Creeaza.com - informatii profesionale despre


Simplitatea lucrurilor complicate - Referate profesionale unice


Acasa » didactica » carti
Odette Irimiea - RECURS LA FEMINITATE, dezvaluirea unei femei

Odette Irimiea - RECURS LA FEMINITATE, dezvaluirea unei femei





Odette Irimiea




RECURS LA FEMINITATE

dezvaluirea unei femei



Cu un cuvint inainte de Florin Paraschiv

Grafica Virginia Georgescu-Hossu





Editura RAFET, 2006

„Cred ca feminitatea este esentialmente iubire, iubire care nu pune conditii, care trece dincolo de asteptari, care se daruie firesc, fara zarva si fara-mpaunari, intocmai ca un izvor ce se afla exact acolo pentru cel insetat. Iubire care nutreste, iubire care vindeca, iubire care alina, iubire care rodeste ea, mama, iubita, prietena, sora, fiica, tarmul care te iarta de Fire si-ti sustine oricind reintregirea.”(Odette)

 



Text Box: Opinii despre carte


„Parerea mea e ca nu se poate scrie asa! E prea multa sinceritate. Poti fi speculata. E ca si cum te-ai rastigni goala in piata orasului si oamenii ar putea sa vina, unii sa aduca flori, altii sa arunce cu pietre. Iti asumi un mare risc daca o publici.” (Gheorghe, scriitor)



„Nu m-am putut abtine sa nu citesc cartea astazi. si am si terminat-o. E pur si simplu superba si nu spun asta doar ca te cunosc cred ca are de toate Dar in special viata imi place umorul, introspectia, sinceritatea si jocul de+a cuvintele. Uneori e destul de greu de inteles, mai ales la inceput, dar asta pina poti intra in esenta cartii, dupa care te absoarbe. Cel putin pe mine. Astazi nu am facut decit sa citesc asta unele versuri parca tradeaza sentimentele mele si, cred eu, ale oricarei femei indragostite. Cit despre sinceritatea cu care iti deschizi sufletul catre noi cred ca e absolut sublima. Cred ca multe femei au de invatat din aceasta poveste eu sigur am deschis ochii la unele aspecte.” (Vera, specialist in educatia adultilor)


Femeia, eterna poveste


Nu doar „al doilea sex” (Simone de Beauvoir), ci pur si simplu sexul slab, frumos si inteligent.

Ne gandim, odata cu atatia alti doritori nebuni, la sentimentul extrem al iubirii, cel doldora de pasiune/simpatie/dependenta, o betie ce diminueaza macar o vreme responsabilitatea celui atins, fericire de a suferi si suferinta ce fericeste

„Feminism”? Sa ne gandim cu recunostinta la pionierele romance ale emanciparii de profil: macar Maria Cantacuzino, Hortensia Papadat-Bengescu si Domnita Gherghinescu.

Autoarea savarseste o noua Cantare a Cantarilor („Ma priveste din fotografia de pe monitorul calculatorului”, nou Fat-Frumos si Sburator, sa intri in imbratisarea-contopire ca-ntr-o stenograma(!), ma rog,), un soi de management educational, oricum dupa intelepciunea trezita „femeia e o scoala”: farmecul incantatiei anglosaxone let it be, whatever it is, dar si clitoris si penis, nimic nu lipseste acestei autoare dezinhibate!

Asadar o cantare a fiintei feminine, o urcare pe scara interioara a trupului lui, hat pana in cerurile fiintei lui Chiar ne intrebam ce-ar putea obiecta la acestea cinstita Teologie, mai ales ca vicleana autoare isi ia masuri asiguratorii, de pilda sufletul-potir si oglinda harica: „m-am uitat la Chipul Lui in mine”, doar Sfantul Augustin decreta superb: iubeste si-apoi fa ce vrei.

Sa vrei, de exemplu, monitorizarea acestei dorinte expurgate si cubiste: „tine-ma in brate/cum m-ai invesminta in cer!/inchide ochiul drept/pentru ca stingul/sa-mi poata rasari stele/pe crestet!”

Si sa nu uitam un adagiu stravechi: intr-un Tristan de veac XIII, Gottfried von Straßburg suspina pilduitor: „Pe cel ce n-a suferit din iubire/Iubirea nu l-a fericit nicicand”. Oricum, autoare si comentator, ne adresam mereu unui popor care, cu toate ale sale, n-a-mpartasit nicicand esecul islamic: societatea noastra binecuvantata cuprinde bogati, saraci si femei! La noi, o autoare ca Odette Irimiea se poate rosti, fara urma de servaj canonic: „Mi-e bine, mi-e TU.” Un apogeu al sensibilitatii personale.

Mai ca ne vine sa-l contrazicem pe Cioran, ilustrul credea ca salonul a izbandit tarziu si poate reversibil asupra omului cavernelor, dar e posibil ca Femeia sa fi relativizat perpetuu izbanda omului cavernelor: gheisa incantind muzica suava pentru mantuirea brutei. Inclusiv, bruta subtila, pasibila de elogii: „mintea aia de cristal incasabil”.

Nu, hotarat, magicul n-a parasit omul relational: „Doar tu stii Semnul/ce-aprinde Sarpele-vis” La lista de aspiratiuni si inspiratiuni ale autoarei, am putea adauga grandioasele Femele de ruptura: sfintele nemtoaice, a caror linie directa conduce pana la moderna Simone Weil; dar si Flora Tristan, Margruerite Yourcenar, Julia Kristeva, Elfriede Jelinek.


Florin Paraschiv  

Argument



Am scris aceasta carte si, un lucru s-ar cere precizat, anume acela ca am din ce in ce mai pregnant impresia ca de fapt eu am fost doar privilegiata cale, sau, daca vreti, asistenta a nasterii ei, raspunzind mai multor imbolduri.

Primul si cel mai important este acela de a scoate femeia, pe cea din mine macar, din tiparele minimalizatoare in care a indesat-o istoria culturala a umanitatii, recuperind sacrul darului sau, unic acordat, acela de a naste simbolic. Este fascinant in ce somn hipnotic ne aflam cufundati si, dincolo de vina de a-l accepta, traim neputinta de a nu fi nici macar constienti de el! Iata, lucrul pentru care este oarecum cintata si elogiata femeia in memoria speciei stratificata in epoci culturale, este nasterea. Dar elogiul nasterii dezgolite de sacrul multitudinii de simboluri pe care le cumuleaza, pare sa ne vina doar din instinctul de conservare al speciei: Lauda celei care procreaza!

Darul nasterii insa este acela al creatiei si rodul creatiei nu poate fi decit rodul iubirii, daca ne gindim ca toate lucrurile sunt create prin curgerea lui doi in unu, adica prin uniunea celor aparent opuse spre a reface unicul, sursa, singura in raport cu care are rost aspiratia, tinderea. Chiar si-atunci cind rodul inverseaza semnul si se situeaza in intuneric, e nevoie ca el sa se nasca pentru ca noi sa ne putem defini lumea in care ne facem alegerile, caci in dualitate lucrurile nu pot fi reprezentate decit prin comparatia contrariilor.     

Si mai departe, iubirea care poate naste se serveste de gesturi care, creatoare fiind, trebuie ca sunt de o frumusete clara, sacra. Nu poti rupe nasterea de procesul creatiei, care presupune impreunarea si contopirea a doi intr-unul, considerind-o un act izolat. Singurul la care este buna femeia.

Prin urmare, marele dar al femeii este IUBIREA. Cu siguranta ea, femeia, pastreaza ascunsa in engramele memoriei ei schingiuite si falsificate, semnificatia deplina a iubirii datatoare de viata.

Dar ca sa-si aminteasca intreg rostul sau de nascatoare si sustinatoare a lumii, consider ca femeia ar trebui sa recupereze sacrul gesturilor care compun iubitor procesul creatiei, gesturi care, in evolutia culturala a speciei, printr-un accident sa zicem naivi, au fost coborite in derizoriu, in promiscuitate, in obscen, in tabú, rezultatul fiind pervertirea feminitatii.  

Desi s-ar putea ca nu ea, femeia - probabil nici barbatul…(?!) - sa fi generat accidentul alienarii, tocmai pentru ca ea naste barbatul, memoria mamei afectindu-i prin urmare propriile imprinturi mentale, consider ca femeii ii revine sarcina de recuperare simbolica a gesturilor de creatie chiar si pro specie.

Am credinta ca, la fel cum si in cazul altor hiatus-uri, si in acest moment de rascruce culturala pe care-l traversam, putinta salvarii simbolice a lumii - pentru ca esenta lumii, nu-i asa, este omul, iar omul este, precum spunea Ernst Cassirer, un animal symbolicum – sta in darul femeii de a fi iubire.

Un alt imbold care m-a indemnat sa fiu cale acestui demers s-a instalat in timpul lecturii unui eseu foarte frumos despre dragoste – asa se si numeste Despre dragoste, anatomia unui sentiment a autorului iesean Liviu Antonesei - care facea in esenta un demers similar, probind cu o bibliografie impresionanta, nevoia omului modern de a recupera simbolurile definitorii mai ales in aceasta zona. Consultind aceasta bibliografie, am observat ca ea cuprindea aproape in exclusivitate lucrari semnate de barbati. Departe de mine banuiala ca autorul citat ar fi misogin, ci mai degraba cred ca o anume timiditate, poate chiar nesiguranta, a reusit in epoci sa doseasca feminitatea de dorul, de riscul de a se face inteleasa exprimind.

Si-asa eu, prevenita de un barbat fiind ca s-ar putea sa fiu ucisa cu pietre si asta poate chiar de catre semenele mele, mi-am asumat demersul de a scrie despre adevarurile FEMEII.

autoarea




Aceasta carte a fost scrisa de catre FEMINITATE,

inspre descatusarea din PARERE a FEMININELOR!






Necunoscuta EU, dedic aceasta carte tatalui meu,

marele Necunoscator.





Orice poveste de dragoste este un parcurs initiatic.



Asta trebuie s-o fi spus cineva inaintea mea, insa nu stiu cine –

daca vrei cauta tu autorul, ca tu esti cel erudit! – eu pur si simplu stiu.




FEMEIE


Cere-ma!

SUNT

bucata din coasta

pe care ti-o lasi strapunsa

de sulita, spunind:

Iarta-i, Tata, ca nu stiu ce fac!


Saruta-ma!

SUNT

rana din ranile tale

in care ingadui sa picure otetul somnului

cu nume de sfint si strig:

Iarta-ma, Tata, ca mi-e rusine

de rusinea cu care-am fost deprinsa!


Ia-ma!

SUNT

lut bun pe masa olarului!

Framinta-n mine chip dupa chipul tau

si fa-ma icoana rugindu-ma tie:

Tata, iarta-ne moartea!

Inguste sunt urechile acului!


Calca-ma!

SUNT

scrisnetul pasilor tai

care vin propovaduind:

Eu sunt calea!


Striveste-ma!

SUNT

fiara asmutindu-ti lupii carnii,

pin’ ce te vei cazni

sa-i pui lant si sa-i cresti trandafiri!


Si uita-ma!

Uita-ma adinc in tine!

De-acolo vin

Sa ma inchid –

Cerc de foc – in jurul

Punctului

care te nasti din Clipa.


Sunt atit de deplina in momentul ACUM, incit orice alunecare proiectiva in viitor ca si orice privire retrospectiva mi se pare o tradare. ACUM-ul meu e-atit de vast, incit incap cu totul in el, eu, cea infinit-dimensionala.


Si totusi, cartea pe care urmeaza s-o scriu, trebuie sa fie despre ceva, se cere construita cumva, nu?, asa ca…


14 iulie


O sa-ncep de foarte aproape inspre trecut, fiindca ceea ce voi povesti acum - ca dealtfel tot ceea ce voi povesti vreodata - este in mod straniu tras parca peste intreg timpul, prelungind acum-ul intre definit si infinit.

O sa incep in ceea ce s-ar putea chema ieri, cind tu, abia trezit din somn, in timp ce-ti reflecti cea de-a treia cafea si-a n-a tigara, ma privesti misunind, in felul meu caracteristic, pe perna din fata fotoliului in care te lafai - in sus, fiindca in jos n-ai cum, picioarele tale afindu-se in permanenta cautare de private space printre degetele, palmele, buzele si limba mea care au, cu intermitente de neglijat, sesiune deschisa de comunicari cu pielea ta, cu genunchii, cu gleznele, cu talpile tale, in general, cu toata multimea ingramadita volens-nolens intre abdomen si unghiile de la picioare. Si asta, fiindca din pozitia in care ma aflu, nu am acces prea lesne, mai sus de iubitul meu suveran, care troneaza in mijlocul trupului tau, precum un sultan inconjurat de haremul sau. Nimeni nu recunoaste usor suveranitatea aceasta. Ei, cum naiba sa accepti ca ai putea fi condus de un cap mic, lipsit de creier - prin urmare, parelnic si de minte -, o chestie autonoma ce-i drept, poate chiar prea autonoma, dar tot lipsita de carte in esenta si doar se stie “ai carte ai parte”, n-ai…

Da, numai ca pe suveran palavragelile ascunse ale lumii nu doar ca nu-l stingheresc defel, ci ii si folosesc drept disimulare si uneori drept amuzament. In timp ce lumea isi da duhul caznindu-se sa para ceea ce nu e, el, modest, neimpaunat, este totul in imperiul trupului, adica e Poarta Imparatiei, a Imparatiilor chiar – Poarta Caii – vama. Daca el imi deschide, eu pot sa ajung pina in cerurile fiintei tale, urcind firesc pe scara interioara a trupului tau. Citeodata nazuiesc s-ajung la inima, citeodata la minte… insa, cel mai adesea, mult mai departe. Cheia – cel putin pentru aceasta Imparatie - e el, minusculul meu iubit, pe care-l mituiesc cu saruturi si alint ca sa se faca atit de mare cit sa ma pot strecura, caci, in adevar, “inguste sunt urechile acului”.

Spuneam ca ma privesti misunind intre cutreierul pielii tale si computer, inlauntrul caruia caut sa-ti arat vestile pe care le-am primit de curind despre transmutatia energetica a planetei… iar privirea ta, urmarind secundar textele indicate, se face ca un fel de simt lichid, excitat, intins peste tot in calea mingiierilor mele, astfel incit, degetele nu mai ating o suprafata vibrinda, ci inoata de-a lungul curbelor lichefiate – pot sa le si aud inaintarea ca un scrisnet gidilator, cum simti cind iti treci palma peste o farfurie uda.

Curind, abandonezi observatia si ma tragi in sus, ingenunchindu-ma intre picioarele tale. Ti-apleci torsul asupra mea cuprinzindu-ma strins in brate, asa cum faci naucitor citeodata, imi cauti cu degetele clitorisul si prinzi a-l framinta stiutor, spre a deschide si poarta trupului meu. In pozitia in care ne aflam, mina ta patrunde anevoie, din cauza imbratisarii pe care nu vrei s-o slabesti, ba din contra, o stringi mai abitir in jurul meu, gasind cu cealalta mina punctul rotitor, aflat la baza coloanei vertebrale, din care incepe totdeauna insurubarea-n inalt. Sunt ca un instrument muzical din care maestrul, cu gratia si siguranta inspiratiei sale celeste, scoate vibratia pura a creatiei unui acum etern.

Ma uit in amanunt la mine ca sa nu uit ce simt.

Incep cu hotarele care se vad. Ele sunt pur si simplu strivite intre hotarele tale, cel mai tare se inghesuie in ele bratele, umerii si … pieptul, mai ales in mijlocul lui – sternul tau preseaza miscator intre sinii mei, straduindu-se parca sa patrunda inauntru. Deodata, simt contururile cedind, carnea noastra amestecindu-se si, dincolo de asta, inima ta curgind ca un suvoi de lava incandescenta inlauntrul cutiei mele toracice. Incerc sa ma eliberez, ca sa-mi dau seama daca faci asta, sau doar se petrece. Nu-mi dai drumul, te-afunzi mai adinc in trupul meu. Astfel, cutremurul-eu care urca se-ntilneste cu inima ta curgatoare in mine pe la jumatea drumului si intilnirea ma propulseaza intr-un extaz instantaneu, multiplicat – un extaz care parca se sparge in milioane de balonase mici, plutitoare, ca de sapun, fiecare inchizind in sine cite o scinteie din eu-tu contopit pe care o incrusteaza, saminta, in matricea universului expandat care sunt.

Incetosata, nestapinind prea bine, nici macar voind s-o fac, dansul efervescent al celulelor mele gratulind sarbatoarea ingaduita, inteleg ce faci.

Ceva mai devreme te intrebasem cum esti tu cind esti indragostit, cum suna cuvintele tale de dragoste – “palavras de amor ed de passion”, e un cintec intr-o reclama care-mi aminteste ca pe ale tale nu le stiu, ca tu nu-mi spui cuvinte de dragoste, nu-mi scrii scrisori. “Mai spun eu, dar poate tu nu auzi!” – mi-ai raspuns. Tu?! Declaratii de dragoste?! “Eh! Poate nu cuvinte…”- ai admis.

Ma imbratisezi de multe ori asa si mi-e drag. Pindesc aceasta imbratisare. Am decodificat toate ipostazele mele, de la cele ranite pina la cele incredintate, pe care ea le alinta. E ca si cum tu tii captiv trupul meu, pentru ca eu sa-mi pot lua zborul din el… insa abia acum relizez inima ta care curge inlauntru meu si, parca totul se sterge de pe cerul care sunt ca sa se scrie ea, tacuta, daruita, adorind.

Ce incantatie de dragoste, demna de un artist desavirsit! Mi-a trebuit ceva vreme, e drept, ca s-o aud asa cum e tacuta si simpla.

Ma gindesc ca atunci cind faci dragoste, ca sa atingi esenta contopirii, ce pare foarte fragila dar in acelasi fel eterna, ar trebui sa te bagi in imbratisare ca intr-o stereograma – sa uiti total de concentrarea pe parti, ci sa-ti dilati atentia astfel incit sa te cuprinzi cu totul in ea – pe tine si pe celalalt. Sa traiesti acum-ul ca pe un vibrant let it be si sa fii pregatit sa observi si sa primesti, celebrind, whatever it is.

Cind incepe contopirea insa, cel mai adesea, atentia se centreaza pe sex, pindind orgasmul. Abia in orgasm exista o strafulgerare a ceea ce mai inseamna extazul si altceva, sau chiar cu totul altceva, decit expulzarea incordarii materializate fluid de a urmari un scop – plantarea semintei ce va sa devina rod. Astfel, strafulgerarea din orgasm e acoperita, din pacate, de cele mai multe ori (pentru unii raminind de-a pururi nestiuta) de faptul ca te afli cu totul in sex. E o miscare reflexa cred, vine din gestul specific de procreatie. Daca nu te-ai afla intreg in locatia in care incepe procreatia, daca nu te-ai darui in intregime acestui gest creator, creatia (pro specie) poate ca nu s-ar putea produce. Prin urmare, migrarea automata spre sex in timpul contopirii trebuie ca e scrisa in codul genetic. Doar ca poti schimba asta printr-o extindere voita a atentiei. Si astfel, nimic nu este predestinat, ci devine potential prin liberul arbitru pe care Viata ti-l acorda, respectindu-ti-l cu sfintenie. Zic si eu.

Iata, prin urmare, cea mai de seama, cea mai fara putinta de indoiala, declaratie de dragoste!

Aceasta declaratie nu se mai poate sterge, ea este inscrisa de-a pururi in codul vietatii ACUM pe care n-o poate ucide nici absenta ta, nici dragostea pentru alte femei, nici iesirea din forma. Singurul lucru care poate ucide vietatea ACUM, sau ii poate voala inscrisurile, este deplasarea atentiei in proiectiile viitorului sau alunecarea ei in pattern-urile trecutului.

Cit timp raminem in aici si acum, gestul tau, contopirea noastra fireasca si cereasca-n esenta, face ca dragostea sa fie vesnica.

Intr-un anume fel, imbratisarea aceasta se desfasoara inca. Eu ma aflu in ea traind cu aceeasi intensitate extazul. Daca te uiti putin altfel la ea inlauntrul tau - putin cis as zice – o poti simti si tu cum inca se petrece. Doar plasarea atentiei altundeva o poate face sa para depasita in timp; cind atentia se-ntoarce insa, ea ESTE. De fapt, cind ti-am spus ca prezenta ta ma proiecteaza intr-un orgasm perpetuu am gresit, fiindca nu prezenta, ci existenta ta imi face acest dar. Si astfel, cit de etern ingadui lui ACUM sa devina, atit dureaza si desconturarea care ne face una oriunde s-ar gasi contururile noastre.

Cind miscarea usoara spre in sus a pubisului tau reverberata intr-un ACUM prelung, ca un ecou intr-un labirint fara capat, imi aduce fereastra magica – urechile acului – din capatul penisului tau alintator pe buze mai intii, pe obraji, in leaganul claviculei… pe urma, ca-ntr-un culcus potrivit, aluneca vietatea vibrinda in causul dintre sini si-o alinta soptit inspre dorul meu de-a te nutri, de-a te creste cumva renascindu-te iar si iar, indaratnic… pentru ca apoi, intreaga fiinta ta sa se-avinte, trecind prin vama ingusta in adincul trupului meu, o data si-nc-o data… energia fluida ascendenta care devii irupe inlauntrul meu ca o fintina arteziana fara sfirsit tisnind in univers prin crestet, spre a se-ntoarce picuri mai tirziu ca s-o ia de la capat.


Sa fii un maestru? Eu asa cred, ca esti un maestru! Cu atit mai mult cu cit imi vine iar in minte ca, fara intelegerea mea, maiestria ta n-ar avea nici o relevanta. Iata, ai sta in mine creind, iar eu n-as baga de seama! In sensul acesta, orice barbat poate fi un maestru doar daca femeia se afla in intelegerea care l-ar revela. Sau se poate ca el sa nu se fi ajuns inca din urma?!

Marele act de dezvaluire, la care tu contribui maiestuos, este acela al descoperirii maestriei din mine ce poarta numele FEMEIE. Abia maestrul din mine observa, intelege si acordeaza cu sine limbajul creator al aceluia care esti.

Cit de implinita ma simt ca-ti iubesc existenta – prezenta, ca si absenta ta - ACUM, mi-e peste putinta sa-ti spun in cuvinte si-atunci, ma multumesc doar, cu recunostinta, s-o traiesc.


Tine-ma-n brate

cum m-ai invesminta in cer!

Inchide ochiul drept,

pentru ca stingul

sa-mi poata rasari stele

pe crestet!

Neostoit,

dorul de mine isi stinge setea

in singele tau


Dupa ce se perinda prin toata povestea ucisa secvential de ideea de timp, cartea ar trebui sa se-ntoarca aici, in acum-ul acesta in care tu esti cumva trist si putin inpovarat de implinirea si pacea pe care ti le daruie dragostea mea.

Nu ma abtin si lansez jocul care-mi tot da ghes: cum esti tu oare cind te-ndragostesti, care sunt prostiile pe care le faci, de ce nu-ti place, de ce spui ca e mai bine ca tu sa iubesti decit sa fii indragostit, cum iti strigi tu iubirea?

Eu, spre exemplu, ador sa fiu indragostita de tine pentru ca atunci sunt tu si te simt pina-n virful firului de par. Pe cale de consecinta, mi se pare ca s-ar cadea sa-mi rostesc iubirea. Mi-e greu ca trebuie sa trec tacuta printre oameni, fara sa le destainui ca existi si ca eu sunt incredibila norocoasa careia i s-a ingaduit sa fie si existenta ta. Mi se pare absurd ca nu-i priveste, fiindca eu stiu ca iubirea afecteaza totul, contamineaza totul cu lumina.

Iar tu… Ce-mi raspunzi la mesajul in care te intreb daca ai habar cit de mult te iubesc? “E treaba ta! Sau ce?” A, nu, ca-ti atasez si o poza cu floricele care scriu Thank you!, pentru disimulare. Si, ca un baiat binecrescut ce esti, imi raspunzi: “You’re welcome!”, anglofon cum te afli. “Pai, nu?” Pai nu, ca nu se brodeste cu intrebarea. Abia aici te-aburesti si bolmojesti ceva legat de cit te sperie dragostea mea. Ei, iaca la asta nu m-am asteptat! De ce sa te sperie dragostea? “Asa, pentru ca ma gindesc cit de multa suferinta implica si eu sunt vinovat pentru ea – de pilda, daca se-ntimpla ceva si nu ma mai poti vedea… ca sa nu spun ca o alta suferinta vine din faptul ca nu ma poti avea niciodata complet, cit ai sa suferi, ai? “ Si de ce esti tu vinovat? “Pai, daca eu n-as fi fost…


O, dragul meu, daca tu n-ai fi fost, eu as fi ACUM cu mult mai saraca, asa cum ai fi si tu daca n-as fi fost eu! Mai saraca in a ma descoperi femeie, mai ales!

Ma intristeaza sa nu fi realizat ca nevoia de a exprima ceea ce simt te-ar putea rani. O tristete viscoasa se labarteaza contaminindu-mi trairile pe dedesubt, cum o infiltrare de substante toxice afecteaza pinza freatica si submineaza viata pentru care apa e esentiala. Ma trudesc din rasputeri sa sustin lumina pe suprafata, dar iata c-am picat in plasa jocului meu!

Ca sa nu spun ca o alta suferinta vine din faptul ca nu ma poti avea niciodata complet” – spui si ochii parca ti se-aburesc. Dar asta e o pacaleala, dragul meu. Nu poti avea nici patul pe care dormi, il imprumuti doar pentru a te odihni in timpul acestui tranzit, darmite un om? Cum sa te fac sa-ntelegi ca pentru mine dragostea e o stare de a fi ACUM si AICI, nu un proces care implica un scop si-o finalitate? Cum sa … oh, Doamne, de-as putea!


Spirala de fum,

aripa mea ma duce

numai la mine.

In templul meu

Timpul are legile sale –

Nici o clepsidra nu stie-a-l curge.

Tu esti Zamislitorul

de zboruri – cuibul din care eu ma inalt.

Cita vreme te voi recunoaste,

Ma voi intoarce


Te privesc cu ochii si cu inima iti pipai intelesurile. Ai adormit. Regasesti, in dragostea mea, atita pace si-atita siguranta, incit fiinta ta se descatuseaza, se decontracta total si-si ingaduie sa alunece intr-un somn inocent si alintat, cu scincete mici si gemete amuzate. Cum sa-ti explic ca nimic nu se poate compara cu aceasta recunoastere a spatiului in care devenim unul, ca fiind spatiul de luxe, calme et volupté – cum il definesti tu, ca Baudelaire, altadata - in care doresti sa te intorci din timp in timp ca sa te contopesti cu mine-tu, odihnindu-te putin de tine-ceilalti?

Asa se-mplineste destinatia mea de femeie pe care am jinduit-o atit…


Se-nchide-n urma poarta visului

Si ies din somn tinind in palme extazul tau.

Carnea ta calda se zvircoleste inca

Pe dinauntrul degetelor mele,

Pe dinauntrul buzelor mele, pe limba mea…

Aroma ta insaminteaza-n ele

copacul mirodenie din care-si trage seva.

I-aduc ofranda fisii de mingiiere

scapate din vis si cint.

Cintecul sparge linistea

celor care se uita.



18 octombrie,

Buna dimineata, dragostea mea!


Esti peste tot in preajma mea… m-am trezit cu tine in brate, pe buze, in carne… din cerul gurii ma cotropeste gustul tau unic si-n nari simt, de peste tot invadindu-ma, aroma ta… aroma tare a unui copac meridional din care Viata extrage mirodeniile cu care compune BARBATUL, aromitor a zbor inalt neindoit, nesupus, netulburat, a zbor pur si simplu…

Ma privesti din fotografia de pe monitorul calculatorului si privirea ta se desprinde fluid sa patrunda adinc in ochii mei care te beau odata cu cafeaua de dimineata. Mi-e calm si mi-e bine. Mi-e TU.

In aceste clipe nici nu te mai astept – ESTI. Ma rog sa nu-mi treaca niciodata aceasta stare de a fi cu tine fiind tu, sa nu trec niciodata prea impamintenit in asteptare, fiindca doar atunci te pierd in iluzia care te-mparte intre mine si lume. Te imparte pe tine cel de neimpartit, cel intreg, cel unic - Zeul. Iar mie mi-e bine doar acolo, in tine-intregul, in locul acela numit cu numele meu, pentru tine parelnic prea strimt, pentru mine locul-oglinda care ma rotunjeste FEMEIE, cum n-am fost pina acum si cum mi-e drag sa ma descopar.

Ma cuibaresc, acolo, in bratele tale si-ti spun povesti despre visele mele, despre dorul de-a ma smeri sub pasii tai poteca, sub gestul tau univers, sub dorinta ta libertate, sub copilul din tine candoare.

Si chiar pot sa-mi inchipui ca locul meu in tine s-ar afla la subsuara, sub aripa stinga, intre tarmul inalt si ocrotitor al claviculei si coasta care intirzie sa-mi dea drumul in lume, nu ca sa ma-ntemniteze cumva, ci ca sa ma apere de dezmeticire, de desfirare, de desradacinare.

Imi beau cafeaua si te-ntreb, rizind, cum ma iubesti?- parafrazind o intrebare buimaca dintr-o tacere de-a ta invechita deja. Si tu ridici usor din umeri, aruncindu-ti privirea intr-o parte intr-un gest copilaros de evidenta si-mi raspunzi: “Asa!”. Iar eu inteleg ca stiu raspunsul dintotdeauna. Cred chiar ca m-a fulgerat in acel moment dintru (re)intilnirea noastra din prima zi. Exact acesta este raspunsul clar, asteptat: “Asa!”. Descopar uluita ca tu chiar asa ma iubesti. Asa cum am nevoie ca sa ma aflu altfel decit ma stiam. Asa cum am nevoie ca sa ma aflu cum ma rivnesc a fi – FEMEIE.

Cindva scrisesem, strigind BARBATULUI pe care-l presimteam CENTRU lumii din mine:


Trezeste-ma Femeie!

Doar tu stii Semnul

Ce-aprinde Sarpele-vis.


Trezeste-ma Femeie!

Rug e in mine

Dorinta

de-a ma smeri – CER

sub caile tale,

sorbindu-ti

descatusate

fulgerele.


Si iata, TU, raspunzind strigatului meu, ai venit sa tulburi apele Firii, spre a plamadi chipul cerut din lutul cu care-am fost inzestrata.

Nu pot decit sa ma smeresc in fata miinii tale care ma recreeaza si sa te iubesc, citeodata soptit, citeodata strigindu-mi iubirea care ma umple intr-atit, incit inlautru-mi se cere revarsat, caci universul devine prea strimt si, parelnic, incepe sa doara.



Ma-nvesmint in somnul tau drag si-mi trag afara doar un colt de gind, care se roaga: cum sa fac Doamne sa-l apar de suferinta aceasta? Simt ca sufletul tau ma-ntelege, ca e in perfect acord cu ceea ce se incontureaza a fi dragostea mea. Dar cum sa fac cu gindul tau care trage peste miracol cortina vinovatiei? Si, dintr-odata, se-arata Intrebarea, jucausa si smerita ca totdeuna: dar tu ce crezi ca face Dumnezeu in el? Da chiar! Cu siguranta ca te iubeste si EL intr-atit incit sa-ti vindece ranile in timpul si-n modul cel mai potrivit - in definitiv esti pur si simplu irezistibil. Eu as putea doar sa-l ajut s-o faca, iubindu-ti si temerile si lectiile si drumul neparcurs inca, sau nerevelat… si cazna ascunsa de-a pricepe traind ca responsabilitatea nu implica nicidecum culpabilitate, ci asumarea trairii si celebrarea ei.


Aici ma impotmolesc.

Cartea s-a varsat. Despre ce ar mai putea sa vorbeasca ea intre alfa si omega delimitate mai sus? Ma screm zadarnic, iar efortul de a oua ceva stralucitor – care sa lase lumea cu gura cascata si, mai ales pe tine - indreptat, din cauza gravitatiei probabil, spre in jos, ma stoarce de firesc, ma-nchide.

Pret de vreo doua zile mi-e lehamite de orice - starea asta insasi e ca o boala.

Cind strig deja obidita la Cel Inscaunat in mine ca nu pricep de ce-mi ceruse sa scriu o carte, daca stiuse - cu siguranta El stiuse! - ca nu voi fi in stare sa fac asta de una singura, raspunsul a venit, simplu si firesc: “Dar nu esti singura! De ce sa scrii singura, cind putem s-o facem impreuna? Ce-ai facut tu singura pin-acum?

Oho! Facusem eu si singura, cum nu! O multime de chestii! Unele iesisera prost. Dar vorba e ca ma straduisem. Si-acum ma mai straduiesc. De-o vreme, incerc sa ma mai abtin. Dau in gropi doar cind nu sunt atenta. In rest, lucrurile se fac in mine si in jurul meu, uimindu-ma permanent faptul ca iau tot mai des forma pe care as fi rivnit-o, dar care mie parea sa nu-mi iasa cu nici un chip.


De pilda, cartea…


De multa vreme stiam undeva, inlauntrul meu, ca trebuie sa scriu o carte – nu mi se daduse inutil acest dar al cercetarii trairilor si-o anume acuratete in a le exprima – el trebuia pus la treaba cindva, ingaduit sa produca, sa se adreseze. Numai ca, din motive situate intre constienta si intuitie, aminam. Ma tot gindeam ca va fi o carte despre calea parcursa inspre cunoasterea de sine si, cumva asta si este, insa, pe atunci, nu intrevedeam cheile in care ea avea sa se desfasoare. Nicidecum nu-mi imaginam ca va intra in acest registru, in care lalaie acum.

Asta pina zilele trecute, cind am primit un mesaj – un channel, ceea ce inseamna transmisie printr-un medium – de la energia numita Kryon, cu care eu rezonez, adica se exprima pe limba si dupa nevoile mele de intelegere.

Chestia asta cu transmisiile prin mediumuri m-a lovit de curind. Nu prea ma interesa. Stiam ca sunt posibile. Eu insami am o legatura permanenta cu doua dintre cele mai dragi fiinte trecute dincolo, insa o mentin la nivelul unei impartasiri intuitive, subsenzoriale sa zic. Pe de alta parte, exista si conversatia mea permanenta cu Cineva, in mine, pe care multa vreme l-am numit Iisus, insa cel mai adesea Tata – am redactat chiar vreo citeva convorbiri. Dup-aia m-am lasat, deoarece conversatia se desfasoara in permanenta si pe arii atit de extinse, de la gluma la introspectie, incit, mi s-a parut cu-adevarat incomod si prostesc sa ma car tot timpul cu hirtie si creion dupa mine, intrerupindu-ma la orice pas. Poate de-aceea n-am umblat prea mult dupa “ce le-o fi spus Dumnezeu altora?”, desi, marturisesc ca, de multe ori, in impas fiind, dupa ce se tot rastea la mine, doar-doar oi auzi raspunsul de care aveam nevoie, recurgea finalmente la carti/texte/filme – cuvintul intrupat adica - spre care ma simteam pur si simplu impinsa si in care, frunzarind aparent la intimplare, gaseam piesa lipsa din puzzle-ul cu care tocmai ma luasem la trinta.

Apropo de trintit, mi-amintesc doua experiente directe, in care, fie n-a mai avut rabdare, fie se-amuza prea copios ca sa-mi caute o carte potrivita.


Prima se leaga de un prieten la care tineam – eram chiar indragostita de el, sau, cel putin, asa credeam. Trecea printr-o mare drama – isi pierduse nevasta intr-o inclestare cu o boala crunta in care el, dimpreuna cu cele doua fiice si cu sotia in cauza, fireste, incercase tot ce fusese omeneste posibil spre a iesi la liman. Iar eu, socoteam ca trebuie sa-i fiu alaturi, sa-l ajut. Si cum? Ce poti face pentru un om aflat in fata implacabilului, decit sa-i oferi speculatii, judecati in ceea ce priveste fata nevazuta si neinteleasa a lucrurilor – escaladind adica unde si ce gresise, ce si cum ii lipsise din viziune, de’ eforturile i-au fost pina la urma desarte. Asta cica, drept suport pentru o acceptare oarecum onorabila a ceea ce parea in acel moment de neacceptat. Fireste ca incercasem sa fiu cit de delicat poti fi, cind ai impresia neroada ca tu esti singurul om care vede lucrurile in adevarul lor si asta nu doar in dreptul lui, ci, mai cu seama, in dreptul altuia.

Prietenul meu e contabil si informatician pe deasupra, adica tot ce inseamna o minte perfect organizata si legata primordial de ratiune, concret, logica a demonstrabilului. Ma mirasem ca putuse recurge la medicina alternativa pentru sotia lui! Fundamentul discutiei la care ma refer era, de fapt, suspiciunea mea ca o facuse total lipsit de incredere. Pentru grandioasa discutie, am facut chiar un drum in urbea in care locuia, la Bucuresti adica – trebuia sa-l luminez, pasamite! Numai ca el, cu un calm imperturbabil, ca cel al unui zid de fortareata medievala, mi-a fisurat cu intrebari scurte, clare si lipsite de pasiune – ca si cum chiar ar fi vrut sa-nteleaga, daca tot il faceam sa piarda timpul, numai ca nu cu tot dinadinsul! - tot edificiul stralucitoarei mele talmaciri, pregatita potential spre a fi bagata pe gitul omului.

Astfel ca, simtindu-ma total timpita in fata lui – cum dealtfel si eram! – am plecat la gara, intr-o stare de enervare de nedescris. In zadar incercam sa privesc in sus si sa imaginez o spartura in nori ca sa acced la evidenta ca norii nu pot contamina cerul, ca ei sunt pasageri si, prin asta, oarecumva virtuali, asa cum ma-nvatase Osho si-mi reusise de-atitea ori! Faptul ca nu putusem clinti nimic in mintea aceea de cristal incasabil – ca doar imi asumasem aceasta misiune, nu?! - nimic care sa-i poata explica macar, daca nu alina, durearea, ma ineca, materializat intr-un urias nod proptit direct in mijlocul gitului.

Cind am iesit din metrou, de niciunde, o fiinta hidoasa, aparent retardata, s-a apropiat si, fara nici un preambul - fara sunet, doar rinjet schimonosit - mi-a aplicat o lovitura cu latul palmei exact la nivelul gitului si s-a-ndepartat cum a venit. O fractiune de secunda. Abia de-mi dadeam seama ca fusese un gest real, pentru ca ma durea gitul care, straniu, parca se desfacuse si lasa sa curga ceva negru, crunt.

Am simtit scrisnetul cu care o mina nevazuta in mine m-a reorientat dinspre bietul de mine spre care alunecam vertiginos, catre ris. Era un ris interior, cu hohote, care ma elibera de ghemul acela de tensiune la fel de hidoasa ca si expresia agresorului care o lovise cu o precizie zdobitoare. Nu mai fusesem niciodata atacata pe strada! Da, dar dintr-o astfel de lovitura poti muri, stii? – l-am intrebat eu pe Cel Interior care zimbea senin in fata hohotelor mele. “Da, stiu. – a raspuns fara sa se tulbure. Numai ca tu n-ai murit. Te-ai uitat doar in oglinda.” Exact. De-aia m-a bufnit risul. Tot tabloul, privit dinafara, semana uluitor cu mine – caraghios, dramatic si neserios. Ca un vodevil jucat in travesti.

Ne-am indreptat amindoi, deopotriva amuzati si senini, catre casa de bilete. Trenul era supraaglomerat – tren de noapte, spre Suceava, lumea se ducea in talcioc sa cumpere alea-alea la preturi derizorii - , prin urmare am luat bilet fara loc. Ca doar n-ai sa ma lasi sa stau, ca proasta, pe culoar, trei ore, in creierii noptii, dupa atita munca! – i-am zis. El a tacut apasat si eu am simtit intrebarea Lui: “Da’, te simti proasta?” A, nu, multumesc! Mi-a trecut!

Am urcat in tren cu convingerea clara, deja instalata ca o destindere in toti muschii, ca exista un loc liber pentru mine. In primul compartiment in care-am intrat l-am si gasit. Ma astepta. Aproape ca puteam citi numarul lui pe biletul meu. Stiam ca nu ma va ridica nimeni de pe acel loc.

Compartimentul s-a umplut incet de oameni, tot fara locuri. Vis-à-vis s-a asezat o femeie cu o fizionomie mobila, alunecoasa, de vulpe prospectind cotetele. Eu m-am cufundat in mine, ea s-a labartat in palavrageala. N-o asculta nimeni, dar ea vorbea continuu, agresiv, cu intonatie, ca si cum toti ar fi avut datoria s-o asculte, pentru ca ea stia totul despre tot ce misca, de la politicieni la recensamintul oilor, de la vedete la piata de capital.

M-am uitat la Chipul Lui in mine – se distra copios privindu-ma cu luare aminte. In mod obisnuit, incep sa fierb in astfel de situatii, mai ales ca il slabise putin pe bietul calugar de pe bancheta din fata care nimerise inocent in tirul ei si-si alunecase atentia dramatic spre mine. Deh, eu stateam cu capul pe genunchi si rideam “Doamna ride, dar (…) Stiati asta doamna?!”. De data asta insa n-a mai avut nici un efect – nu eram decit eu si oglinda.

Primesti intotdeauna ceea ce dai, pentru simplul fapt ca oamenii, situatiile, experientele nu sunt decit oglinzi in care se reflecta parti din tine pe care le refuza constienta. Sau le mingiie, dupa caz.

La Ploiesti au inceput sa urce oameni care aveau bilete cu loc. Toti se agitau, doar eu stateam linistita. Stiam ca n-o sa aiba nimeni locul pe care stateam eu. Si-asa a fost – pe mine si pe femeia atotstiutoare nu ne-a ridicat nimeni. Ea a vorbit tot drumul, eu am ris tot drumul fara sa-i raspund un cuvint. Simteam pe crestet mingiierea Lui si pacea pe care o instaura in mine. Mi-am propus atunci sa iau lectii de tacere. Am uitat intre timp.

Pe dumul de la gara spre casa, am vorbit serios – eu cu El, ca doi prieteni vechi ce eram. Am inteles atunci ca nu poti sti mare lucru despre altcineva - nici in dreptul tau nu detii decit cel mult elemente fugare, necum intreaga perspectiva. Asta o data. A doua oara ca, orice ai incerca sa faci pentru altcineva, nu doar ca se poate solda cu un esec meritat, deoarece fiecare are propriul sau scenariu pentru care este perfect responsabil si abilitat, fiind unic creator chiar daca in aparenta poate invinui pe oricine pentru coordonarea si desfasurarea lucrurilor, dar este si total imoral.

E ca in povestea aia cu Bula care trece baba strada cu forta, convins fiind ca treaba babii e pe partea cealalta, fie ca ea a descoperit asta sau inca nu. Poate ca Bula nu stia, dar eu ma bateam cu pumnul in piept ca stiu, venerez si profesez chiar liberul arbitru in dreptul tuturor. Ca doara una cu Tatal eram si asta era scoala Lui, nu?! Da, dar chestia asta cu liberul arbitru, nu se limiteaza doar la a-l lasa pe om sa aleaga intre ciocolata si fructele pe care eu i le pun in fata, sau intre o casa si o rulota. Ea se refera la o multime de alte lucruri care nu au alternativa vizibila, ca si la faptul ca exista un moment potrivit pentru orice, un moment cind intelegerea este indeajuns de coapta pentru a aborda o noua alternativa. Si tocmai acest moment e unic, nu neaparat experientele, sau modul in care fiecare dintre noi reactionam la ele. Momentul in care se coace sa facem o alegere, momentul in care suntem pregatiti sa mai ridicam un val de pe ochi si sa vrem sa fim apti de a vedea lucrurile diferit. In afara momentului, orice efort este inutil – si Dumnezeu daca l-ar face… insa El te asteapta in moment, in ACUM. Probabil de-aia se zice ca Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in traista. Probabil ca inaintea momentului tau, traista oricum ti-ar fi sparta si deplinatatea s-ar risipi pe drum. Asa ca El te asteapta totdeauna cu deplinatatea pe palme. Tu esti chemat sa iei. Si, cind iti vine vremea, chiar iei. Unora le vine mai incet.

