Creeaza.com - informatii profesionale despre


Simplitatea lucrurilor complicate - Referate profesionale unice




Acasa » didactica » carti
Lucian boia - eugen brote

Lucian boia - eugen brote




LUCIAN BOIA

EUGEN BROTE

Teza de doctorat sustinuta la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti, in ziua de 25 noiembrie 1972.

CUPRINS:

Introducere

I. Primii ani (1850 -1870

II. Inceputul activitatii (1871-1884)

III. Tribuna (1884-1893)




IV. La Bucuresti (1893 -1898)

V. Gaiceana (1898-1908)

VI. Ultimii ani (1908-1912)

Incheiere

Introducere.

Despre omul politic roman transilvanean Eugen Brote s-a scris foarte putin.

Cu ocazia mortii sale, la sfarsitul anului 1912, Nicolae Iorga i-a cuprins viata si caracterul in cateva fraze: „Se anunta moartea, in saracie si uitare, la Brasov, a lui Eugeniu Brote, autorul vestitei lucrari asupra chestiei romanesti, aparuta a doua zi dupa procesul Memorandului. Om foarte cult, cu un insemnat talent la scris, minte capabila de a stoarce faptelor concluzii noua, Brote si-a omorat rostul politic trecand in Romania dupa o condamnare pe care era dator s-o ispaseasca…”. Subliniindu-i greselile din ultimii ani, istoricul conchide: „Totusi, ne pare rau de omul istet si mandru care ar fi putut sa aiba alta soarta daca politicianismul Romaniei libere nu l-ar fi sedus, retinut si distrus”.1

Cel mai interesant articol referitor la E. Brote apare tot cu ocazia mortii sale, in revista „Luceafarul”, sub semnatura T. Codru, pseudonimul remarcabilului publicist Octavian Taslauanu.2 Portretul celui disparut este aici desenat de o mana sigura, in clar-obscur; printr-o antiteza – uneori fortata, dar partial justa – intre trasaturile bune si rele ale lui E. Brote, autorul incearca sa explice destinul sau ciudat, care se implineste parca potrivit unei fatalitati. Iata prima parte a antitezei: „A fost un om. Nu un om dintre cei de toate zilele, ci dintre cei putini si rari, cari inteleg viata, cari nu se lasa condusi de ea, ci o conduc. A fost un om nascut pentru a carmui pe semenii sai, fiind inzestrat cu o inteligenta clara si rece, cu o inima stapanita de ratiune, cu o minte bogata in cunostinte si cu o putere de munca uimitoare. Toate insusiri de sef, la cari mai putem adauga: infatisarea lui fizica simpatica, cuceritoare chiar, puterea de convingere aproape irezistibila, oratoria distinsa si calda, stilul sobru si de o logica de fier si mai presus de toate vointa lui care nu cunostea piedici, care stia sa se impuna”. Dar, si acum urmeaza partea a doua a antitezei: „In fiinta lui lipsea statornicia credintii, sinceritatea convingerii, axa morala… Actiunea lui avea totdeauna parti tainuite, faptele lui erau determinate de ganduri nemarturisite si de cele mai multe ori vorbele nu acopereau faptele. Era un om al carui drum sufletesc nu-l cunostea nimeni, fiindca avea multe carari laturalnice. Si un astfel de om, oricat ar fi el de inteligent, de harnic si de practic, e condamnat de firea lui proprie sa se prabuseasca”.

A urmat apoi uitarea. Timp de decenii, nimeni nu s-a mai interesat de el. Trecusera aproape 30 de ani de la moartea sa, cand Vasile Netea l-a „redescoperit”, prezentandu-i succint viata intr-un articol de gazeta, aparut apoi, alaturi de altele, in volum3. Si V. Netea a observat destinul ciudat al eroului sau: „Eugen Brote, in care ne grabim a identifica pe una din energiile cele mai complexe ale Transilvaniei de la sfarsitul secolului trecut, a avut un destin straniu, ingrat, sorbind cu egala intensitate atat din paharul maretiei, cat si din cupa decadentei”.

Aici se opreste bibliografia lucrarilor, referitoare exclusiv la E. Brote. Desigur, numele sau apare, cel putin in treacat, in mai toate lucrarile privind istoria moderna a Transilvaniei, in monografiile dedicate unor personalitati de seama, alaturi de care s-a aflat in lupta lui politica. De asemenea, autorul prezentei lucrari a publicat unele date noi privind viata si activitatea sa.4

Credem ca subiectul este suficient de interesant pentru a merita o cercetare mai adanca si o tratare detaliata. Desigur, E. Brote nu a ramas ca o personalitate de prim rang in istoria moderna a Romaniei. Dar rolul sau in viata noastra politica, economica, sociala, culturala, insemnatele sale realizari ca si regretabilele greseli si esecuri – sunt realitati care justifica studierea unei vieti atat de bogata in evenimente. Biografiile nu au capatat locul ce li se cuvine in istoriografia noastra; o epoca nu poate fi insa bine cunoscuta fara a cunoaste oamenii care au ilustrat-o.

Data fiind bibliografia atat de restransa, in reconstituirea vietii lui E. Brote am pornit aproape exclusiv de la izvoare, cercetand arhivele si presa vremii. Din manuscrise inedite, scrisori si articole de gazeta s-a conturat destinul unui om, s-a inchegat atmosfera unei epoci. O epoca insemnata pentru istoria noastra, marcata in primul rand de lupta pentru unificarea statului national roman. In cercetarea acestei probleme, speram ca paginile ce urmeaza vor reusi sa aduca o anumita contributie.

I. Primii ani (1850 -1870)

Eugen Brote s-a nascut la 29 noiembrie/11 decembrie 1850, in Rasinari5.

Un alt membru al familiei, Petru Brote, unchiul sau, caracteriza astfel localitatea un numar de ani mai tarziu: „Rasinariul este o comuna curat romaneasca, ea numara dupa conscrierea din anul 1370, impreuna cu apartinenta Raul-Sadului, 5.569 locuitori… Ocupatiunea resinarenilor este economia vitelor si a campului, negotul cu piei, seu, lana, taiatul lemnelor de foc si de lucru”6.

Printre satele transilvanene, Rasinarii ocupa un loc aparte si de invidiat. Prima mentiune sigura despre localitate o gasim in anul 1488. Locuitorii, initial tarani liberi, cad treptat sub dependenta Sibiului, spre sfarsitul secolului al XVII-lea ajungand intr-o situatie similara cu a iobagilor; in 1786, printr-o diploma imperiala, sunt insa eliberati, scutiti de orice obligatie fata de oras, Rasinarii devenind „sat liber regesc”7. De acum incepe o evolutie rapida, comuna numarand in 1839, 3.835 locuitori, iar in 1870, 55698.

Este uimitor cate remarcabile personalitati, din toate domeniile: politic, economic, cultural, sunt originare de aici sau si-au desfasurat aici activitatea. Din lungul sir fac parte: Visarion Roman, Sava Popovici Barcianu si Daniil Popovici Barcianu, Aurel si Eugen Brote, medicul Ilarie Mitrea, Octavian Goga. Andrei Saguna venea des in Rasinari, unde este si inmormantat.

Aceasta pozitie speciala poate primi mai multe explicatii. In primul rand, comuna avea o populatie numeroasa (in intregime romaneasca); este situata in regiunea Sibiului, un puternic focar de viata nationala. Mai mult chiar, vreme indelungata accesul romanilor in Sibiu fiind stanjenit de barierele feudale, la Rasinari – aflat la numai 10 km departare de oras – s-a concentrat o parte a activitatii care; altfel, in chip firesc, si-ar fi avut locul in capitala comitatului.

Pamantul nu este prea bun si exista putin loc pentru agricultura. Urmarea nu a fost insa saracia, caci rasinarenii s-au specializat in cresterea vitelor si mai cu seama in comert. Pentru aceasta din urma activitate, asezarea satului, in apropierea granitei, era ideala. Rasinarenii cumparau oi de dincolo de munti (cate 80-150.000 anual), le treceau pe la Turnu Rosu si le taiau indata, pentru seu. Productia de seu o vindeau fabricii de stearina din Sibiu, uneori ajungand insa cu produsele lor pana la Cluj, Pesta si Viena.

Localitatea a devenit astfel mai prospera decat majoritatea celorlalte sate romanesti. Negotul a dezvoltat spiritul de initiativa al localnicilor si i-a purtat pe rasinareni departe de satul lor. Multi oameni de aici au temperament migrator. Cazul lui Ilarie-Mitrea, care si-a petrecut viata in Mexic si Indonezia, este semnificativ. Necesitatea psihica a unei permanente deplasari explica poate si unele evenimente din viata lui Eugen Brote.

Tatal sau este Ioan Brote (1819-1871), personalitate marcanta, la vremea sa, pe plan local9. Fiu de preot, avea o anumita cultura, fiind invatator in Rasinari (in 1837-1838) si apoi chiar director al scolii de aici (intre 1850-1856)10. Principala sa ocupatie a fost comertul (lana, vite), cu care a reusit sa realizeze o avere considerabila, investita in pamant si case. Nu trebuie trecut cu vederea nici rolul sau in timpul revolutiei de la 1848; a participat la adunarea de la Blaj din 3/15 mai, apoi a fost prefectul legiunii romane din tinutul Sibiului. Il cunostea personal pe Andrei Saguna, care il vizita, sfatuindu-se cu el, cand venea la Rasinari.

Desi bolnav de inima – din aceasta pricina avea sa moara de timpuriu – duce o viata activa, a carei nota majora este tendinta de dominatie, atat in viata publica, prin cresterea averii si obtinerea unor functii, cat si in viata de familie. Este de fapt un reprezentant tipic al burgheziei transilvanene in ascensiune. Potrivit unor amintiri de familie, cu toate sfaturile medici lor, el „nu-si pierde capul, isi face mocaneste socoteala pana la ultima letcaie. Isi instaleaza droaia de copii in casa stramoseasca din Rasinari, fara sa se sinchiseasca de gusturile nevesti-si, si se apuca de crescatoria de oi, cu toptanul. Calare la stane, in drosca la Sibiu dupa afaceri, in fruntea treburilor rasinarenilor, el face popasuri vijelioase in casa lui…”11.

Ioan Brote s-a casatorit cu Ana (1824-1892), nascuta Popovici Barcianu, dintr-o familie rasinareana renumita pentru preocuparile sale intelectuale. Ea ar fi adus cu sine „o fragilitate fizica si un suflu de idealism, anacronice in casa batraneasca a familiei Brote, unde masivitatea si autoritatea despota faceau blazon”12. Eugen ii va mosteni probabil pe ambii parinti: se va dovedi un om practic, activ, strans legat ele pamant si bun organizator ele oameni, clar si un idealist, care nu a stiut sau nu a vrut sa traga niciodata foloase materiale. Daca Ioan Brote a murit bogat, fiul sau va sfarsi in saracie.

Ioan si Ana Brote au avut o puzderie de copii, botezati, majoritatea, dupa obiceiul ardelenesc al vremii, cu nume romane: Ioan (nascut in 1840), Aurel (1842), Ana (1844), Sabina (1846), Emil (1848), Eugen (1850), Iustina (1852), Valeriu (1854), Constantia (1856), Victor (1858), Iulian (1860), Daniil (1862), Elena Aurelia (1864) si, ultimul, Liviu13.

Copiii au fost deprinsi de mici cu greutatile si invatati sa se descurce in viata. Trimisi la scolile din Sibiu, „sambata ei se intorc la Rasinari pentru o scurta vacanta. Fiecare primeste duminica seara, cand sunt incarcati in trasura, cate o misiune gospodareasca pe care sambata ce vine va trebui sa o duca la indeplinire. Nu erau prea usoare pentru copiii Brote asemenea insarcinari; tatal lor avea nesfarsite relatii de afaceri si un sir de case la Sibiu care se cereau administrate. Se intampla ca unul mai uita sau tratase cu neglijenta ordinele tatalui, si atunci era expediat pe loc si pe jos la Sibiu – indiferent de ora – de unde nu se putea intoarce decat cu treaba facuta”14.

Primele clase, Eugen Brote le face la scoala primara din Rasinari, institutie cu traditie15. Fusese infiintata la 1786 (dar, fara o organizare precisa si local propriu functionase si mai inainte). In anul 1337, s-a construit un local nou, cu etaj, care, restaurat in 1864 si 1904, se pastreaza si astazi. Dimensiunile sunt impresionante pentru o scoala primara sateasca, cu atat mai mare trebuie sa fi fost impresia in 1837. O noua dovada a bogatiei rasinarenilor, dar si a interesului lor pentru cultura. Cand a invatat in ea E. Brote, cuprindea 6 sali de clasa, o cancelarie pentru director, o sala pentru biblioteca, precum si mai multe incaperi folosite de primarie si parohie.

Eugen Brote este inscris in clasa intai, in anul scolar 1856/185716. Tatal sau tocmai parasise directia scolii si in locul lui fusese numit Sava Popovici Barcianu (fratele Anei Brote, deci unchiul lui E. Brote), preot, scriitor si savant, mai cu seama filolog. El ramane in fruntea scolii pana in anul 1859.

In prima clasa, E. Brote invata religia si istoria biblica, citirea cu caractere slave si latine, aritmetica. La toate este calificat „eminent”. In anul urmator, 1857-1858, il intalnim in clasa a III-a17, ceea ce inseamna ca absolvise doua clase intr-un an. Acum invata catehismul, datorintele supusilor, gramatica romana, citirea romana si germana, gramatica germana, aritmetica, scrierea romana si germana. La 7 ani, era cel mai tanar din clasa, colegii sai avand toti intre 9 si 13 ani. Calificativele sunt „eminent” si „bun”.

Dupa 1858 nu il mai gasim in registrele scolii; neavand la dispozitie nici alte date pentru urmatorii doi ani, putem trage concluzia ca s-a pregatit in particular pentru clasa a IV-a, luand poate lectii si in vederea inscrierii la un liceu german.

In anul 1860/1861, este elev in clasa I-a a Gimnaziului evanghelic (german) din Sibiu18. O institutie similara romaneasca nu exista la Sibiu si nu va exista (pentru baieti) pana in 1918. Invatand intr-o limba straina, are totusi avantajul de a deprinde de mic limba germana, pe care ajunge sa o cunoasca perfect, ceea ce ii va fi de mare folos mai tarziu. Studiaza aici pana in 1864, cand termina clasa a IV-a. Rezultatele obtinute sunt, in general, foarte bune. Programul de invatamant era serios alcatuit; in clasa a III-a, de pilda, se invata limba latina, limba greaca, limba materna, matematica, stiintele naturii, istoria si geografia.

Terminand cele patru clase gimnaziale, E. Brote isi continua studiile la liceul german de stat din Sibiu. Este actualul liceu „Gheorghe Lazar”, institutie cu traditie indelungata19. Infiintata in anul 1692, scoala a trecut prin mai multe faze, corespunzatoare limbii de predare: perioada latina (1692-1848), germana (1849-1868), maghiara (1868-1919) si romana. Desi, in vremea de care ne ocupam, se preda in limba germana, majoritatea elevilor erau romani, fapt explicabil prin lipsa unui liceu romanesc in regiune si prin ponderea populatiei romanesti in imprejurimile Sibiului. In anii 1848-1868 au frecventat scoala 5.571 elevi, dintre care 3.038 romani, 1421 germani, 992 maghiari.

E. Brote se afla in clasa a V-a in anul scolar 1864/186520. Invata romana, germana, matematica, stiintele, limbile latina si greaca, religia, geografia si istoria. Calificativele sunt: bine, foarte bine si satisfacator. In anii urmatori continua studiile la acelasi liceu, absolvind ultima clasa, a VIII-a, in 1868. Este si ultimul an cand predarea se face in limba germana. Intervenind compromisul dualist (1867), limba de predare devine maghiara, deoarece scoala apartinea statului. Pana la sfarsit, E. Brote este notat, in general, cu calificativul „bine”, fara a fi insa vreodata primul din clasa.

Anii cand studiaza la Sibiu coincid cu o perioada dintre cele mai interesante in viata politica a romanilor transilvaneni. In 1860, Imperiul Habsburgic, zdruncinat de nemultumirile interne si infrangerile suferite pe front, in anul anterior, incepe sa se „liberalizeze”. Desigur, evolutia este limitata, totusi, comparativ cu regimul neoabsolutist ce a urmat inabusirii revolutiilor de la 1848, progresul este simtitor. Se reactiveaza viata politica a provinciilor istorice, printre care se afla si Transilvania.

In fata marilor transformari ce erau asteptate, romanii transilvaneni se organizeaza si se pregatesc sa intre in lupta. La 1/13 ianuarie 1861 se intruneste o conferinta nationala la Sibiu, alcatuita din 150 de delegati, sositi din toate tinuturile locuite de romani. Cele doua petitii adresate monarhului cer egalitatea romanilor – in domeniul folosirii limbii si pe plan bisericesc – cu celelalte nationalitati din Transilvania21.

La 23 octombrie/4 noiembrie 1861, tot la Sibiu – care se impune ca centru politic al romanilor transilvaneni – se inaugureaza Asociatia Transilvana pentru literatura romana si cultura poporului roman (ASTRA). Semnificatia noii organizatii era dubla: culturala si politica. Presedinte devine Andrei Saguna, vicepresedinte Timotei Cipariu, iar prim secretar George Baritiu.

Anul decisiv este 1863. La 8/20 aprilie are loc o noua conferinta nationala a romanilor, la Sibiu. Printre cerintele formulate acum, se numara din nou autonomia Transilvaniei si recunoasterea natiunii romane ca egala in drepturi cu celelalte22. La 1 iulie st. N. este dat decretul imperial pentru convocarea Dietei Transilvaniei la Sibiu. Romanii obtin 57 de mandate, maghiarii 54, iar sasii 43. Desigur, potrivit procentului lor, romanii ar fi trebuit sa aiba majoritatea absoluta, dar obtinusera numai o majoritate relativa. Cu toate acestea, progresul realizat era enorm. In realitate, deputatii romani au ajuns repede sa reprezinte majoritatea absoluta, prin neprezentarea alesilor maghiari. Astfel, Dieta din Sibiu, din 1863, capata o semnificatie cu adevarat istorica.

La 29 septembrie 1863, Dieta voteaza legea privind intrebuintarea egala a celor trei limbi: romana, maghiara si germana. Legile Transilvaniei aveau sa fie publicate in toate cele trei limbi. Dupa o rodnica activitate, Dieta a fost inchisa la 29 octombrie 1864, pentru durata sesiunii senatului imperial.

Un ultim castig important al romanilor a fost in fiintarea, prin decretul imperial din 24 decembrie 1834, a mitropoliei romane ortodoxe din Sibiu. Avantajul obtinut era nu numai religios, dar si politic, caci, in lipsa unui partid, biserica avea un rol si in conducerea treburilor politice ale romanilor. De asemenea, se facea un pas inainte in consolidarea organizarii culturale a romanilor transilvaneni, dat fiind ca invatamantul lor se afla sub controlul bisericii.

Dar, sirul succeselor se incheiase. Temandu-se de afirmarea fortelor nationale, pe care le considerau un pericol pentru integritatea imperiului, clasele conducatoare austriece au renuntat sa joace cartea federalizarii – chiar asa limitate, cum se anunta – si s-au hotarat, inca din 1865, dar mai cu seama in urma noii infrangeri din 1866, sa ajunga la o intelegere cu clasele conducatoare maghiare. Dieta din Sibiu nu s-a mai convocat, in schimb, pe baza unei legi electorale retrograde, s-a adunat o noua dieta, la Cluj (noiembrie 1865). Romanii fiind in minoritate (48 deputati alesi si numiti din 298), dieta a hotarat unirea cu Ungaria.

Compromisul austro-ungar a fost desavarsit in anul 1867, prin numirea primului guvern maghiar, in frunte cu contele Iuliu Andrássy (februarie) si prin incoronarea lui Francisc Iosif ca rege al Ungariei (iunie). Principalele avantaje politice obtinute de romani in perioada liberala (1860-1867) au fost anulate. S-au mentinut doar cele doua foruri din Sibiu: Astra si Mitropolia, in jurul carora se vor grupa, nu numai cu scopuri culturale sau religioase, multi intelectuali romani.

Desi nu avem alte stiri despre activitatea lui E. Brote in anii amintiti, in afara cataloagelor scolare, la care ne-am referit, ne putem totusi inchipui interesul cu care el, ca si ceilalti tineri romani, a urmarit evolutia evenimentelor acestei perioade de efervescenta nationala. Sibiul devenise principala scena politica a romanilor transilvaneni si succesele, ca si esecurile lor, trebuie sa fi trezit in multi pasiunea luptei politice. In orice caz, toata viata, E. Brote va pastra o mare admiratie fata de Andrei Saguna, pe care l-a putut fara indoiala cunoaste si personal, la Rasinari, dar a carui actiune a putut-o urmari si intelege mai bine in timpul evenimentelor de dupa 1860.

Suficient de luminat si bogat, Ioan Brote a tinut ca fiii sai sa invete cat mai mult si, spirit practic, i-a indrumat mai ales spre domeniul economic si stiintific23. In toamna anului 1868, E. Brote isi continua studiile. Locul ales in vederea specializarii este o mica localitate din vestul Ungariei, in apropierea granitei cu Austria: Magyaróvár24. Mai inainte insa viziteaza pentru cateva zile Viena, oras care, vazut pentru prima oara de tanarul provincial, trebuie sa ii fi facut o puternica impresie. Se pastreaza o scrisoare trimisa atunci din capitala Austriei, prima cunoscuta din corespondenta sa.

La inceputul lunii octombrie se afla la Magyaróvár. La 5 octombrie se inscrie la Academia de Agricultura de aici25. Institutia – de rang universitar – se bucura de o frumoasa traditie si de un renume european. Intemeiata in anul 1818, gazduita in vechea cetate a orasului, ea implinea o jumatate de secol de existenta, in momentul cand tanarul transilvanean incepea aici studiile26. Limba de predare a fost initial latina, apoi germana. Din 1869 s-a predat paralel in germana si maghiara, pana in 1884, cand s-a desfiintat sectia germana. Durata cursurilor era de 2 ani (din 1907 vor fi 3 ani, iar in prezent 4 ani). Insemnatatea scolii este dovedita si de marele numar de studenti din afara Ungariei, care o frecventau. Pana in 1918 numarul lor fusese de 1.359 (din totalul de 7.375). Veneau aici si multi transilvaneni, romani, maghiari sau germani. In seria lui E. Brote, printre cei 65 de studenti, intalnim un alt roman din Transilvania, Aron Chirila, precum si un bucurestean, Iosif Popovici. Desigur, E. Brote ca si majoritatea strainilor, urmeaza, si dupa 1869, cursurile in limba germana, mai accesibila27.

La Magyaróvár, programul de invatamant era alcatuit cu toata seriozitatea, oferind studentilor atat cunostinte de specialitate, cat si o pregatire stiintifica generala.

Inca dinainte, E. Brote era familiarizat cu unele aspecte practice ale agronomiei; lucrase pe pamantul tatalui sau. La sfarsitul celor doi ani de studii, rezultatele oglindesc temeinica pregatire insusita in acest rastimp. Calificativele acordate la recapitularea finala in vederea obtinerii certificatului de absolvire sunt urmatoarele:28

Geometrie practica – bine; mecanica – foarte bine; chimie – eminent; mineralogie – bine; climatologie – foarte bine; anatomia, morfologia si fiziologia plantelor – bine; botanica speciala – bine; cultura plantelor – foarte bine; cultura vitei de vie si a hameiului – foarte bine; cultura fructelor si legume lor – foarte bine; silvicultura – bine; zoologie – eminent; anatomia si fiziologia animalelor domestice – foarte bine; cresterea oilor si economia lanii – eminent; cresterea vitelor – eminent; cresterea cailor – foarte bine; medicina veterinara – eminent; economia nationala – eminent; statistica – eminent; stiinta organizarii – eminent; stiinta evaluarii – eminent; contabilitate – eminent; tehnologie – eminent; arhitectura – foarte bine; notiuni de drept – eminent; silinta – foarte silitor; ravna – foarte zelos; comportarea morala – pe deplin satisfacatoare.

Subliniem rezultatele deosebite obtinute in studiul economiei, statisticii, contabilitatii. Ele corespund pe deplin structurii intelectuale a lui E. Brote, mare manuitor de cifre si alcatuitor de statistici. Dupa absolvirea institutului, se pare ca a facut si o calatorie de studii in Austria si Germania, despre care insa nu cunoastem amanunte29, (sigur este ca in 1873 va merge iar in Germania).

Nu stim prea multe despre tanarul care, in 1870, la mai putin de 20 de ani, terminase perioada studiilor. Avea o cultura generala serioasa, de formatie germana, o buna pregatire de specialist. Era muncitor, gandea lucid si precis. Destinul unui om este determinat insa, atat de calitatile sale, cat si de imprejurarile vietii. Intre om si mediu legatura este indisolubila. De aceea, mai inainte de a continua sa prezentam firul vietii lui E. Brote, este necesara schitarea mediului social si politic care, oricat de puternica sau originala ar fi personalitatea unui om, il influenteaza in chip hotarator.

Situatia in Transilvania era mai curand nefavorabila pentru un tanar roman, dornic de munca si afirmare. Baza societatii romanesti de aici o forma taranimea. Lucratori romani, la orase, erau inca putini, proletariatul aflandu-se abia la inceputurile organizarii sale. De asemenea, burghezia romana era slaba, ocupand pozitii neinsemnate in industrie si comert, abia acum incepand actiunea de intemeiere a bancilor („Albina” este infiintata in 1872), care aveau sa constituie pana la sfarsitul epocii dualiste principalul sau reazim economic; burghezia mare nu avea inca decat un numar neinsemnat de reprezentanti. In sfarsit, intelectualitatea transilvaneana, care daduse o serie de personalitati remarcabile – multe dintre ele desfasurand o rodnica activitate peste munti, in statul roman – pastra inca un strans contact cu taranimea. Mai toti intelectualii isi aveau originea – la departare ele o generatie sau doua – la tara.

Aceasta structura a societatii romanesti transilvanene, neantrenata inca pe deplin in transformarile impuse de legile capitalismului, trebuie neaparat luata in consideratie pentru intelegerea evolutiei miscarii nationale. Principala baza economica si politica a luptelor nationale au constituit-o, timp de mai multe decenii, masele taranesti. O preocupare majora si constanta a intelectualitatii va fi, din aceasta pricina, consolidarea economica a satului ardelenesc, luminarea taranimii, inarmarea ei cu suficiente cunostinte pentru a face fata grelelor incercari si lipsuri. Caci taranul roman traia in saracie si, fara consolidarea gospodariei lui, cu greu se putea concepe o evolutie economica si sociala corespunzatoare, precum si emanciparea politica a romanilor. Prin formatia sa de specialitate, E. Brote era menit sa se aseze in primele randuri ale intelectualilor transilvaneni. Intr-adevar, putine profesiuni erau mai necesare in Transilvania anilor 1870 decat cea de agronom.

Evolutia societatii romanesti avea sa fie insa mult stanjenita prin evenimentele politice care aveau loc. Incorporarea Transilvaniei la Ungaria a creat o situatie dificila in general pentru masele populare din aceasta provincie, dar in special pentru romani, supusi dublei asupriri nationale si sociale. Exploatarea nationala a barat calea, incetinind mersul noilor forte, care in chip obiectiv trebuiau sa-si faca loc in mijlocul romanilor: burghezia, intelectualitatea si proletariatul.

Miscarea nationala romana s-a opus darz incorporarii la Ungaria si legilor intocmite de exponentii regimului dualist. Daca in privinta unei opozitii ferme parerile coincideau, nu acelasi lucru se poate spune asupra tacticii adoptate. Acum apare separarea dintre activisti si pasivisti, care va marca timp de aproape patru decenii lupta romanilor transilvaneni30. Activistii – care se manifestau mai ales in Banat, dar aveau unii reprezentanti si in Transilvania propriu-zisa (in primul rand, Andrei Saguna) – considerau ca trebuie sa se tina seama de situatia existenta, participandu-se la viata politica a statului. Pasivistii – ai caror conducatori erau George Baritiu si Ioan Ratiu – protestand impotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria fara consultarea populatiei, preconizau neparticiparea romanilor, sub nici o forma, la viata politica a statului, abtinerea lor de la alegerile parlamentare. Trebuie insistat asupra faptului ca deosebirile intre cele doua curente nu erau esentiale, nu priveau programul si scopurile miscarii nationale. Pasivismul nu a insemnat pasivitate; dimpotriva, neparticipand la viata politica, romanii s-au manifestat in afara parlamentului ca o puternica forta de opozitie. La randul sau, activismul nu a insemnat parasirea cauzei romanesti, trecerea in tabara guvernamentala. Romanii care au reusit sa intre in parlament si-au facut datoria la fel ca si ceilalti, aparand in acest inalt for poporul lor. De fapt, cele doua tactici mai curand se completeaza reciproc decat se exclud.

Activistii banateni s-au constituit in partid national, prin adunarea din Timisoara, la 26 ianuarie/7 februarie 1869, sub conducerea tanarului si talentatului Alexandru Mocioni. Romanii din Transilvania au convocat la randul lor o conferinta la Miercurea (23 februarie/7 martie 1869), constituindu-se in partid national, pe baza pasivismului. Cele doua partide nu au avut insa o existenta legala. Puternica afirmare a romanilor dupa incheierea compromisului dualist nu a putut opri ofensiva statului, indreptata impotriva lor. Dimpotriva situatia li se va inrautati treptat.

In acest context, ce perspective putea avea un intelectual roman, care dorea sa ramana credincios cauzei poporului sau? A intra in aparatul de stat insemna de la bun inceput sa renunti la aceasta cauza. De altfel, pentru aceasta trebuia sa cunosti bine si limba maghiara. In rest, nu existau multe posibilitati de alegere. Puteai fi invatator sau profesor intr-una din scolile primare sau cele cateva gimnazii si licee aflate sub patronajul bisericii. Puteai fi functionar al bisericii ortodoxe sau unite. Puteai fi functionar al Astrei. In curand, prin infiintarea bancilor romanesti, vor apare cateva posturi noi. Presa, inca putin ramificata, nu putea oferi o situatie sigura, mentinandu-se cu destule jertfe materiale; cativa entuziasti s-au distins insa si in aceasta activitate, unde nu s-au imbogatit niciodata, dar s-au ruinat adeseori.

Il vom vedea pe E. Brote, in anii urmatori, ocupand cateva dintre functiile ce ii erau accesibile. Nu a fost niciodata in serviciul statului. Patriotismul sau l-a oprit. De asemenea, si cunoasterea insuficienta a limbii maghiare. Cu atat mai mult se va indarji in slujirea societatii romanesti in care, prin stramosii sai tarani, avea radacini atat de adanci. In mijlocul statului ungar va fi un neadaptat. Drama neadaptarii – care l-a insotit de-a lungul intregii vieti – incepe acum.

II. Inceputul activitatii (1871-1884)

La 26 ianuarie st. V. 1871, inceteaza din viata Ioan Brote, in varsta de numai 52 de ani31. Este inmormantat la Rasinari, in cripta familiei, nu departe de locul unde se va inalta mausoleul lui Andrei Saguna (care moare dupa doi ani, la 16/28 iunie 1873). Pe monument sta scris: Ioan Brote. 1819-1871. Proprietar si comerciant.

O parte a averii revenindu-i, E. Brote este scutit de grija cautarii unei slujbe. De fapt, cunoastem foarte putin despre viata sa in urmatorii ani. S-a consacrat administrarii mostenirii ramase de la tatal sau, cultivand ferma ce o avea langa Sibiu32. Introduce aici, dupa cum invatase, tot felul de ameliorari, practicand o agricultura rationala. Se remarca mai ales in cresterea vitelor. „Vitele de rasa elvetiana din pepiniera d-lui Eugen Brote – avea sa scrie mai tarziu Septimiu Albini – erau cautate de toti cultivatorii si sigure de cele dintai premii la toate expozitiile, fie romanesti, fie sasesti si chiar unguresti”33.

De asemenea, lua in arenda si alte proprietati. Dintr-o cerere ce o adreseaza Mitropoliei, la 15 iulie st. N. 1879, aflam ca de trei ani, deci din 1876, tinea in arenda o gradina a acesteia34.

Daca date privind viata sa personala ne lipsesc, in schimb putem reconstitui suficient de amanuntit inceputurile activitatii sale publice. E. Brote nu era omul care sa se multumeasca cu administrarea propriei averi. Avea ambitia mostenita de la tatal sau si dorea sa joace un rol in politica romaneasca. Desigur ca era prea tanar pentru un asemenea rol. Dar, avea si cultura, cunostinte de specialitate. In acest domeniu se putea afirma, nu numai prin exercitarea practica a meseriei, dar si prin popularizarea unor cunostinte deosebit de necesare taranului roman. Necesitatea acestei popularizari nu a simtit-o doar el. In Transilvania se aflau cativa agronomi tineri care urmareau acelasi scop.

Initiativa apartine lui Stefan Pop, care editeaza la Blaj, pe la inceputul anului 1873, gazeta bilunara (va apare insa mai rar) „Economul”, cu subtitlul „Organ periodic ilustrat, pentru ramii de economia, industria si comerciu”. Scopul gazetei era, in primul rand, de a contribui la dezvoltarea agriculturii transilvanene.

Un colaborator al gazetei este agronomul Dimitrie Comsa, mai varstnic decat E. Brote, nascut in 1846. Studiile le-a urmat insa ceva mai tarziu, la inceput tot la Magyaróvár, intre 1871-1873, apoi a continuat specializarea la Leipzig si in Cehia. Scrie la „Economul” inca din primele luni ale aparitiei, trimitand articole atat din Ungaria, cat si din Germania. Din 1874 D. Comsa este profesor la Institutul Teologic din Sibiu. Avea deci posibilitatea sa se intalneasca des cu E. Brote, legandu-i aceleasi preocupari (in plus, se casatorise cu Constantia, sora lui E. Brote). Cei doi vor activa impreuna vreme de multi ani, contribuind substantial la raspandirea cunostintelor agronomice in Transilvania.

Primele articole ale lui E. Brote sunt probabil cele semnate cu initiala „E”, sub titlul Epistole catre taranii agricultori35. Scopul lor este popularizarea unor cunostinte necesare agricultorilor. Inca din primul sau articol, E. Brote isi exprima convingerea ca dezvoltarea stiintei va contribui si la imbunatatirea situatiei taranilor romani.

Principalul articol pe care il publica in „Economul „ este insa Agricultura si taranul roman. Un apel catre invatatorii si preotii rurali, aparut la 15/27 aprilie 187436. Sunt dezvoltate aici cateva idei care vor sta si mai tarziu la baza activitatii sale. Remarcabil este faptul ca aceste idei sunt pe deplin cristalizate la un tanar de 23 ani… „Stiinta e putere, stiinta e libertate – scria el -… Agricultura astazi nu mai este un conglomerat de experiente si datini, ci o adevarata stiinta”. Taranul din alte tari nu este sarac, deoarece foloseste toate avantajele ce ii sunt puse la dispozitie de stiinta. Pentru poporul roman, baza economica o constituie agricultura; fara dezvoltarea ei, nu se poate cladi mai departe. Apelul este adresat invatatorilor si preotilor, deci celor care stiau carte la sate, pentru a-i ajuta pe tarani sa introduca un sistem rational de agricultura.

Activitatea publicistica a lui E. Brote continua pe un plan superior la „Foisoara Telegrafului roman”. „Telegraful roman”, al carui supliment era „Foisoara”, a aparut, din initiativa lui Andrei Saguna, la 3 ianuarie 185337. Desi organ bisericesc, apartinand Episcopiei, apoi Mitropoliei din Sibiu, timp de mai multe decenii, intr-o vreme cand presa romaneasca era prea putin ramificata, a jucat un rol politic si cultural, care nu poate fi neglijat. Timp de 18 ani, din 1865 pana in 1883, a fost redactat de Nicolae Cristea, fidel discipol al lui Andrei Saguna38.

Societatea romaneasca nu era amenintata numai din afara. Existau fenomene ingrijoratoare chiar in interiorul ei. Cultura ardeleneasca, in eforturile, bine intentionate de altfel, ale reprezentantilor ei, tindea sa se rupa de popor. Sublinierea justa a originilor noastre latine a fost si izvorul unor exagerari daunatoare. Tendinta de latinizare a limbii si adoptarea unui sistem ortografic etimologic, pe de o parte instraina cultura de mase, pe de alta parte crea o bariera artificiala intre literatura transilvaneana si cea, care se indrepta intr-o directie justa, din vechea Romanie. In Romania, Titu Maiorescu s-a remarcat in lupta pentru faurirea unei culturi unice, pentru promovarea unei singure limbi literare, unei ortografii comune. Rolul intelectualilor transilvaneni din tanara generatie era, dupa 1870, de a milita in provincia lor pentru aceleasi idei.

Innoirea nu trebuia sa fie exclusiv culturala. Lipsuri serioase existau in domeniul organizarii economice si politice. De multe ori faptele nu corespundeau vorbelor. Era necesara o munca temeinica, de zi cu zi, pentru consolidarea bazei economice a miscarii nationale romanesti si pentru ca organizatiile cu caracter politic, economic sau cultural existente (partidele nationale, Astra, bancile, scolile) sa intreprinda o activitate nu formala, ci utila. Trebuia deci lichidata contradictia dintre fond si forma, desigur nu prin renuntarea la formele noi, ci prin ridicarea corespunzatoare a fondului.

Influenta junimismului asupra noului curent din Transilvania este evidenta. Din anul al doilea al publicarii lor, „Convorbirile literare” sunt expediate in mai multe localitati din Transilvania, in anul al treilea (1870) raspandindu-se si la Sibiu. „Telegraful roman” a avut un rol de seama in raspandirea ideilor junimiste si, in general, a culturii romanesti de peste munti.

„Foisoara Telegrafului roman”, care apare la 1 ianuarie 1876, este principala purtatoare de cuvant a junimismului transilvanean. Meritul celor nu prea multi redactori si colaboratori este mare si merita a fi subliniat, caci incepeau o munca grea, pe un teren dificil, in mijlocul unui popor care avusese pana atunci prea putin acces la cultura si unor intelectuali impregnati cu ideile scolii latiniste.

N. Cristea a sustinut miscarea, dar nu a participat activ la ea, nu a scris in suplimentul ziarului pe care il conducea. Actiunea a inceput cu nu mai mult de patru persoane39. Primul, in ordinea varstei, Ilarion Puscariu40, nascut in 1842, a facut studii de teologie la Sibiu, apoi de filosofie la Viena (devenind in 1869 doctor in filosofie). Din 1870 era profesor la seminarul din Sibiu. Este autorul mai multor lucrari cu caracter pedagogic, istoric si filologic. In „Foisoara Telegrafului roman” se ocupa cu probleme de pedagogie, semnand un mare numar de articole.

Al doilea, Dimitrie Comsa, se incadreaza in actiunea „Foisoarei” cu harnicia sa caracteristica, dovedita si la „Economul”. Preocuparile sale se pare ca nu depasesc limitele stricte ale profesiunii, dar in aceste limite se dovedeste un bun specialist si popularizator.

Al treilea, Daniil Popovici Barcianu, nascut in 1847 la Rasinari, este fiul lui Sava Popovici Barcianu si varul lui E. Brote. Intre 1870 si 1874 a studiat la Viena, Bonn si Leipzig pedagogia si stiintele naturale. In 1876 e numit profesor la Institutul teologic din Sibiu. Doctor in stiintele naturii, a fost un remarcabil cunoscator al acestei discipline. De E. Brote il va lega o stransa prietenie.

In sfarsit, al patrulea din grup, cel mai tanar, dar probabil si cel mai energic este E. Brote. Septimiu Albini avea sa scrie mai tarziu ca „nu numai ca colaborator cu condeiul, dar mai ales prin superioritatea sa intelectuala, prin tactul si staruinta cu care stie sa urmareasca o idee buna si prin calitatile sale de prieten si om de societate, el a fost oarecum sufletul gruparii”41.

Cei patru alcatuiau o echipa omogena. Formatia lor intelectuala era asemanatoare, cu totii fiind oameni de formatie culturala germana (se poate face aici o apropiere de „Junimea”, ai carei membri, in majoritate, se formasera tot in scolile germane. Pentru Transilvania, desigur, aceasta situatie era normala). Trei dintre ei – D. Comsa, D. P. Barcianu si E. Brote – aveau in comun preocuparea pentru stiintele naturii. D. P. Barcianu si Ilarion Puscariu se apropiau prin interesul pentru pedagogie, fiind, ca si D. Comsa de altfel, profesori. In sfarsit, erau tineri, intre 25 si 33 de ani.

Toti patru se intalneau frecvent in societatea romaneasca a Sibiului, care nu numara inca prea multi intelectuali. Sedintele redactionale se tineau cu regularitate la locuinta lui Ilarion Puscariu. „Nici un articol, nici o notita fie cat de scurta, nu puteau fi publicate in „Foita„ inainte de a fi citite si discutate in aceste intruniri, care se prelungeau pana tarziu noaptea”42.

Curand, s-au alaturat si altii acestui nucleu initial. Il amintim pe Atanasie Marian Marienescu43, cel mai varstnic din grup, nascut in 1830; a urmat dreptul la universitatile din Pesta si Viena, fiind multa vreme judecator. In 1876 indeplinea aceasta functie la Timisoara. Preocuparile sale s-au indreptat insa spre lingvistica si filologie, mai cu seama spre literatura populara. In 1877 a fost ales membru corespondent al Academiei Romane, iar mai tarziu, in 1881, membru titular. Se casatoreste cu sora mai mare a lui E. Brote, Ana.

De la Berlin, unde se afla la studii, a venit si Ioan Bechnitz (nascut in 1848). La „Foisoara” si, mai tarziu, la „ Tribuna” el a fost tipul omului atat de necesar intr-o redactie: bine informat, receptiv la ideile noi si gata oricand sa faca o treaba. In stabilirea unei directii culturale si politice, rolul sau a fost mai mic decat al celor patru redactori principali ai revistei. El va colabora abia in anul al doilea – 1877 – cu un studiu despre sistemul etimologic – unde ajunge la aceleasi concluzii cu T. Maiorescu.

— O traducere si doua dari de seama.

Mai sunt si alti colaboratori, care apar in cursul anului 1877: profesorul Ioan Popea din Brasov, preotul Bartolomeu Baiulescu din aceeasi localitate. De asemenea, fratele lui E. Brote, medicul Emil Brote publica un articol despre bauturile alcoolice. Colaboreaza si August Salfeld, directorul Scolii de agricultura din Medias (fost profesor la o institutie similara din Hanovra), publicand in cursul anului 1876 articole cu caracter agronomic si pedagogic.

Revista foloseste, pentru prima data in Transilvania, ortografia fonetica („Telegraful roman” era redactat inca intr-un sistem ortografic mixt).

In ce priveste subiectele tratate, preocuparea majora nu se indreapta spre literatura, unele fortele nu erau inca suficiente, ci spre latura stiintifica. Intr-adevar, spre deosebire de junimismul din Romania, varianta sa transilvaneana nu a dat, pana la George Cosbuc, nici un mare scriitor. Necesitatile societatii transilvanene erau altele. Mai intai trebuia sa se renunte la vorbele goale despre cultura si sa se intre prinda o actiune concreta pentru culturalizarea maselor. Se impunea sporirea scolilor populare, pentru ca taranii, in cea mai mare parte analfabeti, sa invete carte. Problema educatiei era importanta si de aceea articolele cu caracter scolar, pedagogic vor ocupa un loc in semnat. Se impunea si raspandirea in mase a unor cunostinte folositoare vietii de toate zilele, in vederea consolidarii gospodariei taranesti. Din aceasta pricina, „Foisoara Telegrafului roman” va face multa stiinta popularizata scrisa de oameni competenti, mai ales in domeniul stiintelor naturii si al agronomiei. In sfarsit, continuand o veche traditie, inceputa de Scoala Ardeleana, filologia, lingvistica si istoria aveau sa fie la randul lor tratate, dar in spirit nou, corespunzator adevarului si intereselor noastre culturale.

Colaborarea lui E. Brote la revista caracterizeaza bine intreaga miscare, de aceea ne vom opri mai mult asupra ei. O parte a articolelor sale sunt de stiinta popularizata. Un articol din 1876 este intitulat Cateva trasaturi generale din viata plantei44; si aici intalnim convingerea ca la baza agriculturii trebuie sa stea cunoasterea stiintifica. In anul urmator publica Prasila vitelor in Transilvania si Ungaria45. Este o statistica completa si amanuntita, asa cum stia sa faca numai E. Brote, care se pare ca nu se simtea cu adevarat bine decat in lumea cifrelor. In sfarsit, in acelasi an, articolul Prevederea timpului46 urmareste, ca si cel privitor la viata plantelor, punerea unor cunostinte folositoare la indemana taranului.

Alte articole, chiar daca pornesc de la stiinta agronomiei, tintesc insa mult mai departe. In Indulgenta sau critica47, agronomia nu mai este decat un pretext, E. Brote lansand aici de fapt, in al doilea numar al revistei, programul cultural al acesteia. Exemplul de la care porneste este o lamentabila lucrare, „manualul popular de agricultura practica”, in parte compus, in parte compilat de Giorgiu Vintila, „inspectore silvanale districtuale in Fagaras”, asa cum se intituleaza acest reprezentant nu numai al agronomiei, clar si al coruperii limbii romane. Riposta lui E. Brote este violenta, asa cum se si cuvenea. „Literatura unui popor.

— Scrie el la inceputul articolului – este oglinda activitatii sale publice… Tendinta, ce are poporul roman de a-si inavuti literatura si cu ea bogatia si cultura nationala este cu atat mai laudabila, cu cat desteptarea acestui popor din „somnul cel de moarte„ dateaza numai de curand. Insa, sedus fiind de nemarginita ambitiune a ajunge dintr-o data la un nivel egal cu celelalte popoare civilizate, el n-a mai cenzurat productele sale literare, ci a primit tot de bun, ce s-a produs in limba lui, pentru a putea impune lumii cu numarul cartilor tiparite. Confundand astfel intensivitatea cu extensiunea literaturii si fiind scrierile lipsite de orice control, cea mai fireasca urmare a fost incurajarea superficialitatii si a ignorantei pretentioase… Prea indulgenta noastra presa a primit ideile confuze drept stiinta, iar frazele drept expresiune nobila a simtamantului national, si cea mai rea carte deveni incarcata cu lauda si recunostinta… „.

Desigur, ideile exprimate in aceste fraze nu sunt noi, ele fusesera impuse de mai multi ani in Romania de Junimea. Totusi, este remarcabil modul cum le-a asimilat tanarul de numai 25 de ani, cu o formatie stiintifica si o profesie care, mai ales intr-un mediu intelectual refractar ideilor amintite, nu il obligau sa se tina la curent cu miscarea culturala de peste munti. Remarcabila, tinand seama de varsta si mediu, este si limpezimea frazei, limba corecta, sobra, in care, spre deosebire de acel „inspectore silvanale” si atati alti contemporani transilvaneni, a reusit sa-si comunice convingerile. Dupa introducere, urmeaza o executie a lucrarii, in stilul maiorescian, cu citarea unor fraze si demonstrarea absurditatii lor. Fara indoiala, E. Brote l-a citit, chiar studiat cu atentie, pe criticul Junimii. Dupa respingerea continutului, urmeaza desfiintarea stilului lucrarii si, in sfarsit, acuzatia dovedita de plagiare a unor fragmente. Insista asupra faptului ca, din pacate, cartea analizata nu reprezinta un fenomen izolat. „Idei nelamurite, superficialitate, imitatiune oarba, fraze goale, neglijarea limbei, le aflam in Manualul popular, intocmai ca si in partea cea mai insemnata a literaturii, politicei, jurnalisticei – cu un cuvant a intregii noastre activitati publice”. In fata acestei situatii, E. Brote proclama rolul criticii, menita sa inlature vorbele goale si sa puna ca fundament al intregii actiuni culturale si politice, adevarul.

Programul, atat de clar expus, il va aplica insusi E. Brote, in cercetarea activitatii de 16 ani a principalei institutii transilvanene – Astra. Studiul, de mare intindere, publicat in mai multe numere ale „Foisoarei „, se intituleaza O privire asupra activitatii Asociatiunei transilvane pentru, literatura romana si cultura poporului roman de la infiintarea ei pana la a XIV-a adunare generala48.

Bazat pe o cercetare temeinica, riguroasa, pe manuirea fara gres a datelor statistice, E. Brote infatiseaza fara menajamente situatia reala; intre forma si fond, intre cuvinte si realizarea lor, distanta era mare. Sunt cercetate pe rand numarul membrilor asociatiei, fondurile existente si apoi modul in care s-au dus – sau nu s-au dus – la indeplinire hotararile adunarilor generale. In ce priveste numarul membrilor, in timp ce la a doua adunare generala era de 728 (membri ordinari, in afara de cei cativa fondatori sau alesi pe viata), la a XIV-a adunare generala sunt numai 120. Aceasta scadere impresionanta – chiar daca a avut si cauze obiective – este considerata, si pe drept, ca ingrijoratoare pentru viitorul Astrei. Autorul crede ca insusi „spiritul de care ca a fost condusa pana acum a contribuit in mare parte la scazamantul numarului membrilor”49. In ce priveste averea societatii si folosirea ei, E. Brote constata de asemenea o situatie putin normala. „Privind modul distribuirii sumelor disponibile, vedem ca numai 54% din sumele cheltuite s-au intrebuintat in mod folositor iar 46% sunt mai mult sau mai putin speze administrative. Acest fapt ne surprinde cu atat mai mult, cu cat vedem ca alaturea cu scaderea sumelor disponibile merge urcarea spezelor administrative… Daca o societate, pentru a distribui suma de fl. 26.926,24 cr., are lipsa pentru sustinerea organismului sau propriu suma de fl. 23.158,30 cr., ramane in dubiu, oare sustinerea organismului oficialilor sau distribuirea capitalelor pentru lucrari folositoare este scopul societatii?”50.

Dupa constatarea insuficientelor legate de insasi organizarea Astrei, se trece la analizarea indeplinirii hotararilor adoptate. O propunere care starneste riposta sa este cea relativa la „infiintarea unei academii romane de drepturi”. Se facuse un apel la public si se stransese o suma de bani in acest scop, comitetul declarand aceasta problema drept „vitala”. „O pozitie insemnata a unui popor in stat – scrie E. Brote – este conditionata prin inaintarea sa in cultura. Nu forta bruta, nici fraze goale, ci o cultura trainica, dezvoltarea puterilor sale materiale si spirituale vor ridica si sustine un popor la o pozitie insemnata in stat. O cultura trainica insa numai atunci se creeaza cand poporul in dezvoltarea sa urmareste legile naturii si, dupa ce a zidit fundamentul, pune treptat piatra peste piatra la edificiul culturii sale”51. Considera o absurditate infiintarea acestei academii, cand poporul roman, in cea mai mare parte inca analfabet, ducea lipsa scolilor populare.

In continuare este cercetata „Transilvania”, revista editata de Astra. Scopul acestei publicatii era, potrivit statutelor, publicarea dezbaterilor Asociatiei si „latirea mijloacelor inaintarii in literatura romana si cultura poporului roman”. Aproape in intregime, revista a fost scrisa de G. Baritiu, preocupat mai ales de problemele istorice; „rezulta ca cuprinsul „Transilvaniei„ este foarte interesant pentru putinii istoriografi, insa sec si fara interes pentru majoritatea publicului roman cititor”52. Numarul abonatilor a fost la inceput 400, in anul al doilea (1869) a scazut la 300, apoi scaderea a continuat, ajungandu-se la numai 180, dovada interesul limitat ce il prezentau materialele publicate. Paralel, s-a agravat deficitul financiar al revistei. Deci, publicatia, potrivit parerii lui E. Brote, nici nu a contribuit la inaintarea culturala a poporului roman, nici nu a fost o intreprindere rentabila. In plus, o parte importanta era ocupata cu publicarea „in extenso” a actelor societatii, uneori penibile exercitii de stil, dintre care autorul da un exemplu convingator. Concluzia este ca „o foaie ce publica protocoale, procese verbale si articole ce s-au scris numai din disperatie a nu ramane coloanele netiparite, si care foaie nu se citeste decat de 180 insi, nici cand nu poate face pretensiunea a sprijini inaintarea poporului in cultura”53.

Detaliat analizeaza E. Brote biblioteca societatii care, la a doua adunare generala, cuprindea 89 lucrari, iar la a XIV-a, 1498. Pentru a afla calitatea acestor volume, a cercetat indeaproape biblioteca. Mai intai critica sistemul catalogarii, unic in felul sau („Bibliotecarii care au scos la lumina acest sistem clasic de catalogizare trebuie ca au avut de-a dreptul intentiunea a-l face cat se poate mai irational. Ei au inceput cu agricultura si, prin o asociatiune ciudata de idei, au ajuns de la agricultura la arheologie, au continuat cu arhitectura, careia i-au coordonat arta si, pentru a face o saritura cate se poate mai mare, au insirat bibliografia… etc.”)54. In ce priveste fondul, „Asociatiunea a adunat carti deocamdata fara un scop anume. Si pentru a putea impune cu un numar mare de opuri, bibliotecarii s-au folosit de mijloace, care nu se pot ierta. Ei adeca au inregistrat una si aceeasi carte sub mai multi numeri, au dat la o multime de publicatiuni si ordinatiuni, uneori lipsite de orice pret, numeri separati si au asezat in biblioteca o multime de jurnale necomplete, care toate sunt prevazute cu numeri proprii… Luand toate aceste in dreapta considerare – conchide E. Brote – trebuie sa marturisim ca noi cu greu ne putem decide a numi colectiunea de carti a Asociatiunii o biblioteca si ajungem astfel la trista concluziune ca Asociatiunea si in privinta aceasta s-a multumit cu crearea formei goale…”55.

Ca o concluzie a intregului studiu, E. Brote arata ca „singurele rezultate practice dobandite de Asociatiune in rastimp de 16 ani sunt: edarea unei foi, fondarea unei biblioteci, distribuirea de stipendii si crearea fondului unei academii romane de drepturi”56. Dintre acestea, singura realizare care era pozitiva ramane distribuirea burselor. Cu ajutorul Astrei, isi continuasera studiile, pana la data aceea, 69 de tineri (din care „20 se afla inca la studii, 26 sunt aplicati, 10 nu se stie unde si cum sunt aplicati, 6 au trecut in Romania, 7 au murit”). In rest, autorul considera rezultatele dezamagitoare si il avertizeaza pe cititor ca progresul se poate face numai pe calea adevarului, nu a iluziilor. Cateva fraze merita a fi citate in incheiere, fiind caracteristice pentru gandirea lui E. Brote si semnificative pentru calea aleasa de reprezentantii noii generatii transilvanene: „Nimic mai stricacios pentru progres decat de a trai in iluziuni si a se insela insusi pe sine. Simtul de marire si tarie proprie ce-l produce iluziunea nu numai ca ne face orbi pentru toate greselile si slabiciunile noastre, ci ne mana fara crutare inainte pe calea gresita pana ce ne silesc imprejurarile a ne lupta si a ne masura marirea si taria noastra cu marirea si taria altora. Rezultatul acestei lupte nu poate fi altul decat o amara dezamagire si expunerea slabiciunilor noastre in toata golatatea lor. Este dar un postulat al progresului a ne desface odata pentru totdeauna de iluziuni si, chiar daca am trece de rai nationalisti, a cerceta cu sange rece dupa adevar. Adevarul este singurul si unicul punct de plecare pentru orice actiune”5727.

Fara indoiala, articolul lui E. Brote este deosebit de aspru si poate parea nedrept. Activitatea Astrei se putea privi si din alta perspectiva. Insusi faptul existentei sale, chiar inaintea Societatii Academice Romane, era remarcabil. Situatia dificila a romanilor din Transilvania constituia cauza obiectiva a multor nereguli existente in organizarea lor. Cu toate acestea, privind din unghiul din care a privit el, critica ramane indreptatita. Chiar in conditii atat de vitrege, se putea face mai mult si, in special, mai bine, cu mai multa organizare si simt al realitatii. Scopul criticii nu era desfiintarea Astrei, ci ridicarea activitatii ei pe un plan superior. De fapt, idei innoitoare aparusera chiar in sanul societatii. Secretar era in vremea aceea D. P. Barcianu, iar controlor chiar fratele autorului, Aurel Brote. Insusi E. Brote participa la adunarea generala tinuta la Sibiu, in august 1876 (chiar in perioada cand aparea studiul) si este ales raportorul „comisiei pentru inscrierea membrilor noi si incasarea taxelor”. Procesul verbal al adunarii este semnat si de el58. Prin urmare, nu ataca Astra din afara, ci se prezenta ca unul din exponentii innoirii acestei societati, sprijinit fiind de o parte din membrii sai. Dar, fara indoiala, curajul si temeinicia argumentarii acestui tanar trebuie sa-i fi adus, de pe atunci, si multi dusmani.

Critica, atat de junimista, a unei venerabile institutii transilvanene, nu putea fi trecuta cu vederea nici de partea cealalta a Carpatilor. M. Eminescu a consacrat cateva randuri de apreciere lucrarii lui E. Brote, deosebit de magulitoare, data fiind personalitatea si exigenta celui care le semna: „Acest articol, insemnat prin pregnanta judecatii si prin o curatenie de limba, abia obisnuita in jurnalistica romana, e scris de D-nul Eugen Brote si publicat in „Foisoara Telegrafului roman„. Din el se va vedea ca deceniile din urma ale culturii romane au in toate partile Daciei un caracter unitar, care s-ar putea insemna cu cuvintele: irosirea… puterilor vii ale poporului romanesc pentru crearea de forme de cultura goale si de prisos… Pe de alta parte bagam de seama ca soarta oamenilor care spun adevarul e aceeasi la noi ca si-n Transilvania: „Cine zice ca idolul trebuie zdrobit, vanzator este„. De aceea vedem si pe d. Brote asteptandu-se de a fi taxat de „rau nationalist”59.

La sfarsitul anului 1877, „Foisoara” isi inceteaza aparitia, contopindu-se cu „Telegraful roman”. Nu a fost o renuntare din partea tinerilor. Dimpotriva, se va ajunge la o transformare a insusi „Telegrafului roman”, prin care se vor transmite acum, de trei ori pe saptamana, ideile vechiului supliment (din 1862 pana in 1878 aparuse de doua ori pe saptamana). Inca din primul numar al anului 1878, cititorii sunt instiintati ca – data fiind caracteristica timpului modern de democratizare a culturii – „Telegraful roman” va apare de acum inainte cu ortografie fonetica60. Era o mare victorie a celor cativa entuziasti care, cu doi ani inainte, se grupasera la „Foisoara Telegrafului roman”, si a culturii romanesti, in genere. Vom intalni in continuare semnaturile lui Ilarion Puscariu, Dimitrie Comsa, D. P. Barcianu, Eugen Brote, At. M. Marienescu, precum si ale unor noi aderenti: Simeon Popescu, Ioan Crisan.

Sub titlul Ortografie, E. Brote (semnat cu initiala „e”) incearca sa demonstreze blajenilor superioritatea ortografiei fonetice61. Punctul de plecare este un articol antifonetic din „Foaia scolasteca” de la Blaj, redactata de Ioan Micu Moldovan. Cu mult umor, E. Brote foloseste arma statisticii – specialitatea sa – pentru a dovedi filologilor retrograzi marele avantaj economic al fonetismului. „Daca „Foaia scolasteca„ din Blaj – calculeaza el – luand de baza ortografia „Telegrafului roman„ va sterge intr-o coloana a foaiei sale toate literele de prisos, va rezulta ca se tiparesc intr-o coloana nici mai mult nici mai putin decat 100 litere de prisos… Intreg materialul, care „Foaia scolasteca„ il da cetitorilor sai in 24, il poate da cu ortografia fonetica in 22 1/2 numeri”. Continuand calculul, ajunge la concluzia ca, folosind ortografia fonetica, gazeta din Blaj ar putea face o economie de 30 florini pe an, fara a mai socoti si cheltuielile administrative. Recunoaste ca nu este prea mult; dar, daca foaia blajana ar ajunge la formatul, numarul de pagini si tirajul lui „Times „, de pilda, atunci economia ar fi de sute de mii pe an! Tot in 1878 publica, in mai multe numere succesive, un mic tratat de contabilitate pentru tarani, sub titlul Comptabilitatea agricultorului.

In anii urmatori insa, nu ii mai intalnim semnatura. A pastrat fara indoiala legaturile cu redactia „Telegrafului roman”, poate a publicat cate ceva fara a semna, cert este ca preocuparile i se indreapta acum in alte directii. Inainte de a incheia prezentarea primei faze a activitatii sale publicistice, mai trebuie amintita redactarea, impreuna cu D. Comsa, a Calindarului bunului econom. Apar opt volume, intre 1877 si 1884. Scopul sau era, pe de o parte transmiterea unor cunostinte practice folositoare taranului, pe de alta parte publicarea unei literaturi de valoare si, in acelasi timp, pe intelesul maselor (intalnim aici nume ca V. Alecsandri, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, I. Creanga, C. Negruzzi, N. Balcescu, N. Gane, Veronica Micle, chiar T. Maiorescu, nu insa si M. Eminescu). In ce priveste redactarea articolelor cu caracter agronomic, probabil ca rolul principal l-a avut D. Comsa; asa se explica si faptul ca numele sau apare inaintea celui al lui E. Brote. Este de presupus insa ca alegerea materialului literar a fost facuta mai curand de acesta din urma.

Scaderea interesului pentru gazetarie se explica prin faptul ca, in jurul anului 1880, E. Brote era un om foarte ocupat. Pregatirea superioara si marea lui ambitie au contribuit la ajungerea sa pe primul plan al vietii transilvanene, si nu in una, ci in mai multe directii.

Prima functie publica o obtine in conducerea Astrei. Societatea era administrata, potrivit statutelor, de 7 persoane: un presedinte, un vicepresedinte, un prim secretar, un al doilea secretar, un bibliotecar si arhivar, un casier, un controlor. Acestia, ca si comitetul Astrei, erau alesi pentru trei ani (putand fi realesi) de catre adunarea generala. In august 1877, adunarea generala a avut loc la Blaj. Cu aceasta ocazie au fost alesi, ca prim secretar G. Baritiu (cu 46 voturi din 47), secretar II Iosif Hodosiu (23 voturi), casier C. Stezar (45 voturi), bibliotecar Nicolae Petra Petrescu (41 voturi) si controlor E. Brote (22 voturi)62. Numarul de voturi intrunite – cel mai mic – este explicabil prin criticile ce nu de mult le adresase Asociatiei. Chiar si astfel este de mirare ca a fost ales, fapt care dovedeste inca o data ca in interiorul Astrei existau mai multe persoane care considerau observatiile facute intemeiate si doreau modernizarea si activizarea aparatului de conducere. Tot acum, presedinte este ales eruditul Timotei Cipariu, in locul lui Iacob Bologa. Dupa ce indeplineste timp de trei ani functia de controlor, E. Brote este reales in 1880 (adunarea generala de la Turda din 7-9 august), devenind si membru supleant in comitetul central al Astrei. In calitate de controlor, colaboreaza strans cu casierul Asociatiei, batranul Constantin Stezar. In 1883, functiile se inverseaza si E. Brote devine casier (pana in 1888), iar C. Stezar controlor. Intr-o functie sau alta, cei doi vor indeplini o munca foarte utila, punand finantele Asociatiei pe un fundament solid. Daca in 1871 averea Astrei se cifra la 57.078 florini, iar la sfarsitul anului 1880 la 77.094 florini63, la 31 decembrie 1887, dupa un deceniu de administratie C. Stezar – E. Brote, potrivit unui raport detaliat al ultimului, atingea 122.343 florini64.

Desigur, importanta prezenta nu numai cresterea fondurilor, ci si modul cum acestea erau folosite. Constatam acum o inviorare a activitatii si mai mult spirit practic in initiativele Astrei. Astfel, biblioteca acesteia, ridiculizata in 1876 de E. Brote, ajunge sub ingrijirea unui intelectual constiincios, N. Petra Petrescu (1848-1923), care incepe sa faca ordine. Sporesc achizitiile – in special din literatura romana – iar in 1880 N. Petra Petrescu elaboreaza si primul catalog (publicat in 1882); biblioteca se muta intr-un local propriu.

O realizare de seama a Asociatiei, in acesti ani, a fost organizarea expozitiei economice romane din Sibiu. O prima expozitie fusese organizata tot de Astra, la Brasov, in anul 1862, in vremea inceputului „regimului liberal” in Austria. Acum conditiile erau mai grele, fiind politica de asuprire crescanda a nationalitatilor. De aceea, expozitia, pe langa faptul ca avea sa cuprinda produse mai multe si mai variate ca in 1862, insemna si o certa manifestatie politica.

Adunarea generala a Asociatiei, din Turda, hotara la 8 august 1880 pregatirea expozitiei industriale si agricole pentru anul urmator – la 27 august 1881 – cu ocazia adunarii care urma sa se tina la Sibiu. A fost ales un „comitet de expozitiune”, format din baronul D. Ursu, G. Baritiu, I. Popescu, P. Cosma, V. Roman, Al. Lebu, E. Brote, D. Comsa, D. P. Barcianu. Presedintele comitetului a devenit Partenie Cosma, cunoscutul financiar, fost deputat, avocatul si viitorul director al Bancii Albina, iar secretar E. Brote, ale carui cunostinte economice ajunsesera sa fie apreciate de toti65. Pregatirea concreta a expozitiei va fi in primul rand meritul lui.

Comitetul a lansat – pentru procurarea diferite lor obiecte – un „apel catre poporul romanesc, in cauza expozitiunii nationale, care se va deschide in 27/15 august 1881 la Sibiu”. „Popoarele lipsite de industrie n-au viitor”, se scria aici66. Dezvoltarea economiei, la care avea sa contribuie expozitia planuita, era considerata o problema de existenta nationala. Aceasta conceptie era urmarea fireasca a ridicarii unei noi generatii, care – ca Partenie Cosma sau Eugen Brote – nu privea politica izolat, ci lua in consideratie, in vederea obtinerii unor succese politice, consolidarea bazei economice.

Semnificatia politica a expozitiei nu a scapat guvernului, care a hotarat sa impiedice aceasta manifestare. Potrivit legii din 1868, nationalitatile puteau intemeia asociatii cu scopuri literare, culturale, economice etc., mai putin politice. Prin ordonanta ministerului de interne din 22 mai 1875, dreptul de asociere era restrans, fiind ingaduite pentru nationalitati numai asociatiile culturale si literare. Evident, expozitia din 1881 nu avea cum sa intre in aceasta categorie. La 1 iunie 1881, vicecomitele comitatului Sibiu trimite comitetului Astrei o adresa, in care se aminteste ca expozitia nu putea sa aiba loc.

Romanii nu aveau insa intentia sa renunte la expozitia planuita, a carei pregatire se afla intr-un stadiu destul de avansat. Au hotarat asadar sa continue lucrarile, de data aceasta nu sub patronajul Astrei, ci al unei intreprinderi particulare, careia guvernul nu avea ce sa-i reproseze. Evident, era doar o schimbare in forma, caci fondul ramanea acelasi. Apelul particularilor pentru continuarea lucrarilor este semnat de G. Baritiu, D. P. Barcianu, E. Brote, D. Comsa, P. Cosma, N. Cristea, Al. Lebu, N. Olariu, N. Petra Petrescu, R. Petria, I. Popescu, V. Roman, I. Sterca Sulutiu, A. Trombitas, D. Cerbu. Reprezenta de fapt vechiul comitet, largit. Presedinte este ales tot Partenie Cosma, iar secretar, de asemenea, E. Brote67.

In sfarsit, expozitia se deschide la 15/27 august, printr-un discurs tinut de Partenie Cosma, in sala hotelului „Imparatul Romanilor”. Sunt prezenti si oaspeti din vechea Romanie, printre ei fiind si Carol Davila. Au loc un pranz comun, un concert, un bal, o excursie la Rasinari. La expozitie se afla obiecte inscrise sub 6.000 numere68, in realitate fiind mai numeroase, caci sub acelasi numar putea figura o serie de obiecte. Din Romania se remarca cele expuse de Azilul „Elena Doamna”. In general, este reprezentata mai ales industria casnica; se constata insa ca si produsele ateliere lor mestesugaresti dovedesc un progres (sunt expuse astfel obiecte de cojocarie, palarii, pantofi, pluguri, cantare, diferite unelte etc.). De o mare industrie romaneasca, fireste, nu putea fi inca vorba in Transilvania.

Expozitia a durat mai mult de doua saptamani, pana la 2/14 septembrie. Afluenta publicului a fost re marcabila. In prima zi s-au inregistrat 445 vizitatori, in a doua – 722, a treia – 216, a patra – 1250. In total, in 4 zile – 2.63369. Apoi ritmul s-a mentinut: 797 la 19 august, 529 la 20 august, 362 la 21 august (spre a face o comparatie, amintim ca populatia Sibiului era mai mica de 30.000 locuitori). Acordarea a numeroase premii si diplome a avut drept scop incurajarea mestesugurilor si agriculturii romanesti, in vederea consolidarii bazei economice a romanilor transilvaneni.

O alta preocupare a Astrei, in care s-a afirmat E. Brote, a fost crearea unei scoli de fete la Sibiu. Reuniunea femeilor romane din oras reusise, printr-o actiune initiata in 1881, sa deschida o scoala primara, in 1883. In acest an, adunarea generala a Astrei ia hotararea construirii unei scoli superioare de fete (cu 4 clase gimnaziale); aceasta isi va inaugura cursurile in anul 1886. Fiind casierul Asociatiei, E. Brote a avut un rol important in strangerea fondurilor si repartizarea lor pentru construirea cladirii70. Mai putin ambitioasa de cat ideea „Academiei de drepturi”, pe care o ironizase E. Brote, scoala de fete a avut meritul de a fi fost o propunere realista si, dusa la indeplinire, de a fi contribuit la dezvoltarea invatamantului mediu romanesc in Transilvania.

Putem sa-l credem pe Septimiu Albini, care afirma ca E. Brote s-a remarcat la Astra ca „administrator model… in strangerea si folosirea fondurilor”71. Prestigiul sau de bun financiar l-a recomandat pentru un post similar in cealalta institutie romaneasca din Sibiu, mult mai bogata decat Astra, Mitropolia.

Foarte interesanta era organizarea bisericii ortodoxe transilvanene. Statutul sau organic72 corespundea intentiilor politice aflate in spatele organizarii religioase. Doua erau marile sale inovatii: votul universal si participarea laicilor la administrarea bisericii. Celula de baza a acesteia era parohia; cetatenii ei, intruniti in sinod, alegeau comitetul parohial, parohul, capelanul, diaconul, epitropii, profesorii si invatatorii. Unitatea imediat superioara era eparhia; sinodul eparhial, care se intrunea anual, numara 60 de membri, 20 preoti si 40 laici, alesi pe trei ani. Organul administrativ se numea „Consistoriu eparhial”, membrii sai fiind asesori consistoriali. Consistoriul se impartea in trei senate separate: cel bisericesc (toti membrii sai fiind clerici), scolar (o treime preoti, doua treimi laici) si epitropesc (de asemenea, o treime preoti, doua treimi laici). In sfarsit, in capul edificiului se afla Mitropolia, reunind mai multe eparhii. La trei ani o data se aduna congresul national bisericesc, format din 90 de deputati, 30 clerici si 60 laici. Organul suprem administrativ, ales de congres pentru o perioada de trei ani, era Consistoriul metropolitan. Prezidat de mitropolit, se impartea, ca si consistoriul eparhial, in trei senate: cel bisericesc, care cuprindea 6 clerici, cel scolar si epitropesc (ultimele doua cuprinzand cate 6 membri, dintre care 2 clerici si 4 laici).

Acest sistem de organizare facea posibila participarea unui numar mare de romani la afacerile bisericii, incepand cu parohiile si pana la mitropolie. Congresele bisericesti, ca si sedintele consistoriale, erau ocazii pentru discutarea unor probleme care nu rareori atingeau sfera politica, economica sau culturala.

In 1879, E. Brote este ales membru al Consistoriului Mitropoliei. Va ocupa aceasta functie pana in anul 1888. Ca asesor consistorial, face parte din senatul epitropesc, in a carui sarcina se afla administrarea fondurilor bisericii ortodoxe. Il intalnim pentru prima data la sedintele senatului in ziua de 7 iulie 1879. La 11/23 iulie, C. Stezar este ales casier, iar el controlor73. Aceeasi formatie ca la Astra, ceea ce inseamna ca cei doi depuneau impreuna o activitate rodnica. De-a lungul anilor a participat la aproape toate sedintele, care se inmulteau mereu, semn al cresterii volumului de lucrari, odata cu sporirea averii. Se cumparau case, pamant, se faceau diferite operatiuni financiare, se controla averea scolilor, sarcini care reveneau lui C. Stezar si E. Brote, mai ales ultimului74.

Paralel cu activitatea la Astra si la Mitropolie, il vedem incepand sa aiba un rol si in conducerea miscarii nationale. In cadrul Partidului National Roman din Transilvania propriu-zisa continua disputa dintre pasivisti – care isi impusesera punctul de vedere – si activisti, aflati in minoritate. Neavand existenta legala, partidul se intrunea in conferinte doar cu ocazia pregatirii alegerilor, pentru a se pronunta asupra tacticii de urmat.

In 1878, conferinta electorala s-a intrunit la Sibiu, la 8/20 iulie, sub presedintia vicarului Nicolae Popea; prezenta nu a fost prea numeroasa, multe cercuri electorale netrimitand delegati7545. In comisia de propuneri, formata din 9 persoane, s-au ciocnit din nou punctele de vedere opuse in legatura cu participarea sau neparticiparea la alegeri. Sapte membri (printre care si raportorul comisiei G. Baritiu) au luat apararea pasivitatii, ceilalti doi (N. Stravoiu si N. Cristea) cerand intrarea in activitate. Conferinta a primit prima propunere cu 36 de voturi contra 25, rezultat care dovedea totusi existenta unui numar apreciabil de partizani ai activismului. S-a proclamat solidaritatea tuturor participantilor, in sensul ca minoritatea activista s-a supus liniei trasate de majoritate.

Comitetul central electoral, ales in sedinta a treia din 9/21 iulie, reflecta aceasta situatie. Se compunea din 7 persoane, acceptate toate cu unanimitate: Nicolae Popea, George Baritiu, Zaharia Boiu, Dimitrie Comsa, Visarion Roman, Iosif Hodosiu si Eugen Brote. Ultimul in varsta de 27 de ani, era cel mai tanar (N. Popea, ales presedinte al comitetului, avea 52 de ani, G. Baritiu 66, Z. Boiu 44, D. Comsa 32, V. Roman 45 si I. Hodosiu 48). Dintre ei, potrivit declaratiilor facute in fata conferintei, G. Baritiu, I. Hodosiu si V. Roman sustineau ferm pasivitatea, in timp ce N. Popea si N. Cristea erau activisti. Nu stim cum a votat E. Brote, dar presupunem ca atat el, cat si D. Comsa, facand parte din gruparea de la „Telegraful roman”, condusa de N. Cristea, inclinau spre activism. Timp de mai multi ani, E. Brote a facut politica pasivista, deoarece conditiile o impuneau si majoritatea o cerea, dar nu din convingere. Spiritul sau energic, tinzand spre afirmare pe toate planurile, il apropia mai mult de conceptia adeptilor activismului decat de a lui G. Baritiu.

Activitatea noului comitet (in care E. Brote indeplineste functia de casier) a fost destul de marginita, si nici nu putea fi altfel. Miscarea nationala se afla intr-o perioada de reflux, atat din pricina presiunilor guvernamentale, cat si din cauza dezorganizarii interne. Romanii erau in chip artificial divizati in doua partide, unul pentru Transilvania, altul pentru Banat si Ungaria, urmand tactici diferite. Mai mult, dupa cum am aratat, si in Transilvania propriu-zisa exista o dezbinare in problema tacticii. Singura solutie pentru a face din miscarea nationala o forta capabila sa joace un rol politic era unificarea partidelor si stabilirea unui singur program, unei singure linii de conduita.

Urmarea a fost convocarea conferintei electorale pentru data de 12 mai st. N. 1881, la Sibiu. In aceeasi zi, dupa-amiaza, s-au intrunit in conferinta comuna delegatii ambelor partide romanesti, in vederea unificarii lor. S-au prezentat 103 delegati din Transilvania propriu-zisa si 52 din restul teritoriilor locuite de romani. E. Brote nu a participat ca delegat la lucrarile conferintei, din motive necunoscute precis, dar care pot fi banuite. Mai intai, relatiile sale cu multi dintre conducatorii miscarii nationale nu erau si nu vor fi niciodata bune, urmare a vigorii cu care criticase „formele fara fond” ale acestei miscari. Mai important este insa dezacordul principial care il apunea liniei oficiale. E. Brote nu putea fi de acord cu tactica pasivista, din ce in ce mai raspandita in cadrul miscarii nationale. Nu putea fi de acord nici cu lipsa unei linii unice, nici cu slaba preocupare a conducerii pentru problemele economice si sociale, care constituiau totusi baza unei afirmari politice serioase. In aceasta vreme trebuie cautata originea rupturii care va duce la intemeierea „Tribunei” si cautarea unei noi orientari in politica nationala.

Pentru a ilustra mai bine punctele vulnerabile ale politicii Partidului National, amintim pe scurt rezultatele conferintei din 1881. La 14 mai lucrarile au luat sfarsit, rezultatul fiind fuziunea celor doua partide intr-un singur Partid National Roman, a carui tactica nu era insa unica: pentru Transilvania propriu-zisa se mentinea pasivismul, iar pentru rest activismul. S-a adoptat in unanimitate Programa partidei nationale romane din Ungaria si Transilvania, in noua puncte76. Primul punct revendica autonomia Transilvaniei. Al doilea, folosirea limbii romane in administratie si justitie, in toate tinuturile locuite de romani. Al treilea, numirea de functionari romani sau care cunosc limba romana in aceste tinuturi. Al patrulea, „revizuirea legii despre egala indreptatire a nationalitatilor in favoarea acestora, loiala si reala executare a tuturor legilor”. Al cincilea, respectarea autonomiei bisericesti si scolare, ajutorarea scolilor si altor institutii culturale romane de catre stat. Al saselea, „crearea unei legi electorale pe baza sufragiului universal, sau cel putin ca fiecare cetatean, care e supus la dare directa, sa fie in vestit cu drept de alegere”. In punctul sapte se arata ca Partidul National va lupta contra tuturor tendintelor de deznationalizare. Punctul opt se refera la colaborarea partidului, in ce priveste unele reforme, cu alte forte politice care tin seama de bunastarea poporului. In sfarsit, la ultimul punct se enunta: „chestiunea dualismului nefiind astazi la ordinea zilei, partida nationala isi rezerva a se pronunta asupra ei la timpul sau”. Comitetul central ales era format din: V. Babes, G. Baritiu, P. Cosma, D. Manole, N. Popea, G. Pop de Basesti, I. Ratiu, V. Roman, G. Secula, M. Stanescu, A. Trombitas, presedinte fiind Partenie Cosma.

Putem presupune ca E. Brote nu a fost de acord cu toate hotararile conferintei, unele dintre ele bune, dar altele discutabile. Se mentineau astfel, desi partidele fuzionasera, doua linii tactice diferite: activitate si pasivitate. Prevederile programului aveau un caracter aproape exclusiv national, lasand la o parte marile probleme economice si sociale. Ca agronom si economist, interesat mai ales de soarta taranilor, E. Brote nu putea subscrie un program care considera aceste aspecte ca inexistente. In plus, atat el, cat si, in general, gruparea de la „Telegraful roman” ar fi dorit fuziunea nu formala, ci organica, a celor doua partide, prin adoptarea unei singure tactici, de preferat activismul.

Confuzia politica era mare si devenea tot mai necesara reluarea, pe un plan mai inalt si cu forte sporite, a miscarii de reinnoire, grupata, cu cativa ani inainte, in jurul „Foisoarei Telegrafului roman”. „Telegraful roman”, cu toata personalitatea remarcabila si spiritul deschis al primului sau redactor, nu putea merge prea departe; fiind organul Mitropoliei, orice initiativa care ar fi compromis atitudinea moderata si de respect fata de guvern a bisericii, nu ar fi avut sorti de izbanda. Poate ca sperantele tinerei generatii ar fi continuat totusi sa se indrepte spre „Telegraful roman”, daca deznodamantul nu s-ar fi produs pe neasteptate. Un articol antiguvernamental publicat de I. Slavici, in octombrie 188377, inseamna mai mult decat putea suporta mitropolitul Miron Romanul, care, presat la randul sau de autoritati, pretinde si obtine demisia lui N. Cristea78. Scapat de acest preot incomod, ziarul Mitropoliei poate deveni in sfarsit o publicatie oficiala a acestei institutii si nimic mai mult, iesind din circuitul ideilor noi si pierzandu-si treptat influenta. Odata cu plecarea lui N. Cristea, devenea urgenta necesitatea infiintarii unui nou organ de presa. O intensa activitate, incununata pana la urma de succes, va intreprinde in aceasta directie E. Brote.

Evenimentele politice, activitatea economica sau culturala, s-au suprapus in jurul anului 1880 peste o viata personala si de familie, nu lipsita de intamplari, pe care nu le putem reconstitui insa decat fragmentar.

Necazurile se acumuleaza in familia Brote. In iunie 1879 moare la numai 24 de ani, fratele mai mic al lui Eugen, Valeriu Brote, devenit comerciant; si-a sfarsit viata departe de casa, la Ludwigsburg (in Württemberg)79. Peste cateva luni, la varsta de 23 de ani, moare si Constantia, sotia lui D. Comsa80. Nu dupa multa vreme va inceta din viata, la Viena, si Emil Brote, medicul.

In acesti ani, Eugen Brote trebuie sa fi mers in mai multe randuri la Bucuresti. Nu avem stiri despre aceste calatorii, nu stim daca in capitala Romaniei s-a intalnit cu ziaristi sau oameni politici, cu diferiti transilvaneni aflati aici. Singurul fapt cert este ca la Bucuresti s-a casatorit cu Ana Triandafil (nascuta in 1854). Casatoria a avut loc la 21 septembrie st. V. 1880, la biserica Lucaci81. Ana mai fusese casatorita intre 1872-1879 cu Ioan Popa, cunoscut ca redactor al revistei umoristice sibiene „Calicul”. Viitorii soti se cunoscusera la Sibiu. Divortand de primul sot, Ana se intorsese la Bucuresti, unde locuia impreuna cu tatal sau Constantin Triandafil, negustor. Este greu de spus ce rol a jucat ea in viata lui E. Brote. O intalnim ca membra foarte activa a „Reuniunii romane de cantari” din Sibiu. Interpreta, bucurandu-se de succes, arii din opere, acompaniata la pian de Minerva, sotia lui Aurel Brote (dirijorul reuniunii fiind cunoscutul compozitor George Dima).

In 1884, cand cariera politica a lui E. Brote se afla la o mare raspantie, personalitatea sa era pe deplin formata. Un om care l-a cunoscut bine, Septimiu Albini, considera ca „se distinge prin calmitatea, clasitatea si logica stransa a discursurilor sale, care de multe ori sunt hotaratoare in chestii grele si delicate… Ca om – continua el – Eugen Brote este o natura muncitoare, linistita, cumpatata si cam rezervata… Niciodata nu-si pierde sangele rece, nu provoaca si nu lupta decat cu puterea argumentelor”82. S-ar mai putea spune ca, sub o infatisare rece, se ascundea in E. Brote o fire pasionanta, uneori nedreapta fata de adversari, si o foarte mare ambitie, un spirit dominator. Daca am incerca sa gasim nota principala a inteligentei sale, credem ca ar fi spiritul realist si limpede. In schimb, nu are multa imaginatie, nu este omul visurilor si idealurilor indepartate. A fost un evolutionist, nu un revolutionar. Contradictia intre intelegerea superioara a realitatii imediate si neintelegerea mersului general al societatii, a marilor transformari sociale si nationale ce se apropiau, a constituit cauza esecului final al unor eforturi remarcabile.

III. Tribuna (1884-1893)

Intemeierea „Tribunei” a fost rezultatul a doua siruri de evenimente si poate fi astfel privita din doua puncte de vedere.

In primul rand, istoria ei reprezinta continuarea activitatii tinerilor grupati mai inainte la „Telegraful roman” si la „Foisoara Telegrafului roman”. Erau, dupa cum am vazut, oameni cu o frumoasa pregatire, mai ales stiintifica, obtinuta prin filiera germana, castigati de ideile junimiste de peste munti, spirite in general practice, care respingeau „iluziile” miscarii nationale si intelegeau sa porneasca exclusiv de la realitate.

Dupa demisia fortata a lui N. Cristea, ramasa fara posibilitatea de a se manifesta prin presa, gruparea a inceput cu deosebita energie actiunea pentru editarea unei gazete noi. S-au stabilit contacte cu Aurel Muresianu, din 1877 directorul „Gazetei Transilvaniei”, cel mai vechi ziar romanesc de peste munti (intemeiat in 1838)831. Bogatul si generosul negustor brasovean Diamandi Manole (1833-1899) a oferit un sprijin material in vederea transformarii „Gazetei Transilvaniei „ in cotidian (aparea pana atunci de trei ori pe saptamana) si mutarii sale la Sibiu; era vorba deci de o fuziune a vechii publicatii cu gruparea sibiana. In aceste conditii i s-a oferit lui A. Muresianu, prin E. Brote, directia nou lui ziar. Au avut loc discutii, la Brasov si Sibiu, la care a participat si E. Brote. A. Muresianu s-a aratat nehotarat, apoi a acceptat, ca numai dupa cateva zile sa renunte definitiv, hotarandu-se sa transforme singur, fara gruparea de la Sibiu, „Gazeta Transilvaniei” in cotidian (la 4/16 aprilie 1884).

Esecul incercarii de fuziune a avut o cauza subiectiva – dorinta lui A. Muresianu de a pastra vechea gazeta – dar si una obiectiva. Intre cele doua grupari existau deosebiri de vederi in problemele miscarii nationale, sibienii dovedindu-se mai supli, mai „realisti”, in timp ce brasovenii se mentineau pe o pozitie „intransigenta”.

Singura solutie care ramanea lui E. Brote si prietenilor sai era infiintarea unui ziar nou, la Sibiu. Va avea numele „ Tribuna”, ales de I. Bechnitz, fiind editat de o societate pe actiuni, „Institutul tipografic”. S-au facut „mai multe emisiuni de actiuni. Din prima emisiune de 40.000 fl. au fost rezervate actiuni de 5.000 fl. Pentru persoane ce ar fi voit, poate, mai tarziu, sa ia parte la intreprindere, iar din capitalul de vreo 35.000 fl., astfel adunat, s-a cumparat o tipografie si s-a depus cautiunea ele 6.000 fl. Pentru ziarul „Tribuna”842.

Aceasta evolutie fireasca a unui curent aparut din necesitatile sociale si politice transilvanene este insa numai primul aspect care trebuie luat in consideratie pentru a explica fenomenul tribunist. A doua cauza a aparitiei „Tribunei „ se afla peste munti, in viata politica din Romania.

In 1883, statul roman – la carma caruia se afla din 1876 un guvern national liberal, condus de Ion. C. Bratianu – aderase la Tripla Alianta. Stabilirea unor relatii politice speciale cu Germania si, mai ales, cu Austro-Ungaria, aducea cu sine insa si necesitatea luarii in consideratie a unei probleme delicate: situatia romanilor din monarhia habsburgica. Guvernul nu putea neglija acest aspect, care se bucura de o atentie privilegiata din partea tuturor romanilor. In acelasi timp, daca lupta transilvanenilor, sprijiniti de fratii lor ele peste munti, s-ar fi intensificat, situatia Romaniei fata ele noii sai aliati risca sa devina dificila. Miscarea nationala din Transilvania era, asadar, o arma redutabila, dar cu dublu tais, in mana fiecarui guvern roman: se putea servi de ea, insa tot prin ea putea fi doborat.

In fata acestei situatii si tinand seama si ele faptul ca transilvanenii aveau nevoie ele sprijin, material si moral, guvernul roman a incercat sa stabileasca un control asupra evolutiei politice ele peste munti. Cel ales pentru stabilirea legaturii a fost Ioan Slavici.

Intr-adevar, scriitorul era personajul cel mai potrivit in vederea unui asemenea scop. Partizan neclintit al colaborarii tuturor romanilor („ Soarele pentru toti romanii la Bucuresti rasare”, spunea el), dar totusi legalist, nu ar fi admis sa stea in fruntea unei miscari antihabsburgice. Junimist cunoscut, pastrase tot timpul legaturi in Transilvania, colaborase cu harnicie la gazetele de acolo, iar in Romania se apropiase si de liberali.

Cei care l-au indemnat sa plece la Sibiu au fost mai ales liberalii (potrivit amintirilor sale, M. Kogalniceanu, I. C. Bratianu, iar dintre junimisti T. Rosetti)85. Din diferite motive, altii, ca T. Maiorescu, P. P. Carp, D. A. Sturdza, il sfatuiau sa nu accepte. Rezervele lor priveau insa numai persoana lui I. Slavici (in care, mai ales junimistii, vedeau un scriitor, si mai putin un om politic), nu principiul unui control asupra miscarii nationale de peste munti; dovada este faptul ca tocmai D. A. Sturdza va deveni principalul sustinator al lui I. Slavici si al tribunismului.

In luna martie 1884, I. Slavici se afla la Sibiu, participand la unele dintre discutiile amintite cu A. Muresianu; in scurt timp a devenit directorul „Tribunei” Daca inainte de sosirea sa rolul principal in pregatirea noului organ de presa l-a avut E. Brote, acum, desigur, acesta trece pe al doilea plan. I. Slavici era o persoana mult mai cunoscuta, incepuse sa se bucure de notorietate literara si – mai ales – avea multe legaturi politice in Romania. Nu trebuie insa crezut ca scriitorul a impus vreun punct de vedere, in dezacord cu conceptia celorlalti. Si sibienii erau in felul lor junimisti si intelegeau problema nationala in termeni asemanatori.

Primul numar al „Tribunei” apare la 14/26 aprilie 1884, avand in frunte un articol-program, intitulat Catre publicul roman! Semnatarii sai – 5 din Sibiu si 5 din Brasov – sunt: Ioan Bechnitz, Aurel Brote, directorul Bancii Transilvania, Eugen Brote, Ioan Dusoiu, comerciant, Diamandi Manole, comerciant, Simeon Marginean, avocat, Ioan Neagoe, medic, George B. Popp, fabricant, Ioan de Preda, avocat, Ioan Slavici. De remarcat faptul ca multi dintre ei sunt oameni de afaceri: industriasi, comercianti sau financiari, precum si intelectuali cu o pregatire stiintifica. In general, cei care au initiat miscarea tribunista sunt si oameni cu o buna situatie materiala. De la inceput, „Tribuna” ne apare ca o purtatoare de cuvant a tinerei burghezii romanesti din Transilvania, dornica sa-si asigure o pozitie economica si politica satisfacatoare.

Programul „Tribunei”86 este schitat in 5 puncte; nu este lipsita de interes o paralela intre el si programul – in 9 puncte – al Partidului National Roman, din care gruparea tribunista considera ca face parte. La primul punct se arata ca Ungaria este un stat poliglot; prin urmare, nici un popor nu trebuie sa fie oprit in dezvoltarea sa fireasca. La punctul 2 se considera poporul roman ca un element de ordine in stat. Punctul 3 declara ca tactica a romanilor rezistenta pasiva, din pricina faptului ca legile statului sunt incalcate de autoritati. La punctul urmator, tribunistii aratau ca nu vor intra in tratative cu nici un factor al puterii politice, exceptand situatia cand s-ar oferi romanilor garantii sigure. In sfarsit, ultimul punct sustine autonomia Transilvaniei.

Astfel enuntat, programul poate induce in eroare. El nu corespunde decat partial programului real al tribunistilor. Atacati din mai multe parti inca inainte de aparitia ziarului, din motive tactice, ei au introdus in fruntea primului numar si idei fata de care manifestau un total scepticism. Punctele 3 si 5 figureaza numai de forma in programul tribunist. I. Slavici avea sa ii scrie in modul cel mai clar lui T. Maiorescu, la 28 mai 1886: „Programul din Sibiu e politiceste gresit, fiindca nu rezolva cestiunea nationala si ne izoleaza de celelalte nationalitati, care nu au nici un interes de a se expune pentru autonomia Ardealului, nici de a face cauza comuna cu noi care nu trimitem deputati in dieta… La anul viitor se fac alegerile pentru dieta. Inca la toamna ar trebui dar sa se hotarasca lucrurile intr-un fel ori intr-altul. Daca incercarea reuseste, ne punem pe lucru… „87.

Avem aici schitata ideea parasirii tacticii pasiviste si reintrarea in activitatea parlamentara, in intelegere cu celelalte popoare asuprite din Ungaria; paralel, urma sa se renunte la autonomia Transilvaniei, considerata o cerere invechita. Pozitia era in esenta justa, caci trebuia depasita ideea unei autonomii numai pentru Transilvania propriu-zisa, in vederea unirii tuturor romanilor. Desigur, aceste pareri, privind schimbarea tacticii partidului, sunt inca vagi; ele ne apar insa intr-o lumina mai puternica, daca tinem seama de faptul ca, peste un deceniu, tribunistii vor fi cei care declanseaza campania pentru parasirea pasivismului si trecerea la activism.

Punctul 4 al programului „Tribunei” lasa sa se intrevada posibilitatea unor tratative intre miscarea nationala si guvernul maghiar. Asemenea contacte urmau sa aiba loc insa numai in cazul cand s-ar fi acordat romanilor suficiente garantii. Nu era vorba aici de o cedare, ci de pregatirea unor negocieri care, mai de vreme sau mai tarziu, dupa parerea tribunistilor, trebuiau sa aiba loc.

Credinta in posibilitatea unei intelegeri cu puterea de stat, in obtinerea unor concesii din partea acesteia, a constituit marea naivitate a tribunismului, ducand pana la urma la destramarea miscarii. In ce priveste raporturile dintre romani si maghiari, „Tribuna” s-a situat, in general, pe o pozitie justa. I. Slavici, E. Brote nu au fost niciodata sovini si, luptand pentru drepturile romanilor, au subliniat totodata necesitatea unor bune relatii intre cele doua popoare, in folosul ambelor parti.

O idee de valoare a „Tribunei” a fost permanenta legatura cu vechea Romanie. Timp de cativa ani, va oscila intre junimisti si liberali, pastrand cu primii mai ales legaturile de ordin literar, dar preferandu-i tot mai mult pe ceilalti pe plan politic.

Nu stim daca la intemeierea ziarului au contribuit si banii guvernului liberal. Faptul ca multi dintre fondatori erau oameni relativ bogati, ca si dificultatile financiare prin care trece publicatia curand dupa infiintare, ar dovedi mai curand contrariul. Dar acest ajutor nu a intarziat sa vina, putand fi probat cu sprijinul mai multor documente. Astfel, la 2/14 noiembrie 1889, I. Slavici ii scria lui T. Maiorescu, referindu-se la hotararea lui, cu doi ani inainte, de a se intoarce in Romania: „… m-am si hotarat sa ma intorc, numai insa dupa ce mi se dadusera asigurari ca existenta „Tribunei„ va fi asigurata prin o subventiune anuala de 5-8 mii de lei, pe care n-aveam insa sa o primesc decat dupa ce voi fi plecat de aici. Si, in adevar, dl. Bianu a si venit la Brasov ca sa-mi aduca 8 mii, din care aveam sa-mi acopar si cheltuielile de calatorie „. Pana la urma, nu a mai plecat. „Am luat dar banii, m-am intors cu ei la Sibiu si am ramas aici”88.

Ajutor din Romania, mai ales de la liberali, au primit tribunistii si in alte ocazii. Ioan Bianu (1856-1935), ardelean de langa Blaj, devenit directorul Bibliotecii Academiei si prieten intim al lui D. A. Sturdza, era unul dintre actionarii „Institutului tipografic”89. Corespondenta dintre el si E. Brote se refera adesea la sprijinul material dat de I. Bianu sau prin I. Bianu ziarului.

Ajutorul liberal nu trebuie insa supraapreciat. Daca „Tribuna” s-a putut mentine, cu destule dificultati, a fost in primul rand prin mijloacele proprii, de multe ori prin jertfele materiale ale celor din jurul sau. Situatia a devenit critica mai ales dupa trecerea liberalilor in opozitie (1888). Acum I. Bianu ii scria lui E. Brote ca, in privinta saraciei, au ajuns sa fie egali, in loc de bani dandu-i sfatul „scoateti apa din piatra si sa va tineti”90. In general, cu toate variatiile impuse de conjunctura politica, legatura intre tribunisti si Partidul National Liberal a devenit, de-a lungul anilor, tot mai stransa.

In schimb, dupa cativa ani, ruptura politica dintre „Tribuna” si junimisti era totala. „Noi – ii scria deschis I. Slavici lui T. Maiorescu, la 2/14 noiembrie 1889 – desi amici literari ai „junimistilor„ de peste Carpati, nu suntem junimisti”91. Junimea, adoptand o politica foarte prudenta – cu toate ca in esenta nu diferita ele a liberalilor – in problema romanilor ele peste munti, nu mai era simpatizata de tanara generatie transilvaneana, desi cultura acesteia era de formatie junimista.

Ca si ceilalti membri ai gruparii, E. Brote a de venit treptat, din junimist convins (asa cum era in perioada „Telegrafului roman”) partizan al liberalilor. Trebuie sa fi contribuit la aceasta schimbare si experienta neplacuta a legaturilor personale cu Titu Maiorescu. De cateva ori, venit la Bucuresti pentru a cauta sprijin, E. Brote a avut ocazia sa vorbeasca cu seful „Junimii”, cunoscand, in saloanele sale, si pe alti oameni politici si scriitori.

La 25 februarie 1886, T. Maiorescu nota: „Scara, interesanta „Junimea„ la mine. Brote de la Sibiu, Gavarry (secretar de legatie), Carp, Th. Rosetti, Bals, Hasdeu, Urechea, Jacques (Iacob Negruzzi n.n.), Vlahuta, Peucescu, Nica etc.”92. O alta intrevedere Maiorescu – Brote a avut loc in vara anului 1888, cand omul politic junimist care, in opozitie, promisese un anumit ajutor, conditioneaza acum sprijinul de schimbarea atitudinii „bratieniste” a „Tribunei”93.

Desi nu cunoastem alte amanunte asupra acestor intrevederi, atmosfera discutiilor o putem insa intui, citind cateva randuri dintr-o scrisoare trimisa de T. Maiorescu lui I. Slavici la 7/19 noiembrie 1889: „Nu admit ca intre D-ta si mine sa vorbesti de Eug. Brote. Am vorbit cu Brote de 5 ori in viata si prin urmare nu-l cunosc. Interese, ca acelea de care a vrut sa vorbeasca Brote cu mine la ultima sa intalnire, nu le puteam discuta cu el, nu fiindca poate nu merita el toata increde rea, dar eu, necunoscandu-l, nu o puteam avea”94.

In schimb, E. Brote isi consolideaza prietenia, care se va dovedi de durata, cu cativa liberali. In februarie 1886 are prima intalnire cu Dimitrie A. Sturdza. I. Slavici isi trimisese prietenul cu o scrisoare de recomandare, in care explica scopul misiunii: „Stiind ca urmariti cu vie interesare lucrarea noastra, mi-am luat voie a va ruga sa binevoiti a primi pe dl Eugen Brote, care este insarcinat din partea „Asociatiunii„ sa adune in Romania ajutoare pentru scoala de fete ce s-a infiintat aici la Sibiu”; il roaga pe ministru sa fie sigur ca „este un om, in care puteti sa puneti toata increderea si care nu va intreprinde nimic fara de stirea si fara de aprobarea D-voastre”. In plus, E. Brote mai primise insarcinarea sa-i dea lamuriri asupra situatiei in care se afla „Tribuna”, „si de a va ruga sa binevoiti a ne da sprijinul ce se poate in imprejurarile actuale”. In concluzie, I. Slavici il asigura pe D. A. Sturdza „ca asa vom face, cum veti crede de cuviinta a ne povatui prin Domnia Sa”95.

Scrisoarea este foarte interesanta pentru cunoasterea relatiilor dintre tribunisti si liberali, precum si pentru stabilirea inceputului legaturilor lui E. Brote cu D. A. Sturdza, legaturi care ii vor influenta decisiv cariera si viata. Cei doi oameni se asemanau in mai multe privinte. Amandoi erau deosebit de harnici, migalosi in munca lor, intransigenti, uneori nedrepti fata de altii si urmarind pana la capat un drum, chiar daca se dovedea gresit. Ca si E. Brote, D. A. Sturdza avea o formatie germana, fiind unul dintre putinii liberali cu asemenea studii.

Exemplele oferite dovedesc faptul ca o serie de interese i-a apropiat pe tribunisti de liberali; in ultima instanta insa, ei au cautat sa se indrepte nu spre un partid sau altul, ci spre Romania. Poate ca nici o grupare politica transilvaneana nu a facut atat de mult pentru apropierea intre romanii aflati de o parte si de alta a Carpatilor, pentru o cat mai buna cunoastere reciproca. Inca de la pregatirea aparitiei ziarului, au cautat sa-si asigure cat mai multe abonamente in Romania. Diamandi Manole, care a lucrat intens pentru raspandirea „Tribunei” peste munti, insista „sa se intereseze de cauza noastra si fratii din Romania”9614. Cerea sa se trimita ziarul tuturor ministrilor, deputatilor si senatorilor.

Daca Bucurestii reprezinta primul centru spre care se orienteaza tribunistii, Viena este al doilea. La „Tribuna” era inca vie vechea iluzie a romanilor transilvaneni, credinta ca imparatul, cercurile politice austriece, ii vor sprijini in cele din urma in lupta pentru emancipare nationala. Se explica astfel, intr-o anumita masura, lupta tenace desfasurata de tribunisti intre 1887 si 1892, pana au avut castig de cauza, pentru alcatuirea si inaintarea Memorandumului la tron.

„Tribuna” s-a impotrivit cu hotarare tendintelor kossuthiste de desprindere, totala sau partiala, a Ungariei de Austria. Daca sperantele kossuthiste s-ar fi realizat, romanii din Transilvania nu s-ar mai fi putut gandi la un ajutor din partea Vienei. Datorita acestei pozitii, „Tribuna” combate gruparea lui Alexandru Mocioni, care nu vedea cu ochi rai eventual a separare a Ungariei.

Strategia „Tribunei” ne apare acum clara. Bazandu-se pe Bucuresti si Viena, gruparea din Sibiu credea ca se va putea exercita o presiune suficienta asupra Budapestei pentru satisfacerea cererilor romanesti. Astfel, politica tribunista depaseste imprejurarile locale, incadrandu-se in politica europeana.

Mai exista insa un factor important, de care trebuia sa se tina seama, cu atat mai mult cu cat orientarea sa era asemanatoare miscarii romanilor: lupta celorlalte popoare asuprite din Austria si Ungaria. Modul cum a privit „Tribuna” ideea unei apropieri de celelalte miscari nationale este destul de complex. Initial, rezervele sunt mari fata de miscarea slavilor si de ideea colaborarii romano-slave. Tribunistii doreau sa pastreze legatura cu germanii si sa o stabileasca, in cele din urma, cu maghiarii (pe de alta parte, conducatorii popoarelor slave din Austro-Ungaria, la randul lor, insistau in mod gresit asupra solidaritatii slave, neglijand de multe ori raporturile cu alte popoare). Realitatea a fost insa mai puternica decat prejudecatile tribuniste; lupta tot mai darza, pe masura accentuarii asupriri i nationale sau a cresterii fortelor proprii, a popoarelor din monarhia habsburgica, nu se mai putea desfasura izolat. Legaturile stabilite erau inca insuficiente; victoria nu putea fi obtinuta decat prin formarea unui bloc comun.

In 1886, I. Slavici scria: „Trebuie dar sa ne intelegem cu germanii, cu sarbii, cu slovacii si cu rutenii asupra unui program comun”97. El insusi ia legatura, in aceasta vreme, cu cercurile slave din Viena si Praga98.

O alta problema care trebuie lamurita este cea a raporturilor „Tribunei” cu masele populare transilvanene. Daca muncitorimea romana nu a atras prea mult atentia ziarului, in schimb, fata de taranime tribunistii au dovedit un real atasament, acordandu-i un ajutor efectiv si primind la randul lor un sprijin constant. In aceasta directie continua sa se afle pe primul plan Eugen Brote. Un articol al sau din 1891, semnificativ intitulat Talpa tarii 99, dovedeste continuarea, si in perioada tribunista, a ideilor sale din tinerete. „Generatiunea mai noua si mai invatata – scrie el – are mai presus de toate datorinta a contribui prin lumina sa castigata la imbunatatirea sortii fratilor lor ramasi tot la sate cu plugul si cu sapa in mana si cu saracia in casa. Ea are sfanta datorinta a intinde taranului plugar mana pentru a-l ridica si pe el la un nivel mai inalt… Caci, lumea oricum se va invarti, taranul este si va ramane talpa tarii… Ajutorarea taranului trebuie sa fie imediata si temeinica, adica aplicata la gospodaria sa intr-o forma dainuitoare. Tarina sa sa devina mai productiva, productele sale sa devina de o calitate mai buna, munca sa destul de grea sa devina mai bine rasplatita… O organizatiune potrivita ar fi constituirea de asocieri, tovarasii, reuniuni locale sau districtuale, care urmaresc anumite scopuri, care tind la ajutorul imediat si temeinic al taranului din acele parti”.

Aceste idei nu au ramas pe hartie, ci au fost riguros aplicate de E. Brote. Cea mai de seama realizare a sa a fost intemeierea „Reuniunii romane de agricultura” din comitatul Sibiului.

Necesitatea infiintarii unei asemenea reuniuni100 – in vederea ridicarii nivelului agriculturii transilvanene – era de multa vreme simtita; in presa (si mai cu seama in revista „Economul”, condusa de Stefan Pop) se purtasera multe discutii in legatura cu aceasta problema. La inceputul anului 1880, incepe actiunea practica in vederea infaptuirii reuniunii; un pas inainte se face cu ocazia expozitiei din 1881, infiintandu-se acum, in vederea redactarii statutelor, si un comitet, format din 15 membri, printre care si E. Brote (presedinte fiind I. Sterca-Sulutiu, iar secretar D. Comsa). Statutele au fost inaintate Ministerului de interne in 1883. Raspunsul ministerului nu este prea incurajator: se aproba doar infiintarea unei reuniuni restranse la comitatul Sibiului, nu pentru intreaga Transilvanie, cum ar fi dorit initiatorii miscarii. In fata acestei situatii, comitetul se autodizolva in august 1885.

Daca planul initial, conceput la scara mare, nu s-a putut realiza, nu insemna insa ca trebuia sa se renunte complet la ideea reuniunii agricole. Chiar redusa la dimensiunea unui singur comitat, o asemenea reuniune ar fi avut o deosebita importanta, mai intai prin impulsul ce urma sa-1 dea agriculturii din comitatul respectiv, apoi ca un exemplu si pentru ceilalti romani. Dupa incetarea activitatii comitetului, actiunea a continuat sub conducerea lui E. Brote, aflat in fruntea unui comitet provizoriu.

S-a putut astfel constitui, la 16/28 februarie 1888, „Reuniunea romana de agricultura” din comitatul Sibiului101. In articolul de fond publicat in „Tribuna”, la 19 februarie/2 martie.

— Scris probabil de E. Brote.

— Se arata menirea reuniunii. Ea trebuia sa-i deprinda pe agricultori sa-si cultive pamantul potrivit cu natura solului, sa creasca soiuri bune de vite, sa realizeze o mai mare productie de fructe, sa exploateze rational padurile. Este in interesul tuturor „ca poporul sa se lumineze, sa-si sporeasca averea si sa lucreze cu un castig cat se poate de mare”. „Ne tanguim mereu, scrie el, ca suntem saraci: acolo, unde sunt mii si mii de brate muncitoare, e mare bogatie, daca bratele acestea lucreaza cu pricepere si calcul”.

Presedintele reuniunii a fost ales, pe sase ani, E. Brote, iar vicepresedinte Ioan de Preda. Statutul adoptat (elaborat inca din 1887) arata ca „sub numele „Reuniunea romana de agricultura din comitatul Sibiului „ se infiinteaza o asociatiune, cu scopul de a lucra la perfectionarea tuturor ramurilor agriculturii, a industriilor agricole si domestice, cum si la imbunatatirea materiala a claselor agricole, indeosebi a cultivatorilor mici”102. Reuniunea „urmareste progresul agriculturii in toate ramurile sale, studiaza referintele economice, in deosebi ale populatiunii rurale si culege date in aceasta privinta, staruieste pentru introducerea reformelor, amelioratiunilor si inventiunilor bune in sfera agriculturii, industriei agricole si domestice…”. Membrii reuniunii apartineau tuturor categoriilor sociale transilvanene, ceea ce dovedeste ca se urmarea interesarea tuturor in progresul agriculturii. Erau, desigur, tarani, dar si invatatori, preoti, notari, diferiti proprietari, primari, economisti, medici etc.

Pentru a observa punerea in practica a prevederilor statutare, luam ca exemplu activitatea reuniunii in anul 1890103. La 26 ianuarie, la Gura Raului, a avut loc o intrunire agricola. D. Comsa a vorbit despre cultivarea si imbunatatirea fanetelor. La 21 aprilie, la Rasinari, s-a organizat o expozitie de vite. Sub patronajul reuniunii, s-au infiintat, in sate, doua tovarasii agricole. S-au distribuit taranilor diferite soiuri de se minte; s-au procurat masini agricole; s-au raspandit multe brosuri de popularizare a agriculturii.

Cu toate dificultatile intampinate, reuniunea a in semnat un frumos succes, contribuind la ridicarea nivelului material si cultural al taranimii. Tot in acest scop, E. Brote a scris si brosuri de popularizare: Tinerea vitelor104 si Trifoiul105.

O preocupare a tribunistilor a fost si situati a bancilor transilvanene, infiintate in primul rand tot pentru a veni in ajutorul agricultorilor romani. Din pacate, burghezia romana care le conducea, uita deseori scopul initial, imprumutand cu dobanzi destul de mari. Tribunistii, mai ales E. Brote, s-au pronuntat pentru mentinerea bancilor ca instrumente in favoarea taranimii, pentru imprumuturi ieftine. Intr-un memoriu relativ la Banca Albina – prima banca romaneasca din Transilvania – E. Brote avea cuvinte aspre la adresa conducatorilor finantelor romanesti: „Albina… este o asociere de capital pentru a da imprumut bani scumpi taranului roman; uzura dupa acest capital se foloseste de societarii si functionarii institutului pentru a se imbogati, iar directorii institutului se mai folosesc si de putere a fireasca a acestor afaceri de bani pentru a exercita o influenta nenationala asupra dezvoltarii lucrurilor in afacerile publice la romani”106.

In general, toate ideile amintite nu sunt noi, dar ele au fost accentuate in mod deosebit de „Tribuna”. Cei din jurul ziarului au reusit sa realizeze o echipa omogena, dinamica, manifestandu-se timp de mai multi ani ca factorul politic cel mai activ din cadrul Partidului National Roman.

In ce priveste stabilirea liniei generale a gazetei, E. Brote, alaturi de I. Slavici, D. Manole, I. Bechnitz, a avut, inca de la inceput, un cuvant important de spus. Se bucura si de o porecla printre tribunisti, la sugestia lui D. Manole spunandu-i-se,. Lord Palmerston„; aceasta, deoarece, dupa cum scrie I. Slavici, „cumpanitul Eugen Brote„ era „om cam intepat si orator chibzuit„107. Rareori intre „Tribuna„ si conducerea Partidului National Roman (precum si celelalte institutii ale romanilor transilvaneni) a domnit o intelegere deplina. In repetate randuri relatiile au ajuns sa fie deosebit de incordate. Deosebiri politice esentiale in general nu existau. „Tribuna„ era insa o grupare de oameni mai tineri, cu o pregatire superioara culturala si stiintifica – in consecinta dornici sa ajunga cat mai repede pe primul plan. Se bucura, mai mult decat altii, de prieteni si sprijin in Romania. Avea, incontestabil, dintre toate gruparile transilvanene, cea mai solida pozitie in randul maselor taranesti. S-ar putea spune ca reprezenta, pe plan social, aripa de stanga a Partidului National. Acest radicalism al „ Tribunei”, pe langa unele neintelegeri personale, a determinat atitudinea ostila a unor elemente burgheze bogate din fruntea P. N. R., din conducerea bancilor (amintim aici un indelungat conflict cu Partenie Cosma) si a altor institutii romanesti.

E. Brote avea sa se gaseasca intr-o situatie dintre cele mai complicate, odata cu conturarea „Tribunei” ca o grupare aparte in cadrul vietii politice transilvanene. Era functionar al Astrei, precum si al Mitropoliei, fiind in acelasi timp unul dintre conducatorii ziarului.

Intrigile nu s-au lasat prea mult asteptate. Primul teren al infruntarii a fost scoala civila de fete, patronata de Astra. Profesorii erau toti tribunisti sau simpatizanti ai acestora. In septembrie 1887, D. P. Barcianu, directorul scolii, a fost nevoit sa demisioneze (ca si directoarea Elena Pop), caci intrase in conflict cu comitetul. Director provizoriu este numit Septimiu Albini (inca din 1886 profesor aici), dar in 1888 trebuie sa paraseasca si el postul, impreuna cu E. Hodos si Aurelia Filipescu. Este evident ca maruntele intrigi scolare ascundeau neintelegeri politice mai grave intre tribunisti si conducerea Astrei. Ca urmare, la 31 iulie 1888, E. Brote adreseaza adunarii generale (de la Abrud) o scrisoare, prin care se scuza ca nu poate participa la lucrarile ei, cerand in acelasi timp sa fie eliberat din functia de casier, pricina fiind „o divergenta principiala” de pareri cu comitetul108. Lua sfarsit astfel o activitate remarcabila, de peste un deceniu.



In acelasi timp cu criza de la Astra si de la scoala de fete, ruptura cu tribunistii se petrece si in Consistoriul Mitropoliei. Pretextul este o operatiune financiara (convertirea unor bonuri rurale in valoare de 700.000 florini) efectuata in 1886 de C. Stezar si de E. Brote. Ambii sunt acuzati ca operatiunea se soldase cu un de ficit de 5.625 florini (lucru discutabil, dar chiar daca ar fi fost adevarat, se trecea prea usor cu vederea faptul ca, tot in urma administratiei lor, averea Mitropoliei sporise de la 700.000 florini la 2.000.000). In mai 1888 sunt alesi un nou casier si un nou controlor, C. Stezar si E. Brote trebuind sa paraseasca Consistoriul la data de 1 iulie. Dupa parerea lui E. Brote, era vorba tot despre ofensiva Mitropoliei si a Bancii Albina impotriva „Tribunei”; pe aceeasi linie se curatase scoala de fete din Sibiu de elementele independente si fusese izgonit din scaun – apoi nevoit sa treaca in Romania – protopopul tribunist Simeon Popescu, si, in sfarsit, „s-a pornit si campania in contra noastra, pentru a ne ridica din pozitiunile de incredere ce le aveam unul de 18, celalalt de 10 ani in mijlocul bisericii noastre”109.

De altfel, mitropolitul ceruse sinodului sa fie condamnata „Tribuna” printr-un vot, iar preotii sa fie opriti de a mai participa la intrunirile publice. D. Manole si sase partizani ai sai stateau in fata unei majoritati ostile de 49 deputati. Propunerile mitropolitului n-au fost discutate in cele din urma; dar, noteaza I. Slavici, „Popescu, Brote, Stezar si inca cativa au ramas pe campul de lupta”110.

Parasirea celor doua institutii, pe langa aspectul sau neplacut, a avut totusi insemnatatea de a-i lasa lui E. Brote mai mult timp liber pentru „Tribuna”. Se apropia momentul cand aceasta avea sa se sprijine, in primul rand, pe el.

Misiunea, deloc usoara, de administrare a ziarului ii revenise lui Aurel Brote, om cu temeinica pregatire si indelungata experienta economica si financiara. Iata ce scrie I. Slavici despre activitatea lui: „Sarcina de administrator al „Institutului„ si al ziarului o luase asupra sa dr. Aurel Brote, care facea fel de fel de combinatiuni spre a spori veniturile tipografiei. In fiecare zi sucea si invartea cifrele si ne spunea mereu ca ne apropiem de situatiunea in care vom fi nevoiti sa lichidam. Se sporeau, ce-i drept, abonamentele, dar se sporeau si cheltuielile, si ar fi fost destul sa cumparam o mai insemnata proviziune de hartie pentru ca sa nu ne ramaie destul pentru acoperirea celorlalte cheltuieli”111. La inceput, „Tribuna” avand putini abonati, A. Brote era nelinistit, caci „vedea cum din zi in zi suntem tot mai aproape de situatiunea in care va trebui sa lichidam. In fiecare zi el facea expunere despre abonamentele ziarului si comparatie cu aceeasi zi din anii trecuti”112. Situatia financiara mentinandu-se dificila, in 1888 i s-a oferit lui Alexandru Mocioni posibilitatea cumpararii unor actiuni ale Institutului Tipografic (cei 5.000 fl. Ramasi neplasati); cumparandu-le, a obtinut 4 locuri in comitetul de directie (octombrie 1888). Apropierea de mocionisti, determinata strict de motive banesti, nu avea sa dureze mult, din pricina divergentelor politice.

Prima victorie mai insemnata au obtinut-o tribunistii in anul 1887, cu prilejul celei de a treia conferinte nationale, intrunita la Sibiu, la 7 mai st. N. In comisia de 30 pentru elaborarea propunerilor au intrat I. Slavici si E. Brote, dovada ca gruparea condusa de ei se afirmase si, cu voie sau fara voie, trebuia luata in consideratie. Noul comitet central, ales acum, se forma din 11 membri: Vincentiu Babes, George Baritiu, Eugen Brote, Iuliu Coroianu, Vasile Lucaciu, Aurel Muresianu, Nicolae F. Negrutiu, Nicolae Oncu, George Pop de Basesti, Ioan Ratiu, Ioan Slavici113.

Presedinte era G. Baritiu. Dupa cum scrie I. Slavici, acesta „s-a apropiat in anii din urma de oamenii nostri”. I. Slavici ar fi vrut sa-i cedeze directia „Tribunei”, mai ales ca „are trecere si in cercurile pe care noi n-am putut sa le castigam”114. „Baritiu a primit din nou prezidiul, iar noi cu dl. Brote ne-am angajat sa ajutam pe batranul, dl. Brote ca casier, iar eu ca secretar”. In noul comitet, rolul tribunistilor avea sa fie insemnat. „Greutatea intreaga – mai scria I. Slavici – cade asupra celor trei membri din Sibiu care constituiesc biroul, deoarece comitetul intreg numai rar se poate intruni. Ne vom si da toata silinta sa organizam partidul si sa-l pornim pe cat se va putea la lucrare”115.

Conferinta, in fata patrunderii tot mai anevoioase a deputatilor popoarelor asuprite in parlament, a hotarat generalizarea tacticii pasiviste. Faptul ca tribunistii se raliaza acestui punct de vedere inseamna doar ca se vedeau nevoiti sa tina seama de realitati si de opinia majoritatii; am vazut, si vom vedea, ca parerile lor intime erau totusi altele. Ei au insistat insa ca pasivismul sa fie exploatat la maximum, printr-o politica in realitate activa, prin antrenarea maselor si popularizarea peste hotare a cererilor romanesti. Acum incepe de fapt campania memorandista, care va constitui, categoric, cel mai mare triumf al tribunismului.

Facand aceasta afirmatie, nu uitam ca cel dintai aparator al ideii Memorandumului a fost Aurel Muresianu. La inceputul anului 1885 el scrie, sub titlul Romanii, tronul si opiniunea publica, o serie de articole in „Gazeta Transilvaniei”, aratand necesitatea inmanarii unui memoriu suveranului; documentul urma sa prezinte detaliat situatia grea a romanilor. Cele 12 articole referitoare la aceasta problema au avut un puternic ecou. La conferinta din mai 1887, A. Muresianu, sprijinit si de ceilalti delegati, inclusiv de tribunisti, a sustinut redactarea si prezentarea Memorandumului printr-o deputatie cat mai numeroasa, la tron. El si Iuliu Coroianu si-au luat obligatia sa redacteze cate un proiect. Proiectul sau a fost gata in august 1888, in timp ce Iuliu Coroianu l-a prezentat in 1890.

Cu toate acestea, miscarea memorandista se leaga, si pe drept, de numele „Tribunei”, nu al lui A. Muresianu. Unii transilvaneni sperau, desigur, ca Memorandumul sa determine o schimbare in atitudinea Curtii din Viena fata de romani. Tribunistii, mizand pe o alianta cu Viena, urmareau si ei acest scop. Dar Memorandumul nu a insemnat in primul rand un apel adresat imparatului. Pornindu-se de aici, s-a incercat popularizarea cauzei romanilor pe plan european si, in ace lasi timp, mobilizarea maselor transilvanene la lupta deschisa impotriva regimului dualist. Aceasta a fost semnificatia mai inalta a Memorandumului, cea care a dat actiunii un caracter aproape revolutionar. Declansarea unei puternice ofensive nationale era, fireste, un act de mare raspundere. De reusita sau nereusita ei atarna soarta multor oameni. Daca romanii izbuteau sa antreneze si alte popoare asuprite din monarhie, criza sistemului dualist, a intregii monarhii, era deschisa. Implicatiile puteau fi mari chiar pe plan european. Dar, infrangerea miscarii putea insemna paralizarea, pentru multi ani, a luptei nationale.

Tribunistii, prin tineretea si dinamismul lor, s-au aratat a fi cei mai constanti si mai caldurosi sprijinitori ai Memorandumului. In acest timp, A. Muresianu, ca si alti conducatori ai miscarii nationale (V. Babes, A. Mocioni etc.), desi aproband teoretic actiunea pe care o initiase, s-a eschivat de la punerea ei in practica. Nimeni nu indraznea sa spuna ca ideea Memorandumului ar fi rea; in schimb, se considera ca momentul nu este oportun, ca in conjunctura existenta, in raportul de forte, nu se putea intrevedea sansa unei victorii romanesti. De aceea, daca ideea a fost a lui A. Muresianu, miscarea in sine, singura care prezinta importanta, a fost in cea mai mare parte opera tribunistilor.

In momentul cand „Tribuna” ajunsese sa joace un rol in conducerea Partidului National, ascensiunea sa este stanjenita de condamnarea lui I. Slavici. Autoritatile isi dadusera seama de la inceput ca, mai mult decat „Gazeta Transilvaniei”, dinamica „Tribuna” reprezenta o primejdie. Pana in 1892 „Gazeta Transilvaniei” are patru procese de presa (totalizand un an si jumatate inchisoare), iar „Tribuna” sapte (peste patru ani)116. Primul proces de presa se desfasoara in fata curtii cu jurati din Sibiu, la 3 februarie 1885; acuzatii: I. Slavici si redactorul responsabil Corneliu Pop Pacurariu sunt achitati. Ca urmare, la 27 iunie 1885 este desfiintata Curtea din Sibiu. Urmatoarele procese vor avea loc la Cluj, intr-o atmosfera mult mai defavorabila miscarii nationale romane. La 13 mai 1886, C. Pop Pacurariu este condamnat la un an inchisoare, iar la 25 aprilie 1888 vine randul lui I. Slavici, care primeste de asemenea un an. Va sta inchis la Vat, intre 1 iulie 1888 si 10 iulie 1889117.

In acest rastimp, principalul conducator al miscarii ramane E. Brote, tocmai eliberat de obligatiile sale la Astra si Mitropolie. Lui I. Bianu, care se temea de intrarea lui A. Mocioni in comitetul de directie al „Tribunei”, I. Slavici ii scria: „Temerile, pe care le ai in ceea ce priveste „Tribuna„, nu-mi par destul de intemeiate. Eugen e om cu multa judecata si mai viclean ca vicleanul, de care te temi d-ta”118. In fruntea „Tribunei”, el a pastrat legatura cu I. Slavici119, vizitandu-l si la inchisoare („ ieri – scria I. Slavici, la 1 februarie 1889 – a sosit si dl. Eugen Brote aici”)120.

In acelasi timp, E. Brote incerca sa stranga relatiile cu partidele din Romania, in primul rand cu liberalii, dar si cu junimistii, aflati la guvern. In februarie 1889 face o vizita la Bucuresti; dupa intoarcerea la Sibiu ii scrie lui I. Bianu, scuzandu-se ca nu s-a putut intalni cu el in ultima seara, trebuind sa vada pe altcineva (este vorba de un junimist, poate chiar de T. Maiorescu): „Am primit aici raspuns de la Domnia lui. Raspunsul este mai putin cinic, dar mai duios ca cel de toamna trecuta: situatiunea foarte grea. Noi trecem a fi in serviciul altora. Cu toate aceste, ce s-a facut pentru altii se va face si pentru noi. Sa viu la mai – daca pana atunci nu vor fi intrat „pahontii„ in tara”121.

Absenta lui I. Slavici coincide cu o situatie materiala din nou complicata, dar, in urma atator experiente, proiectata pe un fond de optimism: „Un sfert din capitalul nostru este cheltuit… avem o situatiune financiara din cele mai penibile, dar nu ne dam… Cuconul Diamandi pune mereu la inima, Aurel suduie ca niciodata, Bechnitz se lupta cu nervi, si ducem cu totii in spate pe amicul d-voastre, pe dl. Babes – dar nu ne dam”122.

G. Baritiu se retrasese practic din activitatea politica, gruparea Babes – Mocioni se consolida. Tinand seama si de situatia financiara a „Tribunei”, este lesne de inteles de ce E. Brote, din motive tactice temporare, s-a decis sa pastreze bune relatii cu A. Mocioni (intrarea mocionistilor la „Tribuna”, scria el, „a fost o necesitate politica”123).

Totusi, el s-a straduit, si in aceste conditii politice neclare, sa mentina neclintita linia miscarii tribuniste, impotriva elementelor moderate, legate mai ales de Banca Albina si de directorul acesteia Partenie Cosma. „Comitetul national electoral – ii scria lui I. Slavici, la 13 mai 1889 – este convocat prin dr. Rat pe 18 l.c. la Turda. Barit se vede ca s-a lasat cu totul balta de politica, iar onorabilii membri externi cred ca cu cat vor fi mai departe de „Albina„, cu atat mai independent pot vorbi. Eu am de gand sa ma duc la Turda si am sa le spun ca oamenii cari nu pot fi independenti in toate imprejurarile, sa se lase de politica”124.

Intoarcerea lui I. Slavici la Sibiu – la sfarsitul lunii august 1889 – nu limpezeste situatia. Dimpotriva, relatiile dintre el si A. Mocioni sunt foarte ascutite. Au loc tratative, in luna octombrie, I. Slavici pronuntandu-se hotarat impotriva dualismului, pentru unitatea monarhiei, in timp ce A. Mocioni credea „ca noi romanii nu avem sa-i combatem, ci sa-i sprijinim pe maghiari in silintele lor de a desface statul ungar de Austria, iar aceasta nu numai pentru ca un stat ungar independent e mai avizat ca cel actual la sprijinul nostru, ci si pentru ca independenta Ungariei e un pas inainte spre lichidarea Austro-Ungariei”125.

Ca urmare a neintelegerilor, A. Mocioni se retrage din comitetul de directie. Situatia financiara se agraveaza, punand sub semnul intrebarii si coeziunea gruparii tribuniste. „Am ramas – scria I. Slavici – aproape numai patru insi, cu E. Brote, Cristea si Comsa: ceilalti mai bucurosi ar fi, daca am face asa, cum zice dl. A. Mocioni”126.

„Tribuna” este „in agonia mortii”, ii comunica la 2 decembrie 1889 I. Slavici lui I. Bianu. Pentru a se mentine, ar fi fost necesara suma de 4.000 florini. Aceasta suma „am impartit-o in 80 sorti egale de cate 50 fl. Fiecare amic al cauzei, care staruie pentru aparitia „Tribunei„ in forma neschimbata, n-are decat sa dovedeasca staruinta prin platirea in bani gata a unui sau mai multor sorti”. Pondul trebuia sa ia fiinta inainte de 18 decembrie 1889, ziua cand se hotarase adunarea generala a Institutului Tipografic, care avea sa hotarasca aparitia in continuare sau sistarea ziarului. Ii comunica lui I. Bianu ca va pleca la Brasov pentru a strange bani, iar de va fi nevoie este gata sa vina si la Bucuresti127.

La Brasov a mers insa E. Brote, care a gasit sprijin material si moral, mai ales in G. Popp si D. Manole; acestia au staruit „pentru continuarea luptei cu forte indoite”128. Apoi, E. Brote a mers la Arad si Caransebes. Drumul i-a adus ajutor banesc, dar si multe incurajari, donvedind pozitia speciala ocupata de „Tribuna” in politica transilvaneana: „Nimeni nu voieste sa stie de caderea „Tribunei„„, ii comunica lui I. Bianu129. La randul sau, I. Slavici scria la 4/16 decembrie: „„ Tribuna„, daca toate reusesc, e asigurata. Aici, la Brasov, la Cluj, la Arad si la Caransebes, s-au adunat aproape 2 000 fl. Brote, care e dus, ne-a anuntat ieri 1850”130. Se primisera bani si de la Bucuresti. „Succesul calatoriei – continua I. Slavici – e peste asteptare bun si dupa scrisoarea, pe care am primit-o azi, oamenii pretutindeni sunt calzi si au trecut aici peste 3.000 fl.”. Iar, la 4 ianuarie 1890 putea sa-i scrie lui I. Bianu: „Chestia „Tribunei„ e rezolvata in cele mai bune conditiuni… Mergem deci sigur inainte”131.

Dar, „Tribuna” avea sa mearga inainte fara I. Slavici. Si asa, acesta isi prelungise peste limitele hotarate initial sederea in Transilvania. Avea nostalgia vietii de peste munti. In repetate randuri, de-a lungul celor sase ani de lucru la Sibiu, se aratase gata de a renunta. De fiecare data, se resemnase totusi sa mai ramana: era mare nevoie de el. La inceputul anului 1890 hotararea de a pleca, si cat mai repede, devine insa irevocabila. Nu mai avea indoieli in legatura cu soarta ziarului dupa plecarea sa, fiind constient ca il lansase pe un drum bun, si avand toata increderea in valoarea prietenilor sai.

In momentul cand I. Slavici se pregatea sa plece, la Cluj era convocat comitetul central al Partidului National Roman (6/18 februarie 1890), pentru a hotari in problema Memorandumului. Tribunistii sunt reprezentati prin E. Brote, care ramane acum, in locul lui I. Slavici, conducatorul necontestat al miscarii. Discutiile purtate la Cluj au insemnat un succes pentru „Tribuna”. V. Babes lipsind, in numele sau C. Brediceanu a staruit pentru amanarea prezentarii Memorandumului, in timp ce A. Muresianu, „s-a incercat in tot chipul a ne tine in loc cu discutiunea”. E. Brote a combatut ideile lui V. Babes, fiind sprijinit hotarat de I. Coroianu si V. Lucaciu. Fiind doar 2 voturi contra, comitetul s-a pro nuntat pentru inaintarea fara intarziere a Memorandumului. Textul (cel al lui I. Coroianu) era stabilit, urmand doar sa se finiseze si sa fie tradus pana la sfarsitul lunii martie in limba germana. In locul lui I. Slavici, a fost ales in comitet tribunistul D. Manole132.

La 19 februarie/3 martie, I. Slavici pleaca la Bucuresti. Tribunistii l-au regretat: „Hotararea d-lui Slavici – scria E. Brote – a se muta la Bucuresti ne-a venit fara veste si noi o socotim de nefavorabila pentru cauza noastra… Nu mai incape nici o indoiala ca plecarea d-lui Slavici va deprima toate cercurile noastre”133. Amaraciunea a pierit insa repede; sub conducerea lui E. Brote, „Tribuna” continua sa-si mentina si chiar sa-si imbunatateasca pozitia politica, dovada si succesul obtinut Ia Cluj. „Cat de grea ni se parea noua situatiunea inainte de plecarea d-lui Slavici, scria E. Brote la 11 martie – atat de splendida o privim acuma. Vom fi, nu-i vorba, inca in betia evenimentelor imbucuratoare ale saptamanii trecute, dar situatiunea desi nu va ramanea splendida dupa ce ne vom trezi, ea va ramanea buna, in tot cazul mai buna ca oricand. A micii nostri sunt toti veseli si incep a-si bate joc de mine, zicand ca dl. Slavici a lucrat 6 ani si n-a avut ce-i face lui Tisza, iar eu in trei zile am ispravit toata treaba aceasta”134.

In scurta vreme insa, euforia a trebuit sa lase locul unei intelegeri mai lucide a situatiei. O noua reuniune a comitetului, la Budapesta, a marcat ruptura deplina a tribunistilor de grupul Babes-Mocioni. E. Brote isi dadea seama ca, in aceasta situatie, „Tribuna” ar putea deveni „centrul miscarilor noastre politice”. Stia insa, de asemenea, ca trebuia o lupta indelungata si mult curaj pentru a lua initiativa unei actiuni hotaratoare. Se gandea si la o eventuala retragere.

In realitate, E. Brote stia ca nu retragerea se apropie, ci, dupa cum ii comunica si lui I. Bianu, „lupta decisiva”. I. Coroianu si V. Lucaciu, castigati pe deplin de gruparea tribunista, pleaca la Bucuresti pentru a se consulta in problema Memorandumului. Primul declara ca are acolo buni prieteni politici (printre care M. Kogalniceanu, I. C. Bratianu); E. Brote il indruma si spre I. Bianu si I. Slavici. In locul lui A. Mocioni si V. Babes, in directiunea Institutului Tipografic sunt alesi I. Coroianu, V. Lucaciu si N. Oncu.

Dar situatia financiara a „Tribunei” devine din nou ingrijoratoare. Datoriile se urcau in iunie 1890 la 8276 florini135. E. Brote este iar pesimist: „Imi pare foarte rau ca si eu am trebuit sa vin in urma la convingerea ca n-o mai putem duce… Nu putem suporta loviturile grele ce ni le aplica guvernul, suntem prea slabi… Eu mai fac ultima incercare a aduna pe toti ai nostri din toate partile in jurul cauzei si daca ne succede sa intinerim Institutul Tipografic merg si eu voinicos inainte; daca nu ne succede, eu ma retrag cu desavarsire de la toate a facerile politice”136.

Deprimarea conducatorului „Tribunei” se explica si prin noul proces de presa ce avusese loc, la 11 sep tembrie 1890, la Cluj. Ioan Macavei si Septimiu Albini fusesera condamnati la un an si jumatate, respectiv 6 luni inchisoare137. Peste doua luni va fi condamnat si V. Lucaciu la un an si jumatate. Autoritatile isi dadeau bine seama in cine trebuie sa loveasca pentru a opri declansarea actiunii memorandiste. Din Romania, prin I. Bianu, tribunistii sunt ajutati cu 1500 lei. „Primiti” dar – o picatura in mare!” ii raspunde E. Brote138.

In aceste conditii are loc la Sibiu conferinta Partidului National Roman (15/27 si 16/28 octombrie 1890). Era un prilej fie pentru o ruptura definitiva, fie pentru o incercare de a aplana contradictiile. S-a ales ultima cale; in conditiile inaspririi atitudinii guvernului fata de nationalitati, era bine ca partidul sa apara unit. S-a izbutit un compromis si in problema cea mai spinoasa: alcatuirea si inaintarea Memorandumului. Conferinta a hotarat publicarea unui asemenea document – aprobandu-l deci in principiu – prezentarea sa in fata tronului fiind insa amanata, urmand sa se faca atunci „cand va fi de lipsa”. Dat fiindca ambele proiecte erau de fapt redactate, solutia convenea pana la urma partizanilor lui A. Mocioni si V. Babes, care reuseau inca o data sa obtina o amanare.

Tot pentru a se impaca gruparile divergente, s-a ales un comitet central mai numeros ca oricand, format din 25 membri (cel din 1887 avea 11 membri): V. Babes, G. Pop de Basesti, I. Coroianu, V. Lucaciu, N. Cristea, D. P. Barcianu, C. Diaconovici, C. Brediceanu, I. Mihu, P. Rotariu, N. Oncu, T. Mihali, G. Popa, Fr. HossuLongin, M. Popovici, I. G. Pop, V. Ignat, Al. Filip, A. Muresianu, L. Ciato, P. Barbu, A Cosma, E. Brote, I. Ratiu, B. Ratiu. Cei trei din Sibiu – E. Brote, D. P. Barcianu si N. Cristea – erau toti tribunisti. Mai mult, E. Brote este ales vicepresedinte al partidului, alaturi de I. Ratiu, presedinte fiind V. Babes.

In ultima instanta, compromisul stabilit in octombrie 1890 nu insemna prea mult. Mai devreme sau mai tarziu, problema inaintarii Memorandumului trebuia sa fie reluata, si atunci divergentele aveau sa apara din nou, caci pozitiile ramasesera cele vechi. Singurul castig, dar si acesta efemer, era proclamarea solidaritatii.

E. Brote s-a aratat totusi foarte multumit de rezultatul conferintei. „Dl. Babes – scria el – n-a avut incotro, a trebuit sa se puna in fruntea miscarii, desi multe n-au mers dupa dorinta lui”139. El ii explica lui I. Bianu de ce tribunistii s-au multumit cu un compromis: „Trebuia sa cautam deci ca sa ne prezentam in afara una, caci numai asa puteam noi sa ne afirmam cu oarecare greutate… Noi puteam starui pentru votul nostru si poate si invingeam. Dar ce victorie ar fi fost aceasta?”. Impotriva lor erau: „clerul inalt, Babes, Mocioni cu garda lor, Cosma cu Telegraful si Muresan cu Gazeta. Nu faceam noi un fiasco dintre cele mai grandioase? Nu compromiteam cauza pentru totdeauna?”. Considera ca pot fi multumiti cu „sustinerea preste tot a memorandului, caci asternerea, ea de la sine se intelege”140. Si I. Slavici credea ca victoria fusese de partea tribunistilor („ Succesul e mare si hotarator, despre aceasta nu mai incape nici o indoiala” – scria el)141.

Doar I. Bianu vedea mai nuantat si mai realist situatia: „Mi se pare numai ca exagerezi insemnatatea enorma a faptului ca Babes a spus ce ai vrut d-ta contrar cu ce vrea el; caci Babes maine poate spune negru unde a spus azi alb. E o cucerire efemera de tot. Popa Lucaci a fost aici si i-am spus verde lucrurile: eu credeam pe acei oameni cel putin mai independenti, mai emancipati de sub jugul mocionesc. Nu este destula rusine, destula greseala, sa va duca la Pesta cand cu comitetul?”142.

Intr-adevar, dupa conferinta, situatia se complica din nou. Mai intai, la „Tribuna”, unele banii continua sa lipseasca. „Cu redactiunea – scrie E. Brote – stam acum astfel: redactor n-avem niciunul. Eu, sprijinit dupa putinta de amicul meu Bechnitz, sedem de dimineata pana seara in redactiune. Cei doi baieti care ii avem acolo (fara plata de la noiembrie) le dam, mai eu, mai Bechnitz, cate un floren ca sa-si cumpere ce le trebuie. Dar „Tribuna„ tot mandra!”143. La sfarsitul lunii noiembrie, E. Brote soseste la Bucuresti, unde discuta cu I. Bianu si I. Slavici. Izbuteste sa adune ceva bani, rugandu-l si mai tarziu, dupa reintoarcerea sa, pe I. Bianu sa continue sa bata „din usa in usa”. De la T. Maiorescu, si de data aceasta, nu primise decat promisiuni.

Dupa intoarcerea din Bucuresti, staruie mereu pentru convocarea comitetului central, in vederea rezolvarii problemei Memorandumului. In sfarsit, V. Babes accepta, intrunirea stabilindu-se pentru 9 ianuarie st. N. 1891, la Sibiu144.

De data aceasta insa, V. Babes se opune categoric inaintarii Memorandumului, izbutind sa-i atraga si pe unii dintre partizanii acestuia. Cu tristete, E. Brote este nevoit sa dea inapoi, supunandu-se noii majoritati, de data aceasta favorabila sefului partidului: „Chiar unii din oamenii nostri au fost de credinta sa nu ne grabim. Parca ne-am fi grabit daca l-am fi asternut acum! Insa chiar majoritate sa-mi fi avut (numai un singur vot ne-a lipsit) cestiunea era tot asa ca si la conferenta. Invingerea noastra insemna sciziune in partid”. Compromisurile pe care le accepta reprezentau insa numai o tactica; desi drumul era plin de meandre, mergea fara sovaiala spre tinta. „Eu, cu toate aceste, n-am pierdut speranta a invinge”145, ii scria lui I. Bianu. Prietenul sau din Bucuresti privea cu mai putin calm situatia: nu intelegea de ce tribunistii il menajeaza pe V. Babes146.

Intre timp, se intemeiase la Bucuresti Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor (Liga Culturala), in decembrie 1890 – ianuarie 1891. Sub invelisul sau cultural, noua organizatie ascundea un puternic caracter politic, tinzand spre desavarsirea unitatii statului national roman. Pentru „Tribuna”, care pana atunci se bucurase, in vechea Romanie, aproape exclusiv de sprijinul material al liberalilor, infiintarea Ligii deschidea noi posibilitati. „E vorba sa facem un apel la Liga”, scria E. Brote in martie 1891; se referea fie la plata unor subsidii, fie la abonamente sau la cumpararea unor carti editate de „Tribuna”147. Situatia ziarului se mentinea grea. Aurel Brote staruia pentru lichidare; chiar E. Brote, din nou descurajat, ii comunica lui I. Bianu, la 22 martie 1891, ca tribunistii se pregatesc sa se retraga; in locul „Tribunei” s-ar edita o revista saptamanala148. Si aceasta criza a fost insa depasita.

In vara anului 1891, conflictul Brote – Babes se redeschide, intrand acum in faza decisiva. Polemica s-a reflectat si in presa bucuresteana, ambele grupari transilvanene acuzandu-se de a fi facut apel la partidele politice din Romania (tribunistii au fost sustinuti de liberali, iar V. Babes de conservatori).

Presedintele partidului convoaca comitetul central, pentru zilele de 18/30 si 19/31 august 1891149. Comitetul stabileste ca insinuarile ziarelor bucurestene sunt neintemeiate, si da un vot de incredere presedinte lui P. N. R. E. Brote, impreuna cu patru partizani ai sai, voteaza insa contra, motivandu-si atitudinea printr-o scrisoare publicata in „Tribuna”. Prin urmare, criza nu era aplanata. De fapt, si dintre cei care votasera in favoarea lui V. Babes, multi procedasera astfel numai pentru mentinerea solidaritatii.

Situatia ramanand confuza, V. Babes convoaca la Sibiu, la data de 11/23 octombrie, o conferinta, iar pentru ziua urmatoare stabileste sedinta comitetului national150. Tribunistii nu au fost invitati. La conferinta – unde participau, in afara membrilor comitetului, unii membri ai congresului bisericesc, precum si A. Mocioni – s-a discutat despre neintelegerile dintre „ Tribuna” si conducerea partidului; dar, in loc de a fi condamnati, tribunistii au fost chemati sa participe la sedinta comitetului de a doua zi.

Prima problema luata in discutie de comitet a fost cea a Memoradumului. A. Mocioni trimisese o scrisoare, desigur tot cu argumente impotriva actiunii planuite. „Dl. Babes – ii comunica E. Brote lui G. Pop de Basesti, care nu fusese de fata – staruie ca inainte de toate sa citeasca aceasta scrisoare. De astadata comitetul refuza intr-o forma putin magulitoare pentru dl. Mocioni… Remarcabil si caracteristic pentru situatiune e ca aderentii pentru asternerea memoriului la monarh au mai sporit prin d-nii dr. Ratiu si dr. Popa de la Arad. Afara de aceia s-a mai format o noua fractiune in sanul comitetului, care s-a desfacut de dl. Babes, insa nu s-a alaturat noua. Aceasta fractiune e compusa din Ciato, Oncu, Filip si Barbu. Ei ar vrea si n-ar vrea”151.

Hotararea adoptata a fost ca, pana in ianuarie, proiectul lui I. Coroianu sa se multiplice si sa se imparta membrilor comitetului; pana atunci sa prezinte si A. Muresianu proiectul sau. Se parea deci ca actiunea memorandista se pune din nou in miscare, fapt ce constituia, desigur, o infrangere pentru V. Babes. In sedinta urmatoare, el e din nou atacat „pentru dualismul maghiaro-roman, pentru faimele de pactari si pentru apropierea lui de Miron”, fiind nevoit sa declare ca „se supune neconditionat hotararilor comitetului”. In sfarsit, se discuta si situatia „Tribunei” care, cu o mica majoritate, este mustrata pentru faptul ca „a pacatuit contra solidaritatii si disciplinei partidului”.

Chiar cu aceasta ultima hotarare si in ciuda atmosferei inca neclare, victoria tribunistilor incepuse sa se contureze. I. Ratiu trecuse de partea lor, ambii vicepresedinti impotrivindu-se deci lui V. Babes. G. Pop de Basesti, care in august votase inca in favoarea presedintelui, merge acum mana in mana cu E. Brote. Data fiind marea sa autoritate morala, schimbarea atitudinii sale a cantarit greu. Intr-o scrisoare, din 10 noiembrie 1891 – un adevarat rechizitoriu de 9 pagini mari – ii aducea grave acuzatii lui V. Babes, amintindu-i ca in 1890 a fost ales presedinte, pentru a fi „purure expresiune vie si fidela a comitetului”; „sunt silit – continua G. Pop de Basesti – a constata din fapte ca chiar contrariul s-a intamplat… De 10 ani de zile are comitetul partidului national mandatul a aduce la cu nostinta tronului si lumii intregi situatiunea penibila si aproape nesuferibila in care ne aflam, si tu in curs de ani indelungati ti-ai pus toata silinta ca sa zadarnicesti implinirea acestui mandat”. In concluzie, ii arata ca este cazul sa se retraga: „Ti-am facut o punte cinstita de retragere. Tu insa pana acum nu te-ai folosit de ea”; va trebui sa cedeze locul altuia, mai conciliant, mai calm, mai independent152. Se contura de pe acum viitoarea conducere a partidului, in urma intelegerii dintre E. Brote, G. Pop de Basesti si I. Ratiu.

V. Babes, retragandu-se, din motive de „boala”, spre sfarsitul anului 1891, vicepresedintii I. Ratiu si E. Brote au semnat textul convocarii conferintei nationale, pentru data de 8/20 ianuarie 1892. Se anuntau evenimente decisive.

In acelasi timp cu infrangerea gruparii lui V. Babes, situatia se limpezea si la „Tribuna”. Societatea pe actiuni se desfiinteaza, intreprinderea fiind cumparata de E. Brote, cu toata opozitia lui A. Mocioni. Iata, in descrierea lui I. Slavici, modul cum a decurs aceasta operatie financiara: „Dl. Eugen Brote; care cultiva mosioara ce o are langa Sibiu si avea una din cele mai frumoase laptarii in Ardeal, si-a desfacut gospodaria, si-a dat mosioara in arenda si a vandut intreaga sa prasila de vite, ca sa poata licita alaturea cu dl. dr. A. Mocioni. Neputandu-si inchipui o asemenea hotarare, dl. dr. A. Mocioni a taxat prea jos pe concurentul sau, a oferit prea putin si astfel dl. E. Brote a devenit singur proprietar al Institutului Tipografic”153 (la 1 iunie 1892, lichidarea societatii durand mai multe luni). Ajungand sa dispuna dupa cum credea de cuviinta de unul dintre cele mai importante ziare romanesti, nu numai din Transilvania, ci de pe intreg teritoriul locuit de romani, E. Brote si-a vazut simtitor sporita forta si influenta politica. Ziarul ajunge acum sa aiba 2000 de abonati, numar dublu fata de situatia de la sfarsitul anului 1884154.

Conferinta nationala se intrunea in conditii favorabile pentru imprimarea unui nou avant miscarii nationale. Nu numai romanii, dar si alte popoare din monarhia habsburgica erau gata sa intre in lupta. O delegatie de 30 de persoane, condusa de A. Muresianu, vizitase la inceputul lunii octombrie 1891 Praga, unde cehii organizasera o mare expozitie industriala. Au avut loc discutii cu caracter politic, facandu-se astfel inceputul pentru stabilirea unei colaborari romano-cehe. In „Tribuna”, Aurel C. Popovici, reprezentantul studentimii transilvanene, semna calduroase apeluri, chemand la infratirea tuturor popoarelor din Austro-Ungaria.

Conferinta nationala s-a deschis la Sibiu, la 8/20 ianuarie 1892, in prezenta a peste 200 de delegati155. Lucrarile ei au fost prezidate de I. Ratiu. Dupa citirea darii de seama a vechiului comitet – raportor fiind V. Lucaciu – s-a ales o comisie formata din 40 de persoane, pentru a face propuneri in vederea stabilirii liniei partidului in urmatorii ani. Din comisie face parte si E. Brote. Sedintele ei au loc in dupa-amiaza zilei de 8/20 ianuarie si in dimineata zilei urmatoare. Principala problema discutata – si singura de fapt unde parerile difereau – a fost cea a Memorandumului.

In legatura cu Memorandumul s-a produs o infruntare semnificativa intre A. Mocioni si E. Brote. Primul, aristocrat stralucitor prin inteligenta si cultura, al doilea remarcandu-se prin claritatea si logica argumentarilor. Pentru E. Brote este, poate, momentul culminant al carierei sale politice acum, cand demonstreaza, intr-un discurs care i-a impresionat pe cei de fata, ca Memorandumul trebuie „sa se astearna fara amanare”. Cu toate acestea, A. Mocioni reuseste, la limita, sa obtina majoritatea in comisia celor 40: 18 voturi sunt in favoarea propunerii lui E. Brote, dar 19 impotriva. In sedinta intregului comitet situatia se schimba insa; cu 78 de voturi contra 56, E. Brote are castig de cauza156. Campania memorandista se decisese. Tribunistii isi impusesera punctul de vedere.

In comitetul central sunt alesi exclusiv partizani ai Memorandumului, A. Mocioni si A. Muresianu refuzand sa-si ia raspunderea celor ce aveau sa urmeze, impotriva parerii si sfatului lor. Cei 25 de membri ai comitetului sunt: I. Ratiu, S. Albini, I. Coroianu, G. Pop de Basesti, V. Lucaciu, E. Brote, D. P. Barcianu, G. Tripon, T. Mihali, V. Ignat, A. Filip, B. Ratiu, L. Ciato, P. Barbu, N. Cristea, G. Manu, D. Comsa, A. Suciu, I. Nichita, M. Veliciu, G. Lazar, I. T. Mera, G. Domide, A. C. Popovici, R. Patitia. Evenimentele aveau sa faca din ei cea mai reprezentativa si mai cunoscuta formatie care s-a aflat la carma Partidului National. Presedinte este I. Ratiu, primul vicepresedinte G. Pop de Basesti, al doilea vicepresedinte E. Brote, secretar general V. Lucaciu, prim secretar D. Comsa, al doilea secretar S. Albini, casier D. P. Barcianu157.

Conferinta din ianuarie 1892 a avut o importanta deosebita in istoria miscarii nationale a romanilor transilvaneni; ea punea capat mai multor ani de sovaieli si inaugura o etapa de lupta darza pentru victoria revendicarilor romanesti. Aceasta semnificatie nu a scapat contemporanilor. Celelalte popoare asuprite din monarhia habsburgica au urmarit cu interes lucrarile conferintei, apreciind favorabil rezultatele sale. Afirmarea politica a romanilor crea astfel conditii noi pentru reluarea planurilor privind o alianta a popoarelor asuprite din monarhie.

Inainte de a fi prezentat la tron, textul Memorandumului trebuia stabilit definitiv. In vederea acestui scop s-a hotarat convocarea comitetului la Sibiu, in zileleele 25-26 martie st. N. Sedinta, care a adus ultimele modificari textului alcatuit de I. Coroianu, a fost prezidata ele G. Pop de Basesti, in lipsa lui I. Ratiu, bolnav.

Nici E. Brote nu a participat la aceasta intrunire. Chiar in ziua cand membrii conducerii P. N. R. se adunau la Sibiu, la 13/25 martie 1892, ii moare sotia – de mai multa vreme bolnava – in varsta de numai 38 de ani. Inmormantarea, la care participa intreaga comuna si numerosi prieteni din Sibiu ai familiei, are loc la 15/27 martie, in cimitirul din Rasinari, acolo unde peste doua decenii avea sa odihneasca si E. Brote.

Lovitura trebuie sa fi fost dureroasa pentru E. Brote, dar evenimentele care se pregateau nu aveau sa ii dea prea mult ragaz. Inca la 7/19 aprilie il vedem prezidand a patra adunare generala a reuniunii romane de agricultura din comitatul Sibiului, care are loc in comuna Boita158.

Se apropia punerea in practica a ideilor memorandiste, a hotararilor conferintei din ianuarie. E. Brote, ca vicepresedinte al partidului si ca sef al „Tribunei „ trebuia sa fie in primele randuri. Lui i s-a incredintat traducerea in limba maghiara si germana a Memorandumului, supravegherea caligrafierii exemplarulul ce urma sa fie inmanat lui Francisc Iosif, precum si tiparirea sa159. De asemenea, in cadrul unei consfatuiri care are 1oc in casa lui I. Ratiu, in aprilie 1892 se hotaraste ca tot el sa raspunda de organizarea actiunii din Viena, in timp ce alcatuirea deputatiunii cadea in sarcina lui V. Lucaciu160. Dupa cum se vede, daca E. Brote nu a participat la redactarea Memorandumului si nici la stabilirea textului definitiv, in schimb, in mare parte, realizarea practica a actiunii memorandiste a fost opera sa.

Ne aflam in fata unei probleme care nu este inca lamurita, desi prezinta o importanta certa, stand la originea procesului care va avea loc: Memorandumul a fost tiparit de E. Brote la Institutul Tipografic, cu sau fara aprobarea comitetului executiv? Caci tocmai tiparirea si raspandirea Memorandumului au constituit pretextul procesului. Interogat, in mai multe randuri, E. Brote avea sa declare ca textul a inceput sa se publice inainte de 1 iunie 1892 (cand a devenit proprietarul Institutului Tipografic), mentionand, de asemenea, ca sotia sa a decedat la 25 martie, el lipsind dupa aceea mai multe saptamani din Sibiu, in perioada respectiva luandu-se probabil masurile pentru imprimare161. In sprijinul sau vine si o declaratie, din 18 februarie st. N. 1893, semnata in numele comitetului de I. Ratiu, D. Comsa, D. P. Barcianu si S. Albini, prin care se declara ca la 26 martie 1892, comitetul a hotarat tiparirea si raspandirea Memorandumului162. Este drept ca, in aceeasi vreme, Nicolae Roman, contabilul Institutului Tipografic, declara ca el a primit ordin de la E. Brote pentru imprimarea si expedierea Memorandumului163; la randul sau a transmis aceste dispozitii tipografului Ioan Popa Necsa. D. Comsa si D. P. Barcianu sustin insa, cand li se ia interogatoriul, ca dupa moartea sotiei, E. Brote a ramas cateva saptamani la Rasinari. In sfarsit, din registrele Institutului Tipografic rezulta ca afacerea pentru imprimarea Memorandumului in 5.000 de exemplare (in limba romana) s-a incheiat la 13 mai 1892 st. N. in contul comitetului Partidului National Roman164. (Ulterior s-au tiparit si alte exemplare, in total fiind 7.500 in limba romana, 500 in germana, 700 in franceza, 700 in italiana). Ancheta a ajuns la concluzia ca cele mai multe exemplare s-au tiparit, intr-adevar, inainte de 1 iunie 1892.

Cei mai multi membri ai comitetului au declarat la interogatoriu ca la 25 martie 1892 s-a hotarat imprimarea Memorandumului, fiecare negand insa ca ar fi avut vreo legatura cu Institutul Tipografic in acest scop. Doar S. Albini a facut unele precizari, aratand ca atunci cand E. Brote s-a intors la Sibiu, el i-a comunicat (ca si alti membri ai comitetului) cele hotarate: traducerea si tiparirea textului, prezentarea sa la Viena la sfarsitul lunii mai 1892165.

Daca totul s-ar fi oprit aici, lucrurile ar fi fost destul de clare. Mai tarziu insa, dupa plecarea lui E. Brote in Romania, unii memorandisti au inceput sa il acuze ca a publicat si raspandit Memorandumul fara stirea comitetului (care nu ar fi intentionat aceasta, decat in cazul unei primiri favorabile la Viena)166.

Credem ca adevarul, asa cum reiese din documente, este totusi destul de simplu. Probabil ca, la 25-26 martie sau mai tarziu, comitetul (sau macar un numar din membrii sai) a decis, asa cum se arata si in declaratia semnata de I. Ratiu, publicarea. Fara indoiala ca E. Brote, contrar declaratiei sale, a avut cunostinta de decizia comitetului, dand mai departe dispozitii in vederea imprimarii. Ar fi absurd sa consideram ca membrii comitetului ar fi riscat, numai pentru a-l salva pe E. Brote, sa dea o declaratie, care ii acuza pe toti. De asemenea, este greu de crezut ca sefii partidului, aflati la Sibiu, nu cunosteau ce se petrece la Insututul Tipografic. Dupa plecarea lui E. Brote situatia s-a schimbat; in primejdie de a fi condamnati, memorandistii au aruncat totul asupra celui plecat, aflat acum in siguranta. Unii intemnitati au ajuns poate chiar sa creada ca E. Brote este singurul „vinovat”. De fapt, publicarea era necesara si ea a servit mult popularizarii cauzei romanesti, atat in imperiu cat si in afara hotarelor lui. Chiar daca unii au avut un rol mai mare si altii unul mai mic, ramane totusi cat se poate de justa afirmatia lui E. Brote: „Era un interes capital al politicii romane ca Memorandul sa fie prezentat, asa precum si era in realitate, ca un act nu al unuia, ci al tuturor”167.

La 10/22 mai 1892 E. Brote si secretarul comitetului, S. Albini, sosesc la Viena pentru a pregati primirea delegatiei si a lua contact cu cercurile politice si cu presa din capitala Austriei168. In curand va sosi si A. C. Popovici, iar la 14/26 mai I. Ratiu, V. Lucaciu si G. Pop de Basesti. In cele cateva zile pe care le avea la dispozitie, E. Brote a pregatit cazarea delegatiei, a dat spre a fi caligrafiat Memorandumul, a raspandit mai multe zeci de exemplare ale acestuia. Succesul a fost mai redus in ceea ce priveste stabilirea unor contacte politice; singurul concurs obtinut a fost al social-crestinilor, al „cehilor tineri” (aripa de stanga a miscarii nationale cehe, spre deosebire de „cehii batrani”, aripa conservatoare) si al catorva membri ai Clubului Federalist Hohenwart. E. Brote nu si-a precupetit eforturile pentru a realiza o atmosfera favorabila si a stabili cat mai multe relatii. Alexandru Vaida Voievod, care l-a vazut atunci, la Viena, ii face un portret sugestiv, din cateva linii: „E. Brote alerga toata ziua, nu stiam pe unde, pe la cine. Era un om mic de statura, rece si scump la vorba… Am aflat apoi ca E. Brote si A. C. Popovici alergasera zadarnic pe la redactiile ziarelor si cautand prieteni printre diferitele partide din „Reichsrat”169. Cercurile guvernamentale austriece nu aveau insa nici un interes sa sprijine pe romani, caci ar fi starnit astfel nemultumirea guvernului din Budapesta.

Pana in seara zilei de 28 mai st. N. a sosit la Viena intreaga delegatie (aproximativ 300 de persoane), reprezentand toate paturile sociale transilvanene. La 30 mai au avut loc doua intruniri publice la care, alaturi de romani, au participat si cativa sprijinitari ai lor (deputati social-crestini, cehi tineri, studenti cehi, sarbi, slovaci, croati, sasi). La prima intrunire tine un discurs in favoarea romanilor cunoscutul om politic Carol Lueger. Din partea romanilor vorbesc I. Ratiu, G. Pop de Basesti si E. Brote, ultimul in germana, aratand ca romanii nu sunt izolati, ci se bucura de simpatia „celor 1 1/2 milioane germani si a celor 7 milioane de slavi, care gem sub aceeasi apasare”170.

Daca vizita delegatiei romane la Viena a constituit un prilej de manifestare a solidaritatii popoarelor asuprite, scopul sau principal nu a putut fi totusi atins, dupa cum era de prevazut. I. Ratiu a facut mai multe demersuri, fara succes, pentru a fi primit in audienta de imparat. In cele din urma, singura solutie a fost depunerea Memorandumului, in plic sigilat, la cancelaria imperiala. De aici, nedesfacut, va fi remis guvernului maghiar, ministrul de interne de la Budapesta inapoindu-l, prin prefectul de la Turda, lui I. Ratiu. Publicarea Memorandumului si mai ales antrenarea maselor largi in jurul ideilor memorandiste au facut insa ca lucrurile sa nu se opreasca aici, refuzul monarhului constituind nu sfarsitul, ci inceputul unei ample miscari. Cresterea spiritului revolutionar al maselor, solidarizarea opiniei publice din vechea Romanie, atentia sporita a intregii Europe pentru problema Transilvaniei, in sfarsit, procesul care va avea loc, au contribuit ca aceasta petitie adresata imparatului – cum mai fusesera si altele in istoria romanilor transilvaneni – sa constituie punctul de plecare al unor evenimente ce a veau sa zguduie edificiul dualist.

In urma refuzului, delegatia paraseste Viena, intre 1 si 5 iunie. Mai raman V. Lucaciu pana la 10 iunie, I. Ratiu pana la 12 iunie si S. Albini care se ingrijea aici de publicarea in continuare si expedierea Memorandumului.

Vara anului 1892 constituie un ragaz pentru memorandisti. Guvernul nu se decide inca sa inceapa actiunea impotriva lor; tocmai se pregatea reinnoirea aliantei Romaniei cu Austro-Ungaria (la 25 iulie 1892) si, in acest context, evident ca nu erau indicate masuri prea severe impotriva romanilor din Transilvania. De asemenea, in toamna anului 1892, regele Carol I il va vizita pe Francisc Iosif.

In iulie 1892, V. Lucaciu petrece trei zile la Bucuresti, intampinat cu un viu entuziasm, intr-o atmosfera deosebit de prielnica intaririi legaturilor dintre romanii aflati de o parte si de alta a muntilor. Se intensifica manifestarile de solidaritate cu memorandistii; este organizat un miting in fata statuii lui Mihai Viteazul. Vizita lui V. Lucaciu a contribuit la informarea oamenilor politici din Romania asupra scopurilor miscarii memorandiste si la stabilirea unui program de actiune propagandistica in strainatate. Numeroase exemplare ale Memorandumului se raspandisera deja in Romania. Un numar de 500 se trimisese la 5/17 iunie. La 7 iunie, Liga Culturala cerea inca 1.500 exemplare, pentru a se imparti la toate sectiile si tuturor membrilor171. La 6 iulie 1892, E. Brote raspunde: „… va aduc la cunostinta ca editiunea intreaga a Memorandumului la imparatul s-a desfacut deja. Am facut deci dispozitiunile necesare ca sa se tipareasca o a doua editiune, din care la timpul sau va voi expedia numarul de exemplare cerut”172. La 18 august, trimitea intr-adevar inca 1.000 de exemplare173.

E. Brote, care isi petrecuse ultimele luni intr-o continua tensiune, atat in legatura cu miscarea memorandista, cat si cu boala si moartea sotiei – si stia probabil ca il asteapta incercari la fel de grele, a simtit in vara acelui an nevoia unei destinderi. Face o excursie la munte174. Poate ca acum incepe legatura cu Adela de Heldenberg, prilejul intalnirii fiind, potrivit amintirilor de familie „o excursie mai indelungata in muntii Sibiului”175. Este de presupus totusi ca E. Brote o stia mai dinainte, in orice caz il cunostea pe tatal sau, Victor de Heldenberg, un om interesant, viorist, constructor si comerciant de piane, organizator de concerte. Desi german, avea legaturi stranse cu romanii din Sibiu, apeland pentru publicitate si la „Telegraful Roman”. Adela nu se lasa cu nimic mai prejos in ce priveste originalitatea. Nascuta in 1869, apare inca de mica in concerte alaturi de tatal sau176; face apoi studii muzicale la Viena, devenind o buna pianista. Merge si la Paris, iar mai tarziu, pentru doi ani, la Smirna, unde da lectii de muzica. Inalta, eleganta, inteligenta, dar fire idealista si oarecum extravaganta „ramasese nemaritata, fiindca nu gasise pana atunci un barbat la inaltimea visurilor ei”177. Dupa ce cutreierase prin Europa, se simtea cam stinghera in atmosfera de provincie a Sibiului. Acum il intalneste pe E. Brote „si se indragosteste de romanul cu nimb de erou local”178. Se pare ca familia Adelei nu a fost prea incantata de aceasta legatura; asa s-ar putea explica amanarea ca satoriei pana in 1896.

Dupa interludiul din vara anului 1892, in toamna se reiau actiunile politice. Miscarea memorandista nu se putea desfasura izolat, ci in stransa legatura cu vechea Romanie pe de o parte, iar pe de alta cu popoarele asuprite din monarhie. De la inceputul anului 1892 aceste popoare urmareau cu interes crescand politica romaneasca.

Si de data aceasta E. Brote a fost cel ales pentru a stabili o actiune comuna. La 30 septembrie st. N. 1892 ii scrie lui I. Bianu, comunicanclu-i ca a doua zi urma sa plece in regiunile locuite de slovaci, croati si sarbi, apoi avea sa soseasca la Bucuresti179.

Prima etapa a calatoriei este capitala miscarii nationale slovace, Turčansky Svatý Martin180. Aici, vicepresedintele P. N. R. sta 36 de ore si are o consfatuire cu principalii fruntasi politici slovaci: Pavel Mudroň, presedintele partidului, S. H. Vajanský, Matuš Dula etc. De aici, E. Brote merge in capitala Croatiei, la Zagreb (26 septembrie/8 octombrie), apoi la Novi Sad, unde discuta cu oamenii politici sarbi.

Intelegerea cea mai deplina s-a realizat intre romani si slovaci. Situatia miscarii nationale sarbe era mai complicata, existand doua partide: liberalii si radicalii, intre care E. Brote incearca sa medieze. In sfarsit, croatii nu au putut fi atrasi in actiunea comuna. Prin compromisul maghiaro-croat din 1868, Croatia de venise o provincie autonoma, fiind condusa de un ban, avand o dieta la Zagreb si administrandu-se in limba proprie; dispunea, de asemenea, de trei ministere proprii: interne, invatamant si culte, justitie, iar in parlamentul din Budapesta trimitea 40 de deputati. In aceste conditii, este lesne de inteles faptul ca o unitate intre miscarea nationala croata si miscarea celorlaltor popoare asuprite din Ungaria nu se putea realiza (ceea ce nu a exclus insa manifestarea, in mai multe randuri, a simpatiei reciproce).

Dupa terminarea vizitei in capitalele slave, E. Brote soseste la Bucuresti (octombrie 1892). Aceasta dovedeste ca politica de apropiere cu popoarele din monarhia habsburgica era sprijinita si de cercurile politice din Romania, in primul rand de Liga Culturala. E. Brote discuta cu presedintele acesteia, Grigore Bratianu, atat despre consolidarea raporturilor dintre romanii transilvaneni si Romania, cat si despre sprijinul pe care il putea primi in vederea infaptuirii unei aliante a popoarelor asuprite din Ungaria. La Bucuresti se afla de multa vreme (sosise aici in 1883) ziaristul slovac Gustav Augustini181. El cunostea bine limba romana, precum si limba sarba, caci traise catva timp si la Belgrad. Din Bucuresti trimisese interesante corespondente ziarului slovac „Narodnie Noviny” si publicase – in 1885 – un amplu studiu despre capitala Romaniei, intitulat Malý Pariž (Micul Paris). Contribuise astfel la o mai buna cunoastere a Romaniei in Slovacia, dovedindu-se, in momentul cand se pregatea o alianta romano-slovaca, omul cel mai potrivit pentru a facilita contactele intre cele doua popoare. In timpul discutiilor lui E. Brote cu Gr. Bratianu, s-a hotarat in principiu trecerea ziaristului slovac la Sibiu, unde urma sa lucreze in redactia „Tribunei”. In felul acesta, gazeta sibiana si conducerea Partidului National Roman aveau sa dispuna de o persoana care cunostea bine limbile slave.

In noiembrie-decembrie 1892, se afla in capitala Romaniei I. Ratiu, V. Lucaciu si I. Coroianu, reluandu-se discutiile incepute in iulie de V. Lucaciu si continuate in octombrie de E. Brote.

Dupa vizitele efectuate in Romania, la inceputul anului 1893, se intensifica actiunea pentru faurirea aliantei cu slovacii si sarbii. Angajat la „Tribuna” – din ianuarie 1893 – G. Augustini se impune din primul moment ca un simbol al cooperarii romano-slovace. In zilele de 9-10 ianuarie 1893 are loc la Viena o prima conferinta a reprezentantilor nationalitatilor. Din partea romana participa I. Ratiu, E. Brote si A. C. Popovici, din partea slovaca P. Mudoň, M. Štefanovič, M. Dula, S. Daxner, iar din partea sarba seful radicalilor, E. Gavrila. Rezultatul intalnirii este astfel apreciat de „Tribuna”: „… in zilele din urma s-au tinut la Viena, intre reprezentanti de frunte ai romanilor, slovacilor si sarbilor din Ungaria, convorbiri confidentiale cu scop de a stabili un program politic comun si o procedare solidara a acestor nationalitati… In amandoua aceste privinte s-a ajuns la o intelegere deplina. Principiul fundamental al programului stabilit este: autonomia natiunilor si tarilor in cadrul monarhiei habsburgice. Congresul nationalitatilor ce se va tine la inceputul lunii mai si la care afara de romani, slovaci si sarbi vor lua parte si germanii, rutenii si croatii, va regula definitiv aceasta asociatiune de partide si procedarea solidara a sus-numitelor popoare din Ungaria. De asemenea, si negocierile pentru infiintarea unui ziar cotidian, in limba germana, care sa apere interesele acestei asocieri de popoare, au avansat intr-atata, incat chiar in cursul anului 1893 foaia va putea apare in unul din orasele capitale ale monarhiei”182.

Acest plan, atat de vast, nu s-a putut insa realiza in cursul anului 1893. M. Štefanovič a facut o vizita la Zagreb, dar nu a putut hotari opozitia croata sa participe la actiunea comuna. In plus, existau neintelegeri intre partidele sarbe. In sfarsit, se incepe, tot in aceasta vreme, ancheta impotriva conducatorilor Partidului National Roman, in legatura cu publicarea si raspandirea Memorandumului.

Cel dintai urmarit a fost E. Brote, deoarece era – desi numai cu incepere de la 1 iunie 1892 – proprietarul Institutului Tipografic care publicase Memorandumul si de unde fusesera expediate, in diferite locuri, exemplarele acestuia183. Primul interogatoriu i se ia la 6 octombrie 1892, la tribunalul regal din Sibiu1841; urmeaza alte interogatorii, la 7 octombrie, 27 octombrie, 12 noiembrie, 14 noiembrie si, in 1893, la 12 februarie, 18 februarie, 26 mai. Dupa cum am aratat, la 18 februarie 1893, comitetul Partidului National Roman a dat o declaratie, prin care se recunostea ca in sedinta din 26 martie 1892 s-a hotarat publicarea si raspandirea Memorandumului. In urma acestei declaratii, sfera cercetarilor tribunalului se largeste, vina, care pana atunci se considera a fi numai a lui E. Brote, fiind extinsa asupra tuturor membrilor din comitet (in numar de 23, caci 2 murisera), la 13 mai 1893185. Aceasta modificare, implicand un mare numar de persoane in proces, nu schimba radical situatia lui E. Brote, care continua sa fie acuzat ca „a dat mandat special si instructiuni lui Nicolae Roman pentru expedierea exemplarelor Meorandumului si a dispus executarea comitetului de 25, data in privinta aceasta”186.

Nu era singurul proces care il ameninta. Tot in tipografia sa se publicase Replica, alcatuita de A. C. Popovici, la fel de acuzatoare ca si Memorandumul la adresa regimului existent. In sfarsit, mai multe articole din „Tribuna” aveau sa duca pe cei socotiti responsabili de redactarea sau publicarea lor tot in fata tribunalului. Dupa plecarea sa din Transilvania, in afara proceselor Replicei si Memorandumului, E. Brote a mai fost inculpat in procesele de presa din 12 septembrie 1893, 16 decembrie 1893 (la doua procese judecate in aceeasi zi), 22 decembrie 1893, 13 martie 1894, 29 martie 1894, 23 aprilie 1894, 5 iulie 1394187. Aceasta adevarata avalansa de procese in pregatire lasa sa se intrevada, in cazul lui E. Brote, posibilitatea unei condamnari record. Era, de altfel, o recunoastere din partea autoritatilor a rolului eminent pe care il jucase in politica romaneasca din ultimii ani.

In aceasta perioada de tensiune, se mai puneau in fata partidului doua probleme importante, de rezolvarea carora atarna in mare masura succesul miscarii nationale: atragerea maselor taranesti si organizarea Partidului National Roman. „Tribuna” avea, inca de la inceputul existentei sale, stranse legaturi cu masele de la sate. E. Brote activase mult in aceasta directie. Miscarea memorandista impunea insa strangerea si mai ferma a raporturilor dintre intelectualitatea aflata in fruntea miscarii si taranime, amplificarea propagandei la sate in sprijinul cauzei nationale romanesti. In acest scop, E. Brote si I. Russu-Sirianu intemeiaza gazeta „Foaia poporului”, aflata sub redactia celui din urma. Numarul de proba apare in decembrie 1892, publicatia aparand cu regularitate de la 3 ianuarie 1893. Era, de fapt, o varianta a „Tribunei” adresata maselor taranesti; a reprezentat un succes remarcabil, devenind una dintre cele mai raspandite gazete. La 15 februarie 1893, E. Brote ii scria lui V. Mangra: „ „Foaia poporului „ a fost primita foarte bine de publicul romanesc. Astazi, am 2.873 abonenti. Ma ocup acum cu ideea a da inca o jumatate coala adaus fara a urca pretul abonamentului”188. Acesta a fost numai inceputul, caci, dupa cumscrie I. Slavici, in primul an gazeta a ajuns la 5.000, iar in al doilea la 7.000 de abonati (in timp ce „Tribuna” avea circa 2.000)189.

Cealalta problema, a organizarii partidului, avea, de asemenea, o importanta deosebita. Partidul National Roman nu era, decat partial, un partid in sensul modern al cuvantului. Nu avea un statut, nu era format dintr-un numar precis de membri, nu impunea decat foarte vag o anumita disciplina. Era o organizatie a alegatorilor romani – in numar de aproximativ 100.000 – dar care nu toti mergeau pe linia indicata de conducerea partidului. In fata importantelor evenimente politice care se pregateau era absolut necesar ca Partidul National sa se modernizeze, sa devina o organizatie bine definita, alcatuita dintr-un numar de membri disciplinati, constienti de scopurile urmarite.

Necesitatea unei stricte organizari a partidului a stat in centrul atentiei lui E. Brote. Indata dupa conferinta din ianuarie 1892, intr-o circulara semnata de el si de S. Albini, se cerea „a dispune cat se poate mai curand cele trebuincioase ca si in comitatul d-voastra partidul national sa se organizeze si constituie fara amanare. Despre rezultatul acestora va rugam sa incunostintati apoi si comitetul central si anume in mod detaliat atat despre organizatia si constituirea cluburilor electorale comitatense, cat si despre a celor cercuale si – unde numai se poate – si despre a celor comunale”. Eventual, ruga sa i se trimita si liste ale alegatorilor romani190. A ramas, ca marturie, si o interesanta scrisoare adresata lui V. Mangra, la 15 februarie 1893. „Incat pentru organizarea partidului, care te preocupa – ii scrie E. Brote – am sa-ti comunic ca noi la comitet avem deja in aceasta privinta planurile noastre, de a caror realizare ne-am si apucat. De prezent lucram chiar la organizarea partidului in comitatul Sibiului si in curand va fi terminata. Dupa Sibiu urmeaza tocmai Aradul. Organizarea se face sub conducerea unui delegat al comitetului central. Poate ca vin chiar eu la d-voastra. Planul e urmatoriul: in fiecare cerc administrativ… numim noi (comitetul central) la propunerea d-voastre cate un barbat de incredere; de asemenea, va fi numit unul pentru intreg comitatul. Toti acesti barbati de incredere vor fi convocati intr-o zi anumita la Arad si sub prezidiul barbatului de incredere… se stabilesc toate amanuntele organizarii”191.

Inca din noiembrie 1892, dupa cum scrie I. Russu-Sirianu, „comitetul national a aprobat nu numai planul cum sa pornim si sa sustinem „Foaia poporului„, dar a putut sa afle si despre organizarea aproape militareasca pe care o facuseram in comitatul Sibiului, ramanand ca aceeasi lucrare sa se continue si in celelalte parti”.192. Din pacate, evenimentele ce au urmat nu au permis desavarsirea acestei organizari, astfel ca Partidul National Roman va suferi in continuare de lipsa unei structuri si conduceri ferme.

Pentru a se manifesta solidaritatea romanilor transilvaneni in jurul conducerii Partidului National, precum si colaborarea cu celelalte popoare din Ungaria, se convoaca la Sibiu o conferinta nationala, in zilele de 23 si 24 iulie st. N. Sunt prezenti mai multi ziaristi si oameni politici din Romania (G. Cantacuzino, I. Bianu, I. C. Gradisteanu, I. Lupulescu, C. Colescu-Vartic etc.), ceea ce subliniaza sensibila apropiere petrecuta in ultimul an intre transilvaneni si opinia publica din Romania; de asemenea, participa o delegatie slovaca (M. Štefanovič, S. Daxner, J. Botto). In discursul de deschidere, I. Ratiu a insistat din nou asupra realizarii unei aliante nu numai cu slovacii si sarbii, ci si cu germanii si rutenii193. Participarea masiva a taranimii, precum si prezenta celor veniti din afara Transilvaniei, au facut din conferinta din iulie 1893 un eveniment de prima importanta, dovedindu-se inca o data forta miscarii nationale romanesti.

In viata lui E. Brote conferinta constituie ultimul eveniment important la care a participat pe teritoriul Transilvaniei. Procesele de presa se apropiau, primul urmand sa fie cel al Replicei, la 31 august 1893. Este greu de afirmat daca, inca din iulie sau august 1893, E. Brote inclina spre hotararea de a emigra. Unele scrisori dovedesc mai curand contrariul. Cert este ca dorea sa paraseasca Transilvania pentru ca, departe de evenimentele care, de ani de zile, nu-i dadusera aproape nici o clipa de ragaz, sa-si organizeze gandurile si sa aleaga drumul de urmat. Dorinta lesne de inteles, caci, dintre toti conducatorii miscarii nationale, el era, in vara anului 1893, cel mai expus.

La 27 iulie 1893, cateva zile dupa conferinta, inainteaza o cerere, pentru a i se da autorizatia de deplasare (intrucat se afla sub acuzare); arata ca, din motive de sanatate, intentioneaza sa plece la 29 iulie la baile Gastein (in Austria) si apoi, eventual, in alta statiune, pentru patru saptamani194. La 28 iulie, judecatorul de instructie din Cluj aproba cererea.

E. Brote nu se multumeste insa sa ramana in Austria, caci la 20 august 1893 se afla, probabil de mai multe zile, la Biarritz, scriindu-i de aici prietenului sau S. Albini195. Cu putin timp inainte fuga sa devenise cunoscuta si autoritatilor, iar „la 16 august, parchetul general propune arest de instructie contra lui Brote, care si-a calcat votul solemn, plecand in strainatate, fara a cere autorizatie judecatorului de instructie”. Era insa prea tarziu. E. Brote se afla la adapost.

IV. La Bucuresti (1893 -1898)

La 25 august 1893, E. Brote se afla tot la Biarritz. Din scrisoarea ce o adreseaza in aceasta zi lui S. Albini, reiese ca inca inclina sa se intoarca in Transilvania, pregatindu-se pentru viitorul proces: „Planul de intoarcere – scria el – n-a suferit pana acum nici o schimbare”196.

Drumul se va desfasura intr-adevar, un timp, conform programului, intrerupandu-se insa cand E. Brote ajunge in Italia. La Milano se intalneste cu I. Bianu, venit aici ca reprezentant al lui D. A. Sturdza. Seful Partidului National Liberal incepuse campania de rasturnare a guvernului conservator, mizand in primul rand pe agitarea problemei nationale. Influenta sa in aceasta directie nu putea decat sa sporeasca, daca ar fi izbutit sa atraga in Romania pe principalii fruntasi ai romanilor din Transilvania. Probabil ca acum a reusit I. Bianu sa il convinga pe E. Brote de necesitatea venirii lui la Bucuresti desi, fara indoiala, in momentul cand parasise Ungaria, seful tribunistilor va fi avut in vedere si o asemenea posibilitate.

De la Milano, cei doi sosesc – la 9 septembrie – la Venetia, unde se aflau C. Colescu-Vartic, un alt trimis al lui D. A. Sturdza, precum si profesorul si ziaristul Valeriu Braniste, impreuna cu A. C. Popovici, recent condamnat in procesul Replicei, care reusise totusi sa treaca granita din Austria in Italia. Acum are loc, cu participarea celor cinci, „conferinta de la Lido”, concretizata „in propunerea sustinuta de E. Brote si sprijinita neconditionat de I. Bianu si Colescu, ca toti membrii comitetului national contra carora se pusese deja in curgere procesul de „presa„ pentru publicarea si raspandirea Memorandului, sa nu astepte dezbaterea procesului si condamnarea sigura, ci sa se expatrieze, trecand cu totii in Romania, unde vor fi primiti cu mare insufletire, de aici apoi se vor resfira in toate centrele mai importante ale Europei, cu delegatiuni oficiale de emigranti”197. Cu multa dreptate, V. Braniste a combatut aceasta idee, care ar fi lasat pe romanii din Transilvania fara conducatori, intr-unul din momentele cele mai dificile ale istoriei lor. A. C. Popovici s-a pronuntat, din motive personale – caci, fire extrem de nervoasa, avea groaza de inchisoare – pentru emigrarea celor condamnati de la patru ani in sus! (condamnarea pe care o capatase el). Majoritatea s-a declarat deci in favoarea emigrarii, dar desigur, conferinta restransa de la Lido nu putea decide in numele intregului partid.

Hotararea lui E. Brote nu a facut o impresie buna celor ramasi in Transilvania. Chiar membrii sibieni ai comitetului (D. P. Barcianu, D. Comsa, N. Cristea), toti tribunisti, partizani ai sai, au fost nemultumiti198. Schimbarea atitudinii sefului lor nu a avut, orice s-ar spune, motive personale, ci a fost rezultatul unei meditatii politice. E. Brote ajunsese sa creada intr-o rezolvare apropiata a cerintelor romanilor din Transilvania; amploarea fara precedent a luptei nationale, alianta cu popoarele slave asuprite, sprijinul primit din Romania si interesul opiniei publice europene – erau factori care, dupa parerea sa, aveau sa impuna o solutie. E. Brote isi facea iluzia ca emigrarea spectaculoasa a intregului comitet, conjugata cu o actiune diplomatica impotriva guvernului Ungariei, cu o propaganda a conducatorilor Partidului National Roman in principalele centre europene, nu putea sa nu dea roade. El miza in special pe atitudinea Germaniei, caci interventia ei pentru rezolvarea problemei romanilor din Transilvania ar fi fost si in avantajul intaririi Triplei Aliante.

Pana la adoptarea unei hotarari definitive, E. Brote se stabileste, impreuna cu A. C. Popovici, la Zürich. La 13 septembrie ii scria lui I. Bianu, comunicandu-i ca tocmai sosise. „Cu Popovici – adauga el – n-am pana acum societatea cea mai placuta; dar sper a-l putea schimba”199. Intre cei doi emigrati incepuse, prin mici frecusuri, seria neintelegerilor. Intr-adevar, cu greu se puteau gasi doi oameni mai deosebiti. E. Brote zgarcit la vorba, iar A. C. Popovici de o grandilocventa de multe ori suparatoare; primul, om practic, concret, al doilea mare amator de idei generale, imprumutate din tot felul de autori, exagerat in conceptii, ca si in vorba; unul calm, cumpatat, consecvent, celalalt nervos si schimbator.

Retras in Elvetia, E. Brote intelegea sa mentina cat mai strans legatura cu miscarea din Transilvania, continuand a-si exercita controlul asupra partidului. La 14 septembrie ii dadea lui S. Albini urmatoarele instructiuni, mai curand sub forma de ordine: „ Serviciul de informatiune a functionat foarte prost si continua a functiona tot asa. Astazi, joi, eu nu stiu ce s-a intamplat marti la Cluj… Daca mai tineti deci sa lucrati impreuna cu mine, te rog pe d-ta in special a organiza acolo un serviciu prompt de informatiune pentru viitor. Iar pentru trecut tin de indispensabil ca sa vina cineva aici. Mai bine va fi daca vine Unchiesul (I. Ratiu n.n.) in persoana; daca nu poate dsa, sa vina Barcianu sau d-ta”. El continua sa faca tot felul de planuri, fiind „dispus mai mult ca oricand la continuarea luptei „200.

I. Ratiu se impotriveste insa emigrarii intregului comitet201; ar fi fost de acord, eventual, cu trecerea a 4 sau 6 membri la Bucuresti, dar nu mai mult. E. Brote isi mentine insa propunerea: „sper – scria el – sa ajungem cu totii acolo unde trebuie sa ajungem pentru a da un nou si puternic avant cauzei nationale”202. „Daca propunerea pentru salvare ar fi numai a mea – arata in alta scrisoare – n-as starui atat de mult. Dar o gasesc si in alte capete destul de rece si clar ganditoare. Apoi, nu cred ca mai gasim noi in curand o situatie atat de splendida pentru a rezolvi cestiunea romana in fond. Sunt bine informat cand zic aceasta”203. Sunt randuri care dovedesc marile iluzii ce si le facea in legatura cu politica nationala a lui D. A. Sturdza si a celorlalti politicieni liberali.

Paralel cu emigrarea intregului comitet, E. Brote propunea organizarea unor mari actiuni ale nationalitatilor aliate din Ungaria si intensificarea propagandei, mai ales in Germania. Cere „sa se convoace in graba la Sibiu congresul nationalitatilor, care are sa fie oprit. Indata dupa oprire sa-l convocam aici (la Zürich, n.n.), unde are sa se si tina cu mare alai. Paralel cu aceasta sa lucram la Berlin ca sa aprindem intreaga presa si sa interesam toate cercurile politice germane. Congresul sa culmineze in trimiterea unei deputatiuni la imparatul, compusa din reprezentantii popoarelor romane, slovace si sarbe”204. „Eu starui si acum, scria el tot ele la Zürich, pre langa emigrarea intregului comitet… si starui astazi mai mult ca in trecut”, insistand asupra conditiilor favorabile existente: „Altcum, admirabila pregatire pentru razboiul cel mare: stare de asediu in Boemia si in Transilvania! Slovacii, sarbii si croatii pe deasupra”205.

Comitetul refuzand sa emigreze, E. Brote si A. C. Popovici pornesc singuri spre Bucuresti. La 2 octombrie se aflau la Genova, urmand sa se imbarce in aceeasi zi pe vaporul „Galatz” care facea cursa Marsilia – Galati206. La 4/16 octombrie ajung la destinatie207, iar la 6/18 octombrie sosesc la Bucuresti, unde descind la Grand Hotel Boulevard208. Au avut ocazia sa il intalneasca pe I. Russu-Sirianu, care a doua zi paraseste capitala, pentru a se constitui prizonier la Seghedin (urmare a procesului de presa al „Tribunei” din septembrie 1893).

In plina fierbere provocata de persecutiile din Transilvania, prezenta celor doi oameni politici in capitala Romaniei nu putea trece neobservata. E. Brote si A. C. Popovici incep a lucra neobositi pentru a lamuri opinia publica din Romania asupra romanilor de peste munti. La mai putin de o luna dupa sosirea sa, E. Brote putea sa faca, intr-o scrisoare catre S. Albini, un bilant pozitiv: „Situatia generala continua a fi buna. Noi (ma inteleg pe mine, impreuna cu unii amici devotati cauzei) suntem necontenit in „serviciu„„. Eu nici nu ispravesc bine un memorand despre o afacere nationala si ma vad silit a ma apuca de altul intr-alta directie. Am si o corespondenta destul de mare, ca aceste toate lucrari sa ma ocupe dimineata pana sara, asa incat n-am ajuns inca sa am simtamantul ca ma aflu in Bucuresti. Cercul meu de amici politici sporeste pe zi ce trece. Imbucurator e ca astazi nu mai afli nici om, dar nici femeie, cu care n-ai putea vorbi despre cestiunea ardeleana. Se intelege ca eu ma folosesc si de ocaziunile conversatiunilor pentru a aplica mici „memorande”. Cauza noastra e foarte populara aici„209. Iar, intr-o alta scrisoare: „Eu muncesc aici din greu. Campul de activitate ce mi se deschide e atat de manos, incat – poate pentru prima data in viata mea – m-am speriat de lucrul ce am sa-l savarsesc. Dar ma mangaie speranta si credinta ca nu eu singur voi avea sa trag in ham. Deja am vreo cativa tovarasi foarte voinici, si cercul amicilor mei se face din zi in zi tot mai larg”210.

In aceste conditii, in contact cu cei doi soli ardeleni, solidaritatea romanilor din „tara” cu cei din Transilvania se organizeaza si se intensifica. Un rol important are Liga Culturala, prin intermediul careia diferite personalitati din Romania intra in legatura cu transilvanenii emigrati. De pilda, o intrunire din 22 februarie 1894 ii reuneste pe presedintele Ligii V. A. Urechea, I. Slavici, N. Filipescu, E. Brote, V. Lucaciu, aflat in vizita la Bucuresti, B. Delavrancea, A. C. Popovici, I. Bianu etc. S-a discutat despre „stabilirea unitatii de actiune in linia principala de politica nationala a regatului roman si a Partidului National Roman din Transilvania si Ungaria, ca nici noi fara de voi si nici voi fara de noi sa nu facem nimic”211. S-a vorbit si despre posibilitatea trimiterii unor ambasadori ai emigratilor in capitalele europene, care sa lucreze in intelegere cu ministrii plenipotentiari ai Romaniei.

Din pacate, relatiile dintre E. Brote si conducerea partidului ramasa in Transilvania nu sunt tocmai bune. Atitudinea diferita in problema emigrarii, precum si in ce priveste relatiile cu Partidul National Liberal (care nu este agreat de I. Ratiu si de cei din jurul sau) determina o situatie delicata, un inceput de criza in cadrul miscarii nationale transilvanene. In aceasta situatie, E. Brote, vazand ca ii scapa controlul intregului partid, incearca cel putin sa-si mentina autoritatea la „Tribuna”. S-a intamplat ca trecerea sa la Bucuresti sa coincida cu o perioada dificila pentru ziar. In urma procesului de presa din septembrie 1893, redactia ziarului este condamnata pe diferite termene (S. Albini la 3 luni, iar I. Russu-Sirianu la 2 luni inchisoare, capatand apoi inca o condamnare. Sunt inchisi la Seghedin incepand cu 1/13 noiembrie 1893). Plecarea lor temporara de la „Tribuna”, fiind simultana cu plecarea definitiva a lui E. Brote, aparea posibilitatea ca gruparea tribunista, pana atunci atat de puternica, sa se destrame, iar ziarul sa ajunga sub controlul lui I. Ratiu.

Redactia fiind descompletata, in locul celor ce lipseau vine V. Braniste, care fusese intre anii 1891-1893 profesor Ia Brasov. El colaborase la „Tribuna”, dar nu facea parte din gruparea propriu-zisa. Neintelegerile intre el si E. Brote nu intarzie sa apara. Trebuia numita o persoana de incredere si aceasta a fost gasita in C. Pop Pacurariu, fostul redactor al „Tribunei”, condamnat in 1886 la un an inchisoare; dupa eliberare trecuse in Romania, fiind intre 1888-1893 profesor la Vaslui. De aici este trimis de E. Brote si I. Bianu la Sibiu, pentru a asigura continuitatea vechiului spirit tribunist in redactia „Tribunei”. La 11/23 noiembrie 1893 ii comunica lui E. Brote ca a ajuns la Sibiu cu doua zile inainte, dar, scrie el, „sa iau in primire n-am putut, pentru ca nici dupa predarea scrisorii nu eram socotit ca intrand cu vreun drept. Dl. Braniste pare foarte surprins”212.

Dupa cum se vede, desi trecuse putin timp de la plecarea lui E. Brote si intemnitarea redactorilor, atmosfera la „Tribuna” se schimbase. Desi era proprietarul ziarului, E. Brote intampina greutati in aprobarea, din partea partidului, a unui redactor numit de el.

Mai trec cateva zile si C. Pop Pacurariu ii scrie: „Cestiunea se gaseste tot in felul cum ti-am raportat. Abia am putut face ca sa se publice articolul d-tale in felul si forma cum s-a publicat… Eu sunt deci tot in situatiune diferita de aceea in care m-ai crezut ca voi fi cand m-ai trimis aici. Nu pot intelege pentru ce acesti oameni sunt hotarat impotriva a tot ce priveste numele d-tale… Dl. Ratiu are o deosebita predilectie fata cu dl. Braniste si in cestiunea aceasta e cu totul stapanit de dl. Braniste. D-ta esti aproape exclus din lucrarile „Tribunei„. Ce e de facut?”213.

Ca urmare, E. Brote isi anunta, printr-o scrisoare datata 22 noiembrie/4 decembrie 1893, demisia din conducerea Partidului National. In fata acestei amenintari (trebuie tinut seama de faptul ca avea o pozitie puternica in partid, multi partizani atat in Transilvania cat si in Romania, iar in cazul retragerii sale „Tribuna”, care ii apartinea, ar fi incetat sa mai fie organul partidului), I. Ratiu si cei din jurul sau dau inapoi, refuzand sa primeasca demisia (in sedinta comitetului din 27 noiembrie/9 decembrie); isi exprima in schimb dorinta de a cumpara Institutul Tipografic.

Desi primise cuvantul lui I. Ratiu ca, orice se va intampla, nu va fi inlaturat, V. Braniste este nevoit sa paraseasca redactia, conducerea fiind preluata efectiv de C. Pop Pacurariu. E. Brote iesise invingator din acest conflict.

Situatia se complica insa din nou. La numai o saptamana dupa inlaturarea lui V. Braniste, „Tribuna” este suspendata de autoritatile maghiare (la 5/17 decembrie)214. Legea oprea ca proprietarul editor sa se afle in alta tara. Situatia se schimbase in favoarea comitetului Partidului National, care il someaza acum pe E. Brote sa-i vanda Institutul Tipografic. Intre timp, E. Brote, obtinuse, in folosul „Tribunei”, din partea Ligii Culturale, suma de 16.000 lei imprumut. Aflandu-se despre schimbarea situatiei, comitetul Ligii Culturale voteaza din nou si, de data aceasta, se hotaraste ca suma, in loc sa fie inmanata lui E. Brote, sa fie trimisa la Sibiu, sprijinindu-se astfel cumpararea „Tribunei” de catre comitetul Partidului National. In favoarea lui E. Brote au votat liberalii din Liga (G. Cantacuzino, I. Bianu, St. Sihleanu, B. Delavrancea), iar ceilalti in favoarea lui I. Ratiu215.

Desigur, E. Brote era strans legat de liberali, dar si I. Ratiu, chiar daca se dorea deasupra partidelor, facea, fara voia lui, jocul conservatorilor. Secretarul Ligii Culturale, Ion Lupulescu, organizeaza ofensiva impotriva lui E. Brote, dorind insa in primul rand ca prin el sa-i loveasca pe liberali; izbuteste sa-l atraga si pe I. Ratiu, profitand de neintelegerile acestuia cu gruparea tribunista.

„Tribuna” si „Foaia Poporului”, neputand sa mai apara cat timp Institutul Tipografic ramanea proprietatea sa, E. Brote s-a vazut nevoit sa-l vanda (in ianuarie 1894), pretul fiind 12.000 de florini. „Suma de 12 mii fl.

— Scrie I. Ratiu – am platit d-lui Brote inainte de a fi aruncat in temnita, adica i-am trimis bani gata 2.500… din restul pana la 12 mii i-am platit datoriile”216. (Primirea sumei de 2.500 fl. E recunoscuta si de E. Brote, in schimb el nu accepta modul cum s-au folosit ceilalti bani, declarand ca Instiltutul Tipografic a fost cumparat cu tot activul si pasivul sau). Deoarece, in cazul proceselor de presa era pedepsit si proprietarul tipografiei, oficial Institutul nu s-a pus pe numele comitetului, ci pe numele lui Ioan Popa Necsa, apoi, din februarie 1894, al lui Tit Liviu Albini, fratele lui S. Albini.

S-ar parea ca, in urma acestei vanzari-cumparari, comitetul de la Sibiu, dominat de I. Ratiu, a avut castig de cauza pe toata linia, iar E. Brote, pierzand proprietatea „Tribunei”, a pierdut si cata influenta mai avea. Lucrurile nu s-au petrecut insa asa de simplu; la suprafata relatiile intre conducatorii Partidului National Roman s-au imbunatatit pentru un timp, criza reincepand abia peste doi ani.

Sunt mai multe cauze care explica acest calm aparent. In primul rand, I. Ratiu, cumparand Institutul castigase o prima batalie si nu avea rost sa se pripeasca, rupand definitiv legaturile cu gruparea lui E. Brote, cat timp acesta mai dispunea de pozitii solide in Transilvania si Romania. Nici E. Brote, om deosebit de prudent, nu era acela care sa redeschida criza. Redactorii intemnitati incep sa se reintoarca la Sibiu. La sfarsitul lunii ianuarie 1894 revine S. Albini (si este numit la 14 februarie „conducator definitiv” al „Tribunei”)217, iar cateva luni mai tarziu si I. Russu-Sirianu (eliberat la 10/22 mai 1894). Amandoi, la fel ca si majoritatea celorlalti din redactie, erau membri mai vechi ai miscarii tribuniste si legati de E. Brote, nu de I. Ratiu. Situatia este chiar mai dificila pentru presedintele partidului decat pe vremea cand E. Brote era proprietar, dar V. Braniste redacta ziarul. Acum comitetul este proprietar, dar redactia ramane fidela liniei politice a lui E. Brote.

Singura solutie pentru presedintele Partidului National Roman ar fi fost inlaturarea redactorilor, dar deocamdata aceasta masura nu era posibila, caci ar fi declansat o criza serioasa tocmai cand se apropia procesul Memorandumului (mai 1894). La randul sau, si E. Brote incearca sa opreasca procesul de destramare a partidului. Nu mai insista asupra emigrarii tuturor conducatorilor, cerand insa in continuare o organizare solida a emigratiei: „Acum, in situatia de fata, in care ne aflam, pentru a face sfarsit neintelegerilor si intrigilor, e necesar a se institui un comitet de emigratiune, care se compune deocamdata din dl. Popovici si mine. Membrii acestui comitet de emigrare se pot spori, dupa cum vor cere trebuintele si imprejurarile. Dvoastre veti hotari, daca noi avem sa ramanem impreuna aici sau sa ne impartim”218. Propune o mare adunare a poporului roman din Transilvania si intarirea solidaritatii cu slovacii si sarbii. Insista mai ales asupra unor stranse legaturi cu Romania, in mainile careia considera ca se afla cheia rezolvarii problemei nationale.

Procesul Memorandumului a fost principala cauza a amanarii crizei. Oricare ar fi fost disputele interne, in afara partidul trebuia sa apara unit. Condamnarea membrilor comitetului fiind certa, inainte de proces fusese hotarata alcatuirea unui comitet substitut (la 3 ianuarie 1894), care sa conduca partidul cat timp memorandistii se vor afla in inchisoare. Cel care va conduce activitatea acestui comitet este Vasile Mangra, unul dintre partizanii lui E. Brote si I. Slavici (in noua conducere intra si I. Russu-Sirianu). Membrii comite tului P. N. R. au fost condamnati pe diferite termene: I. Ratiu – 2 ani, G. Pop de Basesti – 1 an, V. Lucaciu – 5 ani, D. Comsa – 3 ani, D. P. Barcianu – 2 ani si 6 luni, N. Cristea – 8 luni, I. Coroianu – 2 ani si 8 luni, P. Barbu – 2 luni, T. Mihali – 2 ani si 6 luni, A. Suciu – 1 an si 6 luni, M. Veliciu – 2 ani, R. Patitia – 2 ani si 6 luni, G. Domide – 2 ani si 6 luni, D. Roman – 8 luni. In intervalul de peste un an, cat timp sefii miscarii memorandiste au stat in inchisorile din Vat si Seghedin (iulie 1894- septembrie 1895), cei care dirijeaza Partidul National Roman sunt partizanii lui E. Brote: emigratii din Bucuresti (E. Brote, I. Slavici, A. C. Popovici, apoi S. Albini care paraseste la randul sau Transilvania), redactorii de la „Tribuna” (in frunte cu I. Russu-Sirianu) si conducerea provizorie a partidului, dominata de V. Mangra. Dupa ce pierduse proprietatea Institutului Tipografic, pentru E. Brote situatia era nesperat de buna. Dar, nu trebuie uitat ca era o situatie provizorie.

Memorandistii intemnitati sunt din ce in ce mai iritati, vazand cum pierd controlul asupra partidului si ziarelor. Ii irita si faptul ca oameni ca E. Brote si S. Albini, care avusesera un rol important in miscarea memorandista, se aflau in siguranta, la Bucuresti. Inca din 1893, plecarea lui E. Brote nu facuse impresie buna a supra multora. Cand S. Albini, in loc sa intre in inchisoare, ii imita exemplul, plecand in Romania (noiembrie 1894) „219, nemultumirea este evidenta. D. P. Barcianu, unul dintre memorandistii intemnitati (de altfel partizan al lui E. Brote) ii scrie lui S. Albini din inchisoare: „ Am primit scrisoarea cu motivarea pasului dtale… As trebui sa spun un neadevar daca as zice ca ne-a facut buna impresie…”220.

Daca acestea erau cuvintele unui prieten personal, este lesne de priceput ce gandeau altii. Se crease impresia ca in timp ce unii se sacrifica, altii stau in Bucuresti si profita pentru a conduce singuri partidul. Insemnarile zilnice din inchisoarea de la Seghedin ale lui I. Ratiu dovedesc cu prisosinta aceasta stare de spirit. Gasim aici afirmatia ca cei de la „Tribuna” „abia au asteptat sa intram in temnita si inainte de toate ne-au denegat ascultarea si dupa aceea au inceput a face politica de capul lor… Adevarat ca o mica minoritate n-a fost cu trup cu suflet cu noi”221.

In martie 1895, fiind eliberat unul dintre memorandisti, N. Cristea, cei intemnitati au incercat ca prin el sa faca ordine la „Tribuna”. N. Cristea a fost imputernicit sa ia Institutul Tipografic de pe numele lui T. L. Albini, insa aceasta actiune a dat gres222. Jurnalul lui N. Cristea ne da amanunte asupra esecului sau. La 13 iulie 1895 scrie: „… dupa ce sunt convins ca asa nu mai merge si ca Russu-Sirianu nu e pentru conducere, voi lua eu conducerea”223. Din insemnarile ulterioare rezulta insa ca in ziar se scrie mai departe fara autorizatia sa; „„Tribuna„ n-am timp de ajuns ca sa o „pri veghez„ cum s-ar cuveni”. Se plange ca propriile sale articole sunt publicate cu intarziere224. Pentru a se intreprinde ceva era necesara eliberarea mai multor sau a tuturor memorandistilor, caci numai astfel balanta ar fi inclinat de partea lor. Deocamdata criza era inca latenta si nu afecta politica partidului.

Intre timp, la Bucuresti, cei trei emigrati continuau activitatea politica, in stransa legatura cu conducerea provizorie din Transilvania. Este drept, intre E. Brote si A. C. Popovici, dupa stabilirea lor in capitala Roma niei, relatiile nu fusesera mereu cordiale. Cu toate acestea, colaborarea se desfasura in conditii acceptabile. „Toate actele care au iesit de la noi in afacerile Partidului National poarta semnatura solidara a tustrei”225, nota S. Albini. Obisnuiau sa se intalneasca zilnic, de obicei acasa la S. Albini. Se aflau in stransa legatura cu alti ardeleni, mai ales cu I. Slavici si I. Bianu.

Una dintre principalele preocupari ale conducerii provizorii a Partidului National Roman si ale emigratiei din Bucuresti a fost convocarea congresului nationalitatilor, atat de mult timp amanata. Acum dificultatile erau mari. Partidul National Roman se afla intr-o situatie foarte grea, fiind desfiintat de guvern in iunie 1894 si silit astfel sa activeze practic in afara legii. Pregatirile decisive pentru congres s-au putut desfasura abia in prima jumatate a anului 1895; si acum, o parte insemnata a activitatii pentru definitivarea aliantei a avut loc tot in capitala Romaniei.

In ianuarie 1895, E. Brote ii scria lui G. Augustini, cerandu-i sa fie tinut la curent cu toate pregatirile226. El insista ca la Bucuresti sa aiba loc o conferinta a reprezentantilor celor trei nationalitati, pentru stabilirea programului si convocarii congresului. Daca partidele sarbe nu au acceptat sa-si trimita reprezentanti in capitala Romaniei, slovacii, in cele din urma, au fost de acord, calatoria lor fiind finantata de romani.

Delegatia slovaca (P. Mudroň, S. Daxner, M. Štefanovič), impreuna cu conducerea provizorie a Partidului National Roman din Transilvania (V. Mangra, St. Petrovici) a sosit la Bucuresti la mijlocul lunii martie 1895 (stand aici intre 14 si 17 martie). Oaspetii transilvaneni si slovaci au fost insotiti tot timpul de conducatorii miscarii nationale refugiati la Bucuresti: E. Brote, I. Slavici, A. C. Popovici, S. Albini. Slovacii au vizitat mai multe institutii culturale, asistand chiar la o sedinta a Academiei Romane (al carui secretar general era tocmai D. A. Sturdza) si au avut convorbiri cu mai multi oameni politici si de cultura. Principalele discutii au fost insa cele purtate cu conducatorii emigratiei transilvanene (probabil si cu D. A. Sturdza) in legatura cu convocarea congresului nationalitatilor.

In timpul convorbirilor din Bucuresti nu s-a putut rezolva in intregime problema programului si intrunirii congresului, in primul rand din pricina absentei reprezentantilor celor doua partide sarbe. Conferinta decisiva a avut loc la 8/20 iulie 1895, la Novi Sad, cu participarea romanilor V. Mangra si St. Petrovici, slovacilor P. Mudroň si S. Daxner, si sarbilor E. Gavrila si N. Joksimovič; acestia semneaza si apelul (publicat in „Tribuna” la 12/24 iulie) pentru convocarea congresului nationalitatilor, la 10 august 1895. Locul ales era Budapesta.

In ziua de 29 iulie/10 august 1895, la hotelul National din Budapesta, intre orele 14 si 18, s-au desfasurat lucrarile, de atata vreme asteptate, ale congresului.

Erau prezenti 700-800 delegati ai celor trei popoare. In plus, se aflau un mare numar de reprezentanti ai presei. S-a elaborat un program, in 22 de puncte, care sintetiza revendicarile popoarelor asuprite. Se reafirma tactica pasivista, cerandu-se introducerea votului universal, direct si secret. Alianta celor trei popoare urma sa fie reprezentata printr-un comitet, format din 12 persoane, cate 4 pentru fiecare natiune. Pentru E. Brote, convocarea si reusita congresului au insemnat incununarea unei politici, la a carei elaborare si punere in practica avusese un rol insemnat, incepand cu vizita sa in capitalele slave, din toamna anului 1892, si terminand cu tratativele purtate cu slovacii, la Bucuresti, in 1895.

Tot in 1895 apare lucrarea, referitoare la problema nationala romaneasca din Transilvania, de care mai mult decat de alte actiuni, se va lega de acum inainte numele sau. E. Brote o scrisese in cursul anului 1894, mai ales in timpul verii, retras la Agapia. La 4 august 1894 ii comunica, de aici, lui S. Albini: „… in linistea si frumusetea muntilor imi sporeste lucrarea admirabil; chiar si eu sunt multumit cu ea. Sper a o putea termina in 4-5 saptamani, pe cand ma voi intoarce iarasi la Bucuresti”227. In legatura cu aceasta lucrare si, in general, cu activitatea sa din ultima vreme, ii scria tot lui S. Albini, peste cateva saptamani: „… in acest singur an eu am facut neasemanat mai mult pentru cauza romaneasca, decat am facut in toti ceilalti ani de mai inainte laolalta”228.

Lucrarea a aparut in limba germana, la Berlin, la inceputul anului 1895 (prefata este scrisa in decembrie 1894), sub titlul Die rumänische Frage in Siebenbürgen und Ungarn. Eine politische Denkschrift. E. Brote neavand, dupa cate stim, relatii in Germania, este de presupus ca D. A. Sturdza a aranjat publicarea cartii in aceasta tara. Editarea ei in limba germana corespundea insa si ideilor politice ale lui E. Brote care, dupa cum am vazut, dorea sa convinga cercurile politice germane de necesitatea, in interesul chiar al Triplei Aliante, a rezolvarii problemei transilvanene. De aceea, in momentul cand se realiza alianta cu slovacii si sarbii, el insista si asupra unei apropieri de sasi: „Incat e posibil, nu numai sa trecem cu vederea greselile presei sasesti fata cu noi, dar sa si cautam chiar ocaziunile pentru a manifesta identitatea de interese intre noi si sasi”, scria el la 28 august 1894229. Lucrarea apare, tot in 1895, si in limba romana, sub titlul Un memoriu politic. Cestiunea romana in Transilvania si Ungaria. In anul urmator se va edita si o traducere italiana, partea documentara fiind insa mai restransa.

Cartea cuprinde doua parti: o expunere a istoriei si situatiei existente a problemei nationale transilvanene (180 pagini in editia romana) si o bogata culegere de documente privind aceasta tema (445 pagini).

In primul capitol, autorul recurge la statistica – marea sa pasiune – dovedind ca in 18 comitate, cu suprafata de 88.649 km2 si 4. 116.000 locuitori, romanii au majoritatea (57,55%). In continuare, pe baza unei analize istorice, el prezinta permanenta autonomie a Transilvaniei, pana in momentul incheierii pactului dualist.

Cateva capitole infatiseaza succint evolutia problemei romanilor din Transilvania pana la 1867. Ca si alti tribunisti, E. Brote se arata aici tributar conceptiei gresite potrivit careia imparatii habsburgici ar fi intervenit in mai multe randuri in favoarea romanilor230.

Cea mai intinsa parte a lucrarii se refera la situatia si politica romanilor transilvaneni in perioada dualismului. Sunt tratate pe larg legile si masurile indreptate impotriva nationalitatilor. Legea pentru egala indreptatire a acestora, ca si legea invatamantului, au ramas litere moarte. „Este o realitate cruda ca pe taramul administratiei, al justitiei si al instructiunii publice, limba romana e cu desavarsire inlaturata”231. Legea electorala era deosebita pentru Transilvania (votand doar 3,3% dintre locuitori, fata de 5,4% pentru ansamblul Ungariei). Modul de alcatuire a cercurilor electorale era, de asemenea, defavorabil romanilor. Autorul se refera in continuare la organizarea invatamantului, la legea de presa exceptionala din Transilvania etc.

Urmeaza un capitol care sintetizeaza istoria miscarii nationale romanesti dupa 1867. Pe langa unele date foarte utile, apar aici si aprecieri discutabile, atacuri personale (la adresa lui P. Cosma, V. Babes, A. Mocioni). Actiunea tribunistilor este infatisata destul de amanuntit.

Un alt capitol este consacrat relatiilor romanilor transilvaneni cu statul roman. Guvernul conservator, aflat la putere in momentul redactarii lucrarii, este aspru criticat pentru presiunile exercitate in scopul moderarii miscarii nationale, E. Brote dovedind, in schimb, o incredere exagerata in liberali.

In sfarsit, ultimul capitol se adreseaza, probabil, mai ales cercurilor politice austriece si germane. Politica interna a guvernelor din Ungaria – considera autorul – duce la ruperea acesteia de Austria, deci la formarea a doua state mici si, in consecinta, la modificarea echilibrului european, in sens defavorabil Triplei Aliante.

Judecata astazi, cu obiectivitate, cartea ne apare ca o lucrare care depaseste mediocritatea, fara a fi insa o realizare exceptionala. Scrisa in stilul limpede si sobru, caracteristic autorului, ea se impune mai ales prin cantitatea si precizia datelor. O anumita graba si lipsa de obiectivitate ii dau totusi, pe alocuri, caracterul unei lucrari ocazionale. In ce priveste anexele, multe dintre documentele publicate aici sunt absolut necesare celui care studiaza problema nationala romaneasca in monarhia habsburgica. Si astazi, ca si acum trei sferturi de veac, cartea lui E. Brote nu poate fi ignorata de cercetator.

Oricare ar fi rezervele noastre actuale, la vremea aparitiei sale, lucrarea a fost un important eveniment editorial si politic. Publicata si in limbile germana si italiana, a contribuit la o mai buna cunoastere a problemei romanesti pe plan. European. In presa mai multor tari a fost recenzata amanuntit. O asemenea recenzie publica la 23 iulie 1895 ziarul francez „Estafette”, insistand asupra cifrelor demografice prezentate de E. Brote; in ianuarie 1896, revista germana „Die Kritik” ii acorda, de asemenea, un spatiu larg232. In 1896, Grigore Tocilescu cita 17 ziare si reviste germane care se ocupasera de lucrare233. Iar, una dintre marile autoritati in domeniul istoriei si politicii Austro-Ungariei, Louis Eisenmann, caracteriza, cativa ani mai tarziu, Cestiunea romana in Transilvania si Ungaria ca o „ lucrare bine alcatuita, interesanta, solid documentata.”234

Aparitia si succesul cartii, precum si realizarea aliantei nationalitatilor puteau fi considerate de E. Brote ca semne bune pentru miscarea nationala a romanilor. Partidul National Roman se afla insa in fata unei puternice crize, pe care, in ultimii doi ani, reusise sa o amane, dar nu sa o inlature.

Toamna anului 1895 aduce doua elemente decisive in declansarea crizei. In septembrie memorandistii sunt gratiati. A contribuit, desigur, la gratiere, cresterea agitatiei popoarelor din Austro-Ungaria, reflectata si in congresul nationalitatilor din luna anterioara. Eliberati, memorandistii puteau incepe acum actiunea de reluare a controlului asupra partidului.

Al doilea eveniment important se petrece in Romania, in octombrie 1896: caderea guvernului conservator si venirea liberalilor, condusi de D. A. Sturdza, la carma tarii. Dupa cum gratierea intarea pozitia lui I. Ratiu, ar fi trebuit ca schimbarea de guvern sa intareasca pozitia lui E. Brote, aflat in stranse relatii cu seful Partidului National Liberal; s-a intamplat insa altfel, iar E. Brote, in loc sa-si consolideze situatia, si-a vazut-o serios zdruncinata. Cauza o constituie schimbarea totala a atitudinii lui D. A. Sturdza in problema nationala. Discursul de la Iasi, tinut de primul ministru la 13 octombrie 1895, defineste noua sa politica. Seful guvernului declara ca se va abtine de la orice amestec in treburile interne ale Austro-Ungariei235.

Schimbarea atitudinii sale i-a revoltat pe partizanii sinceri ai miscarii nationale, lui I. Ratiu si celor din jurul sau le-a amplificat resentimentele fata de Partidul National Liberal, iar pe E. Brote l-a pus intr-o situatie deosebit de delicata. Daca ar fi rupt legatura cu D. A. Sturdza ramanea lipsit de orice baza la Bucuresti; daca aproba noua atitudine a lui D. A. Sturdza, risca sa piarda multi partizani in Transilvania, sa fie acuzat de tradare de cei din jurul lui I. Ratiu. Aceasta ultima solutie a fost totusi cea aleasa de E. Brote si urmata de partizanii sai, deschizandu-se o grava criza care avea sa zguduie, dar sa si reinnoiasca Partidul National Roman in cursul a zece ani.

In lunile septembrie – octombrie 1895 in gruparea tribunista domneste optimismul. Fostii memorandisti, din jurul lui I. Ratiu, nu mai sunt considerati primejdiosi. „Dupa cum mi se pare – ii scrie I. Russu-Sirianu: lui E. Brote – o parte dintre cei eliberati se va retrage pe planul al doilea – daca nu de tot!

— Al luptei”236. „… Noi asa simtim aici lucrurile, ca si in starea actuala, stapani noi suntem. Primejdia din partea batranului a incetat sa mai existe, or, cel putin, vazand el cum e situatia d-aici, nu se mai incearca a face nimic. Daca s-ar incerca insa, fii sigur ca ne vei gasi la postul nostru, luptand cum trebuie”237.

Totusi, I. Ratiu a indraznit si, mai mult decat atat, a reusit. In zilele de 15, 16 si 17 noiembrie st. N. 1895 a avut loc la Sibiu sedinta comitetului Partidului National Roman, la care au participat 19 persoane, 8 din vechiul comitet, restul din cel substitut. Multi membri lipseau, atat unii din Transilvania cat si, bineinteles, cei refugiati in Romania. S-a hotarat, cu 17 voturi pentru si 2 contra (D. P. Barcianu si D. Comsa), trecerea Institutului Tipografic in proprietatea unui consortiu format de comitet. A urmat punerea sub sechestru a Institutului, deoarece T. L. Albini refuza sa-l predea de buna voie, afirmand ca este proprietatea intregului comitet, nu numai a membrilor aflati de fata238. Sechestrul a avut ca urmare inlaturarea lui T. L. Albini, care, dupa cum se stie, nu era decat proprietarul fictiv. Din aceasta pricina, adresandu-se justitiei, cererile sale au fost respinse la inceputul lunii ianuarie 1896.

Inlaturarea lui T. L. Albini il scapa pe I. Ratiu de un adversar, dar nu de cel mai important. Continuau sa ramana redactorii fideli sefilor miscarii tribuniste: I. Russu-Sirianu si G. Bogdan-Duica. Este lesne de inteles ca relatiile lor cu I. Ratiu sunt acum din ce in ce mai incordate. Pretextul fiind un conflict intre G. Augustini si G. Bogdan-Duica, I. Ratiu il suspenda pentru o luna pe ultimul (la 5 decembrie st. N.). G. Bogdan Duica foloseste din plin concediul impus pentru a merge prin toata Transilvania, la Bistrita, Dej, Turda, Blaj, Caransebes, Brasov, pentru ceea ce numeste el „o lucrare politica de bun simt si abnegatiune personala”239. Este vorba de organizarea partizanilor miscarii tribuniste, odata ce ruptura intre cele doua grupari din fruntea partidului era pe cale de a se consuma. Partizanii lui E. Brote stabilesc o intalnire la Brasov. In acelasi timp, E. Brote urma sa vina Ia Sinaia si sa primeasca o delegatie a celor intruniti acolo.

Adunarea de la Brasov a avut loc la 10/22 decembrie 1895. Printre participanti: V. Mangra, V. Goldis, I. Russu-Sirianu, G. Bogdan-Duica, T. L. Albini. Se adopta patru rezolutii: prima prevede sustinerea si mai departe a programului P. N. R. (respingandu-se ca neoportuna o propunere care cerea reorganizarea partidului pe baze noi); a doua ii cere lui I. Ratiu sa renunte la actiunea intreprinsa la Institutul Tipografic, iar „pe viitor sa evite orice actiune care poate avea de efect, voluntar sau involuntar, o sciziune intre conducatori si in partidul insusi „; a treia reclama independenta de redactare a celor doua ziare, „Tribuna” si „Foaia poporului”, iar a patra arata ca se vor mai tine, pentru clarificare, adunari asemanatoare in Sibiu, Brasov, Turda si in alte orase240. Cu doua zile inainte, expatriatii din Bucuresti, E. Brote, S. Albini si A. C. Popovici, adresasera o scrisoare adunarii, invinuind comitetul P. N. R. de incapacitate; „prin urmare numai din mijlocul partidului poate sa vina scaparea”241. Se facea deci un apel nu la desprinderea de partid si infiintarea unei organizatii aparte, ci la schimbarea conducerii, la revenirea tribunistilor in fruntea partidului, sprijiniti de masa membrilor. La 11 decembrie, dupa cum fusese planuit, sosind la Sinaia, E. Brote are intrevederi cu vreo 7-8 partizani ai sai veniti de la Brasov. Convorbirile tainice (neclare si pentru A. C. Popovici care l-a insotit pe E. Brote) dureaza o zi si jumatate242.

Intre cele doua grupari care aspira la conducere nu se observa inca vreo deosebire esentiala de tactica, tribunistii declarand ca refuza o noua orientare, o reorganizare a partidului. Fara stirea partizanilor lor de rand, cativa dintre conducatori, in primul rand E. Brote, incepusera insa elaborarea noii orientari. Dar, aceasta orientare, insemnand o schimbare radicala a programului si tacticii partidului nu putea fi data brusc pe fata, existand primejdia ca multi, neintelegand-o sau nefiind de acord, sa plece din randuri. Cu o remarcabila abilitate, rabdare si perseverenta, E. Brote va dezvalui treptat, cate putin, timp de 15 ani, noua conceptie.

Desi gruparea lui I. Ratiu inca nu stia ce anume pregatesc exilatii din Bucuresti, totusi numai faptul ca unii membri ai partidului se adunasera separat si afirmasera ca vor mai tine asemenea adunari insemna destul. La 28 decembrie 1895, I. Ratiu il destituie pe G. Bogdan-Duica din postul de la „Tribuna”. Iar la 2 ianuarie st. N. 1896, I. Russu-Sirianu refuzand, in calitatea sa de prim redactor, sa publice un articol scris de noul redactor E. Daianu la indemnul lui I. Ratiu, este la randul sau destituit. Prin inlaturarea lui I. Russu-Sirianu, presedintele Partidului National castiga definitiv batalia „Tribunei” inceputa cu mai bine de doi ani in urma, dar pretul victoriei avea sa fie destul de mare. Aceste masuri lipsite de tact aveau sa nemultumeasca pe multi membri ai comitetului.

O reactie puternica se petrece impotriva lui I. Ratiu si a sprijinitorilor sai. D. P. Barcianu, D. Comsa si V. Fodor, constatand ca „spiritul care pana acuma ne-a intrunit la o frumoasa si rodnica lucrare in interesul cauzei nationale s-a inlocuit cu un alt spirit, care nu mai da garantii ca lucrarea se va continua pe calea rodnica si folositoare de pana acum… declara a se retrage cu totul de la orice mai departe conlucrare”243.

Dupa intrunirea comitetului national, la 1 februarie st. N., cand se aproba actiunea lui I. Ratiu (cu 11 voturi contra 5), D. P. Barcianu isi da chiar demisia din conducerea partidului244. Si alti membri adopta aceeasi atitudine (mai demisioneaza D. Comsa, V. Fodor, N. Cristea, iar A. Suciu, M. Veliciu, V. Lucaciu nu mai participa la sedintele comitetului). In fata majoritatii, si dandu-si seama ca, orice ar face, situatia ramane aceeasi, T. L. Albini accepta sa dea declaratia prin care recunoaste proprietatea comitetului asupra Institutului Tipografic.

V. Lucaciu care, in zilele declansarii crizei, se afla la Roma, apoi, la intoarcere, trecuse prin Bucuresti (la sfarsitul anului 1895), intalnindu-se aici cu emigratii si cu D. A. Sturdza, ia partea vechilor tribunisti impotri va lui I. Ratiu. Mai tarziu va incerca sa realizeze o impacare intre cele doua grupari. La randul lor, unii oameni politici de la Arad adreseaza un protest lui I. Ratiu, semnat, printre altii, de V. Mangra, N. Oncu, St. Cicio Pop, M. Veliciu245so.

Asadar, I. Ratiu reusise sa-si impuna vointa la „Tribuna”, dar unitatea Partidului National era sparta. De o parte, gruparea condusa de el (caci nu mai este decat o simpla grupare, care, cu ocazia alcatuirii unui manifest in februarie 1896 reuseste sa mobilizeze doar 6 din cei 13 membri ai comitetului intemnitati pentru Memorandum; mai de seama sunt G. Pop de Basesti, I. Coroianu, T. Mihali); de alta parte se afla gruparea condusa de E. Brote la Bucuresti, si in stransa legatura cu el, V. Mangra la Arad, incluzandu-l pentru moment si pe V. Lucaciu. I. Ratiu castigase doar o jumatate de victorie, iar E. Brote fusese infrant doar pe jumatate.

Un nou incident, mai grav ca toate de pana acum, avea sa incline pentru un timp balanta de partea presedintelui partidului, despartind insa si mai mult cele doua grupari. In februarie 1896 A. C. Popovici rupe relatiile cu E. Brote si, printr-o campanie de presa, dezlantuie un mare scandal politic.

Refugiatii de la Bucuresti (E. Brote, S. Albini, A. C. Popovici) tineau dese intruniri. Ruptura s-a produs in urma discutiilor purtate in doua asemenea adunari, la 11/23 si 13/25 februarie. Este insa de presupus ca nu numai discutiile, ci si insistentele lui I. Ratiu (in zilele acelea T. Mihali se afla la Bucuresti si s-a intalnit cu A. C. Popovici), ca si neintelegerile mai vechi dintre A. C. Popovici si E. Brote, au determinat ruptura. A. C. Popovici il acuza pe E. Brote, ca, fiind un „instrument inconstient” al Partidului National Liberal din Romania, a facut (in sedintele din 11 si 13 februarie) „propunerea infama sa scoatem un nou ziar in Transilvania ca punct de cristalizare pentru constituirea amicilor nostri in partid guvernamental, fara a mai sta pe baza programului national, fara a mai vorbi de autonomie si de actiuni politice pentru dobandirea ei, ci pur si simplu a face o politica moderata, oportunista”. E. Brote s-ar fi multumit cu o simpla reforma a legii electorale in Transilvania246. In ce masura aceste acuzatii corespund adevarului?

In ce priveste infiintarea unui nou ziar, A. C. Popovici avea dreptate, dar initiativa nu pornise de la E. Brote. De altfel, tribunistii fiind alungati de la „Tribuna”, nimic nu era mai normal ca, dispunand de atati ziaristi talentati si avand nevoie sa-si sustina ideile, sa infiinteze un nou organ de presa. Dupa sedinta comitetului din 10 ianuarie 1896, este trimis T. L. Albini Ia Bucuresti pentru a-i comunica situatia lui E. Brote, cerandu-i sfat si sprijin in legatura cu infiintarea unui nou ziar. T. L. Albini a participat si la discutiile din 11 si 13 februarie. Ceva mai tarziu, I. Russu-Sirianu ii va scrie, insistent, lui E. Brote: „… fara o foaie, in care sa se exprime si pareri straine dinastiei prezidiale, lucrurile p-aici o sa se incurce rau”247. Se pare ca cel care s-a grabit mai putin a fost tocmai E. Brote caci, desi dorea la fel de mult ca si ceilalti un nou ziar, intelegea ca mai intai sa pregateasca terenul pentru aparitia lui. „Precum stii – scria el unui prieten doi ani mai tarziu – eu numai cedand staruintelor dv. m-am invoit in urma ca ea („Tribuna poporului„ n.n.) sa apara inca de atunci. Aveam nedumeriri, si ma temeam ca nu vom izbuti sa dam politicii directiunea reclamata de imprejurari”248.

Problema era insa atitudinea noului organ de presa, deci a miscarii conduse de E. Brote si V. Mangra. Acuzatia lui A. C. Popovici este clara: constituirea gruparii lui E. Brote in partid guvernamental, renuntarea la vechiul program al partidului, indeosebi la autonomie, pretul fiind o eventuala modificare a legii electorale. Cu obisnuita-i grandilocventa, A. C. Popovici a exagerat si de data aceasta, pornind insa de la un sambure de adevar. Cea mai adevarata parte a invinuirii este renuntarea la vechiul program national. Ceea ce urmarea in fond E. Brote era insa, mai precis, renuntarea la pasivism, tactica neparticiparii la alegeri si la viata parlamentara.

Miscarea memorandista si congresul nationalitatilor au reprezentat punctul culminant al pasivismului. Aceste actiuni au fost impunatoare si au facut cunoscuta pe plan european cauza romanilor, agravand in acelasi timp criza regimului dualist.

Situatia romanilor din Transilvania nu se imbunatatise insa dupa Memorandum. Se impuneau, pe langa planurile pe termen lung, tintind spre desavarsirea unificarii statului national roman, si actiuni concrete, care sa permita obtinerea unor avantaje limitate, in cadrul sistemului dualist. O situatie revolutionara neexistand inca in Austro-Ungaria, unii oameni politici si chiar cercuri mai largi ale opiniei publice incepusera sa considere ca activismul, deci participarea la alegeri, la viata parlamentara, bine folosit, ar fi fost o arma puternica in mana romanilor, mai ales realizat in acord cu slovacii si sarbii, eventual cu germanii. Desigur, participand la viata politica a statului, transilvanenii ar fi trebuit sa recunoasca de fapt, daca nu de drept, regimul dualist. Ideea autonomiei ar fi fost, temporar cel putin, abandonata.

In lunile ce au precedat ruptura cu A. C. Popovici, E. Brote s-a hotarat sa inceapa actiunea pentru trecerea la activism, antrenand intreaga miscare in fruntea careia se gasea. Prudent, caci ideea era noua si putea sa nu convina multora, obisnuiti cu pasivismul, E. Brote manevreaza incet pentru a realiza schimbarea in cativa ani. Dar, este evident ca inca de la sfarsitul anului 1895 stie ce are de facut. Contrazicerea intre atitudinea sa politica dinainte de 1895 si dupa acest an este numai aparenta. Conceptia lui E. Brote, educat in spiritul lui A. Saguna, colaborator in tinerete al „Telegrafului roman” si adept al lui N. Cristea, fusese intotdeauna activista. Dupa cum am vazut, si miscarea tribunista, la scurta vreme dupa intemeierea ziarului, manifesta aceleasi tendinte. Imprejurarile politice nu au permis o vreme concretizarea acestei tactici; de aceea, E. Brote a actionat, timp de mai multi ani, ca pasivist, avand un rol de frunte in miscarea memorandista. Dar, indata ce a crezut ca imprejurarile sunt potrivite, a revenit la ideile din tinerete. Asadar, daca evolutia sa politica este sinuoasa, cauza trebuie cautata in imprejurarile schimbatoare, nu in conceptiile sale.

Intr-o anumita masura, trecerea la activism se leaga si de noua politica a lui D. A. Sturdza. Este greu de spus in ce masura D. A. Sturdza, schimbandu-si propria orientare, l-a influentat pe E. Brote sa si-o schimbe pe a sa. Poate influenta a fost reciproca. In orice caz, trecerea la activism s-ar fi facut oricum, cauza nefiind politica Partidului National Liberal din Romania (caci si slovacii, si sarbii din Ungaria inregistreaza aceeasi evolutie, paralel cu romanii). Dar, fara indoiala, politica Romaniei a accelerat evolutia.

,. Constituirea amicilor nostri in partid guvernamental” este partea cea mai grava a acuzatiei lui A. C. Popovici. Totusi, partizanii lui E. Brote nu au incercat, in perioada de care ne ocupam, sa formeze un partid aparte. Dimpotriva, urmarind actiunea lui E. Brote in anii ce urmeaza, observam insistenta cu care incearca sa antreneze tot partidul in jurul programului sau. Nu este vorba deci de scindarea Partidului National Ro man, ci de reorientarea lui in jurul altor idei, in jurul altei conduceri.

A. C. Popovici afirma ca noul partid ar fi urmat sa fie guvernamental, adica sa sprijine politica guvernului maghiar. Nu aceasta a fost ideea lui E. Brote, ci alta. Si anume, dupa reunificarea si consolidarea partidului, realizarea unei intelegeri cu maghiarii in urma careia romanii sa obtina o situatie mai buna (inclusiv o lege electorala mai favorabila). Si aceasta parte a programului corespundea dorintelor lui D. A. Sturdza, dar avea, de asemenea, cauze obiective, legate de dorinta romanilor transilvaneni de a capata o pondere mai mare in stat. Deci, nu un partid guvernamental, ci un partid care sa poarte tratative cu guvernul, pentru sustinerea drepturilor romanesti. Chiar peste mai multi ani, in 1902, E. Brote scria ca primul pas care trebuie intreprins este cel al parasirii politicii de pasivitate. Al doilea urma sa fie alcatuirea unui program politic. Al treilea – participarea la alegeri, lupta electorala. „ Dupa ce toate acestea ar fi reusit bine, ar fi sosit timpul ca sa punem in practica noua directiune politica”249.

Tactica gruparii lui I. Ratiu ramane cea veche: pasivismul. Dar, partidul fiind slabit si dezbinat in urma crizei, pasivistii nu mai pot inalta lupta lor la nivelul din perioada Memorandumului si congresului nationalitatilor. Doua incercari de convocare a conferintei nationale (pentru 3/15 mai si 12/24 octombrie 1896) sunt oprite de autoritati. Lipsita de actiuni politice mai insemnate si parasita de ziaristii remarcabili pe care ii avusese, „Tribuna” decade. Sibiul, ca centru politic romanesc, isi pierde mult din importanta. Ii va lua locul Aradul.



Ecoul crizei a fost profund, atat in Transilvania cat si in Romania. Cei mai multi oameni politici, alarmati de destainuirile lui A. C. Popovici, au luat partea lui I. Ratiu (chiar unii dintre adversarii acestuia au preferat sa se desolidarizeze de E. Brote – cum face de exemplu V. Lucaciu).

In Transilvania, doar o publicatie locala, „Revista Orastiei „, l-a lasat pe E. Brote sa se explice in numerele sale25055, declarand apoi ca explicatiile acestuia nu sunt satisfacatoare, revista neputand sa se situeze pe aceleasi pozitii. De asemenea, lui S. Albini i-a fost refuzat un articol. In schimb, „Revista Orastiei „, a continuat, in polemica cu „Tribuna” si cu celelalte publicatii transilvanene, sa sprijine pc aderentii lui E. Brote (pe V. Mangra mai ales) si, in general, pe oponentii lui I. Ratiu (in primul rand pe V. Lucaciu).

In Romania, criza a fost din plin folosita ca arma de partid. Ziarul liberal „Vointa nationala” a luat, fireste, apararea lui E. Brote (care a si publicat aici, in lunile respective, un articol si o scrisoare deschisa). Ziarele opozitiei au condus cu inversunare atacul contra lui E. Brote si I. Slavici, desigur in primul rand nu pentru zdrobirea acestora, ci pentru a lovi in D. A. Sturdza si in Partidul National Liberal. Merita a fi amintita campania purtata in ziarele „Epoca” si „Timpul” de conservatori, in „Ziua” de radicali, ca si in „Adevarul”.

Criza Partidului National Roman este deci, in esenta, rezultatul infruntarii dintre partizanii a doua tactici nationale. Pasivistii, bazandu-se pe programul din 1881, sustin nerecunoasterea regimului dualist, autonomia Transilvaniei, neparticiparea la alegeri si la viata parlamentara. Activistii considera ca dualismul si autonomia sunt puncte ale programului care trebuie lasate pentru un timp la o parte; cer participarea la viata politica a statului; spera intr-o imbunatatire a sistemului electoral, pretinzand introducerea votului universal, teren unde se intalnesc cu socialistii romani transilvaneni.

Pasivistii urmareau sustinerea neclintita a drepturilor poporului roman, in timp ce activistii cautau sa realizeze cat se putea realiza in cadrul regimului existent. Si unii si altii, chiar daca pe cai diferite, luptau insa pentru realizarea aspiratiilor nationale romanesti. Criza a fost prea ascutita in raport cu deosebirile de pareri, care nu erau in general esentiale.

Intre timp, E. Brote isi prezentase cartea, spre premiere, Academiei Romane, desigur, sfatuit si sprijinit de D. A. Sturdza, care era secretarul general al acestei institutii. Intr-o anumita masura, prin calitatile sale intrinsece, dar mai ales prin insemnatatea sa politica, de propagare a intereselor nationale romanesti, lucrarea merita un premiu. Cu atat mai mult cu cat, acordandu-i-l, Academia avea sa-si manifeste solidaritatea cu ideile expuse in carte, cu lupta romanilor transilvaneni. Pentru E. Brote, premiul Academiei, de 5.000 de lei, ar fi reprezentat si un serios sprijin material pe care, de asemenea, il merita.

La 12 ianuarie 1896, Comisia premiilor Academiei hotaraste ca darea de seama asupra Cestiunii romane in Transilvania si Ungaria sa fie alcatuita de Grigore Tocilescu (membru al Academiei, la sectia literara, din 1890). In cadrul aceleiasi comisii, Gr. Tocilescu prezinta raportul la 13 martie 1896. Cu 5 voturi pentru si 3 contra este aprobata propunerea pentru premiere251.

In sfarsit, discutia hotaratoare are loc la 18 martie 1896252. In raportul sau253, Gr. Tocilescu arata ca lucrarea lui E. Brote „tracteaza una din cestiunile cele mai arzatoare, care pe noi romanii ne intereseaza in supremul grad ca stat si ca natiune. Ea desfasoara, cu o cunostinta adanca a faptelor, intr-o forma concisa, clara si metodica, faptele de capetenie prin care a trecut, de la originea ei si pana astazi, cauza romanilor din Transilvania si Ungaria… nu este o scriere usoara, pripita si tendentioasa, o brosura politica menita a disparea cu ziua de maine, ci rezultatul unui studiu critic si constiincios bazat pe izvoare documentare, al caror cuprins spune mai mult si mai cu tarie decat a voit insusi autorul”. Desi nu este de acord cu unele aprecieri politice (privind guvernul conservator), raportorul recomanda cu caldura cartea spre premiere.

Discutiile care urmeaza sunt destul de aprinse. La vremea aparitiei ei, lucrarea nemultumise pe mai multi oameni politici transilvaneni, iar acum, in plina criza a Partidului National Roman, dupa cum am vazut, E. Brote era atacat din toate partile. Primul vorbitor, Vincentiu Babes (membru al Academiei de la infiintarea sa), vechiul adversar al autorului si unul dintre personajele „negative” ale lucrarii, declara ca nu a citit-o „pentru ca astfel de opere d-sale nu i se trimit si de d-sa se ascund”; cu toate acestea, din cate a auzit si a citit prin ziare, considera ca „scrierea este de cuprins politic militant”, deci „Academia nu poate premia aceasta scriere, fara a fi acuzata ca se amesteca in luptele politice”254.

Au vorbit apoi, in sprijinul lui E. Brote, batranul om politic liberal Nicolae Ionescu (aratand ca „Academia are o datorie mai presus de orice consideratiuni politice, de a premia si de a incuraja pe acei cari sunt persecutati si cari lupta”), Vasile Maniu si din nou Gr. Tocilescu. S-au pronuntat impotriva transilvaneanul Alexandru Roman si B. P. Hasdeu, iar V. A. Urechea a declarat ca se va abtine de la vot.

Rezultatul votului a fost urmattorul: din 21 de votanti, 14 s-au declarat pentru, iar 7 contra. Intrunindu-se – este drept, la limita – majoritatea de 2/3 necesara, se acorda autorului premiul Adamachi255.

E. Brote castigase o victorie, dar nici argumentele celor care se impotrivisera lucrarii nu erau lipsite de greutate. Mai ales evolutia sa politica din anul ce urmase publicarii volumului, venea in contrazicere cu unele aprecieri cuprinse in el. Cartea critica aspru politica nationala a conservatorilor, dar acum, liberalii, prietenii lui E. Brote, faceau aceeasi politica; astfel, condamnarea conservatorilor suna fals. De asemenea, orientarea autorului spre o intelegere – chiar daca indepartata – cu guvernul maghiar, venea in contrazicere cu unele atacuri indreptate contra lui V. Babes si A. Mocioni. In felul acesta, unele pasaje ale lucrarii se dovedeau a fi, intr-adevar, ocazionale, determinate de conjunctura politica din vremea miscarii memorandiste. Trebuie subliniat insa ca aceste lipsuri si contraziceri nu atingeau partea cea mai mare a lucrarii, ci doar 2-3 dintre capitolele ei.

In cursul anului 1896, partizanii lui E. Brote au inceput sa se organizeze, planuind in primul rand editarea unui organ de presa. Au avut loc discutii la Magurele, unde era I. Slavici profesor. Unii ar fi dorit stabilirea ziarului la Brasov, vechii tribunisti avand acolo multi prieteni, printre care si Diamandi Manole, persoana influenta, care luase parte la intemeierea „Tribunei” in 1884. E. Brote a staruit insa pentru alegerea Aradului si a avut castig de cauza25661.

Aradul nu a fost ales la intamplare; el reprezen ta un centru politic romanesc insemnat. In plus, tara nimea din jurul Aradului manifesta multa combativi tate, antrenand astfel si pe fruntasii politici. De ase menea, pasivismul nu avusese nicicand radacini trai nice Ia Arad. Partidul era mai bine organizat aici, iar V. Mangra incepuse sa raspandeasca ideile lui E. Brote257.

Mai multi militanti energici (Mihai Veliciu, Roman Ciorogariu, Nicolae Oncu si altii) se aflau stransi tot la Arad. In sfarsit, aici exista si Banca Victoria, infiintata in 1887, cel mai puternic institut romanesc de credit dupa Albina din Sibiu.

La toate acestea, E. Brote mai gaseste Aradului o calitate, esentiala pentru realizarea planului sau: „Aradul mai are inca o insusire, care ar lipsi atat Blajului cat si Sibiului si care astazi cu deosebire este de pretuit. Inteleg calitatea Aradului a fi locul cel mai potrivit, unde s-ar putea intalni maghiarii si romanii la o intelegere oarecare… Trebuie facuta o incercare serioasa si anume la Arad”258.

Pentru editarea ziarului, E. Brote i-a dat lui V. Mangra un ajutor de 5.250 florini; nu se stie daca aceasta suma ii apartinea lui sau a fost rezultatul unei colecte realizata cu sprijinul lui D. A. Sturdza. Sigur este insa ca noua publicatie a fost scoasa la Arad dupa indicatiile si in parte cu sprijinul material al transilvanenilor din Bucuresti, fiind sustinuta si de seful Partidului National Liberal.

Numarul de proba al noului ziar, care se numeste „Tribuna poporului”, in amintirea vechii „Tribune”, dar in acelasi timp pentru a se deosebi de cea care continua acum la Sibiu, apare la 25 decembrie 1896/6 ianuarie 1897, iar numarul 1 la 1/13 ianuarie 1897. De la bun inceput ziarul nu este provincial, caci, desi sprijinit in primul rand de aradeni, are sustinatori si cittitori in toate partile Transilvaniei si in Romania. Redactor responsabil este I. Russu-Sirianu. Datorita in primul rand muncii lui, „Tribuna poporului” va deveni in cativa ani cel mai bine informat si scris ziar din Transilvania. Intre 1898-1900 un rol important in redactarea gazetei are si G. Augustini, care in iunie 1897 paraseste Sibiul, certat la randul sau cu gruparea din jurul lui I. Ratiu. Plecarea sa de la Sibiu la Arad dovedea ca si pe planul aliantei romano-slovaco-sarbe, centrul de greutate tindea sa devina tot Aradul.

Este mai greu de spus cine conduce de fapt ziarul. E. Brote continua sa se considere seful miscarii; el publica in „Tribuna poporului” articole programatice si da indicatii generale pentru desfasurarea luptei. Era insa greu de condus din Romania o actiune la Arad. De aceea, de multe ori in problemele importante, aproape intotdeauna in cele marunte, aradenii vor proceda dupa propria lor judecata, care putea sau nu sa corespunda cu a lui E. Brote. Acesta a continuat sa aiba insa un rol de seama in determinarea trecerii de la pasivism la activism. Alaturi de el, I. Slavici, retras la Magurele, este un harnic colaborator.

Ziarul se afla initial si sub influenta lui V. Mangra. Directivele lui vor fi puse insa in discutie, odata cu incercarile sale de a grabi, cu orice pret, apropierea de guvernul maghiar. Desi mult mai discreta, influenta lui R. Ciorogariu a fost reala si ea, singura, se va prelungi pana la disparitia ziarului. El nu a fost de acord cu exagerarile lui V. Mangra, si, mai tarziu, ale lui E. Brote si I. Slavici. Initial ziarul este sprijinit si de V. Lucaciu, iar din 1900, cand se stabileste la Arad, V. Goldis are la randul lui un cuvant de spus.

Este lesne de observat ca noua miscare nu era unitara. Ea ii grupa in general pe partizanii activismului, o tactica, nu un scop in sine. Unii nu erau lamuriti nici in privinta activismului. De aceea, si de asemenea pentru a pregati, treptat opinia publica, „Tribuna poporului” publica la inceput chiar articole favorabile pasivismului. Cu atat mai putin exista armonie de pareri in problema tratativelor romano-maghiare, aliantei nationalitatilor, a raporturilor cu gruparea lui I. Ratiu.

Primul articol programatic mai important se intituleaza Actiune! Si apare la 15/27 ianuarie 1897. Este o pledoarie in favoarea aliantei nationalitatilor si a refacerii coeziunii Partidului National Roman. Se deplange sistarea oricarei actiuni a aliantei romano-slovaco-sarbe si inactivitatea celor patru membri ai Partidului National care ii reprezentau pe romani in alianta: „D-nii dr. I. Ratiu, dr. V. Lucaciu, V. Mangra si Iuliu Coroianu, orice s-a intamplat intre dansii, cand va trebui sa reprezinte neamul romanesc alaturi de slovaci si sarbi desigur ca nu se vor calauzi de resentimente, ci vor avea in vedere exclusiv numai interesele nationale… Sa ne apropiem deci intai intre noi, si apoi cu nationalitatiie”259.

Din Bucuresti, reactia lui E. Brote este prompta: „Oare toate aceste – ii scrie el lui V. Mangra – nu se puteau publica de „Tribuna„ din Sibiu? Ai d-ta convingerea, ca cu asemenea idei politice se poate strange poporul in jurul „Tribunei poporului„ si iti vei asigura sprijinul cercurilor politice conducatoare de aici? Un lucru sa nu-l scapam din vedere. Am stat mult in asteptare cu intemeierea noului ziar; sa nu ne zica lumea la urma ca mai puteam sa mai asteptam”260.

Pentru a pune lucrurile la punct, in zilele urmatoare, E. Brote isi publica, intr-o suita de 7 articole, propriul sau program sau mai curand atat cat putea enunta din el in conditiile date. Suita se numeste Puncte de orientare si apare intre 24 ianuarie/5 februarie si 4/16 februarie 1897. „Situatia actuala difera in mod esential de cea de la 1892”, afirma autorul261. Incheierea miscarii memorandiste, gratierea celor condamnati (cu care ocazie atat imparatul cat si guvernul maghiar ar fi dovedit o anumita bunavointa), vizita lui Francisc Iosif la Bucuresti (septembrie 1896), atentia Europei indreptata asupra situatiei din Transilvania, dorinta primului ministru roman ca „neintelegerile si vrajba dintre romani si maghiari sa inceteze”, transformarile ce se petrec in viata politica maghiara (decaderea Partidului Liberal, formarea Partidului Popular) – sunt toate elemente care trebuie sa determine si o schimbare a tacticii romanilor. Desi E. Brote exclude negocieri romano-maghiare (am vazut ca in conceptia sa aceasta avea sa fie ultima etapa), se declara impotriva intangibilitatii programului national din 1881 si pentru „o rezerva binevoitoare” fata de guvernul maghiar.

Punctele de orientare reprezinta un pas pe drumul ce va duce la abandonarea pasivitatii si, mai tarziu, la tratativele cu guvernul maghiar. Ca aceste actiuni, la randul lor, nu vor reusi, este drept; nu este insa mai putin adevarat ca in 1897 ele reprezentau ceva nou, puteau fi o speranta.

Deosebirea intre cele doua programe amintite este evidenta si ea marcheaza contradictiile miscarii de la Arad. Nu trebuie crezut ca cei care subscriau la primul program erau mai apropiati de I. Ratiu decat de E. Brote; dar, desi adepti ai activismului, le era teama sa declanseze miscarea cat timp „Tribuna poporului” nu avea sa grupeze in jurul sau o miscare mai ampla, mai puternica. De fapt, nici E. Brote nu facuse decat primul pas, neamintind nimic de activism. In ce priveste tratativele cu guvernul insa, neintelegerea trebuie sa fi fost de la inceput mai serioasa. Intre aceste doua programe, „Tribuna poporului” va merge mai multi ani, osciland.

Daca in Transilvania E. Brote reusise sa-si organizeze partizanii si sa inaugureze – desigur, cu tot felul de greutati – inceputul unei noi linii politice, la Bucuresti situatia devenea pentru el din ce in ce mai complicata. Putea juca un rol aici numai prin relatiile stranse ce le avea cu D. A. Sturdza. Acesta este insa atacat tot mai vehement – chiar in cadrul propriului partid – si, spre sfarsitul anului 1896 silit sa demisioneze. Se formeaza Ia 21 noiembrie 1896 un nou guvern liberal, condus de P. S. Aurelian. D. A. Sturdza revine la conducere in martie 1897, dar pozitia sa ramane destul de subreda si, mai ales in problema nationala, din partea lui cu greu se mai puteau astepta actiuni importante. De asemenea, opinia publica era dezorientata de neintelegerile din Transilvania.

In general, ca prieten al lui D. A. Sturdza, si in urma scandalului de la inceputul anului 1896, E. Brote nu era privit cu simpatie in cercurile politice din Capitala. Activitatea sa la Bucuresti, atat de bogata in anii 1893-1895, devenise acum neinsemnata. Daca n-ar fi fost in primejdie de a fi condamnat, solutia cea mai buna era sa treaca in Transilvania si sa ia conducerea directa a partizaniior sai, care continuau sa il numeasca, la fel ca mai inainte, „Capitanul”. In lipsa de ceva mai bun, se ocupa, in 1896 si in primele luni ale anu lui 1897, din insarcinarea Academiei (deci a lui D. A. Sturdza) cu ingrijirea volumului de cuvantari ale regelui Carol I. Volumul apare in 1897 sub titlul Treizeci de ani de domnie ai regelui Carol I si cuprinde discursurile acestuia din 1866 pana in decembrie 1896. Daca ne gandim la iluziile din primii ani, la intensa propaganda nationala desfasurata, la lupta pentru trans formarea cauzei romanesti intr-o problema europeana, sfarsitul activitatii sale politice la Bucuresti este, fara indoiala, deosebit de trist.

Nu acelasi lucru se poate spune despre viata lui personala, caci la 7 noiembrie 1896 se casatoreste, in sfarsit, cu Adela de Heldenberg. La casatoria religioasa, i-au avut ca nuni pe D. A. Sturdza si sotia sa, Zoe Sturdza; iar la primarie, martori au fost D. A. Sturdza, avocatul George Bursan (liberal, membru marcant al Ligii Culturale), Ioan Slavici si Ioan Bianu (primii doi din partea sotului, ceilalti ai sotiei)262. Se parte ca Adela de Heldenberg a facut o impresie deosebita asupra protipendadei bucurestene. „Cand viitoarea doamna Brote si-a facut aparitia in saloanele exclusiviste ale Zoiei Sturdza, nascuta Cantacuzino, persoana ei de o eleganta rafinata, imbracata cu ce Viena a putut oferi mai fin, a facut valva, si cand tanara a mai deschis gura intr-o frantuzeasca fara gres si a mangaiat cu maiestrie clapele pianului boieresc – haloul a fost unanim…”263.

E. Brote si-a pastrat insa sangele rece. Pentru el Bucurestii reprezentau un capitol aproape de sfarsit. O solutie pentru viitoarea sa activitate i-a fost oferita tot de D. A. Sturdza. Mosia acestuia, Gaiceana, aflata in judetul Tecuci, mergea cat se poate de rau; din aceasta pricina, in vara anului 1897, proprietarul era tocmai pe cale de a rezilia contractul arendasului A. Popea. „Vorbindu-mi de mersul rau al mosiei – scrie E. Brote – a rezultat din convorbirile noastre ideea de a parasi modul de arendare, de a organiza si inzestra mosia pentru o exploatare in regie si de a realiza a ceasta idee in tovarasie”264. E. Brote avea sa investeasca suma de 30.000 lei, realizata prin vinderea proprietatii sale din Transilvania; de asemenea, urma sa se stabileasca la Gaiceana pentru a reorganiza mosia, folosind vasta lui experienta de agronom. In imposibilitate de a se intoarce in Transilvania si de a activa la Bucuresti, Gaiceana ii aparea ca singurul refugiu; de sigur, un refugiu temporar, caci nu avea intentia sa renunte la planurile politice. Sub indepartata lui supraveghere, curentul politic ce il initiase in Transilvania avea sa se dezvolte de la an la an.

V. Gaiceana (1898-1908)

Comuna Gaiceana se afla in judetul Tecuci, pe Valea Berheciului, la vreo 60-65 km nord de capitala judetului si la 30 km de Adjud, intr-o regiune deluroasa. Centrul comunei, Targul Gaiceana, este asezat intr-o depresiune, de aici rasfirandu-se pe vaile dintre dealuri, alte 10 sate sau catune: Ghilovesti, Hutul, Lunea, Marginea, Pietroasa, Popesti, Recea, Ungureni, Valea-Morii, Zlatareasa. Spre sfarsitul secolului trecut populatia se ridica la 590 familii sau 2.110 locuitori265.

Aici se afla mosia lui D. A. Sturdza. Ea apartinuse vornicului Alexandru Sturdza care, murind in 1863, isi lasase proprietatea lui Matei Sturdza si Zoei, casatorita Bals. Amandoi mor insa curand si mosia revine celuilalt fiu, D. A. Sturdza266.

Gaiceana era o proprietate impunatoare. Avea o suprafata de circa 6.000 hectare, o lungime de peste 20 km si latimea maxima de 6-7 km. „Terenul este accidentat si dealurile ce o inconjoara si o traverseaza se ridica ceva peste 500 m asupra marii. Numai pe valea principala ingusta terenul este ses, dar totodata si mlastinos, acoperit cu plante trestioase. Mai mult decat jumatate din suprafata mosiei este ocupata de paduri, mai ales fagi, tei, plopi si stejari. Si partea libera de padure este padureata, crescand in grupuri mai mari sau mici tufe de stejari, frasin, plopi, porumbele, muris etc. Dupa planul mosiei lucrat la 1875, sunt 2.209 falci padure, 1.198 f. araturi, 182 f. fanete, 375 f. pasuni, 22 f. vii si restul drumuri etc”267, (o falce are 1,43 ha).

Remarcabil organizator in diferite sectoare de activitate, D. A. Sturdza s-a ingrijit insa prea putin de propria mosie, pe care se multumea sa o exploateze cat mai mult, in chip nerational, la fel ca majoritatea mosierilor, neurmarind decat castigul material. In E. Brote a crezut ca gasise omul potrivit pentru a readuce ordinea la Gaiceana. Conventia268 semnata de cei doi in vara anului 1897, prevede o asociere, D. A. Sturdza supunand cultivarii intreaga mosie, iar E. Brote investind o suma de aproximativ 30.000 lei. Pentru conducerea administratiei, el urma sa primeasca 1.000 lei pe luna si produsele necesare intretinerii casei. Cu venitul net al mosiei avea sa se procedeze astfel: 50.000 lei se capitalizau in fiecare an, pana la 80.000 lei se cuveneau lui D. A. Sturdza, iar ce trecea peste 130.000 lei se impartea egal intre asociati.

Conventia era incheiata pe termen de 10 ani, pana la 31 martie 1908.

Spre deosebire de D. A. Sturdza, E. Brote, care lucrase ani de-a randul in Transilvania pentru ridicarea starii taranilor, intelegea ca exploatarea rationala a mosiei sa fie profitabila si acestora. Era o iluzie, si avea sa o plateasca scump mai tarziu.

In aprilie 1898, E. Brote se instaleaza la Gaiceana. Mizeria, mai mult chiar – stadiul de descompunere a mosiei, erau de nedescris. „ Starea in care se aflau partile mosiei, afara de paduri, era adevarat barbara”, scria el269. Terenul arabil se degrada, fanetele dadeau un fan „respins de regula de bovine”, viile „nu meritau aceasta numire”, caci erau cuprinse „din toate partile de pir, care in loc sa fie starpit era cosit si pe plesurile viei se ridicau clai mari de fan de calitate mai buna decat cel de pe fanete. Niciuna din vii nu era imprejmuita si vitele treceau peste ele, pascandu-le”; pasunile erau rapoase si in parte impadurite.

Primele zile petrecute la „curtea boiereasca” nu au fost deloc placute, caci aceasta se integra perfect in peisajul mizer al mosiei. „ Situata pe un podis aproape la capatul sudic al mosiei, intre doua rapi, cari in fata Curtii se impreunau, cuprindea un sir de cladiri scunde construite din lemn si lut, acoperite cu sindrila sau cu paie. Toate fara exceptiune erau ruinate, parte din ele prabusite, si cu coperisele sparte. Legiuni intregi de guzgani, soareci, stelnite, pureci, muste si alte insecte asediase aceste ruine, incongiurate de straturi groase de murdarii stranse de decenii. Bufnite si cucuveici se incuibase in toate partile si noaptea rasunau vaile de vaietele lor patrunzatoare… In amurgul sarii era preste tot primejdios a trece prin ograda fara a fi inarmat cu o ghioaga puternica, caci erai atacat de batalioane de guzgani mari, care inaintau in coloane asupra magaziei de producte…”270. Intr-un asemenea cadru, viata satenilor era dintre cele mai dificile. Familiile taranesti – in numar de 560 dupa calculul lui E. Brote – dispuneau de 1.138 falcii pamant propriu (1.627 ha). Aceasta insemna, in medie, mai putin de 3 ha pentru fiecare familie. Mai mult de o treime (34%) a veau sub o falcie loc arabil; de asemenea, 25 de familii nu dispuneau de nici un petec de pamant, iar 87 de o suprafata aproape inexistenlta (sub 40 prajini). Doar o patrime (24%) aveau peste doua falci; un singur locuitor poseda 6 falci (aproape 8 ha) si 11 cate 4-5 falci (6-7 ha). O patrime (23%) n-aveau vite deloc, cei mai multi (40%) „tineau numai 2 vaci pe care le injugau si le mulgeau”, „numai o patrime (24%) aveau cate 2 boi, unii cate un bou si o vaca sau 2 cai si de abia 7% din sateni dispuneau de 4 capete de vite mari (boi, vaci, cai)”271.

In asemenea conditii, in afara cultivarii petecului lor de pamant, taranii erau nevoiti, pentru a putea trai, sa-si vanda forta de munca. Plata era urmatoarea: „o prajina arata, grapata si semanata 20 bani, o prajina de secere carata 20 bani, o prajina prasita de doua ori, culeasa, taiat si carat hlujii, carat si asezat porumbul 30 bani; 1 zi de vara cu carul 2 lei – toate cu hrana proprie a lucratorului”272. In plus, „fiecare satean era obligat la o zi cu carul de claca (fara plata) sau, neavand vite de jug, la doua zile cu palmele”. In ce priveste angajamentele mai lungi, lunasii (32 de zile de lucru), in afara de hrana, imbracaminte si lemne de foc, primeau 16 lei, varasii (de la 1 martie pana la 1 noiembrie) 50-100 lei si „anasii”, 80-150 lei. Muncitorii erau toti din sat; domeniul avand o reputatie rea, in Gaiceana nu prea soseau muncitori agricoli din afara.

Cu toata inapoierea mosiei – care, de altfel, nu era singura aflata in aceasta situatie – este de remarcat faptul ca relatiile capitaliste aproape se generalizasera. Cei care nu aveau din ce trai se angajau ca muncitori agricoli – pentru o perioada mai scurta sau pentru tot anul – primind in schimb un salariu de mizerie (daca retribuirea muncii in dijma reprezenta in medie 15.000 lei anual, lucrarile platite in bani se urcau la peste 37.000 lei).

E. Brote este silit sa ia totul aproape de la inceput. La 18 mai 1898 – dupa patru saptamani de la sosirea sa – ii scria lui I. Bianu ca a inceput „reformele”; carase „multe sute de care de murdarii din curte” si purta razboi cu sobolanii, cucuveicile si insectele, ziua si noaptea. Rezultatul nu era inca prea imbucurator: „numarul mortilor este considerabil, dar rezervele armatelor dusmanului sunt atat de mari si numeroase incat nu prevad sfarsitul razboiului”. Prin grija lui I. Bianu, era zilnic aprovizionat cu ziare273.

Toate aceste greutati nu erau insa de natura sa il sperie. Dimpotriva, a inceput cu toata ravna munca pentru transformarea mosiei. Cam in aceeasi vreme, ii scria optimist lui D. A. Sturdza ca „frumusetea campurilor si a padurilor te face sa uiti in curand toate neajunsurile cate au ramas in urma unor arendasi lacomi si lipsiti de constiinta. Chiar cu locuinta defectuoasa ne-am impacat. Spoita din nou, curatata si putin aranjata se prezinta cu mult mai prietenoasa ca mai inainte. Ionel (fiul sau n.n.), totdeauna voinic, se rasfata in veselie, pe care numai somnul o curma”. Chiar sotia sa „neasteptat de iute s-a imprietenit cu noile imprejurari de aici”274.

In toamna anului 1898, primele rezultate incepeau sa se vada: „Noi aici suntem inca in deplina activitate. Am semanat pana acum cu grau un numar indoit de falci ca acum un an si sper sa mai seman inainte daca timpul favorabil nu se va schimba”275.

, Prima lucrare ce trebuia pornita era exploatarea padurilor, caci ea era destinata sa produca capitalul de 250.000 lei menit pentru investiri„276, arata E. Brote. Planul de organizare fixase un termen de 5 ani, deci in fiecare an venitul net al padurilor trebuia sa se ridice la 50.000 lei. In primii trei ani s-a furnizat cailor ferate lemn pentru traverse, obtinandu-se in schimb capitalul de 182.793 lei. „Rezultatul acesta nu era in curajator, fiindca in acesti 3 ani se consumase cea mai valoroasa parte a padurii: stejarul in dimensiunile cele mai mari”277. Impreuna cu silvicultorul Tendeloff, E. Brote a ajuns la concluzia necesitatii infiintarii unei fabrici de cherestea. Aceasta – cu masini cumparate din Viena – si-a inceput activitatea in primavara anului 1901. A functionat patru ani si jumatate, producand un venit brut de 798.879 lei. Cheltuielile fiind de 655.196 lei, venitul net se urca la 142.683 lei. (In total s-au taiat 20.000 mc cu pretul mediu de 40 lei metrul cub). La inceputul anului 1906, fabrica a fost desfiintata, masinariile ei fiind vandute cu 25.000 lei. In total, exploatarea padurilor a adus venitul net de 335.000 lei, menit a servi pentru investitii pe mosie.

Aceste investitii erau absolut necesare, caci domeniul lui D. A. Sturdza nu cuprindea practic nimic din cele necesare exploatarii campului. „Pe mosie lipseau cu totul unele din cele mai indispensabile cladiri, precum cosere, pivniti, ateliere, locuinte etc., iar cele ce se gaseau erau intr-o stare de ruina”; de asemenea „la pornirea afacerilor, mosia n-avea absolut nimic: nici plug, nici bou, nici sapa, nici cui, nici vreun scaun cel putin. Dupa plecarea arendasului la Sf. Gheorghe 1898 era acolo o completa pustietate. Situatiunea de a duce lipsa de cele mai indispensabile lucruri pentru viata zilnica nu si-o poate infatisa nimeni, decat acela care s-a aflat in ea. Nu numai ca nu se gasea nici un scaun, dar nu era nimeni intr-o circumferinta de vreo 30 km care ar fi putut sa vanda, sau sa faca, sau sa imprumute o asemenea mobila simpla”278.

Aceste aprecieri, facute de E. Brote, ar putea sa para exagerate, dar ele sunt pe deplin confirmate de expertizele efectuate de Creditul funciar rural, la 1878, 1882 si 1895; de fiecare data se arata ca nu exista „acareturi” pe mosie279.

In comparatie cu situatia din 1898, realizarile lui E. Brote, in decurs de zece ani, sunt impresionante. Dupa plecarea sa de la Gaiceana, putea sa scrie cu mandrie: „astazi stau pe mosie 57 cladiri, din cari 12 sunt destinate pentru inmagazinarea productelor mosiei (9 cladite din nou si 3 reparate si amplificate), 5 pentru adapostirea vitelor (toate din nou), 18 pentru ateliere, industrii si birouri (afara de una toate noua) si 25 case de locuit (din care 12 noua) cu toate apartinentele lor, grajduri, pivniti, soproane, cotete etc.”280. Situatia este confirmata si de expertiza Creditului funciar rural din 1905, noul raport cuprinzand, pe doua pagini, o lunga lista de „acareturi”281.

Pornind, de asemenea, de la zero, E. Brote a predat dupa 10 ani vite pretuite in total la 19.435 lei (56 boi, in valoare de 11.400 lei, 32 cai in valoare de 5.590 lei, 7 vaci, 53 oi etc.). Tot la sfarsitul acestei perioade, inventarul masinilor agricole se compunea din: 3 locomobile cu 12 cai putere fiecare (pretul peste 10.000 lei), 3 batoze (2 pentru grau cu pretul de 7.414 lei fiecare, una pentru porumb de 2.959 lei), 42 pluguri de otel, vanturatoare, grape etc. Au fost cumparate de la firma Clayton & Shuttleworth Ltd, valoarea lor totala fiind de 85.470 lei.

Se adauga la acestea cheltuielile – 34.137 lei – facute pentru instrumente, unelte si mobilier. In total, valoarea vitelor, masinilor, uneltelor si mobilierului se ridica la 139.042 lei.

In sfarsit, reforme importante au fost introduse in ceea ce priveste economia campului. Pana la venirea lui E. Brote „nu exista nici un fel de regula sau sistem, dupa care s-ar fi cultivat campurile. Se ara acolo, unde plugul putea trage brazda”282. E. Brote introduce asolamentul, defriseaza terenurile cuprinse de buruieni, intareste prin garduri si plantatii malurile rapoase.

Din pacate, taranii nu au profitat prea mult de ridicarea economica a mosiei. Situatia lor ramane precara. Corespondenta lui E. Brote din acesti ani constituie o pretioasa sursa de informare asupra conditiilor – deseori neomenesti – de viata de la sate. Iata un fragment semnificativ (dintr-o scrisoare adresata lui D. A. Sturdza), descriind situatia in primele saptamani ale primaverii anului 1905: „Mai intai e lipsa de hrana pentru sateni, care va mai continua inca vreo 2-3 luni. Apoi sunt vitele slabite de foame, pe care pasunea inca nesuficienta nu le poate hrani. Sateanul nu poate in deplini nici un fel de munca cu ele si nu poate sa-si castige, dupa iarna grea si lunga, nici putinul de care are nevoie pentru acoperirea celui mai redus buget posibil”283. „Taranul – scrie el – n-are nici bani, nici nutret, nici hrana”284.

In masura in care ii permiteau relatiile de productie existente si obligatiile sale fata de proprietar, E. Brote a incercat, reusind pe alocuri, sa starpeasca unele abuzuri, sa creeze conditii mai omenesti de munca si trai. Iata cateva masuri luate de el inca din primele zile: „Bataia satenilor din partea slujbasilor mosiei a fost riguros oprita si pedepsita. S-au luat dispozitiuni severe ca pamantul muncit de sateni sa fie masurat in mod constiincios si exact, ca socoteala si plata in toate afacerile cu satenii sa se indeplineasca in mod regulat si prompt. Incat a fost cu putinta s-a satisfacut tuturor cererilor de loc de hrana si nici un satean lipsit cu totul de pamant n-a ramas neimpartasit. Munca a fost declarata libera, adica fiecare satean avea dreptul sa plateasca arenda locului, taxa de pasune si avansurile de bani nu numai exclusiv prin munca, ci si prin numerariu. Pedepsele grele pentru sateni de a fi exclusi de la moara, de la padure etc. au fost desfiintate”285.

In ultimii ani ai administratiei lui E. Brote a crescut si plata diferitelor munci: „pentru o prajina preturile au fost urcate la araturi de la 20 bani la 25, la secere de la 20 bani la 40, la prasila de la 30 bani la 50; pentru ziua cu palmele plata s-a urcat de la 1 leu la 1,20 lei si 1,50; si pentru ziua cu carul de la 2 lei la 2,50 si 3 lei”286. De asemenea, s-a oprit munca duminica.

Planul lui E. Brote era insa mai ambitios. El nu urmarea numai lichidarea unor abuzuri, ci, in general, ridicarea materiala si culturala a taranimii. A infiintat, in acest scop, o Casa de ajutoare care, avand ca resurse contributii de buna voie si retineri din platile facute prin casieria mosiei (2% din salariul fiecarui slujbas si 1% din plata lucratorilor), isi propunea urmatoarele: a) a da ingrijire medicala gratuita tuturor slujbasilor si lucratorilor si a servi medicamente gratuit; b) a da ajutoare in bani tuturor in cazuri de nenorociri; c) a face reparatii urgente la drumurile publice; d) a cladi biserica si scoala.

In 10 ani s-au strans astfel 47.900 lei (34.700 prin retineri de la plati; primaria a contribuit cu 6.000, mosia cu 4.000, iar E. Brote personal cu 2.000 lei). Din aceasta suma s-au cheltuit cu restaurarea bisericii 21.000 lei, cu construirea edificiului scolar (lucrare deosebit de necesara, caci pana atunci servea drept scoala o camera neincapatoare din localul primariei) 18.000 lei, cu medicul si medicamente gratuite 3.500 lei etc.

E. Brote a manifestat o atentie deosebita pentru noua cladire a scolii. In legatura cu aceasta i-a scris si lui Spiru Haret. Planurile si devizele au fost lucrate in birourile administratiei mosiei: „Scoala este intocmita pentru 4 sale, din care 2 se vor folosi ca sale de invatamant, una ca cantina si una ca dormitoriu…”287.

Principala realizare a lui E. Brote in directia ridicarii taranimii a fost constituirea, sub indrumarea si conducerea sa, a Bancii populare Gaiceana si a Bancii federale Concordia.

Miscarea pentru infiintarea bancilor populare incepuse in Romania in anii 1891-1893288; in primii ani insa, evolutia lor a fost lenta, asa incat la 1898 existau doar 24, in general rodul unor initiative izolate. Situatia se schimba incepand din acest an, cand miscarea bancilor populare trece sub indrumarea noului ministru al cultelor si instructiunii publice, Spiru Haret. Reprezentant al aripii de stanga a Partidului National Liberal, el a avut meritul de a fi vazut mai clar decat multi altii necesitatea – chiar in interesul mentinerii oranduirii burgheze – ridicarii culturale si economice a satelor. Activitatea sa in aceasta directie – bazata in primul rand pe ajutorul invatatorilor – s-a bucurat si de atentia, uneori de aprobarea miscarii socialiste din tara noastra. Un rol important revenea – potrivit conceptiei lui Spiru Haret – diferitelor forme de cooperare a taranimii: societati de economii si ajutor mutual, banci populare, cooperative de consum, obsti de vanzare si cumparare a pamantului etc. Rezultatele nu s-au lasat asteptate. Numarul bancilor populare sporeste de la 24 in 1898 la 80 in 1900, 710 in 1902 si 1.625 in 1904.

E. Brote nu putea ramane indiferent in fata acestei evolutii. Legat politiceste de Partidul National Liberal, el se plaseaza, prin conceptiile sale, in aripa de stanga a partidului, la fel ca Spiru Haret. Miscarea sustinuta cu atata energie de ministrul cultelor si instruc tiunii era foarte asemanatoare cu cea incercata de el, cu mai multi ani in urma, in Transilvania. De o parte si de alta a muntilor, problema ridicarii taranimii era vitala pentru intreaga natiune romana.

Dificultati erau destule la Gaiceana in calea infiintarii unei banci. Satenii erau saraci, abia traiau de pe o zi pe alta, neavand economii pe care sa le depuna. Nici nu erau pregatiti pentru a organiza si conduce, in folosul lor, o asemenea institutie. Banca s-a putut totusi infiinta, la un nivel modest, cu 50 membri si 900 lei capital289.

Adunarea de constituire a avut loc, in prezenta unui delegat al Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice, la 31 martie 1902, fiind ales presedinte al consiliului de adminstratie E. Brote, iar vicepresedinte invatatorul Miron Costin290. Tot acum se voteaza si statutele societatii, care vor fi publicate291. Banca era infiintata pentru o durata de 10 ani, de la 1 aprilie 1902 pana la 31 martie 1912, activitatea ei putand fi prelungita prin votul adunarii generale. Scopul ei era „de a forma un capital prin cotizatiuni lunare, care va servi la imprumutarea membrilor societatii”. Cotizatia lunara se stabilea la 50 bani (taxa de inscriere fiind de 2 lei). Capitalurile erau primite pentru pastrare si fructificare, cu dobanda de 6% anual. Imprumuturile se acordau pe termene de 3 si 6 luni, putandu-se admite si prelungiri, cu dobanda de 10% pe an pentru membri si 12% pentru persoanele straine.

Daca la inceput, din pricina multiplelor dificultati, banca „a mers greu si schiopatand”, dupa un timp lucrurile s-au indreptat si „institutiunea a luat un avant neasteptat”292. La sfarsitul anului 1908, capitalul sau, care pornise de la 900 lei, era de 37.560 lei (aflandu-se, din acest punct de vedere, pe locul 6 din cele 44 banci ale judetului); numarul membrilor ajunsese, la aceeasi data, 126 (96 plugari, 5 comercianti, 4 meseriasi, 19 proprietari, 1 preot, 1 invatator)293.

Daca in privinta organizarii Bancii populare s-a mers pe urme deja trasate, in schimb satenilor de la Gaiceana si, desigur, lui E. Brote, le revine meritul de a fi infiintat prima Banca Populara Federala din Romania. Intemeierea, federalelor era o necesitate caci, izolate, bancile taranesti erau prea slabe pentru a avea un rol economic eficace. In vara anului 1906 s-a hotarat, in principiu, asocierea mai multor banci populare in jurul celei de la Gaiceana, federala cu numele Concordia realizandu-se efectiv la 8 iulie 1907294. Era alcatuita din 9 banci sarace, al caror capital atingea 46.815 lei, din care numai Banca Gaiceana poseda peste 25.000. Federala avea o personalitate juridica independenta de aceea a societatilor componente, fiind administrata de un consiliu federal (alcatuit dintr-un reprezentant al fiecarei banci) si o adunare generala (formata din toate consiliile de administratie). Initial, capitalul ei era de 4.500 lei (fiecare banca depusese 500 lei). In trei din care numai Banca Gaiceana poseda peste 25.000. Lei. Dupa exemplul dat de Gaiceana, miscarea de federalizare a bancilor populare s-a intensificat: tot in 1907 se intemeiaza o federala la Topoloveni (judetul Muscel), iar in 1908 inca doua: la Dumbraveni (Botosani) si Piatra (Romanati).

Autorul acestei lucrari a vizitat Gaiceana in vara anului 1970 si a putut constata cat de vie este inca amintirea lui E. Brote la toti locuitorii, indiferent de varsta. Chiar cei mai tineri cunosc cate ceva despre el, din ce au aflat de la inaintasii lor. Desigur, multe fapte sunt deformate, s-a creat o adevarata legenda. Parerea unanima este insa ca E. Brote, cat a stat aici, „a inflorit mosia”, dupa cum se exprima un taran care a avut prilejul sa-l cunoasca personal; cu totii remarca grija sa pentru salariati, faptul ca in perioadele de seceta impartea alimente oamenilor. Invatatorul Gheorghe Chibzui (nascut in 1887) s-a referit si la atentia lui deosebita fata de scoala; obisnuia sa asiste la fiecare examen.

Daca mai este necesara o dovada a faptului ca E. Brote a incercat si a reusit sa se apropie cat mai mult de locuitorii satului, de cei care munceau pe mosie, aceasta este usor de oferit: la 1907 taranii de aici nu s-au rasculat. Daca situatia ar fi fost la 1907 aceeasi ca la 1898, fara indoiala ca si la Gaiceana masele asuprite ar fi incercat sa-si faca dreptate ridicandu-se la lupta, raspunzand, ca in atatea locuri, violentei prin violenta.

La 13/26 martie 1907, E. Brote ii scria lui D. A. Sturdza ca, mergand la Cernauti si intorcandu-se, avusese ocazia sa treaca de doua ori prin judetele rasculate. Miscarea se extinsese si in imediata vecinatate a mosiei, dar la Gaiceana inca nu se produsesera tulburari295. Intr-o alta scrisoare, da detalii asupra celor petrecute in sat. „Taranii – scrie el – n-au manifestat in nici un fel, si-au formulat insa doleante”, trimitand delegati la E. Brote. „Fara interventia vreunei autoritati, am negociat eu singur cu taranii si in curand m-am impacat cu ei spre multumirea ambelor parti. Astazi (duminica) am avut la mine pe delegatii celor zece banci populare… Intrunirea a decurs bine”296. Din aceste randuri se observa ca taranii din Gaiceana nu aveau catusi de putin intentia sa renunte la revendicarile lor; tactica aleasa a fost insa diferita de a altor sate, considerandu-se ca E. Brote este un om cu care se poate discuta si ajunge la o solutie, fara folosirea fortei.

Desfasurarea pasnica a evenimentelor la Gaiceana nu l-a impiedicat pe E. Brote sa mediteze asupra cauzelor profunde ale marii rascoale si a masurilor necesare pentru remedierea raului. Fara a-si depasi mentalitatea burgheza, el are meritul de a fi inteles bine esenta miscarii, gasind-o nu in abuzurile catorva mari arendasi sau in „instigarile” catorva intelectuali, ci in exploatarea nemiloasa a maselor taranesti. Nu a asteptat mult pentru a publica un interesant articol in „Tribuna”, sub titlul Miscarea revolutionara a taranilor din Romania297. „Nu acum pentru intaia data – scrie autorul – taranimea se ridica cu ciomagul in contra asupritorilor ei… Izbucnirile aceste periodice sunt o dovada neindoioasa ca organizatiunea sociala a statului roman sufera de o boala foarte grea, care, daca nu va fi temeinic vindecata, ameninta chiar existenta sa”. „Regatul Romaniei – continua el – vinde pe an in strainatate producte ale pamantului in valoare de 300 milioane lei, si in acelasi timp taranul roman, care in realitate produce prin munca bratelor sale acest prisos al tarii, se lupta cu cea mai mare mizerie, uneori cu foametea chiar. Asupra taranimii apasa si astazi intreaga povara a unui sistem de exploatare bizantin, lacom si nemilos”.

Printre schimbarile pe care le crede necesare pentru transformarea starii taranilor, E. Brote insista si asupra unei adevarate reprezentari a acestora in parlament. Ii scrie lui I. Bianu, candidat la alegerile de deputati, insistand asupra faptului ca deputatul Colegiului III trebuie sa fie un adevarat trimis al taranilor si nu un boier scos din urna la porunca celor puternici298.

Dar, in conceptia sa, ridicarea taranimii trebuia mai intai sa aiba o baza economica. In aceasta directie isi intensifica eforturile, concretizate, dupa cum am vazut, in vara anului 1907, in infiintarea Bancii Federale Concordia. Unele articole pe care le publica in „Tribuna” intregesc imaginea acestei activitati. La 6/19 aprilie 1907 isi exprima, sub titlul Misiunea bancilor poporale in reforma agrara din Romania, unele pareri deosebit de interesante, care dovedesc neincrederea sa in bunele intentii ale mosierimii si speranta ca taranimea va reusi, organizandu-se, sa-si impuna punctul de vedere. Aceste idei sunt reluate, cu referire speciala la Gaiceana, in articolul Bancile poporale din Romania299. E. Brote credea deci ca problema agrara se va putea rezolva printr-o dubla ofensiva, economica si politica, a taranimii. Limitele conceptiei sale sunt evidente: pe de o parte nu merge pana la a cere desfiintarea deplina a marii proprietati, pe de alta parte se pare ca supraestimeaza posibilitatile de organizare, de afirmare politica a taranimii luata izolat. Cu toate acestea, ideile amintite sunt destul de radicale, pentru un prieten personal si politic al lui D. A. Sturdza. Conflictul dintre cei doi se apropia.

Om de la tara, desi dintr-un mediu deosebit de cel de la Gaiceana, E. Brote s-a adaptat perfect la viata pe mosie. Treburile mosiei il absorb de dimineata pana seara, incat cu greu gaseste vreme pentru alte activitati: rezolvarea corespondentei, redactarea unor articole pentru „Tribuna”, lectura unor carti. Din cand in cand merge si la Bucuresti; iar in vara anului 1898 si la Constanta. Mai greu trebuie sa fi fost pentru sotia sa, care isi gaseste un refugiu cantand ore in sir la pian, in asteptarea urmatoarei vizite in capitala. Primul copil, Ionel, se nascuse in septembrie 1897; urmeaza al doilea, Eugen, in 1899, al treilea, Ana, in februarie 1902 (nascuta la Dresda) si al patrulea, Lidia, in ianuarie 1904.

O calatorie mai lunga a facut familia Brote la sfarsitul anului 1901 si primele luni ale anului 1902, in Germania. In aceasta vreme, mosia a ramas sub conducerea lui Victor, fratele lui E. Brote, silvicultor de profesie, care se stabilise, de asemenea, in Romania. Trecand si pe teritoriul austro-ungar, E. Brote n-a plecat inainte de a se pregati sufleteste sa ajunga, eventual, in fata curtii cu jurati din Cluj. La 3 decembrie 1901, din Adjud, primul punct al calatoriei sale, ii scria lui I. Slavici: „In tot cazul, eu m-am pregatit si pentru Cluj. Trebuie sa presupun ca nici regelui Carol, nici guvernului roman nu i-ar veni astazi la socoteala reinnoirea procesuluj Replicei, Memorandului etc. Caci s-ar tulbura iarasi raporturile intre Austro-Ungaria si Romania. Am insa convingerea ca situatiunea noastra, a romanilor de dincolo, s-ar limpezi…”30036.

A trecut insa netulburat prin fronltierele austro-ungare, ajungand la Dresda, de unde ii scria lui D. A. Sturdza, la 19 decembrie, remarcand ca nu a mai fost in Germania din 1873301. Stabilindu-se pentru intreaga iarna in acest important centru cultural, lucreaza intens pentru a recupera pe cat posibil timpul pierdut: „ Petrecerea aici m-a facut sa simt si mai mult cat am ramas inapoi in cei noua ani, cati am stat inchis in Romania si mi-a sporit stradania a folosi intensiv timpul disponibil. Colectia regala de tablouri si biblioteca regala ocupa cea mai mare parte din zi”. Este placut surprins intalnind, in colectiile bibliotecii, si cartea sa despre problema nationala romaneasca. „In al treilea rand urmeaza muzica, care ocupa mai ales serile. Timpul care-mi prisoseste… este destinat excursiilor pedestre in regiunile prea frumoase din imprejurime, cateodata in societatea lui Ionel”.

Dar, nu uita nici de interesele mosiei. Negociaza cu un mare negustor de lemne: „E vorba ca stejarii nostri, cari nu sunt apti pentru cherestea, sa fie folositi in minele Germaniei”302. Se intoarce, cu familia sporita prin nasterea celui de al treilea copil, la inceputul lunii aprilie 1902, trecand din nou prin vamile Austro-Ungariei fara nici un incident. „Precum se vede – noteaza cu acest prilej – ei n-au nevoie de mine nici in libertate, nici in puscarie „303.

La inceputul anului 1906, face o noua calatorie in Germania. Despre zilele petrecute acum la Berlin cunoastem mai putine amanunte. Poate ca a profitat de aceasta vizita pentru a stabili contacte cu diferiti oameni politici germani, oferindu-le, dupa cum ii propunea I. Bianu, exemplare ale cartii sale privind problema nationala romana.

Absorbit de munca si de viata de familie, E. Brote nu intrerupe insa nici un moment legatura cu prietenii sai, dovada fiind bogata corespondenta care ne-a ramas din acesti ani. Este plin de solicitudine pentru S. Albini care, dintre emigrati, s-a adaptat cel mai greu in capitala Romaniei, neavand multa vreme o slujba stabila, pana cand in 1904 devine ajutor corector al publicatiilor Academiei. La scurta vreme dupa stabilirea sa la Gaiceana, in vara anului 1898, E. Brote il invita aici, descriindu-i detaliat patru drumuri pe unde poate ajunge304. S. Albini raspunde indata invitatiei.

Cu I. Bianu, E. Brote intretine de asemenea o stransa corespondenta, vizitandu-l la Bucuresti si fiind vizitat la randul sau la Gaiceana, de pilda in vara anului 1905. Se parea ca nimic nu poate clinti o prietenie consolidata de-a lungul atator ani. „In asa grele valuri sufletesti – ii scria I. Bianu – prieteniile vechi si probate in timp de lungi si bune decenii sunt nepretuite comori de mangaiere si de intarire”305.

Intr-o situatie asemanatoare cu E. Brote se afla I. Slavici. De fapt, vietile celor doi urmeaza adesea drumuri paralele. Cu incepere de la 15 iunie 1894, I. Slavici devenise – tot prin sprijinul lui D. A. Sturdza – directorul Institutului Ottetelisanu din Magurele306, indeplinind aici, ca si E. Brote, o munca de pionierat. Pe langa corespondenta ce se stabileste intre Magurele si Gaiceana, cei doi prieteni se intalnesc din cand in cand, scriitorul vizitandu-l pe E. Brote la mosie, in primavara anului 1 900307 si, apoi, in 1907.

Dar, cea mai intinsa corespondenta E. Brote continua sa o aiba cu D. A. Sturdza pe care il vede, desigur, in dese randuri, si la Bucuresti, ca si la Gaiceana, vizitata din cand in cand de proprietarul mosiei. Legaturile depasesc cu mult sfera intereselor stricte, politice sau economice. Cand vine in capitala, familia Brote este invitata in chip obisnuit in casa Sturdza. Pana in 1907 relatiile sunt dintre cele mai cordiale, cand, pe neasteptate, se ajunge la o racire si, apoi, la ruperea totala a raporturilor.

E. Brote nu intentiona sa mai ramana la Gaiceana dupa sfarsitul celor 10 ani prevazuti in contract (ar fi dorit ca mosia sa fie arendata taranilor). Nu avea insa cum sa prevada sfarsitul dramatic al relatiilor sale cu D. A. Sturdza. In septembrie 1907 noteaza ca „raporturile intre mine si dansul s-au inasprit foarte rau „308. Iar cateva luni mai tarziu, primul ministru ii cerea sa paraseasca neintarziat Gaiceana. In sfarsit, in aceste conditii, scrie E. Brote „la 12 martie 1908 am parasit impreuna cu familia mea mosia si casele cladite de mine, unde am stat in cele mai grele imprejurari ale vietii mele zece ani neintrerupti „309.

Desigur, o cauza a rupturii a fost de ordin financiar. Facand investitii multe – si absolut necesare – si incercand sa ridice starea taranilor, E. Brote nu a putut realiza veniturile scontate de proprietar (in timp ce in contract se arata ca pana la 80.000 lei anual se cuveneau lui D. A. Sturdza, in total acestuia i s-au platit vreme de 10 ani, 316.000 lei, deci o medie anuala de aproximativ 32.000 lei, mai putin de jumatate din cat sperase el). Principala cauza trebuie sa fi fost insa de natura politica. E. Brote scria in toamna anului 1907: „Neintelegerile si raceala se manifesta pe terenul afacerilor, dar au netagaduit un izvor politic „310. Prin conceptiile sale economice, sociale, E. Brote se apropia mai mult de generatia tinerilor liberali decat de D. A. Sturdza. Rascoala din 1907, demonstrand necesitatea imperioasa a unor reforme, nu facuse decat sa adanceasca neintelegerea dintre cele doua generatii: stanga liberala isi dadea seama ca rezolvarea problemei taranesti nu mai putea fi amanata. Nu putem trece insa nici peste faptul ca inca din 1907 D. A. Sturdza incepuse sa dea semne de alienatie mintala, amplificata in cursul anului 1908. Poate ca fara aceasta treptata slabire si dezorientare a inteligentei sefului liberal, raporturile sale cu E. Brote nu ar fi ajuns aici.

Trist este insa faptul ca sfarsitul legaturii cu D. A. Sturdza l-a rupt pe E. Brote si de alti prieteni, care ar fi putut sa vada mai clar si mai departe in intreaga afacere. I. Bianu, partizan politic al lui D. A. Sturdza, rupe complet relatiile cu el. Se pare ca si S. Albini inceteaza legaturile. Esecul financiar de la Gaiceana se completa astfel printr-un esec inca mai grav: pierderea unor prieteni ele aproape o viata.

Retras la Gaiceana, E. Brote a continuat sa pastreze un strans contact cu miscarea nationala transil vaneana. Nu a parasit nici un moment actiunea pentru reluarea activismului, pe care o initiase in anii 1895-1896. Desigur, aflat departe de campul ele lupta, nu poate da decat anumite indicatii cu caracter general, dar acestea sunt in linii mari urmate de gruparea din jurul „Tribunei poporului”. Se afla in corespondenta cu conducatorii acesteia de la Arad: I. Russu-Sirianu, V. Mangra si R. Ciorogariu. Cu I. Russu-Sirianu se intalneste si in Romania, in mai multe randuri, caci ziaristul aradean petrecea in fiecare an cateva saptamani peste munti. Considerandu-l in continuare conducatorul lor, cei de la „Tribuna poporului” ii cer adesea sfaturi: „… te rog – ii scrie I. Russu-Sirianu in ianuarie 1899 – ca sa ne scrii cat mai des. Daca nu poti articole pentru ziar, ne prinde bine si cate o scrisoare, in care, fie cat de scurt, dar sa ne spui parerile d-tale asupra lucrurilor la ordinea zilei”311.

Parerile asupra evolutiei evenimentelor, E. Brote si le-a exprimat destul de des, colaborand cu numeroase articole la „Tribuna poporului”. In acelasi timp, nu paraseste ideea mai veche de a influenta cercurile politice germane, in vederea acordarii unui sprijin pentru rezolvarea problemei nationale romanesti. Rodul acestei preocupari este lucrarea Das magyarische Ungarn und der Dreibund, pe care o publica la München, in 1899312.

Bogata in date si statistici, ca toate studiile sale, brosura amintita este o noua ilustrare a situatiei populatiei romane din Transilvania. Sunt prezentate, de pilda, detaliat, starea invatamantului in Ungaria (numai 14 scoli medii nemaghiare: 7 germane, 6 romane, 1 sarba) si procesele politice (363 romani condamnati intre 1886-1896).

Autorul isi exprima convingerea ca nemultumirea popoarelor asuprite – inclusiv a germanilor – slabeste Ungaria si, implicit, intreaga monarhie habsburgica. De asemenea, se contureaza tot mai clar tendinta multor oameni politici maghiari de a desparti tara lor de Austria. Se adauga si nemultumirea regatului roman in fata asupririi romanilor din Transilvania, ceea ce duce, de asemenea, la slabirea Triplei Aliante, prin orientarea Romaniei spre alte state. Concluzia lucrarii trebuia sa dea de gandit oamenilor politici germani.

Desigur, incercarea lui E. Brote de a demonstra factorilor politici germani necesitatea rezolvarii problemei nationale in monarhia habsburgica, este meritorie. El spera ca germanii vor fi suficient de lucizi pentru a intelege ca, daca unul din statele Triplei Aliante este macinat de contradictii interne, intregul bloc militar si politic devine vulnerabil. Gandind astfel, a supraapreciat insa priceperea guvernului german.

Intre timp, in Transilvania continua infruntarea dintre activisti si pasivisti. 1901 se anunta ca un an important, avand loc noi alegeri parlamentare. In iulie 1901 s-a tinut o consfatuire comuna a reprezentantilor celor doua curente, la Timisoara. O a doua conferinta a avut loc la Cluj pentru a se stabili atitudinea in fata alegerilor. Dar, nu s-a inregistrat nici o apropiere. „Tribuna' a publicat un apel, chemand la continuarea politicii de pasivitate. Desi se opuneau acestui program, cei din jurul „Tribunei poporului„ nu au indraznit nici ei sa paraseasca pasivitatea, asteptand un prilej mai favorabil. O scrisoare trimisa de V. Mangra lui E. Brote la sfarsitul anului 1901 ne lamureste asupra tacticii activistilor: „Astfel, aradanii n-au subscris apelul pentru pasivitate, ramanand consecventi programului „Tribunei poporului”, dar nici n-au intrat in activitate, ca sa nu li se poata imputa ca ei strica „solidaritatea” si mai ales ca nu puteau lua raspunderea situatiei si riscul succesului, caci pasirea in activitate si eventuala cadere la alegeri ne-ar fi nimicit tot prestigiul si autoritatea de politicieni seriosi”313.

Sub titlul Puncte noua de orientare, E. Brote publica in „Tribuna poporului”, la 20 octombrie/2 noiembrie 1901, un articol, cel putin la fel de important ca Punctele de orientare din 1897. Acum el face un pas mare inainte, afirmand: „Trebuie sa recunoastem ca politica de pasivitate n-a reusit sa atinga niciunul din scopurile propuse, dorite si asteptate”, si referindu-se la „curentul ce s-a creat de la 1894 incoace printre fruntasii romani pentru parasirea politicii de pasivi tate”. „Organizatiunea noastra ultima se intemeia pe ideea prezentarii Memorandului. Aceasta idee a fost realizata si conducerea politicii noastre nationale n-a stiut sa dea armatei disciplinate o alta directie politica. La inceput armata a stat pe loc, apoi s-a dezorganizat, fiindca lipsea ideea politica”. Aceasta „idee politica”, la care face aluzie E. Brote, este desigur activismul, si la adoptarea lui se refera atunci cand scrie ca „un numar de fruntasi romani trebuie sa stabileasca in mod clar si precis un program de actiune”314.

Articolul lui E. Brote a devenit un adevarat program pentru gruparea de la „Tribuna poporului”. De acum inainte, lupta pentru noua orientare se poarta pe fata, fara ascunzisuri si subtilitati tactice. „Articolul trimis, dupa cum ai vazut deja – ii scrie I. Russu-Sirianu – l-am considerat drept inceputul, fixarea unei noi ere politice pentru noi. L-am publicat deci la loc de frunte si asa am si hotarat, ca actiunea noastra viitoare s-o pornim dupa cum ai indicat. Socotim ca s-au copt deja lucrurile asa fel, incat pe baza programului ce ai desfasurat sa luam conducerea”315.

In ianuarie 1902, E. Brote scrie si mai clar in „Tribuna poporului”: „Ramane deci o singura cale care ne poate duce Ila scop: lupta constitutionala. Nu ne facem iluziuni, ci ne dam pe deplin seama, ca va fi o lupta grea si indelungata, insa nu lipsita de orice sanse de izbanda. Presupunand o organizatiune politica bine ingrijita, romanii pot trimite un numar considerabil de deputati in Camera ungara”316. Paralel indeamna la o apropiere atat de nationalitatile nemaghiare, cat si de Curtea din Viena.

Pozitia „Tribunei poporului” devenise intre timp puternica. „Politiceste o ducem mai bine… Am facut un pas mare inainte, suntem considerati in cercul unde inainte vreme n-aveam pe nimeni”, scria I. Russu-Sirianu la inceputul anului 1901317. In mai 1899, grupul de la „Tribuna poporului” reusise sa impuna alegerea lui Iosif Goldis ca episcop al Aradului. In schimb, noul episcop si-a ajutat pe toate caile sprijinitorii.

Un nou pas s-a incercat in anul 1902. Murind Iosif Goldis, cei de la „Tribuna poporului” il sustin pe insusi V. Mangra, in alegerea de episcop. In iunie 1902 V. Mangra este ales, dar guvernul ii refuza intarirea.

Cu tot acest esec, interpretand dupa inclinatiile sale programul „Tribunei poporului”, mai corect spus programul lui E. Brote, V. Mangra adopta o atitudine care nemultumeste sau nelinisteste pe proprii sai prieteni. Incearca si reuseste, inca inainte de alegerea sa neizbutita, sa stabileasca relatii personale cu oamenii politici maghiari si cu membri ai guvernului. La 26 de cembrie 1901, ii scria lui E. Brote: „… cultivarea relatiunilor cu cercurile diriguitoare ni se impune ca o cerinta neaparata, ceeea ce eu din a mea parte am si urmat consecvent de cand ma gasesc in demnitatea de vicar episcopesc si sef al consistoriului, astfel cautand a-mi asigura increderea lor, si aceasta cred ca mi-a si succes. Fispanul (prefectul) comitatului Bihor mi-a declarat in fata ca dansul este pe deplin multumit cu atitudinea mea si are toata increderea in mine… Tot asemenea si capeteniile guvernului pana acum mi-au dat toata cuvenita atentiune. De la ministrul Wlassics, cat si de la ministrul prezident Széll, am primit de anul nou 1902 felicitari autografe. Avem dara legaturi si putem comunica direct cu cercurile conducatoare”318. Increderea guvernantilor in V. Mangra nu era insa deplina; numai astfel se explica faptul, si asa destul de paradoxal daca tinem seama de inaltele relatii ale vicarului insiruite mai sus, ca totusi i-a fost respinsa in 1902 intarirea ca episcop.

Despre atitudinea lui V. Mangra ii scria lui E. Brote si R. Ciorogariu: „Mangra, sub oroarea persecutiei sale din Sibiu, a dezmintirilor marsave si a proceselor pierdute s-a incovoiat; anume, cearca gratiile stapanirii si si-a dat in petec cu ea… Noi tot ii zicem sa ramana intre limitele noastre, care sunt intentia de a face pace si a pregati aceasta pace prin convingerea maghiarilor despre lipsa unei paeci si insuficienta lor pentru a trai fara de noi. Dansul ne replica ca noi nu stim rostul politicii…”319.

E. Brote a aprobat insa tratativele lui V. Mangra, deoarece corespundeau, cel putin partial, vederilor sale, si in acelasi timp vederilor guvernului Romaniei si insusi regelui. Aceasta aprobare, E. Brote i-o transmite lui V. Mangra si este evident ca ea l-a determinat in mare masura sa mearga inainte pe calea aleasa. Ii comunica si faptul ca „pana la cel mai suspus demersurile d-voastre pentru un modus vivendi afla vii aprobari… M-am tinut dator sa comunic si acestea si inaintea Majestatii Sale la Abbazia. Regele avea cunostinta de toate”320.

De altfel, V. Mangra ii scria detaliat lui I. Bianu, probabil pentru ca stirile trimise sa ajunga indata de la acesta la D. A. Sturdza, cu care I. Bianu era in stranse legaturi. Intr-o masura care nu este deloc neglijabila, Partidul National Liberal se afla deci in spatele actiunilor lui V. Mangra.

Paralel se desfasoara lupta, care beneficiaza insa de o baza mult mai larga, pentru reintrarea partidului in activitate. „Tribuna poporului” a fost, desigur, principala sustinatoare a noilor idei, prin articolele lui I. Russu-Sirianu, E. Brote, I. Slavici, V. Goldis, V. Mangra, R. Ciorogariu etc. Dar nu a fost singura. Un loc important in lupta pentru triumful activismului ii revine gazetei „Libertatea” de la Orastie. Apare la 1 ianuarie 1902, fiind intemeiata de un grup de tineri, printre care se remarca Aurel Vlad si Al. Vaida Voievod. In coloanele sale, activismul este sustinut fara rezerve, mai ales prin articolele lui Aurel Vlad, cel mai harnic dintre colaboratori. Cea mai mare senzatie fac insa randurile scrise de Ioan Mihu, o personalitate interesanta a vietii politice transilvanene, aflat in afara gruparilor politice. In numarul din 23 februarie/8 martie 1902, I. Mihu cere revizuirea programului din 1881, prin eliminarea punctelor 1 si 9 (autonomia Transilvaniei si opozitia fata de dualism); in schimb, declara el, „programul trebuie intregit cu postulatele social-politice, agrare si economice”. Autorul nu se pronunta pentru activism sau pasivism, dar cere o politica mai realista si este evident ca simpatizeaza activismul321.

Lui I. Mihu ii raspunde E. Brote in „Tribuna poporului”, expunandu-si punctul de vedere despre programul partidului. Deosebirea fata de cererile lui I. Mihu este doar formala; in realitate si el, in forma ocolita, cere revenirea la activism322.

Activismul mai este sprijinit, in afara „Tribunei poporului” si „Libertatii”, de „Telegraful roman”, organul Mitropoliei ortodoxe, redactat de T. V. Pacatian. De asemenea, tot la Orastie, mai aparea gazeta „Activitatea”, cu titlu semnificativ.

In decembrie 1902 moare I. Ratiu, presedintele Partidului National. Noul presedinte, ales tot de partizanii pasivismului, este G. Pop de Basesti. Dupa alegerea sa, in 1903 s-au reluat incercarile de apropiere. Astfel, la 4 februarie 1903, I. Russu-Sirianu ii scria, exprimandu-si speranta in restabilirea bunei intelegeri: „Am un plan intreg in privinta asta, pe care l-am comunicat asta-vara si regretatului dr. I. Ratiu; el l-a aprobat… D-ta, si prin trecutul si prin pozitia d-tale, esti menit sa prezidezi la realizarea unei intelegeri fratesti intre luptatorii care aceeasi tinta urmarim”323.

Pozitia activistilor devine si mai buna in urma sistarii aparitiei „Tribunei” din Sibiu (la 16/29 aprilie 1903). „Tribuna” disparea, dupa 19 ani de existenta, in primul rand ca urmare a dificultatilor financiare, dar desigur si in urma alunecarii terenului pe care se aflau pasivistii. „Tribuna poporului” isi schimba, la inceputul anului 1904, numele in „Tribuna”; cei din jurul „Tribunei” de la Arad se considerasera de altfel, de la bun inceput, singurii continuatori ai miscarii tribuniste, inaugurata in 1884, printre altii, de I. S1avici si E. Brote.

Nici in anul 1903 activistii nu au reusit sa ii atraga pe cei care nu se hotarau sa renunte la vechea tactica. Neluandu-se nici o hotarare, Aurel Vlad, profitand de o alegere partiala desfasurata in cercul vacant Dobra (Hunedoara), a candidat, fara a mai cere invoirea comitetului national (declarand in programul sau ca renunta la vechile puncte 1 si 9) si a fost ales la 24 mai/6 iunie 1903324. Efectul acestei victorii a fost remarcabil. S-a dovedit ca, in ciuda sistemului electoral neechitabil si modului cum se faceau alegerile, romanii pot totusi sa intre in parlament. Pana in iunie 1903 nu era inca pe deplin clar daca vor avea castig de cauza activistii sau pasivistii. Acum deznodamantul devenise evident.

Desigur, „Tribuna poporului” a celebrat evenimentul: „Invingerea de la Dobra ne indreptateste a nadajdui ca la alegerile generale ne va succede a trimite in parlament cel putin vreo 1 0-15 deputati nationali”325. Iar, ceva mai tarziu, I. Russu-Sirianu ii scria lui E. Brote despre o consfatuire care a avut loc la Sibiu, la 9 septembrie 1903, cu care ocazie „toti cei buni si in comun acord s-au decis a pune la cale – din Arad – o conferinta nationala, care sa proclame activitatea pe toata linia. Dupa toate probabilitatile vom candida 40-45. Ne multumim sa iasa a treia ori a patra parte”326.

La randul sau, E. Brote a comentat victoria lui A. Vlad in articolul Insemnatatea politica a alegerii de la Dobra327, aratand ca indelungata criza a Partidului National Roman a fost cauzata de neintelegerea, de catre unii, a necesitatii unei schimbari tactice, dupa anii miscarii memorandiste. Putea sa declare cu satisfactie: „Dupa alegerea de la Dobra nimeni nu se mai poate indoi ca lupta detestabila si salbatica contra noastra a fost o lucrare nepriceputa, rea si in detrimentul poporului roman”. Caci, victoria lui A. Vlad il razbuna si pe E. Brote pentru acuzatia de „tradare nationala” ce-i fusese adusa in 1896.

Evenimentele desfasurandu-se conform prevederi lor sale, E. Brote incearca sa se reintoarca in Transil vania. Intr-adevar, daca ar fi revenit in 1904, dat fiind locul de frunte ocupat de „ Tribuna” din Arad pe scena politica transilvaneana, ar fi putut juca din nou un rol de prim plan. Prietenii sai il asteptau cu nerabdare. La 14/27 ianuarie 1904, sub titlul Exilatii nostri, „Tribuna” anunta ca, data fiind prescrierea sentintelor si urmaririlor decretate de tribunalul din Cluj in 1894, cei trei exilati – E. Brote, A. C. Popovici, S. Albini – vor putea reveni. Autorul articolului – poate chiar I. Russu-Sirianu – isi facea mari sperante mai ales in ce priveste reintoarcerea sefului tribunistilor.

Ocazia era prea frumoasa pentru a nu profita de ea si, intr-adevar, in primavara anului 1904, E. Brote se prezinta la consulatul austro-ungar din Bucuresti, unde afla insa ca „eu, prin absenta mea indelungata din patrie, am incetat a fi cetatean ungar „328. Isi manifesta dorinta de a-si recastiga drepturile. Cererea sa este predata de consulat vicecomitelui din Sibiu, acesta inaintand-o Ministerului de Interne din Budapesta. La sfarsitul lunii septembrie, era respinsa („rezolutia catre vicecomitele sibian este semnata de insusi contele Tisza”, nota E. Brote). Refuzul i se comunica prin vice-consulatul austro-ungar din Focsani, la 7 decembrie 1904. „Cred ca Tisza – comenta E. Brote – a procedat fata cu mine corect, desi nu legal. Daca el nu voieste o intelegere cu romanii, este mai cu minte, ca sa taie de la inceput orice drum…”.

Neputand ramane fara nici o cetatenie, o cere pe cea romana, iar „corpurile legiuitoare romane au satisfacut cu o graba magulitoare cererii mele”. Intr-adevar, la 1/13 decembrie 1904 prezinta cererea, iar la 2/15 decembrie se aproba de Camera Deputatilor cu 49 voturi pentru si 27 contra (ultimele sunt explicabile, caci le gaturile sale cu D. A. Sturdza si noua linie politica inaugurata in Transilvania ii adusesera mai multi adversari); senatul voteaza la 3/16 decembrie, rezultatul fiind 43 voturi pentru si 8 contra. Legea este promulgata la 9/22 decembrie, iar „ diploma regala pentru Eugen Brote, comuna Gaiceana, judetul Tecuci, spre a se constata ca domnia sa se poate bucura de toate drepturile civile si politice de cetatean roman” este semnata la 16 decembrie 1904 de regele Carol I329.

In felul acesta, E. Brote se vedea nevoit sa renunte sau sa-si amane pe un termen nedefinit revenirea in fruntea miscarii nationale transilvanene. Dar, un moment prielnic, ca cel din 1904, nu avea sa mai ga gaseasca.

In Transilvania, evenimentele se precipitau. Inca din 1903, partizanii noii tactici insistasera pentru convocarea conferintei nationale a partidului. In cursul anului 1904 ofensiva lor s-a intensificat, in timp ce pasivistii se opuneau convocarii, dandu-si seama ca aceasta conferinta va impune noile idei. Pana la urma au fost ne voiti totusi sa cedeze.

Conferinta nationala s-a tinut la Sibiu, la 10 ianuarie st. N. 1905. Trecusera 12 ani de la ultima conferinta nationala (iulie 1893), interval care se explica prin procesul Memorandumului, interzicerea activitatii Partidului National Roman (iunie 1 894) si mai ales prin criza indelungata. Au participat 97 de delegati, majoritatea din Transilvania propriu-zisa si din partile Aradului, mai putini din Banat.

In urma unui raport prezentat de I. Suciu, conferinta hotaraste, cu 79 voturi contra 12, abandonarea pasivitatii, reluarea activitatii parlamentare. In vederea alegerilor sunt numiti 26 de candidati oficiali, lasandu-se si posibilitatea numirii altora, dupa imprejurari, in cercurile ramase vacante.

In ce priveste programul partidului, pentru a nu se expune invinuirilor (nu trecuse prea mult de cand E. Brote fusese acuzat de „tradare nationala”), conferinta a declarat ca il lasa neatins, dar „admitand in fata evolutiunilor actuale politice posibilitatea unei revizuiri in sens de dezvoltare si amplificare”330.

In realitate, pentru cine il citeste cu atentie, este evident ca programul nu a ramas cel vechi. Punctele 1 si 9, esentiale in 1881, acum au disparut. Acest fapt nu trebuie interpretat ca o concesie, ci doar ca o adaptare tactica. Combaterea dualismului si a anexarii Transilvaniei nu este insa uitata, ci doar amanata, in asteptarea unor conditii mai prielnice. Astfel, propunea lui I. Mihu si E. Brote era acceptata (in locul vechiului articol 1 se revendica „recunoasterea poporului roman de individualitate politica alcatuitoare de stat si asigurarea dezvoltarii sale etnice si constitutionale prin institutiuni de drept public”).

In schimb, cu mai multa hotarare ca in 1881, programul cere votul universal si secret, care daca ar fi fost adoptat, mai mult decat desfiintarea dualismului si autonomia Transilvaniei, ar fi zdruncinat vechea Ungarie. Asupra acestui punct se putea realiza o alianta cu socialistii romani transilvaneni, precum si cu alte cercuri politice. Se cere, de asemenea, reglementarea prin lege a dreptului de intrunire si asociere. In sfarsit, apar cateva revendicari social-economice, care lipseau in programul din 1881: reforma impozitelor, stabilirea impozitului progresiv, improprietarirea taranilor prin vinderea in conditii favorabile a mosiilor statului, in ce-i priveste pe muncitori asigurari pentru boala si batranete.

Tot acum este aleasa si noua conducere a partidului, in frunte cu G. Pop de Basesti; alaturi de el, printre altii: T. Mihali, V. Lucaciu, Al. Vaida Voievod, A. Vlad, I. Suciu, St. Cicio Pop.

Rezultatul alegerilor (ianuarie-februarie 1905) a fost un succes pentru romani, daca tinem seama de faptul ca participau la o prima confruntare electorala dupa multi ani de pasivitate. Au reusit 8 candidati: Nicolae Comsa, Vasile Damian, Teodor Mihali, Aurel Novac, Aurel Vlad, Stefan Cicio Pop, Ioan Russu-Sirianu, Ioan Suciu. De asemenea, a fost ales un deputat sarb si unul slovac (Milan Hodza). Cei 10 vor forma in parlamentul din Budapesta, Clubul Nationalitatilor, presedinte fiind T. Mihali si secretar M. Hodza. Odata cu reluarea activitatii parlamentare, alianta nationalitatilor isi incepe, cu forte noi, sub forme noi, lupta. Activismul triumfase. Intr-o buna masura, triumful sau insemna si o victorie a lui E. Brote.

Alegerile din anul urmator – 1906 – nu fac decat sa justifice reluarea activismului si sa dovedeasca posibilitatile reale ale acestei tactici. Reusesc acum 15 deputati romani, 8 slovaci si 4 sarbi. Clubul nationalitatilor din cadrul Parlamentului ungar devine astfel o forta de care trebuia sa se tina seama.

Desigur insa ca, pentru a se ajunge la tel, nu era suficienta lupta in parlament. Trebuiau in continuare mobilizate masele populare si, in acelasi timp, initiata o apropiere de alte forte politice din Ungaria care militau impotriva regimului existent. In acesti ani se accentueaza apropierea (vizibila inca din 1903) intre miscarea nationala romaneasca si socialisti. Cele doua forte politice se deosebeau, fireste, in numeroase privinte, baza lor sociala si scopurile finale ale luptei fiind in buna masura diferite. Dar existau si numeroase revendicari comune, tinzand la democratizarea vietii politice din Ungaria, in primul rand cererea votului universal (care in 1907 se aplicase in Austria). „Socialistii – se scrie in „Tribuna„ la 11/24 septembrie 1905 – sunt foarte buni agitatori. In chestia votului universal am putea invata mult de la ei'„331. Intr-un alt numar al ziarului, se arata ca socialistii „au cuvant bun pentru noi si recunosc indreptatirea plangerilor noastre”332.

Intensificarea activitatii in parlament, strangerea aliantei cu celelalte popoare din Ungaria, apropierea de socialistii romani din Transilvania, sunt fapte care demonstreaza ca miscarea nationala romaneasca, in anii ce au urmat conferintei din 1905, isi regasise vigoarea din anii Memorandumului, reusise sa se adapteze noilor conditii si forme de lupta.

In fata problemelor din ce in ce mai complexe care stateau in fata romanilor, o consultare a lui E. Brote cu principalii sai partizani politici devenea tot mai necesara, corespondenta sau discutiile intamplatoare, cu unul sau cu altul dintre acestia, nefiind suficiente.

Planul unei consfatuiri este pus in aplicare la inceputul lunii august 1907, cand sosesc la Gaiceana I. Slavici, V. Mangra si R. Ciorogariu. Rezultatul discutiilor este consemnat in asa-numitul „Pact de la Gaiceana”, document de mare valoare pentru cunoasterea liniilor directoare ale miscarii nationale romanesti la incepu tul secolului XX333.

Cele 9 puncte ale intelegerii prevad urmatoarele:

1. Semnatarii vor sprijini pe reprezentantii romani in Parlamentul din Budapesta, cat timp acestia vor sustine programul national; vor incerca sa intre in legatura mai ales cu Al. Vaida Voievod si I. Maniu.

2. Vor incerca sa stabileasca un contact cu Partidul Social Democrat din Ungaria334, il vor sustine in ce priveste punctele comune, acceptand chiar sa colaboreze cu el.

3. Vor incerca sa stabileasca legaturi cu croatii.

4. Se pronunta contra oricarui conflict, pe motive confesionale, cu greco-catolicii.

5. Se vor pazi sa intre in conflict cu vreunul din partidele din Romania.

6. Considera ca rezolvarea problemei agrare in Romania nu este o problema de partid, ci ii priveste pe toti romanii, asadar vor insista si vor lupta pentru solutionarea ei.

7. Vor incerca sa tina pe rege la curent cu toate actiunile lor, de asemenea pe D. A. Sturdza „daca doreste acest lucru” si pe fratii Bratianu si colaboratorii lor.

8. Vor face abonamente in Romania pentru „Tribuna” si, desi nu cer, vor accepta, in cazul ca li se ofera, ajutoare din partea guvernului.

9. Vor incerca sa obtina un ajutor material pentru romanii din dioceza Oradea Mare (unde era vicar V. Mangra), pe care o considera cea mai expusa.

Planul alcatuit la Gaiceana impresioneaza prin vastitatea si justetea conceptiei: activitate in parlament, colaborare cu alte forte politice, inclusiv cu socialistii, unitate in cadrul miscarii nationale romanesti, permanenta legatura cu Romania – sunt idei de mare valoare care isi gasesc locul aici, stranse intr-un tot organic.

Remarcam, in ce priveste aportul lui E. Brote, punctul privind necesitatea rezolvarii problemei agrare in Romania, probabil sugerat de el. Soarta taranului din statul roman este prezentata ca o problema ce priveste pe toti romanii, deci si pe transilvaneni. Mai observam – lucru nou la E. Brote – o anumita detasare de D. A. Sturdza (aparusera primele semne ale neintelegerii dintre ei) si tendinta de a-si largi orientarea politica, pana atunci prea legata de seful Partidului National Liberal.

Pentru urmarirea conceptiei politice a lui E. Brote dupa reluarea activismului, de mare folos sunt si numeroasele articole pe care continua sa le publice in „Tribuna”. Unele dintre ele trateaza probleme economice, ramanand nestirbita la E. Brote ideea ca, inainte de toate, pentru a fi puternic pe plan politic, poporul roman trebuie sa aiba o solida baza economica. In suita de articole Probleme nedezlegate, publicata in decembrie 1905, isi expune parerile in principalele probleme ce ii framantau pe romanii transilvaneni. „Nu ca o imputare, ci ca o constatare – scrie el – trebuie sa recunoastem sa ne-am obisnuit sa dam in viata noastra politica o mai mare atentiune agitarii politice decat muncii staruitoare pentru progresul cultural si general”. Vede doua mari slabiciuni in activitatea romanilor: „numarul mare de analfabeti si saracia”335. „Rezultatele instructiei primare sunt nu numai absolut si relativ slabe, ci constituiesc astazi o piedica reala in progresul politic al poporului” (la 1.000 de locuitori, romanii din Transilvania aveau 856 analfabeti)336. Cele 104 banci romanesti – crede E. Brote – ar trebui sa faca o ancheta economica, pe comune si regiuni, pentru a se cunoaste precis situatia si nevoile. In orice caz, trebuie sa se inceapa cat mai grabnic „lucrarea sistematica in scopul imbunatatirii starii economice a poporului roman”337.

E. Brote este convins ca poporul roman va rezista tuturor incercarilor de deznationalizare. Situatia demografica a Transilvaniei il preocupa in mod deosebit. Inca din ianuarie 1904 ii scria lui D. A. Sturdza: „De prezent ma ocup de harta etnografica a romanilor din regatul ungar, care imi reuseste peste toate asteptarile de bine”338. Din ianuarie 1907 incepe sa publice in „Tribuna” o serie de foarte documentate Studii statistice (timp de doi ani vor apare peste 30 articole). Analizeaza foarte detaliat, pe regiuni, tinand seama de fiecare comuna, situatia numerica a populatiei romanesti, tendinta ei de dezvoltare.

Daca baza demografica este sanatoasa, daca economia si cultura se dezvolta, E. Brote nu-si face griji in ce priveste viitorul politic al romanilor. Nici macar nu se revolta, ca majoritatea oamenilor politici romani din Transilvania, in fata proiectului de vot „universal” din 1905, care, desfiintand censul, ar fi exclus in acelasi timp pe analfabeti de la vot. Romanii, in majoritate atat saraci, cat si nestiutori de carte, nu ar fi castigat nimic, poate ar fi pierdut un numar de voturi. E. Brote considera insa ca este „un castig imens fata cu legea feudala intortochiata de astazi”, depinzand de romani sa faca efortul necesar pentru a scadea numarul anal fabetilor339.

Se pronunta insa hotarat impotriva tendintelor kossuthiste, manifestate cu vigoare in aceeasi vreme, de despartire a Ungariei de Austria. Unii oameni politici romani considerau ca in conflictul dintre coroana si cercurile politice maghiare, romanii sa pastreze neutralitatea. Ca vechi tribunist, E. Brote considera ca neutralitatea nu are sens, caci romanii nu sunt atat de puternici incat sa impuna ambelor tabere fara lupta. Dimpotriva, crede ca trebuie combatut cu toata hotararea kossuthismul340. Isi facea inca, la fel ca si ceilalti tribunisti, iluzii in sprijinul Vienei. Legatura cu Viena se completa, in conceptia sa, cu propaganda facuta in Germania si, in cadrul Ungariei, cu o incercare de alianta cu sasii.

Intr-adevar, ideea pe care o exprimase cu cativa ani in urma, de colaborare cu germanii din Transilvania si Ungaria, o reia cu mai multa vigoare, prin cateva articole, in cursul anului 1906. Este firesc si necesar – arata el – „ca romanii si germanii sa se apropie unii de altii, sa se inteleaga inainte de toate intre dansii”. Aceasta colaborare ar contribui si la alianta cu popoarele slave: „Atat pentru slovaci, cat si pentru sarbi, germanii ar fi mijlocitorii firesti pentru a apropia si aceste popoare de alianta germano-romana si a le angaja la anumite actiuni dupa timpuri si imprejurari. Germanii ar fi veriga, care incheie lantul jur-imprejur”341. Intr-un alt articol, se refera la legatura ce trebuie sa se stabileasca intre romani si sasi342.

Desigur, prin alianta cu germanii din Transilvania si Ungaria, E. Brote tintea mai departe si anume la sprijinul Germaniei, pe care il cauta de atata vreme, pentru rezolvarea cerintelor romanesti. Oricare ar fi fost insa planurile sale mai indepartate, merita totusi a fi apreciat pozitiv efortul ce l-a depus pentru buna intelegere si colaborare cu germanii de pe pamantul nostru.

Dupa cum se vede, cei 10 ani petrecuti la Gaiceana, desi inchinati in primul rand administrarii mosiei, nu au dus catusi de putin la o izolare a lui E. Brote de miscarea nationala a romanilor transilvaneni. Prin corespondenta, prin intalniri cu diferiti conducatori ai miscarii, prin numeroasele articole publicate, el a ramas in continuare un indrumator, care a contribuit in chip real, desi discret, la evolutia luptei nationale de peste munti. Plecarea de la Gaiceana, ruperea legaturilor cu D. A. Sturdza, il puneau desigur intr-o pozitie delicata, mai ales pe plan material; dar, lasandu-i mai nile libere, ii dadeau posibilitatea sa se consacre exclusiv miscarii nationale. Acum, E. Brote isi juca ultima sansa.

VI. Ultimii ani (1908-1912)

Nevoit sa traiasca in saracie – ceea ce nu i se mai intamplase – E. Brote se stabileste la Bucuresti. Inchiriaza o locuinta, pe bulevardul Pache Protopopescu. Pe baieti ii trimite la Brasov, inscriindu-i la Liceul „Andrei Saguna”, iar pe Ana, in varsta acum de 6 ani, o incredinteaza unei matusi, la Sibiu. Cealalta fiica, ramasa cu el, isi va aminti mai tarziu cate ceva din aceste zile triste: „Locuinta noastra, impestritata cu lazi si bagaje, facea mai repede impresia unui hangar decat a unui camin. Mama isi instalase doar pianul si restul ramase in plata domnului… In linistea apasatoare, tata si-a aranjat cu sobrietate odaia lui. Biroul de stejar, lampa verde, biblioteca, otomana larga imbracata in stofa persana de un rosu inchis pe care dormea noaptea… Aici si-a instalat hartiile si dis-de-dimineata scria si fuma”. In acest timp, numerosi creditori„ au carat, incetul cu incetul, lazile cu cristaluri si argintarie, mobile de matase, covoare si ce mai era de vandut”343.

Cum era si natural, E. Brote ii intenteaza proces lui D. A. Sturdza, pentru suma de 130.000 lei, pe care considera ca acesta i-o datoreaza344. (Se cuprindeau in ea suma investita initial de E. Brote la Gaiceana, dobanzile cuvenite si o parte din remuneratia sa, pe care nu o incasase). Avocatul sau este Emanoil Culoglu. La 29 octombrie, tribunalul hotaraste efectuarea unei expertize. Pana la urma insa afacerea nu a fost judecata, exercitandu-se probabil presiuni pentru a nu se ajunge la compromiterea unui om politic marcant. Asa ca, E. Brote nu si-a putut recupera nimic din banii pierduti.

Necazurile nu il opresc sa continue colaborarea la „Tribuna”, sa mentina legatura cu prietenii din Transilvania, insistand pentru transpunerea in practica a ideilor sale politice. In 1909, implinindu-se 100 de ani de la nasterea lui A. Saguna, se adanceste in cercetarea activitatii acestuia. Acum, aflat in pragul batranetii, este tot mai atras de figura celui care ii impresionase copilaria si, direct sau prin discipolii sai, ii orientase primii pasi in arena politica.

Inca de la Gaiceana, la 4/17 noiembrie 1907, ii scria lui V. Mangra, aratandu-i ca sarbatorirea lui A. Saguna va trebui bine pregatita.345 La 20 decembrie st. V. 1908 publica in „Tribuna” un articol elogios in memoria acestuia346.

E. Brote intra in legatura cu istoricul Ioan Lupas, care pregatea un volum comemorativ cu ocazia jubileului Saguna, si care ii scrisese la 4/17 decembrie 1908 sa ii trimita, pana la inceputul lunii februarie 1909, materialul de care dispunc347. E. Brote redacteaza un studiu, Saguna si Curtea imperiala, care, in februarie 1909, este examinat de o comisie a Consistoriului mitropolitan din Sibiu348; in cele din urma este respins pe motiv ca unele idei cuprinse aici ar putea duce la confiscarea cartii sau la un proces de presa. In realitate, este de presupus ca respingerea se leaga mai curand de neintelegerile mai vechi dintre E. Brote si consistoriu.

Neputand fi publicat in volum, studiul apare (fara a da nastere la vreun proces de presa) in mai multe numere din „Tribuna”349. Este o lucrare interesanta, bine documentata, scrisa intr-un stil clar.

Colaborarea la gazeta aradeana se mai concre tizeaza, in 1909, prin continuarea suitei de Studii statistice (publica acum 20 de articole pe aceasta tema), precum si prin cateva alte articole, cu continut politic. In Intelegerea intre maghiari si romani, constatand ca toate incercarile facute pana atunci au ramas, din vina guvernelor, fara rezultat, isi exprima totusi convingerea in rezolvarea finala a divergentelor: „Noi romanii suntem convinsi ca soarta noastra este legata de soarta poporului maghiar si ca odata va trebui neaparat sa ajungem la o intelegere si la o lucrare comuna”350. Se opune insa cu hotarare atunci cand guvernul ia noi masuri de deznationalizare prin intermediul scolii351.

In ce priveste miscarea nationala, preconizeaza, ca si pana acum, mai intai intarirea bazei ei materiale. Considera ca ar fi bine ca romanii, in loc sa emigreze, sa mearga la orase pentru a-si spori ponderea acolo si a consolida economia romaneasca: „Nu e mai aproape orasul decat tarile straine peste mari, pe cari in urma urmelor suntem siliti sa le cautam tot pentru a scoate aur in imprejurari neasemanat mai grele decat in ora sele noastre?”. Nici la tara pamantul nu este rau, dar roadele sunt putine, caci se lucreaza in conditii de inapoiere: „Hrana e langa noi, dar n-o vedem si nu stim… sa ajungem la ea”. In sfarsit, pentru imbunatatirea situatiei face apel la masele populare sa intre in lupta politica: „Se impune deci romanilor sateni, cari se plang de amarul vietii, sa nu stea indiferenti fata cu luptele politice, cari ele singure pot duce la o schimbare in carmuirea tarii. Cel ce este mai tare se asaza in scaun… „352. Pe aceeasi linie de preocupari se inscriu si cateva articole referitoare la situatia bancilor roma nesti.

Tot in 1909, E. Brote reia, referindu-se la Banat, problema aliantei nationalitatilor353. Intre miscarea nationala romana si cea sarba intervenisera unele neintelegeri. El crede ca deosebirile de pareri nu trebuie sa duca la destramarea colaborarii romano-sarbe: „Admitand ca nu ne putem intelege cu nici un chip asupra chestiunilor de drept public, este exclus ca sa nu ne putem intelege asupra unor chestiuni practice de toate zilele… Sa se caute numai firele menite a impreuna si nu a desparti popoarele avizate unul de altul”. Reluand ideea sa mai veche, considera ca in alianta ar putea fi atrasi si germanii din Banat: „Noi n-avem decat un singur interes:… sa propagam pacea intre popoare si sa aparam in comun cu ele cultura noastra si a lor”. Sunt cuvinte frumoase, apartinand unui om care a facut mult pentru apropierea dintre romani si nationalitatile din Transilvania.

In sfarsit, in acelasi an, ca o sinteza a preocuparilor sale economice, E. Brote publica si studiul mai in tins, de 105 pagini, Organizatiunea creditului prin bancile romanesti354. Este o analiza amanuntita a istoricului si raspandirii bancilor, a organizarii lor, a operatiilor financiare pe care le intreprind. Mai interesante insa decat datele cifrice, care abunda – ca in orice lucrare a sa – sunt criticile aduse sistemului existent si propunerile pentru viitor. Considera ca – majoritatea celor care se imprumuta fiind tarani – creditul agricol trebuie sa aiba doua insusiri principale: „sa fie dat pe termeni mai lungi si sa fie ieftin, adica cu o mica dobanda. Creditul ipotecar recere si o a treia conditiune: imprumutul sa se amortizeze in anuitati mici si sa fie nerambursabil. Numai astfel intocmit, creditul poate promova interesele taranului roman si poate ridica nivelul economic al poporului „355.

Constatand ca dobanzile sunt prea mari, arata ca „vor trebui luate deci cele mai serioase masuri, ca profitul bancilor sa fie redus peste tot”356. Acelasi lucru, in ce priveste cheltuielile de administratie exagerate: „Acest spirit boieresc trebuie sa dispara in fata greutatilor mari, cu care se lupta taranimea si cheltuielile trebuiesc reduse in mod insemnat”357. Schimbarile trebuie facute in interesul maselor populare, caci acesta este rostul bancilor romanesti din Transilvania: „Necesitatea acestor masuri este constatata si rezulta din promovarea intereselor mari economice ale poporului”358. In urma experientei din Romania el insista si asupra necesitatii infiintarii bancilor satesti, afirmand, desigur exagerat, ca „in Romania de, in decurs de cativa ani, au schimbat cu desavarsire raporturile taranimii”359.

Anul 1909 se termina printr-o noua lovitura pentru tribunisti. In decembrie inceteaza din viata, pe ne asteptate, la Bucuresti, I. Russu-Sirianu, „cel mai fruntas dintre gazetarii romani”, cum il numeste „Tribuna”360, in varsta de numai 45 de ani. Lasa in urma o importanta opera publicistica, raspandita in coloanele celor doua „Tribune”; fusese timp de un deceniu sufletul „Tribunei” din Arad. Spre deosebire de alti prieteni ai lui E. Brote, el i-a ramas pana la moarte atasat. La inmormantare, care are loc la 25 decembrie, iau parte, printre altii, A. C. Popovici, I. Slavici, S. Albini, Ilarie Chendi, Simion Mandrescu, E. Brote; prieteni sau adversari, se intalneau acum pentru a cinsti memoria uneia dintre cele mai luminoase figuri ale miscarii nationale transilvanene.

Anul 1910 se anunta ca foarte important pentru evolutia politica a Ungariei. La 17 ianuarie se formeaza noul guvern Khuen-Hedervary, primul ministru fiind unul dintre partizanii lui Stefan Tisza. Se credea ca noua formatie guvernamentala va cauta solutionarea problemei nationale. In acelasi timp, contele Tisza reuseste sa-i adune pe liberalii care se risipisera in urma crizei politice din 1905-1906, refacand partidul sub numele nou – si demagogic – de Partidul National al Muncii (19 februarie 1910). Desi se multumeste o vreme a fi presedintele Camerei deputatilor, el devine de fapt adevaratul conducator al politicii Ungariei.

Principala problema politica o constituie alegerile parlamentare (ultimele din timpul regimului dualist), fixate pentru 1 iunie 1910. Pornind de la ideea ca noul guvern avea sa se arate mai concesiv fata de nationalitati, Partidul National Roman a stabilit contacte cu el, pentru a ajunge la o intelegere care sa-i permita alegerea unui numar de deputati.

Aceste aprecieri lipsite de o baza realista – caci noul guvern nu era mai putin reactionar ca cel anterior – au constituit o eroare tactica a conducerii Partidului National Roman. In curand s-a dovedit ca scopul partidului lui Tisza nu era de a trata cu un partid romanesc, ci de a atrage pe unii reprezentanti ai miscarii nationale transilvanene. Acum dezerteaza V. Mangra, care isi pregatise inca de mult aceasta actiune; socotind ca a sosit momentul potrivit, candideaza pentru un post de deputat, in circumscriptia Ceica, pe lista Partidului National al Muncii; se declara de acord cu ideea „natiunii ungare unitare si indivizibile”361.

Chiar admitand ca V. Mangra nu renuntase la idealurile luptei nationale, trebuia sa-si dea insa seama ca el singur nu va putea obtine ceea ce nu reusise intregul Partid National Roman. Spera, desigur, sa fie urmat si de altii, dar aici s-a inselat. Si-a asigurat, este drept, sprijinul preotimii bihorene, compusa din subalterni ai sai. Nici o personalitate importanta din Transilvania nu l-a urmat insa. A primit in schimb sprijinul celor doi transilvaneni emigrati in Romania: I. Slavici si E. Brote; a reusit sa fie ales deputat.

Acum devine evidenta marea schimbare in activitatea politica a lui E. Brote. El crede ca, guvernul pronuntandu-se vag in favoarea rezolvarii problemei nationale, ar fi sosit momentul unei actiuni decisive. Nereusind sa atraga intregul Partid National Roman in jurul ideilor sale, socotind de fapt – si aici pe buna dreptate – ca partidul este slab organizat si fara o ferma orientare politica, aproba tradarea lui V. Mangra. Se pare ca nu a existat o intelegere prealabila cu acesta; cel putin asa i-au marturisit si E. Brote si I. Slavici lui R. Ciorogariu, cateva luni mai tarziu362, si nu exista nici un document care sa probeze contrariul.

Ideea unei intelegeri, unor tratative cu cercurile politice maghiare, E. Brote o sustinea de ani indelungati. Doar ca, pana acum, nu gandise nici un moment sa o realizeze in afara partidului. Dimpotriva, credea – cum era si normal – ca numai existenta unei puternice si unitare forte politice romanesti poate asigura succesul. Acum, dispretuind partidul, socotindu-l pe nedrept incapabil, considera ca evolutia trebuie si poate fi fortata, grabita, prin initiative izolate.

Din motive atat politice cat si financiare, E. Brote si I. Slavici incearca sa intemeieze o agentie de presa, „Corespondenta romana”, menita sa furnizeze presei din Romania informatii detaliate asupra vietii politice din monarhia habsburgica. In mai 1910, I. Slavici merge la Budapesta, incercand aici sa stabileasca legaturi cu diferite organe de presa, cu ziaristi si oameni politici.

Pe urmele lui I. Slavici, merge si E. Brote la Budapesta, la sfarsitul lunii iunie si inceputul lui iulie 1910. Se pare ca a reusit sa stabileasca la randul sau unele legaturi utile; a avut, poate, o intrevedere si cu primul ministru363.

Despre calatoria lui, nu avem decat informatii indirecte, dintr-o scrisoare ce i-o adreseaza I. Slavici, la 6 iulie: „… trag concluziunea, ca n-ai stat degeaba la Budapesta si ca e buna lucrarea pe care am savarsit-o, buna insa pentru asa-zisa „ cauza„, dar nu si pentru noi indeosebi „364.

Intr-adevar, relatiile stabilite in Ungaria nu le sunt de nici un folos, caci presa romaneasca, aproape in totalitatea ei, incepe sa-i boicoteze, refuzand sa le primeasca informatiile, ceea ce insemna falimentul intregii actiuni. Cei de la „Tribuna” nu i-au urmat pe dizidenti si s-au hotarat sa ii combata cu inversunare. Ultimul articol al lui I. Slavici apare aici la 7/20 februarie. Cu marea sa prudenta si echivocul ce-i in conjura actiunile, E. Brote reuseste sa impinga colaborarea pana la 13/26 iunie, deci, pana in zilele cand, plecand la Budapesta pe urmele lui I. Slavici, este la randul sau compromis. Pana la aceasta data mai publi ca 7 articole, pe teme demografice, culturale (vine cu propunerea realizarii unui „fond cultural”, prin taxe platite de capitalistii romani, subliniind sacrificiile facute de tarani in acest domeniu), economice si politice, in tonul sau obisnuit, fara a-si manifesta in vreun fel noua tactica. Mai mult chiar, sub semnatura „un vechi membru al Partidului National Roman”, scrisese la 28 martie/10 aprilie impotriva concesiei facuta guvernului de conferinta partidului, care se declarase „electorala”, nu „nationala”, si eliminase cu totul din texte titulatura „Partidul National Roman”365.

Pierzandu-si vechii sustinatori si colaboratori, „Tribuna” reuseste sa-l atraga pe tanarul poet Octavian Goga. Primul sau articol, intitulat Un fals Coriolan, este un act de acuzare la adresa lui V. Mangra. O. Goga pune in antiteza activitatea mai veche a lui V. Mangra si tradarea sa. „Parintele Mangra – scria el – a fost ridicat de opinia noastra publica pana la cea mai inalta treapta… Dupa un sfert de veac de activitate, acest calugar cu privirea vioaie, cu ocnii luminati de neastamparul inteligentei, cu figura care trada finete si rafinerie lumeasca si nicidecum urmele smereniei monahale, a castigat simpatiile lumii noastre. Si-a castigat aceste simpatii, tocmai in urma atitudinilor sale politice”. Apoi, trecand la partea a doua a antitezei, se re fera la „crima morala a parintelui Mangra, care din conducator fruntas devine transfug” si exclama: „ Sarmanul om, de ce n-a putut muri frumos?”366.

In urma tradarii lui V. Mangra si incercarilor guvernului de a atrage pe diferiti fruntasi romani, urmarind sa destrame miscarea, Partidul National Roman se considera din nou in opozitie. Desi intelegerea cu guvernul nu a mai fost posibila, romanii au pus candidati in 36 de cercuri electorale367.

Alegerile din iunie 1910 au constituit insa un dezastru pentru Partidul National Roman. Au reusit doar 5 deputati romani (fata de 15 in 1906) si 3 slovaci, in timp ce Partidul National al Muncii obtinea majoritatea confortabila de 258 mandate, asigurandu-si astfel guvernarea. Fara indoiala, o cauza a esecului a constat in presiunile guvernamentale, dovedindu-se astfel inutilitatea tratativelor din primele luni ale anului. Aceasta explicatie nu este insa suficienta. Partidul a fost in frant si datorita faptului ca nu era destul de bine organizat, ca nu reusise sa mobilizeze masele. Conducerea P. N. R. se situa pe pozitii tot mai moderate si dovedise in problema raporturilor cu noul guvern lipsa de orientare, de combativitate. O reorganizare a partidului pe principii mai radicale, mai ferme, era necesara.

Mersul inainte era deci conditionat, in mare parte, de reinnoirea partidului, de radicalizarea sa. Dupa alegeri, O. Goga continua cu si mai mare energie campania inceputa. Dupa ce „Tribuna” il condamna si pe I. Slavici, tot lui ii revine sarcina de a-l executa. Scrie acum articolul: A murit un om: Ioan Slavici. Pentru el, I. Slavici, aprobandu-1 pe V. Mangra, este mort ca om politic.

Mai tarziu, la 30 iulie/12 august, „Tribuna” vorbeste si despre „dezertarea d-lui Brote”368, referindu-se la un articol publicat de el in „Telegraful roman”, intitulat Inclinarea spre pace369. E. Brote indemna comitetul Partidului National Roman sa actioneze in vederea unei apropieri de cercurile guvernamentale. Dupa cum se vede, nu urmarea sa ramana permanent in afara partidului, dorind sa il atraga in actiunea planuita.

In sfarsit, la 20 august/2 septembrie, in articolul Drumeti intarziati, O. Goga incheie socotelile cu intregul grup Brote – Slavici – Mangra. „Pe urma noului ratacit – scrie el – se rasufla mai usor si de aceea nimeni nu-l plange. Iata d. Brote de pilda. Peste noapte s-a impartasit si dansul de taina noului botez si a facut saltul enorm de la „Tribuna„ la „Telegraf„. Desi om cu trecut in valorile politicii noastre, trecerea d-sale a starnit regrete foarte neinsemnate. Nici nu i-a fost data macar cinstea unei inmormantari mai pompoase… „. „D. Brote – continua el – va ramanea ceea ce a fost totdeauna: un compilator rece, un tolerabil sofist, un bun impartitor de cifre, care isi va pastra inca abilitatile acelei inteligente speculative care l-a caracterizat, dar lipsit de o intelegere superioara, de avantul si de generozitatea firilor distinse, nu va putea niciodata sa aiba un rol de conducator”. Pe langa exagerare, este si mult adevar in acest portret370.

R. Ciorogariu, plecand la 14/27 iulie la Techirghiol, se opreste si la Bucuresti, pentru a clarifica anumite afaceri personale si privind „Tribuna” cu I. Slavici si E. Brote. Pe ultimul il anunta sistarea subventiei de 400 coroane lunar si desfacerea legaturilor politice dintre ziar si el. R. Ciorogariu este acum martorul ultimelor zile de existenta ale „Corespondentei romane”: „I-am aflat la „Agentia romana„ intr-un hal indescriptibil. „Agentia romana„ era in agonie si dansii ramasi fara strictul necesar al vietii. Sub impresia aceasta grozava spusei d-lui Marsieu ce am vazut si ca „ce tradatorii dracului sunt acestia, cari n-au ce sa manance…„371. Intorcandu-se de la Techirghiol i-a mai vizitat o data. E. Brote accentua acum ca are drepturi asupra „Tribunei „ si este gata a veni la Arad, dar, „nu ca sluga, ci ca stapan„. In schimb, lui I. Slavici „nu-i mai era de politica, ci de painea de toate zilele a numeroasei sale familii si de durerea ce i-a cauzat lovitura d-lui Goga…”372.

Pretentiile lui E. Brote in privinta „Tribunei” nu sunt luate in consideratie. Ca urmare, ii scrie, la 9/22 octombrie 1910, lui R. Ciorogariu, cerandu-i inapoierea sumei de 5.250 florini, depusi de el in 1897, drept cautiune pentru „Tribuna”373 (anexand si copia unei scrisori a lui V. Mangra din 19 iunie 1897, prin care se recunoaste plata acestei sume).

Raspunsul lui R. Ciorogariu, din 22 ootombrie/14 noiembrie 1910, este, negativ: „. In administratie nu se stie nimic despre pretensiunea d-voastra de 5.250 fl. Parerea oamenilor de la ziar este ca d-voastra nu puteti avea nici un fel de pretentiune personala fata de ziar”374.

A doua jumatate a anului 1910 este marcata de actiunea lui Ioan Mihu, care incearca sa mijloceasca o intelegere intre guvernul maghiar si conducerea Partidului National Roman. Nu s-a ajuns insa la nici un rezultat.

Pierderea alegerilor si problema tratativelor cu guvernul au declansat un conflict – care se va prelungi pana la inceputul anului 1912 – intre „Tribuna” si oamenii politici din fruntea P. N. R. Tribunistii acuza conducerea partidului de lipsa de orientare, chiar de incapacitate, se opun ideii tratativelor si cer adoptarea unei atitudini mult mai ferme in problema nationaia375.

In aceasta vreme, E. Brote se stabileste la Brasov. Nu cunoastem data exacta, probabil ca in cursul anului 1911. Motivele sunt nu atat politice, cat de natura financiara si familiala. Familia lui se afla in Transilvania, la Sibiu si Brasov. In plus, in urma falimentului „Corespondentei romane” nu mai avea nici o sursa de venit Ia Bucuresti.

La Brasov traieste modest, impreuna cu cei doi fii, elevi la Liceul „Andrei Saguna”, locuind catva timp chiar intr-o mansarda. Acum intra in legatura cu profesorul Arsenie Vlaicu, proprietarul gazetei saptamanale brasovene „Desteptarea”, care aparea din ianuarie 1905. E. Brote, V. Mangra si A. Vlaicu semneaza la 22 de cembrie 1911 un „ act de invoiala” pentru sustinerea publicatiei. Era un mijloc de a pune un organ de presa – acum, cand mai toate le refuzau articolele – sub controlul lor, dar, in acelasi timp, si o sursa de ajutor financiar pentru E. Brote. Cateva luni mai tarziu, el avea sa-i aminteasca, intr-o scrisoare, lui V. Mangra: „… situatiunea financiara, in care am fost impins prin nenorocita tovarasie cu dl. Sturdza, ne-au silit sa privim in „Desteptarea„ si un mijloc de ajutor pentru mine”376.

Pana la sfarsitul anului 1911, gazeta avusese mai mult un caracter local, in special social-economic. Acum urma sa capete un continut mai general, cu o coloratura politica mai accentuata. E. Brote considera ca noul program trebuie, „sa ramana larg, sa cuprinda numai principii generale si sa nu fie condensat in anumite puncte… Tin mai departe ca punctul de vedere national romanesc pe care stam sa fie accentuat in termeni calzi, cu avant si la toate ocaziile… Partidul national romanesc sa nu fie luat la ochi nici direct nici indirect… Nu provocam lupta astazi, cand n-avem nici o forta decat pana. Rezerva in care ne punem ne creeaza inca de la inceput pozitiune tare. Programul larg si rezervat ne conserva libertatea discutiunii si fata cu politica de stat si fata cu actele guvernului. Combatem tot din punct de vedere patriotic ce jigneste interesele poporului roman”377.

Dupa cum se vede, E. Brote intentiona, cu prudenta sa obisnuita, cat timp situatia nu se limpezise, sa adopte o atitudine de expectativa. Cu toata eroarea sa fundamentala, era sincer convins ca sta ferm pe pozitii patriotice si nu pierduse nadejdea intr-o reconciliere cu conducerea Partidului National.

In noua forma, „Desteptarea” apare la 5/18 ianuarie 1912, avand in frunte un articol catre cititori, semnat de A. Vlaicu. Dupa cum sugerase E. Brote, saptamanalul se proclama independent, cu dorinta de a fi o „Tribuna libera”; afirma ca sta in serviciul cauzei nationale romanesti378.

In fond, urmarind articolele publicate.

— Unele din ele scrise, desigur, de E. Brote, dar fara semnatura – constatam ca se urmeaza o linie politica foarte moderata, de concesii in fata guvernului si regimului dualist in general. Aceasta nu inseamna ca nu apar si unele materiale de valoare. Astfel, I. Slavici publica o nuvela (Sac si petec), iar E. Brote continua seria studiilor cu caracter demografic, foarte documentate.

Daca „ Desteptarea” a reusit sa devina, din pacate, o oglinda fidela a noii orientari politice, preconizata de cei trei vechi tribunisti, ea nu a putut totusi sa ajunga si o afacere rentabila. Anii dinaintea primului razboi mondial se caracterizeaza printr-o radicalizare a mentalitatii maselor romanesti din Transilvania, asa ca prea putini oameni se interesau de articolele „Desteptarii”. La 25 iunie 1912, E. Brote ii comunica lui V. Mangra ca foaia se expediaza in numai 600 de exemplare. Din acest numar insa, doar cateva abonamente erau platite379.

Falimentul aparea si aici la orizont. Mai amintim ca, atunci cand cativa prieteni politici ai lui V. Mangra planuiesc sa editeze un ziar la Budapesta, E. Brote – desi nu aproba intrutotul ideea – le scrie ca este gata sa-si dea concursul, trimitand saptamanal un articol, pentru o remuneratie de 30 coroane. In plus, le comunica: „daca veti apela la timpul sau la mine pentru a conduce foaia, sunt gata sa primesc si aceasta sarcina in conditiuni convenabile”380.

In 1911 si la inceputul anului 1912 continua disputa dintre „Tribuna” si conducerea Partidului National. Conflictul s-a incheiat la 5 martie 1912, in urma mediatiei lui Constantin Stere, reprezentant al cercurilor politice din Romania, care doreau sa aiba la dispozitie peste munti, o miscare nationala unitara. Se hotara acum ca „Tribuna” sa fuzioneze cu „Romanul”, ziarul Partidului National Roman. In realitate ea disparea, lasand loc „Romanului”.



Se incheia astfel, dupa o actiune de 28 de ani, miscarea tribunista. Tinerii tribunisti, grupati in jurul lui O. Goga – oricare ar fi fost neintelegerile lor cu vechea generatie tribunista – s-au dovedit totusi partizanii unor idei asemanatoare. Si unii si altii au luptat, la vremea lor, contra formelor goale, pentru o miscare cu un real continut economic si politic, pusa in slujba maselor, pentru o legatura cat mai stransa cu Romania. De Ia I. Slavici si E. Brote, pana la O. Goga, tribunistii au constituit, timp de trei decenii, elementul cel mai dinamic din miscarea nationala transilvaneana. Tanara generatie aducea insa in plus credinta vie intr-o apropiata unire a Transilvaniei cu Romania. Reprezen tantii sai erau animati de un romantism revolutionar, fiind mai putin sceptici ca vechii tribunisti.

Restabilirea intelegerii in partid facea posibila reluarea tratativelor cu guvernul. In afara oamenilor politici transilvaneni, cercurile politice din Bucuresti, Budapesta si Viena, alarmate de incordarea internationala crescanda, cautau sa aplaneze vechile neintelegeri. Inceputul unei actiuni concrete se face prin convorbirile purtate la Budapesta, intre omul politic liberal din Romania Alexandru Constantinescu si contele Tisza, la 21 si 22 noiembrie 1912381. Urmeaza, in decembrie, o prima discutie intre Stefan Tisza si T. Mihali.

Pregatirea tratativelor dovedea ca din nou Partidul National Roman se afla pe una din caile sugerate de E. Brote, inca de multa vreme. In aceste conditii, era normal ca E. Brote sa incerce o reapropiere de partid, o revenire in arena politica. Considerandu-1 pe I. Mihu mai putin atins de pasiunile politice ale ultimilor ani, ii scrie la 13 noiembrie 1912, cerandu-i o intrevedere. Crede ca este de datoria lui „a nu sta cu mana in san si a privi la o stare de lucruri care la fiecare din noi trebuie sa ne sporeasca grijile mari pentru viitor. Atitudinea d-voastra politica, linistita, obiectiva si totusi insufletita de vapaie nationala ma indeamna a innoda legaturile noastre vechi si intrerupte prin detasarea mea, adresandu-va prin aceste sire amicale rugamintea a-mi da prilejul unui schimb de vederi cu d-voastra”382. Nu stim d'aca I. Mihu a raspuns sau nu.

Retragerea sa politica din ultima vreme ar presupune, mai curand, un refuz. De fapt, raspunsul nu mai prezenta nici o importanta. E. Brote nu avea cum sa stie ca, in momentul cand se pregatea sa reia lupta politica, sfarsitul era aproape.

O presimtire totusi avusese. Era bolnav de inima, boala mostenita de la tatal sau. La 7/20 decembrie 1911 isi notase „ultima dorinta” pe o bucata de hartie: „… trupul sa-mi fie inmormantat – scria el – cat se poate de simplu, in tacere, cu un singur preot, fara cantari, fara coroane, fara muzici, fara alai si asezat in cripta familiala din Rasinari”383. Acum, vorbele se implineau, pe neasteptate, exact dupa un an.

A murit la 5/18 decembrie 1912, dimineata, intr-o clipa, in timp ce scria la masa lui de lucru. De la Brasov a fost dus la Rasinari, unde a fost inmormantat la 7/20 decembrie, la orele 4 dupa-amiaza, in cripta familiei, precum dorise.

Pe piatra de mormant, sub numele lui Ioan Brote, al Anei Brote, nascuta Popovici-Barcianu si al lui Agnes384 Brote, s-a adaugat inca un nume si doua date: Eugen Brote. 1850-1912.

Incheiere.

La capatul expunerii noastre, este firesc sa incercam un bilant. Personalitatea unui om, atat de complexa, nu poate fi prinsa intr-o singura formula, pozitiva sau negativa. Ceea ce este valabil pentru toata lumea se potriveste cu atat mai mult lui E. Brote, fire contradictorie, greu de descifrat, animata de bune intentii, dar si de regretabile rataciri. A fost, fara nici o indoiala, un om inteligent, cu o minte limpede, avand o cultura solida si darul de a-si expune – in vorba sau scris – ideile in chip clar, pe intelesul oricui. A fost, fara indoiala, un bun propagandist al cauzei nationale, un sef care stia sa atraga, sa mobilizeze, sa organizeze.

A fost insa – oricat ar parea de paradoxal – si o fire complicata, adept nu neaparat al intrigilor, dar al politicii elaborate cu usile inchise, al drumurilor tainice, ocolite; un om cu putini prieteni, incapabil sa se apropie de altii peste o anumita limita. Rigid si rece in aparenta, era in fond un entuziast, si nu o data, s-a lasat condus de patima. Greselile lui pot fi, credem, macar partial, rascumparate de o deplina onestitate. A fost un om care a crezut in idei – bune sau rele – si nu a incercat nimic altceva, toata viata, decat realizarea acestora, in nici un caz strictul avantaj material. Esecurile lui financiare, moartea in saracie, sunt o dovada clara.

Mai mult insa decat calitatile si defectele personale, credem ca prezinta importanta rezultatele concrete ale activitatii sale. Un om care a jucat un rol – mai mare sau mai mic – in istorie nu este atat bun sau rau in sine, cat bun sau rau prin influenta pe care a exercitat-o asupra societatii, prin realizarile sau esecurile lui. Pornind de la aceasta baza, intram intr-un domeniu mai concret si putem mai usor aprecia ce a infaptuit si ce nu a putut infaptui sau a gresit E. Brote.

Primii ani ai activitatii sale sunt dominati de preocupari culturale, in buna parte sub influenta curentu lui junimist din Romania. In critica „formelor fara fond” transilvanene, E. Brote a dovedit, desi foarte tanar, ca stie sa adapteze perfect la conditiile locale doctrina maioresciana. A fost unul din cei nu prea multi care au contribuit, in deceniul al VIII-lea al secolului trecut, la purificarea culturii transilvanene, la mai stransa ei legare de popor si apropierea ei de viata intelectuala din statul roman. Desi imprejurarile ulterioare si propria-i vocatie l-au indepartat mai tarziu de activitatea culturala propriu-zisa, ceea ce a realizat timp de cativa ani, in tinerete, merita a fi amintit la partea pozitiva a bilantului nostru.

Desigur, adevarata vocatie a lui E. Brote a fost cea de economist. Niciodata, chiar atunci cand se ocupa de cultura sau face politica, el nu se rupe complet de preocuparile economice si sociale. Agronom cu studii temeinice, a practicat si meseria in sine, dar principalele preocupari si le-a indreptat spre reformele de structura necesare in economia agricola si viata la sate. A avut principalul rol in infiintarea si primii ani de functionare a Reuniunii romane de agricultura din comitatul Sibiului, societate care-si propunea ridicarea materiala a taranimii, prin insusirea unor mai bune procedee agricole. A realizat mult pentru taranimea transilvaneana, cautand sa faca din ea o forta activa si constienta in viata economica si politica.

Actiunea inceputa in Transilvania a continuat-o, pe o scara mai mica, dar cu o experienta superioara si energie sporita, la Gaiceana, in vechea Romanie. El credea ca ridicarea economica si culturala a satului romanesc era, in vremea aceea, cerinta fundamentala a dezvoltarii societatii noastre. Pe taran il considera „talpa tarii „, de sporirea ponderii sale economice si politice socotind ca depinde viitorul intregii natiuni. Principalul mijloc preconizat era insotirea taranilor, cooperativizarea; in acest domeniu, este un precursor. Asupra limitelor conceptiei sale nu mai insistam, caci sunt clare: E. Brote a supraapreciat rolul taranimii, neintuind ridicarea noilor forte revolutionare, iar pe de alta parte nu a inteles ca intarirea acesteia nu se poate realiza decat printr-o reforma economica si sociala radicala, prin exproprierea mosiilor, prin desfiintarea mosierimii ca clasa. Oricare ar fi limitele, activitatea sa atat de entuziasta si dezinteresata in folosul taranimii merita a fi subliniata si apreciata pozitiv.

Se adauga, tot la sfera preocuparilor economice, administrarea, timp de mai multi ani, cu pricepere, a fondurilor Astrei si Mitropoliei din Sibiu. Consolidarea financiara a acestor institutii a servit cauza romanilor din Transilvania, in primul rand mentinerea si dezvoltarea invatamantului romanesc. De asemenea, nu trebuie uitat nici rolul lui E. Brote in pregatirea si buna desfasurare a expozitiei industriale de la Sibiu, din anul 1881. In sfarsit, prin numeroase articole si studii, el a insistat in permanenta pentru dezvoltarea unei trainice economii romanesti.

De fapt, activitatea economica, sociala si culturala a lui E. Brote a capatat, cu unele exceptii, aprecieri in general favorabile. Principalele deosebiri de pareri apar insa cand trecem la sfera activitatii politice.

Mai intai, trebuie facuta o precizare. Politica nu poate fi privita izolat; ea insumeaza, de fapt, si realizarile de natura economica sau culturala. Atunci cand E. Brote si tovarasii sai introduc la „Telegraful roman” ortografia fonetica, ei intreprind, desigur, o opera culturala, dar in acelasi timp, facilitand astfel raspandirea presei si literaturii in popor si apropiind ortografia transilvaneana de cea din Romania, subliniind deci u nitatea de limba si cultura a romanilor, actioneaza, fireste, si in domeniul politic. La fel, atunci cand E. Brote afirma raspicat ca fara o baza economica serioasa nu poate exista o adevarata miscare nationala romaneasca, atunci cand face tot ce-i sta in putinta pentru consolidarea economica a romanilor, el ne apare atat ca economist, cat si ca om politic. Din acest punct de vedere, a fost un om politic modern, intelegand foarte bine ca simpla propaganda, cuvintele mari, daca nu sunt sprijinite pe fapte, daca nu au o baza materiala, nu valoreaza nimic.

Dar, desi nu putem delimita o activitate politica pura, rupta de alte preocupari, vom aminti totusi acele actiuni, unde factorul politic este mai pregnant. Ast fel, in primul rand, cronologic, dar si ca semnificatie, apare intemeierea „Tribunei”, in 1884, la infaptuirea careia E. Brote, alaturi de I. Slavici, a avut rolul principal. Oricare ar fi limitele si chiar greselile ziarului si gruparii din jurul sau – pe care le-am analizat detaliat in cuprinsul lucrarii – un fapt este sigur: timp de aproape trei decenii tribunistii au reprezentat factorul cel mai activ din miscarea nationala; ziarul lor a fost cea mai buna scoala politica pentru numerosi romani transilvaneni.

Daca „Tribuna” are multe merite, cel mai de seama ramane totusi impunerea actiunii memorandiste; in declansarea si in desfasurarea ei initiala, in atragerea maselor in jurul ideilor memorandiste, E. Brote care, dupa 1890, ramane principalul conducator al gruparii tribuniste, are un rol insemnat. In acelasi timp, el a avut meritul de a fi inteles ca miscarea nu se poate desfasura izolat; de aici, eforturile lui pentru realiza rea unei aliante cu slovacii si sarbii din Ungaria – E. Brote fiind un precursor si in istoria relatiilor celor trei popoare – si mai ales pentru o cat mai stransa legatura cu Romania. In problema relatiilor dintre popoarele roman si maghiar, el a vazut just, nemanifestand nicicand sovinism, afirmand cu tarie necesitatea unei apropieri. Are, de asemenea, meritul de a fi insistat – de-a lungul multor ani – pentru realizarea unei colaborari intre romani si germanii care traiesc alaturi de ei.

Dupa 1893, retragandu-se la Bucuresti, E. Brote a depus o intensa munca propagandistica, atat pe plan intern cat si pe plan extern, pentru lamurirea opiniei publice europene asupra problemei nationale romanesti.

Cartea sa, Cestiunea romana in Transilvania si Ungaria, a constituit timp de multi ani principalul mijloc de informare a oamenilor politici europeni in ce priveste revendicarile romanesti; chiar si astazi, ea nu poate fi ignorata de istoric.

Inca o latura a activitatii lui E. Brote care nu poate fi apreciata decat pozitiv este publicistica. Numeroasele articole publicate din tinerete pana la sfarsitul vietii, alaturi de cele cateva volume si brosuri, ne pun in fata unui remarcabil gazetar si scriitor politic. Principalele caracteristici sunt stilul sobru, de o mare limpezime si puterea de sistematizare a materialului. Dupa vechea generatie a ziaristilor transilvaneni, posesorii unui stil greoi si unor idei nu intotdeauna clare, E. Brote si alti cativa colaboratori ai „Telegrafului roman” si ai „Tribunei” aduc in gazetaria ardeleana un spirit nou, mai limpede, o preocupare superioara atat pentru forma, cat si pentru fond. Chiar comparat cu I. Slavici – desigur gazetarul, nu scriitorul – E. Brote apare superior, prin claritate, care este una din insusirile cele mai pretioase ale unui ziarist.

Prin sublinierea atator realizari nu urmarim sa ascundem partea negativa sau discutabila a activitatii lui E. Brote. Burghez prin nastere, prin educatie si prin fire, el a fost un spirit legalist si iubitor de ordine. Partizan al reformelor, nu a avut nici o intelegere pentru actiunea revolutionara. Ca si I. Slavici, el a crezut in necesitatea istorica a imperiului habsburgic sau, cel putin, in imposibilitatea distrugerii lui. Din aceasta credinta constanta deriva si greselile celor doi prieteni politici. Daca monarhia austro-ungara avea sa se mentina, romanii din Transilvania trebuiau sa accepte pana la urma o rezolvare doar partiala a cererilor lor, in cadrul acestui stat. E. Brote s-a orientat initial spre Viena, iar apoi, cand esecul Memorandumului a dovedit ca cercurile politice din Viena nu vor sau nu pot sa ii ajute pe romani, a preconizat si a pus in aplicare treptat, pana la moarte, ideea unor tratative, pentru gasirea unui compromis cu guvernul ungar. Iar in 1910, considerand ca Partidul National Roman nu merge suficient de repede pe calea indicata de el, a comis eroarea fundamentala: separarea de partid, ca si cum, fara o solida organizatie politica, romanii ar fi putut trata cu guvernul. Daca ideea tratativelor in sine era o iluzie – mai usor de criticat astazi decat atunci – dezertarea finala a fost desigur o greseala, care nu se poate justifica.

Daca E. Brote nu a intuit iminenta destramarii monarhiei habsburgice, apropierea ceasului cand problema nationala romaneasca avea sa-si gaseasca rezol varea, aceasta nu inseamna ca, prin intreaga sa activitate, nu a contribuit la lupta pentru unirea Transilvaniei cu Romania. Dimpotriva, dupa cum am aratat, el a facut mult pentru consolidarea relatiilor dintre transilvaneni si statul roman.

O alta eroare a lui E. Brote, care l-a costat scump, a fost legatura prea stransa, aproape exclusiva, cu Partidul National Liberal din Romania. Desigur, nu trebuie supraapreciata influenta lui D. A. Sturdza asupra conceptiei si actiunilor sale; cei doi s-au apropiat tocmai fiindca aveau, de la inceput, unele idei, precum si unele trasaturi de educatie si caracter comune. De fapt, dupa separarea de D. A. Sturdza, E. Brote si-a continuat netulburat, fara schimbari, linia politica. Totusi, apropierea exagerata de liberali nu a facut bine nici cauzei nationale – care era deseori folosita ca arma de partid – nici lui E. Brote, silit pana la urma sa paraseasca Gaiceana in conditiile pe care le cunoastem, pierzandu-si averea, partizanii politici si chiar unii prieteni personali. Dar, chiar inainte, nepopularitatea crescanda care il inconjura pe seful liberalilor nu a putut decat sa ii dauneze si lui. Tot prin legaturile cu liberalii se explica – cel putin partial – trecerea lui in Romania, in 1893, un pas care l-a costat pierderea multor simpatii si indepartarea, izolarea treptata, de masele transilvanene, de forta vie a miscarii nationale.

Daca la greselile politice amintite, adaugam si stilul de munca al lui E. Brote, ascuns, uneori neinteles chiar de proprii partizani, putem intelege numeroasele atacuri a caror victima a fost mai ales in timpul vietii, caci dupa moarte a avut parte mai curand de uitare.

Interesanta prin culmile si prabusirile ei, viata lui E. Brote nu este totusi istoria unui ratat, unui om care a incercat sa inainteze impotriva curentului; este istoria unor esecuri, dar si a unor impliniri, a unor realizari, care isi au locul lor in istoria noastra moderna.

In ciuda limitelor si greselilor, el ramane o personalitate insemnata a miscarii nationale transilvanene de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului nostru.

Abstract.

Very little bas been written about the Romanian Transylvanian politician Eugen Brote, although his life is interesting enough to deserve a deeper and more detailed presentation. Basing myself especially on unpublished archival material and on the press of his day, I have tried to reconstruct both his political career, as well as certain aspects of the Transylvanian Romanian national movement in the late XIXth and early XXth century.

Eugen Brote was born on the 29th November/11th December 1850 in Rasinari, a village near Sibiu. He went to elementary school at Rasinari, continued his schooling at the Evangelic (German) Gymnasium of Sibiu between 1860-1864 and at the German State Secondary school at Sibiu between 1864-1868. During the years 1868-1870, he studied at the agricultural Academy from Magyaróvár (Ungarisch Altenburg), a little town in the west of Hungary.

During this period, the Austro-Hungarian Dualist accord was concluded in 1867; Transylvania was annexed to Hungary and the status of the Transylvanian Romanians sharply deteriorated.

While still a young agronomist, E. Brote joined the national movement of the Transylvanian Romanians directed against the dualist accord and its anti-Romanian discrimination.

As of 1873, E. Brote contributed to the newspaper „Economul”, appearing at Blaj; then, during the years 1876-1877, he contributed to the „Foisoara Telegrafului roman”, a supplement of „Telegraful roman” in Sibiu. Though still very young, he wrote some resounding articles against the „empty forms” of Transylvanian culture; at the same time he proclaimed the role of criticism: he demanded a better organization of the national movement and a more realistic policy.

He obtained his first political position in the leadership of Astra (the Transylvanian Association for Romanian literature and culture), being elected as a supervisor in 1877; he became cashier in 1883 and simultaneously was also elected as an alternate member of the Central Committee by Astra; he remained with Astra until 1888. Between 1879-1888 E. Brote was also a member of the Consistory of the Orthodox Metropolitan Seat in Sibiu, in which capacity, he dealt with financial problems. By his activity he contributed a great deal to increasing the funds of both these institutions.

At the July 1878 conference of the Transylvanian Romanian National Party, E. Brote was elected a member of the Central Committee. But he was not reelected in 1881; that was the year when the National Party of Transylvania fused with that of the Banat and Hungary and thus constituted a single Romanian National Party. The tactics of the new party would become „passivism” – the non-participationi Hungarian political life, especially in parliamentary elections.

In April 1884 E. Brote, together wilh Ioan Slavici and other representatives of his generation, established in Sibiu the newspaper „Tribuna”. For many years „Tribuna” would represent the most active element of the Romanian national movement. They demanded a closer relationship with Romania, rapprochement with the political circles of Viena, and collaboration with the other oppressed peoples of Hungary. As for political tactics, they would have liked from the beginning (even though they did not admit it openly) to have left „passivism” and entered active parliamentary life. „Tribuna” looked for and found a strong support in the peasant masses. To E. Brote the peasantry was the basis of the country. To help these masses, he created in February 1888 in the county of Sibiu „The Romanian union for agriculture” and published booklets to popularize agricultural knowledge.

Though they were not supported by the leaders of the national movement, the tribunists gradually succeeded in imposing themselves. In May 1887 they were elected to the Central Committee of the Romanian National Party: I. Slavici as secretary and E. Brote as cashier. 1887 was the year when the tactics of „passivism” were generalized and when in fact began the Memorandist campaign. Certain Romanian politicians wanted to present to the Crown a memorandum reflecting the difficult situation of the Romanian population. Against the supporters of the Memorandum (led by the Tribunists), other leaders of the national movement considered the moment as inopportune.

During the years 1887-1892 occurred the strife between the adherents and opponents of the Memorandum movement. E. Brote, after I. Slavici's departure to Bucharest, remained the manager of the „Tribuna” and in 1890 was elected vice-president of the Romanian National Party. He was one of the most active supporters of the Memorandum. At the national conference of Ja nuary 8/20 1892, when the decisive fight took place between E. Brote and the anti-memorandist A. Mocioni, E. Brote's partisans gained the day. A new Party leadership was elected with Ioan Ratiu as president, G. Pop de Basesti and E. Brote as first and second vice-presidents respectively, and V. Lucaciu as general secretary.

The Hungarian and German translation of the Memorandum was entrusted to E. Brote; so was its printing – at the „Printing Institute” in Sibiu, whose owner had become E. Brote. He was also responsible for having organized the arrival in Vienna on the 28th of May 1892 of an imposing Romanian delegation of 300 persons. In spite of all steps taken the Memorandum was not received by the Emperor. But the action did not stop here. The increase of the revolutionary spirit in the masses, the solidarity of public opinion in Romania, the attention of all Europe toward the Transylvanian problem and finally the trial which took place (May 1894), all contributed to make out of this Memorandum the starting point of such events which were to shake the dualistic structure.

In September and October 1892, E. Brote went to Martin, capital of the Slovakian national movement, to Zagreb, capital of Croatia and to Novi Sad, the main centre of the Serbs in Hungary. The activity which he initiated would lead to the conclusion of the Romano-Slovak-Serb Alliance of 1895.

Threatened with a series of political law suits, E. Brote left Hungary in the Summer of 1893 and established himself in Bucharest. Here he began an intense activity to popularize the Romanian national cause. The most important result was his work Die Rumänische Frage in Siebenbürgen und Ungarn. Eine polilische Denkschrift, published in 1895 in Berlin and translated the same year into Romanian and in 1896 into Italian.

Summarizing what was in fact already an idea of the Tribunists and asserting that the tactics of „passivism” had not brought any betterment in the Romanians' situation, E. Brote and his partisans from Transylvania began to declare themselves ready for adopting again a policy of „activism”. The confrontation between the sustainers of both tactics engendered a long crisis in the national movement, which would hardly come to an end even in 1905, when „activism” was finally generally accepted. E. Brote's supporters lost control of „Tribuna” and instead founded in Arad, at the end of 1896, a new paper „Tribuna Poporului”, which would adopt the name „Tribuna” in 1904, when the original „Tribuna” of Sibiu ceased publication.

Remaining in Bucharest without a financial base, E. Brote accepted the proposal of his political friend, the Liberal prime minister Dimitrie A. Sturdza, to settle down on Sturdza's estate Gaiceana (in Moldavia) and cultivate it in partnership. As long as he remained there, between 1898-1908, E. Brote was very active, trying to modernize the estate which was under his management and at the same time to improve the life of the peasants. Thanks to his care, a Popular Bank was founded in Gaiceana in 1902, and in 1907, the first federated network of Popular Banks in Romania. But in 1908 he had a conflict with D. A. Sturdza and was obliged to leave the estate, losing all the money he had invested in it.

Even while retired at Gaiceana, E. Brote kept constantly in close contact with the Transylvanian national movement. He sustained the policy of „activism” in numerous articles in the news papers. He published in 1899, in Munich, his work Das magyarische Ungarn und der Dreibund, where he tried to draw Germany's attention to the Romanian national problem. He pronounced himself for the collaboration between Romanians and Germans in Hungary.

The main political demands of E. Brote after 1895 were the resumption of Transylvanian Romanian parliamentary activity, as well as achievement of an understanding with the Hungarians; the Romanians were to make some concessions and in exchange they would obtain an improvement in their political, cultural and legal status. In 1910, when, under the leadership of Count Tisza, the Party of National Labour came into power, E. Brote felt that the time had come for decisive action. His friend Vasile Mangra stood as a candidate sponsored by the governement and was elected a deputy. In 1911 E. Brote went back to Transylvania, settling down in Brasov, where he wrote in the local gazette „Desteptarea”. But his political activity of the years 1910-1912 ended in failure. He died unexpectedly on the 5/18th December 1912 and was buried on the 7/20th December in Rasinari.

SFARSIT

1 N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. II, Bucuresti, 1935, p. 40.

2 T. Codru (O. Taslauanu), Eugen Brote, in „Luceafarul”, XI (1912), nr. 33 (16 decembrie), p. 774-775.

3 Vasile Netea, Uitatul Eugen Brote, in „Vremea”, 17 mai 1942; acelasi articol, in Pentru Transilvania, Bucuresti, f.a., vol. II, p. 95-106.

4 Lucian Boia, Aspecte ale emigratiei politice din Transilvania in vechea Romanie la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, in „Analele Universitatii Bucuresti”, stiinte sociale, istorie, nr. 1/1970, p. 85-99; idem, Contributii privind criza Partidului National Roman si trecerea de la pasivism la activism (1893-1905), „Studii”, nr. 5/1971, p. 963-984.

5 Arhivele Statului Sibiu, Protocolul botezatilor. Rasinari. 1850, f. 51.

6 Petru Brote, Libera comuna regeasca Resinariu, Sibiu, 1878; p. 5. Este prima monografie a localitatii. Lucrarea de baza pentru cunoasterea satului este: Victor Pilcala, Monografia comunei Rasinari, Sibiu, 1915.

7 Victor Pacala, op. Cit., p. 87.

8 Ibidem, p. 92-93.

9 Despre Ioan Brote, vezi I. Haseganu, Figuri din Marginime, Brasov, 1943, p. 101-104; Victor Pacala, op. Cit., p. 319-320; Enciclopedia Romana, vol. 1, Sibiu, 1898, p. 539.

10 Stan A. Ionescu, Monografia scolii primare de stat „Octavian Goga” din Rasinari, Sibiu, 1936, p. 40.

11 L. Brote, Tatal meu, text dactilografiat, p. 5.

12 Ibidem, p. 4.

13 Dupa Protocolul botezatilor. Rasinari, aflat, pentru perioada pana in 1859 la Arhivele Statului Sibiu, iar pentru anii ulteriori la Consiliul popular Rasinari. Unii dintre copii vor muri in varsta de numai cativa ani, altii inca foarte tineri. Mai mult traiesc Aurel, Ana, Sabina, Eugen, Iustina, Victor, Liviu.

14 L. Brote, op. Cit., p. 6.

15 Stan A. Ionescu, op. Cit. Vezi si Nicolae Albu, Istoria scolilor romanesti din Transilvania intre 1800-1867, Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1971, p. 171-173.

16 Arhiva Scolii generale nr. 1 din Rasinari, registrul nr. 558 (1853-1876), f. 46.

17 Ibidem, f. 54.

18 Arhiva Parohiei Evanghelice C. A. Sibiu, Hauptcataloge des Hermanslädier Gymnasiums (anii 1860-1864).

19 Petru Munteanu, Monografia Liceului „Gheorghe Lazar” din Sibiu 1692/93 – 1967/68, Sibiu, f.d.

20 Arhiva Liceului „Gheorghe Lazar” Sibiu. Katalog der fünften Klasse vom Schuljahre 1864/5 (in continuare sunt folosite celelalte cataloage, pana in 1868).

21 T. V. Pacatian, Cartea de aur sau luptele politice nationale ale romanilor de sub coroana ungara, vol. II, Sibiu, 1904, p. 212-215.

22 Ibidem, vol. II, p. 736.

23 Aurel Brote a studiat dreptul – remarcandu-se apoi ca economist – Emil a urmat medicina, Valeriu a fost trimis la o mare fabrica din Linz, iar Eugen si, mai tarziu, Victor s-au consacrat agronomiei.

24 In limba germana Ungarisch Altenburg (insemnand acelasi lucru cu Magyaróvár: Veche Cetate Maghiara). In prezent, unindu-se cu oraselul vecin Moson, localitatea se numeste Mosonmagyaróvár.

25 Arhiva Scolii Superioare de Stiinte din Mosonmagyaróvár, Personal und Disciplinarbuch der Studierenden, 1868, f. 304.

26 In 1968 si-a sarbatorit 150 de ani de activitate. Cu aceasta ocazie, Vörös Antal a publicat o documentata monografie a Academiei, sub titlul Ovár, Ovár… (Cetate veche, Cetate veche…), Budapesta, 1968.

27 E. Brote a declarat mai tarziu – in perioada Memorandumului – ca nu cunoaste limba maghiara. Cu toate acestea, o studiase in clasa a VII-a de liceu, calificativul obtinut fiind „bine”. Este de presupus ca avea anumite cunostinte, fara a putea insa vorbi corect ungureste.

28 Arhiva Scolii Superioare de Stiinte din Mosonmagyaróvár, Personal und Disciplinarbuch der Studierenden, 1868, f. 304.

29 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Arhiva S. Albini, I mss 17.

30 Asupra acestei probleme, vezi Keith Hilchins, Romanii din Transilvania si compromisul dualist (1865-1869) la idem, Studii privind istoria moderna a Transilvaniei, editura Dacia, Cluj. 1970, p. 59-115.

31 Arhiva Consiliului popular Rasinari, Matricola mortilor, 1871; vezi si necrologul in „Telegraful roman”, XIX (1871), nr. 8 (28 ianuarie/9 februarie).

32 Nu cunoastem intinderea si inzestrarea ei. Mai tarziu avea sa o vanda cu 30.000 lei, ceea ce inseamna ca era vorba de o proprietate mijlocie, care ii oferea, desigur, un venit suficient pentru a nu avea griji materiale.

33 Biblioteca Academiei R. S. R., mss, Arhiva S. Albini, I mss 17, f. 1.

34 Arhiva Mitropoliei Sibiu, doc. 58/1879

35 In „Economul”, I (1873), nr. 16 (15/27 septembrie), p. 124 si nr. 18 (15/27 octombrie), p. 139-140.

36 „Economul”, II (1874), nr. 7 (15/27 aprilie), p. 49-51.

37 Continua si astazi, fiind ziarul cu cea mai indelungata aparitie din tara noastra.

38 Pentru Nicolae Cristea, vezi Keith Hitchins, Nicolae Cristea si miscarea nationala romaneasca din Transilvania, in op. Cit., p. 117-166.

39 E. Brote, Dr. D. P. Barcianu. Reminiscente politice, in „Tribuna poporului”, VII (1903), nr. 32 (18 februarie/3 martie).

40 Enciclopedia romana, vol. III., Sibiu, 1904, p. 698-699.

41 Biblioteca Academiei R. S. R., mss, Arhiva S. Albini, I mss 17, f. 2.

42 E. Brote, op. Cit.

43 Enciclopedia romana, vol. III, Sibiu, 1904, p. 208-209.

44 „Foisoara Telegrafului roman”, I (1876), nr. 10 (6 mai), p. 75-76 si nr. 12 (3 iunie), p. 94-95.

45 Ibidem, II (1877), nr. 6 (17 martie), p. 41-44, nr. 7 (3 aprilie), p. 49-50, nr. 9 (28 aprilie), p. 70-72.

46 Ibidem, II (1877), nr. 20 (2 octombrie), p. 153-155 si nr. 21 (16 octombrie), p. 161-162.

47 Ibidem, I (1876), nr. 2 (15 ianuarie), p. 14-16.

48 In „Foisoara Telegrafului roman”, I (1876), nr. 13 (17 iunie), p. 97 -100, nr. 14 (1 iulie), p. 105-109, nr. 15 (17 iulie), p. 113-115, nr. 16 (29 iulie), p. 121-123, nr. 18 (26 august), p. 137-138, nr. 19 (9 septembrie), p. 145-147.

49 Ibidem, p. 105.

50 Ibidem, p. 106.

51 Ibidem, p. 108.

52 Ibidem, p. 113.

53 Ibidem, p. 114.

54 Ibidem, p. 123.

55 Ibidem, p. 123.

56 Ibidem, p. 146.

57 Ibidem, p. 145.

58 Arhivele Statului Sibiu, Fond Astra, cutia 63.

59 M. Eminescu, Scrieri politice si literare, vol. I (1870-1877), Bucuresti, 1905, p. 314-315. Articolul a aparut in „Curierul de lasi” din 22 septembrie 1876.

60 Catra onoratii cetitori, in „Telegraful roman”, XXVI (1878), nr. 1 (3 ianuarie).

61 Ortografie, in „Telegraful roman”, XXVI (1878), nr. 39 (4 aprilie) si nr. 40 (6 aprilie).

62 Arhivele Statului Sibiu, Fond Astra, cutia 63 (procesul verbal al adunarii din Blaj, 5-7 august 1877).

63 Loc. cit., cutia 61 (procese verbale de sedinte si adunari generale).

64 Loc. cit., cutia 70, doc. 143/1888: Starea averii Asociatiunii Transilvane, Sibiu, 31 decembrie 1887.

65 „Telegraful Roman”, XXVIII (1880), nr. 120 (11 octombrie).

66 Ibidem, XXVIII (1880), nr. 151 (23 decembrie). Este posibil ca apelul sa fi fost redactat de E. Brote. In orice caz, ideile expuse aici sunt si ale sale.

67 „Telegraful roman”, XXIX (1881), nr. 75 (30 iunie).

68 De la expozitiune, in „Telegraful roman”, XXIX (1881), nr. 97(20 august).

69 Ibidem.

70 Cladirea valora in 1887, potrivit raportului amintit al lui E. Brote, 63.826 florini, deci peste jumatate din averea Astrei.

71 Biblioteca Academiei R. S. R., mss. Arh. S. Albini, I mss 17, f. 1.

72 Statutul organic al bisericii greco-orientale romane din Ungaria si Transilvania, Sibiu, 1881.

73 Arhiva Mitropoliei Sibiu, Protocolul sedintelor Consistoriului arhidiecesan epitropesc 1879.

74 Amanunte despre aceasta activitate se gasesc in lucrarea lui Constantin Stezar si Eugen Brote, Pro veritate, Sibiu, 1890. E. Brote se refera aici la munca lor, in mijlocul unui senat epitropesc „compus numai din asesori onorari, care daca veneau de 3-4 ori la sedinta intr-un an”. C. Stezar, fiind batran, „nu mai putea ispravi el singur toate si descarca din cand in cand cate ceva pe umerii mei mai tineri. Si astfel am mers inainte aproape zece ani de zile. Unde credeam ca este lipsa de noi, ne duceam; unde altii nu-si faceau datorinta o faceam noi pe a lor si aveam totdeauna un singur scop: sa inmultim, sa sporim si sa asiguram averea arhidiocezei” (p. 39). Intre 1879-1888 averea a crescut de la 700.000 la aproape 2.000.000 florini.

75 Pentru conferinta din 1878, vezi T. V. Pacatian, op. Cit., vol. VI, Sibiu, 1910, p. 630-642.

76 T. V. Pacatian, op, cit., vol. VII, p. 33-34.

77 Rasplata? In „Telegraful roman”, XXXI (1883), nr. 116 (6/18 octombrie).

78 „Telegraful roman”, XXXI (1883), nr. 117 (8/20 octombrie).

79 Necrologul in „Telegraful roman”, XXVII (1879), nr. 71 (21 iunie st. V.).

80 Necrologul in „Telegraful roman”, XXVII (1879), nr. 117 (6 octombrie st. V.).

81 O scurta nota este publicata in „Telegraful roman”, XXVIII (1880) nr. 115 (30 septembrie). Casatoria este inregistrata in Registrul pentru casatoriti pe anul 1880 (culoarea negru), aflat la Arhiva Istorica Centrala a Statului Bucuresti, Fond starea civila. Dosarul casatoriei, nr. 185/1880 se afla in acelasi fond.

82 Biblioteca Academiei R. S. R., mss, Arhiva S. Albini, I mss 17, f. 1.

Cd. 1894 – col. 4

83 Pentru tratativele viitorilor tribunisti cu Aurel Muresianu, vezi A. A. Muresianu, Un document important relativ la geneza „Tribunei” din Sibiu, extras din „Tara Barsei”, Brasov, 1936. Se publica o scrisoare a lui E. Brote catre A. Muresianu din 2 martie 1884.

84 I. Slavici, „Tribuna” dlui dr. I. Ratiu. Explicari documentare, Orastie, 1896, p. 4.

85 Ioan Slavici, Amintiri, Bucuresti, 1907, p. 267.

86 Catre publicul roman! In „Tribuna”, I (1884), nr. l (14/26 aprilie).

87 Biblioteca Academiei R. S. R., mss, Coresp., S 60(18)/XVII (Scrisoarea lui I. Slavici catre T. Maiorescu din 28 mai 1886).

88 Loc. cit., Coresp., S 60 (25)/XVII (Scrisoarea lui I. Slavici catre T. Maiorescu din 2/14 noiembrie 1839).

89 Loc. cit., Coresp., doc. 55.490 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 17 aprilie 1889).

90 Arhiva Bibliotecii Centrale de Stat, S 3/I B (Scrisoarea lui I. Bianu catre E. Brote din 13/25 aprilie 1889).

91 Biblioteca Academiei R. S. R., mss, Coresp., S (0 125)/XVII

92 Titu Maiorescu, Insemnari zilnice, vol. II (1881-1886l), Bucuresti, f.d., p. 338-339.

93 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Arhiva I. Bianu, III mss 40.

94 I. E. Toroutiu, Studii si documente literare, vol. III, Bucuresti, 1932, p. 173-174.

95 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 128.780 (Scrisoarea lui I. Slavici catre D. A. Sturdza din 5 februarie 1886).

96 Loc. cit., Coresp. S 30 (1)/XXXII (Scrisoarea lui D. Manole catre I. Slavici din 8/20 aprilie 1884).

97 Loc. cit., Coresp. S 60 (18)/XVII (Scrisoarea lui. I. Slavici catre T. Maiorescu din 28 mai 1886).

98 I. Slavici, Romanii din regatul ungar si politica maghiara, Bucuresti, 1892, p. 37.

99 „Foaia ilustrata”, I (1891), nr. 23 (9/21 iunie). Revista era redactata de D. P. Barcianu.

100 Nicolae Cordos, Preocupari de organizare a unor reuniuni agricole la romanii transilvaneni in secolul XIX, in Terra Nostra, Culegere de materiale privind istoria agriculturii in Romania, 1971, p. 335-344.

101 Constituirea „Reuniunii romane de agricultura” din comitatul Sibiului, in „Tribuna”, V (1888), nr. 38 (18 februarie/1 martie).

102 Statutele Reuniunii romane de agricultura din comitatul Sibiului, Sibiu, 1888.

103 Raportul general al comitetului central al „Reuniunii romane de agricultura” din comitatul Sibiului pe anul 1890, Sibiu, 1391.

104 Eugen Brote, Tinerea vitelor, Sibiu, 1833. Este textul unei conferinte rostite la o intrunire a taranilor din Saliste, cea dintai organizata de reuniune, in vara anului 1833.

105 Idem, Trifoiul, Sibiu, 1890.

106 Biblioteca Academiei: R. S. R., mss., Coresp., doc. 55497; scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din decembrie 1839).

107 I. Slavici, Amintiri, Bucuresti, 1967, p. 104.

108 Arhivele Statului Sibiu, Fond Astra, cutia 71, doc. 241/1888.

109 Constantin Stezar si Eugen Brote, Pro veritate, Sibiu, 1890.

110 Biblioteca Academ iei R. S. R., mss, Coresp., doc. 60079 (Scrisoarea lui I. Slavici catre I. Bianu din 25 mai 1888).

111 I. Slavici, op. Cit., p. 274-275

112 I. Slavici, „Tribuna” si tribunistii, Orastie, 1896, p. 36

113 T. V. Pacatian, op. Cit., vol. VII, p. 347.

114 Biblioteca Academiei R. S. R., mss, Coresp., doc. 60047 (Scrisoarea lui I. Slavici catre I. Bianu din 26 aprilie 1887).

115 Loc. cit., doc. 60048 (Scrisoarea lui I. Slavici catre I. Bianu din 10 mai 1887).

116 Eugen Brote, Un memoriu politic, Cestiunea romana in Transilvania si Ungaria, Bucuresti, 1895, anexa 67, p. 415-444.

117 D. Vatamaniuc, Ioan Slavici si lumea prin care a trecut, Editura Academiei R. S. R., Bucuresti, 1968, p. 354-366.

118 Biblioteca Academiei R. S. R., mss, Coresp., doc. 60091 (Scrisoarea lui I. Slavici catre I. Bianu din 4 decembrie 1888).

119 Vezi scrisorile lui, din aceasta perioada, catre I. Slavici, la Biblioteca Academiei R. S. R., ms, Coresp., S 15 (1-4)/XXXII

120 Loc. cit., doc. 60099 {Scrisoarea lui I. Slavici catre I. Bianu din 1 februarie 1889).

121 Loc. cit., doc. 55489 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 11 martie 1889).

122 Loc. cit., doc. 55490 {Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 17 aprilie 1889).

123 Loc. cit., doc. 55491 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 16 mai 1889).

124 Loc. cit., S 15 (3)/XXXII (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Slavici din 13 mai 1889).

125 Loc. cit., doc. 60129 (Scrisoarea lui I. Slavici catre I. Bianu din 16/28 octombrie 1889).

126 Ibidem.

127 Loc. cit., doc. 60093 (Scrisoarea lui I. Slavici catre I. Bianu din 2 decembrie 1889). Dintr-o insemnare pe marginea scrisorii rezulta ca I. Bianu a platit 100 florini.

128 Loc. cit., S 15 (7)/XXXII (Scrisoare nedatata a lui E. Brote catre I. Slavici).

129 Loc. cit., doc. 55496 (Scrisoarea lui E. Brote I. Bianu din 26 decembrie 1889).

130 Loc. cit., doc. 60137 (Scrisoarea lui I. Slavici catre I. Bianu din 4/16 decembrie 1889).

131 Loc. cit., doc. 60138 (Scrisoarea lui I. Slavici catre I. Bianu din 4 ianuarie 1890).

132 Loc. cit., doc. 55502 (Scrisoarea lui E. Brote calre I. Bianu din 20 februarie 1890).

133 Loc. cit., doc. 55500 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 9 februarie 1890).

134 Loc. cit., doc. 55503 (Scrisoarea lui E. Brote catrP I. Bianu din 11 martie 1890).

135 Loc. cit., doc. 55509 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 29 iunie 1890).

136 Loc. cit., doc. 55510 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 26 septembrie 1890).

137 E. Brote, op. Cit., p. 415-444. (Anexa 67).

138 Biblioteca Academiei R. S. R., mss, Coresp., doc. 5551 1 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 10 octombrie 1890).

139 Biblioteca Academiei R. S. R., mss, Coresp., doc. 55512 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 3 noiembrie 1890).

140 Loc. cit., doc. 55513 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 4 noiembrie 1890).

141 Loc. cit., doc. 52356 (Scrisoarea lui I. Slavici catre E. Brote din 27 octombrie 1890).

142 Arhiva B. C. S., S 10/I B (Scrisoarea lui I. Bianu catre E. Brote din 26 octombrie/7 noiembrie 1890).

143 Biblioteca Academiei R. S. R., mss, Coresp., doc. 55515 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 14 decembrie 1890).

144 Loc. cit., doc. 55518 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 28 decembrie 1890).

145 Loc. cit., doc. 55519 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 1/13 ianuarie 1891).

146 Arhiva B. C. S., S 12/I B (Scrisoarea lui I. Bianu catre E. Brote din 29 ianuarie/10 februarie 1891).

147 Biblioteca Academiei R. S. R., mss, Coresp., doc. 55521 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 9 martie 1891).

148 Loc. cit., doc. 55522 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 22 martie 1891).

149 „Tribuna”, VIII (1891), nr. 187 (23 august/4 septembrie), nr. 183 (24 august/5 septembrie) si nr. 189 (6 septembrie).

150 Biblioteca Academiei R. S. R., mss, Coresp., doc. 55529 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 26 octombrie 1891).

151 Biblioteca Centrala Universitara Cluj, mss, Pop de Basesti, vol. 1. F. 72-73 (Scrisoarea lui E. Brote catre G. Pop de Basesti din 28 octombrie 1891).

152 70. Ibidem, vol. I, f. 23-21.

153 I. Slavici, „Tribuna” dlui dr. I. Ratiu. Explicari documentare, Orastie, 1896, p. 6.

154 Ibidem, p. 7.

155 Pentru lucrarile conferintei, vezi T. V. Pacatian, op. Cit., vol. VII, p. 489-513; „Tribuna”, IX (1892), nr. 6 (9/21 ianuarie), nr. 7 (10/22 ianuarie), nr. 8 (11/23 ianuarie) si nr. 9 (12/24 ianuarie).

156 „Tribuna”, IX (1892), nr. 9 (12/24 ianuarie).

157 „Toata increderea – noteaza V. Braniste – se concentra in recele Brote, care stapanea situatia ca un sfinx, iesind rar in lume si stand „incheiat„ de sus pana jos fata de toti” [Valeriu Braniste, Amintiri din inchisoare, Editura Minerva, Bucuresti, 1972, p. 181).

158 „Tribuna”, IX (1892), nr. 86 (15/27 aprilie).

159 Vasile Netea, Istoria memorandului romanilor din Transilvania si Banat, Bucuresti, 1947, p. 77.

160 Ibidem, p. 147.

161 Procesul Memorandumului romanilor din Transilvania. Acte si date, Cluj, 1932, vol. I, p. 73.

162 Ibidem, p. 75-76.

163 Ibidem, p. 98-102.

164 Ibidem, p. 112.

165 Ibidem, p. 331-334.

166 Rubin Patitia, Amintiri din timpul memorandumului, in „Transilvania”, LXXV (1944), nr. 4-5 (aprilie-mai), p. 285. Pareri asemanatoare si V. Braniste. Dupa opinia sa, tiparirea si raspandirea Memorandumului era exclusiv opera lui Brote. Fara hotarare ori autorizatie de la comitet, a facut el toate de capul sau, fara sa informeze pe cineva din comitet” (in op. Cit., p. 231-232).

167 E. Brote, op. Cit., p. 143.

168 Vasile Netea, op. Cit., p. 149.

169 Ibidem, p. 156-157.

170 „Tribuna”, X (1893), 29 mai/10 iunie.

171 Biblioteca Academiei R. S. R., mss. Liga Culturala, dosar 4853, doc. 435.

172 Ibidem, doc. 273.

173 Ibidem, dosar 4854, doc. 368.

174 Biblioteca Academiei R. S. R., mss, Coresp., doc, 27047 (Scrisoarea lui E. Brote catre S. Albini din 21 august 1892).

175 L. Brote, op. Cit., p. 13.

176 „Telegraful Roman”, XXXII (1884), nr. 3 (10/22 ianuarie).

177 L. Brote, op. Cit., p. 12.

178 Ibidem, p. 13.

179 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 55534 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 30 septembrie 1892).

180 Despre calatoria lui E. Brote, vezi Ioan Georgescu, Dr. Ioan Ratiu, Sibiu, 1928, p. 102-104.

181 In legatura cu activitatea lui G. Augustini, vezi Lucian Boia, La Roumanie vue par les Tchčques et les Slovaques (1848-1900) in „Nouvelles Etudes d'Histoire”, IV, 1970, p. 259-281; idem, Activitatea ziaristului slovac Gustav Augustini in Transilvania (1893-1900) in „Studii”, nr. 5, 1970, p. 915-926.

182 „Tribuna”, X (1893), nr. 7 (12/24 ianuarie).

183 Procesul Memorandumului romanilor din Transilvania. Acte si date, Cluj, 1932, vol. I, p. 47-50. (Denuntul penal al parchetului general din Cluj contra lui E. Brote, din 21 septembrie 1892).

184 Ibidem, p. 66-75.

185 Ibidem, p. 50-53. Vezi si actul de acuzare, la p. 55-61.

186 Ibidem, p. 60.

187 E. Brote, op. Cit., anexa 67, p. 415-444.

188 Arhiva Bibliotecii Institutului Mitropolitan Sibiu, Fond V. Mangra, doc. 191 (Scrisoarea lui E. Brote catre V. Mangra din 15 februarie 1893).

189 I. Slavici, op. Cit., p. 8.

190 Biblioteca Centrala Universitara Cluj, mss, Arhiva Fr. Hossu Longin, 252/2 doc. 4.

191 Arhiva Bibliotecii Institutului Mitropolitan Sibiu, Fond V. Mangra, doc. 191.

192 I. Russu-Sirianu, Organizarea partidului national, in „Tribuna poporului”, I (1897), nr. 49 (13/25 martie).

193 „Tribuna”, X (1893), nr. 153 (13/25 iulie).

194 Procesul Memorandumulul romanilor din Transilvania. Acte si date, Cluj, 1932, vol. I, p. 462.

195 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 27048 (Scrisoarea lui E. Brote catre S. Albini din 20 august 1893).

196 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 27049 (Scrisoartea lui E. Brote catre S. Albini din 25 august 1893).

197 Valeriu Braniste, op. Cit., p. 210.

198 Ibidem, p. 212.

199 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 55543 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 13 septembrie 1893).

200 Loc. cit., doc. 27050 (Scrisoarea lui E. Brote catre S. Albini din 14 septembrie 1893).

201 I. Slavici, Zbuciumari politice la romanii din Ungaria, Bucuresti, 1911, p.42-43.

202 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 27051 (Scrisoarea lui E. Brote catre S. Albini din 22 septembrie 1893).

203 Loc. cit., doc. 27052 (Scrisoarea lui E. Brote catre S. Albini din 29 septembrie 1893).

204 Loc. cit., doc. 55546 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 16 septembrie 1893).

205 Loc. cit., doc. 55548 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 20 septembrie 1893).

206 Loc. cit., doc. 55550 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 2 octombrie 1893).

207 „Dacia” (Galati), 1 (1893), nr. 97 (7 octombrie).

208 De peste munti, in „ Vointa nationala”, X (1893), nr. 2674 (8/20 octombrie). In Bucuresti, E. Brote avea sa locuiasca pe b-dul Elisabeta, nr. 12, timp de cateva luni, apoi, intr-un cartier mai marginas, pe str. Sf. Spiridon, nr. 54.

209 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 27053 (Scrisoarea lui E. Brote catre S. Albini din 1/13 noiembrie 1893).

210 Loc. cit., doc. 27054 (Scrisoarea lui E. Brote catre S. Albini din 16/28 noiembrie 1893).

211 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Arhiva I. Bianu, mss. V, varia 5.

212 Arhiva B. C. S., doc. 4061.

213 Loc. cit., doc. 4063 (Scrisoarea lui C. Pop Pacurariu catre E. Brote din 27 noiembrie 1893).

214 Loc. cit., doc. 4059 (Scrisoarea lui C. Pop Pacurariu catre I. Bianu din 17 decembrie 1893).

215 Arhiva Muresenilor Brasov, doc. 2329 (Scrisoarea lui I. Lupulescu catre A. Muresianu din 1 ianuarie 1894).

216 Insemnarile zilnice ale lui Ioan Ratiu, (Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Arhiva V. Braniste), p. 58.

217 Arhiva B. C. S., doc. 4088 (Scrisoarea lui C. Pop Pacurariu catre E. Brote din 26 ianuarie 1894); Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Arhiva S. Albini, II Acte 21.

218 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., III mss 40, Memoriu in chestiunea „Tribunei” (19/31 martie 1894).

219 S. Albini trece in Romania la indemnurile staruitoare ale lui E. Brote. „Desi dta mi-ai promis asta-primavara ca n-ai sa intri in temnita, totusi imi tin de datorie a-ti declara si acum ca ai face o mare greseala politica daca ai intra”, ii scria el la 3/15 noiembrie 1894. (Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc., 27070).

220 Loc. cit., doc. 26965 (Scrisoarea lui D. P. Barcianu catre S. Albini din 2 decembrie 1894).

221 Insemnarile zilnice ale Jui Ioan Ratiu, p. 48.

222 Literarni Archiv Matice Slovenskej, Scrisoarea lui G. Augustini catre A. Halasa din 26 februarie 1896.

223 Arhiva Bibliotecii Institutului Mitropolitan Sibiu, Fond 1. Mateiu, Jurnalul lui Nicolae Cristea, p. 18.

224 Ibidem, p. 35.

225 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Arhiva S. Albini, I mss 5.

226 Literarni Archiv Matice Slovenskej, Scrisoarea lui G. Augustini catre A. Halasa din 27 ianuarie 1895.

227 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 27066 (Scrisoarea lui E. Brote catre S. Albini din 4 august 1894).

228 Loc. cit., doc. 27067 (Scrisoarea lui E. Brote catre S. Albini din 13/25 august 1894).

229 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 27068 (Scrisoarea lui E. Brote catre S. Albini din 28 august 1894).

230 E. Brote, op. Cit., p. 37.

231 Ibidem, p. 33.

232 Nedelcu Oprea, Ecoul procesului Memorandumului in presa straina a vremii, in Centenarul revistei „Transilvania”, Sibiu, 1969, p. 98-99.

233 E. Brote, Cestiunea romana in Transilvania si Ungaria, Raport prezentat Academiei Romane de Gr. G. Tocilescu, Bucuresti, 1896, p. 11.

234 Louis Eisenmann, Le compromis austro-hongrois de 1867, Paris, 1904, p. 580.

235 D. A. Sturdza, Discurs rostit la 13 octombrie 1895 la Iasi, Bucuresti, 1895, p. 32-34.

236 Arhiva B. C. S., doc. 4117 (Scrisoarea lui I. Russu-Sirianu catre E. Brote din 31 septembrie 1895).

237 Loc. cit., doc. 4118 (Scrisoarea lui I. Russu-Sirianu catre E. Brote din 6 octombrie 1895).

238 Criza noastra, in „Tribuna”, XII (1895), 28 si 29 decembrie; Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 26936 (Scrisoare nedatata a lui T. L. Albini catre S. Albini).

239 G. Bogdan-Duica, Partea mea in criza „Tribunei”, Orastie, 1896, p. 6.

240 Arhiva Bibliotecii Institutului Mitropolitan Sibiu, Fond V. Mangra, doc. 214.

241 Ibidem.

242 Aurel C. Popovici, Dezvalirea tradarii nationale, in „Tribuna”, XIII (1896), nr. 47 (29 februarie/12 martie).

243 Arhiva D. P. Barcianu, Rasinari (neinventariata).

244 Ibidem.

245 „Revista Orastiei”, II (1896), nr. 3 (13/25 ianuarie).

246 Vezi articolele lui A. C. Popovici din „Tribuna”, XIII (1896), 26-29 februarie/9-12 martie.

247 Arhiva B. C. S., doc. 4020 (Scrisoarea lui 1. Russu-Sirianu catre E. Brote din 2 martie 1896).

248 Loc. cit., doc. 4217.

249 Arhiva Roman Ciorogariu (aflata la dr. Nerva Iercan, Arad), Scrisoarea lui E. Brote catre R. Ciorogariu din 5 februarie 1902.

250 „Revista Orastiei”, II (1896), nr. 4 si 5 (20 ianuarie/1 februrie si 27 ianuarie, 8 februarie).

251 „Analele Academiei Romane”, seria II, tom. XVIII, 1895-1896, Partea administrativa si dezbaterile, Bucuresti, 1896, p. 313-316.

252 Ibidem, p. 184-193.

253 E. Brote, Cestiunea romana in Transilvania si Ungaria, Raport prezentat Academiei Romane de Gr. G. Tocilescu, Bucuresti, 1896.

254 „Analele Academiei Romane”, seria II, tom XVIII, 1895-1896, Partea administrativa si dezbaterile, Bucuresti, 1896, p. 187-188.

255 Ibidem, p. 193.

256 Arhiva Bibliotecii Institutului Mitropolitan Sibiu, Fond V. Mangra, doc. 274 (Scrisoarea lui E. Brote catre V. Mangra din 17 decembrie 1900).

257 Arhiva B. C. S., doc. 4245 (Scrisoarea lui V. Mangra catre E. Brote din 15/27 noiembrie 1895).

258 Arhiva Bibliotecii Institutului Mitropolitan Sibiu, Fond V. Mangra, doc. 274 (Scrisoarea lui E. Brote catre V. Mangra din 17 decembrie 1900).

259 Actiune! In „Tribuna poporului”, I (1897), nr. 8 (15/27 ianuarie).

260 Arhiva Bibliotecii Institutului Mitropolitan Sibiu, Fond V. Mangra, doc. 229 (Scrisoarea lui E. Brote catre V. Mangra din 16/28 ianuarie 1897).

261 Puncte de orientare, in „Tribuna poporului”, I (1897), nr. 19 (30 ianuarie/11 februarie).

262 Primaria Sectorului I Galben. Extract din registrul actelor de casatorie pe anul 1896, in Arhiva Ana Dogariu.

263 L. Brote, op. Cit., p. 14.

264 Arhiva Ana Dogariu, manuscrisul privind activitatea lui E. Brote la Gaiceana (in continuare Ms. Gaiceana). Este o relatare precisa a situatiei mosiei si a realizarilor sale. Unele pagini dovedesc un talent literar remarcabil.

265 Marele dictionar geografic al Romaniei, vol. III, Bucuresti, 1900, p.478.

266 Arhiva Istorica Centrala a Statului, Creditul funciar rural, 390/1878, f. 8.

267 Ms. Gaiceana.

268 Conventia se afla in arhiva Ana Dogariu.

269 Ms. Gaiceana.

270 Ibidem.

271 Ibidem.

272 Ibidem.

273 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 55556 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 18 mai 1898).

274 Loc. cit., doc. 122007 (Scrisoarea lui E. Brote catre D. A. Sturdza din 11 mai 1898).

275 Loc. cit., doc. 122009 (Scrisoarea lui E. Brote catre D. A. Sturdza din 22 octombrie 1898).

276 Ms. Gaiceana.

277 Ibidem.

278 Ibidem.

279 Arhiva Istorica Centrala a Statului, Creditul funciar rural, dosar 390/1878, 1735/1895.

280 Ms. Gaiceana.

281 Arhiva Istorica Centrala a Statului, Creditul funciar rural, dos. 1735/1895, p. 41-42.

282 Ms. Gaiceana.

283 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 122.064 (Scrisoarea lui E. Brote catre D. A. Sturdza din 12/25 aprilie 1905).

284 Loc. cit., doc. 122.062 (Scrisoarea lui E. Brote catre D. A. Sturdza din 14/27 februarie 1905).

285 Ms. Gaiceana.

286 Ibidem.

287 Arhiva B. C. S., S II – 3-101, doc. 40 (Concept de scrisoare catre D. A. Sturdza din aprilie 1902).

288 Pentru istoricul bancilor populare, vezi A. G. Galan, Patruzeci de ani de experiente cooperative in Romania (1893-1934), Bucuresti, 1935. (Extras din „Analele statistice si economice”, octombrie-decembrie 1934); idem, Monografia cooperatiei de credit din Romania.1906-1935, Bucuresti, 1935. La inceputul carierei sale, A. G. Galan a lucrat la Gaiceana, sub conducerea lui E. Brote.

289 „Anuarul bancilor populare din Romania pe anul 1901”, Ploiesti, 1902, p. 414-415.

290 Livretul-statut al Societatii Economice „Banca Populara „ din Gaiceana judetul Tecuci, Tecuci, 1902, p. 13.

291 Ibidem. P. 3-12.

292 Ms. Gaiceana

293 „Anuarul bancilor populare si cooperativelor satesti din Romania” Bucuresti, 1908, p. 201.

294 Ibidem, p. VI.

295 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 122075, (Scrisoarea lui E. Brote catre D. A. Sturdza din 13/26 martie 1907).

296 Loc. cit., doc. 122076 (Scrisoarea lui E. Brote catre D. A. Sturdza din 25 martie 1907).

297 E. Brote, Miscarea revolutionara a taranilor din Romania, in „Tribuna”, XI (1907), nr. 62 (17/30 martie).

298 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 55571 (Scrisoarea lui E. Brote catre I. Bianu din 7 mai 1907).

299 „Tribuna”, XI (1907), nr. 196 (5/18 septembrie).

300 Arhiva B. C. S., S II – 3-101, doc. 35.

301 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 122039 (Scrisoarea lui E. Brote catre D. A. Sturdza din 19 decembrie 1901).

302 Loc. cit., doc. 122040 (Scrisoarea lui E. Brote catre D. A. Sturdza din 22 februarie 1902).

303 Loc. cit., doc. 27082 (Scrisoarea lui E. Brote catre S. Albini din 8 aprilie 1902).

304 Loc. cit., doc. 27073.

305 Arhiva B. C. S., doc. S 37/I B (Scrisoarea lui I. Bianu catre E. Brote din 30 decembrie 1906).

306 Pentru acest aspect al activitatii lui I. Slavici, vezi D. Vatamaniuc, op. Cit., p. 406-426.

307 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 52362 (Scrisoarea lui I. Slavici catre E. Brote din 5 aprilie 1900).

308 Arhiva Roman Ciorogariu (Scrisoarea lui E. Brote catre R. Ciorogariu din 31 septembrie/13 octombrie 1907).

309 Ms. Gaiceana.

310 Arhiva Roman Ciorogariu, Scrisoarea citata.

311 Arhiva B. C. S., doc. 4125 (Scrisoarea lui I. Russu-Sirianu catre E. Brote din 2/14 ianuarie 1899).

312 Das magyarische Ungarn und der Dreibund, von Hungaricus (Eugen Brote), München, 1899, 61 p.

313 Ahiva B. C. S., doc. 4250 (Scrisoarea lui V. Mangra catre E. Brote din 26 decembrie 1901).

314 E. Brote, Puncte noua de orientare, in „Tribuna”, V (1901), 20 octombrie/2 noiembrie.

315 Arhiva B. C. S., doc. 4128 (Scrisoarea lui I. Russu-S irianu catre E. Brote din 5 noiembrie 1901).

316 E. Brote, Reflexiuni politice, in „Tribuna poporului”, VI (1902), 8/21 ianuarie.

317 Arhiva B. C. S., doc. 4127 (Scrisoarea lui I. Russu-Sirianu catre E. Brote din 9 februarie 1901).

318 Arhiva B. C. S., doc. 2450 (Scrisoarea lui V. Mangra catre E. Brote din 26 decembrie 1901).

319 Arhiva B. C. S., doc. 4194 (Scrisoarea lui R. Ciorogariu catre E. Brote din 9 decembrie 1904).

320 Arhiva Bibliotecii Institutului Mitropolitan Sibiu, Fond V. Mangra, doc. 284 (Scrisoarea lui E. Brote catre V. Mangra din 14/27 mai 1901). Nu cunoastem, in rest, nimic despre calatoria lui E. Brote la Abbazia.

321 Scrisoarea d-lui dr. I. Mihu adresata unui fondator al foii „Libertatea”, in „Libertatea”, I (1902), nr. 11 (23 februarie/8 martie).

322 E. Brote, Revizuirea programului national din 1881, in „Tribuna poporului”, VI (1902), nr. 46 (9/22 martie).

323 Biblioteca Centrala Universitara Cluj, Pop de Basesti, Corespondenta, vol. III (Scrisoarea lui I. Russu-Sirianu catre G. Pop de Basesti, din 4 februarie 1903).

324 T. V. Pacatian, op. Cit., vol. VIII, 1915, p. 106-107.

325 Biruinta de la Dobra in „Tribuna poporului”, VII (1903), nr. 96 (28 mai/10 iunie).

326 Arhiva B. C. S., d0c. 4134 (Scrisoarea lui I. Russu-Sirianu catre E. Brote din 24 septembrie 1903).

327 „Tribuna”, VII (1903), nr. 106 (11/24 iunie).

328 Relatarea intregului demers pentru revenirea in Transilvania este facuta de E. Brote intr-o scrisoare, din 12/25 decembrie 1904, catre R. Ciorogariu (aflata in arhiva Roman Ciorogariu).

329 Diploma se afla in arhiva Ana Dogariu.

330 T. V. Pacatian, op. Cit., vol. VIII, p. 169.

331 Forta socialista, in „Tribuna”, IX (1905), nr. 169 (11/24 septembrie).

332 „Tribuna”, X (1906), nr. 99 (25 mai/7 iunie).

333 Miron Constantinescu, Un document inconnu (5-9 aoút 1907) concernant la lutte nationale de libération des Roumains de Transylvanie, in „Revue roumaine d'histoire”, nr. 3/1965, p. 571-576.

334 Organizata in 1905, sectia romana a Partidului Social Democrat din Ungaria isi va aduce o contributie insemnata la lupta pentru unirea Transilvaniei cu Romania.

335 E. Brote, Probleme nedezlegate, in „Tribuna”, XI (1905), nr. 230 (11/24 decembrie).

336 Ibidem, nr. 231 (13/26 decembrie).

337 Ibidem, nr. 236 (20 decembrie/2 ianuarie 1906).

338 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 122.056 (Scrisoarea lui E. Brote catre D. A. Sturdza din 13/26 ianuarie 1904).

339 E. Brote, Sufragiul universal, in „Tribuna”, IX (1905), nr. 161 (31 august/13 septembrie).

340 E. Brote, Politica romanilor, in „Tribuna”, IX (1905), nr. 133 (17/30 iulie).

341 E. Brote, Romanii si germanii, in „Tribuna”, X (1906), nr. 63 (1/14 aprilie).

342 E. Brote, Romanii si sasii, in „Tribuna”, X (1906), nr. 90 (11/24 mai).

343 L. Brote, op. Cit., p. 17-18.

344 Cu toate cercetarile intreprinse, nu am reusit sa gasesc dosarul procesului. Este de presupus ca a disparut. Stiri se pot gasi in presa, mai ales in „Tribuna” (nr. 234 din 29 octombrie/11 noiembrie 1909).

345 Arhiva Bibliotecii Institutului Mitropolitan Sibiu, Fond V. Mangra, doc. 373.

346 E. Brote, Andrei Saguna, in „Tribuna”, XXI (1908), nr. 283 (20 decembrie/2 ianuarie).

347 Arhiva B. C. S., doc. S II 2-58.

348 Loc. cit., doc. S II 2-59.

349 E. Brote, Saguna si Curtea imperiala (iulie 1846 pana la septembrie 1849), in „Tribuna”, XIII (1909), nr. 212 (1/14 octombrie), 213 (2/15 octombrie), 214 (3/16 octombrie), 215 (4/17 octombrie), 216 (6/19 octombrie), 217 (7/20 octombrie), 218 (8/21 octombrie).

350 E. Brote, Intelegerea intre maghiari si romani, in „Tribuna”, XIII (1909), nr. 25 (4/1 7 februarie).

351 E. Brote, Ucazul religionar, in Tribuna”, XIII (1909). nr. 181 (22 august/4 septembrie).

352 E. Brote, Griji mari casnice, in „Tribuna”, XIII (1909), nr. 37 (numar popular – 11/24 septembrie).

353 E. Brote, Politica sarbilor ungureni, in „Tribuna”, XIII (1900), nr. 220 (10/23 octombrie).

354 E. Brote, Organizatiunea creditului prin bancile romanesti, Arad, 1909.

355 Ibidem, p. 56

356 Ibidem, p. 60

357 Ibidem, p. 62.

358 Ibidem, p. 64-65.

359 Ibidem, p. 66

360 Ioan Russu-Sirianu, (necrolog), in „Tribuna”, XIII (1909), nr. 272 (13/26 decembrie).

361 Vorbirea de program rostita in Ceica la 23 aprilie (6 mai) 1910 de Vasile Mangra, Arad, 1910, p. 12-13.

362 R. Ciorogariu, Spre prapastie, Arad, 1911, p. 35.

363 I. Maniu, Tratativele noastre cu guvernul, in „Tribuna”, XIV (1910), nr. 183 (28 august/10 septembrie).

364 Biblioteca Academiei R. S. R., mss., Coresp., doc. 52368 (Scrisoarea lui I. Slavici catre E. Brote din 6 iulie 1910).

365 Unde mergem? In „Tribuna”, XIV (1910), nr. 69 (28 martie/10 aprilie).

366 Octavian Goga, Un fals Coriolan, in „Tribuna”, XIV (1910), nr. 80 (10/23 aprilie).

367 Lista definit iva a candidatilor romani, in „Lupta”, IV (1910), nr. 54 (28 martie/10 aprilie).

368 Articolul d-lui Brote, in „Tribuna”, XIV (1910), nr. 160 (30 iulie/12 august).

369 E. Brote, Inclinarea spre pace, in „Telegraful roman”, LVIII (1910), nr. 80 (25 iulie/11 august).

370 O. Goga, Drumeti intarziati, in „Tribuna”, XIV (1910), nr. 176 (20 august/2 septembrie).

371 R. Ciorogariu, op. Cit., p. 35.

372 Ibidem.

373 Scrisoarea se afla in arhiva Roman Ciorogariu; o copie se afla in arhiva Ana Dogariu.

374 Scrisoarea se afla in arhiva Ana Dogariu.

375 Asupra miscarii nationale in aceasta perioada, vezi Lucian Boia, Contributii privind miscarea nationald a romanilor din Transilvania in anii 1910-1914, in „Studii”, nr. 4/1972, p. 783-803.

376 Arhiva Bibliotecii Institutului Mitropolitan Sibiu, Fond V. Mangra, doc. 398 (Scrisoarea lui E. Brote catre V. Mangra din 25 iunie 1912).

377 Arhiva B. C. S., doc. S II 2-84 (Concept de scrisoare din 6 noiembrie 1911).

378 „Desteptarea”. VIII (1912), nr. 1 (5/18 ianuarie).

379 Arhiva Bibliotecii Institutului Mitropolitan Sibiu, Fond V. Mangra, doc 398.

380 Arhiva B. C. S., doc. S II 2-85.

381 Arhiva Istorica Centrala a Statului, Fond Casa rega! A, doc. 30/1912.

382 Ioan Mihu, Spicuiri din gandurile mele politice, culturale, economice, Sibiu, 1938, p. 343-344.

383 Eugen Brote (necrolog) in „Desteptarea”, VIII (1912), nr. 49 (6/19 decembrie).

384 Ana, prima sa sotie.

SFARSIT







Politica de confidentialitate


.com Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 SCHITA DE PROIECT DIDACTIC GEOGRAFIE CLASA: a IX-a - Unitatile majore ale reliefului terestru
 PROIECT DIDACTIC 5-7 ani Educatia limbajului - Cate cuvinte am spus?
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 Proiect - masurarea si controlul marimilor geometrice

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 LUCRARE DE DIPLOMA MANAGEMENT - MANAGEMENTUL CALITATII APLICAT IN DOMENIUL FABRICARII BERII. STUDIU DE CAZ - FABRICA DE BERE SEBES
 Lucrare de diploma tehnologia confectiilor din piele si inlocuitor - proiectarea constructiv tehnologica a unui produs de incaltaminte tip cizma scurt

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 LUCRARE DE LICENTA CONTABILITATE - ANALIZA EFICIENTEI ECONOMICE – CAI DE CRESTERE LA S.C. CONSTRUCTIA S.A TG-JIU
 Lucrare de licenta sport - Jocul de volei
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 PROIECT ATESTAT MATEMATICA-INFORMATICA - CALUTUL INTELIGENT
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 ATESTAT PROFESIONAL TURISM SI ALIMENTATIE PUBLICA, TEHNICIAN IN TURISM




Karl may- glasul sangelui
Judith mcnaught - westmoreland
Povestea unei minti bolnave
Citate
Ionel Teodoreanu La Medeleni - Vol.2 si 3 - partea 1, 2
Jo nesbo - calaul - partea a doua
Memorii octogenare - insemnari de pe front, din inchisori si lagare
Castelul din Carpati




Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu