiesc si cum se poarta fiintele umane demne de acest nume.

Este uratul intruchipat. Numai ca uratul uman nu-l poti face tandari.

Acum trei seri am avut o senzatie ciudata. Eram atat de entuziasmata ca ies din cavoul asta si ma simteam destul de stapana pe mine. Mi s-a parut deodata ca traiesc o aventura extraordinara, ceva despre care curand voi povesti tuturor. Un soi de partida de sah cu moartea, pe care, in mod neasteptat, am castigat-o eu. Sentimentul ca trecusem printr-o situatie teribil de riscanta, dar ca acum totul avea sa fie bine. Ca avea chiar sa ma lase sa plec.

Nebunie.

Trebuie sa-i dau un nume. Am sa-i spun Caliban.

Piero[4]. Mi-am petrecut toata ziua cu Piero, am citit totul despre el, am privit indelung toate reprodu­cerile din album, le-am trait. Cum voi putea ajunge vreodata o pictorita buna cand stiu atat de putina geometrie si matematica? Am sa-l pun pe Caliban sa-mi cumpere carti. Voi deveni experta in geometrie, incep sa am dubii serioase in privinta artei moderne. Mi l-am imaginat pe Piero in fata unui tablou de Jackson Pollock, ba chiar in fata unui Picasso sau Matisse. Ochii lui. Da, imi pot imagina privirea din ochii lui.

Tot ce poate spune Piero intr-o simpla mana, in faldul unei maneci! Stiu toate astea. Ni s-au spus si ni s-au repetat. Le-am spus chiar eu. Dar astazi le-am simtit cu adevarat. Simt ca toata epoca noastra nu e decat o farsa, o mistificare. Felul in care oamenii vorbesc neincetat despre tachism si cubism si alte cuvinte in -ism, toate cuvintele lungi si sofisticate pe care le folosesc – frazele intortocheate si vorbele care nu spun nimic. Toate menite sa ascunda un fapt clar: ori esti capabil sa pictezi, ori nu.

As vrea sa pictez ca Berthe Morisot. Nu ma refer la culorile sau formele ei sau la stilul ei, ci la simpli­tatea si lumina ei. Nu vreau sa fiu desteapta sau mare, sau „semnificativa”, sau sa fiu disecata de toata acea stangace analiza masculina. Vreau sa redau lumina de pe fetele copiilor sau florile unui gard viu, sau o strada dupa o ploaie de aprilie.

Esenta lucrurilor. Nu lucrurile in sine.

Torente de lumina peste tot ce exista.

Sa fi devenit sentimentala?

Deprimata.

Sunt atat de departe de toate. De tot ceea ce e normal. De lumina. De ceea ce vreau sa fiu.

18 octombrie

G.P. – Pictezi cu toata fiinta. Este primul lucru care trebuie invatat. Restul e noroc.

O hotarare buna: sa fiu eu insami.

Azi-dimineata am facut o serie intreaga de schite rapide: un vas cu fructe. Atata vreme cat Caliban e gata sa dea, nu-mi pasa cata hartie consum. Le-am „atarnat” si l-am pus sa aleaga pe cele care ii plac mai mult. Bineinteles ca le-a ales pe cele care redau cu cea mai mare fidelitate nenorocitul lui de vas cu fructe. Am incercat sa-i explic. M-am laudat cu una dintre schite (cea care imi placea mie cel mai mult). Ma calca pe nervi. Pentru el nu insemna nimic si mi-a dovedit – cu nenorocita lui de expresie te-cred-pe-cuvant – ca nici nu-i pasa. Pentru el nu sunt decat un copil care se distreaza.

E orb, orb. Alta lume.

E vina mea. Mi-am dat aere. Cum ar fi putut intelege magia si importanta artei (nu a artei mele, ci a artei) cand eu sunt atat de vanitoasa?

Dupa masa de pranz am avut o discutie. Ma intreaba intotdeauna daca poate sa mai stea in camera. Uneori ma simt atat de singura, mi-e pana peste cap de propriile mele ganduri, incat il las. Chiar vreau sa stea. La asta te aduce puscaria. Dar exista si fuga, fuga, fuga.

Discutia a fost despre dezarmarea nucleara. Zilele trecute am avut dubii. Acum nu mai am.

Dialogul dintre Miranda si Caliban.

M. (Sedeam pe pat, Caliban pe scaunul lui obisnuit langa usa metalica. Ventilatorul merge in incaperea de alaturi.) Ce crezi despre bomba cu hidrogen?

C. Nu cine stie ce.

M. Dar trebuie sa crezi ceva.

C. Sper ca n-o sa cada peste tine. Nici peste mine.

M. Imi dau seama ca n-ai trait niciodata cu oameni care iau lucrurile in serios si le discuta cu serio­zitate. (A arborat o mutra jignita.) Bun, hai sa incercam s-o luam de la inceput. Ce crezi despre bomba cu hidrogen?

C. Chiar daca spun ceva serios, nu ma vei lua in serios (m-am uitat fix la el ca sa-l oblig sa continue). E clar. Nu se mai poate face nimic. Aici ramane.

M. Chiar nu-ti pasa de ceea ce i se poate intampla omenirii?

C. S-ar schimba ceva daca mi-ar pasa?

M. Dumnezeule!

C. N-avem ce face. Nu ne cere nimeni parerea.

M. Asculta-ma. Daca sunt suficient de multi, cei ca noi, cei care consideram ca bomba cu hidrogen e o crima si ca o natiune constienta nu poate accepta ideea de a o detine, atunci guvernul va fi nevoit sa faca ceva, nu?

C. Prea mari sperante nu sunt, dupa parerea mea.

M. Cum crezi ca a aparut crestinismul? Sau orice altceva? Cu un grup neinsemnat de oameni care nu si-au pierdut speranta.

C. Si ce se intampla daca vin rusii? (A crezut ca m-a incuiat.)

M. Daca as avea de ales intre a lansa bombele astea asupra rusilor sau a fi cuceriti de ei, as alege fara ezitare cea de-a doua solutie.

C. (sah si mat). Asta-i pacifism.

M. Bineinteles, minte ingusta ce esti! Stii ca am participat la marsuri de protest si am mers pe jos tot drumul de la Aldermaston la Londra? Stii ca am consacrat ore intregi din timpul meu ca sa impart manifeste, sa scriu adrese pe plicuri si sa discut cu tipi marginiti ca tine, care nu cred in nimic? Astia sunt cei care ar merita sa li se arunce bomba in cap.

C. Si ce vrei sa dovedesti cu asta?

M. Am facut-o dintr-un sentiment de disperare. (Acum trisez, nu i-am spus toate astea, dar am sa scriu si ce as fi vrut sa spun, nu numai ce i-am spus de fapt.) Din disperare cand vad ca in lume dragostea si ratiunea dispar. Disperare ca exista oameni care pot concepe cu detasare ideea folosirii bombei sau pot ordona sa fie folosita. Din disperare ca suntem atat de putini noi, cei pe care problema ne preocupa. Din disperare ca exista violenta si lipsa de compasiune in lume. Din disperare ca atatia tineri perfect normali pot deveni viciosi si rai numai pentru ca au castigat o groaza de bani. Si atunci se apuca sa faca ceea ce faci tu acum.

C. Eram sigur ca aici vrei sa ajungi.

M. Da, faci si tu parte din lumea aceea. Tot ce este liber si curat in viata este inchis in mici pivnite sordide de niste bestii carora nu le pasa de astfel de probleme.

C. Am mai vazut eu din astia ca tine. Va inchipuiti ca lumea intreaga trebuie sa fie aranjata asa cum va convine voua.

M. Nu face pe prostul!

C. In armata am fost simplu soldat. Am inteles totul mai bine ca tine. Soarta celor ca mine e sa execute ceea ce li se ordona (se infierbantase, in felul lui), caci daca refuza e bine sa fie atenti si sa-si apere pielea.

M. N-ai evoluat cu nimic. Acum esti bogat. N-ar trebui sa mai ai resentimente.

C. Banii nu schimba prea mult lucrurile.

M. Nimeni nu-ti mai poate ordona ce sa faci.

C. Nu ma intelegi deloc.

M. Ba da, te inteleg. Stiu ca in fond nu esti un huligan. Dar in sinea ta te simti ca ei. Urasti ideea ca esti un paria, urasti faptul ca nu esti in stare sa te exprimi corect. Ei ies in strada si distrug ce le iese in cale. Tu stai comod acasa si iti iei o mutra imbufnata. Iti spui: nu vreau sa-i ajut pe ceilalti.

Nu sunt dispus sa fac absolut nimic pentru omenire. Ma multumesc sa ma ocup numai de mine, restul omenirii n-are decat sa se descurce cum stie, mie nu-mi pasa! (Era ca si cum l-as fi plesnit peste fata cu fiecare cuvantaproape ca tresarea.) La ce servesc banii, dupa parerea ta, daca nu-i folo­sesti? Intelegi la ce ma refer?

C. Da.

M. Si?

C. Nimic. Ai dreptate. Ca de obicei.

M. Tot sarcastic?

C. Esti la fel ca matusa Annie. Ma batea toata ziua la cap ca oamenii nu mai stiu sa se poarte cum se cuvine in ziua de azi. Ca nu le pasa de nimic, si asa mai departe.

M. Pari sa le dai dreptate celor care judeca gresit.

C. Vrei sa-ti aduc ceaiul?

M. (efort supraomenesc) Uite, de dragul discutiei, sa zicem ca, oricat bine ai incerca sa faci societatii, nu va servi niciodata la nimic. E ridicol ce spun; dar n-are importanta. In cele din urma e o problema de constiinta individuala. Nu cred ca, efectiv, cam­pania impotriva dezarmarii nucleare ar avea mari sanse de a influenta guvernul. Este unul dintre pri­mele lucruri pe care trebuie sa-l recunoastem. Dar o facem pentru a ne pastra respectul fata de noi insine, pentru a ne dovedi noua insine, fiecare in parte, ca nu ramanem indiferenti. Si pentru a le spune celorlalti, celor lenesi, vesnic nemultu­miti si egoisti ca tine, ca exista si oameni carora le pasa de soarta omenirii. Incercam sa va facem sa va fie rusine, sa va framante si pe voi aceste lucruri, ca sa actionati. (Tacere!) Mi-am iesit din fire si am strigat: „Spune ceva!”

C. Stiu ca nu e bine.

M. Atunci fa ceva! (A facut ochii mari ca si cand i-as fi spus sa traverseze Atlanticul inot.) Uite! Un prieten de-al meu a participat la un mars de protest la o baza aeriana americana din Essex. Ai auzit ce s-a intamplat? Au fost, bineinteles, in fata portilor si, dupa o vreme, sergentul de garda a iesit si le-a vorbit si au inceput o discutie. Discutia s-a aprins pentru ca sergentul era de parere ca americanii erau aidoma cavalerilor medievali veniti sa eli­bereze o printesa in suferinta. Ca bombardierele echipate cu bomba cu hidrogen erau absolut nece­sare si asa mai departe. Treptat, in timp ce dis­cutau, au inceput sa-si dea seama ca, de fapt, americanul le placea. Pentru ca avea si el opiniile sale pe care le sustinea cu forta si sinceritate. Nu doar prietenul meu, ci toti ceilalti au spus dupa aceea ca au avut acelasi sentiment. Singurul lucru cu adevarat important este sa simti si sa traiesti pentru lucrurile in care crezi – atata vreme cat nu te limitezi sa crezi numai in propriul tau confort. Prietenul meu mi-a povestit ca s-a simtit mai aproape de sergentul american decat de toti idiotii zambareti si indiferenti de pe margine, care ii priveau trecand. E ca la fotbal. Cele doua echipe se bat una impotriva celeilalte. Fiecare vrea sa-si infranga adversarul, partile ajung chiar sa se urasca in focul jocului, dar daca vine cineva si le spune ca fotbalul e stupid si nu merita sa-l joci sau sa te preocupe, atunci ambele echipe se vor simti unite si vor reactiona impreuna. Singurul lucru care conteaza este sa simti ceva. Intelegi?

C. Credeam ca vorbim despre bomba cu hidrogen.

M. Pleaca de aici. Ma epuizezi. Esti ca un ocean de vata.

C. (s-a ridicat imediat in picioare) Imi place sa te ascult vorbind. Ma gandesc la ce spui tu.

M. Nu, nici vorba. Inmagazinezi in cap ce spun eu si impachetezi totul atat de bine, incat dispare fara urma.

C. Daca vreau sa trimit un cec oamenilor astora la ce adresa il trimit?

M. Ca sa-ti cumperi stima?

C. Si ce-i rau cu asta?

M. Avem nevoie de bani, dar avem si mai multa nevoie de sprijin moral. Lucrurile astea nu se castiga completand un buletin pronosport.

C. (Dupa o tacere penibila.) Bine, pe curand. (Caliban paraseste scena. Am lovit perna cu atata forta, ca, de atunci, biata de ea, n-a incetat sa ma priveasca cu repros.)

(In seara asta – asa cum imi jurasem s-o fac – l-am luat mai intai cu binisorul si apoi l-am terorizat, dar a completat un cec de o suta de lire, pe care a promis sa-l trimita maine. Stiu ca e pentru o cauza buna. Cu un an in urma m-as fi limitat la aspectul moral. Ca Major Barbara[5]. Dar important este ca avem bani. Nu conteaza de unde vin si nici de ce au fost trimisi.)

19 octombrie

Am iesit din casa.

Am facut copii dupa reproduceri toata dupa-amiaza (Piero) si eram in starea de spirit in care in mod normal trebuie sa ies din casa, sa ma duc la cinema, la o cafenea, oriunde, doar sa ies.

L-am silit sa ma scoata afara jucand in fata lui rolul sclavei: „Leaga-ma”, i-am spus, „scoate-ma de aici!”

Mi-a legat mainile si mi-a pus calus la gura, m-a apucat strans de brat si ne-am plimbat de jur impre­jurul gradinii. E o gradina foarte mare. Era intuneric bezna, de-abia puteam zari poteca si silueta catorva copaci. Locul e realmente foarte izolat. Undeva in mijlocul campului.

Deodata, in intuneric, mi-am dat seama ca ceva nu e in regula cu el. Nu puteam propriu-zis sa-l vad, dar, brusc, mi s-a facut frica. Nu stiu cum mi-am dat seama ca vrea sa ma sarute sau chiar mai rau. A incercat sa spuna ceva, precum ca e foarte fericit. Dar vorbea cu o voce incordata. Se sufoca. A mai zis ceva: ca eu nu-l cred in stare sa aiba sentimente puternice, dar ca, de fapt, are. E groaznic sa nu reusesti sa te exprimi. De obicei, limbajul este mijlocul meu cel mai bun de aparare, cand sunt cu el. Limbajul si infatisarea. A urmat o scurta perioada de tacere, dar eram constienta ca abia se stapanea.

Tot timpul trageam in piept aerul minunat de afara. Era bun, atat de bun ca nu am cuvinte sa-l descriu. Atat de viu, de plin de miresme, parfumul florilor de camp, plus miile de misterioase arome umede ale noptii.

Atunci a trecut o masina. Deci exista un drum folosit, care trece prin fata casei. De cum s-a auzit zgomotul motorului, m-a strans si mai tare de brat. M-am rugat ca masina sa se opreasca, dar lumina farurilor s-a pierdut in spatele casei.

Din fericire, ma gandisem la aceasta eventuali­tate. Daca vreodata incerc sa fug si nu reusesc, nu ma mai lasa niciodata afara. Am convingerea ferma ca m-ar fi omorat acolo in gradina mai degraba decat sa ma lase sa scap. Chiar daca as fi vrut s-o iau la fuga, n-as fi putut; ma strangea de brat ca o menghina.

Dar a fost groaznic sa-mi dau seama ca exista oameni care trec atat de aproape fara sa stie nimic.



M-a intrebat daca vreau sa mai fac o data turul gradinii, dar am scuturat din cap in semn ca nu. Imi era prea frica.

O data ajunsa jos, i-am spus ca trebuie sa clari­ficam aspectul sexual al problemei.

I-am spus ca daca ii venea brusc dorinta sa ma violeze, nu ma voi opune, ca-l voi lasa sa faca ce vrea, dar ca n-am sa-i mai vorbesc niciodata. I-am spus ca stiu ca se va simti rusinat fata de el insusi. Amaratul de el, arata deja destul de rusinat. Fusese „numai un moment de slabiciune”. L-am obligat sa ne dam mana, dar pot sa jur ca a respirat usurat cand s-a vazut din nou de cealalta parte a usii.

Nimeni nu ar crede ca o astfel de situatie e posi­bila. Ma tine absolut prizoniera. Dar pentru orice altceva eu comand. Imi dau seama ca ma incurajeaza s-o fac. E o modalitate de a neutraliza nemultumirea mea legitima.

Aceeasi senzatie o aveam si primavara trecuta cand ma jucam cu Donald. Incepusem sa simt ca imi apartine, ca stiu totul despre el. Si nu mi-a placut deloc cand a sters-o in Italia uite asa, deodata, fara sa-mi spuna nimic. Nu ca as fi fost cu adevarat indra­gostita de el, dar consideram cumva ca imi apartine si nu imi ceruse permisiunea sa plece.

Izolarea in care ma tine e insuportabila: nici ziare, nici radio, nici televizor. Stirile imi lipsesc ingrozitor. N-am mai avut niciodata senzatia asta, dar imi face impresia ca lumea a incetat sa existe.

Il rog in fiecare zi sa-mi aduca un ziar, dar e una din cererile la care refuza sa cedeze. N-are niciun rost. Ciudat, stiusem dinainte ca e inutil sa insist. Ar fi fost ca si cand l-as fi rugat sa ma duca cu masina pana la gara cea mai apropiata.

Voi insista in continuare.

Se jura pe toti sfintii ca a trimis cecul pentru campania de dezarmare nucleara, dar nu stiu daca e adevarat. Am sa-i cer sa-mi arate chitanta.

Un incident. Azi la pranz am vrut sos Worcester. Nu uita aproape niciodata sa aduca tot ce mi-as putea dori, dar azi n-adusese sosul. Asa ca s-a ridicat, a iesit, a scos pana care tinea usa deschisa, a incuiat usa, a proptit-o din nou ca sa stea deschisa si a intrat in camera. Si, culmea, a parut mirat cand am izbucnit in ras.

Nu omite niciodata aceasta rutina: incuie-descuie-reincuie usa. Chiar daca as reusi sa ies, nele­gata, in prima pivnita, ce as putea face? Nu pot sa-l incui in camera, nu pot sa ies afara. Singura sansa ar fi cand vine cu tava. Uneori nu propteste usa de perete imediat. Asa ca daca reusesc sa trec pe langa el, atunci as putea sa-l incui in camera. Dar nu vine spre mijlocul camerei decat daca sunt departe de usa. De obicei ma duc eu pana la el sa iau tava.

Acum cateva zile nu m-am dus. Am ramas reze­mata de perete, langa usa. M-a rugat sa ma duc mai incolo. M-am uitat lung la el fara sa raspund. Mi-a intins tava. M-am facut ca n-o vad. A ramas acolo nehotarat, dupa care s-a aplecat cu grija, pandindu-mi fiecare miscare, a pus tava jos, in usa, si s-a intors in prima pivnita.

Imi era foame. A castigat.

N-are niciun rost sa ma mai straduiesc. Nu pot sa dorm.

Astazi totul mi s-a parut straniu. Chiar si pentru cineva care traieste intr-un astfel de loc.

De dimineata mi-a mai facut o multime de foto­grafii. Era clar ca-i face placere. Vrea sa zambesc in fata aparatului, asa ca de doua ori m-am strambat la el. Nu l-a amuzat. Atunci mi-am ridicat parul cu o mana, facand-o pe manechinul.

Ar trebui sa te angajezi manechin, mi-a spus foarte serios. Nu-si daduse seama c-o facusem ca sa-mi bat joc de el.

Stiu de ce ii place povestea asta cu fotografiatul. Crede ca asta ma face sa-l consider artist. Bineinteles ca n-are nici urma de talent. Vreau sa spun ca stie sa potriveasca aparatul si sa faca o poza, dar asta-i tot. Nici pic de imaginatie.

E o nebunie. E sinistru, dar s-a creat un soi de relatie intre noi. Imi bat joc de el, il enervez tot timpul si totusi simte cand sunt mai „slaba”, cand poate sa-mi raspunda cu aceeasi moneda fara sa ma enervez. Atunci ajungem sa ne tachinam unul pe altul, o situatie aproape prieteneasca. In parte pentru ca ma simt atat de singura, in parte o fac deliberat (vreau sa-l fortez sa se relaxeze, atat pentru binele lui, cat si pentru ca in felul acesta ar putea intr-o zi comite, in sfarsit, o greseala). Asa ca e o parte slabi­ciune, o parte viclenie si o parte mila. Dar mai exista si o a patra parte, misterioasa, pe care nu o pot defini. Nu poate fi vorba de prietenie, caci il urasc.

Poate ca e un soi de interes fata de persoana lui. Pentru ca stiu atat de multe despre el. Si atunci cand cunosti bine pe cineva, in mod automat te simti mai aproape de el. Chiar si cand ti-ai dori sa-l vezi pe alta planeta.

In primele zile nu puteam face nimic cand era in camera. Ma prefaceam ca citesc, dar nu reuseam sa ma concentrez. Acum, cateodata uit ca e aici. El sta langa usa si eu citesc pe scaun. Suntem ca un cuplu casatorit de ani de zile.

Nu pentru ca am uitat cum sunt ceilalti oameni. Dar fiindca pentru mine ceilalti oameni au incetat sa mai existe cu adevarat. Singurul om real din viata mea e Caliban.

E de neinteles, dar asta e.

20 octombrie

E ora unsprezece dimineata. Tocmai am incercat sa fug.

Iata ce am facut: l-am asteptat sa descuie usa care se deschide in afara si am impins-o din toate puterile. Usa e de lemn, acoperita cu o placa metalica numai pe partea mea, dar e totusi foarte grea. M-am gandit ca as putea sa-l pocnesc cu usa ca sa-si piarda cunostinta daca stiam sa-mi aleg bine momentul.

Deci, cum am vazut ca usa incepe sa se deschida incet spre el, m-am repezit si am impins-o cat am putut mai tare. Din cauza izbiturii a dat inapoi si m-am napustit afara din camera; dar bineinteles totul depindea daca reusisem sa-l naucesc. Ceea ce nu s-a intamplat. Probabil ca usa l-a lovit in umar, caci tablia nu se roteste in tatani prea lin.

Oricum, m-a apucat de tricou si o clipa i-am vazut pe fata cealalta latura a personalitatii lui: violenta, ura, hotararea ferma de a nu ma lasa sa scap. Asa ca m-am dat batuta, m-am smucit din mainile lui si m-am intors in camera.

„Ai fi putut sa ma ranesti rau”, mi-a spus. „Usa e foarte grea.”

„Tu ma ranesti cu fiecare secunda in care ma tii prizoniera aici.”

„Credeam ca principiul pacifistilor este sa nu faca rau altora”, mi-a raspuns.

M-am multumit sa dau din umeri si mi-am aprins o tigara. Tremuram toata.

A parcurs in tacere tot ritualul din fiecare dimi­neata. N-a scos o vorba. La un moment dat l-am vazut ca-si freaca umarul. Si asta a fost tot.

Acum am sa incep sa cercetez peretii cu atentie sa vad daca toate pietrele sunt bine incastrate. Mi-a venit ideea tunelului. Bineinteles ca am cercetat si pana acum, dar nu destul de amanuntit, piatra cu piatra si fiecare perete de sus si pana jos.

E seara. Tocmai a plecat. Mi-a adus mancarea, dar n-a scos o vorba. Avea un aer dezaprobator. Cand a iesit cu tava, am izbucnit in ras. Se comporta exact ca si cum mie ar trebui sa-mi fie rusine.

Siretlicul cu usa n-o sa mai mearga a doua oara si toate pietrele sunt bine cimentate. Cred ca s-a gandit si la posibilitatea asta, asa cum s-a gandit la toate celelalte.

Mi-am petrecut aproape toata ziua adancita in ganduri. M-am gandit la mine. Ce are sa mi se intample? Niciodata n-am fost atat de profund constienta de misterul viitorului. Ce se va intampla cu mine? Ce se va intampla?

Nu doar acum, in situatia de fata, dar si cand voi iesi de aici. Ce voi face? Vreau sa ma marit, vreau sa am copii, vreau sa-mi dovedesc mie insami ca nu toate casatoriile sunt ca ale lui M cu T. Stiu exact cu ce gen de persoana vreau sa ma marit. Cineva cu inteligenta lui G.P., dar care sa fie mai aproape de varsta mea si care sa-mi placa si ca infatisare si care sa nu aiba acel defect ingrozitor pe care il are el. Si mai vreau sa-mi traiesc viata din plin. Nu vreau sa-mi irosesc priceperea numai de dragul de a face ceva. Vreau sa creez frumusete. Si din cauza asta casatoria si copiii ma inspaimanta. Ideea de a fi absorbita de casa, de problemele casei ca de un aspira­tor, de lumea nou-nascutilor, a copiilor, de bucatarie si cumparaturi. Am senzatia ca exista in mine o latura placida, care s-ar acomoda foarte bine cu situatia asta, uitand de tot ce as fi vrut sa fac si as deveni astfel Casnica Ideala. Sau, ca sa sporesc putin bugetul familiei, ar trebui sa ma multumesc cu o activitate meschina: ilustrarea de carti sau desene publicitare, in cazul in care nu incep sa-mi inec amarul in gin, ca M (nu, n-as putea niciodata sa fiu ca ea). Sau cel mai rau ar fi sa ajung ca biata Caroline, intr-o permanenta cautare patetica a artei moderne si a ideilor moderne, pe care inca nu reuseste sa le gaseasca pentru ca, fara sa-si dea seama, in sinea ei este de fapt o persoana complet diferita de cea pe care si-o imagineaza ea.

Inchisa aici, jos, imi trec tot felul de ganduri prin cap. Incep sa inteleg lucruri carora pana acum nu le-am acordat destula importanta.

Doua lucruri. In special M. Nu m-am gandit pana acum niciodata cu suficienta obiectivitate la M ca la o alta persoana. A fost intotdeauna mama pe care am urat-o sau de care imi era rusine. Si totusi, dintre toti neajutoratii pe care i-am intalnit sau de care am auzit, ea este cea mai neajutorata. Nu am avut nici­odata suficienta intelegere fata de ea. Anul acesta (de cand am plecat de acasa) nu i-am acordat nici macar jumatate din consideratia pe care i-am acordat-o bestiei de sus, intr-o singura saptamana. Acum simt ca as fi in stare s-o coplesesc cu dragostea mea, pentru ca de ani de zile n-am simtit atata compasiune fata de ea. Mi-am gasit intotdeauna scuze. Imi spu­neam ca sunt draguta si toleranta cu toti ceilalti; ca ea e singura persoana fata de care nu ma pot purta astfel. Este exceptia care intareste regula.

De atatea ori, Minny si cu mine l-am dispretuit pe T pentru ca o suporta pe M. Ar fi trebuit, din contra, sa ne prosternam in fata lui.

Celalalt obiect al reflectiilor mele este G.P.

Cand l-am intalnit prima oara le-am spus tuturor ce om minunat este. Apoi a urmat o reactie contrara; mi-am zis ca fac o fixatie stupida de scolarita care isi admira eroul. Dupa care un nou sentiment si-a facut aparitia. Toata povestea asta e mult prea emotionala.

Pentru ca el a contribuit la schimbarea mea mai mult decat orice sau oricine altcineva. Mai mult decat Londra, mai mult decat Scoala Slade.

Nu e numai faptul ca experienta lui de viata, ca si experienta lui artistica, este mult mai bogata, sau faptul ca este celebru. Dar spune exact ceea ce gandeste si intotdeauna ma face si pe mine sa gandesc. Acesta e lucrul cel mai important: ma obliga sa-mi pun intrebari. De cate ori am avut pareri diferite de ale lui? Pentru ca la o saptamana de la discutia cu el sa ma trezesc aducand, intr-o convorbire cu altcineva, aceleasi argumente pe care le-ar fi adus el. Judecand oamenii dupa criteriile lui.

M-am dezbarat (cel putin partial) de prostia mea, de meschinele mele idei ridicole si conventionale despre raportul dintre viata si arta si despre arta moderna. De obsesiile mele distructive. N-am mai fost aceeasi de cand mi-a spus cat de mult detesta femeile cu obsesii distructive. Pana si termenul tot de la el l-am invatat.

Lista schimbarilor pe care le-a determinat in mine. Direct. Sau a transformarilor pe care le-a incurajat.

1. Daca esti un adevarat artist, te daruiesti artei cu toata fiinta. Daca retii o parte cat de mica din tine, atunci nu esti artist. Nu esti ceea ce G.P. numeste „faurar”.

2. Nu invadezi lumea. Nu trebuie sa ai mici desene gata facute sau idei preconcepute pe care sa le reversi asupra oamenilor cu scopul de a-i impresiona.

3. Din punct de vedere politic, trebuie sa fii de stanga, pentru ca, in ciuda greselilor lor, socialistii sunt singurii care se intereseaza de soarta celorlalti. Pentru ca simt, pentru ca vor cu adevarat sa faca o lume mai buna.

4. Trebuie sa faci intotdeauna ceva. Cand crezi cu adevarat in ceva, trebuie sa actionezi. A te multumi sa vorbesti despre actiune este ca si cum te-ai lauda dinainte cu tablourile pe care ai de gand sa le pictezi. E de cel mai ingrozitor prost gust.

5. Daca ai sentimente profunde, sa nu-ti fie rusine sa le exteriorizezi.

6. Trebuie sa accepti faptul ca esti englez. Nu sa pretinzi ca ai prefera sa fii francez sau italian sau altceva. (Piers vorbeste tot timpul despre bunica lui americana.)

7. Dar pentru asta nu trebuie sa ajungi la un compromis cu mediul din care provii. Amputezi tot ce este vechi in fiinta ta, tot ce sta in calea fauririi noului din tine. Daca provii dintr-o mahala (imi dau seama ca M si T de acolo vin – cand isi bat joc de mahalagii, o fac ca sa-si ascunda stanjeneala), trebuie sa respingi (sa cauterizezi) mahalaua din tine. Daca provii din clasa muncitoare, trebuie sa cauterizezi clasa muncitoare din tine. Si trebuie procedat la fel, indiferent din ce clasa provii, caci notiunea de clasa sociala este o notiune primitiva si stupida.

(Si nu sunt eu singura care s-a schimbat gratie lui G.P. Imi amintesc de prietenul lui Louise, fiu de miner din Tara Galilor. Cand s-au intalnit, s-au certat si si-au aruncat tot felul de cuvinte unul altuia si noi eram cu totii impotriva lui G.P. pentru ca vorbea cu atata dispret despre cei din clasa muncitoare si despre felul lor de viata, numindu-i animale, nu fiinte umane. Si David Evans, alb de furie, de-abia mai putea vorbi, strigand, sa nu indraznesti sa-mi spui ca tata e un animal nenorocit pe care trebuie sa-l alung cu un picior in fund! Atunci G.P. i-a raspuns ca n-a lovit un animal in viata lui. Se pot gasi intotdeauna scuze pentru a lovi fiinte umane, dar animalele umane merita toata simpatia noastra. Si nu mai departe de luna trecuta acelasi David Evans a venit la mine si a recunoscut ca discutia din seara aceea a determinat o schimbare in el.)

8. Trebuie sa urasti orice forma de nationalism in politica. Trebuie sa urasti in politica, in arta si in orice altceva, tot ce nu este autentic, profund si necesar. N-ai timp de pierdut cu tampenii lipsite de importanta. Trebuie sa traiesti cu seriozitate. Nu te duci la filme proaste chiar daca te atrag, nu citesti ziare de duzina, nu asculti emisiuni stupide la radio sau la televiziune, nu-ti irosesti timpul palavragind despre lucruri nein­semnate, iti folosesti viata.

Probabil ca mi-am dorit intotdeauna sa cred in aceste lucruri. De fapt, credeam vag in ele chiar inainte de a-l intalni. Dar el m-a facut sa cred efectiv in ele; gandul la el ma face sa ma simt vinovata cand incalc aceste reguli.

Daca m-a determinat sa le cred, asta inseamna ca el este cel care a creat cea mai mare parte a noului din mine.

Daca as avea o zana drept nasa as ruga-o sa-l faca pe G.P. cu douazeci de ani mai tanar. Si sa faca in asa fel, incat sa-l gasesc atragator din punct de vedere fizic.

Cum ar mai dispretui el povestea asta!

E ciudat (si am un usor sentiment de vinovatie), dar azi m-am simtit mai fericita decat in toata perioada de cand ma aflu aici. O presimtire – ca totul se va termina cu bine. Pe de-o parte pentru ca azi-dimineata am facut ceva: am incercat sa scap. Apoi, Caliban a acceptat situatia. Vreau sa spun ca daca ar exista in capul lui intentia sa ma atace, ar face-o cu siguranta intr-un moment cand ar avea motiv sa fie furios. Si in dimineata asta era furios. In anumite situatii are o extraordinara putere de stapanire.

Stiu ca sentimentul de fericire provine si din faptul ca toata ziua m-am simtit departe de aici. M-am gandit aproape tot timpul la G.P. Acolo, in lumea lui, nu in cea de aici. De cate ori nu mi-am amintit! As fi vrut sa notez totul. M-am hranit din amintiri. Lumea mea de aici face ca lumea de afara sa-mi para mai reala, mai vie, mai frumoasa. Pana si aspectele ei sordide.

Pe de alta parte, pentru ca m-am complacut intr-un soi de condamnabila vanitate personala, amintindu-mi unele lucruri frumoase pe care G.P. sau altii le spu­sesera despre mine. Stiind ca nu sunt o persoana banala. Ca sunt inteligenta, ca incep sa inteleg viata mult mai bine decat multi altii de varsta mea si chiar si faptul ca-mi dau seama ca nu voi fi niciodata atat de proasta, incat sa devin vanitoasa. Dimpotriva, sunt recunoscatoare, sunt extrem de fericita ca traiesc (mai ales dupa intamplarea asta), ca sunt cine sunt – eu, Miranda -, si ca sunt unica.

N-am sa las pe nimeni sa citeasca aceste randuri. Chiar daca acesta este adevarul, ar putea fi luat drept vanitate.

Asa cum n-am lasat niciodata ca celelalte fete sa vada ca sunt constienta de felul cum arat; nimeni nu stie cat de mult a trebuit sa lupt cu mine insami ca sa nu beneficiez de avantaje nedrepte de pe urma acestei frumuseti. Pe toti barbatii care ma urmareau cu privirile, chiar si pe cei mai atragatori, i-am respins.

Minny – intr-o zi, cand ii admirasem cu prea mult entuziasm rochia cu care se ducea la o petrecere, mi-a spus: „Taci din gura! Tu esti atat de frumoasa ca nici nu trebuie sa te straduiesti!”

Si G.P. spunandu-mi: „Ai toate fetele Evei”.

Sunt rea.

21 octombrie

L-am invatat sa gateasca mai bine. Am interzis total orice alimente congelate. Trebuie sa mananc fructe si legume proaspete. Friptura. Somon. Ieri i-am comandat icre negre. Ma enerveaza ca nu pot sa-mi amintesc de mai multe alimente rare din care n-am gustat niciodata, dar la care am poftit intot­deauna.

Lacoma.

Icrele negre sunt minunate.

Am facut din nou baie. N-a indraznit sa ma refuze. Presupun ca are impresia ca „o doamna” moare pe loc daca nu face baie ori de cate ori doreste.

Am trimis un mesaj prin canalul de la W.C. Intr-o sticluta de plastic cu un metru de panglica rosie infasurata in jur. Sper ca se va desfasura si va atrage, poate, atentia cuiva. Undeva. Vreodata. Casa cred ca se poate repera destul de usor. A fost o prostie din partea lui sa-mi spuna data gravata deasupra usii. A trebuit sa inchei mesajul cu cuvintele: Nu este o farsa. E groaznic de greu sa faci in asa fel ca sa nu para o gluma prosteasca. Si am mentionat ca orice persoana care ii va telefona lui T pentru a-i transmite mesajul va primi douazeci si cinci de lire. Am de gand sa arunc o sticla in mare (ha! ha!) de cate ori fac baie.

A dat jos toate ororile de bronz care erau pe palier si pe scara si toate tablourile verzuliu-portocaliu-rosu care reprezentau mici sate de pescari din Mallorca. Am impresia ca si peretii respira usurati.

Imi place aici, sus. Sunt mai aproape de libertate. Desi totul este inchis. Toate ferestrele fatadei au obloane interioare. Celelalte sunt blocate cu lacate. (Doua masini au trecut in seara asta, dar trebuie sa fie un drum secundar.)

Am inceput sa ma ocup si de educatia lui. Asta-seara, in salon (aveam mainile legate, evident), ne-am uitat la un album de arta. Nicio parere perso­nala. Cred ca jumatate din vreme nici nu asculta ce spun. Se gandea cum sa se apropie cat mai mult de mine fara sa ma atinga. Nu stiu daca e o inhibitie sexuala sau teama sa nu-i joc o festa.

Cand e atent la reproduceri, accepta orice spun eu. Daca i-as spune ca „David” de Michelangelo e o tigaie, ar spune: „Inteleg!”

Ce oameni! Am stat probabil langa ei in metrou, am trecut pe langa ei pe strada, i-am auzit, bineinteles, vorbind si stiam ca exista, dar, cumva, nu am fost niciodata realmente convinsa de existenta lor. Nu credeam ca e posibil sa fii atat de orb.

Dialog. Statea nemiscat, uitandu-se in album, arborand un aer de „Arta-e-minunata” (bineinteles ca sa-mi faca mie placere, nu pentru ca ar fi convins).

M. Stii ce surprinde cel mai mult la casa ta? Nu e nicio carte. In afara celor pe care le-ai cumparat pentru mine.

C. Am cateva sus.

M. Despre fluturi?

C. Altele.

M. Cateva romane politiste de doi bani, probabil. Nu citesti niciodata carti serioase – carti in adevaratul sens al cuvantului? (Tacere.) Carti despre lucruri importante, scrise de oameni care se implica efectiv in problemele de viata? Nu doar romane de duzina cu care iti treci timpul cand calatoresti cu trenul. Stii la ce ma refer, carti?

C. Romanele usoare sunt mai pe gustul meu. (Sea­mana cu un boxer. Ai vrea sa-l vezi lungit la podea, facut knock out.)

M. Poti foarte bine sa citesti De veghe in lanul de secara. Aproape am terminat-o. Stii ca eu am citit-o de doua ori si sunt cu cinci ani mai tanara ca tine?

C. Am s-o citesc.

M. Nu-i o pedeapsa.

C. Am rasfoit-o putin inainte de a ti-o da.

M. Si nu ti-a placut.

C. Am sa incerc s-o citesc.

M. Imi vine rau cand te aud.

Apoi tacere. Aveam senzatia ca nu sunt o persoana reala. Parca as fi fost intr-o piesa si nu-mi puteam aminti ce personaj jucam.

Azi l-am intrebat de ce colectioneaza fluturi.

C. Pentru ca am ocazia sa intalnesc oameni mai draguti.

M. Nu poti sa colectionezi fluturi doar pentru asta.

C. E din cauza unuia din profesorii pe care i-am avut cand eram pusti. El colectiona fluturi. Dar nu prea stia mare lucru. Ii aranja tot ca pe vremuri. (A spus ceva despre unghiul aripilor. Se pare ca acum moda e sa-i aranjezi cu aripile in unghi drept.) Si din cauza unchiului meu. Il interesa natura. El m-a incurajat intotdeauna.

M. Pare sa fi fost un om dragut.

C. Oamenii care se intereseaza de natura sunt intot­deauna draguti. Sa luam de pilda „Cursul de insecte”, adica Sectia de entomologie de la Muzeul de Istorie Naturala din orasul meu. Acolo oamenii te trateaza dupa meritele pe care le ai. Nu se uita de sus la tine. Nici vorba de asa ceva.

M. Pacat ca nu sunt intotdeauna draguti. (Dar n-a inteles aluzia.)

C. Bineinteles ca sunt si snobi printre ei. Dar cei mai multi sunt cum ti-am spus. Un gen de oameni mai draguti decat cei care se pe care ii intalnesc ii intalnesc de obicei.

M. Prietenii tai nu te dispretuiau? Nu gaseau ca toata povestea asta e trasnita?

C. N-am avut niciodata prieteni. Erau doar colegi de birou. (Putin mai tarziu mi-a spus ca faceau glume proaste.)

M. Ca, de pilda?

C. Bancuri tampite si atat.

N-am insistat. Ma cuprinde uneori o dorinta ire­zistibila sa stiu ce zace in fundul sufletului lui, sa-i trag cu clestele lucruri despre care nu vrea sa vor­beasca. Dar nu e bine. Ar fi ca si cum m-as interesa de el si de viata lui nenorocita de ratat.

Cand folosesti cuvinte. Hiatusurile. Caliban are un fel ciudat de a se aseza cu umerii-rotunjiti-si-capul-intre-umeri. De ce? Se simte stanjenit? Sau ca sa fie gata sa se repeada la mine in cazul ca o iau la goana? Pot sa-l desenez. Pot sa-i desenez figura si sa-i redau expresia fetei, dar nu pot sa-l descriu, cuvintele sunt toate prea uzate, au fost prea des folosite, despre atatea alte lucruri si despre atatea alte persoane. Scriu „a zambit”. Dar ce inseamna asta? Nimic mai mult decat desenul unui copil de gradinita infatisand un cap ca un nap si un suras ca o semiluna. Dar daca ii desenez surasul

Cuvintele sunt atat de imature, atat de ingrozitor de primitive in comparatie cu desenul, pictura, sculptura. „M-am asezat pe pat si el s-a asezat langa usa si am stat de vorba. Am incercat sa-l conving sa-si folo­seasca banii ca sa se educe si a zis ca asa va face, dar eu nu sunt convinsa.” Ce aiureala!

Ca si cand as incerca sa desenez cu un creion bont.

Toate astea sunt gandurile mele.

Simt nevoia sa-l vad pe G.P. Mi-ar cita pe loc cel putin zece titluri de carti in care toate lucrurile astea sunt spuse mult mai bine.

Cat de mult urasc ignoranta! Ignoranta lui Caliban, ignoranta mea, ignoranta lumii intregi. Oh, as putea invata, invata, invata si iar invata. Imi vine sa plang, atat de mult as vrea sa invat.

Sunt legata de maini si am un calus in gura.

Am sa strecor carnetul sub saltea. Dupa care ma voi ruga lui Dumnezeu sa-mi ajute sa pot invata.

22 octombrie

Azi se implinesc doua saptamani. Am insemnat zilele pe rama paravanului, ca Robinson Crusoe.

Sunt deprimata. Nedormita. Trebuie, trebuie, tre­buie sa scap de aici.

Devin tot mai palida. Tot timpul ma simt slabita, bolnava.

Si tacerea asta ingrozitoare.

Este atat de nemilos. Atat de neintelegator. Ce vrea? Ce se va intampla cu mine?

Vede cu siguranta ca incep sa ma imbolnavesc.

I-am spus aseara ca am neaparata nevoie sa vad lumina zilei. I-am spus sa se uite la mine sa vada cat sunt de palida.

Maine, maine. Nu spune niciodata deschis „nu”!

Azi m-am gandit ca m-ar putea tine aici pentru totdeauna. Nu va dura prea mult, pentru ca as muri. E absurd, e diabolic – dar nu exista nicio cale de scapare. Am incercat din nou sa caut daca nu gasesc pietre usor desprinse. As putea sapa un tunel in jurul usii. As putea sapa un tunel care sa duca direct afara. Dar va trebui sa fie de cel putin sase metri lungime. Si apoi tot pamantul. As fi ingropata in el aici, jos. N-am s-o pot face niciodata. Mai bine mor. Asa ca ramane tot tunelul din jurul usii. Dar ca sa-l fac, am nevoie de timp. Trebuie sa ma asigur ca sta plecat cel putin sase ore. Trei ore pentru tunel, doua ore sa sparg usa exterioara. Simt ca este singura mea sansa. Nu trebuie s-o irosesc, s-o ratez din lipsa de pregatire.

Nu pot dormi.

Trebuie sa fac ceva.

Voi scrie cum l-am intalnit prima oara pe G.P.

Caroline a spus: „Ea e Miranda. Nepoata mea”. Si a inceput in mod odios sa-i povesteasca fel de fel despre mine. (Era intr-o sambata dimineata, cand plecasem la cumparaturi la Hampstead.) Imi venea sa ma bag in gaura de sarpe, desi voiam de mult sa-l cunosc. Ea mai vorbise despre el.

Mi-a placut imediat felul lui de a o trata, rece, fara sa-i ascunda ca-l plictiseste. Nu se lasa prins in mrejele ei ca toti ceilalti. Tot drumul de inapoiere spre casa mi-a vorbit numai despre el. Stiam ca a impresionat-o, desi nu voia s-o recunoasca. Cele doua casatorii ale ei, amandoua ratate, si faptul evident ca el nu facea prea mare caz de ea. Asa ca de la bun inceput am simtit nevoia sa-i iau apararea.

Apoi l-am intalnit cand ne plimbam pe Heath. Dorisem sa-l revad, dar m-am simtit din nou jenata.

Mersul lui. Foarte controlat, nu degajat. Un bluzon vechi de pilot atat de frumos! Aproape ca n-a deschis gura. Imi dadeam seama ca nu tinea deloc sa fie cu noi (cu Caroline), dar ne ajunsese din urma; cred ca nu ne recunoscuse imediat si era clar ca mergea in aceeasi directie cu noi. Si poate (sunt increzuta) a ramas putin si din cauza mea, caci vazand-o pe Caroline ca incepe sa sporovaiasca in genul ei de femeie-cu-idei-avansate, am schimbat amandoi o pri­vire furisa. Stiam ca il enerva, iar el stia ca ma simteam jenata. Astfel a venit cu noi la Kenwood si Caroline a continuat sa-si dea aere.

Pana cand, in fata tabloului de Rembrandt, Caroline a spus: „N-aveti impresia ca pe la juma­tatea tabloului se cam plictisise – vreau sa spun ca nu simt niciodata ca simt ceea ce ar trebui sa simt. Intelegeti?” Si se intoarse spre el, razand cu rasul ei stupid gen asculta-ma-tu-pe-mine.

Ma uitam la el si am vazut ca deodata trasaturile fetei i s-au intepenit, ca si cand ar fi fost luat prin surprindere. Nu era ceva evident, facut cu intentia de a observa eu. Era doar o schimbare imperceptibila a expresiei gurii. I-a aruncat lui Caroline o singura privire. Aproape amuzata, dar tonul vocii sale spunea altceva. Era rece ca gheata.

„Trebuie sa plec. La revedere.” Mie imi spusese la revedere. Parca ma stergea din evidente. Sau parca ar fi vrut sa spuna: „Deci poti sa suporti toate astea?” Vreau sa spun (acum, privind in urma) ca voia sa-mi dea o lectie mie. Ca trebuia sa aleg: fie calea lui Caroline, fie calea lui.

A plecat inainte de a apuca sa-i raspundem. Caroline s-a uitat lung dupa el, a ridicat din umeri si, intorcandu-se spre mine, a zis: „E nemaipomenit”.

M-am uitat dupa el pana a iesit pe usa cu mainile in buzunare. Eram rosie ca racul. Caroline era furi­oasa, incercand sa se eschiveze. („Asa e intotdeauna. O face special.”) Tot drumul spre casa n-a incetat sa-i critice picturile. („Un Paul Nash de mana a doua” – era ridicol de nedreapta.) Eram atat de furioasa pe ea si totusi o compatimeam. Nu puteam sa scot o vorba. Nu voiam sa-i spun ca mi-e mila de ea, dar nici nu puteam sa-i spun ca el avea dreptate.

Luate impreuna, Caroline si M. au toate insu­sirile pe care eu le detest la femei. Zile intregi dupa aceea am simtit un soi de disperare cand ma gandeam cat de mult din sangele lor putred si afectat curgea probabil in venele mele. Sunt, evident, momente cand Caroline imi place. Antrenul, entuziasmul, dragalase­nia ei. Si chiar toata afectarea ei, atat de inspaimantatoare cand e confruntata cu realitatea, e, oricum, mai mult decat nimic. Inainte, cand venea la noi, o gaseam formidabila. Imi placea compania ei. Ma sustinea cand se iscau discutii furtunoase in familie despre viitorul meu. Toate astea pana cand m-am mutat la ea si am cunoscut-o asa cum era de fapt. M-am matu­rizat. (Devin o tanara-femeie-furioasa.)

O saptamana dupa aceea am alergat sa prind liftul la metrou si l-am gasit in lift – singurul calator in afara de mine. I-am spus buna ziua pe un ton putin prea vesel si m-am inrosit din nou. S-a multumit sa dea usor din cap, ca si cand n-ar fi avut chef sa vorbeasca. Cand am ajuns jos (din vanitate, caci nu puteam suporta sa ma puna in aceeasi oala cu Caroline), i-am spus: „Imi cer scuze pentru ceea ce a spus matusa mea la Kenwood”.

Mi-a raspuns ca intotdeauna il calca pe nervi. Am vazut ca nu vrea sa discute despre ea. Pe cand ne indreptam spre peron, am incercat sa-i explic ca ea se teme sa nu para demodata.

Dar tu? – si mi-a suras usor ironic. Mi-am zis ca nu-i place sa prezint lucrurile ca si cum am fi „noi” contra „ei”.

Treceam pe langa afisul unui film si mi-a zis ca e un film bun. „L-ai vazut? Sa te duci sa-l vezi.”

Cand am iesit pe peron mi-a spus sa trec pe la el intr-o zi. „Dar las-o pe plicticoasa de matusa-ta acasa”, si a zambit. Un zambet contagios, usor malitios, care nu se potrivea deloc cu varsta lui. Dupa care a luat-o inainte. Atat de solitar. Atat de indiferent.

Si m-am dus. Intr-o sambata dimineata. A fost surprins. A trebuit sa stau vreo douazeci de minute fara sa spun nimic, doar cu el si o muzica bizara indiana. S-a dus inapoi si s-a lungit din nou pe divan cu ochii inchisi, ca si cand n-as fi fost binevenita si am simtit efectiv ca n-ar fi trebuit sa ma duc acolo (mai ales fara sa-i spun lui C). Si mi-am mai dat seama ca era realmente prea mult teatru in toata atitudinea lui, ca era, de fapt, o poza. Nu ma puteam relaxa. In cele din urma a inceput sa-mi puna intrebari despre mine, pe un ton sec, de parca toata povestea il cam plictisea. Ca o proasta, am incercat sa-l impresionez, facand, de fapt, exact ceea ce nu trebuia. Sa-mi dau aere. Si tot timpul ma gandeam ca el, de fapt, nu tinuse sa-l vizitez.

Brusc m-a intrerupt si m-a luat sa fac turul camerei ca sa-mi arate unele obiecte.

Atelierul lui. Este camera cea mai minunata. Ma simt intotdeauna extrem de fericita cand ma aflu acolo. Totul este armonios. Totul exprima personalita­tea lui (nu a facut-o intentionat, uraste „decoratiunea interioara”, lucrurile care iti iau ochii si revista Vogue). Totul iti vorbeste despre el. Toinette, cu ideile ei stupide si bunul gust auster influentat de reviste de femei ca „House and Garden”, gasea ca e o „ingra­madeala dezordonata”. As fi strans-o de gat in ziua aia. Incaperea iti da impresia ca o persoana isi petrece intreaga viata aici, ca aici lucreaza, gandeste, se con­funda cu ea.

Gheata dintre noi s-a spart. Am incetat sa-mi mai dau importanta.

Mi-a aratat cum reuseste sa obtina efectul de „ceata”. Picteaza cu guasa, dupa care estompeaza imaginea. Si-a fabricat singur tot soiul de instrumente.

Mai tarziu, niste prieteni au venit sa-l vada: Barber si Frances Cruikshank. M-a prezentat. „Ea e Miranda Grey” si, fara nicio pauza, „Nu pot s-o sufar pe matusa-sa” si au inceput cu totii sa rada. Se vedea ca erau prieteni buni. Am vrut sa plec, dar ei intentionau sa faca o plimbare si trecusera sa-l ia si pe el. Voiau sa vin cu ei. Mai ales Barber Cruikshank; imi facea ochi dulci.

„Si daca ne vede matusa?” a intrebat G.P. „Barber este barbatul cu cea mai proasta reputatie din Cornwall.”

„E matusa mea, nu dadaca mea”, am raspuns eu scurt.

Asa ca am plecat cu totii la cafeneaua „Vale of Health” si dupa aceea la Kenwood. Frances mi-a vorbit despre viata lor in Cornwall si pentru prima oara am simtit ca ma aflu printre oameni dintr-o generatie mai in varsta, pe care ii intelegeam, oameni care traiau cu adevarat. Dar in acelasi timp imi puteam da seama ca Barber era putin cam sarlatan, cu toate glumele lui malitioase, in timp ce G.P. era cel care ne conducea pe toti spre lucruri serioase. Nu vreau sa spun ca nu era si el vesel. Dar avea un fel ciudat, foarte personal, de a merge drept la esenta. La un moment dat, cand s-a dus sa ne mai aduca ceva de baut, Barber m-a intrebat de cand il cunosc pe G.P. Dupa care a adaugat: „As fi dat orice sa fi intalnit pe cineva ca G.P. pe vremea cand eram student”, la care micuta Frances, cea tacuta, a completat: „Il consideram omul cel mai minunat. E unul dintre alesi”. N-a spus care alesi, dar am inteles ce voia sa spuna.

La Kenwood, G.P. m-a luat deoparte si m-a dus drept in fata tabloului lui Rembrandt. Mi-a vorbit despre el fara sa coboare vocea si am avut meschi­naria de a ma simti stanjenita pentru ca celelalte persoane se uitau insistent la noi. Ma gandeam ca probabil ne luau drept tata si fiica. Mi-a spus tot ce stia despre originea acestui tablou, despre starea de spirit a lui Rembrandt in momentul cand il pictase, ce incerca sa exprime si maniera in care lucrase. Ca si cand n-as fi stiut nimic despre arta. Ca si cand incerca sa ma debaraseze de toate ideile false si incalcite pe care banuia ca le puteam avea despre acest subiect.

Am iesit sa-i asteptam pe ceilalti. Mi-a spus: „Tabloul asta ma emotioneaza enorm” si m-a privit ca si cand s-ar fi asteptat sa incep sa rad. Unul dintre acele momente de timiditate in care aluneca uneori.

„Acum ma emotioneaza si pe mine”, i-am raspuns eu.

Dar a zambit ironic. „Nu se poate. Nu inca. Trebuie sa mai treaca anii.”

„De unde stii?”

„Presupun ca exista oameni care sunt sincer emo­tionati in fata unei capodopere. N-am intalnit insa niciodata un pictor care sa aiba aceasta reactie. Nu e nici cazul meu. Tot ce stiu este ca atunci cand privesc acest tablou sunt constient ca aici se afla suprema maiestrie pe care m-am straduit o viata intreaga s-o ating. Nu voi reusi. Niciodata. Tu esti tanara. Poti sa intelegi, dar nu poti inca simti acest lucru.”

„Ba cred ca da”, i-am raspuns.

La care a replicat: „Atunci nu e bine. Ar trebui sa-ti fie complet indiferent esecul la varsta ta”. Si a continuat: „Nu incerca sa ai varsta noastra. Daca incerci, am sa te dispretuiesc”.

Si dupa aceea: „Esti ca un copil care incearca sa vada pe deasupra unui zid de doi metri”.

Atunci a fost prima oara cand am simtit ca ma uraste pentru ca era atras de mine. Profesorul Higgins din el.

Mai tarziu, cand cei doi Cruikshank au iesit din muzeu si se indreptau spre noi, m-a avertizat: „Barber e un afemeiat. Nu accepta sa te intalnesti cu el, daca iti propune”.

L-am privit surprinsa. Mi-a soptit in timp ce le zambea: „N-o spun pentru tine. Nu pot suporta ca Frances sa sufere”.

Cand am ajuns inapoi in Hampstead, m-am des­partit de ei si am plecat acasa. Pe drum mi-am dat seama ca G.P. se asigurase tot timpul ca eu sa nu raman niciodata singura cu Barber Cruikshank. Ei (adica Barber) ma invitasera sa le fac o vizita daca se intampla sa ajung in Cornwall.

G.P. mi-a zis: „Ne mai vedem”. Ca si cand putin i-ar fi pasat daca ne mai intalneam sau nu.

Lui Caroline i-am spus ca-l intalnisem intamplator. Ca isi ceruse scuze pentru data trecuta (minciuna), ca daca ea nu voia sa-l mai vad eram gata sa renunt, dar ca gaseam ca e un tip stimulator, plin de idei. Aveam nevoie sa intalnesc oameni ca el. Era foarte urat din partea mea. Stiam ca daca-i prezint lucrurile astfel va lua atitudinea care-mi convenea: Esti libera sa faci ce vrei etc. etc

Si-atunci mi-a zis, draga mea, stii foarte bine ca sunt ultima persoana de pe lume care s-o faca pe puritana, dar reputatia lui trebuie sa existe un foc pe undeva, altfel n-ar iesi atata fum.

I-am spus ca auzisem ce se vorbeste, dar ca sunt destul de mare ca sa-mi port singura de grija.

Este numai vina ei. Nu trebuia sa insiste sa-i spun pe nume, Caroline, si s-o tratez in toate situatiile ca si cum ar fi fost o fata tanara; nu pot s-o respect ca pe o matusa de la care primesti sfaturi.

Acum totul mi se pare diferit. Ma gandesc tot timpul la el: la ce spunea, la ce spuneam eu si cum niciunul dintre noi nu intelegea cu adevarat ce voia celalalt sa spuna. Ba nu. Cred ca el intelegea. Are o minte infinit mai agera decat a mea. Aici, jos, ma maturizez mult mai repede. Ca o ciuperca. Sau poate mi-am pierdut simtul realitatii. Poate ca totul nu e decat un vis. Dar simt cand ma intep cu varful cre­ionului. Poate ca si asta este tot un vis.

Daca l-as vedea acum in usa, m-as repezi in bratele lui. As vrea sa stea langa mine saptamani intregi si sa ma tina de mana. Vreau sa spun ca acum cred ca as putea sa-l iubesc intr-alt fel, in felul lui.

23 octombrie

Sunt la ciclu. Ma port ca o scorpie cu C. Fara pic de mila. Simt nevoia sa fiu singura si prezenta lui constanta aici, jos, ma exaspereaza. Azi-dimineata l-am convins sa ma lase sa ma plimb putin in pivnita din fata. Mi s-a parut ca aud zgomotul unui tractor. Si ciripit de vrabii. Vrabiile mi-au evocat lumina zilei. Un avion. Am inceput sa plang.

Senzatiile si sentimentele mele sunt complet bul­versate, ca niste maimute speriate inchise intr-o cusca. Noaptea trecuta am crezut ca innebunesc, asa ca am scris si am scris si am tot scris pana cand am reusit sa ma transpun in cealalta lume. Sa pot evada macar spiritual, daca fizic nu reusesc. Sa-mi dovedesc mie insami ca lumea de afara mai exista inca.

Am facut cateva schite pentru un tablou pe care il voi picta cand voi pleca de aici. O gradina vazuta din pragul unei usi deschise. Prezentat astfel, pare o prostie. Dar vad totul ca ceva foarte special, negru, terra-de-Sienna, brun, gri-inchis, cu misterioase forme unghiulare invaluite in umbra, intinzandu-se pana la dreptunghiul indepartat de lumina dulce, chihlimbariu-laptoasa: usa. Ca un soi de put orizontal.

Dupa cina i-am spus sa plece si am terminat de citit Emma de Jane Austen. Eu sunt Emma Woodhouse. Ii impartasesc sentimentele, o simt ca pe o sora, traiesc prin ea. Snobismul meu este altfel, dar si pe al ei il pot intelege foarte bine. Ii inteleg suficienta. O admir. Stiu ca nu e bine ce face: incearca sa organizeze viata altora si nu-si da seama ca domnul Knightley este un om rar, unul la un milion. Are momente cand se comporta prosteste, dar cititorul e permanent con­stient ca Emma este de fapt o persoana inteligenta, vie, creativa, hotarata sa-si atinga telurile inalte pe care si le-a impus. O fiinta umana demna de acest nume. Defectele ei sunt si defectele mele; virtutile ei trebuie sa devina si virtutile mele.

Toata ziua n-am facut decat sa ma gandesc – diseara voi scrie mai mult despre G.P.

Imi amintesc de ziua cand m-am dus sa-i arat cateva din lucrarile mele. Le-am ales pe cele care credeam eu ca o sa-i placa (nu numai pe cele minutios finisate ca, de pilda, o perspectiva a scolii Ladymont). Le-a privit in tacere si pe cele pe care le consideram cele mai reusite (sau, cel putin, asa credeam eu atunci) ca, de pilda „Carmen la Ivingoe”. In cele din urma mi-a spus: „Nu sunt prea grozave. Asta-i parerea mea. Dar sunt ceva mai bune decat ma asteptam”. A fost ca si cum s-ar fi intors spre mine si mi-ar fi tras un pumn. N-am putut sa-mi ascund reactia. A con­tinuat: „N-are niciun rost sa vii sa-mi arati lucrarile daca vrei sa-ti menajez sentimentele. Constat ca stii sa desenezi, ai un oarecare simt al culorii si multe altele, pe langa sensibilitate. N-ai fi fost acceptata la Slade daca nu le-ai fi avut”.

As fi vrut sa se opreasca aici, dar a mers mai departe: „Este limpede ca ai vazut multe tablouri bune. Ai incercat sa nu le plagiezi in mod prea flagrant. Dar portretul surorii tale miroase a Kokoschka de la o posta”. Trebuie sa fi vazut ca obrajii imi ardeau ca focul, caci a adaugat: „Consideri ca te deziluzionez, nu? Asta si urmaresc”. Aproape ca ma omorase. Stiam ca are dreptate si ar fi fost ridicol sa nu-mi spuna exact ce credea; sa se comporte ca un parinte indul­gent. Dar m-a durut. M-a durut ca si cum m-ar fi plesnit de mai multe ori peste fata. Venisem cu gandul ca-i vor placea unele dintre lucrarile mele. In plus, detasarea cu care vorbea inrautatea si mai mult situatia. Parea absolut sigur de el, ca si cand ar fi pus un diagnostic clinic. Nici cea mai palida umbra de umor sau de tandrete pe chipul lui. Nici macar sarcasm. Mi-a aparut deodata mult, mult mai batran decat mine.

„Trebuie sa stii ca a picta bine – in sensul academic si tehnic al cuvantului – se inscrie tocmai la sfarsitul listei calitatilor unui pictor”, mi-a explicat el. Vreau sa spun ca indemanare ai. Asa cum au mii de alti oameni. Dar ceea ce caut eu n-am gasit aici. Nu, n-am gasit.” Si a continuat: „Stiu ca te doare. De fapt, am fost pe punctul sa-ti spun sa nu-mi aduci lucrarile. Dar pe urma m-am gandit ca exista in tine o anumita forta si ca vei supravietui”.

„Stiam dinainte ca nu fac doua parale”, i-am spus eu.

„Sunt asa cum ma asteptam. Daca vrei, hai sa uitam ca le-ai adus.” Dar mi-am dat seama ca ma punea la incercare.

I-am raspuns. „Explica-mi detaliat ce nu e bine aici”. Si i-am intins una din scenele de strada.

„E bine desenat, bine compus. Nu pot sa intru in detalii, dar nu e arta vie. Nu e o parte din trupul tau. Nu ma astept sa intelegi toate astea la varsta ta. E ceva ce nu se poate preda. Intr-o zi descoperi ca-l ai sau nu-l ai. La Slade va invata sa exprimati personalitatea – personalitatea in general. Dar oricat de bine ati deprinde sa transpuneti personalitatea in linii si culoare, n-are nicio valoare daca propria ta personalitate nu merita transpusa. E o chestiune de sansa. Simpla intamplare.”

Vorbea cu intreruperi. Urma o tacere. L-am intre­bat: „Sa le rup?” La care mi-a raspuns: „Hai, nu fi isterica!”

„Am atatea de invatat”, am zis.

S-a ridicat in picioare: „Cred ca ai ceva in tine, dar nu sunt sigur. O calitate pe care femeile o au arareori. Ma refer la faptul ca majoritatea femeilor vor sa se priceapa bine la ceva, au acest gen de fixatie si prin asta inteleg indemanare, perspicaci­tate, bun gust si mai stiu eu ce. Nu pot sa inteleaga niciodata ca daca cineva are dorinta de a merge pana la limitele extreme ale propriei sale persoane, atunci forma efectiva pe care o capata arta sa isi pierde importanta. Indiferent daca se serveste de cuvinte sau de vopsele sau de sunete sau de orice alta forma de exprimare”.

„Continua”, l-am indemnat.

„E ca si vocea. Te obisnuiesti cu vocea ta si o folosesti pentru ca nu ai alta. Ce conteaza cu adevarat e ce spui. Asta este ceea ce deosebeste marea arta de tot restul. Tipi talentati – tehnic vorbind – sunt pe toate drumurile. In special in aceasta mare epoca a educatiei universale.” Statea pe divan si eu eram cu spatele spre el, cu ochii atintiti asupra ferestrei. Simteam ca imi vor da lacrimile.

„Criticii isi bat gura vorbind de virtuozitate teh­nica. Jargonul lor n-are absolut niciun sens. Arta e cruda. Poti sa ascunzi o crima folosind cuvinte. Dar pictura este ca o fereastra cu vederea directa pana in strafundul inimii tale. Tu nu ai facut aici decat sa construiesti o multime de ferestruici spre o inima plina de tablourile altor pictori la moda.” S-a asezat langa mine si a luat una dintre ultimele lucrari abstracte pe care le facusem acasa. „Aici vorbesti despre Nicholson si Pasmore. Nu despre tine. Folosesti un aparat de fotografiat. Asa cum un trompe-l’oeil nu este decat o fotografie prost focalizata, tot asa este si cand pictezi in maniera altcuiva. Nu faci decat sa fotografiezi. Atata tot.”

„N-am sa invat niciodata!”

„La tine problema e sa te dezveti. De invatat, ai invatat aproape tot. Restul e noroc. Nu, nu numai noroc, e totusi ceva mai mult: curaj, rabdare.”

Am discutat ore intregi. El vorbea si eu ascultam.

Ca soarele si vantul. Cuvintele lui destramau toate panzele de paianjen. Faceau ca totul sa straluceasca in jur. Acum, cand astern pe hartie ceea ce-mi spunea, lucrurile imi par si mai evidente. Dar mai e si modul in care le expunea. Este singura persoana din cate cunosc eu care pare sa spuna exact ceea ce gandeste cand vorbeste despre arta. Daca intr-o zi cineva o sa sustina contrariul, in ochii mei va fi o blasfemie.

Si mai e si faptul de netagaduit ca este un pictor bun. Stiu ca intr-o zi va deveni celebru si asta ma influenteaza mai mult decat ar fi normal. Nu doar pentru ceea ce este, ci si pentru ce va fi.

Imi amintesc cum mai tarziu (Profesorul Higgins din el) mi-a spus: „Si, oricum, n-ai nici cea mai mica sansa. Esti prea frumoasa. Genul tau e mai degraba arta amorului, nu dragostea de arta”.

„Imi vine sa ma duc la Heath si sa ma arunc in apa”, i-am marturisit eu.

„Nu m-as marita sa fiu in locul tau. Traieste expe­rienta unei aventuri nefericite. Scoate-ti ovarele sau altceva.” Si m-a privit cu coada ochiului, cum avea obiceiul, cu privirea lui glumet-rautacioasa. Dar nu era numai rautacioasa. Era si speriata, ciudata, ca a unui pusti infricosat. Ca si cand ar fi fost constient ca a spus ceva ce n-ar fi trebuit sa spuna si voia sa vada cum voi reactiona. Si atunci, brusc, mi s-a parut mult mai tanar decat mine.

Se intampla deseori sa para atat de tanar! Tanar intr-un fel pe care nu mi-l pot explica. Poate ca e din cauza faptului ca ma sileste sa ma uit la mine si sa vad ca lucrurile in care cred sunt invechite si muce­gaite. Cei ce ne educa ingramadesc in noi atatea idei vechi, opinii invechite, vechi modalitati de actiune. Ca si cum ai acoperi plantele cu straturi peste straturi de pamant vechi. Nici nu e de mirare ca bietele mladite care rasar sunt rareori verzi si proaspete.

Cu G.P. nu e asa. Multa vreme nu am recunoscut prospetimea si vigoarea celor semanate de el, dar acum mi-am dat seama.

24 octombrie

Alta zi proasta. Am facut tot posibilul sa fie proasta si pentru Caliban. Uneori ma irita in asa hal, ca-mi vine sa urlu la el. Nu atat din cauza aspectului sau fizic – desi e destul de neplacut –, dar are intotdeauna un aer atat de respectabil, dunga pantalonilor e vesnic impecabila, camasile mereu curate. Imi vine sa cred ca ar fi fericit daca ar trebui sa poarte guler tare. E atat de profund demodat! Intra in camera si sta in picioare. Cu orele. N-am mai vazut ceva atat de groaznic in viata mea. Cu aceeasi mutra de parca si-ar cere scuze, dar care, acum incep sa-mi dau seama, exprima, de fapt, o intensa satisfactie. Pur si simplu bucuria de a ma avea in ghearele lui, de a putea sa-si petreaca toata ziua, toate zilele, uitandu-se la mine. Nu-i pasa ce spun sau ce simt – pentru el sentimentele mele nu conteaza –, important e numai faptul ca m-a prins aici.

Daca i-as striga tot felul de magarii ziua intreaga, nu i-ar pasa catusi de putin. El pe mine ma vrea, infatisarea mea exterioara si nicidecum sentimen­tele sau inteligenta sau chiar trupul meu. Nimic din ceea ce este uman.

E colectionar. De aici provine tot ce este mort in el.

Ce ma irita cel mai mult este felul lui de a se exprima. Clisee dupa clisee si toate atat de demodate, de parca si-ar fi petrecut intreaga viata numai cu oameni de peste cincizeci de ani. Azi la pranz mi-a spus: „Am cerut informatii cu privire la discurile pentru care ai dat comanda”. Atunci, l-am intrebat: „De ce nu poti sa spui simplu: m-am interesat de discurile comandate?”

„Stiu ca engleza mea nu e corecta, mi-a replicat el, dar ma straduiesc sa vorbesc cat mai corect.” Nu l-am mai contrazis. Cu asta am spus totul! Scopul existentei lui e sa fie corect, sa faca ceea ce era considerat „bine” si „frumos” cu mult inainte de a ne fi nascut noi.

Stiu ca este patetic. Stiu ca este victima unui nenorocit mediu suburban nonconformist si a unei clase sociale nenorocite, prototipul groaznic al unei lamentabile clase de mijloc, care incearca cu timidi­tate sa-i imite pe cei din inalta societate. Am crezut intotdeauna ca mediul din care proveneau T si M era de departe cel mai rau: nimic altceva decat golf si gin, si bridge, si masini, si accentul afectat, si bani destui, si frecventarea unor scoli de prestigiu, si ura fata de arta (teatrul rezumandu-se pentru ei la o pantomima de Craciun si o reprezentatie a trupei locale; Picasso si Bartók erau vorbe de ocara, doar daca nu voiai sa provoci ilaritate). Da, toate astea sunt respingatoare. Dar Anglia lui Caliban este si mai ingrozitoare.

Imi fac greata toata orbirea, apatia, ideile peri­mate, gandirea inceata si, da, meschinaria rauta­cioasa si geloasa a unei mari mase de englezi.

G.P. vorbeste despre sobolanii care fug la Paris, care nu mai sunt capabili sa priveasca Anglia in fata. Ii inteleg atat de bine! Sentimentul ca Anglia inabusa si sufoca, si sfarama ca un tavalug tot ce este proaspat si viguros, si original. Aceasta este cauza unor esecuri tragice ca ale lui Matthew Smith si Augustus John. Au plecat la Paris si tot restul vietii lor au trait in umbra lui Gauguin si Matisse sau a altora – exact cum spune G.P. ca o vreme a trait in umbra lui Braque. Si, brusc, s-a trezit intr-o dimineata si si-a dat seama ca tot ce facuse timp de cinci ani era o minciuna, pentru ca era bazat pe viziunea si sensi­bilitatile lui Braque, nu pe ale sale personale.

Simpla fotografie.

Toate astea pentru ca in Anglia nu mai exista decat prea putina speranta si esti nevoit sa-ti intorci privirea catre Paris sau catre alte locuri din strainatate. Dar trebuie sa te silesti sa accepti adevarul: ca fuga la Paris este intotdeauna o coborare (cuvintele lui G.P.) nu pentru ca ar fi ceva de spus impotriva Parisului, ci pentru ca e nevoie sa-ti spui ca trebuie sa privesti Anglia in fata, Anglia si apatia celor din jur (sunt cuvintele si ideile lui G.P.) si marele balast al Calibanitatii Angliei.

Adevaratii apostoli sunt oameni ca Moore si Sutherland, care se lupta sa fie artisti englezi in Anglia. Ca si Constable si Palmer si Blake.

Alta remarca pe care i-am facut-o lui Caliban zilele trecute, in timp ce ascultam muzica de jazz: „Nu prea inghiti chestia asta!” si a intrebat: „Ce? Mancarea?” I-am raspuns ca e atat de marginit, incat e aproape incredibil. „Ah, asta!” a exclamat.

E ca ploaia; ploaia monotona, care nu se mai termina. Care ucide culoarea.

Am uitat sa scriu despre cosmarul pe care l-am avut noaptea trecuta.

Imi face impresia ca le am intotdeauna spre ziua. Sunt sigura ca e din cauza aerului inchis din camera, dupa ce stau incuiata aici toata noaptea. (Ce usurare cand vine si deschide usa si ventilatorul incepe sa functioneze. L-am rugat sa ma lase sa ies imediat in pivnita din fata si sa respir aerul de acolo, dar ma obliga intotdeauna sa astept pana dupa micul dejun. Si, temandu-ma ca daca ies mai devreme s-ar putea sa nu ma mai lase sa-mi fac plimbarea de la juma­tatea diminetii, nu mai insist.)

Iata care a fost cosmarul. Facusem un tablou. Nu-mi amintesc clar ce era, dar stiu ca eram foarte multumita de el. Eram acasa. Am iesit din camera si pe cand eram afara mi-am dat seama ca ceva nu e in regula. Trebuia neaparat sa ma intorc in casa. Cand m-am repezit sus, in camera mea, M era acolo, asezata langa masa plianta (Minny statea lipita de perete – parea speriata. Cred ca erau si G.P. si alte persoane, nu stiu de ce) si pictura era rupta in fasii – fasii lungi de panza. M infigea cu putere foarfecele de gradina in tablia mesei si am vazut ca era alba de furie. Aceeasi furie m-a cuprins si pe mine. O furie salba­tica, plina de ura.

Atunci m-am trezit. Nu mai fusesem niciodata atat de furioasa pe M – nici chiar in ziua cand se imbatase si a dat in mine de fata cu idiotul ala de Peter Catesby. Imi amintesc si acum cum ramase­sem incremenita si simteam inca palmele pe obraji, eram rusinata, ultragiata, socata, de toate dar imi era totusi mila de ea. M-am dus si m-am asezat pe patul ei, am luat-o de mana si am lasat-o sa planga, am iertat-o si i-am luat apararea fata de Tata si de Minny. Dar cosmarul acesta a fost atat de real, atat de inspaimantator de puternic.

I-am trecut cu vederea faptul ca a incercat sa ma impiedice sa devin pictorita. Parintii nu-si inteleg niciodata copiii (nu, eu am sa-i inteleg pe ai mei). Stiu ca pentru ei eram fiul pe care nu-l avusesera si care trebuia sa ajunga chirurg. Chirurgul care bietul Tata nu fusese capabil sa devina. Acum totul va cadea pe Minny. Vreau sa spun ca i-am iertat ca au luptat impotriva ambitiei mele pentru a-si satisface ambitiile lor. Am castigat, deci trebuie sa iert.

Dar ura din visul acela era atat de reala!

Nu stiu cum sa-l exorcizez. I l-as putea povesti lui G.P. Dar n-am la dispozitie decat aceste cateva randuri mazgalite in graba cu creionul pe un carnet de notite.

Nimeni care n-a stat inchis intr-un turn nu poate intelege cat de absoluta este tacerea aici, jos. De aceea am senzatia ca ma aflu atat de aproape de moarte, ingropata. Niciun zgomot de afara care sa ma ajute cat de cat sa traiesc. Deseori imi pun un disc. Nu ca sa aud muzica, ci ca sa aud ceva.

Alteori am o iluzie stranie. Am impresia ca am surzit. Trebuie sa fac un mic zgomot ca sa ma asigur ca nu e asa. Imi dreg vocea ca sa-mi dovedesc mie insami ca totul e perfect normal. Ca micuta japoneza pe care au gasit-o printre ruinele de la Hiroshima. Totul era mort; si ea ii canta papusii un cantec de leagan.

25 octombrie

Trebuie, trebuie, trebuie sa scap.

Mi-am petrecut azi ore in sir gandindu-ma cum sa fac. Idei irealizabile. E incredibil de viclean! Nu-i scapa nimic.

S-ar putea crede ca n-am incercat niciodata sa fug. Dar nu pot incerca in fiecare zi. Asta-i problema. Trebuie sa-mi calculez cu grija intervalele dintre incercari. Si fiecare zi aici face cat o saptamana afara.

Cu violenta nu reusesc nimic. Trebuie sa folosesc siretenia.

Cand suntem fata in fata nu pot sa fiu violenta. Simpla idee de violenta ma face sa mi se inmoaie genunchii. Imi amintesc ca intr-o zi rataceam cu Donald prin East End, dupa ce fusesem la Whitechapel si am vazut un grup de huligani care inconjurasera doi indieni mai in varsta. Am traversat imediat pe celalalt trotuar. Mi se facuse greata. Huliganii le strigau tot felul de injurii, imbrancindu-i si fortandu-i sa coboare in mijlocul drumului. Donald a zis: „Ce poti sa faci?” Si amandoi ne-am prefacut ca nu ne pasa, ca ne grabim. Dar era monstruos: violenta lor si teama noastra de violenta. Daca ar veni acum la mine si ar ingenunchea si mi-ar intinde vatraiul, n-as putea sa-l lovesc.

E inutil. De jumatate de ora ma chinuiesc sa dorm, dar mi-e imposibil. Nevoia de a scrie e ca un soi de drog. Este singurul pe care il astept cu placere. Azi dupa-amiaza am recitit ce am scris alaltaieri despre G.P. Si mi s-a parut foarte viu. Stiu ca pare viu pentru ca imaginatia mea umple micile goluri din pasaje care altora nu le-ar spune nimic. Vreau sa spun ca e o doza de vanitate, de multumire de sine. Dar faptul ca pot sa-mi reinviu trecutul mi se pare ceva magic. Tocmai acum cand nu pot trai in prezent. As innebuni daca as face-o.

M-am gandit azi la ziua cand i-am dus pe Piers si pe Antoinette sa-l cunoasca pe G.P. Latura neplacuta a personalitatii lui. Nu, eu am fost proasta. Cum nu se poate mai proasta. Au venit amandoi la Hampstead, sa bem o cafea, dupa care urma sa mergem la „Everyman”, dar coada era prea mare. Atunci au inceput sa ma piseze sa-i duc la G.P. si am cedat.

Am facut-o si din vanitate. Le vorbisem prea mult despre el si incepusera sa faca aluzii ca poate ca nu eram in relatii chiar asa prietenesti cu el daca nu puteam sa-i duc si pe ei sa-l cunoasca. Si am picat in cursa.

De cum a deschis usa mi-am dat seama ca nu-i face placere, dar ne-a invitat sus. Si, Doamne, a fost groaznic. Groaznic. Piers era mai „lustruit” ca oricand si se intrecea pe sine debitand tot soiul de platitudini. Iar Antoinette facea in asa hal pe „pisicuta-n-calduri”, ca iti dadea impresia ca se parodia pe ea insasi. Eu incercam sa scuz pe toata lumea fata de toata lumea. G.P. era intr-o dispozitie mai mult decat proasta. Stiam ca se pricepe sa fie distant, dar de data asta a fost cum nu se poate mai nepoliticos. Ar fi putut sa inteleaga ca Piers nu incerca decat sa-si ascunda sentimentul de nesiguranta.

Au incercat sa-l determine sa discute despre lucra­rile lui, dar n-a mers. A inceput sa spuna lucruri jignitoare. Cuvinte vulgare, tot soiul de observatii critice si cinice despre Slade si despre diversi artisti – lucruri pe care stiam ca nu le gandeste cu adevarat. In orice caz, a reusit sa ma socheze si pe mine, si pe Piers, dar Antoinette, bineinteles, continua sa se fandoseasca si mai rau. Isi dadea ochii peste cap fluturandu-si genele si debitand lucruri si mai vulgare.

Atunci G.P. a schimbat tactica. Ne taia vorba de cate ori incercam sa spunem ceva (chiar si mie).

Si in clipa aceea am facut o greseala chiar mai prosteasca decat faptul ca-i dusesem acolo. La un moment dat a fost o pauza si era limpede ca G.P. se astepta sa plecam. Dar, ca o tampita, mi s-a parut ca Antoinette si Piers se priveau usor amuzati si eram sigura ca o faceau pentru ca simteau ca nu-l cunosteam pe G.P. atat de bine cum pretinsesem. Asa ca am simtit nevoia sa le dovedesc ca stiu cum sa-l iau si i-am spus:

„Putem sa ascultam un disc, G.P.?”

O clipa a parut pe punctul de a ma refuza, dar pana la urma a raspuns: „De ce nu? Sa ascultam pe cineva care are ceva de spus. O sa fie o schimbare”. Nu m-a intrebat ce vrem sa ascultam, s-a dus si a pus muzica.

S-a intins pe divan cu ochii inchisi, ca de obicei. Era clar ca Piers si Antoinette gaseau ca pozeaza.

Si, deodata, in aceasta atmosfera incordata si stanjenitoare s-a auzit un sunet ascutit si tremurat. Vreau sa spun ca, dupa toate celelalte, mai pusese si o muzica neobisnuita. Piers a inceput sa se strambe. Antoinette a pufnit – e incapabila sa rada, e prea vicleana, nu poate decat sa pufneasca – si eu am zambit. Recunosc. Piers si-a curatat urechea cu degetul mic, dupa care s-a sprijinit in coate si si-a luat fruntea in maini, scuturand capul de fiecare data cand instru­mentul (pe atunci nu stiam inca ce e) vibra. Antoinette, abtinandu-se sa nu rada, abia mai putea respira. Era ingrozitor! Eram sigura ca G.P. o va auzi.

Asa a si fost. L-a vazut pe Piers curatindu-si urechile. Iar Piers, descoperind ca a fost vazut, a arborat imediat un zambet istet, gen „nu-va-deranjati-pentru-noi”. G.P s-a repezit si a inchis pick-upul. A intrebat: „Nu va place?” La care Piers a replicat: „De ce, ar trebui sa ne placa?”

Am intervenit: „Piers, nu esti amuzant!”

Piers s-a aparat: „Dar nu deranjam cu nimic! Ce, trebuie cu tot dinadinsul sa ne si placa?”

Atunci G.P a zis: „Iesiti afara!”

Iar Antoinette: „Nu stiu de ce ma gandesc mereu la Beecham. Stiti, nu? Doua schelete facand dragoste pe un acoperis de zinc”.

La care G.P. (cu o mutra infricosatoare, cateodata avea o figura diabolica) a raspuns: „Unu, sunt incantat ca il admiri pe Beecham. Un nenorocit cu pretentii, care s-a opus la tot ce a fost creator in arta din vremea lui. Doi, daca nu poti recunoaste sunetul unui clavecin, Domnul sa te apere. Trei (catre Piers), consider ca dintre toti pierde-vara care nu sunt buni de nimic si pe care i-am intalnit de ani de zile, esti pe departe cel mai cretin. In ce te priveste pe tine (eu), as vrea sa stiu daca astia sunt prietenii tai”.

Stateam impietrita, nu puteam scoate o vorba; eram furioasa pe el, eram furioasa pe ei si, oricum, eram mai mult stanjenita decat furioasa.

Piers a dat din umeri, Antoinette, scorpia, avea un aer uluit, dar usor amuzat, eu eram rosie ca focul. Ma inrosesc toata numai cand ma gandesc la momentele acelea (si la ce s-a intamplat mai tarziu – cum a putut face asa ceva?).

„Stai usor”, i-a spus Piers. „La urma urmei, nu e vorba decat de un disc si atat.” Presupun ca se infuriase si el, dar trebuia sa-si dea seama ca spunea prostii.

„Ah, crezi ca e numai un disc si atat!”, a raspuns G.P. „Un disc ca oricare altul, nu? Esti ca matusa proastei asteia mici. Poate crezi si tu ca Rembrandt se simtea «un piculet plictisit» cand picta? Sau poate iti imaginezi ca Bach facea tot felul de strambaturi si chicotea in timp ce compunea muzica asta? Asa e?”

Piers era complet dezumflat, aproape speriat. „Ras­punde, ASA E?”, urla G.P.

Era ingrozitor. Din doua puncte de vedere. Era ingrozitor pentru ca el declansase toata povestea, el hotarase sa faca scandal. Si era ingrozitor, dar minunat in acelasi timp, pentru ca pasiunea este ceva ce nu se exteriorizeaza niciodata. Am crescut inconjurata de oameni care s-au straduit tot timpul sa-si ascunda pasiunea. El si-o exprima liber. Fara nicio retinere, tremurand de furie.

Piers a replicat: „Nu suntem atat de batrani ca tine”. Era patetic, lamentabil. Se dezvaluia asa cum era in realitate.

„Isuse!”, exclama G.P. „Studenti la arte! Care studiaza ARTA!”

Nu pot sa scriu ce a spus dupa aceea. Pana si Antoinette parea socata.

Nu ne ramanea decat sa plecam. Nici nu iesiseram bine pe scara, ca usa atelierului s-a si trantit in urma noastra. Cand am ajuns jos, i-am suierat un „dracu-sa-te-ia” lui Piers si i-am imbrancit afara pe amandoi. „Scumpo, asta te omoara”, mi-a spus Antoinette. Am inchis usa si am asteptat. Dupa cateva secunde am auzit din nou muzica. Am urcat scara si am deschis incet usa. Poate ca a auzit, nu stiu, dar n-a deschis ochii si m-am asezat pe un scaunel langa usa pana s-a terminat discul.

A intrebat: „Ce vrei, Miranda?”

„Sa-ti spun ca imi cer scuze pentru cele intamplate si sa te aud spunand ca iti ceri scuze.”

S-a dus la fereastra si a ramas acolo privind afara.

Am adaugat: „Stiu ca am fost proasta, poate ca sunt mica, dar scorpie nu sunt”.

Mi-a raspuns: „Incerci” (nu cred ca a vrut sa spuna „incerci sa fii o scorpie”).

Am continuat: „Ai fi putut sa ne spui sa plecam. Am fi inteles”.

A urmat un moment de tacere. S-a intors si s-a uitat la mine din celalalt capat al atelierului.

„Imi pare sincer rau”, am zis.

Raspunsul a fost: „Du-te acasa. Nu putem face dragoste amandoi”. Cand m-am ridicat in picioare, mi-a spus: „Ma bucur ca te-ai intors. A fost frumos din partea ta” si a adaugat: „Tu ai vrea?”

Am coborat scara si a iesit dupa mine. „Nu vreau sa ma culc cu tine. Ma refer la situatia din seara asta. Nu la noi doi. Intelegi?”

„Sigur ca inteleg”, am raspuns.

Si am continuat sa cobor scara. Eternul feminin. Voiam sa simta ca m-a jignit.

Cand am deschis usa de jos, mi-a spus: „Am incercat sa ucid bestia”. A vazut probabil ca n-am inteles, caci a adaugat: „Band”.

A zis: „Am sa-ti telefonez”.

Mi-a telefonat si m-a invitat la concert. Ne-am dus sa ascultam Sostakovici interpretat de rusi. A fost incantator. Asta e cuvantul. Desi nu si-a cerut niciun fel de scuze.

26 octombrie

N-am incredere in el. Casa asta a cumparat-o. Ca sa ma lase sa plec, ar trebui sa aiba incredere in mine. Sau va trebui sa vanda casa si sa dispara inainte ca eu sa pot (vreodata?) ajunge la politie. Nu va admite niciuna din aceste solutii.

Este prea deprimant. Trebuie neaparat sa cred ca se va tine de cuvant.

Cheltuieste o multime de bani pentru mine. Cred ca a cheltuit vreo doua sute de lire pana acum. Imi cumpara orice carte, orice disc ii cer, orice haina, imi cunoaste toate masurile. Ii desenez ce vreau si amestec culorile ca sa-i dau o idee despre nuanta pe care o doresc. Imi cumpara chiar si lenjerie. N-am putut purta „creatiile” negre si de culoarea piersicii pe care mi le cumparase inainte. I-am spus sa se duca la Marks si Spencer sa-mi cumpere ceva mai rezonabil. M-a intrebat: „Pot sa cumpar mai multe deodata?” Bineinteles ca trebuie sa fie foarte penibil pentru el sa-mi cumpere anumite lucruri (nu stiu cum se descurca la farmacie!), asa ca presupun ca prefera sa scape cumparand mai multe o data. Dar ce-or crede oare despre el? O duzina de chiloti, trei combinezoane, camasi de noapte groase, sutiene. L-am intrebat ce spun vanzatoarele cand le cere astfel de lucruri si s-a inrosit ca racul. „Isi inchipuie, probabil, ca am gusturi cam anormale”, a raspuns el. A fost prima oara cand am ras sincer cu pofta de cand sunt aici.

De cate ori imi cumpara ceva, consider ca este o dovada ca nu are de gand sa ma omoare sau sa-mi faca ceva dezagreabil.

Stiu ca n-ar trebui, dar sunt bucuroasa cand il vad sosind la ora pranzului, de pe unde a fost. Imi aduce intotdeauna pachete. Parca ar fi un Craciun permanent si nici macar nu trebuie sa-i scriu lui Mos Craciun sa-i multumesc. Uneori imi cumpara lucruri pe care nu le-am cerut. Imi aduce intotdea­una flori si asta imi face placere. Si bomboane de ciocolata, dar le mananca mai mult el. Si ma intreaba intruna ce vreau sa-mi mai cumpere.

Stiu ca e intruchiparea diavolului care imi dez­valuie lumea ce ar putea sa-mi apartina, asa ca nu ma vand lui. Cheltuieste mult pentru mine, dar pe lucruri mici si stiu ca ar vrea sa-i cer ceva important. Moare sa ma vada ca-i sunt recunoscatoare. Dar n-am sa-i fac placerea asta.

Un gand groaznic mi-a trecut astazi prin cap: s-ar putea sa fi fost banuit G.P. Caroline a dat cu sigu­ranta numele lui politiei. Bietul om! O sa raspunda ironic si o sa-si atraga numai neplaceri.

Azi am incercat sa-i fac portretul. Ciudat. E impo­sibil. Nu-i seamana catusi de putin.

Stiu ca este scund, doar cu patru-cinci centimetri mai inalt ca mine. (Visul meu au fost intotdeauna barbatii inalti. O prostie.)

Are un inceput de chelie si nas de evreu, desi nu e (nu ca m-ar deranja cu ceva). Fata e prea lata. Ridata, uzata; ridata si uzata, infundata ca o masca, astfel incat nu sunt niciodata sigura daca i-am prins sau nu expresia fetei. Uneori cred ca zaresc ce se ascunde in spatele mastii, dar n-am niciodata certitu­dinea ca nu gresesc. Fata de mine isi ia cateodata o figura deosebit de aspra. Vad cum se schimba sub ochii mei, dar nu mi se pare necinstit. Asa e el, G.P. Viata e un fel de gluma; e o prostie s-o iei in serios. Trebuie sa fim seriosi cand e vorba de arta, dar tre­buie sa stim sa luam putin in gluma orice altceva. Nu spune: „ziua in care vor fi lansate bombele cu hidrogen”, ci „ziua marii fripturi Cand va veni ziua marii fripturi”. Gandul il imbolnaveste, ii produce greata. Dar greata este modul lui de a simti ca e sanatos.

Scund si lat in umeri, cu fata lata si nas coroiat, aduce chiar putin a turc. Nu seamana deloc a englez.

Ma simt inca atasata de ceea ce se cheama tipul de frumusete engleza. Tipul baietilor frumosi din reclame. Baietii „de familie”, tipul Ladymont.

27 octombrie

Un tunel in jurul usii este singura mea sansa. Simt ca trebuie sa incerc cat mai curand. Cred ca am gasit o modalitate de a-l indeparta de acasa. Dupa-amiaza am studiat foarte atent usa. E din lemn, cu o placa de metal de partea mea. Groaznic de solida. N-am sa pot niciodata s-o sparg sau s-o deschid cu vreo parghie. In orice caz, s-a asigurat ca nu am nimic cu care s-o sparg si nici ceva care sa poata folosi drept parghie.

Am inceput sa-mi adun cateva „instrumente”. Un pahar pe care il pot sparge. Voi avea deci ceva taios. O furculita si doua lingurite. E drept ca sunt din aluminiu, dar pot fi folositoare. Ce-mi trebuie neapa­rat e ceva solid si ascutit cu care sa sfaram cimentul dintre pietre. Odata ce reusesc sa fac o gaura in zid, n-ar trebui sa mai fie o problema sa pot iesi in prima pivnita.

Toate astea imi dau senzatia ca fac ceva practic. Ca sunt o persoana eficienta. Dar n-am facut inca nimic.

Ma simt mai putin disperata. Nu stiu de ce, dar asta e.

28 octombrie

G.P. ca artist. Expresia lui Caroline, „un Paul Nash de mana a doua”, suna ingrozitor, dar exista totusi un pic de adevar. Nimic din ceea ce ar numi el „fotografie”, dar nici ceva absolut personal. Cred ca e pur si simplu faptul ca a ajuns si el la aceleasi concluzii. Si ori isi da seama de asta (stie ca peisajele lui iti amintesc de ale lui Nash), ori nu isi da seama. Oricum o iei, este o critica la adresa lui. Faptul ca nici nu o vede, nici nu o spune.

Incerc sa fiu obiectiva in ceea ce il priveste. Defec­tele sale. Ura fata de arta abstracta – chiar si pentru lucrarile lui Jackson Pollock si Nicholson. De ce? Din punct de vedere intelectual sunt poate mai mult de jumatate convinsa de ceea ce spune el, dar nu ma pot impiedica sa simt ca unele din lucrarile pe care el le considera proaste sunt frumoase. Vreau sa spun ca e prea gelos. Condamna prea usor.

Imi este indiferent ce condamna si ce nu. Incerc sa fiu cinstita in ceea ce il priveste pe el si in ce ma priveste pe mine. Uraste oamenii care nu „cauta esenta lucrurilor” – el o face. Uneori chiar prea mult. Desi are si el principii (afara doar cand e vorba de femei), ii face pe oamenii cu asa-zise principii ca, in comparatie cu el, sa para niste cutii goale de tinichea.

(Imi amintesc ce spunea odata despre un Mondrian: „Nu e vorba daca iti place, ci daca ar trebui sa-ti placa”. Vreau sa spun ca respinge arta abstracta din principiu. Nu vrea sa stie ce simte.)

Am lasat la urma ce e mai rau. Femeile.

Cred ca era a patra sau a cincea oara cand ma duceam la el.

L-am gasit cu o femeie – doamna Nielsen. Presupun (acum) ca facusera dragoste. Eram atat de naiva! Dar nu parea sa-l deranjeze venirea mea. Ar fi putut sa nu-mi deschida cand am sunat. Si ea a fost foarte draguta cu mine, jucand putin rolul de femeie care se simte la ea acasa. In jur de patruzeci de ani – ce vedea la ea? Apoi, alta data, mult dupa aceea, prin mai. Trecusem pe la el in seara precedenta, dar nu era acasa (sau poate era in pat cu cineva!), dar a doua seara l-am gasit; era singur si am stat un timp de vorba (imi vorbea despre John Minton), dupa care a pus un disc cu muzica indiana si am ascultat amandoi tacuti. Dar de data asta n-a mai inchis ochii. Se uita la mine si eram stanjenita. Cand s-a terminat raga a urmat un moment de tacere. Am intrebat: „Vrei sa intorc discul?” Mi-a raspuns ca nu. Era in umbra si nu-l vedeam prea bine.

Brusc ma intreba: „Ti-ar placea sa te culci cu mine?”

Am raspuns: „Nu, nu mi-ar placea”. Ma luase prin surprindere si aveam un aer idiot. Paream spe­riata.

Fara sa-si ia ochii de la mine, adauga: „In urma cu douazeci de ani te-as fi luat de nevasta. Ai fi fost a doua mea casatorie catastrofala”.

De fapt, n-a fost o surpriza. Plutea in aer de multe saptamani.

A venit langa mine: „Esti sigura?”

„Nu pentru asta am venit. Nicidecum”, i-am ras­puns eu.

Atata lipsa de tact nu-i statea in fire. Dar acum cred, acum stiu ca era felul lui de a-si manifesta tandretea. O facea in mod deliberat, clar si brutal. Asa cum tot in mod deliberat ma lasa sa-l bat la sah.

S-a dus sa faca o cafea turceasca si imi spuse prin usa deschisa: „Esti amagitoare”. M-am dus in usa bucatariei in timp ce el se ocupa cu atentie de cafeaua din ibric. S-a intors spre mine: „Cateodata as putea sa jur ca ai vrea s-o faci”.

„Cati ani ai?”, am intrebat.

„Ti-as putea fi tata. Asta vrei sa spui?”

„Urasc promiscuitatea”, am zis.

„Nu la asta ma refeream.”

Era cu spatele spre mine. Eram furioasa pe el. Parea atat de iresponsabil, asa ca i-am spus: „Oricum, nu ma atragi catusi de putin din punctul asta de vedere”.

Tot cu spatele spre mine m-a intrebat: „Ce intelegi prin promiscuitate?”

„Sa te culci cu un barbat numai pentru placere. Placere sexuala, nimic altceva, i-am raspuns eu. Fara dragoste.”

„Atunci sunt un perfect exemplu de promiscuitate. Eu nu ma culc cu o persoana pe care o iubesc. O faceam altadata.”

„M-ai avertizat sa ma feresc de Barber Cruikshank”, i-am reamintit eu.

„Acum iti spun sa te feresti si de mine.” Statea in bucatarie, supraveghind ibricul. „Cunosti tabloul lui Uccello de la Muzeul Ashmolean? «Vanatoarea». Nu? De cum il vezi, te frapeaza armonia constructiei. In afara de celelalte detalii tehnice. Iti dai imediat seama ca e fara gres. Profesorii cu nume central-europene isi petrec toata viata incercand sa descopere in ce consta marele secret al acestui echilibru, lucrul acela pe care il simti de la prima vedere. Acum imi dau seama ca ai si tu acest misterios echilibru. Dumnezeu stie ce este. Eu nu sunt profesor din Europa Centrala, asa ca putin imi pasa din ce consta. Dar tu il ai. Esti ca imbinarile mobilei Sheraton. Nu risti sa te desfaci in bucati.”

Spusese totul pe un ton firesc. Prea firesc.

„E o intamplare, desigur”, a continuat el. „Genele.”

Ridica ibricul de pe ochiul de aragaz, o clipa inainte de a da in foc. „Singura problema e punctul acela stacojiu din ochii tai. Ce e? O pasiune? Un stop?”

Continua sa ma priveasca. Rece.

„In orice caz n-are nicio legatura cu patul”, i-am spus eu.

„Si daca ar fi altcineva, nu eu?”

„Nici tu, nici altcineva.”

M-am asezat pe un divan si el pe scaunul lui inalt langa masa de lucru.

„Te-am socat”, a zis.

„Am fost avertizata.”

„De matusica?”

„Da.”

S-a intors si, foarte incet, cu mare grija, a turnat cafeaua in cesti.

A continuat: „Toata viata am avut nevoie de femei; in marea lor majoritate, mi-au adus numai necazuri. Cele mai multe mi le-au produs relatiile despre care se presupunea ca trebuie sa fie pure si nobile. Uite – si imi arata fotografia celor doi fii ai sai –, ei sunt fructele alese ale unei nobile relatii”.

M-am dus sa-mi iau cafeaua si m-am rezemat de masa de lucru, la oarecare distanta de el.

„Robert e numai cu patru ani mai tanar ca tine.” Si imi atrase atentia: „N-o bea inca. Lasa zatul sa se aseze”.

Nu parea in largul lui. Ca si cand se simtea obligat sa vorbeasca, sa fie in defensiva. Sa ma deziluzio­neze, dar in acelasi timp sa-mi starneasca simpatia.

„Cand doresti pe cineva, mi-a spus el, totul e simplu. Ajungi imediat la o intelegere. Ori ambii parteneri vor sa faca dragoste, ori unul dintre ei nu vrea. Dar dragostea! Femeile pe care le-am iubit mi-au spus intotdeauna ca sunt un egoist. Egoismul meu le atra­gea. Tot el le dezgusta mai tarziu. Stii ce luau intot­deauna drept egoism?” In timp ce vorbea, curata lipiciul cu care reparase un bol chinezesc alb cu albastru pe care il cumparase in Portobello Road, doi calareti fugarind fara crutare o biata ciuta. Maini sigure, cu degete scurte. „Nu le deranja faptul ca voiam sa pictez in stilul meu, ca voiam sa traiesc in stilul meu, sa vorbesc in stilul meu – asta nu conta.

Din contra, chiar le facea placere. Dar nu puteau suporta faptul ca detestam sa vad ca ele nu se com­portau in stilul lor personal!”

Imi vorbea ca si cum as fi fost si eu barbat.

„Oamenii ca idioata de matusa-ta ma considera un cinic, care distruge casatoriile altora. Un stricat. N-am sedus o femeie in viata mea. Imi place sa fac dragoste, imi plac trupurile femeilor, imi place frumu­setea care o transfigureaza pana si pe cea mai stearsa dintre ele cand se dezbraca; cand au impresia ca au facut un pas decisiv spre «pierzanie». Toate gandesc asa, prima oara. Stii ce e pe cale de disparitie la sexul femeiesc?”

Mi-a aruncat o privire piezisa, asa ca i-am facut din cap semn ca nu.

„Inocenta. Singura data cand o poti vedea este in clipa in care o femeie se dezbraca si este incapabila sa te priveasca in ochi (nici eu nu eram capabila, atunci). Acel prim moment botticellian cand se dez­braca pentru intaia data. Dar se vestejeste repede. Batrana Eva iese la suprafata. Femeia usoara. Iar Anadyomene iese din scena.”

„Cine e?”, l-am intrebat.

Mi-a explicat. Venus. Si mi-am zis ca n-ar trebui sa-l las sa vorbeasca astfel. M-am gandit ca ma invaluie tot mai strans in plasa lui. Nu, nu era numai un gand. Simteam efectiv plasa strangandu-se in jurul meu.

A reluat: „Fete ca tine am intalnit cu zecile. Pe unele le-am cunoscut bine, pe altele le-am cucerit in ciuda a tot ce aveau mai bun in ele si in ciuda a ceea ce aveam eu mai bun in mine, cu doua chiar m-am insurat. Mai sunt si altele pe care abia daca le-am cunoscut, langa care am stat la vreo expozitie, in metrou sau mai stiu eu unde”.

Dupa o vreme m-a intrebat: „L-ai citit pe Jung?”

„Nu.”

„El le-a dat o denumire femeilor ca tine. Nu ca denumirea ar ajuta la ceva. Boala ramane la fel de grava.”

„Spune-mi ce denumire.”

„Nu-i spui unei boli cum se numeste.”

Dupa care a urmat o tacere ciudata, ca si cum ajunseseram la un punct final, ca si cum s-ar fi asteptat sa reactionez altfel; sa ma infurii sau poate sa fiu socata. Mai tarziu am fost socata si furioasa (in felul meu). Dar ma bucur ca atunci n-am fugit. A fost una din acele seri cand te maturizezi. Mi-am dat brusc seama ca aveam posibilitatea de a ma comporta fie ca o fata scandalizata, o fetita care anul trecut pe vremea asta era inca o scolarita, fie ca o persoana adulta.

In cele din urma, imi spuse:

„Esti o pustoaica ciudata”.

„Demodata”, l-am corectat.

„Ai fi ingrozitor de plicticoasa daca n-ai fi asa frumoasa.”

„Multumesc.”

„Ca sa fiu sincer, nici nu ma asteptam sa vrei sa te culci cu mine.”

„Stiu.”

M-a privit lung, apoi si-a schimbat atitudinea. A scos tabla de sah si am inceput sa jucam si m-a lasat sa-l bat. Nu voia sa recunoasca, dar sunt sigura ca asta e adevarul. Nu vorbeam aproape deloc, dar paream sa comunicam prin intermediul pieselor de sah. Victo­ria mea a fost simbolica. A vrut ca eu sa simt. Nu stiu exact ce. Nu stiu daca voia sa vad „virtutea” mea triumfand asupra „viciului” sau sau altceva, mai subtil: uneori a pierde inseamna a castiga.

Data urmatoare cand m-am dus la el mi-a dat un desen facut de el. Ibricul si cele doua cesti pe masa de lucru. O mana sigura, de o simplitate absoluta, fara ostentatie sau nervozitate, fara acea falsa price­pere a istetului student la arte plastice pe care o gasesti in desenele mele, reprezentand pana si cele mai simple obiecte.

Doar cele doua cesti, micul ibric de arama si mana lui. Sau, ma rog, o mana. Asezata langa una dintre cesti, ca un mulaj de ghips. Pe dosul desenului scri­sese: Apr s si pusese data. Adaugase: pour „une” princesse lointaine. Cuvantul une era subliniat cu o linie groasa.

Voiam sa vorbesc si despre Toinette, dar sunt prea obosita. Simt nevoia sa fumez cand scriu si aerul devine irespirabil.

29 octombrie

(Dimineata.) A plecat la Lewes. Toinette.

O luna dupa faimoasa seara cu muzica. Ar fi trebuit sa-mi dau seama. De cateva zile Toinette se tot dadea pe langa mine, lingusindu-se, aruncandu-mi priviri amuzate. Credeam ca era ceva in legatura cu Piers. Dar intr-o seara am sunat la usa lui G.P. si, vazand ca ivarul nu era pus, am deschis-o si am inceput sa urc scarile, in aceeasi clipa in care Toinette iesise in usa sa se uite in vestibul Ne-am trezit deodata uitandu-ne una la alta. O clipa mai tarziu, a iesit pe palier imbracandu-se. N-a spus nimic. Mi-a facut doar semn sa urc si sa intru in atelier. Dar ce era mai rau e ca eu ma inrosisem si ea nu. Parea doar amuzata. „Nu fi socata. Se intoarce intr-o clipa. S-a dus doar sa” Dar n-am mai auzit ce spunea pentru ca am plecat.

Nu am analizat niciodata cu adevarat de ce am fost atat de furioasa, atat de socata si atat de jignita. Donald, David, toata lumea stie ca traieste la Londra exact asa cum a trait si la Stockholm – mi-a spus chiar ea, mi-au spus-o si ei. Iar G.P. imi spusese ce gen de om e el.

Nu era vorba doar de gelozie. Ci de faptul ca un barbat ca G.P. putuse deveni atat de intim cu cineva ca ea – o persoana atat de profunda cu o persoana atat de superficiala, atat de artificiala, atat de usura­tica. Dar de ce ar fi fost el obligat sa se gandeasca la ce voi simti eu? Nu avea absolut niciun motiv.

Este cu douazeci si unu de ani mai mare decat mine. Cu noua ani mai tanar ca T.

In zilele care au urmat nu de G.P. eram dezgustata, ci de mine insami. De mintea mea ingusta. M-am fortat s-o intalnesc pe Toinette, s-o ascult vorbind. Nu si-a dat aere. Cred ca aici era mana lui G.P. Ii interzisese s-o faca.

Se dusese la el a doua zi. I-a spus ca venise sa-si ceara scuze si (sunt propriile ei cuvinte) „S-a intamplat pur si simplu”.

Eram atat de geloasa! Ma faceau sa ma simt mult mai matura decat ei. Erau ca niste copii rai. Fericiti ca au un secret. Si ma faceau sa ma simt frigida. Nu puteam suporta ideea de a-l revedea pe G.P. In cele din urma, cam peste o saptamana, mi-a telefonat intr-o seara la Caroline. Nu parea deloc jenat. I-am spus ca eram ocupata si nu ne puteam vedea. Nu, nu puteam trece pe la el in seara aceea. Daca ar fi insistat, as fi refuzat. Dar parea gata sa inchida telefonul si i-am spus ca ma voi duce a doua zi. Tineam atat de mult sa-si dea seama ca eram jignita. Nu poti sa te arati jignita prin telefon.

Caroline mi-a spus: „Gasesc ca te vezi prea des cu el”.

Am linistit-o: „E incurcat cu fata aia din Suedia”.

Am mers pana acolo, incat am discutat cu ea despre ei. Am fost foarte corecta. L-am aparat. Dar, odata ajunsa in camera mea, l-am acuzat ore intregi.

Primul lucru pe care mi l-a spus a doua zi a fost (fara sa pretinda ca e inocent): „S-a purtat ca o scorpie cu tine?”

„Nu, deloc”, i-am raspuns. Si am continuat ca si cum nu-mi pasa de nimic: „De ce ar fi facut-o?”

A zambit. Parea sa-mi spuna: „Stiu ce simti”. Imi venea sa-l plesnesc. Nu reuseam sa ma prefac ca nu-mi pasa. Ceea ce era si mai rau.

„Barbatii sunt dezgustatori.”

Am replicat: „Lucrul cel mai dezgustator este ca reusesc s-o spuna cu zambetul pe buze”.

„Adevarat”, a zis. Si a urmat o tacere. Regretam ca venisem. As fi dorit sa-l scot complet din viata mea.

M-am uitat spre usa dormitorului. Era intredeschisa. Vedeam picioarele patului.

I-am spus: „N-am reusit inca sa-mi asez viata in compartimente. Asta-i tot”.

„Asculta, Miranda, sunt douazeci de ani lungi care se interpun intre tine si mine. Cunosc viata mai bine decat tine, am trait mai mult, am tradat mai mult si am fost martor la mai multe tradari. Cei de varsta ta au capul plin de idealuri. Pentru ca uneori pot deosebi ceea ce este neinsemnat de ceea ce este important in arta nu trebuie sa fiu neaparat si virtuos, asa cum iti inchipui tu. Dar eu nu vreau sa fiu virtuos. Pentru tine, farmecul meu (daca exista) nu exista decat in sinceritate. Si in experienta. Nu in bunatate. Nu sunt un om bun. Poate ca din punct de vedere moral sunt mai tanar chiar decat tine. Poti intelege asta?”

Spunea exact ce simteam eu. Eu eram cea crispata in timp ce el era relaxat si ar fi trebuit sa fie invers. Greseala era in intregime a mea. Dar continua sa ma obsedeze gandul ca fusese cu mine la concert si dupa aceea se intorsese aici la ea. Imi aminteam de zilele cand sunasem la usa si nu-mi raspunsese nimeni. Acum imi dau seama ca nu era decat o gelozie sexuala, dar in clipele acelea mi se parea o tradare morala. (Nici acum nu stiu sigur – totul e invalmasit in capul meu. Nu sunt in stare sa judec.)

I-am spus: „As vrea sa ascult Ravi Shankar”. Nu-i puteam spune: „Te iert”.

Asa ca am ascultat discul, apoi am jucat sah si m-a batut el. Nicio aluzie la Toinette, afara doar la urma de tot, pe scari, cand mi-a spus: „E de domeniul trecutului”.

Am tacut.

„A facut-o numai ca sa se distreze”, a adaugat.

Dar, dupa aceea, nimic n-a mai fost la fel intre noi. Parca facuseram un soi de intelegere. L-am mai vazut de cateva ori, dar niciodata singura, i-am scris doua scrisori cand am fost in Spania si mi-a raspuns cu o carte postala. L-am mai vazut o data la inceputul acestei luni. Dar despre asta am sa scriu alta data. Si am sa scriu si despre discutia ciudata pe care am avut-o cu femeia aceea, doamna Nielsen.

Toinette mi-a povestit ceva. Mi-a spus: „A vorbit despre baietii lui si mi-a fost mila de el. Cum il rugau sa nu vina la scolile lor selecte, ci sa se intalneasca in oras. Ca le e rusine cu tatal lor. Si ca Robert (care e la Malborough) il trateaza acum de sus”.

Mie nu mi-a vorbit niciodata despre ei. Poate ca in sinea lui considera ca si eu apartin lumii lor.

O fata mic-burgheza, cu aere de internat.

(Seara.) Azi am incercat din nou sa-i fac portretul lui G.P. din memorie. Inutil.

Dupa cina C. a ramas jos. Citeste De veghe in lanul de secara. De cateva ori l-am surprins uitandu-se cate pagini mai are pana la sfarsit.

Nu citeste decat ca sa-mi arate cata silinta isi da.

In seara asta (baie), trecand prin dreptul usii din fata i-am spus: „Iti multumesc pentru seara asta placuta. La revedere”. Si m-am prefacut ca vreau sa deschid usa. Era incuiata, bineinteles. „Pare sa fie intepenita”, am zis. Dar nici macar n-a zambit. A ramas pe loc uitandu-se la mine. I-am spus: „A fost o gluma”. „Stiu”, a raspuns. Foarte ciudat, dar imi da senzatia ca eu sunt ridicola. Si asta numai pentru ca nu zambeste.

Bineinteles ca G.P. incerca tot timpul sa ma faca sa ma culc cu el. Nu stiu de ce, dar acum vad lucrurile mult mai clar decat le vedeam atunci. Facea in asa fel, incat sa ma scandalizeze, sa ma tenteze, sa rada de mine, dar n-o facea niciodata cu rautate. Pe ocolite. Nu a existat nici cea mai mica constrangere. Nu m-a atins niciodata. Vreau sa spun ca ma respecta intr-un fel bizar. Cred ca nici el nu stia ce se intampla exact. Voia sa ma socheze ca sa ma apropie de el sau ca sa ma indeparteze de el! Nici el nu stia. Lasa totul la voia intamplarii.

Astazi, alte fotografii. Nu multe. I-am spus ca ma dor prea rau ochii. Si nu-mi place sa-l aud intruna comandandu-mi ce gesturi sa fac. E atat de servil: „N-ai vrea sa faci asta, ai putea avea amabilitatea sa” Nu, nu foloseste „a avea amabilitatea”, dar e o minune ca n-o spune.

„Ar trebui sa te inscrii la concursuri de frumusete”, mi-a spus in timp ce incarca filmul.

„Multumesc.” (Felul in care ne vorbim unul altuia e adevarata nebunie. Nu-mi dau seama decat atunci cand astern frazele pe hartie. Vorbeste ca si cand as fi libera sa plec in orice clipa si eu raspund la fel.)

„Pariez ca ai arata fantastic intr-un cum-ii-zice?”, mi-a declarat el.

Aveam probabil o mutra uluita si mi-a explicat: „Un costum din alea frantuzesti”.

„Un bikini?”, am intrebat. Cum nu-i permit ase­menea discutii, l-am privit cu raceala. „La asta te referi?”

Mi-a raspuns inrosindu-se tot: „Doar ca sa te fotografiezi”.

Si lucrul cel mai curios este ca sunt absolut sigura ca nu avea nicio intentie. Nu intentionase sa fie dezagreabil, nu facea aluzie la nimic, era pur si simplu stangaci, ca de obicei. Nu voia sa spuna nimic altceva decat spusese de fapt: ca as arata bine daca m-as fotografia in bikini.

La inceput ma gandeam: „Trebuie sa existe un dedesubt. Ceva inabusit foarte adanc in el, dar ceva trebuie sa fie”.

Acum nu mai cred. Nu cred ca isi inabusa nimic, pentru ca nu exista nimic de inabusit.

30 octombrie

Incantatoare plimbare nocturna. Intinderi nesfarsite de cer senin, fara luna, o spuzeala de stele sclipitoare, diamante alb-laptoase si un vant minunat. Dinspre vest. L-am obligat sa facem impreuna turul gradinii de vreo zece-cincisprezece ori. Auzeam cren­gile frematand si tipatul unei bufnite in padure. Si cerul era ceva absolut extraordinar, numai libertate, vant, si aer, si spatiu, si stele.

Vantul era plin de miresme aduse din celalalt capat al lumii. Plin de sperante. Marea. Sunt sigura ca am simtit mirosul marii. L-am intrebat (mai tarziu, bineinteles, caci ma legase la gura cand am iesit din casa): „Suntem aproape de mare?” „La saisprezece kilometri.” Am adaugat: „Langa Lewes”. La care a replicat: „Nu pot sa-ti spun”. Ca si cand altcineva ii interzisese cu desavarsire sa vorbeasca. (Deseori am aceasta senzatie cand sunt cu el – o „natura buna” si servila dominata de o „natura rea” si meschina.)

Ce contrast cand din gradina am intrat inapoi in pivnita! Am discutat din nou despre familia lui. Beam cidru. Beau (putin) pentru a vedea daca nu pot sa-l imbat, sa-i distrag atentia. Dar pana acum n-a baut niciun strop. Mi-a spus ca nu e abstinent. Tine de spiritul lui de temnicer. Nu se lasa corupt.

M. Mai spune-mi ceva despre familia ta.

C. N-am ce sa-ti spun. Nimic ce te-ar putea interesa.

M. Asta nu e un raspuns.

C. Si totusi asa e, cum iti spun.

M. Asa cum ti-am spus, l-am corectat eu.

C. Mi s-a spus intotdeauna ca sunt bun la engleza. Dar asta era inainte de a te cunoaste pe tine.

M. N-are importanta.

C. Presupun ca la liceu ai fost premianta.

M. Da.

C. Eu eram bun la matematica si la biologie.

M. (numarand ochiuriun puloverlana fina frantu­zeasca) bine! Saptesprezece, optsprezece, noua­sprezece

C. Am obtinut si un premiu pentru preocupari extrascolare.

M. Splendid. Vorbeste-mi despre tatal tau.

C. Ti-am spus. Era reprezentant. Papetarie si gablonzuri.

M. Comis-voiajor.

C. Acum se numesc reprezentanti.

M. A murit intr-un accident de masina inainte de razboi. Mama ta a plecat cu alt barbat.

C. Era soi rau. Ca mine. (I-am aruncat o privire glaciala. Slava Domnului ca nu facea prea des uz de umor.)

M. Si atunci matusa ta s-a ocupat de tine.

C. Da.

M. Ca Pip si doamna Joe[6].

C. Cine?

M. Lasa! Trecem peste asta.

C. A fost foarte buna. M-a scapat de orfelinat.

M. Si verisoara Mabel? Nu mi-ai spus niciodata nimic despre ea.

C. E mai mare ca mine. Are treizeci de ani. Are si un frate mai mare. Dar dupa razboi el a plecat in Australia la unchiul Steve. Acum e un australian adevarat. E acolo de ani de zile. Nu l-am vazut niciodata.

M. Si alte rude nu mai ai?

C. Sunt niste rude ale unchiului Dick. Dar matusa Annie nu s-a inteles niciodata prea bine cu ei.

M. Nu mi-ai spus cum e Mabel.

C. E infirma. Paraplegie spastica. E foarte isteata. Dar isi baga nasul peste tot. Vrea sa stie tot ce faci.

M. Nu poate merge?

C. Numai prin casa. Afara trebuie s-o scoatem cu scaunul rulant.

M. Poate ca am si vazut-o, nu stiu.

C. N-ai pierdut nimic.

M. Nu ti-e mila de ea?

C. Of! Din cauza matusii Annie trebuia sa-mi fie tot timpul mila de ea.

M. Spune mai departe.

C. Face ca totul in jurul ei sa fie deformat. Nu stiu cum sa-ti explic. Ca si cand nimeni n-ar avea dreptul sa fie normal. Nu zic ca s-ar vaicari intruna, dar iti arunca priviri din cand in cand si trebuie sa fii foarte atent. Sa zicem ca – de exemplu – intr-o seara m-ar lua gura pe dinainte si as spune ca dimineata era gata sa pierd autobuzul si a trebuit sa alerg de mi-a iesit sufletul. Pot sa bag mana in foc ca matusa Annie mi-ar raspunde ceva de genul: „Considera-te fericit ca poti sa alergi.” Mabel n-ar fi raspuns nimic. S-ar fi multumit sa ma priveasca.

M. Ce rautate!

C. Trebuia sa fiu grijuliu inainte de a spune ceva.

M. Atent.

C. Da, atent, vreau sa spun.

M. De ce n-ai plecat? Sa stai undeva cu chirie.

C. M-am gandit deseori.

M. Pentru ca erau doua femei singure. Te purtai ca un domn.

C. Ca un bleg, mai degraba. (Patetice eforturile sale de a fi cinic.)

M. Si acum sunt in Australia, otravind viata celor­lalti membri ai familiei.

C. Probabil.

M. Primesti scrisori de la ele?

C. Da. De la Mabel nu.

M. Imi citesti si mie una dintre ele intr-o zi?

C. De ce?

M. M-ar interesa.

C. (profunda lupta interioara) Am primit una chiar azi-dimineata. O am la mine. (A facut tot felul de fite, dar pana la urma a scos scrisoarea din buzu­nar.) Sunt scrisori tampite.

M. Nu conteaza. Citeste-o tare. Toata.

S-a asezat langa usa si eu am tot tricotat si am tot tricotat. Nu-mi amintesc scrisoarea cuvant cu cuvant, dar suna cam asa: „Draga Fred (asa imi spune ea, nu-i place Ferdinand – dar se inrosise iar). Foarte bucuroasa sa primesc randurile tale si, cum ti-am mai spus si in ultima mea scrisoare, sunt banii tai, Domnul a fost foarte bun cu tine si nu se cuvine sa iei in desert bunatatea lui si sper ca nu ai trecut la fapte. Unchiul Steve spune ca o proprietate da mai multa bataie de cap decat merita. Observ ca nu mi-ai raspuns la intrebarea despre femeia care face curat. Stim cum sunt barbatii si nu uita ce se spune despre curatenie, ca vine imediat dupa frica de Dumnezeu. Eu n-am niciun drept si tu ai fost foarte generos. Fred, unchiul Steve si baietii si Gertie nu inteleg de ce nu ai venit si tu aici cu noi, Gertie, chiar azi-dimi­neata spunea ca ar fi trebuit sa fii si tu aici, ca locul tau e alaturi de noi, dar sa nu crezi ca sunt nerecu­noscatoare. Sper ca Domnul ma va ierta, dar asta a fost o experienta extraordinara si n-ai recunoaste-o pe Mabel, e bronzata de soarele de aici, totul e foarte bine, dar nu-mi place praful. Toate se murdaresc si ei traiesc altfel decat la noi acasa, vorbesc englezeste mai mult ca americanii (chiar si unchiul Steve), nu ca noi. Nu mi-ar parea rau sa ma intorc acasa in strada Blackstone, sunt ingrijorata cand ma gandesc la umezeala si la murdarie. Sper ca ai facut ce ti-am spus si ai aerisit toate camerele si lenjeria cum ti-am spus si ca ai gasit o femeie buna pentru curatenie cum ti-am spus si ca ai facut acelasi lucru pentru tine, sper.

Fred, mi-e teama sa nu-ti pierzi capu’ cu toti banii astia, exista peste tot o multime de lume sireata si necinstita (se refera la femei, imi explica el) si te-am crescut cum am putut mai bine si daca faci ceva rau e ca si cum l-as face eu. N-am sa-i arat asta lui Mabel, ea spune ca tie nu-ti plac sfaturile. Stiu ca esti major (vrea sa spuna ca am implinit douazeci si unu de ani, imi explica el din nou), dar ma framant pentru tine din cauza tuturor celor intamplate (ca sunt orfan, adica).

Ne-a placut la Melbourne, e un oras mare. Sapta­mana viitoare ne ducem la Brisbane sa stam din nou cu Bob si nevasta lui. Ea ne-a scris o scrisoare foarte draguta. Vin sa ne astepte la gara. Unchiul Steve, Gert si copiii iti trimit dragostea lor. La fel si Mabel, ca si matusa ta vesnic iubitoare”.

In continuare imi spune sa nu-mi fac probleme pentru bani, ca mai are destui. Dupa care spera ca am gasit o femeie muncitoare, pentru ca zice ca in ziua de azi cele tinere nu stiu sa faca curat cum trebuie.

(A urmat o lunga tacere.)

M. Gasesti ca e o scrisoare frumoasa?

C. Asa scrie intotdeauna.

M. Mie imi face greata.

C. E o femeie fara niciun fel de educatie.

M. Nu e vorba de limba, ci de mintea ei rautacioasa si meschina.

C. S-a ocupat de mine.

M. Nu contest. S-a ocupat de tine si continua sa se ocupe de tine. Si a reusit sa faca din tine un perfect neajutorat.

C. Multumesc.

M. Dar asta-i adevarul!

C. Oh, ai dreptate. Ca de obicei.

M. Nu mai spune asta! (Am lasat andrelele si am inchis ochii.)

C. Nu m-a bruftuluit nici pe jumatate cat ma bruftuluiesti tu.

M. Nu te bruftuluiesc. Incerc sa te invat unele lucruri.

C. Ma inveti s-o dispretuiesc si sa gandesc ca tine si curand ai sa pleci si n-am sa mai am pe nimeni.

M. Acum iti plangi de mila!

C. Asta e ce nu poti tu intelege. Tu si ceilalti ca tine, e suficient sa pasiti intr-o camera, ca si intrati imediat in vorba cu oricine, intelegeti totul, dar cand

M. Taci din gura! Esti destul de urat si asa. Nu e nevoie sa incepi sa te si smiorcai.

Mi-am strans lucrul si l-am pus la loc. Cand m-am intors spre el, ramasese locului cu gura usor deschisa, incercand sa-mi spuna ceva. Si atunci mi-am dat seama ca l-am jignit. Stiu ca o merita din plin, dar asta este, reusisem sa-l jignesc. Avea o mutra! Si mi-am adus aminte ca ma lasase sa ma plimb in gradina M-am simtit atat de meschina!

M-am apropiat de el si l-am rugat sa ma scuze si i-am intins mana, dar a refuzat s-o accepte. E ciudat, dar in clipa aceea avea un soi de demnitate, se simtea cu adevarat jignit (poate ca asta era explicatia) si o arata. Asa ca l-am luat de brat si l-am silit sa se aseze din nou. „Sa-ti spun un basm.”

„A fost odata (am inceput, in timp ce el statea amarat, amarat, cu ochii in podea) un monstru foarte urat, care a rapit o printesa si a inchis-o intr-un turn al castelului sau. In fiecare seara o obliga sa stea cu el si sa-i spuna: «Esti frumos, stapane». Si in fiecare seara fata ii spunea: «Esti foarte urat, monstrule». Si atunci monstrul isi lua o mutra foarte jignita si trista si statea cu ochii in podea. Intr-o seara, printesa i-a spus: «Daca ai sa faci asta si asta, ai sa devii frumos». Dar monstrul a raspuns: «Nu pot, nu pot». Printesa l-a indemnat: «Incearca, hai incearca!» Dar monstrul a repetat: «Nu pot, nu pot»”. In fiecare seara era acelasi lucru. O ruga sa-l minta, dar ea nu voia. Cu timpul, printesa s-a gandit ca poate lui ii placea sa fie monstru si sa fie foarte urat. Intr-o zi insa, l-a vazut ca incepe sa planga cand, pentru a cincizecea oara, i-a spus ca e urat, si atunci fata i-a spus: «Poti sa devii frumos daca imi vei indeplini o singura dorinta. Esti gata s-o faci?» «Da», a raspuns monstrul in cele din urma: era gata sa incerce. Si printesa i-a spus: «Atunci da-mi drumul de aici». Si i-a dat drumul. Si deodata a incetat sa mai fie urat. Era de fapt un print pe care o vrajitoare il transfor­mase in monstru. Si au trait fericiti pana la adanci batraneti.”

Chiar in timp ce vorbeam imi dadeam seama ca este o prostie. N-a scos o vorba. Continua sa stea cu ochii in podea.

Am zis: „Acum e randul tau sa-mi spui o poveste”.

Mi-a spus doar atat: „Te iubesc”.

Da, a dat atunci dovada de mai multa demnitate decat mine si m-am simtit meschina si m-am dis­pretuit. Tot timpul nu faceam decat sa-mi bat joc de el, sa-l chinuiesc, sa-l urasc si sa i-o arat. Era ciudat, stateam tacuti unul in fata celuilalt si am avut sen­zatia, pe care o mai avusesem o data sau de doua ori inainte, ca ma simteam neasteptat de aproape de el – nu era dragoste sau atractie, sau simpatie de niciun fel, ci certitudinea ca destinele noastre erau legate. Ca si cum am fi fost doi naufragiati pe o insula – pe o pluta – care nu doresc in niciun fel sa fie impreuna, dar care sunt totusi obligati sa fie impreuna.

Si tristetea vietii lui o resimt puternic. Ca si cea a nefericitei matusi, a verisoarei lui si a celorlalte rude din Australia.

Toata povara acestei vieti plate, fara orizont. Ca acele desene ale lui Henry Moore reprezentand oamenii din metrou in timpul „Blitz”-ului. Oameni carora nu li se va permite niciodata sa vada, sa simta, sa danseze, sa deseneze, sa planga ascultand muzica, sa devina constienti de ce e in lume, sa simta vantul de vest. Carora nu li se va permite niciodata sa existe in adevaratul sens al cuvantului.

Nu a rostit decat acele doua vorbe, dar le spusese cu atata sinceritate: „Te iubesc!”

Cuvinte lipsite de orice speranta. Le spusese asa cum ar fi spus „Am cancer”.

Era basmul lui.

31 octombrie

Nimic. Aseara am facut cu el o experienta de psihanaliza.

Statea teapan langa mine.

Ne uitam la gravurile lui Goya. Poate ca era tocmai din cauza gravurilor, nu stiu, dar il simteam crispat alaturi de mine si imi facea impresia ca nici nu se uita la ele, ci se gandeste doar la faptul ca suntem atat de aproape unul de altul.

Inhibitia asta a lui! Situatia e complet absurda. Ii vorbeam ca si cand ar fi fost un om cu un com­portament normal. Ca si cand n-ar fi fost maniacul care ma tine prizoniera aici, ci un tanar dragut, incercand sa-i faca curte unei fete simpatice.

Asta pentru ca, nemaivazand pe nimeni de atata vreme, devenise pentru mine singura persoana de referinta. Uitasem sa mai fac comparatii.

Alta intalnire cu G.P. Era imediat dupa dusul rece, glacial, pe care il primisem (ma refer la comenta­riile facute despre lucrarile mele). Intr-o seara nu-mi gaseam locul. Am plecat la el pe la ora zece. Era in halat.

„Tocmai ma culcam”, mi-a spus.

„Voiam sa ascult muzica, dar, lasa, plec.” (Dar n-am facut-o.)

A zis: „E tarziu”.

I-am spus ca ma simt deprimata. Ca avusesem o zi groaznica si la cina Caroline fusese mai stupida ca niciodata.

M-a lasat sa urc si m-a asezat pe divan, a pus muzica, a stins lampa si camera a fost inundata de lumina lunii. Razele imi cadeau pe picioare si pe trup. Lumina argintie a lunii alunecand alene. Plutind ca o corabie. G.P. statea in umbra, pe fotoliu, intr-un colt indepartat al camerei.

Totul s-a intamplat din cauza muzicii.

Variatiunile Goldberg

Spre sfarsit, una dintre ele, foarte lenta, foarte simpla, foarte trista, a fost atat de frumoasa, incat nici cuvintele, nici desenul, nici chiar altceva nu o pot descrie, ci numai muzica. Frumoasa in lumina lunii. Muzica lunii, atat de argintie, atat de inde­partata, atat de nobila.

Noi doi singuri in camera. Nici trecut, nici viitor. Doar intensitatea si profunzimea momentului. Sen­zatia ca totul avea in mod implacabil un sfarsit: muzica, noi doi, luna, absolut totul. Daca reusesti sa patrunzi in miezul lucrurilor, nu gasesti altceva decat tristete, numai tristete, mereu si pretutindeni, dar o tristete frumoasa, argintie, precum chipul lui Hristos.

Acceptarea tristetii. Convingerea ca trisezi daca incerci sa pretinzi ca totul e vesel. Trisezi fata de toti cei care sunt tristi in acel moment, fata de toti cei de-a pururi tristi, fata de o astfel de muzica, fata de un astfel de adevar.

Dupa toata agitatia, angoasa, falsitatea si mercanti­lismul Londrei, dupa toata lupta pentru a face cariera, de a avea parte de lovituri, de arta, de studii, dupa goana disperata de a trai cat mai multe experiente, ce pace neasteptata in aceasta incapere inundata de o asemenea muzica!

Aceeasi senzatie pe care o avusesem in Spania cand dormeam in aer liber si cand, inainte de a inchide ochii, uitandu-ne spre cer, printre crengile de smochini, privirile ni se pierdeau de-a lungul culoarelor stra­juite de stele, peste marile oceane de stele. Con­stiinta ca esti parte din univers.

Am plans in tacere.

In cele din urma m-a intrebat: „Pot sa ma duc sa ma culc?” cu blandete, amuzandu-se putin pe socoteala mea, incercand sa ma aduca din nou cu picioarele pe pamant. Si am plecat. Nu cred ca ne-am mai spus altceva. Nu-mi amintesc. Avea zambetul lui usor ironic pentru ca vedea ca sunt emotionata. Are atata tact!

In noaptea aceea as fi acceptat sa ma culc cu el. Daca mi-ar fi cerut-o. Daca ar fi venit sa ma sarute.

Nu pentru el, ci pentru faptul ca eram vie, ca traiam.

1 noiembrie

Incepe o noua luna, poate imi va aduce noroc. Ideea tunelului ma preocupa tot mai mult, dar pana acum nu am putut gasi ceva cu care sa sfaram cimentul. Si ieri, pe cand imi faceam obisnuita gimnastica de prizoniera in pivnita din fata, deodata, am zarit un cui. Un cui mare, ruginit, aruncat chiar langa perete, in coltul cel mai indepartat. Am lasat sa-mi cada batista pe jos, ca sa-l vad mai de aproape, dar n-am putut sa-l iau caci nu ma slabea din ochi. Si e destul de dificil cand ai mainile legate. Dar astazi, cand am ajuns in dreptul cuiului (el se asaza intotdeauna pe una din treptele mai de sus, de la intrare) i-am spus (deliberat) „du-te si adu-mi o tigara. Sunt pe scaun, langa usa”. Bineinteles ca n-a vrut si m-a intrebat: „La ce iti mai umbla mintea?”

„Dar stau aici. Nu ma misc din loc!”

„De ce nu ti le iei singura?”

„Pentru ca uneori imi place sa-mi amintesc de zilele cand barbatii se purtau frumos cu mine. Asta-i tot.”

Nu credeam ca are sa mearga, dar a mers. Probabil ca si-a spus ca nu puteam face nimic, n-aveam ce lua (pentru ca incuie totul intr-un sertar ori de cate ori ma lasa sa ma plimb aici.) Asa ca a intrat in camera. O clipa doar, dar m-am aplecat ca fulgerul si am ascuns cuiul in buzunarul fustei – o alesesem special – si cand s-a napustit afara din camera, m-a gasit exact acolo unde ma lasase. Asa ca am reusit doua lovituri cu o singura piatra: am cuiul si l-am determinat sa creada ca poate avea incredere in mine.

Nu-i mare lucru, dar mie mi se pare o victorie extraordinara.

Am inceput sa-mi pun planul in aplicare. Zile intregi il tot pisam pe Caliban ca nu inteleg de ce M si T si toti ceilalti sa fie lasati fara vreo veste despre mine, sa nu stie ca sunt inca in viata si ca sunt sana­toasa. Seara, dupa cina, i-am explicat ca poate cum­para hartie de scris de la Woolworth, ca poate sa-si puna manusi si asa mai departe. A incercat sa se eschiveze, ca de obicei, dar nu m-am lasat. Ii contra­caram toate argumentele si in cele din urma am avut impresia ca incepe sa cedeze, ca se gandeste poate c-o face pentru mine.

I-am spus ca putea expedia scrisoarea din Londra, ca sa induca politia in eroare si ca, de altfel, mai erau o multime de lucruri de care aveam nevoie, pe care le putea cumpara numai la Londra. Trebuia neaparat sa-l indepartez cel putin trei sau patru ore, din cauza alarmei impotriva hotilor. Dupa aceea voi incerca sa sap tunelul. Mi-am spus ca daca zidurile camerei mele (si ale pivnitei) sunt din bolovani – nu taiate direct in piatra – atunci in spatele bolovanilor trebuie sa fie pamant. Toata problema este, deci, sa indepartez stratul de bolovani, dupa care nu voi mai avea de sapat decat stratul de pamant moale (imi inchipui).

Poate ca nu e decat o nebunie. Dar ard de nerabdare sa incerc.

Femeia Nielsen.

Am mai intalnit-o de doua ori la G.P, cand mai erau si alte persoane de fata – una dintre ele era sotul ei, un danez, care se ocupa de ceva foarte vag in domeniul importului, dar care vorbea o engleza atat de perfecta, incat parea incorecta. Prea afectata.

Intr-o zi am intalnit-o cand iesea de la coafor. Eu venisem s-o programez pe Caroline. M-a intampinat cu mutra aceea fals incantata pe care femeile de varsta ei o abordeaza fata de fetele de varsta mea. Ceea ce Minny numeste „bun-venit-in-tribul-reprezentantelor-speciei-feminine”. Prin care vor sa spuna ca intentio­neaza sa te trateze ca pe o persoana matura, desi e clar ca nu te considera astfel si oricum sunt geloase pe tine.

Voia sa mergem sa bem o cafea. Am fost o proasta. Ar fi trebuit sa inventez o scuza si sa refuz. Am avut o discutie insipida despre mine, despre fiica ei si despre arta. Cunostea o multime de oameni si incerca sa ma epateze mentionand tot felul de nume celebre. Dar eu, cand e vorba de arta, nu respect decat ceea ce simt oamenii in fata artei, nu pentru ceea ce stiu despre ea sau pe cine cunosc.

Stiu ca nu poate fi lesbiana, dar are mania lor de a se agata de cuvinte. Exista lucruri in ochii lor pe care nu indraznesc sa le marturiseasca, dar ar vrea sa le rogi tu sa ti le dezvaluie.

Parea sa-mi spuna: „N-ai cum sa intelegi ce a existat intre mine si G.P. Vreau sa vad daca ai curajul sa ma intrebi”.

A tinut-o intruna cu povestile ei despre Charlotte Street la sfarsitul anilor ‘30, Dylan Thomas, G.P.

„Ii place foarte mult de tine”, mi-a spus.

I-am raspuns ca stiam.

Dar am fost socata. Atat pentru ca era la curent (oare ii spusese el?), cat si pentru faptul ca voia sa discute despre asta. Era limpede ca voia sa discute.

A continuat: „N-a rezistat niciodata in fata fetelor frumoase”.

Tinea cu orice pret sa discutam problema.

Dupa care mi-a povestit despre fiica ei.

„Are saisprezece ani. Nu reusesc sa construiesc o punte intre noi. Uneori, cand ii vorbesc, imi da impresia ca sunt un animal de la gradina zoologica. O vad cum sta in fata custii si ma priveste.”

Mi-am dat seama ca n-o spunea pentru prima oara sau poate ca o citise undeva. Lucrurile astea se simt.

Femeile ca ea sunt toate la fel. Nu adolescentii sau fiicele lor sunt altfel. Noi nu ne-am schimbat. Doar ca suntem tineri si atat. Altcineva s-a schimbat: persoanele intre doua varste, care se cred in mod stupid obligate sa ramana neaparat tinere. Aceasta incercare disperata si prosteasca de a ramane cu noi. Dar nu reusesc. Noi nu le vrem printre noi. Nu vrem sa le vedem folosind stilul nostru de imbracaminte, genul nostru de exprimare si nu vrem sa se inte­reseze de aceleasi lucruri ca si noi. Ne imita atat de prost, incat nu le mai putem respecta.

Dar aceasta intalnire cu ea m-a facut sa inteleg ca G.P. ma iubea (ca ma dorea), ca exista legaturi puter­nice intre noi – el ma iubeste in felul lui, eu, in felul meu, am o profunda afectiune pentru el (chiar dra­goste, dar nu sexuala). Senzatia ca tatonam, incercand sa gasim un compromis, ca ne aflam intr-un soi de ceata tesuta din dorinte neimplinite si din tristete. Ceva ce ceilalti (ca doamna N.) nu vor putea intelege niciodata.

Doua persoane in mijlocul desertului, straduindu-se sa se gaseasca una pe cealalta si sa gaseasca in acelasi timp o oaza unde sa poata trai impreuna.

Incepeam tot mai des sa ma gandesc: „Ce cruda este soarta care a pus acesti douazeci de ani intre noi. De ce nu s-a putut ca el sa fie de varsta mea sau eu de varsta lui?” Si problema varstei a incetat sa mai fie un factor de importanta majora, care sa repre­zinte un obstacol in calea dragostei, devenind un soi de zid nemilos pe care soarta l-a construit intre noi. Nu mai spun: „Exista acest zid intre noi”, ci spun: „Acest zid ne desparte”.

2 noiembrie

Dupa cina a venit cu hartia de scris si mi-a dictat o scrisoare absurda pe care a trebuit s-o scriu.

Dupa aceea a inceput scandalul, pregatisem o mica notita scrisa cat am putut de marunt, pe care am strecurat-o in plic fara s-o vada. Era foarte mica si n-ar fi fost descoperita nici chiar in cele mai bune romane politiste.

Dar el a gasit-o.

L-a dat peste cap. L-a facut sa vada lucrurile in lumina rece a realitatii. Dar mi-am dat seama ca era sincer socat de faptul ca imi este frica de el. Deci e incapabil sa se vada omorandu-ma sau violandu-ma. Ma rog, si asta e ceva.

L-am lasat sa-si faca criza de imbufnare, dar pana la urma am facut tot ce am putut sa fiu draguta cu el (pentru ca stiam ca trebuie neaparat sa-l conving sa trimita scrisoarea). Dar a fost treaba, nu gluma. Nu-l vazusem niciodata atat de furios.

Nu voia sa terminam toata povestea si sa ma lase sa plec acasa?

Nu.

Atunci ce voia? Voia sa ma culc cu el?

Mi-a aruncat o privire! Ca si cum as fi fost ceva absolut dezgustator.

Deodata, mi-a venit o idee. Am mimat o sarada. Sclava lui orientala. Ii place cand o fac pe tampita. Lucrurile cele mai stupide pe care le fac lui i se par spirituale. A luat chiar obiceiul sa intre si el in jocul meu, sa ma imite cu stangacia unei girafe si Dumnezeu stie ca nu sunt nici eu vreun talent.

Am reusit, totusi, sa-l conving sa ma lase sa scriu alta scrisoare. A cautat din nou un plic.

Dupa acea l-am convins sa se duca la Londra, asa cum fusese planul initial, si i-am dat o lista lunga de cumparaturi, tot soiul de lucruri ridicole (cele mai multe nu-mi trebuiau, dar voiam sa-l tin cat mai mult timp ocupat). L-am asigurat ca e imposibil sa gasesti expeditorul unei scrisori trimise din Londra, asa ca in cele din urma a acceptat. Ii place sa ma vada ca ma rog de el, bruta!

I-am adresat o rugaminte – nu, nu-l rog, ii ordon. I-am ordonat sa incerce sa-mi cumpere un tablou de George Paston si i-am dat o lista a galeriilor unde ar putea gasi o lucrare de G.P. Am incercat chiar sa-l conving sa se duca la el la atelier.

Dar cum a auzit ca e in Hampstead a mirosit ca ceva nu e in regula. M-a intrebat daca il cunosc pe acest George Paston. I-am spus: „Nu. Adica, il stiu din auzite”. Dar tonul n-a fost prea convingator. Mi-a fost teama ca n-o sa cumpere niciun tablou de-al lui G.P, chiar daca il gasea intr-o galerie, asa ca i-am spus ca e un prieten pe care-l vedeam destul de rar, ca e batran, dar ca e un pictor foarte bun, ca are mare nevoie de bani si ca mi-ar face mare placere sa am cateva tablouri de-ale lui. „Am putea sa le atarnam pe pereti. Daca le cumperi direct de la atelier, n-ar mai trebui sa mai platesti si comisionul galeriei, dar imi dau seama ca ti-e teama sa te duci, asa ca nu mai discutam.” Bineinteles ca in cursa asta n-a picat.

Voia sa stie daca G.P. era unul dintre tipii aia care arunca bidoanele cu vopsea pe pereti. I-am arun­cat o privire glaciala.

C. Am glumit.

M. Atunci abtine-te.

Dupa un timp, mi-a spus: „Va dori sa stie de unde vin si chestii de-astea”.

L-am invatat ce ar putea raspunde si mi-a spus ca o sa se mai gandeasca. Ceea ce in limba calibaneza inseamna „nu”. Ar fi fost prea mult din partea lui si s-ar putea sa nu gaseasca nimic in galerii.

Si nici nu-mi fac probleme pentru ca eu maine, pe vremea asta, n-am sa mai fiu aici. Voi evada.

Va pleca dupa micul dejun. Imi va lasa de mancare pentru pranz. Asa ca voi avea patru sau cinci ore la dispozitie (daca nu triseaza si nu se duce sa cumpere ce i-am cerut; dar ar fi prima oara cand ar face asa ceva).

In seara aceea mi-a fost mila de Caliban. Va suferi dupa plecarea mea. Nu va mai avea nimic. Va ramane singur cu toate nevrozele sale: nevroza sexuala si nevroza de clasa, cu inutilitatea lui si golul din el. Dar asta a cautat, asta a gasit. N-am de ce sa-l plang cu adevarat, dar nici absolut indiferenta nu pot ramane.

4 noiembrie

Ieri n-am putut sa scriu. Eram prea scarbita si satula de toate.

Am fost atat de proasta! L-am indepartat de casa toata ziua de ieri si am avut ore intregi la dispozitie ca sa pot evada. Dar nu ma gandisem niciodata cu adevarat la toate problemele care aveau sa se iveasca. Ma si vedeam sapand cantitati mari de argila moale. Cuiul nu mi-a fost de mare folos, caci n-am reusit sa sfaram mortarul cu el. Credeam ca are sa fie mai usor, dar cimentul era extraordinar de tare. Mi-au trebuit cateva ore ca sa scot o singura piatra. In spatele ei nu era pamant, ci alta piatra si mai mare, din calcar, si nici macar nu am reusit sa-i gasesc marginile. Am mai scos o piatra de alaturi, dar n-am realizat nimic. Si in spatele ei se afla tot un bolovan imens. Eram in pragul disperarii, dandu-mi seama ca solutia cu tunelul nu este posibila. Furioasa, am inceput sa dau cu pumnii in usa, am incercat sa fortez broasca cu cuiul, dar n-am reusit decat sa ma tai la mana. Atata tot. Nu m-am ales decat cu o rana la mana si cu unghiile rupte.

Fara unelte, n-am destula forta. Si nici chiar cu unelte.

In cele din urma am pus pietrele la loc, am sfaramat cimentul cat am putut si l-am amestecat cu pudra de talc ca sa camuflez gaura. Si – ceea ce dovedeste starea disperata in care ma aflu aici – am realizat dintr-odata ca va trebui sa sap zile in sir si ca marea mea greseala consta in faptul ca ma asteptam sa pot face totul intr-o singura zi.

Asa ca mi-am petrecut restul timpului incercand sa ascund ce facusem.

Dar nu a fost posibil. Sfaramaturi de ciment se desprindeau si cadeau pe jos si, cum incepusem sa lucrez intr-un loc foarte vizibil, era imposibil sa nu observe.

Asa ca am renuntat. Mi-am spus ca e ridicol, stupid si inutil. Ca un desen prost: irecuperabil.

Tarziu, cand s-a intors, a vazut imediat. Intot­deauna, de cum intra in camera, scormoneste cu ochii prin toate colturile. Si a vrut sa-si dea seama pana unde mersesem. Stateam pe pat si ma uitam la el. In cele din urma am aruncat cu cuiul in el.

A cimentat pietrele la loc. Mi-a spus ca in spatele lor e un zid gros din piatra de calcar.

Toata seara am refuzat sa-i vorbesc si nici macar n-am vrut sa ma uit la lucrurile pe care le cumpa­rase, desi imi dadusem imediat seama ca printre ele se afla si un tablou.

Am luat un somnifer si m-am culcat imediat dupa cina.

Si azi-dimineata cand m-am sculat (foarte devreme), inainte sa coboare, am hotarat sa pretind ca nu se intamplase nimic extraordinar. Sa ma comport normal.

Dar sa nu ma dau batuta.

Am despachetat tot ce cumparase. Mai intai si mai intai tabloul lui G.P. E un portret de fata (sau femeie tanara), un nud, diferit de tot ceea ce vazusem pictat de el pana acum si m-am gandit ca e, probabil, un desen facut cu multa vreme in urma. Dar e al lui. Ii regasesti simplitatea liniilor, ura pentru zorzoane si pentru tot soiul de manierisme. Fata e putin intoarsa cu spatele, incercand sa atarne sau sa ia o rochie dintr-un cuier. Frumoasa? Greu de spus. Cat pri­veste corpul, e putin greoi, gen Maillol. De atunci a facut zeci de alte lucrari mult mai bune.

Dar e autentic.

L-am sarutat cand l-am despachetat. Si am privit liniile desenului nu ca linii, ci ca pe niste lucruri pe care le atinsese el. Toata dimineata. Chiar in clipa asta.

Nu e dragoste. E un contact uman.

Caliban a fost surprins sa ma gaseasca atat de vesela, cu adevarat vesela, cand a intrat in camera. I-am multumit pentru tot ce cumparase. I-am spus: „Nu esti prizonier adevarat daca nu incerci sa evadezi si acum nu mai discutam despre asta – de acord?”

Mi-a spus ca telefonase la toate galeriile pe care i le trecusem pe lista. Fusese singura lucrare pe care o gasise.

„Iti multumesc foarte mult.” Si am intrebat: „Pot sa-l tin aici, jos, la mine? Si ti-l dau cand plec.” (N-am sa i-l dau si – oricum – a declarat ca prefera un desen de-al meu.)

L-am intrebat daca a expediat scrisoarea. A zis ca da, dar am vazut ca s-a inrosit. I-am spus ca il cred si ca ar fi fost mult prea urat din partea lui sa n-o expedieze, asa ca eram convinsa ca o trimisese.

Sunt aproape sigura ca i-a fost frica sa expedieze scrisoarea, cum i-a fost frica sa expedieze cecul. I se potriveste perfect. Dar orice i-as spune, n-as reusi sa-l conving s-o trimita, asa ca am hotarat sa presupun ca a expediat-o.

E miezul noptii. A trebuit sa ma intrerup pentru ca a coborat.

Am ascultat discurile noi pe care le cumparase ieri. Muzica pentru coarde, percutie si celesta de Bartók. Minunat.

Ascultand muzica, mi-am amintit de Collioure vara trecuta. De zilele cand ne-am dus toti patru cu studentii francezi sa ne plimbam pe sub stejarii-de-piatra pana la turn. Trunchiul stejarilor-de-piatra. O culoare necu­noscuta inca: un brun cald, uluitor, ruginiu, ca o fla­cara, sangerand in locurile unde scoarta fusese taiata. Si taraitul greierilor. Si marea de un albastru-violet, zarita printre copaci, si caldura soarelui, si mirosul a tot ceea ce se descompunea din cauza ei. Piers si eu, si toti ceilalti, in afara de Minny, ne cam ameti­seram. Adormisem la umbra copacilor si, cand m-am trezit, am zarit printre frunze cerul albastru-cobalt si m-am gandit cat de imposibil era sa pictezi anumite lucruri, cum era oare posibil sa gasesti o nuanta de albastru care sa redea intensitatea vie si luminoasa a cerului? Am simtit deodata ca nu mai vreau sa pictez, ca a picta inseamna a-ti da aere, ca singurul lucru care conteaza cu adevarat este sa traiesti, sa traiesti permanent noi experiente iarasi si iarasi, mereu.

Splendoarea luminii curate a soarelui cazand pe trunchiurile rosu-sangerii.

Imi amintesc de discutia pe care am avut-o la intoarcere cu un baiat dragut si timid, Jean-Louis. Engleza lui era la fel de proasta ca si franceza mea, dar cu toate acestea ne-am inteles. Era groaznic de timid. Ii era teama de Piers. Gelos pe el. Gelos sa-l vada pe specimenul ala idiot de Piers luandu-ma de dupa gat. Si cand am descoperit mai tarziu ca avea sa se faca preot!

Dupa aceea, Piers s-a purtat ca un magar. A facut dovada brutalitatii stupide si stangace a englezilor speriati sa priveasca adevarul in fata, a cruzimii masculilor britanici care se tem sa nu para lipsiti de caracter. E adevarat ca bietul Jean-Louis ma simpa­tiza, ca se simtea fizic atras de mine, dar ce nu vedea Piers era faptul ca in afara de toate astea mai exista si altceva. Ca la Jean-Louis nu era vorba numai de timiditate, ci de hotararea ferma de a incerca sa fie preot si sa traiasca totusi in lume; un „simplu” efort colosal pe care-l facea pentru a fi impacat cu el insusi. Era ca si cum ai hotari sa-ti distrugi absolut toate panzele pe care le-ai pictat vreodata si sa fii gata s-o iei de la capat. Numai ca el era obligat s-o faca in fiecare zi. De fiecare data cand intalnea o fata care-i placea. Si tot ce prostul de Piers a gasit sa spuna a fost: „Fac pariu ca are visuri obscene cu tine”.

E atat de dezgustatoare, de aroganta, lipsa de sensibilitate a acestor baieti iesiti din scolile selecte. Piers o tinea intruna cat de mult uraste el Stowe – scoala lui – ca si cand asta ar rezolva totul, ca si cand daca urasti ceva inseamna ca acest ceva nu a avut niciun efect asupra ta. Il simt imediat cand nu intelege ceva. Devine cinic, spune lucruri care socheaza.

Cand, mult mai tarziu, i-am povestit toate astea lui G.P., comentariul lui a fost: „Sarmanul pusti francez se ruga probabil in genunchi in fiecare zi, implorand cerul sa-l ajute sa te uite”.

Imi amintesc si de momentele cand ma uitam la Piers aruncand pietre in mare – oare unde era? – undeva langa Valencia. Era frumos ca un zeu tanar, bronzat tot, cu parul negru si numai in slip. Minny mi-a spus (statea lungita langa mine, oh, revad totul atat de clar): „Ce minunat ar fi daca Piers ar fi mut!”

Dupa care m-a intrebat: „Ai putea sa te culci cu el?”

Intai am zis „nu”. Si pe urma: „nu stiu”.

Piers a venit langa noi tocmai atunci si a vrut neaparat sa stie de ce zambea Minny.

„Nanda tocmai mi-a impartasit un secret”, i-a spus. „Despre tine.”

Piers a facut nu mai stiu ce gluma proasta si a plecat cu Peter, sa aduca gustarea de pranz din masina.

Atunci am intrebat-o: „Ce secret ti-am impartasit?”.

„Ca trupul trece intotdeauna inaintea spiritului.”

Iar eu: „Isteata Carmen Grey are raspuns la tot ce vrei”.

„Eram sigura ca-mi trantesti chestia asta”, a zis.

Tragea linii pe nisip, iar eu, lungita pe burta, o priveam. A continuat: „Vreau sa spun ca este atat de frumos, incat te poate face sa uiti cat e de prost. Poate crezi ca daca te mariti cu el, il vei putea educa. Nu-i asa? Desi stii bine ca este imposibil. Sau te vei culca cu el doar ca sa te distrezi si intr-o buna zi te vei trezi indragostita de trupul lui, vei crede ca nu poti trai fara el si, uite asa, te vei alege si cu prostia din capul lui, pentru tot restul vietii”. Si m-a intrebat: „Perspectiva nu te sperie?”

„Nu mai mult decat alte lucruri.”

„Vorbesc serios. Daca te mariti cu el, nu mai vorbesc cu tine in viata mea.”

Era serioasa. Avea in ochii ei cenusii privirea aceea timida si salbatica pe care o infige uneori in tine ca pe o lance. M-am ridicat si am sarutat-o, si am plecat in intampinarea baietilor. Ea a ramas pe loc, cu ochii atintiti in nisip.

Suntem amandoua teribil de lucide. N-avem ce face. Ea imi spune intotdeauna: „Daca asta e con­vingerea mea, am sa actionez in concordanta cu ea. Va trebui sa fie un barbat pe care sa-l simti ca-ti este cel putin egal, care sa poata fi la fel de lucid ca si tine. Iar atractia fizica nu trebuie sa ocupe decat un loc secundar”. Poate din cauza asta in sinea mea m-am gandit intotdeauna: „Minny are sa ramana fata batrana. E prea sofisticata ca sa accepte idei pre­concepute”.

Dar acum ma gandesc la G.P. si il compar cu Piers. In fata lui G.P, Piers nu reprezinta nimic. E doar un trup frumos, de un bronz auriu, care arunca fara niciun rost pietre in mare.

5 noiembrie

In seara asta i-am facut o scena cum nu s-a mai vazut.

Sus, la el, m-am apucat sa arunc cu lucrurile in toate partile. Am inceput cu pernele si am continuat cu farfuriile. Aveam de mult o dorinta nebuna s-o fac.

Dar am fost cu adevarat rea, dezlantuita ca o furie. A indurat totul. E atat de slab! Ar fi trebuit sa ma plesneasca.

A reusit sa ma apuce de maini, ca sa ma impiedice sa-i mai sparg inca una din farfuriile lui nenorocite. Ne atingem atat de rar! Mi-a displacut profund. E ca si cum ai atinge apa de la gheata.

I-am tinut o predica. I-am spus tot ce gandesc despre el si tot ce ar trebui sa faca in viata. Dar nu asculta. Ii place sa ma auda vorbind despre el. Ce spun nu conteaza.

Am sa ma opresc din scris. Citesc Elinor si Marianne de Jane Austen si sunt curioasa sa stiu ce i s-a intamplat lui Marianne. Marianne sunt eu; Elinor sunt tot eu, asa cum ar trebui sa fiu.

Ce se intampla cu mine daca C. are un accident de masina, o criza cardiaca, orice? Mor.

Nu pot sa ies de aici. Tot ce s-a intamplat alalta­ieri n-a fost altceva decat o dovada cum nu se poate mai clara.

6 noiembrie

E dupa-amiaza. N-am mancat la pranz.

Alta tentativa de fuga. La un moment dat am crezut ca am reusit, dar n-a mers. E un demon.

Am incercat figura cu apendicita. De cateva sapta­mani ma gandesc cum sa fac. Am considerat-o intot­deauna ca pe un fel de ultima resursa. Ceva ce nu trebuie ratat din lipsa de pregatire. N-am mentionat nimic, pentru cazul in care ar fi descoperit jurnalul.

M-am frecat cu talc pe fata. Apoi, cand a ciocanit dimineata la usa, am inghitit o cantitate mai mare de sare (pe care o adunasem din timp), am baut un pahar cu apa si mi-am bagat degetul pe gat. Totul a fost perfect calculat: cand a intrat in camera m-a vazut vomand. I-am jucat o scena senzationala. Zacand in pat cu parul in dezordine, ma tineam cu mainile de stomac. Eram in pijama si in halat, gemand incet, ca si cum aveam nevoie de mare curaj ca sa rezist. In timpul asta el statea tintuit locului si intreba intruna: „Ce-i cu tine? Ce-i cu tine?” Si a urmat un soi de conversatie sacadata, disperata, Caliban incercand sa ma convinga ca nu e nevoie sa ma duca la spital, eu insistand ca trebuie sa fiu dusa imediat. Si, deodata, a parut ca cedeaza. A bolborosit ceva, precum ca asta ar fi „sfarsitul”, si s-a repezit afara din camera.

Am auzit usa metalica inchizandu-se (continuam sa privesc fix peretele din fata mea), dar cheia nu s-a invartit in broasca. Usa de afara s-a trantit. Apoi tacere. Ciudat. Atat de brusc, o liniste atat de profunda. Reusisem. Mi-am tras repede sosetele si pantofii si am dat fuga la usa metalica. Era usor intredeschisa: deci descuiata. Am crezut ca e doar o capcana, asa ca am continuat sa joc teatru, am deschis usa si l-am strigat cu o voce slaba, dupa care am pornit clatinandu-ma prin prima pivnita si am urcat treptele. Am vazut lumina de afara. Nu incuiase, deci, nici usa de la intrare. Mi-a strafulgerat prin minte ideea ca era exact genul lui de a actiona: nu se dusese la doctor, dar fugise de acasa, complet naucit. Dar atunci ar fi luat furgoneta si as fi auzit motorul. Or, eu nu auzisem nimic. Am asteptat cateva minute bune – ar fi trebuit sa-mi dau seama –, dar n-am mai avut rabdare. Am deschis usa si m-am repezit afara. Era acolo. L-am vazut imediat in lumina puternica a zilei. Ma astepta.

Nu puteam sa ma mai prefac bolnava. Imi pusesem pantofii. Avea ceva in mana (un ciocan?), ochii stranii larg deschisi; eram sigura ca avea sa ma atace. O clipa am stat asa amandoi, intr-un soi de echilibru, niciunul dintre noi nestiind ce sa faca. M-am intors si am fugit inapoi. Nu stiu de ce. Am facut-o instinctiv. A fugit dupa mine, dar s-a oprit cand m-a vazut in camera (asa cum intuisem – pentru el, singurul loc sigur era aici, jos). L-am auzit intrand si incuind usile.

Stiu ca intoarcerea in pivnita era singurul lucru pe care-l puteam face. Mi-a salvat viata. Daca as fi tipat sau daca as fi incercat sa fug, m-ar fi lovit pana m-ar fi omorat. Are momente cand ai impresia ca e posedat, ca nu mai stie ce face.

A fost mai smecher ca mine.

(Miezul noptii.) Mi-a adus cina fara sa scoata o vorba. Mi-am petrecut dupa-amiaza facand benzi dese­nate in care el era personajul principal: Ingrozitoarea Poveste a Baiatului Inofensiv. Absurd. Dar trebuia neaparat sa indepartez de mine realitatea brutala si toata oroarea ei. Incepe prin a fi un mic functionar cumsecade si sfarseste prin a deveni un monstru stupid dintr-un film de groaza.

Cand era pe punctul de a iesi din camera, i-am aratat desenele. N-a ras, s-a uitat foarte atent la ele.

„Era si firesc”, a zis. Voia sa spuna ca din partea mea era firesc sa-mi bat joc de el.

Pentru el nu sunt decat un specimen dintr-un rand de fluturi. Cand incerc sa zburatacesc afara din rand, incepe sa ma urasca. Se presupune ca trebuie sa fiu moarta, infipta in insectar, vesnic aceeasi, vesnic frumoasa. Stie ca parte din frumusetea mea se dato­reaza faptului ca sunt vie, dar el moarta ma vrea. Vrea sa fiu o moarta vie. Azi am simtit-o foarte clar. Am simtit ca prin faptul ca sunt vie si schimbatoare, ca am o inteligenta a mea, ca am diverse stari de spirit am inceput sa-i devin insuportabila.

E solid; imuabil; cu o vointa de fier. Intr-o zi mi-a aratat ceea ce numeste el „sticla-de-omorat”. Sunt prizoniera in aceasta sticla. Ma zbat, lovindu-mi aripile de peretii ei. Dar pot vedea prin ea si continuu sa cred ca pot sa evadez. Inca mai sper. Dar totul nu e decat o iluzie.