Da. Am inteles toate astea si le-am pus deoparte. Aveam sa mai calc in multe strachini, pina sa le stiu cu-adevarat. Si-acum mai calc.


Dar cea mai haioasa strachina a fost cea cu Robingo. Emisiunea se transmitea Duminica pe Antena 1 si eu ma duceam la fratele meu sa o vad, fiindca eu nu tin in casa televizor.

Cum aveam probleme cu resursele si auzisem bancul cu Itig care tot striga lui Dumnezeu sa-l ajute sa cistige la loterie ca-i moare familia de foame (si cum striga el asa, din ce in ce mai disperat ca nu se-ntimpla minunea, intr-o zi il auzi si el pe Dumnezeu strigind sa-l ajute: “Pai, bine, Doamne, ce poate face unul ca mine pentru unul ca Tine?” intreba uluit Itig, “Joaca, Itig! Joaca la loterie, ca sa pot si eu sa te fac sa cistigi!”, ii raspunsese Dumnezeu), m-am gindit c-o fi aici vreun mesaj in el si pentru mine, asa ca m-am apucat sa cumpar bilete saptaminal, contaminind toata familia.

Incepusem prin a-mi dori doar atit cit mi-ar fi fost necesar pentru echilibrarea decenta a traiului meu si eram deplin convinsa ca voi cistiga. Insa, pe masura ce convingerea se instaura, atit cit mi-ar fi fost necesar se largea. Daca tot urma sa cistig, nu?, de ce sa nu fi cuprins in planul de echilibrare si familia, mai apoi si prietenii, fiindca, trebuie sa spun ca, abia dup-aceea mi-ar fi intrat in atentie si oropsitii sortii.

In fiecare Duminica, dupa emisiune, plecam de la fratele meu si, inainte de a merge acasa, faceam o plimbare pe bulevard, pina spre centru, gindind ca, daca nu cistigasem nici in acea seara, era numai pentru faptul ca nu venise inca momentul meu. Dar urma sa vina cu siguranta.

Si, intr-una din Duminicile acelea de vara, se anunta un cistig incredibil de vreun miliard si jumatate, la premiul cel mare, la Bingote. Uau! – mi-am zis. M-am hotarit: Acum cistig eu! Si-am purces la obisnuita-mi plimbare, convinsa fiind ca venise vremea mea. Cum eram singura, m-am trezit evaluind in gind cistigul si incepind a-l plasa. Aveam ritm, nu gluma – din vreo citeva mutari, ajunsesem aproape in centru! Si stau la marginea orasului. Nu era chip de mers lejer, ca aveam treaba. Dupa ce mi-am indestulat familia si am aranjat viata fiecarui prieten al meu, aflat, in viziunea mea, in vreo nevoie apasatoare – cumparam in general case, masini le luam doar fratilor mei – am procedat la a construi si niscaiva afaceri infloritoare care sa ofere si slujbe gen vaca de muls perpetuu, pentru diversele categorii implicate in proiect. Cind am ajuns insa, la ultima casa, pentru cel din urma destinatar, am constat, brutal, ca-mi lipseau vreo doua sute de milioane. Stupoare! Suma era neindestulatoare!

Exact in momentul acela, din senin, m-am auzit cazind cu zgomot de obiect greu – ingreunat de calcule, bani si responsabilitati fireste! – pe bordura trotuarului de pe care tocmai coboram lin ca sa traversez. Stateam in fund si ma uitam la mine – la El. Era acolo, in fata mea din mine si zimbea blind si hitru “Ce faceai?” A, imparteam. “…?!” Crestineste, ai vazut. Aproape ca nu pastram mai nimic pentru mine. “Ce anume imparteai?” Eh! Pielea ursului din padure! Ce sa-mpart?! “Si daca tu imparti, ei ce mai fac?” Deh, la asta nu m-am gindit. In fond, e viata lor, nu-i asa? Au dreptul sa se distreze si ei organizindu-si-o. Si mi-a revenit in minte chestia cu Bula, cu baba si cu strada.

Ehe, de cite ori mai urma sa vad baba asta! La un moment dat mi s-a parut ca e un soi de emblema pentru modul in care, noi, oamenii, actionam in general pentru altii. Si dup-aia ne suparam “la cite-am facut eu pentru el…


Inapoi la carte.


Kryon este de fapt o constiinta care patrunde toate universurile.

Primesc aceste mesaje in newsletter-ul zilnic al unei edituri care mi-a furnizat multe carti dragi, unele in limba engleza, cu rugamintea de a le traduce pentru cei care nu cunosc limba. Aceste traduceri imi inlesnesc adesea meditatii foarte interesante.

Astfel, am tradus la un moment dat, un channel al lui Kryon despre feminitate. Subiectul era vital pentru mine, cea care tot cautam sa ma prind de ce-oi fi ales eu de data asta sa fiu femeie. Energia uriasa care s-a instalat cu acea ocazie in mine si-mpreajma mea mi-a aratat ca voi scrie o carte. Si tot astfel am aflat ca va fi scrisa de catre feminitatea mea si ca i-o datoram, deoarece, multa vreme, am coborit femeia si-am inaltat barbatul inlauntrul universului care sunt, periclitind astfel armonia care cerea ca balanta sa stea in echilibru. Din motive ascunse asupra carora nu prea m-am aplecat pina de curind, aveam impresia ca-mi e in genere mai lesne sa hulesc femeia din mine, decit s-o inteleg.

Si-apoi ai venit tu si cartea s-a deschis, o vedeam rasfoindu-se inlauntrul meu.

Nu reusisem sa-i prind firul in momentul in care m-ai intrebat despre ce anume voi scrie, cunosteam doar sursa si impactul. Raspusul pe care ti l-am dat a venit direct din carte. Despre tine. Vreau sa spun, despre tine-mine.

Pe urma am scris prima scrisoare si-am murit. Au urmat niste zile groaznice, in care nu ma mai interesa si nu se mai lega nimic. Pina ce am tradus mesajul despre Tava de Aur - un exercitiu de vizualizare care ne activeaza creativitatea. Atunci, in meditatia prilejuita de acest text, cartea era acolo, pe tava, deja scrisa, deja in mina multor femei, deja citita. E o carte buna. De-atunci, o citesc si-o transcriu. Treaba ta daca nu ma crezi!


Dumnezeiesc dar, sa te-tilnesti cu propria-ti feminitate!

Iata, stau aici, in fotoliul in care, pe dedesubt, tu te lafai inca si simt lumina curgind prin fiinta mea ca un buchet de curcubee care danseaza dupa o muzica tainica. Iar marginile mele se indeparteaza ametitor ca sa faca loc inauntru unui Univers netarmurit. Sunt femeie, in deplinatatea luminii mele si de aceasta reintegrare tu, marele meu Maestru, nu esti deloc strain.


Te privesc dormind si-mi rasuna in urechi replica ta: “Tu crezi ca eu nu sufar, nu? Ca eu oi fi vreun bou, de piatra? Ma doare gindul ca-ti pot provoca suferinta.” Suferinta? - intreb. “Iubirea inseamna si suferinta, nu?” De ce? “Pai … ui-te, dac-as pleca, sau… pina si faptul ca n-o sa ma ai niciodata deplin…” Oho! Ce de cuvinte spusesesi! Ei, da! Asta ar fi putut fi cindva un argument! Ar putea fi si acum dintr-o anumita perspectiva. Daca m-as uita la tine cu ochii lumii as putea sa dramatizez fulgerator si chiar sa dau apa la soareci, mai reusit sau mai putin, dar oricum, pariez c-as putea sa storc vreo doua-trei lacrimi acolo, de la mine si vreun sentiment, doua, de vinovatie de la tine, asa, de décor. Pai nu?! Orice belea isi gaseste boul ei si invers in lumea asta prost facuta, cum zicea Eminescu. Si eu de ce n-as? De ce n-as avea si eu un barbat al meu? Care sa… Ce? Care sa ma iubeasca… sa aiba grija de mine… cu care sa ma cert… pe care sa-l astept sa se-ntoarca, cind de pe-afara, cind de prin-nauntru… care sa fie cu mine si la bine si la greu, na!

OK! Dar tu ma iubesti! Pe tine stau in fiecare ACUM si te-astept. Cu tine ma cert cind mi se scoala sa ma-nfurii pe cineva. Tu ai grija de mine si o faci intotdeauna in modul in care am nevoie, punindu-mi in fata, de fiecare data, oglinda cea mai potrivita … chiar daca nu-mi aduci banii in casa - cum cic-ar face orice barbat asezat! Cu bani, n-as putea cumpara niciodata ce-mi dai tu! Chiar daca nu recunosc darurile din prima, tot ma dezmeticesc intr-un tirziu. Tu nu lipsesti de-o vreme de la nici o bucurie si din nici o furtuna de-a mea. Ce-mi mai trebuie, atunci?

Pai, nu te pot duce nicaieri! Intotdeauna trebuie sa ma ascund – n-am fost decit o data sau de doua ori la o cafea impreuna. Nu te pot saruta in gara, sau pe strada daca mi se nazare!” Aha, m-am prins! Nu pot sa te-arat la lume! Hei, priviti, asta e iubitul meu! Adica, am si eu iubit, ce naiba… nu doar fiecare altcineva care rasare de dupa coltul strazii si se holbeaza la mine ca ma plimb singura! Si nu mai stau ca bleaga sa ma gindesc ca merit mai putin decit femeia aia blonda si buna, care se inghesuie nauca in bratul barbatului aparent absent de pe trotuarul celalalt. Si nu mai am rabufniri ca cea de anul trecut in care sa te fac flenduri pe tine, desi eu imi ratacesc pe cine stie unde pretuirea de sine. Iar cind ma inghesuie nevoia, musai sa scuip intr-o oglinda, pina s-ar ivi cumva – pretuirea de sine, vreau sa zic! -, macar din reactiile tale, daca intregirea imi e inca, pe alocuri, straina.


5 iunie

Dragul meu,


In sfirsit, m-am dumirit! Tirziu, dar… decit deloc?!

Cind a inceput dialogul nostru electronic, fantezia ta trebuie ca a fost stimulata suficient cit sa deschida si chiar sa imagineze o poveste de dragoste. Nu riscai nimic, puteai indrazni, spera si obtine orice, in acest spatiu al propriei fantazari, asa cum banuiesc ca ti s-a mai intimplat, nu-i vorba. Nimic nou sub soare!

A venit insa momentul in care imaginea nepericuloasa, docila chiar, a fost zdrobita de realitate. Eu chiar existam si chiar a trebuit sa ma intilnesti si… cum sa te simti in largul tau cu o fantasma materializata, iesita de sub control care va sa zica? Sigur ca a fost mai tentant sa interpretezi evenimentele drept avertisment, decit sa accepti ca ar putea fi o provocare sau o deschidere. Era mai comod sa fugi. Mai sigur. Poate ca accidentul nici nu s-a produs in realitate. Poate doar te-a alungat evidenta – eu eram adevarata. Se prea poate sa nu te fi simtit atras de femeia reala care-ti primejduia siguranta, confortul plasmuirii si-ai fugit… Apoi, ca sa nu ramina umbre, ai gasit iesirea din scena adecvata. N-a fost greu sa fii credibil, pentru ca in general esti credibil. Si-apoi, nu era vorba de impostura, ci de un soi de inadecvare. E un scenariu posibil, nu crezi? Oricum, faptul de a fi avut intr-adevar un accident real sincron cu cel de fantazare, nu schimba prea mult fondul problemei.

Pe urma, totul s-a schimbat – ai devenit precaut. De la acea intilnire n-ai mai investit nimic – nici macar o idee, necum vreun sentiment. Nu mai puteai visa, pentru ca imaginea cazuse, se sparsese in original. Ai ramas suspendat de necesarul Reply mecanic. Fiind un tributar al cordialitatii, nu puteai inchide tu si nici nu puteai sfarima cu explicatii clare – un soi de simt al datoriei te tinea captiv intr-o inertie a suportului oferit sine qua non care te obliga la politetea de a inapoia ceva pentru ce-ul primit si te face atent sa calci cu grija florile, ca nu cumva sa strivesti de prisos. Astfel, a trebuit sa potrivesti ceva care sa-ti onoreze nevoia de cumsecadenie si-ai gasit “comunicarea autentica” resimtita inca de la prima intilnire.

De fapt, in seara aceea, in ninsoare, in privirea aceea prelunga in urma tramvaiului – nu stiam de ce s-a implintat in inima mea ca o gheara! – tu decapitai iubirea. Si, la urma urmei, era alegerea ta! In definitiv, tu erai un om “aproape matur”, angajat deja intr-o matrice calda, satisfacatoare, de ce sa te fi lasat tulburat?… Una era sa creezi fantasme, alta sa te chinui sa relationezi. Nimeni nu te putea acuza de nimic. Nimeni nu te acuza.

Insa m-am gindit serios ce vreau de la tine. Intrebarea asta ma tortureaza inca de la inceput, precum picatura chinezeasca, pentru ca aici trebuie ca se afla cheia. Toata analiza nevoilor pe care am facut-o intr-un alt mesaj, ti-amintesti, e falsa. Am reusit finalmente sa-nteleg! Tine de ceea ce, in mod ipocrit, m-am obisnuit sa consider altruism. Eu, minunata, socot ca am datoria de a fi altruista, in sensul ca eu, minunata, pot sa calc intotdeauna pe preferintele si dorintele mele, insa nu si pe alegerile celorlalti. Eu, minunata, nu-mi asum decit dorinta de a lucra numai pentru fericirea altora, indiferent de pretul pe care-l plateste fericirea mea.

Eu, minunata… care totdeauna am facut numai “ceea ce trebuie”… care totdeauna am daruit… care totdeauna am rivnit sa nu astept nimic in schimb, dar am asteptat totdeauna ca orice om si-am suferit ca nauca de fiecare data cind am ramas cu mina intinsa…

Ei bine, gindindu-ma eu, minunata, ce vreau de la tine, am reusit performanta de a renunta la ipocrizie si-am constatat ca nu vreau nimic din ceea ce-mi oferi. Pentru ca de la tine, nu pot sa vreau decit dragoste, indragostita de tine fiind. Neputind sa-mi oferi insa ce vreau, nu accept altceva in schimb.

De obicei, atunci cind ma-ndragostesc, in mod firesc inalt omul acela undeva unde eu nu mai pot ajunge, de multe ori nici el. Si-atunci, ca macar sa-i ramin in preajma, incerc sa ma conving ca pot fi in viata lui exact cind si asa cum are nevoie, adica prietena, suport de flori, valiza de mina, papuci sau lingura. Dar n-am vocatie pentru toate. Prin urmare, de cele mai multe ori ramin la prietenie si, cit nu ma stringe, pare perfect. Pe de alta parte, zgurile educatiei si ale istoriei personale nu-mi ingaduie lesne sa recunosc ca vreau sa fiu iubita ca o femeie intreaga, cu pasiune fireasca, oprelistile fiind desigur idioate, dar sunt idioatele mele, ce sa le fac?!

Abia azi am inteles ca atunci cind esti indragostit e firesc sa vrei dragoste si trebuie sa recunosti asta. Poti fi prietenul omului de care te-ai indragostit si chiar esti, dar intii si-ntii il iubesti. Iar aceasta dragoste cere impartasire.


De ce ti-e cel mai frica?

Nu stiu. … ca nu sunt iubita, cred.

Ca nu esti iubita?

Ca nu stiu sa iubesc… ca nu pot… ca nu mi se ingaduie sa iubesc… ca nimeni nu are nevoie de iubirea mea pentru ca nu e deplina… inca… prin urmare, e lipsita de valoare. Pentru ca e plina de contradictii, de conditii, de asteptari… e ca un capriciu. Ceea ce eu cred ca e iubire apare foarte usor si la fel dispare. E precum cercurile de pe suprafata apei cind arunci in linistea ei o piatra.

Si ce dar poti gasi aici? Ce dar iti face aceasta usurinta?

Nu stiu… cred ca ma apar. Uneori, loviturile sunt si ele tot cercuri pe apa. Par a face zarva doar… uneori.

Ce minciuna ti-ai servit in ceea ce-ai scris?

Oho! Sunt o multime!

Insira-le!

Pai, sa-ncep cu faptul ca nu mi se-ngaduie sa iubesc, apoi ca iubirea mea nu e deplina si nu are valoare…

Unde-i minciuna aici?

Cum sa nu mi se ingaduie sa iubesc? Cum sa nu fie deplina, cum sa n-aiba valoare iubirea mea? Cind, de fapt eu sunt IUBIREA! Chiar si daca nu ma pot privi decit dintr-un colt, tot iubire deplina sunt. Chiar si daca ma-mpotmolesc in capricii si asteptari, tot ma-ntorc inapoi la ceea ce sunt – iubire adica.

Care-i minciuna cea mai mare pe care ai spus-o altcuiva in ultima vreme?

I-am spus iubitului meu ca nu-l cred, ca nu mi-ajunge asa cum mi se daruie si ca-l judec.

Si, de fapt?

Il iubesc!


Te minti ca drumul e aproape de capat,

insa cel ce te poarta prin tine

n-are sfirsit.

Inc-un pas…

orizontul se muta si el.


Slabeste strinsoarea! Da drumul la pumn! Slabeste strinsoarea si lasa sa alunece ce ai in palma!” – aud iar vocea aceea interioara, cind ferma, cind iubitoare, cind scrisnind. “Slabeste strinsoarea! La naiba! N-auzi? Desfa pumnul si uite-te in palma! Ce tii atit de strins? Cine nu te vrea? Cine te trunchiaza, cine te desface in bucati? Cine arunca parti din tine, in vreme ce alte parti le-nghesuie strins in pumn? Cine?

De vreme ce NU SUNT DECIT EU AICI?!

El e doar oglinda!

Piece of cake! Ca si cum “Ecaterino, esti dama bine/ m-as da la tine/ da’ n-am palton.” Cum naiba sa slabesti strinsoarea cind m-am nascut cu pumnii si cu dintii strinsi! Naiba stie ce stringeam, ce string inca in ei?!

Cauta!
Pai… nu asta fac?

A, nu, nu pe-afara! Prin-naulntru! Ia liftul si coboara pina in strafunduri si vezi ce-ai aruncat acolo!”

Usor de zis. Si daca ma-mpiedic, cine ma tine?



16 iunie


Am intrat in lift usor tematoare si-am apasat la intimplare pe butonul cu numarul 7. Liftul a inceput sa coboare incet. Curind s-a oprit si usa s-a deschis. In fata mea se intindea o ceata deasa si era cumva intuneric – un soi de intuneric jegos care ti se lipea de fata, de miini… as fi vrut sa ma intorc, dar ce ghiseft, daca nu aflam ce-am dosit in ungherul asta nu tocmai roz?

Am iesit din lift si m-am scurs mai mult de-a lungul unui fel de zid. In obscuritatea ravasitoare, cineva mi-a sarit in spate. M-am intors brusc, prinzindu-l de miini – era un gest reflex de care nu ma banuiam in stare! – insa fusese mai rapid, imi brazdase deja obrazul cu lama unui cutit, sau cu o ghiara, n-am vazut bine. Cind m-am uitat direct la fata acelei creaturi, am zarit in spatele rinjetului inghetat, chipul meu. Atit de spontana si de intensa a fost recunoasterea, ca miinile mi s-au intins singure spre imbratisare. Insa in urmatoarea clipa erau insingerate sub hohotul ei.

Ciudat era ca, oricite rani mi-ar fi provocat, chipul creaturii desfigurate din fata mea, atitudinea ei desantata si in vesnica instabilitate, mi-a trezit si hranit o iubire calda. Cu cit ma surprindea mai tare, cu atit imi dadeam seama ca face parte din joc, iar jocul e in mine si-l port pretutindeni. Ma gindeam cum si de unde sa apuc acel chip ca sa-l trag in iertare. N-aveam nici un argument – in lumea in care traia nu patrundea nici un argument al luminii. Stateam acolo, cu sufletul plin de iubire, gata sa iert, dar nu stiam cum anume s-o fac. In compasiunea care se revarsa din inima mea tacuta, aratarea s-a descontorsionat parca o centima si a scapat cutitul cu zanganit asurzitor pe caldarim. As fi simtit nevoia sa o conduc in gradina, dar cum s-o conving. N-am mai avut timp sa gasesc ceva, ca a sunat cineva la usa si-a trebuit sa amin. Cred ca n-am reusit decit sa aflu ca exista acest eu exilat. Poate-l voi reintilni…



17 iunie


Azi am coborit mai in adinc. Intrasem intr-un soi de asteptare care-mi dadea un fior de teama. In locul in care-am ajuns era intuneric. Batea, in rastimpuri un vint aspru si aducea un zgomot spart si-n acelasi timp neverosimil prelung. Am inaintat prevazatoare, gindind ca de niciunde-mi va sari in spate eu-ul besmetic de ieri. Tocmai ma pregateam sa-i indur loviturile de cutit.

L-am intilnit insa linga un soi de foc fara flacara, care scotea numai fum – cred ca era o imagine dintr-un film american, in care homeless-ii stau iarna pe linga butoaie de tabla si sufla-n miini sa se incalzeasca.

Era crunt, luciu. Nici o tresarire nu se infiripa pe obrazul lui. M-am apropiat dezorientata si m-am ciucit pe vine la oarecare distanta. Cred ca am facut asta intuitiv, fiindca voiam, lasindu-ma sub nivelul lui, sa-l fac sa se manifeste cumva. Cu cel de ieri fusese mult mai usor – instabilitatea, desfigurarea lui, mi-a ingaduit mila imediat, fiindca denotau slabiciune si frica. Dar acum… senzatia era de forta cu semn inversat. Singura lui manifestare fatisa era un soi de agresivitate structurala, rece, calculata, impersonala aproape. Crima.

M-a-ntrebat cine sunt. Tu – i-am raspuns. Si-a continuat activitatea. Facea ceva, dar nu era evident – crea doar senzatia de ocupat. De fapt, era un soi de impietrire activa care imbraca in intuitia mea haina pregatirii unor arme.

Ce faci? – l-am intrebat.

“Ucid!”

De ce?

“Ca-mi place!”

Oare, chiar iti place? Nu simteam la el nici o emotie, nici o stare – era ca o coala nescrisa pe care oricum nu se putea scrie. Te ingheta. Cum ucizi?- am vrut sa stiu. O cautam cu luminarea, bag seama!

“In toate felurile – scrisni. Darim tot ce se inalta. Ucid tot ce-mi cade in atentie.”

Aha, ucizi pentru altii? – m-am dat eu rotunda c-as pricepe, in sfirsit.

“Nu! – s-a repezit. Ucid pentru mine! Pentru ca-mi place. Ce, n-auzi?! E singura placere pe care o am

Nu cunosti alte placeri? – am intrebat infiorata de unda mult asteptata de compasiune.

“Nu exista alte placeri!”

Urasti atit de mult?

“Nu urasc pe nimeni. Nu iubesc pe nimeni – a spus el alb. Oricum oamenii nu merita nici ura, nici iubirea!”

Te-au lovit?

“Oamenii?! Puah! Pe mine nu ma poate lovi nimeni si nimic!”

Atunci de ce te temi de oameni?

“Eu, sa ma tem de ei? Hai fugi de-aici! Ei tremura cind ma vad!”

De ce trebuie sa fie ori tu, ori ei? – am intins eu coarda.

“Fiindca, daca nu-i strivesti, le pot veni idei!” – mi-a raspuns, privindu-ma deja cu ochii strinsi in doua lame taioase.

M-am aventurat: Deci, exista pe undeva un inceput – ti-au facut rau cindva!

“Nu pricepi ca nu ma pot atinge? De ce insisti? Ti s-a urit cu binele?” – a izbucnit in sfirsit si licarul de minie l-a facut mai uman, deci mai vulnerabil.

Nu ma mai temeam, asa ca am continuat: Nu, dar trebuie sa fie un motiv pentru care alegi sa faci lucrul asta! Tot te temi tu de ceva. Ii desconsideri pe oameni, fiindca stii ca pot atinge un punct in care esti vulnerabil!

“N-auzi ca nu simt nimic, nu gindesc nimic. Prefer sa-i ucid. Sa nu-i las sa se-nalte. Sa-i darim. Nu stii ce placere am sa-i vad tirindu-se, implorind inainte de a-si da ultima suflare!”- a rinjit el rece, cutremurator.

Dar nu ma mai pacalea. Am continuat, ca o lama de cutit la rindu-mi: Ii invidiezi, de aceea vrei sa le distrugi viata – pentru a-i deposeda de ceva ce ei au, iar tie-ti lipseste?

”N-au nimic. Sunt doar capabili de orice – daca nu esti mai rapid, te strivesc ei!” Sub obrazul impietrit s-a clatinat, in treacat, o unda de spaima amarita. Sau, mi s-a parut…

Prin urmare, ti-e teama!

“Ce naiba vrei?” – si masca lui a prins sa se crape.

Sa-ntelegi de ce faci aceasta alegere – am spus, cu oarecare fermitate si am continuat cumva mai sovaielnic: Si sa te ierti.

“Esti smintita? N-am nevoie sa-nteleg! Mi-e bine asa! Sunt multumit! Imi place sa ucid! N-auzi?”

Oare? – deja nu ma mai convingea. Deja ceva din forta lui capatase semn opus si ma fulgera nu doar compasiunea, ci si o unda de pretuire pentru tenacitatea si taria lui. Eu cred ca oamenii nu sunt o masa amorfa cu trasaturi si merite la gramada. Oamenii sunt indivizi diferiti, fiecare cu calitatile si defectele lui. Nu exista doi oameni la fel. Iar placerile, nu ti le dau oamenii neaparat, nu trebuie sa fie numaidecit legate de ei. Pot fi legate de tine, daca nu te-ai socoti incapabil de asa ceva. Daca nu te-ai mai simti vinovat si haituit!

“Nu ma simt vinovat de nimic! Fac ce trebuie si ce-mi place! Oricum nu exista Rai – a rinjit – asa ca, de ce m-as simti vinovat?”

Oricum exista numai Rai! Ca alternativa, zic!

“Ha! Oricum nu-i pentru mine!”

Mai ales pentru tine! – insist. Tu traiesti deja in Iad, deci alternativa ta e Raiul.

“Hai, fugi de-aici!”

Vrei sa-ti arat? – am fortat.

“Nu. Nu vreau sa mor inca” – a zis scurt si si-a luat atentia de la mine. Nu putam sa-l scap insa, abia il prinsesem. M-am ridicat si m-am apropiat intr-o doara

Nu trebuie sa mori. Facem doar o plimbare. Te prinzi? M-a privit dintr-o parte, neincrezator, insa privirea mea statea deschisa si clara exact in fata ochilor lui.

“Fie!” – a conchis.

Ne-am intors la lift si-am urcat. Usa s-a deschis in fata gradinii. Cind am intrat pe poarta verde, atitudinea lui parca s-a-nteposat si mai tare. Era dur, impenetrabil, dar parca ceva se-aburea pe sub chipul lui, pe masura ce inaintam. Undeva, pe drum, i-am surprins gestul furisat de a-si descoperi capul. Pasea apasat, parca se cutremura pamintul sub pasul lui. Ochii care priveau taios si inghetat inainte, pareau sa nu scape nici un detaliu. In aceasta lumina, ma surprindeam ca-i admir stapinirea de sine. Curind, printre brazii inalti, am ajuns la luminisul in care, linga izvor, pe bancuta din lemn lustruit de timp, sta Marele Alb. Insotitorul meu n-a parut surprins de-ntilnire – nu-si amintea. L-a-ntrebat rece: “Tu cine esti?” Eu sunt Tu – i-a raspuns, cu blindete, Marele ALB. “Eu nu sunt alb!” – a replicat celalalt. Esti si alb! S-au privit intens. Nu puteai spune adinc, deoarece ochii lui inghetati nu permiteau patrunderea.

Marele Alb a intins apoi bratul drept fixind palma, fara sa atinga insa, in dreptul sternului celulalt. “Ce faci?” – s-a impacientat el. Te mingii. Te descopar – i-a raspuns Marele Alb. “Nici macar nu misti mina!” Nu e nevoie, o fac pe dinauntrul tau – fu raspunsul si, surprinzator, impietrirea celui regasit a inceput sa se cutremure. Se umaniza catastrofic. Suporta insa durerea cu stoicism, incercind si neincercind sa se inclesteze de taisul privirii.

Dupa un rastimp, sub palma Marelui Alb se casca o mica fanta prin care lumina dinauntru razbatea in afara. Bresa se largea treptat, pe masura ce cutremurul se-ntetea si ajunse curind la punctul culminant in care lumina sparse stinca din care se cladea invelisul si se repezi invaluind totul in jur. Era o forta covirsitoare, blinda, supusa. Negrul se prabusi la pieptul celui alb. Imbratisarea era de o maretie fireasca – nu insemna prosternare, ci impletire. Cu siguranta, eu-ul acesta descatusase din impietrirea sa demnitatea, hotarirea, asumarea clara, neatirnarea.

Imediat dupa aceea, am simtit nevoia sa maninc lapte si sa ma-mbrac in alb. Era marti, ziua lui Marte prin urmare. Nu e de mirare sa-l intilnesc spre vindecare, pe razboinicul din mine.

Am ars luminari albe.



18 iunie,


Astazi am coborit cu greutate. Ma siciia un soi de zadarnicie si sub ea am reusit sa descifrez teama de ce-as mai putea gasi, de data asta. Am perceput dintr-odata, o lumina livida, bolnava, cetoasa. Am inaintat cautind a lehamite. La un moment dat am simtit o suflare lipicioasa in spate. M-am intors - o masca. In clipa urmatoare a disparut ca sa se atrate altundeva, intr-o parte, cu alt chip.

Ce faci? – am intrebat, ca si cum, vezi Doamne, nu ma prinsesem.

“Mint.” – a hohotit ea, aratindu-ma cu degetul.

Si ti-e bine ca minti!

“Nu stiu. Ce stiu e doar ca mint.”

Ma straduiam sa scap de un soi de sila care ma-neca. Niciodata n-am putut suferi minciuna – nici cind minteam.

“De ce-ai venit?”- ma intreba ea tintuindu-ma ironic.

Sa te cunosc. Sa ma-mpac cu tine. Sa te iubesc – am ingaimat, nu prea convinsa eu insami de sarcina asumata.

“Minti!”

Da, mint. Fiindca nu reusesc sa te plac. Esti hida, esti sleampata, esti patetica…”

Si daca ma acuzi – ma intrerupse – crezi c-ai sa-ncetezi sa fii eu? Crezi c-am sa dispar, asa, hocus-pocus?”

NU – am recunoscut.

“Ha, ha, ha! O faci ca sa te simti mai bine!” – a hohotit din nou, schimbindu-si brusc masca intr-una a “bietului de mine”.

Hai, ce Dumnezeu! Am venit sa te iubesc! Sa te recuperez. Nu sunt intreaga fara tine. Trebuie sa pot sa te iubesc… – am bombanit incurcata.

“Nimeni nu ma iubeste pe mine. Si mi se rupe-n paispe mie de iubirea lor! Si de iubirea ta! Uita-te la tine! Esti jalnica! Esti patetica!”

Oho! – am hohotit eu de data asta – te-nseli! Unii te iubesc numai pe tine, te asteapta, considera chiar ca esti datoare sa apari exact la momentul oportun, pentru ca doar tu ii poti face sa se simta bine, doar tu le pui in fata oglinzi pictate cu chipuri imprumutate spre a se vedea asa cum vor sa se vada si nu asa cum sunt!

“Si pe tine te-am facut sa te simti bine!”

Da. De multe ori bine, dar si de mult mai multe ori rau!

“Trebuie sa existe totdeauna un echilibru, nu-i asa?” – jubila.

De ce ma-nfrunt cu ea? Nu asta trebuia sa fac. Trebuia sa pindesc doar coltul de care s-o inhat, ca s-o pot duce in gradina. Nestiind cum sa fac altfel, o atac frontal:

Hai, gata cu gargara! Mergi cu mine?

Ma priveste zeflemitor: “Unde, ma rog?”

Intr-un loc! Spune, mergi? – i-o retez. Ma priveste piezis si, cum e-n toane bune ca m-a pus la colt, imi zice:

“Ei, hai sa merg. Sa te vad ce loc interesant esti in stare sa-mi arati?”

Uau! Mersese! Rasuflu usurata, o insfac si, tusti cu ea in lift, ca sa nu se razgindeasca.

Cind am descins in gradina, a holbat intii ochii cit cepele, apoi s-a pus pe ris, zicindu-mi: “Stiam ca nu ma pot astepta la nimic “cool” de la tine! Locul asta nu e pentru mine, fetito!” – era o padure de brazi. Noroc ca aerul tare, mirosul de rasina curata si risul au destabilizat-o putin si eu, nebagind-o in seama, am putut s-o tirasc catre adincul gradinii.

Pe la jumatea drumului s-a smuls si, privind copacii, a dat sa-ngaime nauca: “Da’, arborii astia sunt iubi…”

Exact! Asta e cuvintul: iubitori. - i-am spus, aproape iubindu-i uluirea.

“Nu se poate! E o minciuna! Totul e o minciuna!”

In fata ei statea, neclintit si blind, Marele Alb.

“Tu cine esti? – l-a-ntrebat ea neincrezatoare. Alta minciuna?”

Eu sunt tu. – fu raspunsul lui simplu.

O clipa, a privit amuzata in jur, apoi, ochii ei s-au oprit pe aratarea aproape orbitoare pentru ei: “Eu mint tot timpul. Prin urmare, tu esti o minciuna, ca si locul acesta!”

El a zimbit senin: Tu minti ca sa te aperi. Eu sunt tu, cea aparata!

“Sa ma apar? De cine?”

Chiar asa! De cine? Dupa cum vezi, nu esti decit tu aici!

“Si-atunci… de ce mint?… nu mai e nevoie…?!” - s-a tulburat ea si-ncet, mastile ingramadite pe chipu-i s-au farimitat si-au inceput sa se scuture ca un nisip fin, facind loc chipului ei fara trasaturi sa iasa la lumina si sa se-ncontureze usor, ca un abur mai intii, apoi ca o imagine tremurata ca si cum ar fi fost reflectata de apa… si-ncet, pe masura ce Albul o imbratisa, iar chipul sau aseza ferm culorile firesti in contururi, desi tirziu, zagazurile inimii s-au spart si-am iubit.


Te vad cum citesti toate astea intr-o manastire si taci o tacere atit de fireasca si de inaltatoare, ca ma doare pina-n rarunchi lumina ei. M-a doare si ma curata.

Intr-adevar, precum spune Kahlil Ghibran, Iubirea nu se daruie decat pe sine si nu ia decat de la sine. (…) Fiindca iubirii ii e de-ajuns iubirea. Ea insasi este darul coplesitor. Faptul ca-mi ingadui sa te iubesc si astfel Iubirea se revarsa prin mine catre tine ma umple de rost.

Ceea ce nu stim, sau incurcam cel mai adesea, este aceea ca dragostea nu ne apartine. Noi ii apartinem ei. Fiind una cu Ea totodata. Daca ne-am aminti acest lucru simplu, totul ar curge firesc – n-am mai avea asteptari care sa nu se implineasca. Daca am sti ca de fapt, atunci cind ne indragostim, ne lasam luati in stapinire cu totul de Iubire, de propria-ne fiintare adica, ar fi simplu sa ne multumim cu ce ne daruie ea, explorind neasteptatul.

Unde s-a mai vazut ca slujitorul sa faca regulile stapinului? Si ce stapin mai grandios si mai surprinzator am putea imagina, decit Iubirea? Inima mea stie asta acolo unde apele ei sunt cristaline si singura ei dorinta e sa-si aminteasca oricind – ACUM – ca s-a pus in slujba Iubirii si ca nu asteapta nimic in schimb pentru asta.

Doresc sa fiu doar ceea ce ai tu nevoie sa fiu in viata ta! Iar ceea ce tu imi daruiesti, asa cum si atit cit poti tu darui, aici si acum, pentru mine e coplesitor.” – iti spusesem. Iti spun. Acesta e adevarul pe care ma ajuti sa-l mentin in memorie si sa-i caut intregimea. Nu exista a fi cu mine, mai deplin decit acesta. Pricepi tu oare?!


N-ai sa stii niciodata,

Cutreierind,

Cit de adinc m-am incrustat in tine.

Iar eu n-am sa bat acolo din aripi

Sa te sperii.


Oare cum va e in somn, iubitii mei?

Cum sa ne fie? Mai ales dor! – zice somnul tau tuguindu-ti usor buzele si ingramadindu-ti bratul sub cap.

O, mie cind mi-e dor, inchid ochii si acolo va gasesc pe voi. Dar asta e o treaba mai mult muiereasca, din pacate. Cred ca unui barbat nu-i e chiar la indemina trucul asta.

Eu fac cam asa: mi se filfiie total de tot ce exista in lumea apropiata si mai indepartata, daca nu poarta amprenta ta. M-asez undeva si inchid ochii, insa pot foarte bine sa merg pe strada sau sa fiu la vreo sedinta si, furisindu-mi privirea intr-o parte si un zimbet mic in coltul gurii, incep sa te simt. Lumea zice, ca si tine, ca trebuie sa fie eternul mister feminin si ma lasa in pace, zimbind la rindu-i, care indulgenta, care excitata. Iar eu te cutreier in liniste. De pilda, plec de la buze, iti bizii putin pe-acolo, iar tu dai sa m-alungi ca pe-o albina – sunt prea linga minte pasamite si biziiala mea o bruiaza. Dar mie-mi sunt atit de dragi buzele tale incit, numai fiindca tu fugi intr-un gind strain, n-o sa ma lipsesc de placerea de a le descinta cu sarutul. Buzele tale au o consistenta paradoxala, ca si limba dealtfel, seamana mult cu copacii mei – sunt in acelasi timp calde, dar si racoroase, moi, dar mai cu seama aspre… si nu aspre este cuvintul, sunt… cum sa zic?! nu le dai la intors, nu le fraieresti! Ai doar impresia ca le furi, dar ele stiu exact ce vor si ce lasa sa se petreaca… sunt deci… niste buze inteligente… hotarite… da, cred ca asa! Apoi, sunt vama. Chestia cu vama e altceva – vamuiesc nu numai gindurile care ar vrea sa se incontureze in afara…

Stai! Ca e ceva…straniu… vibrant… in aer… ma-nvaluie ca un cocon de lumina moale si dulce si albastra… O, Doamne, mon amour! Ce multa iubire simt invaluindu-ma! Tu ma iubesti asa?! Tu ma iubesti… altfel decit am fost vreodata iubita… parelnic tacut, dezlegat, fara vami, fara statii de plecare sau de sosire… de-aceea poate, mi-e greu sa inteleg, in rastimpuri?!… probabil mi-e mai cunoscut atasamentul pe care il circumscriem de obicei iubirii, desi stiu ca IUBIREA pe care o caut este altfel, cumva dezlegata de el… de-aceea ma tulbur uneori – iubirea ta nu are semnalmentele atasamentului, ale dependentei. A, sigur ca are insemnele devotiunii, dar devotiunea este cu totul altceva, chiar daca indeobste confundam cei trei termeni. Vezi de ce zic eu ca tu esti maestrul meu?!

Revenind la buzele tale… le iubesc.


Din nou,

sarutul tau

a traznit copacul

care ma tinea dreapta

si s-a facut bici

serpuind pe roata cerului meu.

Pasarile mi-au zburatacit

buimacite



din cuiburi,

radacinile mi s-au infipt

mai adinc in pamint

si-n mijloc,

s-a napustit marea

sa-ti spele urmele.


3 august


Cum visez la iubitii mei, mon amour?!

Citeodata visez sa le fiu involburata mingiiere, precum piriul de munte pietrei aparent adormite ce-i slujeste drept albie… alteori doar suava, precum vintul frunzisului alintat…

Ui-te, in locul acesta, visez ca stai intins pe o lespede bind cu toti porii lumina cruda a rasaritului. Cu bratele indoite sub cap, fredonezi balacindu-ti talpile in apa riului racorit de atingerea noptii din care cu greu se desprinde in dosul tufisurilor inca somnoroase.

Te urmaresc o vreme ascunsa si intreaga fiinta mea se incalzeste de dragul clipei in care copilaresti cotropit de lumina. Inchid ochii si ma fac una cu umbra ta care, ingramadindu-ti-se de jur imprejur te deseneaza cu duiosie, atenta sa nu-ti tulbure cumva pacea ta unica ce te instaureaza zeu inconstient peste inima muntelui dintr-odata pulsind spre a-ti simti trupul abandonat ca-ntr-un leagan moale si cald – leagan-pavaza, leagan-ragaz…

Tot Universul se bucura ca esti. Si eu dimpreuna cu el. Dimineata aceasta e o celebrare a existentei tale.

Ma desfac cu parere de rau din ascunzisul din care te visez – te-as putea visa nestingherita o vesnicie! - si ma strecor de-a lungul peretelui de piatra pina ce umbrele ni se ating. Aici ma opresc. Inchid ochii si respir prezenta ta cu iz de mirodenie, iar marginea dinspre tine a umbrei mele incepe sa tremure usor, parca strecurindu-se dedesubt spre-a se face caus in care sa te-adune, ca sa te dizolve apoi in setea ce ma-mpinge, ca un arc, inspre tine. Printre gene, imi fac privirea cautare piezisa, sa-ti cutreiere mai intii pielea smaltuita cu stropi de roua scinteind cind si cind, in stradania lor de a compune ritmul tainic al apei, cu cel al luminii si cu cel al refrenului ce-ti nuanteaza jindul… te gidil cu ochii sub fiece lucire si pielea-ti ride in hohote, dar tot pe ascuns. Si tot pe ascuns m-astepti… pinda se tradeaza doar in surisul mic din coltul gurii. Desi iti declami solitudinea cu fiecare gest, stii ca sunt acolo si ti-e bine. Te-alinti ca un copil jinduit de dulceturi, parelnic nepasator…

Intirzii inadins privirea de jar, sa-ti hoinareasca trupul, gesturile irepetabibile, incordarea dosita de refrenul aproape fara sunet… Cind pielea tresare abia simtit chemindu-mi buzele, setea mea face franjuri sa te soarba din toate partile deodata. Ling urma buzelor fierbinti, invesmintindu-te in poteci lucitoare. Toate conduc, cu ocoluri mai mari sau mai mici, la miezul tau invietit, avintat ca o sageata nauca in soare. Ma gidila risul pe virful limbii, cind ii vad mutrita serioasa ridicata a nedumerire in lumina orbitoare pentru el, cel care, din ratiuni de neinteles, sta ascuns mai tot timpu-n penumbra. Mi-l imaginez o clipa privind uluit in jur si frecindu-si ochii ca sa se obisnuiasca cu atita vizibilitate. Dupa care, in momentul imediat urmator, il si vad scrutind in jur sa ma afle, sa se-afunde in dezmierdarea atit de dorita… Fiinta mea, indulcita de cautarea lui, isi preschimba risul in joc, incercuind trupu-i tare sa-l inalte de asta data spre soarele din adincul meu, cu jind sa aprinda constelatile dinlauntru. Degetele mele sterg potecile desenate pe trupul tau, cu mingiieri incete ce le scufunda in pielea ta, ca sa scrie acolo istoria unica a acestei imbratisari… Setea si-aduna franjurii incolacindu-i strins in jurul miezului tau pulsind geamat inalt inspre cerul fiintei mele deschis ca o floare sa primeasca lumina invietitoare izvorind din scoicile calde alintate prelung …

Si, in clipa tainica in care nu mai suntem FIIND, unicul dorintei tale contopit cu unicul jindului meu, dizolva lumea, spre-a ne face pe noi CREATORU-I.


Pe linga tine-n mine trec soptit,

sa nu sperii pasarile

in care ochii tai si-au facut cuib.

Izvorul din care te sorb e avar –

se daruie doar caus cu caus.

De aceea, cind m-apropii,

Nu-ntind mina spre tine,

ci spre buzele mele

sa aflu cit li-e de sete.


O, desigur ca mai dau in gropi uneori - om sunt si eu! Conteaza insa ca tu, in dumnezeiasca ta libertate, ma intorci cu dragoste si cu blindete la ceea ce caut.

Si ce caut, ma rog?! Nu pot numi exact dar stiu cum arata, stiu ce gust are si tu esti poarta care se deschide pentru mine inspre ACUM-ul acesta in care eu si ceea ce caut suntem una.

O, sigur, drumul a fost lung, uneori dureros. Viata mi-a-ngaduit o multime de maestri – tu esti doar cel potrivit pentru cel mai dincoace parcurs. Dar merita fiecare zgirietura. Fiecare scrijelire mi-a mai redat o bucatica din mine pe care o instrainasem cindva, prin cine stie ce fundaturi.

Doar asa insa, cu aspiratia intregirii, pot sa stau astazi la picioarele tale ca si cum ar fi ale LUI si sa rescriu povestea aceea de la Lepsa in care faceam elogiul barbatului, parelnic dispretuind femeia, din neintelegere. Si chiar o s-o fac, cindva! Sau poate mai bine nu, o las sa ramina asa cum e, spre referinta. ACUM, ca tot m-am intilnit in sfirsit cu femeia care sunt, in deplinatate si cuprindere, pot s-o dedic Maestrului care sta in jiltul de aur din miezul tau, elaborind intreaga tesatura a lui ACUM.


3 septembrie

Lepsa


In dimineata in care am plecat la munte, autobuzul era neasteptat de aglomerat. Totusi, multa vreme pe traseu, m-am facut ca nu observ taranii si papornitele lor care se revarsau fara preget la fiecare oprire. Eu ocupasem un loc pe cea de-a doua banca din fata, iar pe cel de linga mine asezasem ostentativ rucsacul spre a ma proteja de acea navala, oarecum fireasca pentru situatie, agresiva pentru mine. Desi mi-s foarte dragi oamenii, sau poate tocmai de aceea, mi-e destul de greu uneori sa accept patrunderea lor in spatiul meu intim, adica mai aproape de 50 de cm. Mai cu seama asa, in gloata. De la un punct insa, propria-mi nebagare de seama mi-a devenit suspecta si, mai in sila mai de mila, am invitat o femeie in varsta care se balabanea pe culoar, sa se aseze, tragindu-mi rucsacul pe brate. Baba, recunoscatoare, s-a prefacut uimita “Da’ e liber?”, iar eu a trebuit sa ma prefac ca o cred ca nu observase ca nu voia muschiul meu si gata sa-mi string fundul si calabalicul pe un singur loc – ca doar atita platisem! – asa ca i-am raspuns plina de solicitudine, ca si cum eram gata sa mobilizez toti calatorii in sens umanitar “A, bineinteles, luati loc!”. Pai, ce pizda ma-sii, era de la sine inteles ca orice om de treaba trebuia sa faca tot posibilul sa incapa si cei de jos in rata, nu?! Doar fiecare trebuia sa ajunga si el! Undeva.

Cind spatiul meu s-a inchis, m-am trezit captiva intre fundul babii in chestie si rucsacul meu din prelata imprimata cu modelul acela de camuflaj care batjocoreste - sau mi se pare mie – si uniformele soldatilor si camasile la moda ale baietilor. O clipita, mi s-a parut ca nu voi mai putea respira si m-am uitat impanicata la fata femeii de linga mine – o fata inclestata, voluntara, de femeie care toata viata isi cicalise barbatul, iar el, ca sa poata scrisni si el intr-un fel, isi facuse abonament la circiuma, sa lase nebuna sa trancaneasca prin batatura pina i s-o intoarce gura la ceafa, ca sa-i poata el muta falcile la loc seara, cind se-ntorcea acasa tinindu-se de gard. M-am uitat o data. M-am mai uitat o data. Pe sub gene fireste, ca nu te puteai holba la femeie asa nitam-nisam. Nu promitea nimic. Si-apoi ce nevoie avea sa-mi promita mie, daca siesi parea sa nu-si fi promis niciodata nimic altceva decit sa-si duca amarul, nefericirea, crucea… care amar? care cruce? Pai, “barbatul betiv, vaca stearpa, saracia, copii care niciodata nu se-nsoara cu cine trebuie si-ti aduce in casa cine stie ce pacoste, vecinii carora nu le mai ajunge si-ailalti carora nu le mai moare vitica, lumea asta rea ca de-aia si Dumnezeu, cit sa mai rabde si el, saracul?! – da peste oameni atitea boli si ui-te! ca nici nu mai ploua de la o vreme cum ploua de cind stia ea si nu mai poate nimeni trai din munca pamintului, ca ce-a facut astia ca i-a dat la lume pamintu-napoi, acum, cind toate e scumpe si ti se strapezeste viata de-atita amar?”

M-a busit risul in gind si m-am destins.

Alaturi de banca noastra, intr-un picior, printre papornitele altor babe pornite sa duca de-ale gurii odraslelor statornicite in orasele de peste munte, care se ratoiau in rastimpuri pentru bietele oua, bietii struguri si alte biete fragilitati atacate de picioarele celor care se-ngramadeau sa plece si ei cu rata, ce naiba!, o fetita de vreo 14 – 15 ani. Parca era o trestie care nu vazuse prea mult soare, dar nici prea mult vint… M-a incercat si nu era prima data, un sentiment de revolta fata de norma care obliga copiii nostri ca, in numele politetii, sa cedeze locul in mijloace de transport, pe motiv ca ei sunt tineri si rezistenti, fata de cei mai virstnici, subreziti de… munca - e primul argument, vreme - e al doilea, greutati – e cel care le cuprinde pe-amindoua si-nca vreo duzina pe deasupra. Niciodata n-am avut impresia ca exista vreun om care sa se recunoasca subrezit de atitudinea sa incorecta fata de propria lui viata si fata de aproapele sau – crestini fiind toti, nu-i vorba! Sau vreunul care sa-si aminteasca la vremea autodeplingerii de excesele pe care le-a facut, de greselile savirsite, de rautati. Nu. Toti oamenii se pling invariabil de birnele altora si de curva de Viata. De’ parca Viata ar fi vinovata ca ei nu-si pun mintea la contributie pentru binele propriu, ci mult mai degraba pentru capra vecinului.

Intorcindu-ne la copiii nostri vigurosi, mi se pare ca nu exista fiinta mai limitata decit omul, pornind de la evaluarea propriei progenituri. Necum sa-si aminteasca cita truda a irosit pentru gaselnitele cele mai comode – neimportant daca erau si nocive - in privinta alimentatiei si a educatiei copiilor lui, nici nu-si ingaduie ragazul de a-i privi o clipa, ce sa mai spui de a-i cunoaste cumva. Da si-l ingaduie pe acela de a-i arata cu degetul, de parca i-ar fi facut si crescut altcineva. Citi dintre cei care avorteaza norme peste noapte, care mai de care mai aberante, acoperind propria ofuscare si nevoie de ascendent si recunoastere, isi mai amintesc ca scheletul fragil al unui copil, in crestere fiind la virsta pubertatii este caracterizat tocmai de lipsa rezistentei, de fenomene imprecise, penibile, de oboseala si istovire, de adaptare dureroasa, asta in conditii normale de crestere, darmite in conditiile cresterii de sera care imprima carente - unele de neacoperit toata viata - copiilor nosti poluati, radiati, asaltati de artificial.

Mi-a parut rau, un moment, ca n-am putut fi atit de grosolana incit sa prefer sa dau locul fetei a carei expresie mi-o aminteam atit de bine, de pe vremea cind, studenta fiind, in anii in care, chiar daca mama facea eforturi severe sa-mi ramina un banut de buzunar, vindeam cartela - ca tot nu ajungeam la masa din cauza orelor de curs, multe si imprastiate prin tot orasul, iar mincarea era la fel de bogata ca si magazinele alimentare care expuneau cu nerusinare rafturi goale unei populatii derutate si infometate, dar mai cu seama umilite. Cu banii obtinuti nu puteam cumpara decit carti si discuri “la pachet” si, din cind in cind, vreo conserva. Rafturile goale le-am uitat, insa n-am uitat acea umilinta a foamei si acea istovire care te aducea nu de putine ori intr-o stare de transa in care preferai sa zaci intr-un pat, chiar daca ti-era frig, cu patura trasa peste cap, pur si simplu visind. Am facut o sesiune alba asa. Farima de energie pe care mi-o dadeau citeva felii de piine furate de la cantina si mincate dupa miezul noptii cu mustar sau cu salata de ceapa facuta cu apa si cu otet, ca ulei nu se gasea, parea mai de folos s-o consumi spre a trai in imaginar. Era o forma de protest, de sustragere, pe linga mania de-a cumpara carti care deveneau apoi tabu-uri. Nimeni nu le putea atinge decit cu piosenie. Ca acest protest m-a costat o gramada de restante-n vara plus disperarea mamei, asta-i altceva! Si nici nu stiu daca a meritat, ca orice protest dealtfel, pentru ca in cele din urma tot a trebuit sa ma trezesc si sa ma-nregimentez.

Revenind la traseu, in Tulnici statia era plina de oameni care fusesera la o inmormintare si-acum voiau sa se-ntoarca acasa, la Brasov. Autobuzul insa era plin ochi. Cu eforturi s-au urcat si bietii oameni de’ trebuiau sa plece neaparat. Insa cind a plecat autobuzul din statie, cu usa inca deschisa, de pe trotuar a sarit pe scara masinii o babuta. Oamenii care ramasesera jos, fiind localnici, asteptau un microbuz care sa-i transporte in satele invecinate. Ea era asisderea din zona, mai precis din Lepsa, doar la citiva km distanta. Cei dintii cunoscind-o, i-au strigat sa coboare si sa astepte ca si ei. Baba insa, pace! Ea voia sa plece cu autobuzul. Expresia de hotarire pe chipul acela mic, parca pierdut de trup, silueta uscata de femeie muncita aspru careia ii mai ramasesera ciolanele si pielea negricioasa sa le tie, o anumita vioiciune de copil care se da cu fundul de pamint cind nu i se face voia si buzele care se string intr-o linie apriga cind lucrurile se abat de la parerea ei caznita – si cum sa treaca peste ea? alta parere de unde? -, completau un tablou ce pendula intre straniu si obisnuit, incoltindu-ma cu ideea ca imaginea era tipica femeii in general si nu femeilor de la munte, sau din acea zona, in particular. Am zimbit urmarind deznodamintul – femeia a fost, in final, trasa din autobuzul care se pusese deja in miscare.

Am privit-o o clipa, prin geam – avea o mina de copil inciudat, pumnii ii erau strinsi, iar fata bazdata cuibarise in trasaturi lipsa de acceptare, necum intelegerea, sau macar resemnarea. M-a pocnit ideea ca ea nici nu intelesese ca putea fi periculos sa parcurga serpentinele care urmau pe traseu, spinzurata pe scara autobuzului, necum sa fie constienta de primejdia prin care trecuse cind sarise din mers, chiar daca masina nu avea viteza. Era totusi batrina, putea sa-si rupa vreun picior. Singura ei perspectiva era aceea a hotaririi de a pleca cu rata. In cazul de fata, confruntata cu necesitatea de a renunta la plan, sau de a reformula functie de circumstante, e drept rapid, s-a blocat. Ratiunea ei nu a mai primit informatii de anvergura, care sa-i permita procesarea. Nu parea o femeie cu deficiente de nici un fel, ci doar o femeie simpla, fara prea multa carte e drept, dar nu lipsita de inzestrarile specifice, naturale.

Asta m-a condus la un lung monolog interior. De fapt nu era chiar un monolog, ci un soi de dialog care-a pornit spontan in momentul in care, de bine ce m-amuzam, uitind de penitenta proprie intre baba mea si rucsac, uitind si de privirea chinuita a copilei din fata mea, peste chipul protagonistei de mai sus s-a suprapus, ca o ironie, chipul tau. Abia mi-am retinut hohotele. Si tu ai facut acelasi efort. Privind usor piezis, cele doua imagini s-au compus diferit, reconstituind o cruce. In latura orizontala, labartata, ca o balta, ce se intindea cuprinzator pe orizontala, s-a varsat chipul babei sportive care-a sarit din autobuz. Pe latura verticala s-a alungit la nesfirsit, chipul tau.

M-a lovit spontan intelegerea si, inca o data, am fost recunoscatoare ca te stiu. Atit de multe lucruri mi se limpezesc prin tine. Intreaga mea prezenta s-a umplut de o lumina radianta. Cunosteam lumina aceea, venea odata cu intelegerea si ma largea sferic catre infinit, desi parca nu eu ma revarsam in afara, ci totul se restructura inlauntrul meu. Cind vine lumina stiu ca ea ma prelungeste, gest, in toti cei din jur si devin nestiut alint si nestiuta blindete. Aflu asta pentru ca le vad oamenilor tresarirea si uimirea care li se asterne pe chip si parca simt nevoia sa se lipeasca de mine, sa ma re-cunoasca. Iar pe mine asta nu ma mai agreseaza pentru ca marginile-mi sunt hat-departe si nu mai pot reconstitui spatiul intim, in care ofuscarea mea sa dea in claustrofobie.

Mi-am amintit, vizind crucea aceea ce-mi semnala o viziune la care nu ma gindisem pina atunci, de Gurdjief, un soi de maestru spiritual modern, gruzin parca nu retin bine, care fondase in Franta inceputului de secol XX, o scoala interesanta de trezire spirituala, caracterizata prin metode ce incercau o articulare a zen-ului pe viata moderna, zilnica, nerecurgind la filosofii prea ample, ci la gesturi simple si transante, menite sa te aduca in starea de a fi constient de ceea ce esti, gindesti sau faci in orice moment, eliminind automatismele care-ti blocheaza liberul arbitru.

El considera ca lumea, omenirea adica, poate fi reprezentata printr-o cruce. Latura mare, orizontala, reprezinta pe cei multi, noi zicem “multi si prosti”, el zicea ca sunt cei care traiesc dormind, oameni-masini, comandati de instinctul de conservare (a speciei) a carui excrescenta – obsesia acumularii – taie omului calea spre intelegerea Vietii si a rostului lui ca Fiintare definitorie pentru ea. Latura verticala, scurta, este reprezentarea celor putini, “alesii” i-am numi noi, care se trezesc, ies din program si-l coordoneaza, adica traiesc constienti de ei insisi, hotarind pentru ei si asumindu-si aceste decizii. Gurdjief asta era un tip dur, care credea, aidoma tie, ca prostia trebuie exploatata doar-doar s-o destepta si ca ea se afla in responsabilitatea si alegerea posesorului.

Imi mai amintesc ca atunci cind am luat contact prima data cu filozofia lui, am facut un spectacol despre rostul lui Iisus ca Om intre oameni. Mie aparindu-mi ca stradania lui Iisus a fost tocmai aceea de a rasturna crucea. Astfel latura mare ar fi devenit cea verticala - cei multi devenind cei luminati, inaltati, adusi sa mearga-n picioare, in timp ce latura orizontala ar fi fost cea mica – numarul celor care irosesc viata in somnul automatismelor fiind din ce in ce mai mic. Mi-a traznit aceata asociere pentru ca, de fapt, crucea este simbolul omului, iar Iisus a fost, finalmente, tintuit pe cruce, adica pe Om, sfintindu-l, in sensul de a ramine cu el in efortul perpetuu de a rasturna crucea, de a se trezi, de a se ridica sa-si ocupe inalta lui statura. Daca trebuia jertfit, putea fi jertfit oricum, insa omenirii ii era necesara aceasta compunere de simboluri.

Astfel, simbolistica merge mai departe si, daca esti atent la tine, nu se poate sa nu simti ca-n fiecare clipa, reiei aceasta devenire ciclica: Iisus - Cristul din tine, Cel Prea Inalt - se straduie intru inaltarea ta in constienta spre a-ti regasi forma de propriu stapin; apoi neatentia, fractiunea de adormire - coborirea in iluzia materialismului, a pulsiunilor imperative si constringatoare – Iuda, cel care te tradeaza in tine si te vinde lumescului ce-ti devine stapin, te duce la rastignirea Cristului din tine, ca doara nu poti sluji la doi stapini deoadata; dupa care, inevitabil, apare biruirea mortii momentane, a inconstientei, urmata de re-avintarea spre inaltul din tine. Acesta pare a fi scenariul fiecarei clipe, a fiecarui ciclu omenesc si nu numai.

Insa in ziua aceea, in autobuz, cu viziunea aceea desfasurata in fata ochilor mintii mele vazatoare, simbolul a capatat si un alt contur. El imi aparea acum din perspectiva perechii de contrarii definitorii pentru universul nostru dual: perechea barbat- femeie, masculuin – feminin.

Trebuia insa sa am mare grija, ca sa nu schilodesc cumva nararea celor intelese, datorita cultului meu pentru barbat pe care acum l-am inteles si mai bine deoarece se suprapunea peste setea, peste dorul pe care totdeauna l-am avut de inalt.

Prin urmare, ca sa ramin vigilenta, am recurs la siretlicul de-a mi te lua interlocutor, deoarece Interlocutorul meu permanent, ma privea zimbind in felul Lui cu miinile incrucisate pe piept si tacea. Tacerea Lui parea sa-mi spuna, ca-ntotdeauna cind ma testeaza: “Nu stiu! Descurca-te singura! Prea le vrei pe toate mura-n gura. Ti-am dat viziunea? Sa te vad ce faci cu ea!”. Bun, acu’ de’ n-ai cadea si tu in aceeasi patima, dar contez pe simtul tau cavaleresc si pe pretuirea pe care pari a o acorda femeii, cel putin ideatic.


Si, din aceasta perspectiva, pot sa-ti spun ca esti atit de al meu, pe cit poate altcineva sa fie. Pe cit as avea nevoie ca altcineva sa fie – pe cit ar mai incapea, inghesuit pe undeva printre posesiunile mele de mine – ca o batista facuta bot si ingramadita intr-un buzunar pentru cazul in care te-ar trage curentul si te-ar lovi brusc guturaiul, sau pentru cazul in care as merge in societate si da bine, nu-i asa, sa ai la indemina o batista brodata, inmiresmata unic, pe care s-o agit gratioasa si sensibila inspre surmontarea unui moment oarecumva lacrimogen.

Iar din alta perspectiva, pe care-o regasesc ori de cite ori aprind lumina, nu am cum sa te am, dragul meu, pentru ca tu esti eu. Eu-ul din oglinda. Nici mai mult nici mai putin. Esti ipostaza mea cea mai potrivita jindului de intregire. Esti partea din mine care ma surprinde perpetuu, fiindca uimirea de sine-desccoperind este elementul vital in cresterea aripilor. Eu, cind devin inger - Ingerul meu Auriu - te contin pe de-a-ntregul ca proces in desfasurare. De-aici probabil, orgasmul perpetuu pe care mi-l furnizeaza existenta ta.

Poti zice ca bat cimpii si, cu siguranta ca asta fac, privit dinspre mintea ta strulucitor coerenta. Insa ceea ce ma straduiesc sa scot din discutie si eventual din asteptari este faptul de a ma configura belciug pe mina, nasul sau inima ta – ce zici?! E o chestie pe care femeia proscrisa din orice femeie o poate profesa si fara patalama, nu crezi? De multe ori ma simt atrasa de aceasta ipostaza ca fluturele de lampa, fara discernamint, genetic parca. Exista probabil niste inscrisuri in natura mea feminina care ma aluneca, fara sa ma previna de cele mai multe ori, in aceasta capcana a belciugului.

Sa fie pentru ca totdeauna pleci cu totul?! Cind esti, esti cu totul, cind lipsesti, lipsesti la fel. Iar cind te-ntorci trebuie sa o luam de la capat. Nu-mi lasi decit o foaie cu niste date de referinta – ai putea spune de referinta, ca exact ceea ce e cu-adevarat de referinta imi scapa de cite ori ma inclestez de… imaginea ta.

Acum insa - in ACUM-ul acesta, vorbesc - am dat drumul la pumn. Cind am slabit stransoarea si-am deschis palma, era deja acolo – intregimea noastra. E ca si cum n-ai mai pleca atunci cind esti absent, ci te-ai deplasa doar liber prin aceasta intregime. Uneori par ca te uit, insa curind, imi dau seama ca doar ma deplasez la rindu-mi, prin spatiul vast care suntem, cuprinsi unul in altul si cuprinzatori unul de altul, distincti si intretesuti totodata. Uneori, cind sunt cuminte si clara, incep sa-ti simt parca si intreteserile din alte zone, cu alti oameni, in alte relatii si asta nu mi se mai pare strain, frustrant. Din contra, imi da o senzatie, inca usor panicata recunosc, de largire, de extindere.


30 noiembrie


ACUM, iata, m-am intins in vecinatatea unui val spart si ma lafai in mingiierea soarelui. Habar n-ai. Te vad culegind urmele pasilor mei maturate de ape doar pe jumatate, ca sa poti ajunge la mine. Ha! Ma gasesti in sfirsit! E tocmai bine, fiindca soarele deasupra si apa dedesubt au inceput sa te rascoleasca prin carnea mea si te cereai intrupat. Dupa urechea stinga porti ca pe-o floare, sarutul altei femei, dar asta nu ma sperie prea tare, fiindca aroma florii nu-mi mai pare straina si nici potrivnica. Cite femei pot rasari din mine doar pentru a te iubi?! Cite femei din mine s-ar alinta de perindarile tale prin spatiul iubirii?! Infinit de multe. Infinit… dragul meu.

Imi prinzi obrazul in palme si-ncepi, delicat mai intii, mai apoi cu migala ca nu cumva sa se scurga-n nisip, sa culegi cu buzele soarele de pe chipul meu, de pe sini… dar cind aluneci sfircurile in gura, pindesc si ti-l fur inapoi pe tot de pe limba, cu o miscare rotunda ca de spirala care se stringe in sine. Nu ca n-as vrea sa-ti dau si tie soare, insa mi-e draga rascolirea gurii tale prin carnea mea si trebuie sa te tin insetat.

Tremur sub umbletul jindului tau si, din adincuri, ma pocneste deodata o pofta… o pofta stiuta, draga… o pofta cu P mare, asa cum cu P mare e si numele lui, al celui de care mi-e pofta! Ma lunec in lungul trupului tau ca sa-l aflu. Cu luare aminte si cu de-amanuntul il caut. Cu ochii, cu degetele, cu buzele, cu pielea, cu adincul, cu presimtirea … L-ai ascuns, la venire, intre coapse, ca sa nu-l gasesc lesne, sau poate ca sa prelungesti cautarea… insa planurile tale au fost cu succes deturnate de stradaniile noastre, ale celor indragostiti.

Acum, daca tu nu esti indragostit de mine, fiindca, judecind la rece, n-ai face nici o nebunie de care sa te temi, numai asa, de dragul meu, afla domnule ca el, marele P, iubitul meu, este! Fie ca-ti place, fie ca nu, el e nebun dupa mine! Cum dealtfel si eu dupa el! Cu tine, doar ne iubim cuminte si candid si, din cind in cind intelectual. Insa cu el ma iubesc besmetic si barbar – exact asa cum te sperie cel mai tare. Noroc de ratiunea ta stralucita care te aduce din timp in timp inapoi la limite, ca altfel ne-am dizolva cu totul in iubire si-ai avea surpriza de-a nu-l mai gasi nici pe el, nici pe mine. Si, hai, fara mine te-ai mai descurca cum te-ai mai descurca, dar fara P?! O, fara P ar fi catastrofal! Mare noroc ca totul sta in ordinea fireasca a lucrurilor!

Iata! L-am gasit! Cind degetele prind a-l alinta delicat, rostindu-si asupra-i descintecul, prin toate degetele feminine din lume trece fiorul dulcelui-albastriu.

Si cind, strecurat inlauntrul meu, aprinde cu alintul lui avintat, inocent si cotropitor, ca un copil in uimirile de ce-urilor lui, puzderie de lumini, revarsind, dupa ce in prealabil mi-ai deschis ferestrele trupului, jerbe multicolore in toate directiile -, geamurile tuturor femeilor din lume se sparg cu zgomot asurzitor, ingaduindu-le izbucnirea in universuri care atunci, in chiar clipa aceea, se nasc.

Eu sunt doar binecuvintata poarta. Ma binecuvinta iar si iar, cutreierul tau ca o ploaie de stele care saruta inlauntrul meu, petec cu petec, invietindu-l.


Trupului meu – nisip -

Valul palmelor tale

Ii surpa-n mingiieri

Castelele.

Si ruinele dulci

Se duc rind pe rind

Sa pindeasca-n

curmezisul singelui tau

Soarele.


Insa uneori se-ntuneca si ma trezesc ca bijbii. Chiar si prin lucruri cunoscute…


Cum e de Craciun, cind, desi mi se implineste in sfirsit dorinta de a fi lasata in pace sa petrec Sarbatoarea asa cum cred eu ca se cuvine – in comuniune cu mine si cu Cel Inalt in mine – ma trezesc invrajbindu-ma cu absenta ta, dealtfel totdeauna draga.

Totul porneste prostesc, de la faptul ca nu imi trimiti o felicitare.

Te simt foarte prezent pina in momentul in care, intr-un magazin fiind, imi permit sa ma uit in jur - cu ochii si nu cu vazul - la oamenii care fac cumparaturi. Urmeaza deci sa sarbatoreasca impreuna! Cei mai multi par grabiti, absenti, unii instrainati… dar, urmeaza sa sarbatoreasca impreuna! Ce? Cum, ce? Iubirea. Iubirea fara conditii, care a fost re-instaurata in om de Iisus, care renaste odata cu el, in ziua de Craciun a fiecarui an… Iubirea pe care o caut eu cu frenezie, uneori cu inversunare si stiu sigur ca ea nu se afla in afara, ci adinc inlauntru, in vindecare, iertare si reintregire.

… dar acum, orbita, ma las prinsa de pacaleala ca iubirea asta poate fi celebrata in exterior, cu ceilalti… cu cei pe care-i iubesti… care te iubesc… daca te iubesc. Intr-o alta parte a mea imi doresc sa sarbatoresc singura, tocmai pentru a fi cu ei inlauntrul meu, absolvindu-i astfel de chip, de gesturi, de cuvinte, care nu fac decit sa-i instraineze, de cele mai multe ori, de maretia luminoasa si fara cumpana care sunt!

Afara din mine pot, de exemplu, sa simt ce simt ACUM, parelnic cu un an in urma, cind plina de asteptari fiind, ranesc o fiinta infinit draga mie – pe fratele meu :


31 decembrie,


Starea mea de spirit nu s-a imbunatatit nicidecum. Ma trezesc permanent invrajbita cu fratele meu si cu tot ce-i sta in preajma – prin urmare si cu ai lui. Ca sa uit de asta, m-am apucat de croitorit. Am facut daruri pentru nepotul si pentru cumnata mea. Am uitat sa pun in ele iubire. Nici n-aveam cind s-o fac – sunt ocupata sa-mi pling de mila. Parelnic, pe cit de bine i-a mers fratelui meu in ultima vreme, financiar vorbesc, pe atit de prost s-a organizat viata mea in zona asta. Probabil am uitat sa ma uit cum se cuvine la ea si iata-ma lipsita de resurse, tocmai in prag de sarbatori. Pe cit de goala pare masa mea, pe atit de plina e a fratelui meu, iar lui, considerind ca vom petrece impreuna sarbatorile, ca intotdeauna, nici nu-i trece prin minte sa ma caute prin vreo disperare.

Sunt de-a dreptul patetica in monologul meu delirant in care-mi depling de la Ana la Caiafa neputinta, asa ca am hotarit sa nu petrec Revelionul cu ei ca sa nu le stric petrecerea.

Pe la prinz, terminind darurile, merg la ei sa le daruiesc, desi numai in stare de a darui nu sunt acum. As fi vrut sa merg la mama, la O. si sper ca ma va duce fratele meu cu masina cumva… poate are vreun drum… da, sigur ca are, dar de ce nu ramin cu ei? Fuseseram totdeauna impreuna de Sarbatori, doar cind el lipsise din tara nu… Mi-e si rusine, mi-e mohorit si mi-e frica – nu pot inchide gura mintii mele care se tot repeta jalnic, ca o placa stricata. Ma simt singura, respinsa, neocrotita. Ma simt ruda saraca – asta mi se trage din copilarie, stiu, insa in zadar imi repet ca nu mai sunt acel copil, nu functioneaza in sensul dorit!

Nu, nu vreau sa ramin, ei urmeaza sa aiba musafiri iar eu sunt ciufuta si n-as dori sa le transmit si lor, Doamne feri, starea mea. A, nu vor avea musafiri, n-au planuit nimic, decit sa mearga in tirg la miezul noptii, sa vada focurile de artificii si-apoi, pe la unul, pe la altul, daca le-ar da inima ghes. De ce n-am putea face asta impreuna?

Cumnata si nepotul meu sunt, ca o ironie parca, nespus de incintati de darurile primite. Baiatul m-a imbratisat de nu stiu cite ori. Sigur, e un copil uimitor – se bucura de tot ceea ce-i daruiesti de parca i-ai da comori nepretuite. Insa dincolo de asta el, un alt chip al lui Eu fiind, venit in lume intr-un mod incredibil, ca un soare rizind, imprumutase parca de cind se nascuse o bucata mare din inima mea, ca sa cunoasca lumea prin ea. Asa deci, trebuie c-a simtit cumva cit de insingurata si zaluda sunt. Asta insa nu m-a oprit sa fiu nedreapta cu el in gindul meu desantat – “bucura-te acum, cit mai esti inca tu, fiindca vei creste si va trebui sa fii la fel ca toata lumea, la fel ca ei, doar pentru tine!”

Cind am sosit, cumnata mea inca mai trebaluia prin bucatarie. Tot ce atingea se contamina parca de bucuria ei de copil emotionat care o invadeaza ori de cite ori e prinsa de febra sarbatorii dimpreuna cu dragii ei. Fiinta aceasta, care statuse alaturi de mine atita timp, nebagind degetele in ochi nimanui, reusea sa ma copleseasca mereu prin statornicia cu care se uimea, iar si iar de la capat, de iubirea cu care-si invaluia iubitul si copilul, de devotiunea fireasca ce tese in jurul ei una dintre cele mai frumoase familii din cite am vazut. Obisnuiesc sa spun ca fratele meu e un norocos ca are alaturi aceasta femeie, insa niciodata nu pot cuprinde deplin in aceasta afirmatie edificiul armonios, care dizolva orice nedumerire, orice umbra, orice tensiune dintre ei, transformindu-le in gratitudine fata de liantul sublim - Iubirea. Miracolul acesta iubitor, cu chip de fetita vesela si curata, dar si cu-nclestari de leoaica uneori, cu tenacitate si forta nebanuite in delicatetea de bibelou a siluetei minione – acum realizez – mi-a fost tot timpul, nesemetita scoala de feminitate. Nu si-a pus niciodata la indoiala iubirea si aceasta i-a stat pavaza si forta de-a nu cauta expresie de sine in caracteristici masculine, ci afirmare in deplinatatea feminitatii sale. Multa vreme am crezut ca am datoria s-o-nvat o multime de lucruri, s-o sustin, fiind mult mai tinara decit mine. Alte vremi m-am luptat cu ea, gindind ca uzurpa dragostea fratelui meu pentru mine. Insa, de cele mai multe ori, am fost recunoscatoare Vietii ca este in preajma mea si ca pot admira, pina sa manifest la rindu-mi, in toata splendoarea ei, feminitatea, implinita in ea intr-un firesc dezarmant si tonifiant.

E lesne de-nteles, ca nu ma gindesc la toate astea, cind, din dorinta de a-mi gasi o ocupatie care sa-mi amageasca starea de doi bani, ma alatur ei, in bucatarie, sa desavirsim ultimile pregatiri. Lucrind dimpreuna – ca femeile – sporovaim despre una, despre alta. Printre altele, imi povesteste de vizita unui prieten apropiat care le lasase un gust amar, cu o seara inainte, deoarece acesta nu isi putuse ascunde invidia.

Fratele meu este un tip uimitor care-si traieste viata cu o spontaneitate uluitoare, desi nu asta stirnise invidia prietenul lui, ci abundenta materiala pe care o obtinuse in acea perioada, ca urmare a unei munci istovitoare, dar bine platite. Nimeni nu invidiaza spontaneitatea! Toata lumea se concentreaza pe resursele materiale, pe ce ar putea aduce siguranta si surplusul. Insa El, fratele meu, are aceeasi bucurie de a fi, de a trai, de a descoperi, de a face, de a crea, indiferent in ce circumstante momentane pare ca se inscrie viata lui. O inteligenta vecina cu geniul, in opinia mea, il face sa stie ca niciodata nu va fi lipsit de cele trebuitoare, ba chiar de cele dorite si, de aceea traieste cu acelasi nesat si cind resursele sale dau pe-afara, dar si cind acestea par sa sece putul. Fara sa fie neaparat risipitor, desfasoara intreaga bunastare, cind aceasta-l loveste – si asta nu se-ntimpla rar! Si invers. Fara sa fie neaparat zgircit, se stringe in jurul plapumii, atit cit este nevoie, fara sa perceapa macar sensul notiunii de sacrificiu, necum sa victimizeze girbovindu-se sub ea.

Numai ca, nealaturarea celor dragi la implinirile lui, cum e si firesc, il doare. De data asta, incearca sa para ca o ia in gluma, dar eu sunt de prea multa vreme el, ca sa nu vad oglinda sufletului aburidu-se. Poate ca si o parte din starea mea s-a transferat asupra lui si e, oarecumva, trist… Ei, aici mi se-nfunda in sfirsit! Orice pot suporta mai usor decit dezamagirea lui! Fratele meu e o parte din mine la ale carei rani nu rezist – in fata lor, toate constructiile mele mental-spirituale se naruie. De multe ori ma tem de aceasta stare de lucruri. Dar… nu vreau sa ma gindesc la asta acum… poate niciodata.

Ca pentru a pune capac, nepotul meu ma cheama in camera lui, conspirativ, fiindca are o surpriza pentru mine. Acolo imi da un plic pe care scrie “La multi ani, pentru Nana!”. Eu l-am botezat asa ca e copilul meu spiritual. Inlauntru sunt bani. Sunt consternata. Nu stiu ce sa fac. Cum sa primesc bani de la copil? Ingaim ca nu pot sa-i iau, ca, din contra, eu ar fi trebuit sa-i dau lui - daca as fi avut… insa copilului ii dau lacrimile: “Eu nu ti-am luat nici un cadou, fiindca nu stiam ce ti-ar placea, asa ca m-am gindit sa-ti dau bani, sa-ti cumperi tu. Iar eu am bani, am strins un milion si nu vreau sa-mi cumpar nimic. De aceea am crezut ca poti sa accepti banii astia de la mine, fiindca stiu ca tu nu prea ai chiar acum!” Dumnezeule mare! Sigur, trebuie sa accept darul lui, dar cum? Sigur ca un copil poate sa-ti dea in dar grija lui, numai ca, tu, mare fiind – un copil mare adica, cu titulatura de adult - cu ce gest sa o primesti? Pare un gest spart, oricum ar fi. In final, total buimaca, iau plicul cu scrisul tremurat al unui copil de 8 ani pe el, plic care avea sa-mi aduca abundenta peste intregul an. Plicul acela va sta tot timpul in sertarul bibliotecii, continind sume, cind mai mici, cind mai mari, dar intotdeauna continind – intotdeauna sursa mea de siguranta.

In locul plingerii de mila, se instaleaza pe nesimtite, culpabilitatea – tot victimizare e, dar parca putin mai deschisa. E, oricum, de preferat deoarece, daca te straduiesti, reusesti s-o faci sa coteasca-n iubire. Ramin, desigur, cu ei. Exact la miezul noptii, cind ajungem in centru orasului, incepe sa ninga ca-n basme si toata zgura din inima mea se curata. Ochii mei se albesc si inima mi se deschide sa reverse stiut intreaga iubire a Vietii care mi-a facut dintru-nceput marele dar de-a adasta intre fiintele acestea minunate. Si inca o data, de la capat parca, imbratisez adevarul ca eu trebuie ca sunt “cel mai iubit dintre paminteni”.


O astfel de intilnire cu fratele meu e posibila, cum spuneam, in afara. Inlauntrul meu insa, dragostea nu-i lasa chip lui si asteptari mie, ne uneste firesc, deplin, intr-o lumina senina si calda, ca un ris profund curatitor, ris care ne pindeste de cite ori suntem doi, laolalta din unul, rostogolind intre noi toate cuvintele limbii pe care-o folosim drept pavaza si toate imaginile cladite din ele, cu sfintenia pe care-o pune in orice vietate - deci si in cuvint - iubirea spontana, fara finalitate, fara scop, iubirea pur si simplu.

Fireste ca poti celebra iubirea si dimpreuna cu ceilalti, dar poate mult mai firesc dupa ce ti-ai curatat pe de-a-ntregul inima. Altminteri, ramine doar o sarbatoare partiala, o bucurie valurita de umbre, ceva incomplet. Sau poate tocmai de-aceea … nu mai stiu… iata, ma tulbur…

Sigur ca eu mai am de curatat inlauntrul meu. Sigur ca incerc sa te scot tap ispasitor si sa te umplu de asteptari neimplinite, insa stiu ca nu fac altceva decit sa ma prefac ca am uitat unde e matura si ce trebuie maturat.


7 septembrie


Stii ceva, mon amour? Chiar daca sustin ca in dragoste totul e sacru, te iubesc omeneste, supusa fiind prin urmare si riscului de a fi dezamagita. Dar riscul asta mi-l asum. Desi ma zbucium in rastimpuri.

Si-apoi, cherie, poti fi dezamagit numai daca ai asteptari de la celalalt, adica daca ai vrea ca el sa fie intr-un anume fel dorit, prin urmare deja stiut. Si dac-ar fi asa, ce ghiseft ti-ar aduce multiplicarea, admitind c-ar fi posibil? In loc sa te patrunzi de miracolul si de noul felului de a fi al celullalt, tu sa jinduiesti a-l incadra intr-un tablou cunoscut. Sigur ca poti fi lesne dezamagit, o data pentru ca nimeni n-ar putea fi cum vrei tu, si-a doua, fiindca si dac-ar fi, l-ar ucide repede propriul tau tablou pravalit asupra-i – ca, de cunoscut te plictisesti lesne, nu?

Eu tocmai de asteptari incerc sa ma feresc. Sigur ca nu reusesc totdeauna… dar cel mai ades ma bucur ca esti tocmai asa cum esti, surprinzator, spontan, imbogatindu-ma. Faptul de-a te lua mereu de la capat, de-a te explora ca pe un miracol in desfasurare, mi-aduce numai daruri, in vreme ce momentele in care o iau razna, asteptind sa te comporti cum as crede eu c-ar fi “normal”, mi-aduce mereu aceeasi dubla suferinta – adica in plus si suferinta ta de-a nu fi recunoscut drept cel care esti prin proprie alegere, suferinta pe care tu, cu generozitate, o negi totdeauna.

A, da, eu spun ca te cunosc, insa nu ma refer decit la rost, la albii, la cuprindere, la coordonate. Felul in care Tu – Om si Zeu – te porti prin lume e creatia ta de moment si eu imi asum faptul de a o iubi asa cum se structureaza ea sub alegerea-ti spontana. Si dincolo de toate acestea, stiu, presimtindu-te, ca niciodata nu vei face vreun gest menit de intentia ta sa ma loveasca inadins. Esti prea generos si prea liber ca sa faci asta.

In rest… orice dezamagire care vine din asteptari, eu cred ca ti-o pricinuiesti de fapt singur.


Te iau in brate si ma uit in adincul ochilor tai pe dinauntrul somnului cotropitor ce-ti deschide lumi uitate, unele vechi, altele nenascute inca si, muscindu-ti alintat urechea, doar atit cit sa te fac sa mirii usor siciit, iti spun: Nu poti sa ma duci nicaieri, zici? Lucky me! Eu pot!



2 ianuarie,


Inca iubindu-te, inca visind…


Ma aplec peste urma pasilor tai s-o sarut in zapada proaspat depusa si ea se topeste sub suflul fierbinte al respiratiei mele care te cauta, te soarbe din amintiri, din aer, din seara, din lucruri…

Mi-e dor de tine cu-aceeasi inversunare cu care resping sa mi te-amintesc, sa mi te imaginez, sa te simt prin distanta neprietena care mi te refuza.

Mi-e dor de tine cu scrisnetul zapezii de sub pasi in seara care tocmai instaureza umbrele ca sa-mi deschida tarimul visurilor inca o data, stiind ca acolo ma astepti de citava vreme.

Mi-e dor de tine si de dor, mi se inclesteaza inima si dintii si tot trupul si nu vreau sa astept sa te duc in casa, unde arde focul si lumina lui indulceste contururile si desleaga incrincenarile, asa ca te pacalesc sa treci cu mine podetul si te atrag spre bradul din fata cabanei, sub poalele caruia ne strecuram anevoie. Nu-ti place frigul si iarna si tocmai de-aceea vreau sa te iubesc acolo, ca sa ma razbun pe dorul nebun ce ma bintuie de-o bucata de vreme…


“Adinc, semnul absentei tale-n carne

de cind ai si uitat sa vii, s-a daltuit.

Biserica eu sunt, ce sta sa se rastoarne

Fiindca-n peretii mei nu te-am zidit.” (Dorian Obreja)


Te lipesc cu spinarea de trunchiul gros si te privesc o clipa piezis, dintre crengi. Suntem in nameti pina la genunchi. Zapada ti s-a scuturat in par si-n barba si parca esti Mos Craciun. “Ce mi-ai adus? Daca nu mi-ai adus cel mai rivnit dar, nu te las sa pleci de-aici!” “Pai, ce sa-ti aduca Mosu’… ca nici nu mi-ai scris ce-ai vrea tu, draga mosului?!” “Da ce tu nu stiai, asa de la tine? Trebuia sa-ti scriu? Degeaba esti Mos Craciun?!” “Si-apoi, nu stiu daca ai fost cuminte! Si daca stii vreun cinticel!” “Aha! Nu stii?! Las ca vezi mata acusica! Mos Craciun, Mos Craciun, lumea zice c-ai fi bun… ia sa te gustam putin!” “Aici, ce esti nebuna? Vrei sa-nghet, sa-nghete?!” “Oare? Ingheti, daca te gust? Inghetata se topeste!” “Da, da nici eu, nici el nu suntem inghetata, deci procesul e invers!” “Da de ce vorbesti tu in locul lui, Mos Craciun? Ia sa vedem ce zice el, iubitul!”

Fara sa te scap o clipita din ochi, imi scot cit de lent pot manusile din miini si ma tocmesc cu haina ta, careia nu-i cunosc prea bine incheietorile. Te aperi si tu cit poti, fiindca in sinea ta nu prea esti convins ca el ar fi chiar intrutotul de parte-ti. Dupa ce deschid hainuta careia incepi sa-i simti zgomotos lipsa, desi eu sunt fata de treaba si nu ti-o dau jos, ci doar la o parte din calea cataramei de la curea, pe care ma fac ca o atac, dar o evit cu gratie, coborind asupra fermoarului de la prohab. Dedesubtul lui, simt darul drag zvicnind de dor, la rindu-i. Il mingii prin material, dar el cheama mingiierea tot mai aproape, asa ca, nu rezist si desfac fermoarul pentru ca degetele sa patrunda pina la acela care se bucura fara tine de atingerea mult asteptata. Te privesc in continuare – esti consternat. Nu mai poti avea incredere in nimeni – pina si prietenii de-o viata te tradeaza pentru placere! Vreau sa te sarut, dar esti bosumflat si nu-mi oferi decit niste buze inghetate. Sa nu zici ca nu m-am oferit! Daca m-ai primit cu-atita raceala, firesc e sa-mi iau talpasita, nu?! Asa ca imi cobor repede, pina sa te dumiresti ca totusi o voi face, buzele asupra lui, a iubitului, itit cu ciupercuta putin zgribulita, printre haine. Il daruiesc cu cel mai fierbinte sarut de care-si aminteste – pai, in comparatie cu zapada de-afara?! - si-l culc la loc, tragind fermoarul. Nu ma indur sa te tin prea mult in frig, asa ca te trag afara de sub brad.

Ti-a venit inima la loc. Imi scuturi crengile in cap, insa tot tu esti cel care seamana cu Mos Craciun. “Ce mi-ai adus?!” – intreb, iar tu imi raspunzi zbughind-o: “Ce ti-ai luat deja!” Aha, iti da mina! Te afli la vreo doi pasi distanta inspre cabana. Fac un bulgare mare si-l arunc dupa tine inciudata “Te prind eu! Ca mai am de luat!” “A, asta mai vedem noi! Daca ai fost cuminte, daca stii un cinticel… Pai, ce crezi ca asa, degeaba?!” Ma apuci de guler, ma saruti frecindu-ti barba plina de promoroaca de toata fata mea, pina o inrosesti si ma tragi peste prag, in casa.

Usa da direct in camera mare de la parter care tine loc de vestibul, amestecat cu camera de zi si cu sufrageria. Intr-un soi de nisa despartita de camera printr-o arcada, se alfa bucataria – de fapt, mai mult un oficiu. Deasupra, pe o platforma pina la care se urca pe o scara din lemn, plasata in lungul peretelui opus intrarii, se lafaie “dormitorul”, adica un pat mare, patrat, inalt cit piciorul broastei, acoperit cu blanuri si perne. Singurul link aici e catre baia mica despartita de rest printr-o perdea din bile sculptate manual intr-un lemn parfumat. Pe linga pat, de jur imprejur, o multime de luminite care nu-mi dau seama daca sunt becuri mascate, sau poate luminari - fiindca stii ca-mi plac atit de mult. In camera mare cu dusumea de lemn aromind a padure singuratica, focul din camin pilpiie ademenitor, iar pe etajerele din jur ard luminari. Parca civilizatia a ramas undeva departe, iar decorul acesta, desi nici prea simplu, nici prea sofisticat, e pur si simplu atemporal. Pe masa rotunda din lemn lacuit sunt fructe si piine, pahare si vin. In fata caminului e un fel de canapea acoperita cu blanuri albicioase ca si cele imprastiate pe jos. O clipa nu indraznesc sa calc.

Toata desfasurarea aceasta fantasmatica ma intimideaza dintr-odata. Tie iti place fastul, obiectele care asigura pe linga tot comfortul, bucuria estetului care esti. Mi-e aproape imposibil sa cred ca ai pregatit un asemenea décor doar pentru ca stii cit de mult iubesc eu lucrurile simple care amintesc dainuirea omenescului, curgerea lui din si inspre imemorial. Sunt coplesita. Nu stiu ce sa spun, parca m-am intors brusc la fetita timida care nu indraznea nici sa paseasca in loc necunoscut. Doar ochii mei ratacesc, plini de uimire, peste compozitia stranie de umbre care-mi taie respiratia. Imi iei haina imbratisindu-ma din spate si soptindu-mi in urechea stinga: “Nu-i mai bine aici, Cherie?!” “E bine oriunde cu tine! Dar aici e…” – nu gasesc ce sa-ti spun. Insa tu intelegi si, ca sa salvezi momentul de patetic, ma impingi spre canapea, ma intinzi pe spate si te urci deasupra mea ca un copil, cuprinzindu-ma intre genunchi “Mos Craciun, zici? Deci: ai fost cuminte draga mosului?” “Foarte!”- iti raspund, revenindu-mi din gura cascata cu care aterizasem pe blana moale si incepind sa te mingii abia atins pe coapse in sus. Imi prinzi miinile zicind “A, nu, fata mosului, nu umbla cu fofirlica! Intii examenele. Zici c-ai fost cuminte…” “Foarte! De cite ori sa zic?!” iti raspund, incercind sa-mi eliberez miinile si plimbindu-mi privirea peste trupul tau inaltat deasupra mea. Esti si siret, fiindca prinzindu-mi privirea, incepi sa te foiesti, frecindu-ti, chipurile nevinovat, ba genunchii si pulpele de sinii mei, ba fesele de abdomen. “Biiiineee! Te cred pe cuvint, ca n-ai dovezi. Ce-ai invatat sa-i zici mosului ca sa-ti dea jucaria?!”


Mos Craciun, please, ia aminte!

Desi-am fost cea mai cuminte,

Eu nu vreau multe cadouri

Cum zbiara copii-n coruri

Nici din sac, nici din sosoni,

Vereau ce ai in pantaloni!

La anul si la multi ani!


“Ha, ha, ha! Da stiu ca esti tare la compunere!” “Asta nu-i compunere mosule, asta este poezica. Si daca vrei, o fac cinticel!” “Ma refeream la cum ai compus sacul cu sosonii si cu pantalonii!” “Ha! Lasa sa vezi cum compun ce gasesc acolo!” Miinile tale framinta sinii si-apoi pornesc spre git, inclestindu-se usor pe ceafa, facind-o sa se arcuiasca, dupa care se plimba frematator pe obraji, pe frunte, pe sprincene, peste buze… Continuind miscarea torsului, scot la iveala pasarea infierbintata deja si-o iubesc la rindu-mi cu degetele, cuprinzindu-i in palme intregul trup si strecurind-o intre sinii calzi… pe sub bluza care, nu se stie prin ce intuitie ii si dezvelise.

Dupa un timp, tremuri si te retragi zvicnitor dintre sini “Ce dor imi e, mon amour!” soptim amindoi deodata. Te lasi apoi sa luneci in lungul trupului meu, descojindu-l parca de toate hainele ce-ti stau in cale, de toate vamile si te repezi lumina involburata de ritmul sau intrinsec catre inaltul fiintei mele, pe dinauntru, ca sa amintesti celulelor mele matricea universului ce le insurubeaza fiintarea in clipa.

Mai tirziu, din extazul prelung ne scurgem ca doua fisii de liniste instelata pe blana din fata canapelei. “Te iubesc!” “Inc-o data, da?! Si-nc-o data!” “De cite ori vrei!”


Ma-ntorc lenesa cu fata spre foc. Trosnetul lui enignmatic face ca noaptea sa se desire parca spre infinit si ne da senzatia ca timpul s-a oprit lipind pe gesturile noastre, rituale parca, toate imbratisarile in care ne-am cutreierat. Parca fiecare mingiiere e acolo cu toata istoria ei, ca si cum, atunci cind iti ating urechea cu aratatorul miinii stingi, resimti reverberat intreg noianul de atingeri care ti-au invatat urechea pe de rost, poate chiar ti-au reinventat-o.

Te faci ca nu simti, fiindca nu vrei sa-mi spui decit cuvinte-paravan, ca de fiecare data si incepi sa turui despre o multime de lucruri, insa eu am invatat, nu stiu de unde si cind – poate chiar acum! – sa-ti ascult fiorul de dincolo de vorbaria ta deliberata, care, orice s-ar spune, mi-e grozav de draga, ma gidila, ma face sa stranut pe dinauntru. Cred ca faci asa fiindca uneori te sfiesti sa nu te prind prea vraiste. Sau fiindca nu vrei sa micesti cu vorbe ceea ce simti. Treaba ta! Oricum, mie mi-e bine.

Si focul…

Ha! Aici incepi sa ma pindesti, intorcindu-te pe-o parte.

Tu stii ca ma pierzi in fata focului, daca ma scapi, asa ca, dupa ragazul pe care decenta ta cronica ti-l impune, te strecori deasupra spatelui meu si te lungesti peste mine. Strivita sub trupul tau drag, trebuie sa-mi rup ochii de foc si sa adulmec aroma ta. Produce asupra mea o fascinatie aproape identica si tu stii, de aceea cauti cu degetele gura mea, in vreme ce buzele le ratacesti pe git, pe ceafa, pe umeri peste tot unde poti sa le strecori. „Nu te-mpart cu focul, Cherie!” imi soptesti si ma-ntorci sub trupul tau ca sa te joci cu buzele mele atragindu-le intr-un joc din ce in ce mai pirjolitor. Gem in sarutul patimas fiindca, asa ca intotdeauna, imi dinamiteaza toate energiile si ele-ncep sa alerge nauce care-ncotro, izbindu-se cu fulger unele de altele. Iti place cind gem, te simti puternic, te simti chemat, te simti rivnit Iar mie mi-e o bucurie nebuna sa te simti asa! Habar n-ai! Cu cit te simti tu mai puternic si mai dorit, cu atit eu ma simt mai adorata si mai ocrotita.

Miinile tale imi cauta febril sfircurile si, negasind cheia bluzei rup nasturii in care e prinsa. Nici nu te sinchisesti, nu e bluza ta si-apoi, prea iti statea in cale. Nu-ti amintesti cit de simplu se ridicase singura mai inainte. Cind ajungi, pielea moale se-nfioara la atingerea ta delicata si se-ntinde parca toata sa-ti soarba degetele. Cobori buzele asupra sfircurilor sa te-alinti in leaganul sinilor, iar eu iti mingii crestetul de care, in taina, se-mpartaseste roata de foc a inimii. Apoi, dintr-odata navalnic, cauti cu mina intre coapsele mele sa patrunzi poarta incendiata, s-o stringi in pumn, sa trimiti flacarile dorintei tale inlauntru-mi. Stirnit de arcuirile trupului sub dezmierdari si de cotrobaielile tale prin adincurile lui, ma intorci iar cu fata la podea, sarutindu-mi coloana, vertebra cu vertebra, pina ce poti sa-ti afunzi fata-n unghiul dintre omoplati ce-mi deschide aripile spre-a te purta in zbor soptit inspre inaltul eu-tu-ului contopit. Foarte repede, trupurile noastre isi gasesc ritmul comun si, nici nu stim in care geamat, izbucneste lumina facindu-ne jerbe vii, precum cele aruncate de bustenii uscati pusi pe focul din fata noastra. Cind ma intorc, intinzindu-ma pe spate, zaresc in ochii tai o licarire de triumf aruncata flacarilor jucause – fusesem a ta, fusesem dragoste dimpreuna, in fata rivalului tau. Tu ma transformasesi in lumina, tie iti revenea recunoasterea – el nu putea decit sa ma fascineze in rastimpuri si, cumva sa ma carbonizeze intr-o eventuala contopire.

Te-ntinzi linga mine si ma prinzi de mina. Raminem o vreme cu ochii in tavanul din lemn. Parc-ar fi bolta tavanul asta. E asa de inalt! Asa de-nstelat! Ii faci tu ceva!

Am zis eu ca esti vrajitor!


Si-asa, dumnezeiesc iubita, imi rasare in inima, chircita si-nsingurata, fetita din mine, care obisnuia sa se creada vina tuturor, greseala care-i costase pe unii iubirea, pe altii acceptarea de sine, fetita trista, respinsa, diforma. Si-i scriu. Scrisoare de Craciun.

Apoi, incet, atenta, cu gesturi laborioase, asez masa pentru doi, pun luminari si beteala, umplu paharele cu sampanie… in surdina, se aud colinde de undeva. Ma asez pe scaunul din dreapta si, in farfuria din cealalta parte pun, legata sul cu o pamblica rosie tivita cu auriu, scrisoarea.

Inchid ochii si ma vad, ca prin fum, tragindu-mi paltonul si iesind in ninsoare. S-a-ntunecat si trebuie s-o gasesc, ca sa sarbatorim impreuna. Stiu unde trebuie sa caut. Sper ca lacrimile pe care le gasesc totdeauna acolo siroind fara noima, fara indemn, ca si cum as fi nimerit brusc cu ochii intr-un izvor subteran, sa ma lase s-o privesc in fata. Inaintez cu greu prin ceata care dubleaza ninsoarea parca dinadins si-ntr-un tirziu, o aflu intr-o poveste, a nu stiu cui, despre un copil sarman care, neavind nici casa, nici pom de Craciun, se furisase in curtea unor bogatasi ca sa se uite pe fereastra la bucuria altor copii pe care sarbatoarea Craciunului ii gasea in caldura, in iubire si-n ocrotire. O aflu cu nasul strivit de geamul inghetat, ca-n fiecare an, de Craciun - chiar daca uneori ma prefacusem ca o uit acolo -, plingind tacut ca nu meritase sa fie si ea iubita, ocrotita mai ales.

O iau in brate si plingem amindoua. Cind se mai indulceste ascutisul durerii, ma uit la ea si, indepartindu-i o suvita de par care-i cazuse-n ochi, o intreb daca ar vrea sa mearga cu mine. Unde? – ma-ntreba. Mama o invatase sa nu se-ncreada in straini! Acasa – i-am raspuns. Un licar de nadejde ii sparge un colt de neincredere. Merge.

Odata ajunse, ii scot hainuta inghetata si ghetutele ude si-i frec minutele ca sa i le incalzesc.

Nu prea stie sa zimbeasca. E un copil trist. Nu indraznesc sa ma apropii mai mult si s-o-mbratisez – e atita singuratate intre mine si ea, intre ea si lume…

Totusi, la auzul colindelor, chipul ei serios tremura usor ca de strafulgerarea unei amintiri. Nu le-nvatase nicaieri – in vremea cind crescuse ea, colindele fusesera interzise! - cu toate acestea insa, ea incepe sa le-ngine incet, iar ochii i se aburesc treptat de o palida regasire, in vreme ce cutreiera cuviincios peste lucrurile din jur.

Mama o invatase sa nu se holbeze, sa nu-si bage nasul pe unde nu-i fierbe oala, sa nu vorbeasca neintrebata. Mama o invatase tot ce stiuse ea mai frumos si mai bun, ca sa se poata face iubita. Mult mai tirziu, pe la 17 ani, mama i-a daruit cea mai frumoasa carte din biblioteca, Fratele meu, Omul de Henriette Yvonne Sthal, o carte rupta si rufoasa de cit fusese rasfoita, pe care ea a dres-o cu scotch si a purtat-o cu ea peste tot prin lume. Acum insa, nu prea-ndrazneste sa se-ncreada…

O iau de mina si o conduc catre masa pe care ard luminari si stralucesc daruri.

Ii ofer locul din fata celui pe care-l ocup eu si o indemn sa citeasca scrisoarea. Cu minutele ei mici, tematoare, privind intr-o parte cum obisnuia, ori de cite ori ar fi trebuit sa priveasca in ochii cuiva, desface incet pamblica rosie.



Scrisoare catre fetita din mine


Draga mea,


Azi-noapte am adormit tinindu-te-n brate.

Multumesc ca mi-ai ingaduit aceasta bucurie.

Imi cer iertare ca te-am impins atit de departe in uitare. Am vrut sa-ti uit spaimele, umilinta, ura, inversunarea, invidia

Insa tu faci parte din mine si ai dreptul sa fii, tot atit cit lumina din mine are dreptul si datoria sa straluceasca. Daca n-ai fi fost tu, n-as fi capatat forta si dorinta de a afla cine sunt cu adevarat, care sunt darurile mele, care-mi este rostul. Nu mi-as fi pus poate intrebarile necesare. Marele si minunatul dar pe care mi l-ai facut este acela de a ma face sa caut in mine, cu credinta indaratnica ca trebuie sa mai existe si altceva decit frica si refuz.

Iti multumesc si te rog sa primesti acum iubirea mea.

As vrea sa te pot face sa intelegi ca sunt totdeauna cu tine, chiar si-atunci cind par ca te uit, ca tot ceea ce simti este firesc, e omenesc, e acceptat, chiar si-atunci cind ma urasti.

As vrea sa nu te mai temi ca vei fi aruncata, deoarece eu numai cu tine sunt intreaga, iar minciuna de-a te ocoli nu face decit sa ma fragmenteze, imbolnavindu-ma de dor. Iar dorul meu de mine, de Dumnezeu in mine, trece si prin tine.

As dori sa stii ca singura persoana care te poate intr-adevar proteja, care poate aduce plinatate in viata ta asa cum tu aduci intr-a ei, sunt eu. De aceea te-as ruga sa ma lasi, incepind de ACUM, sa-ti fiu prietena.

Te iubesc. Asa sa-mi ajute Dumnezeu !


O privesc cu teama – lacrimile mari care i se rostogolesc pe obraji imi ard ochii – poate n-o sa ma creada! De-atitea ori am aruncat-o-nlauntrul meu in unghere cit mai intunecate, ca s-o uit. Ea, insa, m-astepta, pare-se! Ridica incet ochii si, pentru prima data, ne privim. Undeva, intr-un loc indepartat din lumina ochilor ei – un loc mic, ca un virf de ac pe care l-ai putea pierde atit de usor – apare un licar de bucurie: “Promiti?!” Da, promit! – reusesc sa soptesc si-o cuprind in brate.

Dup-aceea o invat sa rida si sa danseze.

Cind se naste Iisus, la miezul noptii, ea se simte deja iubita si iubeste.

Abia ACUM, putem sa cutreieram impreuna prin iubirile celorlalti si sa ne minunam cit de iubite eram fara sa stim. Lasam cite un dar mic din partea noastra la usile tuturor celor pe care ii asteptasem cindva in iubire, sa deschida. Ne dam seama ca usile de fapt nici nu erau inchise. Erau insa usile lor si noi nu le prea cunosteam, asa ca ramaseseram mai tot timpul in fata pragului, care parea de netrecut. Dar ACUM indraznim sa ne cocotam pe el si astfel vedem usa deschisa. Asa ca, ne strecuram inauntru, punem tiptil darul pe masuta din hol si plecam mai departe, batindu-ne cu zapada si inotind prin nameti.

Tot Acum, facem si omul de zapada care nu-i iesise niciodata, deoarece-si inchipuise mereu ca-i prea urita si ca el n-o place defel. Acum el chiar ii zimbeste si o trage cu saniuta, topindu-se tot cind o priveste rizind.

Eu sunt pe post de Patrocle in Dumbrava Minunata – identific urmatoarea tinta dupa miros. Mai intii le iau pe cele cu miros de vechi, mai pe urma pe cele cu parfum suav, adolescentin, pina dau, in sfirsit, de aroma tare, de copac meridional aromat.

Hai sa-ti fac cunostinta cu ultimul Maestru! – ii zic. Se chirceste, lasindu-si privirea sa se scurga in jos ca si cum s-ar fi izbit de un zid ud si alunecos: “Ce sa caut eu la un Maestru? Cum o sa se uite ala la mine! Ce-o sa gaseasca el de vorbit tocmai cu mine?” O iau in brate si-o string la piept. Tu esti cel mai minunat lucru din cite exista! El e la fel ca tine. Daca te uiti putin cis la figura lui fara prea mult chip, ai sa vezi un baietel repezit in pantaloni scurti, pe care l-ai putea chiar si necaji, dac-ai vrea. Dar cel mai mult iti vine sa-l iubesti. Ai sa vezi! Hai! Ai curaj?! Hai sa-ti arat! Si-am intrat in tine pe poarta care ma duce pe mine drept la tinta dupa care tot scormonesc.


26 martie, dimineata

Ma uit la tine in fotografia asta si ma dizolv intr-un soi de nemarginire uimita, dureroasa.

Este de fapt singura fotografie in care te recunosc. Si nu te recunosc cu mintea, cu “capul” cum zici tu, ci cu inima. E ca si cum inima mea si-ar face cuib in triunghiul aprins format de ochii tai, toti trei uimiti si cautatori si de-acolo ar purcede sa te cutreiere.

E in chipul acesta atita cuprindere, incit atunci cind il privesc iti pot atinge toate ipostazele, ca si cum copilul si adolescentul si maturul si inteleptul ar da prin compunere universul acesta si, pentru a regasi pe unul din ei trebuie doar sa te uiti la chip intr-un mod straniu, usor imprastiat, ca sa realizezi un soi de clivaj, ca la o stereogrema. E singurul chip care-mi creaza aceasta senzatie de necuprindere si focalizare simultane. Poate ca de fapt asa ar trebui sa privim orice chip, astfel regasindu-i istoria, devenirea, aspiratiile. Daca ne-am privi cu iubire, daca ne-am interesa… Daca ne-am face timp pentru exercitiu macar. Insa… doar uneori… si-atunci ni se pare ciudat…

Chipul acesta, sigur, mi-e foarte drag si nu pentru ca apartine barbatului pe care-l iubesc, ci pentru ca-mi dezvaluie o desfasurare fascinanta. Ochii mei nu-i pot fixa nici o trasatura – poate ca nici nu l-as putea recunoaste pe strada – si de aici o libertate absoluta de afundare, de a-l hoinari, de a-l pipai pe dinauntru. E ca si cum privirea mea si-ar putea modifica parametrii sub actiunea unui soi de impuls incontrolabil inca si, brusc, ma pot afla palpabil aproape, intr-unul din punctele continuumului sau temporal, pentru ca mai apoi sa ma regasesc in cu totul altul. Ai sa spui ca m-ajuta comunicarea electronica din ultima vreme – se poate. Dar “ eu nu strivesc corola de minuni a lumii / si nu ucid cu mintea…”, asa ca nu dau acest miraj pe nici un argument. Pastreaza-le tu pe toate! Eu n-am nimic de demonstrat. Eu vreau doar sa te beau, sa te respir, sa ma patrund de miracolul pe care mi-l deschide acest chip. Eu am timp. Eu nu-mi asum nici o utopie grandioasa. Eu doar “iubesc si flori si ochi si buze si morminte”. Si asta – poate ca e doar iluzie, dar e iluzia mea si-o tin bine! – ma face nespus de cuprinzatoare.

Iata, in acest punct, pagina translatindu-se spre in sus, incepe jocul acoperirii incercind o limitare, care ciudat, departe de a ma-nchide, imi ofera o poarta. Nu-ti mai vad triunghiul ochilor ce-mi dezvaluie adultul si ceva din nelinistile adolescentului, ci doar barbia si gura. Aceasta pare sa fie poarta spre copilul din tine. Daca imi string pleoapele, pot parca sa alunec usor inlauntrul unei fiintari fragile si tenace in acelasi timp, infrigurate si parca dureros de incandescente, pline de un soi de cumintenie si-n acelasi timp sfisietor de lacome, a unui baietel cu niste pantaloni scurti – parca prea scurti si prea largi pentru el, sau prea lungi si prea stimti. E ca si cum nimic din lumea din jur nu i s-ar potrivi si asta l-ar face nesatios si trist, avintat si nesigur. Si din cind in cind strigacios. E in acest copil un amestec alunecos de cuviinta si nesupunere, cele doua transmutindu-se una in cealalta surprinzator, niciodata atunci cind te-ai astepta, atunci cind s-ar cuveni. Un copil bosumflat, nemultumit de tainele descifrate, greu sau imposibil de multumit, desi necum lipsit de bucurii spontane sau cladite, dar mai mult spontane. Un copil usor sau grav frustrat de niste lipsuri simtite sau imaginate la nivel de coordonate. Un copil ce pare a se stradui sa compenseze ceva care din timp in timp il ingheata, il imobilizeaza intr-un gest prelungit, intr-o-ncrincenare.

Ai putea imagina un obraznic in intempestivul care mascheaza o sfiiciune cuminte ce-si pleaca usor capul in fata a ceea ce nu poate cuprinde inca deplin, ca si in fata a ceea ce este pe de-a-ntregul cuprins. Ai putea imagina un meditativ in superficialul care face impresie printre pusti cautind sa-i supuna cu forta cea mai la-ndemina lui – cu un soi de stiinta a cuvintului, a convingerii, a argumentarii uneori usor rautacios suverane - cu biciul mintii, adica. Ai putea, asisderea, imagina un insingurat in tornada aceasta ametitoare, electrizanta, care-i indeasa in preajma si potrivit si inteles si folositor si creativ, dar si nepotrivit si neinteles si nefolositor si demolator.

E un copil care pare sa n-aiba niciodata tihna. Orice descoperire ii taie respiratia si-l face in acelasi timp sa se sfisie intre “evrika” si amarul gust pe care totdeauna ti-l lasa orizontul, cind afli ca fuge odata cu tine. Un copil avid sa simta totul, sa guste, sa bea, sa atinga… ti-l poti imagina bagindu-si nasul in tot si-n toate cu un soi de nevinovatie intrinseca – mult mai tirziu va cunoaste culpabilitatea. Acum trebuie sa bage mina in flacara ca sa-nteleaga ce inseamna a arde. Acum nu se poate distinge intre curaj, risc, candoare, nesat. Acum el e toate acestea aglutinate sub masca, nevoita, naturala, cred ca mai potrivit ar fi marca unei sfiosenii cuminti, dar pinditoare.

Acesta e copilul pe care-l traiesc eu in chipul tau. Il iubesc cu-atit mai mult cu cit eu nu sunt un astfel de copil, cu cit mi-e mai dor de ceea ce nu sunt, sau nu par a fi.


I

Iata, eu

calatorind prin mine,

am ajuns in acest loc

si-am inflorit!


II                                        II

Tu esti

Zamislitorul de zboruri.

dar si Zbor deopotriva.

Tu esti

aripa rasucita-n adinc.

Tu esti

cumpana orelor

trasa afara din timp

de secunda in care

sarutul meu, smerindu-se,

se face umbra-ti


Aici, ACUM-ul se stringe iar pe chipul tau adormit ce se ciuceste bijbiit pe sub cotul ridicat sa compenseze lipsa puiului de perna sub cap. “Eu acasa dorm cu o perna mare si cu un pui.” – imi spusesesi cind ai dormit prima oara cu mine, incercind sa asezi cit mai comod pernoiul pe care ti-l rezervasem si tragind cu jindul la pernuta pe care mi-o pusesem eu sub cap. Treaba ta ce faci acasa! – mi-am zis in gind si n-am vrut cu nici un chip sa ti-o dau. N-am vrut si gata! N-ai cerut-o. Dar ai jinduit-o si jindul acela sfios al tau ma doare amuzat si-acum, chiar daca dupa ce-ai plecat am cautat o pernuta special pentru tine. Imi venea sa-i dau forma de inima si sa-i fac invelitoare rosie, de matase fisiitoare, cu canafiori! Noroc ca m-am abtinut – prea ar fi semanat a talcioc.

Cind te-ai intins “sa dormi putin”, ti-am adus puiul si ti l-am pus sub cap, numai ca te-mpinsesesi cu totul in bratul canapelei si perna se pierduse pe undeva prin indoiturile ei.

Cum stai asa, cu gitul strimb, plescaind prin somn, semeni cu baietelul in pantaloni scurti din fotografia mea preferata. Mi-e drag sa ma uit la tine si sa trag peste ACUM toate cautarile mele – si cele de tine din mine si cele de mine din tine.

Ui-te, pe timpla dreapta, pot sa aflu cum incepe toata povestea asta. Citisem o carte a unui tip cu o barba ca a ta – barba de pirat. Era o carte despre dragoste, chiar asa se si numea: Despre dragoste – rediografia unui sentiment (Liviu Antonesei), desi eu nu-mi putusem imagina ce poate spune despre dragoste o barba ca aceea. E un eseu grandios, te poarta prin toata literatura de dragoste care s-a scris vreodata si prin toate sistemele filosofice ale lumii. Are o bibliografie impresionanta – insa aproape toti autorii sunt barbati, desi, judecind dupa lectura, tipul nu pare misogin. Dincolo de asta, e o carte mai ales sincera, se simte in ea palpitind viata si nu zbirniind teoriile. Uimirea mea vine din faptul ca citind-o, parca se-nsira pe pagina cuvintele mele, caznindu-se sa incontureze nevoia de a clarifica ceea ce este de necuprins in esenta. Noroc ca porneste strain pentru mine si-anume de la grecii care, folosind cuvinte diferite spre a nuanta fenomenul, desfaceau dragostea, oarecum bizar, in trei: philia, agape si eros. Insa, in perceptia mea, e greu de bagat dragostea in categorii, cum orice categorizare ma irita dealtfel, echivalind in viziunea mea cu constringerea la sablon. Insa, trebuie sa recunosc ca filosofia grecilor poate fi un punct de plecare in intelegerea dragostei. Daca ea ar avea nevoie sa fie inteleasa. Sigur ca cele trei forme se interpatrund si se transforma unele in altele permanent, coexistind cel mai adesea. Recunoaste si autorul. Probabil si grecii.

Ideea redactarii acestei povesti a incoltit in mintea mea, in parte, din strania senzatie de reflectare pe care mi-a furnizat-o aceasta lectura, in parte, din nevoia de replica, ca si cum ar fi fost o angajare personala, asa cum se intimpla adesea cu cartile care ramin memorabile pentru tine. Se cerea alaturata si o perceptie feminina a dragostei. Cel putin in biblioteca memoriei mele.

Nu stiu de ce suprapun peste inceputul povestii ACUM-ului nostru aceasta lectura. Cert e ca ea se consuma putin mai tirziu. Posibil ca, relativ ulterior, ma straduiesc sa indes in una din cele trei categorii ceea ce se intimpla in diferitele spatii ale acestui ACUM magic.

Sau poate pentru ca te-am gasit si pe tine, in acelasi ACUM, cufundat in aceeasi lectura, tot pe la inceputul povestii – si, iata, aveam dintr-odata un punct comun.


Cind nu mai sunt eu

sunt tu.

Si-atunci, aud

cum iti creste iarba pe talpi

si te vad – cer rasturnat

descuind culorile

din lumina.


Dialogul electronic incepe iar si iar, fantomatic, in coltul acesta de ACUM, prefigurat de uimirea tisnita spontan, ca orice uimire veritabila, cind ceva/cineva se compune in realitatea imediata ca sa-ti aduca/aminteasca vesti despre tine.



7 ianuarie

Cronica unei intilniri I

Cine oare sa fii dumneata, domnule ?

Intilnirea cu dumneata mi-a pricinuit o mare uimire.

Nu mi te pot scoate din minte, desi asta e un fel de-a spune, pentru ca te simt prezent undeva intre minte si inima.

Mi-ai urat succes mai departe. Multumesc! Dar eu nu pot sa trec mai departe.

Sunt prizoniera si nu stiu sa spun in ce. Prin urmare, trebuie sa aflu.

Citisem despre studiile dumitale uimitoare, te vazusem de vreo doua ori, insa impresia era ca nu esti dumneata. Am crezut ca e o parere preconceputa pornind de la barba pe care o purtai. Genul acela de barba fara mustata imi aminteste un personaj de basm din copilarie care ma-ngrozea. Asa ca imaginea dumitale a trecut pe linga mine fara vreo sansa la consemnare, credeam eu. Lumea imi vorbea despre dumneata frumos, cu-ncapatinare, unii chiar se straduiau sa ma convinga, nu stiu de ce, ca esti un fel de comoara.

Nu am inregistrat ca urma sa colaboram, desi cineva imi daduse cu siguranta informatia asta la un moment dat. Ciudat.

Cind te-am intilnit frontal insa, in ziua lansarii proiectului, te-am receptat intr-un mod atit de ciudat, incit mi-era teama sa nu te simti jenat de reactia mea. M-am trezit indreptindu-ma spre dumneata, inlauntrul meu, cu bratele deschise, ca si cum ai fi fost o parte din eu, insa brusc, ca lovindu-ma cu capul de pragul de sus, m-am oprit realizind ca eu, ceastalalta, dintr-o pricina ascunsa, nu-l puteam recunoaste pe acel eu… Si, de fapt, nu recunoaste, ci atinge. Nu-l puteam regasi… si nu-ntelegeam. Un fel de neputinta de-a trece dincolo de tabloul pe care-l asezasesi pe scaun in fata calculatorului care ne prezenta secvential, in scop, obiective si rezultate, ceea ce avea sa devina pentru mine parcursul spre un univers in taina jinduit, m-a facut sa ma holbez tot timpul la chipul dumitale caruia nu-i puteam inregistra trasaturile. Iar dupa ce am plecat le-am spus colegilor mei, consternata fiind de aceeasi neputinta de care nu dau semne ca scap: “Doamne, ce s-a schimbat omul ata! Nu e el!”. Ei m-au privit mirati si mi-au replicat “Dar parca spuneai ca nu-l cunosti” “Asa e. Nu-l cunosc.” – am admis… si nu minteam. Dar atunci? Ciudat.

Cine oare sa fii dumneata, domnule?

Vreau sa spun cine esti dumneata pentru mine? Trebuie sa aflu. Sa-mi amintesc…

Ma chinui de o saptamina si ceva si nu se clinteste nimic in uimirea in care te-nvalui.

Acum citeva zile mi-ai trimis adresa paginii dumitale de web. CV-ul dumitale e atit de graitor – pare imaginea dumitale absoluta, dar nu e. Toate fotografiile atasate arata acelasi chip inselator, caruia eu nu-i pot inregistra trasaturile. Nu-nteleg. Inca. Sigur ca ma bintuie dorinta de-a talmaci cel putin ceea ce simt, asa ciudat cum e. Trebuia sa gasesc o imagine, ceva, un punct de la care sa plec. Eu, cea vesnic insetata de intelegere si de expresie, trebuie sa gasesc ipoteza macar…

Nu stiu cum sa zic… pare ca porti prin lume o poza cu care vrei sa pacalesti, nu stiu pe altii, dar cel putin pe mine. Iar eu stiu ce e dincolo de ea. Si totusi… unde e cheia? “Cheia ce mi-ai dat aseara, cheia de la poarta verde…”

Vezi ca nu fac literatura. Nu te lasa ispitit sa crezi asta.

Si nici smintita nu sunt, desi… ma rog… cine nu e ?

Asta seara am fost la un concert de muzica de camera. Doua trompete, un oboi si o orga. Muzica baroca. Nu ca as cunoaste muzica, dar scria in program. Muzica pentru mine este ceva cu care ies din cunoastere si intru in existenta. E un dar care mie intotdeauna-mi face daruri. Ma aflu in fata ei uimita de irepetabila “intiiasi data”. Stiam ca in asta seara ea imi va aduce, ca de fiecare data, darul de care eram mai insetata. Incepusem, dupa-amiaza, sa-ti citesc studiile. Proasta mutare! Acolo parca te si regaseam, te si pierdeam in acelasi moment. Singurul ghiseft e c-am descoperit ca dumneata mi-esti din ce in ce mai pretios. Dar care dumneata? Dumneata din dumneata, sau dumneata din mine? In caz ca nu esti unul si-acelasi.

Cu siguranta insa, nu ne-am cunoscut.

In timpul concertului, cind marginile fiintei mele au inceput sa se-alunge din ce in ce mai departe, palmele mi s-au asezat fata-n fata si-am simtit cum incet, dreapta devine a dumitale, cea stinga raminindu-mi mie. Am incercat apoi sa le-mpreunez, insa n-am reusit. Se stiau, voiau sa se cuprinda, erau ale aceluiasi trup, insa le separa ceva incompresibil. Atunci am strigat interior: “ce e asta?”. Si-am auzit cazind cu zgomot un geam. M-am prins apoi ca nu era geam, ci oglinda.

Aha! Aceasta era imaginea pe care-o asteptam. Acum pot reconstitui. Cind te-am intilnit, in mod neverosimil, impulsul primar fusese sa te imbratisez (bineinteles ca-nlauntrul meu, fii pe pace!) ca pe cineva foarte cunoscut – am mai spus. Insa dumneata ai venit catre mine cu imaginea dumitale in oglinda. Si cind m-am repezit, m-am izbit de geamul gros al oglinzii, m-am facut tandari si m-am imprastiat surprinsa ca n-am reusit sa trec ca Alice, in Tara Minunilor dumitale. Parea ca dumneata lipseai oricum, momentan – erai plecat in vacanta, sau altundeva… – si-ti lasasesi oglinda sa-ti tina locul la intilnirea aceasta. Era ca un joc.

Cineva din dumneata pare ca vrea sa-mi boicoteze aducerea aminte.

Cine ai fi fiind dumneata pentru mine, domnule?

Trebuie sa ma dumiresc. N-ai sa ma pacalesti la nesfirsit. Si-o sa-ti scriu. Sau… ma mai gindesc daca-ti scriu…



EL a scris:

Cine sint eu? Iata o intrebare grea si pentru mine! Dar daca gasesti ceva despre subiectul asta, chiar as fi bucuros sa aflu.



11 ianuarie

Cronica unei intilniri II


Cine esti dumneata nu pot afla eu. Cine esti dumneata se afla doar in interiorul dumitale si, prin urmare esti singurul in stare sa-l afle. De fapt, dupa spusele Prietenului meu, Maestrul Jocului, fiecare este ceea ce alege sa fie in orice moment, aici si acum. Responsabilitatea, in acest context, capata sensul constientei in lumina careia cunosti si-ti asumi toate riscurile alegerii - riscurile, impactul si implicatiile, desigur.

Demersul meu este acela de a afla cine esti pentru mine. Unii, altii, care mi-au fost si dascali, calauze si craci - intre ei, cel mai de seama Viata - mi-au aratat ca nimic nu este intimplator, totul venind catre noi la momentul potrivit, in forma potrivita, cu mesajul cel mai potrivit, ca sa ne ajute sa decodificam ceva, sa mai deschidem o usa inlauntru, sa mai regasim o piesa din marele puzzle in care ne compunem. Sigur ca “potrivit” in acest context, nu se refera neaparat la ceea ce ni se pare noua ca ne-ar trebui intr-un moment sau altul, ci el se refera la conjuncturile integratoare la care accede doar instanta divina din noi.

Ca atare, din acest motiv, usor egoist, am pornit in cautarea lui cine esti.

Se spune ca toti acei care rezista caderii in neconsemnat, adica toti oamenii care ne atrag intr-un fel atentia au un mesaj pentru noi si lipsa curajului de a-i aborda sau accepta ne priveaza de acest mesaj pe care se poate sa nu-l mai primim prea curind. Iara cei care produc o vibratie in inima noastra pot fi chiar parti apropiate ale marelui Eu-intregul care suntem. De aceea regasirea, ca intelegere mai ales, devine si mai importanta.

Din aceasta perspectiva eu voi continua cautarea.


Primordiala energie – Eu,

rastalmacesc Cuvintul – Tu.

Te nasc si te devor cuminte si candid,

recreind necontenit

LUMEA

din coasta ta.



7 martie

Cronica INTILNIRII


E ziua.

Ea se trezeste devreme. Poate nici n-a dormit Simte ca astazi e ziua. Afara e frig si cerul este noros, dar in Ea lumea se compune diferit: isi promite ca nimic nu va putea sa-i umbreasca bucuria, miracolul ce da chip – altul decit cel presimtit – iubirii ei, iubitului ei, barbatului care se desprinde din ea spre a primi ofranda ei de iubire, sau spre a n-o primi. Nu stie sigur daca-l va putea si atinge, chipul acesta. Cum e sa atingi ceva atit de iluzoriu, de fragil, ca un chip?

Jocul din spatiul ce-o tine laolalta nu poate fi decit miraculos – lumea, iluzia sublima ce prinde contur in privirea ei albastra, pare mai mult muzicala. Ea nu atinge pamintul - in drum spre marea zi, danseaza cu aerul. Deseori i se intimpla asa si-i e bine. Viata ei e doar dans deseori.

El nu o crede, sau asa pare. Multe lucruri sunt diferite in gindul lui, insa el recunoaste ca asta nu i-ar putea impiedica sa fie atinsi de aceeasi lumina. Si Ea il crede. Ea il crede, orice i-ar spune. Nu stie de ce. E parca vrajita – nu se poate teme de El. Se poate teme pentru, insa nu de El. Inlauntrul visului lui, Ei ii este ocrotire, impartasire, senin E copilaroasa, desigur. Poate-si va fringe vreun gind, ceva, intr-un tirziu… Dar nu merita? Nu merita oricita (in)fringere, clipa aceasta in care poti sa te alinti ca esti imbratisata de cer? Ce mai conteaza miine? ACUM e fericita.

Toti oamenii par a fi, la o fugara privire, El. Citi El dintr-odata pe strada! Iar Ea i-ar saruta pe fiecare in parte, pe El


Ea a scris: comanda onorata

Buna dimineata, Om drag!

Ce faci azi? Cum ai dormit? Ce-ai visat? Ai facut cafeaua? Sunt pe-aproape. Redactez scrisoarea pe care ti-am scris-o aseara in tren. Ce frumosi sunt toti oamenii in dimineata asta! Toti parca sunt Tu. Te vad, te aud, te simt, te presimt, te respir.


El a scris: Re: comanda onorata:

Cafeaua e gata. Vii?


Si Ea se duce.


Fu marea intilnire la ora cind soarele tine cerul in cumpana.

“Nenumaratele ore” promise se concentreaza straniu intr-una singura.

Ea varsa zaharul pe masa, el vine tot cu imaginea lui in oglinda. Ea nu are curaj sa-l sarute asa cum visase. Se inalta pe virfurile picioarelor si-i atinge cu buzele obrazul, pretextind un soi de recunostinta pentru martisorul oferit intr-un albastru fantasmatic (imprumuta ea un cuvint de-al lui). Oglinda-El se abureste usor, insa - victorie! - reuseste sa ramina neclintita. Marele barbat nu se dezminte – nu-i simti emotia decit daca-l iubesti. Atunci, exista un spatiu in care esti El iar Ea-l iubeste.

Ies apoi dimpreuna in lume, recte pe hol, deoarece in birou nu se fumeaza, unde, sub pretext ca au de sprijinit un sarman calorifer lipsit de afectiune – generaly speaking – purced la a se studia fatis si furis, lasindu-si gurile sa bata recorduri halucinante, ochii sa implore si gindurile parte sa se ascunda cu grija, parte sa se imprastie cu zgomot pe mozaic, pe pereti, in bradul din dreptul ferestrei

Totul parca s-ar petrece sub sticla.

Daca ar fi atenti, ar reusi sa descifreze pe dedesubtul realitatii virtuale cu care se pacalesc, sau doar incearca sa se-amine, semnul, marele semn. Fringerea zilei fringerea halucinanta a unei zile destinate intilnirii sub povara unei prea mari re(?)gasiri, sau a unei prea mari asteptari

El urmeaza sa plece pentru un rastimp scurt, dar inainte de plecare, oglinda ii pierde pentru o clipa chipul care se zbate precum un fluture speriat, ratacit de aripile lui. O infima tresarire Ea nu poate sparge oglinda ca sa-i prinda in palme chipul dezaripat si cit ar vrea oglinda e atit de serioasa, de alunecoasa, de cordiala doare tacut neputinta de a salva niste aripi atit de dragi aripi, atit de stiute si cit de dor ii e!



Spun atitea cuvinte si nici macar nu se prefac ca sunt seriosi, chiar sunt. Prea seriosi. Parca intepeniti in secunda care va fringe ziua. Si Ea, ce n-ar fi dat sa-i soarba miinile! Chiar ii spusese pe undeva, prin timp, asta, dar El n-o crezuse. Sau poate uitase. Altfel, cu siguranta ca nu s-ar fi-ndurat sa-i refuze visul acesta mic, ghemuit, ca un copil zgribulit. Si El se desprinde de calorifer, parca cu greu de ce oare cu greu, doar nu va lipsi decit o jumatate de ora cel mult? Si-apoi poate vor iesi din oglinzi si poate chiar se vor intilni (?!)


Ti-as gusta mainile!

sunt ca doua fructe coapte, zemoase,

ale unui copac cu nume de pofta.

Sau ti le-as mirosi!

Par a pastra in ele parfum de zbor

de pe vremea cind erau aripi

sau ginduri ?!

Uneori as vrea sa-ti beau miinile!

Ca pe lumina ce mi-ar deschide nestiut

poarta spre acum dinspre miine

Dar iata-ma-n fata lor

cum nu ma dumiresc ce nume sa dau

dorintei de-a mi le face

Cer peste suflet!


Cronica unei intilniri

Scrisoare de pe drumul spre tine


Iata ce mi-a scris o fetita pe o foaie de hirtie taiata in forma de inima, drept martisor: 'Ui-te! Poftim inca o felie din inima mea. Sa ai grija de ea: se hraneste cu iubire!'

Mi-e bine sa gasesc asta in agenda mea, caci ma aflu in tren si, privind pe fereastra, ma si rusinez, ma si intristez, ma si infurii… Cerul e gri, cimpul e alb… Si primavara? Te bat la cap de o saptamina ca vine primavara, eu chiar vazusem muguri in plopul din fata ferestrei mele… 'sunt trista si ma duce-un gind spre locuintele lacustre' … si sigur ca asta ma-nfurie si mai tare fiindca incepuse sa ma ocoleasca gindul acesta.

Nici sa scriu ca lumea nu pot. Ieri nu am putut sa-ti citesc mesajele – crima! De data asta nu mai pot blama bietul computer, eu am uitat sa platesc telefonul si mi l-au suspendat. Nu stiu ce am visat dar, suprem supliciu si jertfa, azi pe la orele 7:00, dimineata desigur, sau mai bine spus aproape in creierii noptii pentru mine, ma aflam si treaza si imbracata, in cautarea unui computer potent. Insa abia spre orele 8:00, patrunzind prin efractie in biroul directorului meu, am gasit unul. Exact cum imi imaginam – tu raspunsesesi la toate mesajele si nu erau decit zece – de ce sa ma joc numai eu?! Tremurind sa nu ma prinda cineva, am copiat textele, dupa care, (aproximativ) in haine de casa aflindu-ma, m-am dus in biroul meu sa le citesc. Cine a apucat sa ma vada asa, a cascat ochii cit cepele, dar n-a zis, slava Domnului, nimic. Mai apoi a venit directorul, mi-a studiat pe furis tinuta si, la intrebarea sa muta eu am raspuns: 'Nu domnule, n-am dormit aici! Am de lucru, asa ca am venit pur si simplu devreme, acu’ un sfert de ora!' 'A – zice – si-ai descins direct din vis, ca ai uitat sa te schimbi! Dar te-alearga, nu gluma, lucrul asta!'. Puteai sa-l contrazici? 'Normal ca m-alearga… - zisei ca sa ma aflu in treaba - sa vedem daca ma si prinde.'

Ce jale e in tren!

Lumea muta citeste ziare. Unele mai timpe ca altele.

In fata mea sta un barbos concentrat care si-a luat cu el un maldar de jurnale. Pe bancheta cu mine, o studenta se straduie sa para ca citeste un curs, iar vis-à-vis, un tip disponibil plecat in delegatie in acelasi oras, pe jumatate din parcurs a aflat telefonic toate preturile practicate de hotelurile cit de cit accesibile. Bineinteles ca am 'facut frumos' in fata lui, ca sa le aflu si eu. Acum mi-e mila de el, pentru ca l-am lasat balta tocmai cind se ambala spre un miez de conversatie cu ochii in slitul fustei mele. Insa eu nu sunt la fel de disponibila ca el, mai cu seama ca am aflat ce ma interesa…

Barbosul a obosit si gata. Abia am trecut de prima statie si el a si terminat toate ziarele - i-a luat cam mult consider. Acum rumega cele aflate, la rindu-i cu ochii in slitul generos al fustei mele. Mi-s dragi barbatii! Nu rezista la slituri (slite) si la decolteuri (decoltee)! Iar eu, altruista de(alt)fel, ma misc discret dar vizibil, astfel ca slitul sa se deplaseze in lungul coapsei pina spre sold. Sunt indragostita si deci provocatoare. Pindesc energiile si ele incep sa ofteze. Asta e! I can help it! Fascinant mi se pare sa observ diferentele dintre ceea ce declansez cind sunt inofensiv generoasa si ceea ce declansez cind sunt provocator generoasa.

Am ajuns, intre timp, la penultima statie. Ceea ce ma ingrijoreaza sever este ca, desi se screme nu zic, mintea mea nu scoate inca nimic cu care as putea sa te dau pe spate zicindu-ti: 'Ui-te! Poftim amintiri din trenul care ma aducea la tine!'

Afara se-ntuneca… aproape s-a. In compartiment e o lumina chioara. Eu nu am nimic de citit, de parca as avea vreun chef… de vorbit, nici atit… Trenul pleaca din statie '… atit, atit de departe', imi rasuna in minte un refren. Ma intreb, timp, cum va fi …mai aproape, 'o sa-ti vina pofta' sa ma saruti? Ca, bine, imi scrii tu chestia cu Adidasii, dar nu tu – marele Barbat, m-ai invatat, pret de o omenire cu generatii si cu istorie cu tot, ca numai tu ai statut de buricu (Na! Ca n-am apostrof pe tastatura asta!) pamintului si deci, ai drept de-nceput si de sfirsit asupra mea, femeia?! Te mai miri acum ca stau ca o balta/balega/bleaga/bita si astept sa te hotarasti sa si daca sa faci ceva? Sau ca ma revolt? Sau ca te casapesc cum si pe unde pot?! Zici ca de ce sa ma razbun pe tine pentru razboi? Pai nu am convenit ca in no matter what e nevoie mai ales de un tap ispasitor? Ei bine, tu imi pari cel mai la-ndemina, cel putin, in urmatoarele 'nenumarate' ore. Imi pari, dar s-ar putea sa nu fii!

'Am doua umbrele, fac ce vreau cu ele”

in orice situatie imi dau satisfactie'

– imi suna alt refren in minte! Alexandru Andries. Ti se potriveste ca o manusa.

Lasa, lasa, nu ma fraieri, ca stiu eu ce spun mai sus! De-o omenire ma-nveti ca esti suveran. Adica omul e barbat. Matriarhatul nu se pune in pomenire. Altfel ar trebui ca lumea sa se cheme 'femeire/femelire/feminire', nu mankind, nu?


Chrahhhh! Ziua s-a frint inexplicabil


Cerul s-a prabusit. Mult mai repede decit Ea se putea astepta. Sigur ca marea intilnire meritase toata speranta si toata nedumerirea dureroasa de dupa! Nu se razgindise. Ea stie ca lucrurile par a fi ceva si, de fapt, se dovedesc totdeauna a fi altceva, daca te poti strecura pe sub ele, sau, daca ai rabdare sa astepti sa-ntelegi. Sigur ca nu e lesne a astepta sigur ca pare mult mai usor sa te faci zob la primul impact cu nepriceperea. Golul care se cascase in Ea cere aer si Ea rataceste pe strazi rugindu-si gindurile sa lase cale libera intelegerii. Dar, frustrant, intelegerea vine numai atunci cind alege ea sa vina.

Ea inchide cu incapatinare orice tentativa a mintii de a-i oferi talmaciri si, ca un copil, revine iar si iar la calculator. Poate ca Oh, o umileste cumplit senzatia ca intelegerea ii atirna fatalmente, de gratia unui aparat rece si neinsufletit, de care nu se poate desparti, dar pe care l-ar sfarima, fara urma de cordialitate, implorindu-l.



Ea a scris: Ultima cronica?! :

Nu te cred, Om drag! Nu te cred ca ti-e greu sa afli o cale de a-mi spune ca nu-ti plac, sau ca te-ai speriat. Nu cred ca tu, cel care cuvinta, nu poti gasi cuvintul potrivit si ti-e mai la-ndemina sa fugi!  

Nu stiu ce-ai vrut sa-mi demonstrezi azi ranindu-ma si recunosc ca ai reusit, dar trebuie ca ai un motiv al tau, iar eu ma inclin in fata lui. Ti-am promis sa fiu doar ceea ce imi ingadui sa fiu.

Sigur, as fi preferat sa-mi spui 'la revedere'. Asa mi s-ar fi parut firesc - insa stiu ca firescul unei femei nu se suprapune totdeauna pe firescul unui barbat.

Te caut inutil, se poate sa fi avut doar impresia ca te-am gasit. Probabil ca mai avem a ne alunga unul pe altul prin vreme.



Si noaptea vine. In miezul ei, in sfirsit, gindul lui! Ea tresare din somn, se ridica din pat, isi face un ceai si stau de vorba Ea si gindul lui poate nu chiar de vorba, poate doar de veghe pina-n zori.



El a scris: Urgent!:

Vad ca am pus-o! Acum am reusit sa gasesc in camera de garda un computer conectat. Cred ca miine dimineata imi dau drumul. A fost un accident stupid. Oricum, daca nu-mi dau drumul o sterg ca nu pot lipsi la sesiunea de comunicari. Dealtfel, ma simt bine, nu-s probleme prea grave. Au trebuit insa sa-mi faca niste investigatii.



In sfirsit sesiunea mult asteptata. E un furnicar de oameni care vorbesc, gesticuleaza, cauta, gasesc, impart pliante, ecusoane, mape. Doar ea pare ca a impietrit. Parca nici respiratia nu-i mai anima pieptul. In sfirsit are sa-l vada sa se convinga ca e bine Venise devreme – trebuia sa fie acolo cind El va sosi. Nu stia cum sa faca sa-i prinda un cuvint, o privire. Cind el urca scarile si se opri intr-un grup, curajul si inspiratia o parasira brusc. Redeveni un copil aiurit de emotie care nu indraznea nici sa-si arunce privirea inspre locul unde se afla. Stia acel loc cu precizie, il simtea ca pe o fiintare, ii simtea cuprinderea catifelata de El – scufundarea lui in locul acela care-i imprumutase forma, abandonul - dar nu-l privi nici o singura data. Il detecta in modul acela ciudat, ca printr-un soi de simt subteran care se labarta infrigurat intr-acolo.

Intrara cu totii in sala somptuoasa si-n sfirsit, privirea ei deveni norocoasa – putea sa-l cutreiere fara oprelisti.

Dupa care pleca, desigur. Ce mai putea face ea acolo lumea aceea care-l cotropea nu era lumea ei. Asta insa nu putu sa-i miceasca bucuria vederii.



Ea a scris : Ce bine :

Ce bine ca te-am vazut!

Ce bine ca esti!

Ce bine ca eu te stiu!

Ce bine

'Cry me a river' cinta tipul asta la radio si parca te sfisie. La naiba! Devin melodramatica!

Sper din toata inima ca ti-e bine.

Acum pot sa ma duc sa ma culc. Mi-e somn. Ne vom vedea miine.


Exista o clepsidra a noastra

in care nisipul se daruie avar

golului…

in care pasarile-au uitat sa bata

din aripi si s-au facut uimiri

in care sunetul e amintirea

cuvintului de-a fi fost cindva dans…

in care eu sunt

un dor ciudat de limita

iar tu, tarm iluzoriu

spre care-mi stirnesc

in rastimpuri avintul.



Intalnirea abia acum !

Dumnezeule, in sfirsit El !

De data asta, in graba poate plecind, si-a uitat oglinda acasa, sau poate se-ndura, in sfirsit, sa vina El insusi. N-are importanta cum, cert este ca-i taie respiratia. E intreg, neciobit, asa cum il astepta, cum il presimtea, cum si-l amintea N-are contururi, se revarsa nestingherit ca o nesecata tandrete, ca o cotropitoare candoare Ii spune o multime de lucruri, vorbeste mult, fascinant, ca si cum s-ar simti dator s-o puna la curent cu ce se mai intimplase prin lumea lui, intre timp, iar Ea-i soarbe cuvintele, mai mult decit le-aude – ele sunt de fapt fiintarea lui, ele sunt atit de pline de El

O, de’ si-ar putea ascunde ochii! De ce? Nu stie prea bine. Ochii ei uneori pot pirjoli, alteori pot ineca – sunt prea nesatiosi, prea slobozi iar El parc-ar fi o pasare uluita, trezita dintr-un zbor prea strimt, un zbor primejduit, un zbor nezburat si cu aripa care s-a frint isi fereste parca, in rastimpuri, cind nu uita si El, goliciunea.

Dar cind uita cind Ea are noroc si El uita, se afla gol acolo in fata ei, fluturindu-si nestavilita, setea, uimirea si cautarea care-l devora deodata cu un firesc spontan, o clara indreptatire de a fi.

O, Dumnezeule! Clipa aceasta merita totul! Clipa aceasta in care pinda ei il prinde descoperit poarta in ea saminta eternitatii.

Si peste ei, din cer, albul curge fluturi, sa le marturisesca puritatea, firescul regasirii, universala recompunere a Totului, fringerea si infringerea timpului din oglinzi.

Se-ndreapta impreuna spre orasul care, printr-o plecaciune alba, inlantuie c-o tacere complice gesturile lor alungite, cuvintele, pasii intinsi, prelungiti, desfirind rastimpul. Rastimpul in care mimul din fiecare il recladeste din frinturi pe cellalalt…

El nu stie sau se face ca nu stie – oricum candoarea ii vine ca o manusa:

“De departe barbat

De aproape copil”

Ramine din tot privirea lui in urma tramvaiului. Ce n-ar fi dat sa n-o fi putut pacali sa urce in tramvaiul acela

Si iata cit de repede Ea trebuia sa admita ca El avusese intrucitva dreptate, pe undeva prin mesajele lui – iluzoria separare doare atit de ascutit, ca un tipat. Primul? Ultimul? Eternul?



Ea a scris : Ce faci tu, de-atata vreme… :

Buna dimineata!

Vreau sa-ti scriu, dar cred ca ma voi plimba mai intii. Voi umbla sa-ti caut urmele prin marele oras, sa ti le sarut, sa ti le beau… Daca sunt norocoasa, voi putea chiar respira putin din aerul care te mingiie.

E asa ciudat! Parca n-as atinge pamintul. Parca el, pamintul, ar fi atit de indragostit de talpile mele, incit nu se poate hotari intre inradacinare si sarut Nimeni nu intelege de ce luminez, toti ma privesc uimiti. Iar eu ma revars - zimbet - pe strazi, pindindu-ti urmele. Nu-mi banuie nimeni secretul. Cine mai cauta azi niste urme ca sa-i tina de sete?

ui-te, merg prin marele oras si oamenii ma privesc cis! 'Cit de indecenta e femeia asta! - vor fi gindind. Imprastie fericire asa pe strada. Lumea e plina de mizerii, probleme, razboaie, saracie… si iarna asta care Si ea, poftim! Putin ii pasa! Parca danseaza! Scutura copacii de zapada, ii mingiie se da pe gheata zimbeste asa, prosteste, cu gura pina la urechi. Nu-i posibil sa fie in libertate o astfel de persoana desantata care nu-si poate masca incintarea! Si nici macar nu pare sa aiba 17 ani – asa ar avea o scuza, ai putea crede ca-i indragostita, dar femeie in toata firea?! E absolut inadmisibil! O fi smintita'

Habar n-au ca eu chiar am 17 ani, chiar daca nu-i tin la vedere si chiar sunt indragostita! – asta ar putea vedea oricine daca si-ar scoate ochii de sub ochelarii de cal care-i fereste de… asa nimicuri pasamite. Imi vine in minte un poem al Valeriei Boiculesi si le strig:


'Nu va mirati c-am inflorit!

mi-i trupul tinar si zmintit.

si parul meu se vrea padure

ne-ngenunchiata de secure.

ah, ochii mei de iarba cruzi,

stau sufletul sa mi-l auzi

si sa-l priceapa-n toate cele -

de-atita vint, de-atatea stele,

de-atita dor nebun de luna

nu va mirati -

oi fi nebuna.'


Am intrat in parc. Oameni sunt putini. Doar citeva banci care par rasturnate de singuratate. Se-ndreapta cind trec. Oamenii nu.

Ai observat ce contractati sunt oamenii pe strada? Parc-ar fi constipati! Li se citeste pe chip incrincenarea. O astfel de fericire ambulanta, cum sunt eu in acest moment, ii ia prin surprindere, ii loveste (ii destabilizeaza) O, Doamne! Habar n-au cita frumusete irosesc! Mie imi vine pur si simplu sa-i imbratisez pe toti si dac-as face-o, pun pariu ca n-as obosi!

Pe mai tirziu, Om drag!

O sa-ti spun poate, ce-am descoperit despre marele semn sau despre urmele tale.

Acum sunt aproape de biroul tau. Iubesc caloriferul care-ti poarta inca trupul intiparit. Nu-ti trece prin minte ca te mingii, de fapt! Mai tarziu, poate ma duc la Muzeul figurilor de ceara. Trebuie c-o fi ramas niste pasi de-ai tai eternizati in vreuna dintre incaperi!



Ma cuibaresc in umbra ta

cuminte sezind cu capul in palme

pe marginea cerului meu.

Si-acolo, fulger inspre portile tale

sa te rasarSOARE –

peste lumea care, in tine, doarme.


13 martie

Marele semn



Pentru marele semn, Ea are desigur decodificarile ei, El pe ale lui.

Mai intii ca amandoi au venit spre marea intilnire, fiecare cu temerile lui. El o declarase pe a sa. Ea insa… poate ca nici nu voia sa o reconstituie. Cert este ca spaima ei a aparut tirziu, intr-unul dintre ultimile lui mesaje. El ii scrisese:

Acum, despre noi. Bineinteles ca voi face o cafea si o vom bea, dar ma indoiesc ca putem ramine aici, acum sint la birou, nenumarate ore pentru a putea discuta in, vorba lui Ilitch, 'linistea de care avem nevoie'. Deci, undeva tot trebuie sa mergem. Si nu doar de asta, dar poate imi vine pofta sa te sarut, poate ne vin alte pofte, nu am de unde sa stiu cum vor reactiona corpurile noastre. Si tare ma tem ca vor reactiona, pentru ca e limpede ca ceva se intimpla. Ma uit si la computere care, asa elctro-mecano-cibernetice cum se zice ca sint, au inceput sa-si faca de cap. A, zici, a cam innebunit computerul, al meu are crize de emancipare! Daca ele simultan, trec prin starile astea, ale noastre cum vor fi fiind? Mai tehnic vorbind - tu aici cind vii, stai la hotel? Singura? Atunci e OK. Daca nu, cind sosesti te inslatezi la hotel, singura desigur!

PS Daca tu crezi ca am fost un pic brutal mai sus, eu spun ca am fost doar precis si precaut! La naiba, cred ca ma indragostesc! Si nici macar nu sint sigur de cine!”

si aripile ei se strinsera brusc. Un virtej prinsese sa-i devore plexul solar. Sigur ca, pe undeva prin mintea ei, existau cioburi de spaime vechi, dar ce-au a face ele cu marea intilnire? Nu de la acelea i se tragea ei. Nici de la amorul, care, ce-i drept este mult mai comod si mai in siguranta cit timp ramine virtual, decit daca ar fi adus in spatiul empiric – vorba lui.

Sigur, femeie fiind si nu una nascuta ieri, avusese timp sa cristalizeze un soi de parelnica si amara concluzie ca, cel mai adesea, in empiric, lucrurile par a se precipita mult mai vertiginos spre o nemeritata dezintegrare, decit o fac atunci cind sunt puse cumva la pastrare in suflet. Si mai sigur era insa faptul ca ei ii fusesera ingaduite cele mai diverse si cele mai intense trairi, prin urmare si dragostea care nu se impotmolea brusc in sex, si iubirea care nu atingea sexul si sexul care se inalta in iubire totala, dar …

Cert era ca, n-ar fi putut insa spune cum, de unde ii venea chestia asta, de cind si de ce, Ea crezuse totdeauna ca dragostea dintre un barbat si o femeie, incepind de la sex sau sfirsind cu el, integrindu-l, este sacra. De fapt orice gest de apropiere, de explorare, petrecut intre cei doi Protagonisti ai Creatiei urma sa fie, cum altfel ?, sacru. Iar atunci cind acest gest este nascut sau nascator, oglindit sau oglinzator, recunoscut sau recunoscator de iubire, el chiar devine ritualul care recreeaza lumea.

Ea crezuse totdeauna ca unirea barbatului cu femeia era gestul suprem de creatie a lumii. Lumea aceasta duala, ce se naste si renaste clipa de clipa din fuziunea celor doua principii universale, masculinul si femininul, este rodul gestului de iubire dintre El si Ea, care nu poate fi, din aceasta perspectiva, decit sacru, etern si permanent. Unica permanenta dealtfel. Ea stia ca amintirea a ceea ce esti ca intreg poate sa-ti fie data in interiorul acestui gest, care devine astfel, cea mai fireasca si mai la-ndemana cale de cunoastere de sine si de celalalt, adica de lume. Prin urmare, pentru Ea, actul de dragoste, mai mult decit sentimentul si gindul, pentru ca actul uman este mai fragil, mai precar in eternizare, trebuie sa fie ingrijit ca o floare rara, trebuie crescut cu rabdare, intr-un ritual sacru care sa-i ingaduie deplina inflorire.

Ei i se intimpla ades sa plinga, atunci cind face dragoste, pentru ca niciodata parca nu simte mai intens si mai intreg, toata frumusetea lumii care se naste chiar atunci, acolo. din alintul si recompunerea celor doua universuri ce se daruie unul altuia fara preget, fara pavaza, fara dosire. Cineva spusese odata ca in fata dragostei, barbatul si femeia stau intotdeauna goi de orice cunoastere premergatoare, ei atunci descopera, recreeaza, impartasesc totul, luind-o de fiecare data de la capat. Si asa si este – ea nu se poate satura sa iubeasca aceasta vulnerabilitate voluntara care-i readuce pe El si pe Ea la conditia de copii universali, pe cale de a se naste inca o data si inca o data, in acelasi timp nascatori fiind de universuri, altele si altele mereu, nenumarate.

Acest gest cosmic insa, cel putin prima oara, spre a nu i se ciopirti splendoarea, ar trebui sa se petreaca asemeni unui ritual, intr-un spatiu consacrat, intr-un moment de impartasire - calda, umana, dumnezeiasca impartasire.

Iar El, Barbatul pe care Ea-l iubea, nici nu merita ceva mai grabit, mai mic, mai trunchiat. El merita marele gest, El merita intreaga ei daruire.

Aceasta cu greu s-ar fi putut petrece intr-o camera de hotel. Mult mai lesne-ntr-o padure Ei nu-i placeau foarte mult aceste camere, nu doar pentru ca sunt atit de moarte, fara nimic distinctiv, ca un spatiu virtual, dar care nu-ti lasa iluzia deschiderii, ci usor pe cea a hartuirii… a terorii timpului care se scurge amenintator, a precipitarii oricarui demers… Cum sa imaginezi un ritual intr-un astfel de spatiu? Cu siguranta ca iubirea ar putea reusi oriunde, dar ei nici macar nu stiau inca ce-i cu ei, ce simteau, ce doreau cu adevarat – asta urmau sa afle. Nu stiau daca se vor atrage, nu stiau nici daca vor dori un sarut, darmite un act de dragoste… Ei ii parea mult mai dificil sa se dumireasca in toate aceste privinte intr-o camera de hotel, decat au putut-o face chiar si in biroul lui, cum s-a petrecut mai tirziu. Sigur ca, intr-o camera de hotel, corpurile lor ar fi putut reactiona nestingherite, dar puteai oare avea certitudinea ca o faceau doar sub impulsul dorintei de a se cutreiera unul pe celalalt si nu sub rezonanta cu folosinta camerei de hotel care, dupa aceea, se instraineaza brusc de tine, nelasindu-ti nici o impresie, necum vreo amintire?

Poate ca temerile astea erau doar gaselnite ale mintii care are prostul obicei de a-ti face zob bucuriile atunci cind ti-e lumea mai draga. Insa, toate aceste lucruri si multe altele ii zbirniiau ei prin ginduri, atunci cind se indrepta spre marea intilnire.


Inapoi la marele semn


Ce sa spuna el oare?

Cineva, care nu-l cunoaste pe El ce-i drept, decit din cele scrise si din cele reflectate de Ea, spunea ceva de genul ca ar fi fost imposibil ca doua persoane atit de “nu ca toata lumea” sa se intilneasca liniar, banal, precum toata lumea, intr-o camera de hotel.

Poate ca marele semn nu e atit de mare, poate ca el a fost doar un accident oarecare poate ca

Dar ea cunoaste compunerea energiilor si isi poate reprezenta rezultantele gindurilor, prea puternice spre a fi pasagere si-atit. Ea stie dealtfel, ca nimic nu e pasager si-atit, mai cu seama gindul. Poate ca spaimele lor, ciocnindu-se, creasera situatia care a reusit sa-i incremeneasca in nedefinit. Pentru cita vreme? Ei vor decide. Posibil insa, nu de comun acord, pentru ca, asa cum banuia Ea, El ramine prizonierul mintii sale, in care va cauta fara prea mult folos s-o afle, iar Ea, prizoniera inimii sale unde El se desfasoara fara raspuns deocamdata.

Oricum, pentru Ea, marea intilnire s-a produs intr-o seara in care ningea pur peste lumea ce nu le e chip nici unuia dintre ei, seara ce-i adusese darul cautat. El, barbatul pe care se chinuia sa-l reconstituie dincolo de oglinzi, uitase de data aceasta oglinda acasa. Venise el insusi la intilnire, asa cum inainte de marele semn, nu reusise. Atunci, acolo, simplu, fara efort, fara lauri, fara surle si fara trimbiti, Ea ii vazuse in sfirsit adevaratul chip, chipul stiut – dragul sau chip. I se taiase respiratia. Era de-o frumusete fara margini. Nu se mai satura privindu-l. Nesatul acela ii amintea o frintura de poem:


„Marturisesc - asa cu mina pe timpla –

Sau, mult mai putin rational, cu mina pe inima

Singurul simt cu care as vrea sa te am

Este privirea.” (Dorian Obreja)


Iar El se juca pe sine cu-atita convingere si-atita candoare. Era coplesitor.

„de departe barbat,

de aproape copil

stringand tare la piept

un secret inutil” (Alexandru Andries)


Dumnezeule! Cita frumusete! Cita viata! I-ar fi placut sa-l faca sa-nteleaga asta, dar totul statea in ochii ei. Toata transfigurarea le apartinea lor. Nu putea sa-i daruiasca decat tacerea sau cuvintele de care atirnau toate bucuriile lumii, ca niste globuri de Craciun.

Si ningea peste ei sau in ei si tot universul se facea alb curat, pur, candid, nemarginit nu s-ar mai putea pierde nici daca nu se vor mai vedea niciodata.

Aici si acum se regasisera.

Mai mult?



Degetele mele –

iarba rea –

au spart lacatele

portilor tale

revarsindu-te –

CER

din conturul ce te tinea

prizonier.


In cuprinderea lui ACUM, uneori esti foarte departe, desi ma trezeste in fiecare dimineata si ma culca in fiece seara privirea ta mingiietoare de pe ecranul monitorului. Alteori nici nu se cunoaste ca maximul prezentei tale se afla la sute de km distanta… Doar citeodata parca sutele s-ar face mii…

Nu stiu ce ma sperie cel mai tare, c-as putea ramine fara tine, sau ca nu voi sti ca m-ai lasat cu desavirsire singura? Sau poate, cel mai tare ma sperie gindul ca s-ar putea ca-ntr-o dimineata sa ma trezesc si sa te caut zadarnic prin dragostea mea… E aiurea, stiu, insa uneori e greu de dus aceata aiureala. Alteori m-amuza. Uneori mi-e rusine pentru toate zbaterile mele in care te trag vrind-nevrind. Mi-nchipui ca m-ai prefera rezonabila, disponibila, fara revendicari si necomplicata. Citeodata insa, nu sunt asa. Poate nici cind par nu sunt. Dinspre tine, as vrea din toata inima sa fiu asa cum ma doresti… Dinspre mine insa, imi plac exact asa cum sunt. Niciodata n-am fost mai fericita cu mine ca acum! Chiar daca uneori imi fac rost de suferinte neroade care ma decojesc pina la esenta, mi-s teribil de draga. Si suferinta imi pune in fata oglinzi care sa ma descopere mie.


21 iulie,

Poveste


De citeva zile ma simt oarecum ciudat. Din nou intoarsa in timp, rascolita de neputinta amintirii clare. Ma aflu din nou sub imperiul perceptiei soptite de dedesubtul perceptiei, nu stiu cum s-o definesc. Amanuntele exterioare care o declanseaza nu pot constitui argumente valide in exterior. Imi dau seama ca ele au noima doar pentru mine.

Intr-o dimineata m-am rupt cu greu dintr-un vis care ma durea adinc. Se facea ca ma aflam intr-o adunare de personalitati simandicoase, silentioase, romantioase, care pareau cadre ale unui film mut insailate cis – un cis straniu spre hilar. Nu mi se potriveau nici locul nici oamenii aceia, sau, mai bine zis eu nu ma potriveam lor. Ma simteam rusinos de ne-la-locul-meu, cum trebuie ca s-ar simti un mar rumen in Muzeul figurilor de ceara. Il cautam din ochi, iar cind l-am gasit, am realizat brusc doua lucruri: unul, ca El era punctul central al adunarii desi, poate intr-alt fel insa in aceeasi masura, nepotrivit ei ca si mine, distingindu-se atit prin atentia cu care se inconjura, cit si prin faptul ca era singurul imbracat in vesminte inchise, in vreme ce toti ceilalti purtau nuante de alb-sablu ca-n fotografiile sepia; iar al doilea fapt era ca ma ignora total – nici nu existam pentru el, desi El ma chemase acolo. Era dureroasa nefirea la care ma condamna. Cu atit mai dureroasa cu cit nu parea nici macar sa-si dea seama ca ma ucide astfel. Era al doilea vis de acest fel.

Cu o noapte inainte il visasem in aceleasi vesminte inchise la culoare, ca o uniforma, ca-mi era oaspete intr-o casa din copilaria mea. Insa tot timpul pe care consimtise sa mi-l acorde il petrecuse cu o alta femeie intilnita in anturajul meu, ignorindu-ma cu o ostentatie care, in mintea mea, ma despuia de demnitate. Dupa un timp, cind a considerat ca sunt indeajuns de umilita – gindeam eu - s-a intors catre mine si mi-a spus: “Vino! Te vreau!” Am incercat sa ma feresc ingaimind un soi de repros de care mi-era si sila si rusine. El a rinjit rautacios si tandru in acelasi timp, ceea ce-l facea irezistibil: “Te vreau, nu e de ajuns? Oricum vei fi a mea, pentru ca nu-mi rezisti!” Si m-a tras deasupra lui pe un pat. Am incercat sa ma-mpotrivesc, articulind cu greu “Nu te vreau! Nu te vreau!” Minteam, iar el hohotea dedesubt tintuindu-ma cu privirea si miscindu-si corpul intr-un fel anume care ma robea. In miscarea lui aproape ca nici nu m-atingea, insa, cu o siguranta zapacitoare, salta in mine o dorinta pe care n-o puteam stavili cu nici un scrisnet. Desi eram deasupra lui, el era stapinul – vointa mea se inecase intr-un spasm care-mi sfisiia pintecul scrijelindu-se-n sus spre inima si pirjolindu-mi in final cerul gurii. Inca mai hohotea suierind; “Vezi? Ma vrei. Nu-mi poti rezista!”, cind m-am trezit din somn. Sfisierea din pintec imi ramasese, dar si gustul amar al infringerii nu te vreau…

Nu-l mai visasem niciodata pina atunci…

Cine esti dumneata, domnule? - asa incepuse totul.

Uneori se petrecea un transfer spontan de identitate intre noi si aveam impresia ca ma apropii de adevar. Alteori, totul se ingreuna brusc ca si cum ar fi urmat o piatra spre fundul lacului – un lac de munte, adinc, fara fund.

In dimineata aceea ma ineca o amaraciune profunda si-un sentiment de esec – acelasi care ma biciuise la inceput cind nu reuseam sa-i compun chipul din cioburile oglinzii in care il intilnisem prima oara.

Ochii mi-au cazut pe fotografiile lui imprastiate pe masa. Omul acesta te-a ranit profund- mi-am auzit un gind. Da- am igaimat, dar uitindu-ma in mine nu gaseam nici rana de care sa-l fac raspunzator si nici minia. Trebuia insa sa ma mingii cumva pe crestet, asa ca am lacrimat spunindu-mi : Da, Omul acesta m-a ranit. M-a mintit si m-a aruncat. Azi il voi arunca si eu din sufletul meu ! si am purces incet, parca in transa, la a rupe fisii-fisiute toate fotografiile lui. Gata! Rezolvasem. Pusesem capat suferintei. Acum ma puteam reintoarece nestingherita la impacare, la pacea mea cea de toate zilele. Si chiar m-am apucat de treaba. Mi-am revizuit proiectele pe care le planuisem, mi-am udat florile, mi-am sters praful, mi-am spalat vasele. Mi-am amintit cit sunt de norocoasa ca pot face toate astea.

Insa la un moment dat, spre seara, jucausa si de peste tot parca, asa ca intotdeauna, m-a luat brusc in stapinire Intrebarea : Chiar ? … Si-acum ce ?… Ce-ar face dragostea acum ?… aveam o carte in mina si nu stiu cum am scapat-o. Din ea, s-au imprastiat pe covor, fotografiile lui. M-a bufnit risul. Ea/El se juca iar cu mine. Ii simteam prezenta calda, amuzata…

Buuuuun. Deci nu se terminase. Am ridicat fotografiile, amintindu-mi ca incercasem mai multe printari pina sa nimeresc niste fotografii acceptabile. Ok – astea erau cele proaste, dar… erau.

Prin urmare : “Cine esti dumneata, domnule?

Cercul pare ca s-a-nchis, iar eu nu m-am desteptat decit cel mult cale de o obsesie.

Am privit fotografiile si intr-una dintre ele s-a petrecut din nou. Fenomenul parea chiar inlesnit parca de faptul ca imaginea era neclara - purta un fel de val fumuriu care m-a tras in oglinda. Oriincotro te indrepti, te-ntilnesti cu tine !. Eram eu – cealalta fata a mea. Una dintre celelalte. Ii simteam chiar si respiratia celulelor, celule reale, perceptibile, care erau eu. Puteam sa ma uit in el cu o claritate uluitoare, cum m-as fi uitat in mine. Simteam el-eu. Intelegeam el-eu. Il pipaiam pe el-eu. Stiam cum e el-eu. Nu ma mai puteam alinta ca e vinovat de ceva pentru ca stiam ca e asa cum trebuie sa fie si ca in intentie nu are nici o pata. De aceea niciodata nu l-am putut acuza serios de ceva. Copilul acela rebel in pantaloni scurti din el cu care ma-ntilnisem prima data, in urma cu citva timp, in aceasta stare sranie de oglinda rasturnata, raminea cu incapatinare total nevinovat.

De fapt, ma rugasem de mine tot timpul sa nu cad in capcana de a-l invinui, de a-l judeca – asta ar fi insemnat sa-l aduc din inima in minte, iar mintea desfigureaza usor. Odata desfigurat ceva, nu mai poti spera ca vei vedea adevarul, sau frintura de adevar pe care acel ceva ti-o arata. Din acest motiv probabil, nu reusisem sa-i pun in circa nimic in mod serios in tot acest timp. Nici macar in dimineata asta in care-am acceptat sa cint in struna eu-lui plingacios care avea nevoie de ceva apa la soareci – deh, metehne feminine pe care, imi plac nu-mi plac, trebuie sa le suport din parte-mi, din cind in cind macar. Noroc ca in cele din urma sfarsesc prin a fi o femeie decenta. De-aia ma suport, pentru ca, in general, nu ma omor dupa femei.

…Sau sa fi reusit, in sfirsit sa-nteleg simtind si nu doar stiind, ca nu sunt decit eu aici si de aceea cu masura cu care judec, cu aceea voi fi judecata ?

Oare acesta sa fie sensul straniilor cufundari in universul acestui om care n-a venit in viata mea prin libera alegere si nici nu poate fi indepartat in acest fel si care, intr-un mod fascinant de de la sine inteles si mingaietor in acelasi timp nu poate fi facut prizonier?

Ma ranise? De ce ma ranise? Cum?

Ochii lui nu te-au vazut asa cum esti – adica femeie ! - imi replica gindul acela bosumflat - Ochii lui sunt orbi pentru tine !

… Poate nu pentru mine sunt orbi, ci pentru modul in care vreau eu sa ma vada ochii lui nu sunt abilitati… si brusc am avut simtamintul acela care te trage adinc si greu inlauntru cu o viteza ametitoare si am stiut ca nu e prima oara cind se-ntimpla asta. Nu e prima oara cind el nu ma recunoaste asa cum as dori eu sa ma recunoasca. Dintr-odata m-a cuprins o oboseala amara si veche, ca dupa o lupta istovitoare fara invingator, fara intelegeri, fara reparatii. Si, nu stiu cum, asa cum se deschid usile stranii ale memoriei tale, sau ale cui?, peste chipul lui nemaginit s-a suprapus un altul, la fel de nemarginit si s-a recompus viziunea initiala, cea cu care incepuse, acum trei ani, totul. Pe un platou montan, o multime de calareti purtind pe chip amprenta luptei si a spaimei, goneau urmariti de un nor intunecat. Pe acest fundal se distigeau doar doua figuri : una clara, a unui razboinic ingrijorat de soarta insotitorilor lui - pe chipul caruia putusem distinge trasaturile mele; in vreme ce, in picla care-i urmarea se compunea cea de-a doua figura, usor neclara, figura lui, purtind vesmintele inchise – uniforma – din visul din noaptea trecuta.

”Oriincotro te indrepti te intilnesti cu tine ! imi spusese Mama divina, Viata, in visul care precedase aceasta incursiune spontana in memoria universala a existentei mele, ca raspuns la ruga mea de a-mi aminti adevarul pe care-l presimteam undeva inlauntrul meu dar nu-l puteam scoate la iveala de una singura.

”Nu esti decit tu aici, una cu totul, una cu Mine” imi spusese Marele Spirit, El/Ea–Dumnezeu/Dumnezeita - prezenta vie, permanenta, aducatoare de daruri-limpeziri si de daruri de toate felurile si in toate chipurile - intr-o carte care a schimbat intelesul tuturor lucrurilor in mine, trecindu-ma prin toate starile omenesti, ca sa le cunosc si sa le recunosc bine.

Si-acum aceasta trecere in oglinda in care, nu la vointa, ci spontan si neasteptat, eu devin una cu el, fara sa pot spune cum, fara sa-mi para macar necunoscut, nepotrivit sau miraculos.

Sigur ca au mai fost nenumarate momente in care m-am simtit indisolubil legata de oameni care-mi sunt apropiati si dragi, intuind ca legatura aceasta trebuie sa fie ceva cuprins intre cele doua afirmatii revelate ca fiind raspunsul la intrebarile mele cele mari, insa nu simtisem atit de concret aceasta legatura niciodata. Nu in acest mod. Decit in intilnirea aceea de acum trei ani cu razboinicul indian, care-mi contaminase identitatea cu trasaturile si simtirile lui. Dar acolo presupuneam ca ma intilnisem cu mine in forma anterioara acesteia in care ma aflu… Acum insa, transferul se produce intre mine si un om care se presupune ca e altcineva aici, acum…

Si peste toate acestea… tabloul din munte. Victima si executor, urmarit si urmaritor, perechea de contrarii prin urmare, impreuna in acelasi ansamblu, in aceeasi entitate probabil…

Citisem cindva, ceva de genul acesta intr-o carte a lui Osho - exista de fapt doar doua stari psihologice fundamentale in care se poate afla un om, victima sau calau - in momentele in care nu e victima e calau si invers. Aceasta ducind la, sau decurgind din cele doua polaritati fundamentale ale universului, dragostea si frica. Tot ce este omenesc, daca privesti in profunzime, se situeaza pe axa dintre cele doua. Diversitatea vine din proportii.


Cum separi

floarea

de miezul pamintului sarutind

cerul pe albul petalelor?

Cum rupi

ploaia de setea

radacinilor impartasite-n rod?

Cum desfaci

chipul meu de chipul tau,

cind oglinda se tulbura

si devine poarta?!


Intr-o alta secventa a lui ACUM, memoria mea se deschisese similar, oarecumva provocind intelegeri si involburari care trebuie ca l-au atras in viata mea, pe El – o alta fata a lui Eu.


23 iunie

O alta fata a lucrurilor


De citava vreme ma intrebam: De ce am venit in lume, de data aceasta? Ce am eu de facut in aceasta existenta?

Modelul prezentat de James Redfield in Profetiile de la Celestine mi s-a parut pertinent. Mi-a devenit foarte clar ca trebuie sa aflu raspunsul. Conform acestui model, venisem aici, acum, cu sarcina de a media, de a realiza o sinteza a viziunilor parintilor mei asupra vietii si de-a o transmite apoi, mai departe. Intr-o prima analiza a vietii lor, am ajuns la concluzia ca ei nu au putut media iubirea in cuplu. Au trait impreuna 7 ani, timp in care mama a pierdut o sumedenie de sarcini. Cu foarte mare greutate, dupa un sir de tratamente, m-a adus pe lume pe mine, nimeni crezind ca voi supravietui – eram, se zice, o aratare insirata, cintarind 1,7kg, care, din primele ore de viata a si contractat tot felul de boli. In primele luni, mama ma invelea in vata ca sa ma treaca dintr-o camera in alta, atit de scazuta mi-era rezistenta. Singurul lucru cert pe care il aveam era o sete teribila de viata, manifestata printr-o receptivitate devoratoare fata tot ce semana a hrana si fata de senzatii. Am uneori impresia ca-mi amintesc senzitiv acea perioada.

Dupa trei ani, s-a nascut fratele meu, iar la citeva luni, parintii s-au despartit pentru ca tata s-a indragostit de o alta femeie. Asa aratau faptele nude.

Prin urmare, cea mai la vedere solutie era aceasta: eu trebuia sa mediez iubirea in cuplu.

Ca iubirea era testul meu principal, asta mi se aratase de multe ori, dar cuplul… in asta esuasem si eu cu brio datorita obsesiei pe care o avusesem inca din adolescenta ca va trebui sa repet experienta de insingurare a mamei drept pedeapsa ca m-am incapatinat sa traiesc incurcind viata altora. Si-apoi, niciodata nu ma simtisem cu adevarat atrasa de viata in cuplu. Probabil ca ma speria deoarece nu avusesem un model. Eu visasem totdeauna iubirea ideatica, fapt care a facut sa fiu mai tot timpul indragostita de barbati inaccesibili. Obisnuiam sa ma simt nefericita uneori din acest motiv doar daca ma uitam in gura lumii care spunea ca sa ai familie, respectiv barbat si copii, casa, masina si, eventual, bani la CEC/banca inseamna sa-ti faci un rost in viata. Mai apoi insa, fara sa fiu defecta din punct de vedere potential, am remarcat ca ma simt bine de una singura si ca sunt prea independenta ca sa doresc cu adevarat o legatura atit de strinsa cum este convietuirea in doi. Nu stiam, nu stiu nici acum, cit din viziunea asta e pacaleala si cit e reala nazuinta spre libertate.

Bun, dar cum ramine cu misiunea? Cum o duc eu la capat? E drept ca de ceva vreme ma cam batea gindul ca traiesc prea usor, ca ar trebui sa-mi asum niscaiva responsabilitati. Si, inevitabil, privind in jur – iar la gura cascata a lumii - mi-am spus in sinea mea: “Daca majoritatea oamenilor traiesc asa si considera ca asta e rostul, o fi si asta o treaba!” Zicindu-mi eu asa, am purces la a-mi dori din toata inima (cind nu uitam!) sa intilnesc barbatul potrivit. “Faca-se Voia Ta, Doamne, dar te rog, daca merit (si cum n-as merita tocmai eu, nu?), sa fie un cuplu perfect! (nu de alta, dar sa n-am prea multa bataie de cap).”

Si, uite-asa m-am trezit intr-o iubire, din pacate tot ideatica, care, desi a fost o experienta interesanta, desi mi-a revelat multe lucruri despre mine si despre iubire in sine, furnizindu-mi, ca orice experienta la care sunt atenta, invatatura pretioasa, nu putea conduce nicidecum la un cuplu.

Drept pentru care m-am intors de unde am plecat: care este rostul meu?

Cu intrebarea asta si cu cartea susmentionata am plecat la munte.

Prietenii mei, Rodica si Gabi, au o casuta la Lepsa si, plini de amabilitate, m-au lasat sa stau de una singura acolo - initial pentru o saptamina, care ulterior s-au facut trei.

In prima dupa amiaza a plouat cu soare si am vazut pentru prima data, curcubeul. Urma sa am parte de o experienta speciala, prin urmare.

Noaptea a inceput furtuna. Un vint puternic zguduia casa din rarunchi. Mie imi place furtuna, dar de data aceasta n-am dat geana de geana toata noaptea. Mi-a fost frica. Si eu care credeam ca nu-mi mai este frica decit de ciini!

Prin urmare, asa a debutat cautarea mea: cu frica. Ca si atunci cind am purces prima oara sa ma caut pe mine insami.

Am inceput sa ma intreb ce anume imi inspira inca frica si de ce? Aceste intrebari au guvernat toata perioada, deoarece, dorind sa inteleg, m-am rugat necontenit Vietii sa capat raspunsuri, iar acestea nu intirziau sa apara, ca-ntotdeauna, prin situatii in care ma trezeam aproape ca musca in lapte. Le pricepi, treci mai departe. Nu le pricepi, mai calci o data in aceleasi gropi, pina te prinzi. Mai ai si problema de a le recunoaste! Desi, daca ai un minim exercitiu de autoobservare, realizezi imediat ca situatiile, chiar daca par diferite, au aceleasi coordonate interne, aceeasi esentialitate formativa.

O alta stare sub imperiul careia s-a situat intreaga mea sedere la Lepsa a fost comuniunea cu Natura, cu insasi Viata, un extaz perpetuu, ca un deja vù, care imi permitea sa fiu foarte receptiva si foarte atenta. Cred ca mi s-a ingaduit, in acea perioada, sa fiu lucida.

Prin urmare: extaz si frica. Stranie combinatie! Dar si mai straniu era faptul ca aceasta combinatie a fost extrem de creativa.

Extazul mi-a dat luciditatea si forta de a-mi explora frica.

Cu ceva vreme in urma, la Busteni, intr-o plimbare pe munte, descoperisem, cu uimire, pentru ca era una dintre putinele mele descinderi in acest spatiu - cel montan vreau sa zic - ca pot sa comunic, in mod viu, cu muntele, cu padurea. Mi-era bine ca acasa acolo si, brusc, sub talpi am simtit piatra ca pe o fiinta vie care respira si vibra. Era foarte vesela si ghidusa. Mi-aduc aminte ca, la un moment dat, poteca devenise impracticabila din cauza noroiului si nu aveam pe unde sa ocolesc, asa ca m-am uitat in jur la Fiinta aceea de pretutindeni, si am intrebat-o daca ma lasa sa trec. Brusc, mi-au sarit in ochi niste pietre care ma puteam trece peste noroi, pietre pe care, oricit ma straduisem inainte, nu reusisem sa le vad. M-am afundat in padure. La intoarcere insa, n-am mai gasit pietrele. Aproape se inserase si eu eram singura, dar in mod ciudat, nu ma simteam asa si nu-mi era frica. “Nu vrei sa ma lasi sa trec?”- am intrebat. “Nu” si un zimbet – fu raspunsul. Nu stiu sa spun cum a venit, ca un gind parca, dar in alt fel decit iti vine un gind oarecare. Am ris si eu: “Atunci am sa stau cu tine!”. Si am stat. Totul era feeric. Parca plantele, copacii, piatra aveau alta constituenta – erau vii in alt sens decit spunem de obicei despre ele ca sunt, vibrau aproape miscatoare prin perceptia mea dilatata sa cuprinda toate simturile, erau pline de blindete si de seninatate. “Daca-mi dai drumul, voi veni si miine!”- am promis. “Vei veni mereu!”- mi-a spus si, la fel de brusc ca si prima oara, mi-a aratat pietrele.

M-am gindit atunci ca dorul nespus de munte, de padure, cu care am trait, cu care traiesc totdeauna, venea probabil si din chemarea ei, printr-un soi de fascinatie la distanta, sau din interior, pe care o exercitase mereu asupra mea. Insa ceva ma tintuise in oras in prima parte a vietii mele si nu stiam ce, multa vreme nici nu-mi dadusem seama. Acum banuiesc ca altadata am facut o greseala pe care nu mi-o amintesc inca, insa stiu sigur ca intr-o zi, cind voi fi pregatita, Ea imi va povesti totul.

De aceea acolo, la Lepsa si mai cu seama atunci cind mergeam in drumetie, ma simteam acasa intr-un mod straniu, ca intr-o aducere aminte. Toata vremea simteam crescind in mine un soi de ruga care striga: “Ingaduie sa-mi amintesc ritmurile Vietii, ritmurile Tale! Sunt acolo, undeva in mine, simt ca le stiu! Te rog, ajuta-ma sa-mi amintesc!”


Revin la inceputul vacantei mele.

Intii am remarcat ca imi era teama de acea furtuna, dincolo de fascinatia pe care, in mod obisnuit, o produc asupra mea furtuna si ploaia, deoarece casa parca ameninta sa se naruie din clipa in clipa.

Apoi, in timp, am observat ca, desi in oras imi place sa ma plimb noaptea - uneori plec de la serviciu dupa miezul noptii si-mi place sa strabat orasul de una singura - acolo, la Lepsa, cum venea noaptea intram in casa si ferecam usile. Casa este situata in sat, intre alte case, chiar daca spatiile sunt mai mari decit cele cu care sunt obisnuita, iar mie nu mi-e frica sa stau singura in casa. Basca, de cind ma stiu am fost indragostita de noapte: m-am nascut noaptea, la scoala invatam cel mai bine noaptea si tot noaptea obisnuiam sa-mi fac si introspectiile. Acum noaptea dorm de cele mai multe ori si-mi place grozav sa dorm.

Asa ca mi-a ramas intrebarea: de ce? Exista, pe undeva prin cotloanele mintii un soi de idee cum ca animalele padurii descind noaptea in locurile locuite de oameni. Si nu doar animalele, ci si spiritele. Cred ca acesta era motivul nelamurit care, oricit de tare ma scotea din sarite, tot m-a tinut prizoniera in casa pe timpul noptii. Orice incercare de negociere a acestei frici cu mine insami, esua intr-un hid simulacru.

Apoi, intr-o dimineata, cind ma asezasem intr-un sezlong in curte pentru obisnuita “cafea la o vorba cu El, Cel Inscaunat in mine”, la piciorul meu a aparut un mit. Parea tare dragalas de departe, dar apropiindu-se, mi-am adus aminte ca nu-mi plac pisicile (?!) si, punindu-mi semnele de punctuatie si in minte, am realizat ca de fapt mi-e frica de pisici, ca si de ciini. Apoi, mi-am amintit ca in copilarie mama ridea de mine adesea fiindca mi-era frica de pui.

Spre prinz, am pornit in drumetie sa aflu si sa culeg plante medicinale. Mi-au fost daruite exact plantele cele mai dorite si, nu pentru prima oara, am putut percepe legatura pe care o am cu lumea lor, simtind inca o data marea lor iubire. Mergeam pe carare minunindu-ma de infinita diversitate a formelor, simtind din cind in cind nevoia de-a ma opri sa vorbesc cu fiintele acelea verzi si daruitoare. Ele imi raspundeau in felul lor. Odata, m-am oprit sa vorbesc cu o planta usor pufoasa, care avea o floare tare simpatica, mov inchis cu o forma de punguta caraghioasa, ce te inveselea. Nu o mai intilnisem niciodata pina atunci, sau cel putin asa mi se parea. Am aplecat-o spre nas, cum faci indeobste cu florile si-am constatat c-avea un miros urit. I-am spus rizind: “Esti atit de simpatica, pacat ca ai un miros asa de urit!” “E urit pentru nasul tau!” – fu raspunsul ei promt. M-a bufnit risul: ”Ei, nas de oras, ce vrei?!” “Nas de om!” – era si amuzata si putin imbufnata.

Am remarcat faptul ca nu-mi mai doream, ca alte dati, sa culeg flori de cimp, ci ma simteam fericita ca pot sa le admir, sa ma cufund in frumusetea si in puritatea lor.

Singurul lucru care ma tulbura, in mod nesuferit, atunci cind eram in padure, erau zgomotele si spaima ca ele ar putea fi provocate de apropierea unor animale. La un moment dat am dat de o poiana. Era acoperita de un covor impestritat de garofite rosu-violet amestecate cu flori galbene de piciorul cocosului. Un tablou feeric. Poiana era inconjurata de un gard de leturi si, cind sa sar peste el, am auzit din partea dreapta talanga unei vaci. M-am oprit cu spaima - vaca ma vazuse si se apropia serioasa. Am ramas de partea ceastalalta a gardului asteptind. Vaca a venit la gard si, privindu-ma drept in ochi, a inceput sa mugeasca. Eu am inlemnit. Nu puteam sa nu remarc ca era un animal foarte frumos, insa faptul ca avea ochii mari, blinzi, n-a reusit sa-mi infringa teama. Asa ca am stat o vreme, eu de o parte a gardului privind la vaca si incercind s-o admir si sa ma conving ca e un animal domestic, prietenos, vaca de cealalta parte a gardului, privindu-ma la rindu-i si incercind sa ma inteleaga. Intr-un final, a priceput ca mie mi-e frica de ea si a plecat in cealalta parte a poienii, spre a ma lasa sa trec nestingherita peste gard. I-am multumit. Fusese mai inteleapta decit mine, trebuia sa recunosc.

“Mama, ingaduie sa-mi amintesc ritmurile Tale! Le presimt pe undeva prin mine. Trebuie sa mi le amintesc!” – era ruga care insotea starea mea de perpetuu miraj.

Intr-una din zile, m-am trezit cu dorinta de a pleca in padure si de a ajunge la brazi. Era una din acele dorinte impetuoase si de neinteles. Mi-am pregatit rucsacelul si am plecat. Vecinii, nedumeriti, m-au cainat si de data asta: “Nu va plictisiti singura? Sa mai fi fost cu cineva… nu aveti cu cine vorbi…”. Eu insa, ma simteam tocmai de aceea fericita. Ei nu stiau ca eu nu sunt niciodata singura si ca intotdeauna am cu cine “vorbi”. Si nu stiau nici ca, daca am cu cine vorbi, nu-mi place defel sa palavragesc.

De data asta am pornit intr-o directie noua, in care credeam eu ca s-ar putea sa dau de brazi. Dupa un timp, traversind un riu, m-am apropiat de o coasta abrupta care era acoperita de foioase (mesteceni cred) si am inceput sa urc voiniceste. Pina la un punct, desi urcusul era destul de greu din cauza pantei si a frunzisului stratificat, m-am descurcat relativ usor. Ma tot intrebam de unde oi fi stiind sa pun piciorul ca sa nu alunec, pentru ca eu nu mai escaladasem munti pina atunci. Brusc, am simtit iar acea Prezenta invaluitoare, vie, pe care parca o respiram si am inceput sa-i vorbesc. I-am spus ca, dintr-un motiv neajuns inca in constienta mea, trebuia sa urc pina la brazi in acea zi, dar ca in momentul acela doream sa ma odihnesc. Ea a zimbit.

Si, stind eu pe o buturuga privind panta impadurita din fata mea, m-a trecut iarasi fiorul rece al fricii. Nu se vedea cerul, copacii erau desi, panta abrupta, padurea prea fosnitoare… Ea zimbea. Iar eu m-am decis: cine stie cit de sus erau brazii, trecuse deja de amiaza, asa ca voi mai merge un timp paralel cu albia riului, in latul pantei, dupa care voi cobori. Am pornit. Din nou stiam sa pun pasul in modul cel mai sigur. “Ingaduie sa-mi amintesc legile Tale – ritmurile Vietii, ca le stiu! Stiu sigur ca le stiu!”

Mergind insa asa, lateral, drumul a devenit plictisitor si, la un moment dat, padurea parea ca se dizolva intr-un soi de arbustis des si incilcit, asa ca trebuia musai, ori sa urc, ori sa cobor. Cum ma agatasem de timp ca sa nu vad ca mi-era frica de necunoscutul ce se labarta in sus, am ramas la hotarirea de a cobori – de a ma intoarce acasa, la cunoscut. Panta era insa abrupta si nu prea vedeam o cale sigura de a porni in jos. Cind parea ca intuisem una, privirea mi-a fost atrasa de un grup de trei arbori imbratisati: doi brazi si un mesteacan. In sfirsit, brazii mei! Asa ca m-am dus intr-acolo. Ea continua sa zimbeasca, urmarindu-mi deciziile. I-am multumit frumos ca mi-i aratase. M-am oprit pentru un timp, coborindu-mi rucsacul din spate. Cind mi-am scos sticla cu apa din rucsac, unul dintre papuci s-a rostogolit dedesubtul celor trei arbori, oprindu-se intr-o creanga stinghera. “Te joci cu mine” – am zis si m-am repezit sa-mi iau papucul, actiune care mi se parea floare la ureche, deoarece sub arborii mei nu se mai gasea frunzis pe care sa alunec, ci pamint gol. Cum am pus piciorul dedesubt, acesta a luat-o vertiginos la vale, silindu-ma la un spagat fortat si la atentie. Am realizat ca nu ma gaseam nicidecum pe pamant gol ci pe strat de ace de brad care era mult mai alunecos decit frunzisul de foioase. M-am uitat in jur “Prea bine! M-am prins! Ajuta-ma acum, doar n-ai sa ma lasi asa!” “Te-ai prins?” “Da. Nimic nu este ceea ce pare a fi.” A zimbit. Si deodata, am descoperit un ciot in care mi-am proptit piciorul, mi-am luat papucul si am urcat in locul sigur dintre brazi.

Dupa un timp, soarele parea ca trecuse de creasta pantei si umbrele copacilor deveneau tot mai lungi. M-am ridicat sa scrutez locul, doar oi gasi mai la indemina o cale sigura de-a cobori. Cea pe care o remarcasem la prima intentie, era mai in urma, ar fi trebuit sa ma intorc. Acum lumina cadea altfel si tot intrebindu-ma pe unde s-o iau, am descoperit ca undeva in dreapta mea, la oarecare distanta de brazii sub care adastasem, mi se dezvaluie un soi de poteca formata din trepte parca taiate in pamint gol, ce se iveau din frunzis. Plina de elan, am abandonat prima inspiratie si am purces pe cea de-a doua cale, care nu mai presupunea si efortul de a ma intoarce o bucata de drum. Dar siguranta mea a durat cit o rasuflare si nici aia completa, ca m-am trezit, cit ai zice peste, intr-o situatie si mai dramatica decit cea relatata mai sus, alunecind cu viteza si negasind puncte de sustinere, situatie inrautatita de faptul ca, de aceasta data, aveam si rucsacul in spinare. La un moment dat, am reusit sa pastrez pentru un moment, o stare de echilibru precar si sa evaluez situatia: mintea mea incerca sa-mi spuna ca nu mai exista nici o sansa sa ma redresez si ca unica solutie era sa-mi dau drumul, la intimplare, chiar daca, probabil ma voi face praf pina jos: pina aici imi fusese! Ea nu voia sa ma lase sa plec, sau voia sa ma pedepseasca pentru ceva! Sau toata poveste asta cu rezonanta, cu Vietatea omnniprezenta, fusese un vax al imaginatiei mele. Trebuia sa renunt deoarece nu mai puteam pastra echilibrul acela care tinea de mobilizarea maxima a muschilor mei de la miini si de la picioare pe care mi-i stiam atit de nevolnici. Toate astea mi s-au perindat prin minte intr-o fractiune de secunda. Am scuturat brusc din cap si am zis: “Nu! Nu e nimic real din toate astea! E doar un joc! Eu trebuie sa invat ceva din asta. Tu te straduiesti sa-mi arati ceva. Doar m-ai prevenit cu papucul. Sigur ca ma vei ajuta sa reusesc!” Si mi-a devenit dintr-odata clar ca primul lucru pe care trebuie sa-l fac, era sa ma eliberez de povara din spate. Am dat drumul rucsacului care a prins o viteza uimitoare, izbindu-se de toti copacii si facind pirtie in frunzis pina jos. Am inteles ca singura solutie era sa urc nu sa cobor, necum sa ma las in voia gravitatiei care parea aici singura evidenta. In acel moment, m-am simtit in siguranta. Totul a devenit extrem de precis si de usor. Eram perfect lucida, fara sa-mi las mintea sa intervina. Nu faceam evaluari, nu rationam. Actionam stiind exact cum sa fac. Eram perfect constienta. Totul era acolo, perfect dezvaluit. Nu mi se dezvaluia mie, nu-L/O descopeream, era perfect dezvaluit(a), pentru oricine dorea sa-L/O vada. Depindea doar de mine sa vad. Sa-mi las ochii sa vada adica. Au fost citeva momente de mare inaltare - pentru prima oara eram constienta, luciditate, care dintr-odata capatase alt inteles: ERAM pur si simplu, percepeam ca fiind eu fiecare tresarirea a Vietii, a Totului, care era acolo, ca pretutindeni, dezvaluit…

Mai tirziu, am coborit in siguranta pe calea pe care mi-o indicase initial intuitia mea. M-am oprit sa ma odihnesc la poalele pantei, cautind instinctiv ultimile raze de soare. Dupa un scurt ragaz, parca de niciunde venind, a navalit in poiana, ca o incununare, o ceata de copii.

Fascinanta compunere de simboluri! In timp, am invatat ca nu exista nimic fara rost, ca El/Ea comunica in permanenta cu tine, amintindu-ti cine esti, cine poti deveni prin libera alegere, cum sa creezi lucrurile si cum sa le deslusesti, in caz ca le-ai creat fara noima. Astfel, si-a lasat la indemina, in joc, mijloace de comunicare necontenita - tot ceea ce compune realitatea ta proprie poarta un simbol, o amprenta, care-ti trezeste in amintire cunoasterea de tine-lume.

Va sa zica, totul vine in viata ta, in calea ta, aducindu-ti o cheie, un mesaj menit sa te invate ceva despre tine, atotcuprinzatorul, creatorul a toate ce ti se dezvaluie in tine exact atunci cind ai nevoie si cind esti pregatit sa intelegi. Fiecare clipa iti aduce in dar re-cunoasterea unuia dintre fatetele celui care esti, deoarece aceste deslusiri pe care Cel Prea Inalt din tine ti le da prin oameni, relatii, lucruri, situatii, emotii, stari, dau la o parte cite un colt din valul uitarii de sine pe care ti l-ai asumat, intrind in marele joc. Prin urmare, totul in jurul tau actioneaza ca un sistem de oglinzi, care, de fapt, iti dau sansa de a te re-cunoaste, in intregime.


Nu e de mirare ca-mi doream foarte mult sa aflu ce-mi spusese Maestrul Jocului, de data aceasta.


In primul rind era clar ca trebuie intotdeauna sa tii cont de intuitie – acea stare de constienta largita, cuprinzatoare, care te fulgera spontan in debutul unei situatii si te indeamna sa iei o anumita decizie. Intuitie este primul gind care iti vine in minte cind inca mintea nu a avut timp sa evalueze situatia si sa te bage in ceata cu tot felul de rationamente, comparari, discriminari si asocieri. Cind nu tii cont de intuitie si te iei dupa minte, s-ar putea sa o incurci, pentru ca ea, ulterior, prelucreza datele in tiparele stocate deja si nu-ti mai da voie sa iei experienta ca pe ceva nou, unic. Uiti ca lucrurile nu sunt niciodata ceea ce par a fi. Ele sunt mult mai cuprinzatoare. Mintea insa nu poate procesa decit dupa modele cunoscute ceea ce percep organele de simt in mod spontan si trimit apoi ca stimuli strict specifici.

Iar Viata este infinita ca posibilitati de diversificare, prin urmare de expresie.

In al doilea rind, era cazul sa bag la cap ca nu tot ce straluceste e aur. Te uiti uneori la lucruri si, desi ai ochii larg deschisi, vezi ce-ti biiguie tie prin minte si nu ceea ce sta clar desfasurat sub ochii tai.

In al treilea rind, trebuia sa aflu ca nu e nevoie sa ma strofoc sa descopar adevarul, pentru a crede ca eu sunt buricul pamintului caruia, datorita meritelor fireste, iata, i se ingaduie sa patrunda marele mister al Vietii. Nu. Totul este la vedere! Viata este perfect dezvaluita. Misterul vine din adormirea noastra, din faptul ca privim si nu vedem, ascultam si nu auzim. Adevarul este aici si acum si, parelnic nemaipomenit, suntem una cu El. Cum? Nu stiu sa spun. Dar stiu ca asa e. N-am aflat cum sa casc ochii ca sa vad si a doua oara, dar sunt sigura ca nu mi s-a parut. Stiu ca e asa si mai stiu ca faptul de-a sti e ceva ce mi-am amintit, nu am cunoscut ca fiind nou.

In al patrulea rind, am avut pentru prima data, pe viu ca sa zic asa, experienta a ceea ce inseamna luciditatea. Este o stare care nu are prea mult de-a face cu ratiunea, cit cu increderea si relaxarea, care-ti dau o cuprindere cu totul noua. Iesi din lucruri si te uiti. Cind, intr-o situatie, asa-zis critica, reusesti sa opresti discursul abrupt al mintii, te reculegi, adica taci profund si te relaxezi (vreau sa zic chiar relaxezi si muschii, nu numai mintea), apoi iti amintesti ca nu esti singur, ca ai de partea ta o forta uriasa care este Viata (in caz ca ti-e greu sa crezi ca Dumnezeu e atit de la indemina), mintea ta, intreaga ta fiinta capata o asemenea amploare, incit te ridici deasupra situatiei si vezi totul dintr-o alta perspectiva care contine si solutia, sau solutiile. De aceea cred ca s-a spus ca orice problema contine si solutia in ea.

Si in al cincilea rind, trebuia sa-mi amintesc faptul ca luciditatea o poti dobindi intr-o stare de candoare, de copil care se abandoneaza increzator aventurii cunoasterii. Adultul e fatalist, el se teme de repetarea unor experiente dureroase, el categorizeaza, clasifica, califica. Cind ratiunea iti da argumentele fatalitatii esti pierdut. Fatalitatea devine evidenta si imposibil de evitat. Daca insa, esti ca un copil care exploreza lumea, situatia in sine, increzator ca va afla ceva nou, uluitor, care merita riscul de a se abandona cautarii, intri automat in starea de dilatare ce-ti permite re-cunoasterea drumului care te aduce mereu si mereu in starea de siguranta, de echilibru, in cadrul Totului care esti.

M-am intors obosita, dar neasemuit de fericita, multumind Vietii care-mi amintise o strafulgerare de adevar. Nu era insa, in mintea mea, in acel moment, totul chiar atit de clar, precum se gaseste aici conturat. Totusi, aveam constiinta unei mari lectii si eram recunoscatoare.

Inca nu scapasem de frica (doara frica imi curmase in padure urcusul!), asa ca am adormit cu aceeasi ruga fierbinte: “Ingaduie, Mama Divina sa-mi amintesc Legile Tale! De ce mi-e frica?”

Apoi, am visat ca Prezenta aceea vie de care deveneam brusc constienta, atunci cind mergeam in padure mai ales, adica acolo unde erau copaci si plante, ma mingiie blind si-mi spune: “Oriincotro te indrepti, te intilnesti cu tine!” “Si unde mi-e frica?” “Oriincotro te indrepti, te intilnesti cu tine!” “Cum?” “Asa:” si m-a luat de … ceva din mine care nu avea consistenta fizica si m-a dus in pamint, in stratul acela de la suprafata in care se gasesc radacinile ierburilor si gizele mici care mie imi erau teribil de nesuferite pina atunci. Si eu eram si stratul acela de pamint si radacinile si firele de iarba si gizele si eram uluitor de fericita si de cuprinzatoare. Speram, in vis, ca asa urma sa ma poarte prin tot ce exista. Stiam ca visez, desi nu eram treaza. Dar mitul care incercase vreo citeva zile sa se imprieteneasca cu mine, vazindu-mi fereastra deschisa, a sarit cu zgomot pe pervaz. M-am speriat si m-am trezit. In zadar m-am chinuit apoi, mi-a fost imposibil sa mai continui visul asa cum mi se intimpla deseori.

Desi suna implacabil: “Oriincotro te indrepti te intilnesti cu tine!”, era ceva ce eu citisem in carti si adoptasem mental ideea ca eu sunt una cu totul, fiindca-mi placuse, insa nu simtisem cum vine asta pina acum. Una e sa fii de acord, chiar sa intelegi intelectual si alta e sa simti. Cunoasterea este existentiala, oricit s-ar infumura mintea ca poti cunoaste doar cu ratiunea, adevarata intelegerea vine atunci cind traiesti plenar aspectul cu pricina. Si de data asta se petrecuse. Insa… o strafulgerare cu o zi inainte, cite una alte dati, o strafulgerare in vis si… gata. Era aproape dureros. Dar probabil ca nu venise inca momentul pentru mai mult.

Tot frica ma alungase si din aceasta experienta.

In “Profetii…” se spune ca frica este singurul adversar care te instraineaza de adevar

Oare de ce dorisem eu in ziua precedenta s-ajung la brazi? Pe de o parte, bradul este considerat a fi simbolul fericirii, prin forma lui triunghiulara - triunghiul este simbolul Treimii si, pe cale de consecinta, al implinirii in trup, suflet si spirit, adica al Unirii cu Tot Ce Exista - pe de alta, el creste pe virful muntelui, adica acolo unde este Cel mai Inalt si, deloc intimplator, oamenii isi fac casele din lemnul si in forma lui. Prin urmare, puteam sa traduc acea dorinta a mea, care venea din inconstient, ca pe un dor de a ma intoarce Acasa, acolo unde eram Una cu Totul, Una cu Cel Prea Inalt in mine. Acesta era Rostul pe care il stiam si pe care il cautam concretizat in planul existentei acesteia in care ma aflu acum.

Am avut atunci impresia ca nu dragostea dintre barbat si femeie convietuind si armonizindu-se impreuna este rostul meu. Aceasta experienta o realizeaza din plin fratele meu. El are cea mai frumoasa casnicie, din cite mi-a fost dat sa vad. In conditiile lumii create, fratele meu si cumnata mea sunt legati printr-o dragoste care nu a suportat decit vagi modificari de forma de-a lungul vremii, incredintati cu totul fiind unul celuilalt, iar cuplul lor are o protectie aproape miraculoasa.

Prin urmare treaba mea aici, acum, trebuie ca e alta, cel putin deocamdata. Mai sapa – mi-am zis.

Apoi, dintr-odata, privind altfel, lucrurile mi s-au dezvaluit dintr-o perspectiva noua.

Parintii mei erau total diferiti in ce priveste conceptia de viata, unul (mama) avea ca reprezentare a rostului sacrificiul, iar celalalt (tata), libertatea. Desigur, aparent rupti de sensurile spirituale, pentru mama, sacrificiul era impus de legile moralei, de “ce-o sa zica lumea”, fiind deci o penitenta asumata, iar pentru tata, libertatea tinea de “a-ti trai viata”, adica de a te bucura de placere. Cele doua rosturi deveneau astfel total antagonice si faceau din ei doua persoane aparent incompatibile.

Prin urmare, era posibil ca asta sa am eu de mediat: Sacrificiul si Libertatea. Aparent doua contrarii, la fel de ample. Sacrificiul pare ca inlantuie, Libertatea pare ca dezlantuie.

De aceea, probabil, venisem sub semnul Gemenilor, zodie de aer, solara, insa duala, navigind permanent intre doua extreme. Ca mai apoi, sub ascendent de foc - Berbec – si cu guvernarea lui Marte, sa ma sfisii in lupte interioare si exterioare nesfirsite si istovitoare.

Daca ma gindesc bine, toata viata mea a pendulat intre jertfa de sine si dor de libertate. Mi-amintesc ca, in adolescenta, ma reprezentam ca fiind un copac albastru cu radacini adinc ramificate in pamint, cu trunchiul in forma unui trup de femeie si cu coroana transformata in aripi. Astfel, o parte din mine ar fi fost jertfita radacinilor, intorcindu-ma acasa, in vreme ce cealalta, ar fi putut cutreiera cerul in cautarea… nemarginirii, poate. Nu stiam prea bine a ce, pe atunci. Nu stiu prea bine nici acum.

Concentrindu-ma un timp pe cele doua notiuni, fara a naviga printre idei, ci ca si cum as fi ramas suspendata in golul mintii, am realizat dintr-odata ca, de fapt, cele doua sacrificiul si libertatea, curg una din alta. De fapt, nu poti sacrifica decit propria persoana/personalitate (instrumentele terestre: corp, minte, psihic, adica ego-ului tau pasager - daca intelegi prin ego, haotica adunatura de impresii/perceptii/trairi, statuate in caracteristici, care-ti compun un fel de masca pentru jocul acesta, masca menita sa-ti obtureze canalele catre cunoasterea reala aflata dedesubtul cunoasterii prin aparente; invataturile spirituale numesc “ego” orgoliul, cel care individualizeaza, cel care separa, care dizloca, iar sacrificarea lui se refera la totala subordonare a acestuia constiintei, spiritului, cel care unifica, cel care integreaza, cel care extinde). Sacrificiul nu are, prin urmare, reprezentare decit in raport cu coaja ta terestra, care se cazneste de fapt sa-ndese infinitul in colivie. Tu, ca fiinta-spirit, te afli dincolo de sacrificiu, pentru ca nu ai limite de sacrificat. Si orice ai sacrifica din pamintescul din tine, nu te poate imputina, ci din contra, iti ofera libertatea, te deschide catre imensitatea care esti. Libertatea este starea existentiala a fiintei tale – conditia primordiala, starea fireasca, pe care o re-cunosti abia dupa ce a fost „sacrificat” ego-ul, dupa ce ai fost decojit si-ai ramas esenta, aceasta petrecindu-se, in afara de moarte, atunci cand mintea tace si devine luciditate, cind personalitatea este determinata de constienta ta – adica sta sub semnul liberei tale alegeri constiente - cind tu esti El/Ea, adica Spirit, adica Viata.

Prin urmare, am ajuns acolo de unde am plecat. Eu trebuie sa ma intorc Acasa.

Dar cum? Cum sa gasesc libertatea prin sacrificiu si care este legatura celor doua cu obsesiva mea nevoie de a-i iubi, de a-i intelege, de a-i ajuta pe oameni? Care-i calea? Ce mai trebuie sa aflu? In acest punct, parca trebuia sa o iau de la capat, parca nu mai stiam nimic, ci totul era de aflat.


Intr-o zi, spre mijlocul perioadei, ploua.

Ploaia, ca si ninsoarea dealtfel, vine intotdeauna pentru mine, atunci cind am cea mai mare nevoie de curatire. Iubesc ploaia ca pe cea mai credincioasa prietena. Legatura pe care o am cu ea este atit de profunda, incit nici nu mai e nevoie s-o chem. Pur si simplu, atunci cind tensiunile dinlauntrul meu sunt prea mari si devin insuportabile, vorbesc de anumite tensiuni care produc un soi de instrainare de mine, ca si cum as pleca de-acasa in lume si-as uita drumul de-ntoarcere, atunci vine ploaia, sau ninsoarea si ma spala de uitare. Ma trezesc inevitabil in fata usii si simt c-am ajuns cand trag aer in piept, iar acesta are alt gust si alt parfum si alta lumina. De aceea ma plec cu adinca recunostinta in fata ploaii si-a ninsorii.

Deci, pentru ca ploua, am ramas acasa. Dupa prinz, mi-am asezat o salteluta si niste paturi pe terasa, ca sa trag un pui de somn.


Atunci s-a petrecut ceva uimitor…


Dadeam s-adorm, insa prelungeam cu efort pendularea intre somn si veghe, fiindca nu ma induram sa ma lipsesc de spectacolul acela grandios, pe care ea, ploaia - m-alintam eu - il desfasura pentru mine. Ploaia la munte are un parfum tare, invietitor si o muzica stranie, de parca poarta cu sine sunetele intregului timp ce sta adunat inlauntrul muntilor. Are un iz de eternitate, de intindere de necuprins, de nezagazuit pe masura. Cum sa adapi maretia cu un pumn linistit de apa? E nevoie de revarsarea intregului cer pentru asta.

De cealalta parte insa, cea a somnului, ma aflam rizind in hohote intr-un fel de hirjoana cu fratele meu, ris care parca nu poate interveni decit intre noi doi. Exista o legatura stranie intre mine si fratele meu, care are toate culorile luminii si nu doar pe cea a singelui - o legatura dincolo de evidente, dincolo de cuvinte si, mai apoi, dincolo de impartasiri si de tacere. Suntem ca doua ipostaze ale aceleiasi fiintari, deseori. Nemasurata iubire mi s-a dat! Nemasurata frumusete! Doamne, ce bine ca ochii mei s-au vindecat de o parte din ceata si vad!

N-am deschis ochii, drag fiindu-mi risul acela care-mi patrundea intreaga fiinta, in incercarea de-a nu ceda fratelui meu o sticla de suc, pe care eu o tot ascundeam la spate, iar el, in vreme ce se prefacea ca se lupta cu mine sa mi-o ia, o bea linistit cu ajutorul unui furtun. Ploaia se auzea inca ropotind.


Si-atunci, brusc, ceva din mine, imaterial, ca si in visul de mai-nainte, a fost luat si dus in lungul unor trepte marunte si adunate, taiate in stinca, trepte care formau un soi de poteca ce inconjura un munte. Era un loc pe care l-am simtit foarte cunoscut, desi stiam clar ca nu-l mai vazusem niciodata in viata reala. O lumina stranie, de asfintit – lumina care-mi da, de fiecare data o emotie intensa si dulce si-amara, si-nalta si-adinca, de revenire si de revarsare-n acelasi timp - lovea piezis muntele acela cu gust de acasa. Capatul potecii se catara pe marginea masivului si deschidea un podis larg, fara vegetatie, neted ca-n palma. Acolo am vazut o multime de oameni calari intr-o cavalcada ce ridica praful rosietic. In mijlocul lor era un barbat cu o diadema de pene pe cap, facind eforturi de a-i cuprinde cu privirea si cu grija pe toti ceilalti. Purta haine de amerindian si calarea un cal negru. Eram eu – nu stiu sa spun cum s-a produs recunoasterea. O picla rea, cenusie, se intinzindea ii urmarea strins. Fugeau de ceva care intiparise groaza pe fata tuturor. In mijlocul piclei se caznea sa se incontureze un barbat imbracat in straie inchise.

Totul a durat foarte putin, deoarece in mintea mea mi-am zis ca traiesc probabil o regresie in timp si-atunci emotia care m-a cuprins, mi-a curmat viziunea. Era prima data cind mi se-ntimpla.

M-am chinuit zadarnic sa mai recunosc ceva, fiindca muntele si chipul acela in care ma recunosteam se stergeau incet pe ecranul memoriei, precum curcubeul pe cer, dupa ce-si daruie culorile. Imi ramasese, in schimb, starea - senzatia de goana si o durere adinca in piept.

Niciodata nu pusesem la indoiala reincarnarea. Cind aflasem despre aceasta teorie/idee/ipoteza – nu stiu cum s-o numesc – in mine se produsese acea recunoastere fireasca, egala, ca si cum ceva era perfect cunoscut, dar nu ma gindisem la acel ceva pina-n momentul acela. Multe astfel de recunoasteri se produsesera in mintea mea - sau dincolo de ea, nu-mi dau bine seama - in decursul ultimilor ani. Mai mult, mi se parea ca nici nu putea fi acceptata o alta explicatie pentru viata, fiindca mie mi-era clar ca Dumnezeu – Perfectiunea deci - nu putea irosi substanta sa divina pentru a crea ceva atit de mic, de chircit, de neimplinit, precum o vietate destinata unei fiintari fragile si neputincioase uneori, durind cit ai pocni din degete in timpul universal. Ar fi fost un gest inutil si de ce l-ar fi facut? Din joaca? Un atare joc nu doar ca n-ar fi avut nici o noima, ar fi fost insa si total lipsit de farmec. Eu nu-L pot banui pe El – Maestrul de Ceremonii, Creativitatea insasi – de o atare lipsa de inspiratie. Pentru mine este deci evident ca existenta Omului are un rost bine conceput si ca ea se petrece in sensul evolutiei, spre autodezvaluirea propriei naturi divine. Altfel la ce bun datus-ul devenirii existent in Om, la ce bun matricea valorilor fundamentale care-l ghideaza spre intreg? La ce bun potentialul? In armonia universala, nimic nu este lasat la-ntimplare, chiar daca strimtimea intelegerii noastre ne-ar putea orienta, din frustrare, spre o astfel de perspectiva.

Insa, desi am gasit ideea reincarnarii perfect valabila si justificata, niciodata nu m-a atins intrebarea „ce si cine am fost altadata?”. Mi-amintesc ca ma amuzau teribil cele chestionare publicate prin reviste, care ti-ar fi putut furniza informatii referitoare la identitatile tale anterioare. Primisem chiar o carte despre tehnica regresiei, insa o pusesem in biblioteca fara s-o deschid. Stiam ca exista, de asemenea, tehnici yoga care te puteau proiecta mental in „trecut”, dar nu ma interesasera nici acelea. Pentru mine timpul este o chestiune, nu stiu in ce fel, clasata. Eu nu am timp, coordonate temporale, vreau sa spun. Nu le percep. Sau poate nu le percep ca toti ceilalti. Nu stiu de cind am inceput sa simt asa, insa cert este ca in acest moment, timpul este pentru mine doar un cadru exterior de organizare a evenimentelor – nici macar coordonatele biologice nu le simt incadrate temporal. Poate fi un handicap, nu stiu dar asta e! Sunt, sau imi par, independenta de timp. Sederea mea aici ( si nu e figura de stil!) n-o percep ca temporala, ci ca existentiala, masura fiindu-i trairea/simtirea/cunoasterea/aducerea aminte, dar nu cea de deasupra, adica de la vedere, ci cea de dedesubtul lucrurilor.



Pentru mine memoria a fost dintru-nceput o chestiune putin cam stranie. Ma refer la memoria existentiala. Data fiind copilaria mea diferita, standardual vorbind, m-am straduit cred sa blochez memoria, sa reinventez poate realitatea imediata pentru a-mi ostoi un dor devastator care, credeam eu, se datora absentei tatalui meu. In realitate, acela era doar pretextul. Tatal meu n-a lipsit niciodata din viata mea, a fost acolo prin iubire, pentru ca acum stiu - tirziu, dar stiu! – ca tatal meu m-a iubit totdeauna cu iubire egala si neconditionata.

Insa de foarte devreme, memoria mea s-a manifestat in mod chinuitor ca o memorie a perceptiilor, a starilor, memoria unei sensibilitati excesive. Astfel, nu-mi amintesc usor detalii, nume, locuri, chipuri, situatii, decit in masura in care ele produc in sensibilitatea mea incrustatii, sau cum sa le spun?, daca se scrijelesc inlauntrul meu prin emotii. Pot retrai de oricite ori, cu-aceeasi intensitate, amintirea unui gest, a unui cuvint, a unei intilniri, dar emotia este cea care o readuce si nu o (re)viziune, necum un rationament.

Astfel, una dintre putinele mele amintiri din copilarie, de pilda, este aceea in care stateam cocotata pe poarta, era spre seara, mama nu se-ntorsese de la serviciu, iar gutuiul din curte, sub imperiul umbrelor, luase forma unui balaur inspaimintator. Nu-mi apare insa niciodata aceasta amintire pur si simplu, ci ea revine, cind, dintr-un motiv sau altul, resimt aceeasi stare de parasire, de nonacceptare, de vulnerabilitate, de-nsingurare, pe care o traisem atunci eu, un copil prost, tintuit de frica pe stilpul unei porti (nici intrind, nici iesind, deci!). Asa m-a si gasit mama, tirziu, cind s-a-ntors acasa. Asa m-am aflat mai tirziu pentru indelunga vreme in fata vietii – tintuita pe poarta, nici intrind, nici iesind.


Revin la dupa amiaza in care s-a produs straniul remember.

Fireste ca mai avusesem o multime de asa-numite senzatii de deja vú, multe dintre ele in legatura cu persoane intilnite de-a lungul vietii, ceea ce m-a condus, in final, la convingerea ca sunt cel mai norocos dintre oameni, deoarece mi-au fost ingaduite mari intilniri. Dar si cu locuri. Cea mai recenta intimplare de acest gen fusese calatoria mea in Anglia. Nu doar ca am avut senzatia ca avionul aterizase acasa, fiecare copac, fiecare casa, lumina, aerul, precum si limba, accentul, stilul de viata fiindu-mi, in mod straniu, familiare, dar am trait si suprapunerea neverosimila – un soi de imagine in oglinda – cu femeia care urma sa-mi fie gazda. Am perceput amindoua aceasta suprapunere in toate dimensiunile la o intensitate uluitoare, dar au observat-o si cei din jur, care recunosteau cu uimire pe una in cealalta. Astfel, prindea pentru mine si-un altfel de contur conceptul de suflet pereche, rasturnindu-mi cumva viziunea, sau doar largind-o.

Niciodata nu se conturase insa o amintire clara in care eu sa am o alta identitate. Uneori mi se-ntimpla sa visez acelasi loc, foarte cunoscut, dar pe care si-n vis sunt constienta ca nu l-am mai vazut niciodata aievea. Dar amintiri

In urmatoarele zile, m-am rugat, cu cerul si cu pamintul, sa-mi revina viziunea aceea. Zadarnic.

N-a ramas decit acea perceptie masculina a tot ceea ce compunea lumea dinlauntru ca si pe cea dinafara. Uneori, datorita ploii care se instalase pentru citeva zile, patrundeam spontan in identitatea acelui barbat care fusesem - sau care eram altundeva, mai degraba decit altcindva – aflat tot timpul intr-o fireasca rezonanta cu ritmurile naturii. Mirosul ploii mai ales imi facea acest dar Intotdeauna ma fascinase mirosul ploii care-mi aducea in cerul gurii un gust cald si bun de pamint reavan, pregatit pentru saminta.un gust cunoscut

Mi-am amintit in acele zile, intreaga mea pasiune din copilarie pentru povestile cu indieni, pentru straiele care aveau apropiere de portul lor, despre firea mea razboinica (descoperita tirziu, inspre anii maturitatii!), pusa la adapost de masura pe care trebuia sa o dau lumii – masura de copil cuminte, cuviincios si sirguincios intru cele cuvenite, pe care o datoram mamei, pentru sacrificiul sau.

Mi-am amintit de fascinatia pentru cai apoi de obida de-a fi altfel decit ceilalti, altfel conditionata emblema era similara dealtfel – in realitatea aceasta proveneam dintr-o familie dezorganizata, trebuia deci sa fiu un copil exemplar pentru ca lumea sa-mi ierte acest delict! In cealalta fusesem rod al unui pamint rivnit, cu o fire straina de cea a rivnitorilor, diferenta pe care a trebuit s-o platesc cu disparitia.

Mi-am amintit de vremea cind, studenta fiind, purtasem citeva veri la rind o rochie facuta de mine din pinza groasa de in, vopsita in degradeuri, incheiata si tivita cu snururi si franjuri - un soi de model indian nu stiu cum inventat – si o panglica subtire, aurie, care-mi incingea fruntea, precum insemnul de pene. Mama era ingrozita: ”Ce-or zice vecinii? Ca n-ai decit o singura rochie”, se caina.

Dar dincolo de aceste elemente exterioare, era de remarcat forta interioara care, nu de putine ori ma inspaimintase. Era o forta masculina si, desigur decretasem, fara sa cercetez precum am spus, ca acea forta uneori agresiva, de torent, forta transformatoare, de nezagazuit, care putea sa-mplineasca orice, dar si sa dezintegreze palpabil in sine si-n afara, nu putea fi decit mostenire de la barbatul care trebuie sa fi fost altcindva.

Si-apoi, cultul pentru barbat pe care-l am Toate evidentele ar fi putut sa ma conduca la concluzia, facil declarata de catre femei ca, in general, barbatii sunt niste ticalosi egoisti care te folosesc dupa bunul lor plac si-apoi te-arunca, fara scrupule. Eu insa, intotdeauna in sinea mea, am aparat barbatii. Daca iau cunostinta de vreo situatie conflictuala in care sunt implicati un barbat si o femeie, primul impuls este sa ma situez de partea barbatului. Credeam ca mi se trage din vremea cind, copil fiind, cea mai mare durere a mea era ca, lipsita de curajul razvratirii fatise, nu-l putusem apara pe tata in momentele in care lumea intilnindu-ne pe strada ne caina cu invariabilul: „Vai, ce pacat! Ce copii frumosi si buni si el ce ticalos. Sa-ti lasi copiii si sa pleci!”. Faptul care m-a salvat pic cu pic, creindu-mi fundamentul pe care s-a putut cladi mai tirziu impacarea inlauntru meu era acela ca “lumea” asta, din fericire, nu o cuprindea si pe mama. Mama, desi cel mai greu si cel mai neinteligibil lovita de abandon, a avut, in stilul ei specific vulnerabil-autoritar, grija ca sufletul meu de femeie sa aiba radacini curate si clare. Mi-amintesc ca odata, copii mici fiind, discutam despre ce ne spusese cineva pe strada si, fiindca eu plingeam, fratele meu incerca sa ma consoleze repetind tocmai acele invinuiri spuse aiurea de o persoana careia, probabil, nici nu-i pasa ci doar se aflase in treaba vorbind. Mama, auzind doar ultimile replici, s-a suparat foarte tare ca vorbim astfel despre tatal nostru, administrindu-ne si cite o scatoalca. Lucrurile se consumau intre ei doi, nicidecum intre el si noi. Asta mi-a fost mie insa cel mai greu sa pricep, desi stiam ca tatal meu nu avea cum sa fie ticalos - macar ca eu il iubeam si asta il spala de orice stigmat. Cred ca in acea vreme m-am incarcat cu atita culpabilitate, incit acum, matura fiind, cind iubesc, pot darima lumea in apararea barbatului iubit.

Fireste ca am intilnit si asa-zisi ticalosi, eu i-as numi doar barbati feminizati, slabi prin urmare – cu unul chiar am fost casatorita pentru foarte scurt timp. Dar acestia au avut un impact neglijabil fata de marii barbati care au fost ingaduiti a-mi sustine acoperisul sufletului. Da, sigur ca se poate spune si ca sunt mult prea ingaduitoare cu ei, ingaduinta care-mi vine dintr-un soi de aplecare spre a-i intelege. Mult mai putin toleranta sunt fata de femei si nu ma bucur. Cind sunt atenta, reusesc sa fiu oarecum impartiala, dar cind nu

In timpul acela din munte, vreo citeva zile bune nu-mi puteam reconstitui feminitatea, aveam impresia ca oricine intrase vreodata in contact cu persoana mea, percepuse barbatul si nu femeia din mine, de aceea probabil mai toti ramineau cu un iz de neinteles, numit elegant “o femeie deosebita”. Mi-a revenit atunci in minte, ca un soi de contrapunct, o intimplare care, la vremea petrecerii ei ma uimise. Intr-una din primele ierni in care lucram ca referent intr-o instututie de cultura, am reusit sa adun scriitorii din zona intr-un cenaclu literar. E-adevarat ca, inclinata spre poezie, nefiind chiar o poeta, nu doar ca imi place sa citesc si sa interpretez poezia buna, dar uneori mai si scriu. Asa ca intilnirile aveau un aer poate usor mai fastuos, pentru ca poetilor – unora dintre ei - le ofeream cite un recital din versurile lor, atunci cind le venea rindul la citit si, asisderea, ma ingrijeam si sa inserez cite un mic eveniment artistic, serilor de cenaclu. Dupa un timp, mai precis de 8 Martie, m-am trezit ca primesc un soi de compliment care avea sa ma zapaceasca, dimpreuna cu o floare rara, o orhidee, prima si singura orhidee primita, care m-a impresionat profund nu doar pentru ca ador florile si foarte rar se intimpla sa nu mi le cumpar singura, ci si pentru ca venea din partea unei femei. Doamna cu pricina mi-a daruit floarea multumindu-mi pentru „gingasia, feminitatea, sensibilitatea” mea, rostind ceva de genul: „In preajma dvs. am impresia ca ar trebuie sa se vorbeasca in soapta, ca sa nu va fie ranita fragilitatea”. Eu, fragila!. Incredibil! A, sigur ca de sensibilitate stiam si eram satula! Dar fragila?! Cind uneori aveam impresia ca-s elefant?!

Mi-aminteam deopotriva, o senzatie surda de haituire, de inghet, de fuga amestecate neverosimil cu o asumare fara noima a tot si a toate Sentimentul ca sunt datoare, ca nu-mi pot plati datoriile Si frigul, un frig napraznic, devorator, care punea din timp in timp stapinire pe celule mele, un frig interior, pe care nu-l puteam astimpara acoperindu-ma Si fuga pe post de refugiu Fuga in mine, daca nu din mine

Cit de des m-am lasat tentata, o, Dumnezeule, sa te cred pe tine vinovat!

Probabil fusesem vinator, de aceea mi-era acum teama de animale, o teama bolnava aproape.

Am implorat sa-mi amintesc…

Tot cautind, am gasit printre casetele video ale prietenilor mei, „Ultimul Mohican”. Nu stiu cum de nu-l dibuisem inainte de remember, cind cautam modalitati sa-mi trec serile in care frica ma tintuia in casa, cu usile ferecate. Cred ca l-am revazut de vreo 5-6 ori, doar-doar ceva imi va inghionti memoria in vreun fel si ea se va deschide.

Dupa citeva zile de efort zadarnic, am decis sa ma intorc acasa.

Insa ziua pe care o hotarisem pentru plecare a debutat, stranie ciclicitate, cu furtuna. Muntele parca pierduse orice contur in ceturi miscatoare si ploaia era biciuita de un vint aprig. Se facuse frig. M-am gindit ca, daca o sa se opreasca putin ploaia la ora la care ar trece autobuzul, as putea totusi sa plec. M-am asezat intr-un fotoliu sa-mi iau ramas bun de la casa aceea interesanta cu care eu avusesem o legatura aproape idilica. Inchizind ochii, m-am simtit deodata proiectata in identitatea acelui barbat si, pret de vreo doua ore, am reconstituit, traind la intensitate reala, sfisietoare, tot complexul de stari emotionale care-i compunea realitatea sufleteasca. Nu mi-am amintit fapte, chipuri, ci doar trairi si intelegeri. Acolo, atunci, nu pot explica in ce mod, am simtit cum existenta aceea curgea in existenta aceasta, cum toate trasaturile acelui barbat aveau relevanta in trasaturile femeii care sunt si toate intimplarile, toate asumarile sau eludarile de-atunci, aveau implicatii in alegerile de acum. Nu exista separatie reala, era doar alt act al aceleiasi piese – actiunea continua, cazuse doar intre acte, cortina. Ce nu-mplinisem in actul anterior trebuia rezolvat intr-unul din actele ulterioare.

Fascinant. Si dureros. Nu puteam dezlega nimic. Trebuia sa recunosc, iar si iar, ca nu stiu nimic, ca sunt tot la capat de drum.

Am plecat acasa. Mult timp dupa aceea, cind mergeam pe un drum de tara strajuit de copaci, sau, uneori, la mama in gradina, avea sa mai apara, ca o filfiire, imaginea barbatului aceluia, cind in galopul calului, cind conducindu-l duios, de dirlogi.

Ajunsa acasa, am citit pe nerasuflate cartea despre regresia in timp. Nu era, slava Domnului!, o carte despre hipnoza, fiindca eu cred ca hipnoza e o tehnica imorala. Autorul propunea o explorare constienta a subconstientului, dezvaluind pasi de lucru, astfel incit, totul mi s-a parut foarte simplu. Sigur ca, incarcata fiind cu energia muntelui, aveam cu ce sustine orice demers, oricit de indraznet.

Am cautat o prietena care avea suficienta deschidere spre acest soi ascuns de lucruri – lucruri denumite de unii esoterice. Desi, cum am spus, eu tocmai descoperisem ca nu lucrurile sunt ascunse, ci ochii nostri acoperiti. I-am vorbit despre metoda propusa de carte, intrebind-o daca ar n-ar vrea sa facem o incercare. Ea a acceptat imediat. Abia dupa ce a inceput sa-si aminteasca, si-a dat seama ca ea era cea lucrata. Nu mi-am imaginat ca intelesese pe dos. Surpriza ei a fost una de proportii, dar a facut fata cu succes. Cu mine insa, metoda n-a tinut. Nu prindeam decit flash-uri, ceea ce mi se intimpla oricum.

Dupa inca o saptamina, incercarea prietenei mele de a-mi aplica metoda regreiei a reusit, insa proiectia avea sa se produca in alte repere, astfel descoperind alte parti din joc, necum cea cu indianul. Intotdeauna incepea cu el, dar, fiindca dorinta mea producea probabil un fel de spasm, o inclestare, reconstituirile ramineau la stadiul de frinturi.

Am hotarit sa ma opresc, deocamdata, deoarece realizam ca incepusem sa eludez mari portiuni din viata mea actuala. Sigur, raminea un gust ciudat de esec, deoarece ceva-mi spunea ca acolo era raspunsul meu la intrebarea: „ce am eu de faptuit de data asta?” Era ceva legat de iubire, cu siguranta – simtisem ca barbatul din mine la examenul asta cazuse. Dar oare nu cazuse si femeia de-acum? Fireste ca mai aveam de sapat, dar oare intre timp, aflasem macar ceva, clintisem macar o centima piatra care-mi inchidea poteca?

Ca nu puteam afla insa nici un raspuns, daca as fi ramas suspendata in incrincenarea cu care cautam o himera, mi-era clar.

Si tocmai cind am revenit aici si acum, decontractindu-ma si lasind in urma toate intimplarile verii, alte dezlegari au inceput sa curga, in felul firesc si magic in care viata iti da tot ce ai nevoie ca sa intelegi si sa cresti.

Ce multe descoperiri au urmat. Descoperiri cu ambele intelesuri: si dezvaluiri si vulnerabilitati. Caci niciodata roata, odata pornita, nu se poate opri, decit aparent, cit sa-ti tragi sufletul.

Poate voi mai scrie despre roata, poate nu

Oricum, viata este fascinanta! De nenumarate ori, am simtit ca secunda ar trebui sa se cheme miracol.


Intr-un colt al acestui ACUM, voit zugravit cumva haotic, tocmai spre a nu-i strivi intregimea sub secventialitatea aparenta, iti povestesc despre straniile mele perceptii privitoare la timp. Cred ca de-acolo mi se trage. In ultima vreme traiesc niste atingeri interesante, un fel de intersectari de realitati. Ele se produceau si inainte, insa probabil nu pricepeam eu ce si cum se petrece. Posibil sa nu pricep nici acum.

De exemplu, rememorind episodul din Gara de Nord, despre care scriu pe la inceputul cartii, cu fiinta aceea hidoasa care m-a lovit cu precizie tocmai acolo unde statea ghemul de furie in gitul meu, imi dau seama ca nimeni n-a reactionat, cred ca nimeni n-a vazut, desi s-a petrecut aievea, nicidecum imaginar, insa poate ca intr-un plan temporal diferit. Ceva in genul Twin Peaks. Toate evenimentele oarecum dramatice s-ar putea sa se produca astfel.

Acum, totul a re-inceput cu Kama Sutra…

Ciudat e ca trec prin experiente de largire a constientei si-abia dupa aceea citesc despre posibilitatea producerii lor. Asa si acum, abia dupa aceea am citit despre deschiderea unor portaluri care inlesnesc patrunderea in alte dimensiuni desi primisem informatiile de mai multa vreme, insa nu reusisem sa ma opresc asupra lor. Ca sa nu pot probabil sa spun ca lucrurile se petrec ca urmare a sugestionarii.

Alteori… intersectarile sunt de identitate…


Cu tine, de pilda…

Exista un moment pe care nu-l pot incadra temporal, insa mi-l amintesc cu claritate, in care legatura noastra a trecut intr-o alta dimensiune a intelegerii, s-a-naltat la propriu aproape. Apoi, drama unui ins alaturat frint intre doua femei, pe care suferinta de a nu-si putea multiplica existenta, trebuind prin urmare sa sacrifice intr-o parte iubirea, il desfigureaza vizibil, m-a facut sa inteleg ca cel mai important lucru in acest moment pentru mine este linistea ta. Era ca si cum pacea ta mi-ar fi putut intretine mie echilibrul. Nu intelegeam prea bine cum, de ce, credeam ca din unghiul vinovatiei.

Stiu doar ca tot in vremea acestor intelegeri, am reinceput sa ma simt tu, din cind in cind. Nu mi se mai intimplase de multa vreme. Si-acum… se petrece din nou. Spontan. Stind intinsa in pat si citind, am flash-uri in care sunt in intregime tu, de la trup, de la mina care tine cartea si pe care o privesc uimita, la deliciul pe care mi-l produce lectura si la mintea care o recepteaza… alteori, dimineata, cind beau cafeaua si-ncerc acea amorteala care la tine, deliberat se intinde peste un timp prelungit, fiindca traiesti voluptuos acea pendulare dintre doua stari care te face sa-ti percepi infinitatea…

Ieri, de exemplu, bindu-mi cafeaua de dimineata, mi-am simtit bratele angrenate intr-o imbratisare aproape palpabila. Era o imbratisare masculina a unui trup feminin care aproape ca avea consistenta inregistrata de tesuturile mele… Si, uitindu-ma pe dinauntru la bratele mele, am alunecat vertiginos in identitatea ta. Eram tu care o imbratisai pe ea, cu dragoste, iar eu simteam bucuria acestui gest cu intensitatea pe care trebuie ca o simteai tu. Nu stiu cum sa-ti explic, dar iti percepeam pina si miscarile sufletului si duiosia care te facea una cu ea, ca o extindere de nedescris, mai cu seama ca ma puteam urmari cum, in aceasta perceptie, eu-ceastalalta ramineam martor, aflat undeva in afara.

Toata dimineata, indiferent ce incepeam sa fac, ma intorceam, fara veste in starea de tu, care iubeai femeia si te lasai iubit de ea, insa nu faceam asta cu mintea, ca alta data - adica nu incercam sa ma consolez traindu-te. Ci altfel. De altundeva… de unde bucuria se dubla chiar real si firesc, nu esua in tristetea de a ma regasi, aici, singura, expulzata. Nu pot sa-ti explic mai bine de-atit.


Azi dimineata m-am trezit rizind. Chiar inainte de trezire am spus cuiva sa-mi dea un bip sa ma trezesc si, in acelasi moment, o cioara, afara, a scos un sunet ragusit care semana exact cu bip, iar eu m-am trezit. Am ris cu ochii inca inchisi si-am multumit. In fond, cel caruia ii incredintasem misiunea - nu stiu cui, dealtfel n-avea chip - si-o indeplinise cu mijloacele pe care le-avea la-ndemina.

Mi-am facut cafeaua si… s-a petrecut din nou. Dintr-odata sunt tu, inca pendulind intre trezie si somn, aprinzind tigara aproape masinal, sorbind prima inghititura de cafea, fericit! Fericit si pacificat de a te fi trezit in bratele femeii, cu carnea plina de ea… ii simt si mingiierea care ti-a ramas ratacita in par… Nu e nici umbra de melancolie, e o coroana rotitoare de lumina pe crestet in care simt bucuria – o bucurie, nu dubla, imensa.

Intelegi tu oare, marele meu prieten, ca e posibil, ca e real, ca exact asa poate fi?! Ca, daca te poti depasi pe tine, poti trai bucuria celuilalt, indiferent care-i este sursa?! Am incercat si alta data, insa gindind ca as dori asta, mergea doar pina la un punct. Efortul era mare, era scremut - dupa un timp oboseam si esuam tot in melancolie. Insa acum e de la sine, ca si cum asa ar fi firesc, ca si cum asta ne-ar fi de fapt natura. Nu stiu sa-ti spun ce a deschis usa asta, cum a inceput. Stiu doar ca e posibil. Nu stiu nici daca voi mai simti vreodata asa. Cred ca ingerii mei fac asta. Ei spun ca eu.

Poate c-o iau razna… dar mi-e bine s-o iau razna asa. Si de ce nu?

Sa stii ca nici macar nu ma sacrific, din contra. Ma fac asa de mare… ca ma sperii, in gluma, de imensitatea rotitoare care sunt. Ma simt ca un zimbet care s-a umplut si-acum se revarsa.

Sigur ca mi-e dor de carnea ta, dar spiritul tau care se-ntinde pe sub identitatea mea, mi-aduce chiar si forma ta in perceptie.

Ciudat e ca, doar cu putin timp inainte, aveam senzatia stranie ca nu te mai stiu deloc, ca te-ai extras definitiv din matricile mele si ca ar fi urgent sa te-ntilnesc ca sa refac imprinturile.

Ce esti tu? Mag? Ori vrajitor? Ce sunt eu?


Si azi…

Straniu. Inca se petrece. Inca sunt un zimbet care se revarsa pe strazi.

Daca nu-s atenta, pot sa ma tulbur si-atunci incepe sa-mi fie foarte dor. Pot chiar sa filfii un ciob de gind ca n-ar fi drept sa ma las pe mine singura pentru altcineva. Care altcineva? Si, oare sunt eu singura daca sunt si tu si ea si…? Si, oare tu sa nu simti nimic din toate astea, nici macar fulgerator?

Pot sa vad zbaterea micii farime de mine intemnitate in ego-ul vorbitor si pot s-o mingii duios si sa-mi vad mai departe de marea cuprindere, vibranta, din ce in ce mai extinsa, care am devenit, nici eu nu stiu cum.



…Si totusi… exista un moment dulce, infinit dulce, in care carnea mea translatind identitatile noastre se-nfioara stiut. Un moment in care ea dispare. Disparem si noi intr-un fel. Ramine numai gestul uluitor prin care fiecare particula-tu da roata mingiietor si cotropitor totodata, fiecarei particule-eu. Da roata sa caute poarta, ca si cum n-ar observa jindul care deschide totul vraiste in calea umbletului tau. Si asta se petrece pretutindeni, nu doar in locul-sursa care-ar putea naste lumea din noi… si pretutindeni-ul-noi vibreaza din ce in ce mai inalt, se extinde vertiginos, amenintind universul cu explozia de lumina care se presimte in fiecare umbra dosita si la mare pret… when the magic is gone… zice Joe Cocker intr-o melodie care plinge. Hmm! Habar n-are! Nu te stie! Cu tine, magicul n-are nici o sansa sa piara. Si-asa si trebuie.

Ha! Abia dupa ce am scris toate aceste lucruri… abia dupa ce ele se petrec… ca intotdeauna, am ajuns sa citesc, in sfirsit – fiindca l-am primit de vreo luna – articolul despre descoperirile pe care le-au facut rusii cu privire la ADN. Ele vorbesc despre hiper-comunicare.


Golul din noi

scurtcircuitind golul despartitor,

cutreiera vidul universal mina-n mina.

Iar plinul le-ngaduie iluzia.


17 august

Dragul meu prieten,


Vezi? Tocmai de asta m-am temut – ca nu ma vei intelege. Si ma intreb ce e de preferat, sa ma intelegi gresit, sau sa crezi ca-s cam intr-o ureche.

Sigur ca tu nu esti ticalos, tu esti sublim, cum am mai spus de multe ori si trebuie sa intelegi ca nu e nici speculatie, nici ironie. Cu riscul de-a te face iar arici, iti mai spun o data: eu chiar stiu ca esti sublim, orice-ar incerca mintea sau obisnuintele mele, ale tale sau ale altora sa te sileasca sa devii, de fapt sa pari. Tu esti sublimul firesc care se-ncontureaza spontan, nepremeditat, pur si simplu. Toate mastile pe care le porti prin lume sunt doar accesorii creatoare de joc.

Si-apoi ce-nseamna ticalosia? Crezi cu-adevarat ca ea exista?

Sa luam cazul discutat:

In povestea mea este vorba despre un razboi de supravietuire intre doua parti implicate in mod egal, insa diferit. Fiecare dintre parti isi urma nevoia, datoria si credinta.

Unii – indienii - erau disperati pentru ca teritoriile li se restringeau pe zi ce trecea si supravietuirea le era amenintata, sau poate nu atit supravietuirea, cit demnitatea, recunoasterea lor ca semintie suverana cu drept egal la identitate data prin traditii si credinte. Era nevoie de aceasta recunoastere pentru ca li se pusese eticheta de salbatici si aceasta impiedica “omul alb” sa cunoasca, sa inteleaga si sa respecte un mod de viata care nu era neaparat necivilizat, cit apartinea unei alte civilizatii. Tendinta opresiva imediata, creata de neintelegere, a fost ca indienii sa fie internati in rezervatii pentru a fi civilizati, pe de o parte, iar pe de alta parte, pentru a li se administra in mod civilizat (?!) teritoriul plin de resurse de care lumea civilizata (?!) ar fi avut nevoie. Prin urmare, ei, indienii, se credeau si chiar erau indreptatiti sa lupte pentru apararea valorilor lor. Poti sa-i acuzi? Poti sa-i consideri intr-adevar salbatici pentru ca au alta viziune asupra vietii?

Pe de alta parte, cei care faceau asta - nu ma refer aici la aventurierii iresponsabili, hamesiti si dezumanizati, desi, si acestia aveau motivatia si deci, legitimitatea lor, ma refer la oamenii legii, cei care incercau oficial sa impace doua lumi atit de diferite - aveau responsabilitatea, motivatia si legitimitatea lor. Lumea din care veneau incepuse sa fie prea stimta, prea opresiva si, in mod absolut natural, expansiunea spre noi spatii s-a produs. Poti sa-i acuzi? Mai mult, poti sa acuzi soldatii care aveau misiunea de a disciplina salbaticii, sau pe aceea de a duce la indeplinire hotaririle legiuitorilor, in teren, acolo unde e cel mai dificil, ca-si faceau datoria? Ii poti considera ticalosi?

Legitimitatile fiecarei persoane, cele ale fiecarui grup pot fi perfect intelese si, prin intelegere acceptate. Eu cred ca ele au la baza nevoi perfect valabile, de nedispretuit, nevoi pur si simplu umane. Doar ca legitimitatile diverselor persoane sau grupuri pot intra in conflict si atunci pentru unii legitimitatea celorlalti devine nefondata, chiar distrugatoare. Insa, cineva din afara poate considera ca unii pot fi mai legitimi decit altii, cind la baza stau aceleasi nevoi fundamental umane, inscrise de Maslow in piramida sa, indiferent cit si cum pot fi ele mascate? Dupa mine, nu.

A, da, sigur ca poti acuza mijloacele – mie nu-mi place instinctiv zicala ca “scopul scuza mijloacele” – dar si asta pina la un punct. Pentru ca daca ajungi la concluzia ca atita l-a dus mintea pe om sa faca in acel moment, atit i-a dat voie frica sau dragostea care-i determina limitele, nu mai poti merge mai departe cu acuzatia. Ea capata nuante de compasiune, plasindu-te automat in alt registru al intelegerii.

Sigur ca in forma aceea de atunci, care e oarecum prezumtiva, ii puteam acuza pe colonisti, desi sunt intuitiv convinsa – primind chiar dovezi ulterioare – ca nu-l putusem decit respecta, daca nu chiar admira, pe cel cu care ma luptasem direct, respectul fiind reciproc. In definitiv, razboiul avea la acea vreme fair-play-ul lui. Insa cu siguranta, in forma aceasta de aici si de-acum, nu pot emite aceleasi judecati, tocmai pentru aceasta fiindu-mi data o cuprindere mai ampla a lucrurilor.

De fapt, povestea isi are o continuare destul de interesanta, pentru ca eu am primit o multime de deslusiri. Pentru mine ele au o bogatie imensa de intelesuri, poate si pentru tine ar putea avea… daca le-ai lua in considerare fie si doar ca poveste, pentru ca si in cazul tau, identificarea unei forme anterioare nu poate fi decit prezumtiva, mai cu seama cind ea se produce in viziunea altcuiva.

Tu stii foarte bine, asa cum stiu si eu, ca pot fi posibile o multime de ipoteze intre proiectia imaginativa si patrunderea in memoria universala.

Oricum toate aceste lucruri se deschid mie pentru ca am cerut. Am cerut cu frenezie sa-nteleg iubirea neconditionata. Asta pentru ca m-am nascut cu intuitia ca acesta este rostul, ca atunci cind voi intelege asta ma voi afla acasa, in inima Vietii.

O sa-ti mai spun o poveste

In vara aceea despre care am povestit in textul scris sub titlul “O alta fata a lucrurilor”, am ajuns la o carte care destainuia o metoda de regresie constienta. Insa o puteam aplica celorlalti, numai mie nu. Pina la un punct.

Intr-o noapte am adormit suparata ca reusisem cu prietenii mei sa calatorim prin citeva dintre existentele lor anterioare, sau simultane – cine poate sti cu-adevarat ce e timpul?! - , insa intr-ale mele… ioc! Ma blocam la indian, care nu-mi revenea decit prin flash-uri neclare. Pe la miezul noptii m-am trezit si viziunea s-a pornit cumva in acelati mod. Ceva imaterial din mine s-a materializat in minuta unui copil intinsa spre o planta cu frunze mari. Cind am privit in ansamblu, eram o fetita foarte blonda cu codite lungi, imbracata intr-o rochita tiroleza, purtind niste saboti de lemn in picioare si ma jucam intr-o gradinita foarte ordonata, de parca era desenata. Cintam intr-o limba straina care imi suna spart si in care intuiam un accent germanic. M-am dus spre casa – era o casa de lemn, cu un aspect, cu o lumina, cu un miros foarte cunoscut, desi eram constienta ca nu vazusem o astfel de casa niciodata. Inlauntru totul mirosea cunoscut, ca-n casa bunicii. Intrind in bucatarie, o bucatarie curata, larga, cu o plita mare si cu rafturi pline cu tot felul de lucrusoare si cutii – o bucatarie curata ca un pahar - am intilnit-o pe cea care atunci imi era mama. Era bunica mea de-acum. Apoi am trecut, cum ai derula un film pe imagine, prin cadre in care ne petreceam timpul impreuna intr-o comuniune ce ne-a fost ingaduita si in aceasta viata, cind bunica m-a numit totdeauna ”fetita” – era parca dificil pentru ea sa se gindeasca la mine ca la nepoata ei.

Am deplasat constienta spre anii adolescentei si cadrele din acel timp imi aduceau alte lucruri stiute care aveau implicatii in viata aceasta, in trasaturi, in placeri, in preferinte.

Nu mergeam la scoala, dar invatam ceva intr-o biserica din apropiere, preotul se oferise sa ma ajute, data fiind situatia oarecum dificila in care ne aflam – tatal murise cind eu eram copil. Intr-o zi, aflindu-ma in biserica, s-a petrecut ceva ingrozitor. Nu stiu ce, in viziunea mea nu a aparut decit chipul preotului intr-o picla urita, care s-a-ntins asupra mea si care ma-neca de durere si de rusine in acelasi timp. I-am privit chipul, il stiam. Nu mi-am dat seama ce s-a-ntimplat. M-am regasit napustindu-ma afara, insa la poarta bisericii m-am impidicat in papucii de lemn pe care ii purtam si am cazut de-a latul strazii pietruite, tocmai cind o trasura trecea in viteza. Sub rotile ei coloana mea vertebrala s-a frint. Dupa aceea, constienta mea m-a aflat intr-un scaun in bucataria mamei/bunicii, eu neputindu-ma misca, neputind vorbi, iar ea purtindu-mi de grija cu infinita iubire.

Am inteles ca asa am trait de-atunci inainte, nimeni nu a putut afla ce se intimplase de fapt.

Apoi am vrut sa vad sfirsitul, asa ca, folosind aceeasi tehnica, am derulat inainte si m-am aflat intr-o camaruta curata, dar simpla, la etajul casei. Mama tocmai ma spalase. Era primavara, iar eu i-am cerut cumva sa ma duca la fereastra. De-acolo se vedeau colinele verzi, acoperite doar de iarba, fara nici un copac, coline pe care imi placuse atit de mult sa alerg cindva. Aveau iz de nemarginit, de libertate. Acestei imagini i s-a asociat brusc un cintec care ma impresionase profund in copilaria mea actuala, chiar obsedindu-ma o vreme, “E greu sa mori in luna mai”. Stiam ca voi pleca si singura parere de rau era ca nu-i pot multumi mamei/bunicii pentru povara pe care o purtase ingrijindu-ma, iar eu credeam ca ii fusese incredibil de greu, desi ea nu se plinsese niciodata si nu-si pierduse rabdarea nici un moment.

Viziunea s-a stins iar eu am inceput sa pling. Eram coplesita de intelegeri si de fericire.

Atit de multe regasiri… mi-am amintit ca prin clasa a IX-a bunica imi facuse o rochita tiroleza care-mi statea foarte bine si o purtasem ani de zile cu o bucurie nespusa. Cind imi placea un lucru il purtam necontenit – doar cit il spalam si iar il imbracam. Asa fusese si cu rochia indiana si cu altele. Si, tot la vremea aceea se purtau sabotii Leonardo cu talpa de lemn, iar eu eram innebunita dupa ei. La concursul de admitere la facultate – cind plecam in lume, cum s-ar spune - purtam, fireste, rochita tiroleza si sabotii Leonardo. Dupa teza de matematica, fericita ca rezolvasem bine toate subiectele, am alergat pe scari in caminul in care locuiam si-am cazut, rostogolindu-ma pina jos. Mi-am fisurat glezna si la celelalte doua teze m-am dus sarind intr-un picior, cu niste dureri pe masura. ..

Dar toate acestea erau nimicuri dulci pe linga doua intelegeri rascolitoare.

Una era aceea ca abia acum intelegeam deplin experienta de cu un an inainte, care ma adusese in situatia de a o ingriji pe bunica mea cazuta la pat. Avusesem clar impresia ca era o lectie de iubire care imi era destinata, ca bunica acceptase suferinta doar ca sa deblocheze in mine iubirea, pentru ca nu a dorit decit ajutorul meu. Acum intelegeam ca voise de fapt sa-mi arate ca nu-i fusese greu sa ma ingrijeasca in acel timp, pentru ca dragostea pe care o porti cuiva usureaza totul si te-nalta acolo unde totul devine dragoste, iar jertfele se fac cu usurinta. Pe toata perioada bolii ei, singura ratacire a bunicii, care a fost uluitor de lucida dealtfel, a fost, credeam eu, aceea ca ma considera fiica si nu nepoata sa…

Cealalta intelegere era legata de preot. Am spus ca i-am vazut fata – era fratele meu - primul copil al tatalui meu din a doua casatorie. Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi s-a-ngaduit sansa de a-l iubi asa cum il iubesc. Pentru ca el a marcat o ruptura in viata mea actuala si l-as fi putut uri. Aveam 12 ani cind s-a nascut si, pina la nasterea lui, eu am sperat ca tata se va-ntoarce la mine. Desi plecase de noua ani, credeam cu tarie ca nu ma poate parasi altfel decit provizoriu. Insa, atunci cind s-a nascut fratele meu, am inteles ca se terminase definitiv acea asteptare a mea. Tata avea un alt copil, “copilul sau” cum ii spuneam eu, amar. Fireste ca lumea s-a repezit si de asta data asupra mea, scrisnind :”Vezi? De-acum are copil, nu te va mai iubi nici cit te-a iubit. Copilul acesta va avea ce tu nu ai avut: si mama si tata!” etc. In plus, semana leit cu maica-sa – era brunet cu ochii negri, alungiti, de chinez. N-avea nici o urma a tatalui meu pe chip, noi cestilalti doi mai mari fiind blonzi cu ochi albastri, asa cum ne erau ambii parinti. Cu toate acestea am avut incredibila sansa de a-l iubi! Sotia tatalui meu e o femeie desteapta, cu bun simt si suflet mare – imi pare rau ca si-a trait viata cu povara vinii fata de noi in suflet! – si a gasit, dimpreuna cu tata, diverse bucurii pe care le-a transformat intr-un soi de traditii de familie, care sa ma lege – de ce in special pe mine? – de copilul abia nascut. De exemplu, nu-i impodobeau bradul de Craciun pina cind nu ajuneam acolo, aceasta fiind insarcinarea mea sacra. Apoi ma luau cu ei in vacante, inlesnindu-mi sa stau cit mai mult in prezenta copilului care se lipise de inima mea si care, crescind, a inceput sa-mi semene din ce in ce mai mult ca fire… sau ca… nu stiu ce… Astfel, am ajuns sa fim foarte legati unul de celalalt, chiar si acum cind viata ne-a dus departe si ne vedem rar.

Il iubesc din toata inima mea si nici o clipa nu i-am simtit vreo vina. Din contra, ma bucur ca mi-a foat data aceasta dezlegare. Eu cred ca doar dragostea vindeca, pentru ca doar dragostea e. Pentru mine a devenit evident ca Viata e un spectacol cu un singur protagonist – eu – intr-o multitudine de ipostaze care au menirea sa ma creasca, sa ma-mbogateasca, sa ma amuze, sa ma duca in culmea bucuriei, sa ma impace, sa FIU.

Te rog, prin urmare, dragul meu, sa nu uiti ca orice-ar fi, eu te iubesc! Si nici n-ar putea fi altfel, pentru ca, nu stiu sa-ti explic cum, cind si in ce masura, tu esti eu.


Ma uit la tine cum dormi ca un cimp rascolit de saminta ce-ncolteste-n lumina lunii si-mi rasar de niciunde in minte ecourile unui cintec ardelenesc, pe care l-am auzit o singura data, la radio:

Bade cu mustata neagra

Du-ma-n lume de-ti sunt draga!

Da’ de ti-e rusine cu mine,

Fa-ma briu pe linga tine!

Fa-ma lumina de seara

Si ma poarta subsuoara,

Fa-ma drum pe sub picoare,

Fa-ma leac pe ce te doare.


E-atita dor in sufletul si-n carnea mea, ca nu se potrivesc decit aceste versuri care, in simplitatea lor, talmacesc genial dragostea femeii, despre care arareori barbatii apuca sa afle cite ceva. As fi vrut sa-l fi putut scrie eu pentru tine… si nu stiu cit pentru tine si cit pentru carnea mea in care se rasuceste pecetea dragostei tale, de zeci de ori intr-un singur minut uneori… dar, oricum sunt norocoasa, nu-i asa?, ca l-am putut afla si ca mi-e ingaduit a mi-l aminti pentru tine…

Cred ca te iubesc ori foarte mult, ori foarte altfel, fiindca intru in panica atunci cind mi se pare ca te iubesc mai putin, sau mai “ca lumea”.

Ui-te, acum, desi mi-e foame de trupul tau gemind incalzit de saruturi, desi mi-e sete de seva ta dulceag-albastruie poleind inlauntrul meu inaltat impotriva-ti, desi mi-e dor de alintul pe alocuri aspriu-nerusinat al cuvintelor si-al tacerilor tale si de uimirea cu care-mi adori chipul de copil in care te dilati, desi ma copleseste amintirea candorii cu care-ti traiesti orgasmul, re-figurind totul in jur in stilul tau, mereu diferit, mereu de la capat desi parelnic acelasi mereu, desi mi-e pofta de buza de jos, care scoate-n rastimpuri la iveala copilul stiut si de infiorarea care te face vorbaret cind poarta tainica se deschide ca o floare, sa primeasca in miezul ei cald, penisul tau cuibarit inca in teaca sa de catifea albastrie - iubit mic, palpitind de dorinta de fiecare data ca si cum ar fi prima oara, ca si cum nicicind n-ar mai fi fost primit cu atita dragoste inlauntrul unei matrici atit de pe potriva lui, desi…

Nu-mi vine sa te trezesc.

Mai degraba ti-as cinta de leagan.


Tacerile tale

imi matura pasarile

de prin colivii

si-mi deschid, indaratnic,

toate ferestrele.

Cind, biruit de dorinta,

taci adormindu-mi somnul,

tacerea ta-si infige coltii

in urechea mea stinga

sa-mi fulgere-nauntru

serpii-perechii



18 august,

Am promis sa continui povestea… asa ca…

Ma-ntorc la vara in care memoria s-a deblocat prima oara, sau memoria universala gasise o bresa in mintea mea prin care se revarsa in constienta, aducind limpeziri sau tulburari ce aveau sa-mi largeasca oricum viziunea, mai bine zis vazul si auzul, spre a vedea mai mult decit a ma uita si spre a auzi mai mult decit a asculta.

Reiau povestea din punctul in care, in penultima mea zi de sedere la munte, am avut acea cufundare in identitatea indianului, pe care-l presupuneam a fi eu in alte coordonate temporale.

“ m-am simtit deodata proiectata in identitatea acelui barbat si, pret de vreo doua ore, am reconstituit la intensitate reala, sfisietoare, tot complexul de stari care-i compunea realitatea sufleteasca. Nu mi-am amintit fapte, chipuri, ci doar trairi si intelegeri.”

In acea suferinta adinca in care recunosteam o sfisiere surda la nivelul inimii, pe care o am si in aceasta ipostaza atunci cind ceva ma doare coplesitor, sau cind nu-nteleg, am regasit vina care-mi impovara constiinta. O vina pe care am adus-o cu mine prin vreme si care ma face sa ma simt umilita si neputincioasa-n rastimpuri, dindu-mi sentimentul ca inima mi se fringe cu zgomot de geam spart. O vina care ma face sa adorm cu pumnii si cu dintii strinsi si tot asa sa ma trezesc. O vina pe care n-o-ntelegeam si pe care obisnuiam s-o proiectez asupra evenimentelor actualei fiintari, asumindu-mi tot ce nu mergea in viata celor care-mi erau in preajma. M-am socotit totdeauna vinovata pentru abandonul tatalui meu, pentru sacrificiile mamei mele, pentru traumele fratelui meu, pentru esecurile prietenilor mei, etc.

Acum imi devenea clar ca vina venea din acea zona si ca mi se dezvaluise aceasta identitate pentru ca trebuia sa ma iert pentru ceva neimplinit sau savirsit atunci, trebuia sa daruiesc iubire barbatului care fusesem si care se desprinsese de forma cu aceasta infringere in suflet. Iubire si-ntelegere. Doar asa ma puteam ierta. Lacrimile imi siroiau mut pe obraz, iar eu scormoneam in durerea aceea, sa gasesc semnele recunoasterii din care sa recompun adevarul acelui barbat.

La un moment dat, nu stiu cum, s-a instalat in mine, in intregul meu propriu-zis, intelegerea ca suferinta mea se datora mai ales faptului ca nu-i putusem ajuta pe cei pentru care ma simteam raspunzator, sa priceapa ca violenta ii adusese in acel punct de teroare si distrugere. Violenta isi are radacina intotdeuna in frica. Voisem sa le spun despre pace, despre iubire, despre toleranta si nu stiusem cum sa-i fac sa m-auda, asa ca ma vazusem nevoit sa-i urmez, din loialitate, in credinte si incrincenari vechi care exacerbau frica si sentimentul catastrofal de separare, dezvoltind violente ce nu puteau aduce nici un folos. Nu puteam lega fapte de aceste simtaminte – erau doar flash-uri ale unor lupte, flacari, urmariri, femei, copii ingoziti, inghetati, flaminzi, obositi… Incercasem cu disperare sa-i protejez, insa nu reusisem mare lucru, din moment ce ma simteam atit de vinovat pentru suferintele lor. In toate acestea se amesteca un dor sfisietor de pamint, de un pamint sacru si de libertate… era ca si cum cunoscusem libertatea, ii stiam gustul, mirosul si, brusc, trebuise sa o schimb pe ceva hid, spart, cu nume asemanator, dar cu gust strain si miros greu.

Mi-am amintit, in timpul acestei viziuni, ca si acum am acest dor, care uneori devine devastator, si ca cel mai tare ma afecteaza suferintele si lipsurile celor care-mi populeaza existenta, simtindu-ma cel mai ades vinovata pentru ele. De-aceea sunt si usor de santajat. Mi-a fost intotdeauna insuportabil sa stiu ca vreunui om drag, apropiat, ii este foame si nu are ce manca, sau ii este frig si nu are ce-mbraca. Nu m-au afectat niciodata lipsurile mele – asta probabil pentru ca stiu ca intotdeauna primesc, din cer cum se spune, absolut tot ceea ce am nevoie (e drept ca nu si ce mi se nazare c-as vrea sa am – asta mai rar! Dar nici nu mi se nazare des).

Cind am iesit din intilnirea cu el-eu ma simteam ca o sfera de metal cu miez greu, dens, dar cu suprafata translucida, asezata parca-n palma Providentei care ma legana senin intre doua falii de timp, iar mie mi-era greu sa ma hotarasc in care din ele sa ramin. Barbatul acela era cel mai frumos si cel mai liber barbat pe care-l simtisem vreodata. Intelegeam spontan ca el era cel pe care-l cauta ipostaza mea feminina. Iar femeia care eram imi devenea din ce in ce mai draga, mai cu seama ca-mi furniza o multime de amuzamente in ultima vreme.

Incet am reintrat in normal. M-am uitat cu drag la miinile mele, la picioarele mele, la trupul meu, m-am uitat cu ochii mei si-am inceput a cinta cu gura mea un cintec vechi invatat de la mama “m-am nascut intr-un bordei / invelit cu paie / doinitor mi-era un tei / leagan o copaie”, si-am stiut ca facusem alegerea cea mai buna. Dar am stiut si ca nu era singura posibila.

Apoi m-am intors in oras. Un timp am mai ratacit prin incercari de-a cuprinde mai mult din ceea ce se cheama Viata mea – straniu concept, labartat dintr-odata ametitor. Insa, aflindu-ma permanent intr-o stare de cautare febrila, incrincenata si cu dintii strinsi, toate eforturile mi-au ramas zadarnice.

Dupa un timp, cum ma prinsesem ca ma pindea o obsesie, am hotarit sa ma opresc, sau cel putin sa ma indepartez, profitind de faptul ca se apropia luna septembrie si trebuia sa ma pregatesc pentru o seama de proiecte concrete.

Abia cind am reusit sa ma destind si sa ma ancorez in concretul imediat, aparent intimplator, o prietena mi-a vorbit despre un roman pe care-l citise recent si care o impresionase. Subiectul cartii era un razboi intre indienii siouxi si trupele americane care aveau misiunea de a-i masa pe indieni intr-un teritoriu amenajat ca rezervatie, deoarece pe terenurile lor de vinatoare se descoperise aur. Am imprumutat cartea si am citit-o pe nerasuflate. Pe tot parcursul lecturii, m-a insotit un permanent sentiment de déjà vu. In unele momente transferul in cealalta identitate se facea spontan. Aveam impresia ca as putea spune ce avea sa se petreaca in urmatoarele pagini.

Atunci mi-a venit prima oara ideea sa caut pe Internet informatii despre indienii din America. Voiam sa aflu cit mai multe despre ei, nu avea importanta despre care semintie, n-aveam nici un indiciu – tot ce citisem fusesera romane, unele scrise de autori care nu intilnisera vreodata vreun indian - dar ma gindeam ca poate ceva ar putea sa mi se para familiar si acesta ar fi fost un inceput. Am accesat un motor de cautare si am tastat  indieni Sioux“ – asta mi-a venit in minte. Am primit o multime de adrese, toate site-uri de limba franceza. Nu-mi amintesc pe care dintre ele le-am deschis – eram usor dezamagita pentru ca nu mai avsesem de-a face cu limba franceza din liceu si ma gindeam ca nu voi intelege mare lucru, mai cu seama ca nu aveam un dictionar la-ndemina. Tot “intimplarea” a facut ca pe una din pagini sa gasesc o trimitere catre Sefi indieni renumiti.

Nu speram eu sa fi fost un sef cu prea mare renume, fiindca in actuala configurare nu reusisem niciodata sa fiu sef pe undeva, ceea ce nu spun ca nu m-a siciit oarecumva. In toate grupurile fusesem un soi de lider de opinie, fie “desteapta clasei”, fie “Mama Leone”, fie “om bun la toate”, dar intotdeauna seful era altcineva. Iar asta, adica faptul de a fi lider de opinie, s-a datorat falsei impresii pe care o fac pretutindeni, cum c-as fi foarte desteapta, foarte citita, foarte speciala. De fapt, eu nu sunt decit un om obisnuit, doar ca am o abilitate mai aparte de a minui, daca se poate spune asa, cuvintul. Am un soi de respect pios pentru cuvinte, percepindu-le ca entitati vii, iubindu-le, cocolosindu-le, insotindu-le totdeauna cu pretiozitate si cu o aviditate de a exprima corect si cit mai fidel posibil, ginduri, simtaminte, trairi. Cuvintele astfel alintate de mine, nu pregeta sa-mi daruiasca-n schimb usurinta in exprimare, elocinta, acuratete, curajul si stiinta, daca nu cumva doar intuitia, de a vorbi indivizilor sau adunarilor. Dupa mine, nici urma de cultivare aici!

Intorcindu-ma la Sefii indieni: erau cinci. De vreo doi auzisem vag, de ceilalti nu. Aveau postata pe site cite o fotografie si cite un articol care povestea succint istoria creata de personaj, incluzind si citeva citate din speech-urile presupuse a fi ale lor.

Primii patru nu mi-au spus nimic, inclus intre acestia fiind si un apas - cu apasii eu aveam legaturi sentimentale de la Winetoo – si un sioux. M-am gindit ca nu voi gasi nimic si ma pregateam sa renunt, deoarece ultimul avea si nume oarecum european (porecla, fireste) si etnie de care nu auzisem, dar curiozitatea m-a facut totusi sa accesez si povestea lui. Stupoare! Citeva clipe nu mi-am putut lua ochii de pe chipul din fotografie. Parca ma uitam la mine! Aceeasi expresie a trasaturilor, aceeasi constructie fizica, aceeasi prezenta, acelasi spirit. Uluitor! Am inceput sa citesc povestea lui - daca la ceilalti abia pricepusem citeva cuvinte, nereusind insa sa recompun povestea nici macar in mod vag, in cazul acestuia din urma, am inteles tot ceea ce era scris alaturi de fotografia lui. Era aproximativ aceeasi poveste din cartea pe care o citisem de curind, iar citatele mi-au produs o emotie profunda. Pret de citeva clipe am resimtit aceeasi durerea ca un cutit implintat in inima.

Fara a face nici un comentariu, am aratat mai tirziu prietenei mele fotografiile si textele in limba franceza, pe care le printasem. Stiam ca ea putea citi mult mai lesne decit mine in aceasta limba. Cind a ajuns la cel de-al cincilea, privind fotografia a exclamat: “Dumnezeule! Asta parca-i fi tu!”. Apoi a citit articolul, m-a privit si mi-a spus: “As putea sa pariez ca tu ai scris asta! Sunt ideile, gindurile, dorintele tale.”

Apoi s-a-nchis. Am simtit nevoia sa ma indepartez iar pentru o vreme.


Sucind intr-un anume fel ACUM-ul, cu intuitia la pinda mai degraba decit cu atentia, precum procedezi cu acordajul fin al unui receptor de frecvente cintatoare, parca Mos Craciun isi revarsa sacul. Potop de dezlegari, refacind ca un puzzle, din frinturi, din strafulgerari de re-cunoasteri, imaginea mereu mai cuprinzatoare a celei ce sunt.

… Si tu…


27 noiembrie


M-am trezit intii noroasa, dup-aia m-am culcat la loc sa dreg visul si sa-l scot basma curata, pentru ca-n final sa ma aflu rizind de ceva care-mi cauta prin carne cu insistenta dulce a prezentei tale gidilacioase. Nu e prea promitator, fiindca incep sa-mi cam zbirniie celulele fara sa-si mai traga si sufletul.

Parc-am ramas in elicopterul din fantasma trecuta cu simturile date-n tipat de catre iubit… Iar el parca uita mereu unde-a ramas si-o tot ia de la capat. O parte din mine extinde ca de fiecare data ACUM-ul, coborind inca pe-o scara de fringhie si rapindu-te pe fereastra din fata magnificului tau computer caruia te dedici dubios si exclusiv de-o bucata de vreme. Ajuns sus, proptesti cumva butoanele de comanda facind aparatul sa se miste in cercuri largi peste orasul care se-ncapatineaza sa nu ne rabde pe amindoi deodata. Noroc c-a uitat in timp sa se uite in sus… asa ca noi, doi profitori, il fentam astfel.

Miinile tale isi curg mingiierile, dealtfel aride, pirjolitoare, pe apele curbelor pe care pielea mea le descrie in acel moment doar ca sa-ti fie albie. Nerabdarea din virful degetelor tale incredinteaza curind alintul limbii, pentru ca ele sa-si croiasca impetuos drumul catre adincul trupului meu, unde sunt asteptate.

Iubitul sageata inoata prin pielea mea involburind-o necontenit de la buze la sini si-napoi in leaganul claviculei… apoi, alintat, pina haaat departe intre coapse, unde, fierbinte, floarea dosita se-aprinde de dorul celui ce-o-nfloreste unic de fiecare data.

Degetele si buzele mele se-nfrupta din caldele tale contururi, rivnind in ascuns sa-mi bucure cerul fiintei cu lumina-ti calda, migalita-ndelung in perle dulci-albastrii de scoicile descintate tainic pe-ndelete.

Nimic din mine nu ramine la locul stiut dupa ce treci tu. Totul o ia razna, pentru ca apoi, sa se recladeasca intr-un fel nemaipomenit pina atunci. Uneori anapoda, zbirniitor, nesatul… ca acum…

Te chem…


Implinta-te-n mine, Barbate

roteste-ti pecetea in fiece eu

si nu-mi lasa ragaz sa te revendic

fiindca-n absenta cutitului rana

isi pierde insemnul de zeu


22 august,

La Lepsa


Intentionasem sa plec dis-de-dimineata in rezervatie. Cind m-am trezit insa, mi s-a parut foarte frig. Comoditatea mea a inceput sa faca speculatii: cum sa ma inmbrac? Dac-as fi plecat incotosmanata, pe la prinz mi-ar fi fost cald… si-apoi era roua – m-as fi udat…

Am bagat de seama ca totul se insaila molcom in asteptarea unui alt eveniment, asa ca m-am incredintat ritmului aceluia atemporal care-mi inmuia gesturile transformindu-le parca in stampe.

Mi-am facut un ceai, incet, molatic, ca o iedera ce pipaie indelung fisurile zidului pe care aspira sa se catere, apoi, tot asa, m-am prelins de-a lungul mesei din living si m-am asezat. Incaperea combina atit de armonios functionalitatile rezultind un spatiu cald, sensibil, ce se deschidea spontan spre comuniune, cu recunostinta recunoscindu-ma parca. Am imbratisat din nou, plina de gratitudine la rindu-mi, interiorul casei, lumina ei speciala, tandretea ei care m-a patruns din nou pina s-a facut una cu lumina si cu tandretea mea. E o idila intre mine si casa aceasta… Se poarta ca si cum prezenta mea ar fi sarbatoarea ei tainuita. Iar eu ma rasfat intre gesturile care o compun, de’ parca mi-ar apartine – gesturile, vreau sa zic. E ca si cum fiecare obiect si-ar fi gasit locul in care se afla si cu o frintura de gest sau macar de intentie din parte-mi. E o casa traitoare. Ca si mine.

Aseara m-am asezat pe platforma de deasupra acestei incinte, platforma care deschide etajul, creind o unitate fara sincope, cu curgere lina a hotarelor unele intr-altele. Nici macar usile camerelor de dormit de la etaj nu reusesc sa sustraga vreun loc continuitatii blinde care te conduce nestiut si surprinzator inapoi la starea de copil alintat cu miresme revarsate din amintirile bunicii si cu adierile mingiietoare ale povestilor, ce dau ocol universului inca necuprins pentru el.

Pe aceeasi platforma, in acelasi fotoliu vecin cu cerul care ti se-alatura prin geamul imens cit doua caturi, intr-un alt ACUM, m-am intalnit deplin cu barbatul din mine, in acea amintire stranie care m-a impacat, prin intelere, cu o seama dintre cioburile care ma compun.

Ciudat e ca acum, cind m-am intors, dupa doi ani de absenta, ea, Casa Miracol, cum obisnuiesc s-o numesc, pare, aidoma mie, captiva in atemporal. Ma-nvaluie un sentiment linistitor de continuitate, de neintrerupt, de’ parc-as fi plecat azi si tot azi m-as fi intors, mai exact, de’ parc-as fi plecat doar in intentie, sau in presupunere.

Spuneam ca aseara, mi-am acordat ragazul si darul de a ma iubi cu Casa mea Miracol si, pentru asta m-am asezat in fotoliul de pe platforma, am inchis ochii si am imbratisat-o cu sufletul. Era ora noastra de liniste impartasita.

Ca altcindva, cu padurea. E o liniste profunda in care zgomotele mici sau mari nu patrund, raminind undeva in afara ca s-adinceasca mai abitir linistea. O liniste graitoare, incarcata de semnificatii si de intelesuri. O liniste in care fiecare lucru isi compune povestea lui.

Astfel, in imbratisarea cu spatiul acela magic, mi s-a ingaduit sa ascult povestea lemnului din care se faurise casa, lemn care poarta incrustata si povestea miinilor fauritorilor, povestea pietrei de la temelie, cea a pietrei pe care se-nvietuise prietena mea, casa, povestea vintului care-o-mbratisa uneori alintat, aleori patimas, citeodata cu ciuda… Si stelele deapana povestea lor, apropiindu-se primejdios de ochii celui care ii indreapta spre bolta in seara inmiresmata de vara, strecurindu-se tainic prin toate ungherele muntelui. Si fosnetul padurii aduce povesti, si riul care curge in apropiere trimite soapte incarcate de rost in auzul celui pregatit sa asculte… si valea… valea de-acum… valea de alta data…

Si de-odata, revazind cu ochii mintii peisajul care inconjura Casa Miracol, gindul meu a ramas suspendat… “valea de alta data…”. Asemanarea mi-a aparut izbitoare, de netagaduit. Din pacate nu din amintire reconstituiam, ci vazusem recent fotografia acelui loc in care barbatul indian se nascuse si-n care deprinsese in anii copilariei a-si contura indeminarile si caracterul, prins intre doua lumi fiind - precum copacul-pasare cu care obisnuiam sa ma identific in adolescenta mea! – una, radacina, daltuind in lutul sau traditii vechi, comuniuni tainice cu pamintul si cu vietuitoarele lui, legile simple ale firestii apartenete la ciclul sacru al Vietii, iar cealalta, aripa, revarsind in spatiul tainic al mintii lucruri noi, aduse dintr-o lume in care sacrul se departa vertiginos de natural, apropiindu-se pe nesimtite de obiecte, desi avertismentul fusese clar, de nimeni parca talmacit insa cu-adevarat: “sa nu-ti faci chip cioplit, ca sa te-nchini lui”. Din pacate, niciodata nu i s-a mai ingaduit indianului sa se-ntoarca acasa, in acea vale. A fost exilat intr-o rezervatie constituita pe niste coline sterpe, din loc in loc citiva arbori nodurosi, la fel de indurerati ca si el, la fel de nepotriviti decorului. Intr-o seara, stind linga focul din fata cortului sau, impovarat de vina, de dor, de zadarnicie, poate chiar de neintelegere, obosit si trist si-a plimbat incet privirea peste lucruri, iar inima sa, fara zgomot, fara indoiala s-a oprit. Asa cred ca a fost. Nu-mi amintesc insa.

Stiu doar ca nimic nu e intimplator, toate evenimentele ale carui protagonist esti, se-nsira ca margelele pe ata, intr-un patern stiut, pentru a reconstitui un adevar, un simbol care-ti deschide calea spre-ntelegere, spre ceea ce-ti lipseste pentru o viziune mai cuprinzatoare. Mereu mai cuprinzatoare.

De ce amintirile mele necautate s-au declansat spontan, la prima mea venire in casa prietenilor mei? De ce simtisem atunci atit de clar ca trebuie sa-mi amintesc legile comuniunii cu viata muntelui, ca ele sunt scrise undeva in mine si ca n-aveam decit sa le regasesc, desi prima mea descindere la munte, adica in preajma lui, fusese la 25 de ani, iar pe munte, adica sa fi strabatut vreun traseu, niciodata? Cum de simteam inima pietrei, cum de-mi aminteam cum sa pun piciorul, cum sa-mi economisesc energia? Si iar, cum de mi-am amintit de indian, tocmai in aceasta vale? Sa fie oare asemanarea cea care a atins dorul neostoit al acelui barbat din mine, de’ l-a trezit si-acum se vrea inteles intrutotul?… nu stiu, ramine sa aflu.

Poate va trebui sa revin de multe ori in acest sector al vaii Putnei, poate va trebui s-o cutreier pina-i voi descoperi toate cotloanele… Nu stiu de ce n-o pot descrie ca pe un peisaj – poate pentru ca ea nu e un peisaj pentru mine… Pot doar sa spun ca are aspect de cazan inconjurat de inaltimi impadurite, pe fundul cazanului aflindu-se asezarea. Omul e dureros de prezent aici si, din pacate, putin prin virtutile lui. Valea e plina de vile care mai de care mai pline de fast, mai neverosimil saracite de rostul primar al locuintei si mai saracitoare astfel, in décorul acesta in care, vecin cu maretia si cu pacea muntelui, gestul trufas al omului de a-si puncta vremelnicia apare chircit, hid, indurerat. Printre aceste mostre de grandoare slempata sunt strecurate si casute modeste din lemn, cu flori la balcoane, care vietuiesc cu o seninatate adormita rastimpul ce le-a fost dat, nerivnind alt rost decit acela de a oferi neconditionat adapost celor ce s-au ingrijit sa le-nalte doar pentru a-si regasi din timp in timp, departe de oarasele inghesuite si alienante, obirsia, ca odihna si pace.

Daca ti-acorzi un ragaz sa le-asculti, ele se-astern, asemeni batrinilor, la sfat sa-ti povesteasca despre miinile si inimile care le-au cladit, despre muntele care si-a oferit trupul pentru a inlesni impacarea fratelui sau, Omul, cu Sursa Primordiala Izvor, ce i-ar putea vindeca trecerea bolnava de neispravire, istovita de zadarnicie, daca el, Omul, si-ar aminti macar si-n rastimpuri calea de-ntoarcere la sacrul simplicitatii vietii direct conectate la Viata.

Rostul sacrului este adincirea in Viata, in miracolul lucrurilor simple datatoare de perspective, deschizatoare de-ntelegeri.


13 ianuarie


Mi-e dor de tine asa cum mi se face dor de

Lumina, cel mai adesea cind ma aflu, peregrin,

prin intunecimile dinlauntru…


Cred c-ar trebui sa te hotarasti sa-ti folosesti capacitatea de bilocatie, fiindca asta pentru mintea ta stralucita, n-ar fi, gindesc, decit un fleac. Mare parte din ea e deja realizata, fiindca ma trezesc din senin, cu tine alaturi, cotrobaindu-mi prin inima si prin celule si-atunci stiu sigur ca ti-e gindul la mine. Mai ai materializarea unei dubluri. Cind incepi? Te rog! Mi-ar fi asa de bine!

Hai, nu chiar tot timpul, dar in zile ca cea de ieri, in care faceam cafeaua de dimineata si mi s-au lipit dintr-odata pe git, fara macar sa te gindesc, buzele tale aspre si moi deopotriva, buze care-ti patrund in carne cu un fel de intentie de restructurare a unic… nu, n-am dat cafeaua in foc, ca ma uitam atent la ea, de fapt ma tineam de ea sa nu ma desfac cumva sub sarutul acela, iar el sa ajunga peste tot pe unde ma bintuia dorul de tine. Dar el tot a patruns, fascinant si fulgerator, imprastiindu-se precum lichidul marcator repezit de o sepie intr-un mediu translucid, prin intreg trupul meu, contaminindu-l cu un tremur erectil ce se facu repede dans. Un dans unduit care mi-a adus in perceptie, ca un arc de lumina, traseul nervos ce uneste pielea, in locul prin care ai patruns in mine, buzele, limba, sfircurile, virfurile degetelor si clitorisul.

Am terminat intr-un tirziu de fiert cafeaua si m-am mutat in sufragerie. Ti-am pus si tie o ceasca. Am cuprins cu palmele obiectul fierbinte din care ma ademenea parfumul cafelei si, nitam-nisam, gura mi-a devenit frematatoare de pofta necautind continutul cestii, ci umezindu-se stiut in asteptarea altui deliciu, al celui jinduit, sarutul. In acelasi moment bratele tale s-au ridicat parca firesc de pe lateralele fotoliului si m-au cuprins. Tinind strins ceasca in palme, mi-am lasat capul pe spate dindu-ti drumul in mine peste tot. Mi-am lipit ceasca de sini. Curind, de sub pleoapele lasate, a tisnit el, cel adorat. S-a jucat putin, patinindu-si peste pielea mea ca un patinoar vibratil ciupercuta naucita de jind. Apoi, prefacindu-se sfios, si-a alintat de vamile vulvei incendiate fereastra ingusta din crestet, in dosul careia pulsau deja perlele sidefat-albastrii, care te seamana-n mine iar si iar, facindu-te flori multicolore pe un cimp secret, despre care n-o sa spun nimanui niciodata. Cindva, daca imi dai ceva in schimb, o spaga considerabila, poate o sa te duc pe cimpul acela si-o sa-ti spun: “Ui-te, na! Asta esti tu, cel semanat in mine, chip dupa chipul si asemanarea ta! Resoarbe-te daca poti! Aici esti al meu! N-ai nici o putere, afara doar de-a mai inflori si bobocii inca nehotariti! Gindesti c-ai mai vazut asa bogatie vreodata?”


Uneori lucrurile banale, precum umbra unui arbore culcata in iarba in lumina de miere a apusului, iti pot deschide o usa spre profunde intelegeri asteptate multa vreme. Alteori produc doar o filfiire usoara a memoriei, semn ca nu esti inca indeajuns pregatit pentru recunoastere. Nu esti inca in pace. Abia pacea care urmeaza cautarilor inversunate poate deschide calea spre intelegere. Zbaterea e doar antrenamentul. Niciodata transcenderea intr-un alt univers, mai extins celui in care fiintai nu se poate produce in zbatere, deoarece tensiunile contracta, restring. Rostul lor e doar acela de a pregati si de a implora pacea. Doar pacea, impacarea, incredintarea expansioneaza cimpul constientei si, asemeni seninului, te trezesti patrunzind pretutindeni.

Cei care spun ca revelatia absolutului, a adevarului, perceperea atotcuprinderii Vietii – intilnirea cu Dumnezeu, daca asa il numim - este teribila, cred ca nu stiu ce spun. Isi inchipuie doar ca aceasta intilnire s-ar cuveni sa fie un spasm mental – uitind ca in spasm, mintea se-nchide brusc, nelasind nici o sansa cuprinderii.

Mie mi s-a aratat ca adevarul, Viata e deja revelata, e la vedere adica, e precum iesirea la mare. Riul, constrins fiind de tarmuri si de curgerea sa, atunci cind se varsa in mare, se elibereaza de truda, isi pierde forma, devine mare. Nici nu-i trebuie cine stie ce efort pentru asta, singura schimbare e una de optica – el pur si simplu se destinde si devine brusc cuprinzator. Se deconditioneaza. Toate conditiile pe care ni le impunem ne antreneaza intelectul, dar cunoasterea nu este intelectuala, ea este existentiala, experientiala. A gindi si a face, functii cu relevanta in devenirea fiintei, nu fac decit sa pregateasca intelegerea pentru a fi. Insa doar a fi este definitoriu pentru Om, care este o fiinta pur existentiala, chintesenta Vietii, a Firii. Omul – sublim si oribil in acelasi timp.

Imi spui sa nu mai caut contrariile intr-un om, pentru ca nu intotdeauna exista. Ei bine, in opinia mea, Omul, universul mic fiind, este, ca si cosmosul, o lume duala supusa legilor dualitatii. In om, albul poate exista doar in raport cu negrul, nuantele de gri, ca si culorile, rezultind din compunerea celor doua. Astfel, nu vei gasi niciodata un om complet alb, sau unul complet negru. Ar fi neverosimil. Contrariile se hranesc, se sustin, se nasc unele pe altele. Daca n-ar avea si contrariul reprezentat, un anumit aspect, o anumita trasatura n-ar putea fi manifestata in universul unui om, chiar daca omul este un animal simbolic, sau poate tocmai de aceea. In lumea noastra guvernata de relativitate, lucrurile se pot defini doar prin comparatie, cu toate ca, in unele cazuri, unul din termeni poate fi mascat, sau eludat. A, se poate ca imaginea unui om sa fie una alba sau una neagra, dar eu ma refer aici la intreg, adica la ceea ce compune in ansamblu un om.

Tu-mi spui ca ai multe defecte, insa nu crezi ca esti ticalos. Eu ti-am demonstrat anterioar relativitatea polarizarii trasaturilor, a categorizarii lor absolute – ce este ticalosie, si-n raport cu ce? - insa pot merge mai departe sa-ti spun ca n-ai putea fi generos daca nu ai fi avut si momente de ticalosie, pentru ca, precum spuneam, in dualitate e nevoie de comparatie pentru a definii termenii ecuatiei intre care apoi, sa poti alege. Si sa nu-mi vorbesti despre invatul din birnele altora, fiindca eu cred ca asta e o gogoasa! Omul nu invata decit din gropile in care cu onor calca el insusi si din pragurile de care-si striveste fruntea. Asta pentru ca pur si simplu recunosti rar ca ceea ce ti se intimpla seamana cu experienta altuia, cel mai adesea o faci dupa ce ti-ai scrintit piciorul in aceeasi groapa. Si e firesc asa, altfel ai eluda viata, ai trai in permanenta blocat de frica de-a nu repeta greselile pe care le-au facut altii.

In plus, unii spun ca i-am putea lasa pe ceilalti in pace, nejudecati, nesfirtecati pentru comportari care nu se potrivesc normelor noastre, basca poate nici nu i-am baga in seama daca nu ne-ar scormoni, fie si in inconstient, trasaturi, atitudini, comportamente exilate, care nu ne plac la noi, pe care nu ni le recunoastem – adica ceea ce Jung a denumit umbra. De aceea marii intelepti spun ca oamenii pe care-i intilnesti, ca si evenimentele pe care le traiesti, sunt oglinzi in care sa mai descoperi o particica de tine. Poate ca ai vrea sa umbli putin la ea, s-o cizelezi, sa-i dai alta fata, alt rost…

Intr-o perioada, ma suparau foarte tare oamenii zgirciti. Cind cineva din apropierea mea dovedea, in opinia mea, zgircenie, ma faceam arici. Nu conteneam in a-l socoti injust, marunt, condamnindu-l si inchipuindu-mi, fireste, ca eu n-as proceda niciodata astfel. De la un punct insa, inversunarea care ma lovea in astfel de situatii m-a facut sa devin atenta – ca una-i sa observi si sa accepti ca e dreptul omului sa fie asa cum ii place, sau cum il taie capul si alta-i sa te pocneasca justitia si sa-ti zbirniie in cap pina-ti face sant pe creier.

E adevarat ca eu, de copil, dadeam, nu doar ce mi se cerea sau ce se cuvenea, dar si ce credeam ca as avea datoria sa bag pe gitul oamenilor aflati in nevoi, eu nepunind prea mare pret pe lucruri - pe obiecte vreau sa zic. Dintotdeauna m-au bucurat incomparabil darurile pe care le puteam face eu. Prin urmare, de ce m-ar fi afectat pe mine zgircenia altora? Am inceput prin a ma gindi la motivatie – a lor si a mea – si nu mi-a placut chiar tot ceea ce am gasit acolo. Patrunzind tot mai adinc, am realizat ca parte din generozitatea mea masca, ingenios si sofisticat chiar, nevoia de imagine, de acceptare prin urmare, parte gindul la reciprocitate, la un soi de recunostinta, raminindu-mi mai putin decit mi-as fi dorit in zona generozitatii pure, a lipsei totale de interes dosit. Apoi, cautind mai abitir, am ajuns la unele momente in care eu insami manifestam zgircenie, cu diverse cosmetizari fireste. Acest lucru imi displacea cel mai tare, de fapt.

Mi-am amintit ca in astrograma pe care o prietena mi-o facuse mai demult, intre tendintele ingaduite prin infuenta astrelor era si aceasta – cea spre zgircenie adica. Multe dintre insusirile enumerate acolo consideram ca nu le manifest si obisnuiam sa spun ca o parte din lucruri mi se potrivesc, o alta parte nu. In timp insa, analizind mai cu luare aminte, am descoperit ca multor trasaturi, comportamente, inclinatii nu le recunoscusem imediat incadrarea, fie pentru ca nu mi-ar fi placut, fie pentru ca nu m-am gindit serios la ele. Apoi am mai descoperit ca existau o multime de lucruri pe care as fi putut baga mina-n foc la un moment dat ca nu le-as face niciodata, pentru ca, ulterior, nu doar sa le manifest, dar sa le si justific si sa le reincadrez, fara sa am sentimentul de vinovatie specific instabilitatii, ci doar simtindu-mi intelegerea largita. Asa ca, in timp, am constatat ca ai in potentialul tau, care este conturat astral la nastere, toate insusirile omenesti. Provocarea este ca intotdeauna ai si contrariul reprezentat, astfel incit tu, prin libera si constienta alegere si prin mai mult sau mai putin libera si constienta educatie, sa ai posibilitatea in orice moment sa devii cine vrei cu adevarat sa fii.

Astfel, eu, care pot sa daruiesc orice lucru fara urma de parere de rau, am momente de zgircenie (si nu doar materiala), pe care daca mi le neg, nu inseamna ca nu le mai am. Daca ma accept asa cum sunt si incerc sa imi identific aceste accese si sa le transform, de bine. Dar daca nu, nu voi fi perfect generoasa doar pentru ca ii dispretuiesc sau ii judec pe zgirciti.

Asa am devenit foarte circumspecta cind aud, sau cind ma pocnesc pe mine formule de genul:“ Eu n-as proceda niciodata asa!” sau “ Nu stiu cum a putut! Eu n-as putea sa…” E o circumspectie amuzata, pentru ca in definitiv, omul chiar e sincer, el poate nu s-a privit chiar pe toate partile, sau nu si-a re-cunoscut toate fetele. Iar eu il inteleg, pentru ca nici eu nu am reusit – in fiecare zi aproape mai descopar ceva nou. Si e chiar fascinant. Ce-ar fi sa nu mai ai nimic de descoperit, mai cu seama la tine insuti? Ai deveni infiorator de plictisitor! Eu cred ca nimeni nu poate spune ca se cunoaste total. Pentru ca daca e adevarat ca omul e universul la scara redusa – aceasta fiind o metafora cu siguranta, pentru ca universul este infinit, iar infinitul nu poate fi pus sub scara redusa – atunci, omul este infinit. Adica posibilitatile lui, combinatiile sub care se poate el (re)structura sunt practic infinite. Si cred ca nici macar nu sunt implicite. Mie mi se pare ca zicerea aia cu “ce ti-e scris, in frunte ti-e pus” este un bluf. De ce? Pentru simplul fapt ca Viata este schimbare, iar Omul este Viata. Daca Viata incremeneste in tipare, deja se cheama moarte. Toate paternurile Vietii se afla sub semnul schimbarii perpetue, al curgerii, chiar daca aparent sunt aceleasi de la inceputuri. Asa Omul, oricit de previzibil ar fi, rosturile lui, ca si coordonatele cognitive, emotionale, comportamentale, sunt intr-o dinamica permanenta, aparent imprecisa, ea fiind insa larg controlata de interconectari, care la rindul lor sunt dinamice, si, mai cu seama, de propria deschidere mentala, de propria vointa de integrare, deoarece influente similare pot fi atit de diferit integrate de catre oameni diferiti. Cred ca foarte importanta este si istoria interconectarilor, pe care nu ne este permis sa o cuprindem cu una cu doua. Si-asa, te poti duce atit de departe, ca te-apuca ameteala!


23    octombrie

TU


Uneori mi-e foarte greu sa te regasesc. La fel de greu cum mi-e si cu mine in rastimpuri. Stiu ca te afli pe undeva prin Univers, ca Universul sunt eu, dar ca, neverosimil, pentru un delict oarecare, am fost, parelnic, exilata din mine.

Uneori mersul prin lumea de-afara devine atit de neinteles… e ca si cum te-ai uita in oglinda si nu ti-ai mai recunoste, nu intregul, ci doar o parte din chip, cea metamorfozata inspaimintindu-te mai mult prin nepriceperea rostului, a cheii, a trebuintei… decit prin metamorfoza in sine.

Atunci ceata prin care orbecai e dureroasa si, desi stii ca se va risipi negresit in intelegere, la timpul potrivit, comiti nelegiuirea de-a te invrajbi cu tot ce te compune, desfigurind. E un mod de a imparti povara cetei cu tot ce populeaza lumea ta, gindind probabil ca e mai usor de-ndurat. Dar nu e drept si, undeva in adincul inimii tale stii asta, de vreme ce, curind incepi sa limpezesti si te repezi la portile dragi sa le stergi de nesigur si sa le mingii ocrotitor.

Iata… chipul tau, din fotografia aceasta in care apari etern, e o poarta ce mi te redeschide in aceeasi prospetime, in acelasi mister, in acelasi umblet soptit ca la-nceput. Mi-e drag. Mi-e dor de el, in rastimpuri. Ui-te, acum il privesc iar alunecind in susul paginii pe masura ce scriu, si-mi daruie alta ipostaza in care mi te-ai dezvaluit. Prima era cea a baietelului uimit imbracat in pantalonii sai prea scurti, sau prea lungi, oricum nepotriviti lui - ti-amintesti? Aceasta, de-acum, e cea a barbatului la fel de uimit, total incredintat mingiierii mele, intr-un loc prea ascuns, sau prea expus, oricum nepotrivit lui. Ceea ce uneste fara putinta de sciziune cele doua ipostaze si ce-ul care te face captiv in iubirea mea, sau iubirea mea captiva in acest ce, este candoarea care se iteste usor nelinistita, usor amuzata, in ochii uimiti si-n gura cumva imbufnata. Candoarea cu care re-compui lumea.

Sigur ca toate femeile care ti-au trecut prin viata te-au iubit. N-au avut incotro. Nici o femeie nu poate dosi dragostea de un copil, cum nici de un barbat-copil. E firesc sa fii iubit. E firesc sa te simti iubit. E firesc ca te simti iubit de fiecare data altfel si ca te lasi uimit. Cred ca de fapt asta e secretul tau, fara de care ai putea parea usor egoist, ca orice barbat – faptul ca te lasi uimit, astfel redind femeii o dimensiune verticala rivnita, chiar daca orientata-n adinc, spre mister, spre explorarea de sine.

Ce bine ca esti! Ce bine ca eu te stiu! Ce bine ca te iubesc!


Tu, fara urma caruia vechiului nu i-ar fi fost atit de greu

sa treaca in trecut,

iar noului atit de jind sa se inscauneze…

Tu, fara urma caruia urma mea nu ar avea aceeasi forma…

Tu, fara urma caruia Firea mea nu ar avea

aceeasi umbra…

Tu in inima mea… in trupul meu… in gindul meu…

in trecerea mea…

dor… dorinta… chin… lumina… fulger… pinda…


Oare de ce sa-mi fie atit de frica ca vei pleca?

De fapt, cred ca frica cea mare e ca nu voi sti cind vei pleca, ca nu-mi vei da de veste! Chiar si-atunci cind te cred in carnea altei femei, nu ma simt inselata, nu sufar din pricina geloziei, ci de groaza ca nu voi mai incapea si eu in dragostea ta, in ACUM-ul tau. Si ca voi fi ultima care va afla despre acest abandon, necum sa mai fiu si consultata…

Sa mi se traga asta din rana aceea in care-l asteptam pe tata, dislocat dramatic, fara avertisment, fara negociere, din viata mea? Tata nu-mi spusese nici un cuvint - nu mie! - despre plecarea lui. Eram un copil, ce puteam eu pricepe? - isi zisese – o sa-i explic cind va fi mare! Doar ca acel copil, care-l asteapta si-acum, nu s-a mai facut mare. El a ramas cu credinta pindita de frica, cu urechea itita dupa zgomotul motocicletei care urma a-l re-intrupa pe el, pe tatal risipitor – am si surzit de urechea aia, nemaiauzind cu ea aproape nimic de pe-afara, ci doar de prin-nauntru! Mai tirziu, unui alt copil din mine, ceva mai rasarit, tata s-a indurat sa-i curme asteptarea si sa-i anunte ca s-a nascut un alt copil care ii lua locul. Asa zicea lumea.

Tata, pur si simplu nu s-a priceput sa faca altfel. Nu-i port pica. Nu-i mai port. Doar ca, daca mi-ar fi vorbit, poate as fi aflat inca de-atunci ca el din mine nu putea pleca si ca nici n-ar fi facut asta pentru nimic in lume, necum sa ma smulga pe mine din el si sa m-arunce la gunoi. Daca s-ar fi priceput, mi-ar fi spus atunci, cind a traversat jumatate de tara ca sa-mi dea vestea cea mare, ca gata, asteptarea mea s-a sfirsit!, insa nu pentru ca acum avea un alt copil iar eu nu-i mai trebuiam, ci pentru ca, iata, se mai deschidea o poarta a iubirii dintre noi doi – fratele meu! Noroc ca, in bunatatea si-n rabdarea sa infinita, Dumnezeu din mine si din tot ce exista, a ingaduit ca fratele meu sa fie chiar puntea care era menit sa fie. El ne-a readus pe unii in viatile celorlalti. De-atunci, in fiecare vacanta, cestilalti doi copii mai mari mergeam sa fim impreuna cu tatal si cu fratii nostri mai mici. Si-ncet, cu multa migala, Dumnezeu din fiecare dintre ei mi-a dezvaluit ca sunt iubita si ca iubirea face ca nici o distanta sa nu fie reala. Mai cu seama cea dintre mine si tatal meu, marele Barbat care-mi era radacina.

Si, cu toate acestea, atunci cind nu mi se vorbeste despre dragoste, cind totul este lasat implicit, redevin probabil copilul de pe poarta inalta, cu urechea itita la zgomotul motocicletei si cu inima facuta ghem de frica faptului ca nici macar nu i se va vorbi despre abandon, ci doar i se va impune.

Ei si ce? In definitiv ar trebui sa ma gindesc ca cel care a pierdut cel mai mult a fost tocmai el, tatal meu, care n-a cunoscut niciodata copilul grozav care sunt, frumos, iubitor, dar mai cu seama viu. Nici acum, cind ma priveste cu toata dragostea adunata in ochi, nu cunoaste ce femeie desavirsita am devenit. Desi el a fost, in taina, primul meu maestru. Tatal meu, marele necunoscut, necunoscator de mine – creatia lui tisnita in lume din iubirea-i profunda pentru Viata – mi-a daruit marele dar al visului. Dorul si imaginea lui de cavaler ratacitor sprijinind cu crestetul cerul cuibarita ca un pisc neplecat in inima mea au nascut in mine nevoia de a jindui cu visul BARBATUL, Fat-Frumos-ul ce-avea cu siguranta sa se-ntrupeze cindva macar ca rasplata ca niciodata n-am incetat sa cred ca El exista cu adevarat in fiece barbat. Si pentru acest dar nepretuit care m-a pastrat vie, adica Viata in permanenta curgere, ma-nclin astazi si rostesc cu-aceeasi sfiosenie cuibarita rosu-n obraji :

Iti multumesc, Tata !


Degetele mele

si-au singerat, rind pe rind,

culorile

in spinii absentelor tale.

Din dezmirdari

nerostite de gest

s-ar cazni sa-ti ciopleasca

porti pentru veniri si plecari,

dar nu gasesc

cuvinte potrivite

pentru dalta.


Tot asa tu, daca ai alege sa pleci, ai pierde darul feminitatii mele abia regasite si te-ai saraci de miracolul meu in desfasurare.



Prin urmare, cercul s-a-nchis.


Cine esti dumneata, domnule?


Oglinda.


Oglinda in care eu ma vad asa cum aleg sa devin: IUBIRE. Fara conditionari, fara coordonate. Iubire pur si simplu. Curgere lina, dinspre infinitul necuprins al lui atunci inspre infinitul surprinzator al lui ACUM.

Oglinda in care ma privesc dormind ocrotit si-n adincul somnului cutreierind lumi despre care nu pot vorbi, fiindca limba mi se innoada si mintea isi pierde contururile in ceata… lumi intersectate doar… lumi care parelnic se succed, cind de fapt, treci din una in alta, ACUM, doar prin actionarea unui comutator interior. Totul e sa-l afli. De parca lumea s-ar compune spontan, ca in acele caleidoascoape din copilarie, prin care daca priveai, rotindu-le, obtineai o curgere fascinanta a mozaicului de culori din forma in forma, fiecare pastrind insa modulul initial, matricea fundamentala, unitatea de culoare, care, din cite-mi amintesc, era un romb… sau un triunghi…

Al Vietii e nasterea.



„Cred ca feminitatea este esentialmente iubire, iubire care nu pune conditii, care trece dincolo de asteptari, care se daruie firesc, fara zarva si fara-mpaunari, intocmai ca un izvor ce se afla exact acolo pentru cel insetat. Iubire care nutreste, iubire care vindeca, iubire care alina, iubire care rodeste ea, mama, iubita, prietena, sora, fiica, tarmul care te iarta de Fire si-ti sustine oricind reintregirea.”(Odette)

 



Text Box: Opinii despre carte


„Parerea mea e ca nu se poate scrie asa! E prea multa sinceritate. Poti fi speculata. E ca si cum te-ai rastigni goala in piata orasului si oamenii ar putea sa vina, unii sa aduca flori, altii sa arunce cu pietre. Iti asumi un mare risc daca o publici.” (Gheorghe, scriitor)



„Nu m+am putut abtine sa nu citesc cartea astazi. si am si terminat-o. E pur si simplu superba si nu spun asta doar ca te cunosc cred ca are de toate Dar in special viata imi place umorul, introspectia, sinceritatea si jocul de+a cuvintele. Uneori e destul de greu de inteles, mai ales la inceput, dar asta pina poti intra in esenta cartii, dupa care te absoarbe. Cel putin pe mine. Astazi nu am facut decit sa citesc asta unele versuri parca tradeaza sentimentele mele si, cred eu, ale oricarei femei indragostite. Cit despre sinceritatea cu care iti deschizi sufletul catre noi cred ca e absolut sublima. Cred ca multe femei au de invatat din aceasta poveste eu sigur am deschis ochii la unele aspecte.” (Vera, specialist in educatia adultilor)






Politica de confidentialitate







.com Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 Proiect didactic Clasa: a-IX-a, Luarea deciziilor
 PROIECT DIDACTIC 3-5 ani dezvoltarea limbajului si a comunicarii orale - „Cine face, ce face”
 PROIECT MOTOR ASINCRON - Determinarea parametrilor schemei echivalente si a caracteristicilor de functionare in regim stabilizat de la gol la sarcina
 TEMA DE PROIECTARE - arbore de masina rotativa

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 PROIECT DE DIPLOMA CHIRURGIE ORO-MAXILO-FACIALA - SUPURATIILE LOJELOR PROFUNDE DE ETIOLOGIE ODONTOGENA
 Relatiile diplomatice dintre Romania si Austro- Ungaria din a doua jumatate a secolului al XIX-lea
 LUCRARE DE DIPLOMA MANAGEMENT - MANAGEMENTUL CALITATII APLICAT IN DOMENIUL FABRICARII BERII. STUDIU DE CAZ - FABRICA DE BERE SEBES
 Lucrare de diploma tehnologia confectiilor din piele si inlocuitor - proiectarea constructiv tehnologica a unui produs de incaltaminte tip cizma scurt

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 Lucrare de licenta contabilitate si informatica de gestiune - politici si tratamente contabile privind leasingul (ias 17). prevalenta economicului asupra juridicului
 LUCRARE DE LICENTA - FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
 Lucrare de licenta - cercetare si analiza financiara asupra deseurilor de ambalaje la sc.ambalaje sa
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 Atestat la informatica cu tema “gestionarea unui magazin de confectii”
 Proiect atestat electrician constructor - tehnologia montarii instalatiilor electrice interioare
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 ATESTAT PROFESIONAL TURISM SI ALIMENTATIE PUBLICA, TEHNICIAN IN TURISM

Legenda valaha al. mitru - sageata capitanului ion
Castelul din Carpati
Judith mcnaught - westmoreland
Fundatia - Isaac Asimov
Memorii octogenare - insemnari de pe front, din inchisori si lagare
ALISTAIR MACLEAN - Operatiunea Seawitch
Vulturii de foc al. mitru - turnul
Lucian boia - istoria intre adevar si fictiune





Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu