Creeaza.com - informatii profesionale despre


Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice




Acasa » didactica » carti
Lucian boia - istoria intre adevar si fictiune

Lucian boia - istoria intre adevar si fictiune




LUCIAN BOIA s-a nascut la 1 februarie 1944 in Bucuresti. Studii: Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti intre 1962 si 1967. Doctor in istorie in 1972 cu o teza despre omul politic transilvanean Eugen Brote. Cariera universitara la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti: asistent din 1967, lector in 1977 (pozitia cea mai „inalta' atinsa sub regimul comunist); profesor titular in 1990. Secretar general (1980-1983) si vicepresedinte (1983-1990) al Comisiei Internationale de Istorie a Istoriografiei, creata, din initiativa sa, cu ocazia Congresului International de Stiinte Istorice desfasurat la Bucuresti (1980). Fondator si director al Centrului de Istorie a Imaginarului infiintat in 1993 in cadrul Universitatii din Bucuresti.

Directii de cercetare: miscarea nationala a romanilor din Transilvania si relatiile dintre popoarele monarhiei habsbur-gice; istoriografia universala si romaneasca si unele probleme teoretice si metodologice ale istoriei; istoria imaginarului (mitologii stiintifice, politice si istorice).

Carti publicate: Eugen Brote 850-1912), Editura Litera, Bucuresti, 1974; Evolutia istoriografiei romane, Tipografia Universitatii Bucuresti, 1976; Relationships between Romanians, Czechs, and Slovaks (1848-1914), Editura Academiei, Bucu­resti, 1977; Mari istorici ai lumii, Tipografia Universitatii Bucuresti, 1978; Das Jahrhundert der Marsianer (in colaborare cu Helga Abret), Heyne Verlag, MUnchen, 1984; Probleme de geografie istorica, Tipografia Universitatii Bucuresti, 1985; L' Exploration imaginaire de l'espace, La Decouverte, Paris, 1987; La Fin du monde. Une histoire sansfin, La Decouverte, Paris, 1989 (traducere in japoneza, 1992); La Mythologie scien-tifique du communisme, Paradigme, Caen-Orleans, 1993; Entre l'Ange et la Bete. Le mythe de l'Homme different de l' Antiquite a nosjours, Pion, Paris, 1995 (traducere in spaniola, 1997); Isto­rie si mit in constiinta romaneasca, Humanitas, Bucuresti, 1997.




Lucrari aparute sub directia sa: Etudes d'historiographie, Tipografia Universitatii Bucuresti, 1985; Great Historians from Antiquity to 1800. An International Dictionary si Great Historians of the Modern Age. An International Dictionaiy, Greenwood Press, New York-Westport-Londra, 1989 si 1991; Mituri istorice romanesti, Editura Universitatii Bucuresti, 1995; Miturile comunismului romanesc, voi. I II, Editura Universitatii Bucuresti, 1995-1997; Miturile comunismului romanesc (reedi­tare), Nemira, Bucuresti, 1998.

In pregatire: lntroduction a V histoire de V imaginaire si Essai sur le mythe de la longevite.

LUCIAN BOIA

Jocul cu trecutul

ISTORIA INTRE ADEVAR SI FICTIUNE

Catre cititor

Ceea ce urmeaza nu are mai nimic in comun cu un tratat erudit de teorie a istoriei. Am facut abstractie, in mod deliberat, de aproape tot ce s-a scris in materie. Nu m-a interesat sa reiau vechi argumente, ci sa-mi expun pro­priile idei. Putinele referiri bibliografice trimit la acele contributii care mi-au oferit, in mai mare masura, puncte de sprijin pentru o constructie care, in ansamblu, imi apartine. Este o lucrare intru totul personala, ceea ce nu inseamna ca este si intru totul originala. Nu pot gindi altfel de cum gindesc macar unii dintre contemporanii mei. Se va observa lesne ca ma inscriu pe linia unui rela­tivism stiintific, tot mai insistent afirmat de citeva decenii incoace. Iar in perimetrul strict al istoriei, ma asociez interpretarilor care iau in considerare textul sau discursul, ca elaborari relativ autonome fata de trecutul la care se refera si dependente totodata de structurile imaginarului si de actiunea ideologiilor.

Pornind de la istorie, ma reintorc la istorie dupa o lunga peregrinare prin lumi imaginare. Atunci cind m-am lasat sedus de istoria imaginarului, nu am inclus pentru inceput si istoria printre domeniile susceptibile de a fi interpretate tot prin imaginar. M-au preocupat mai intii fictiunile cosmice, apoi impresionantul arsenal al „sfirsi-tului lumii'. M-am oprit asupra experimentului comunist, vazut ca mitologie stiintifica materializata. Am urmarit gama plasmuirilor biologice, regulile potrivit carora sint inventati „oameni diferiti' sau devin „diferiti' oameni ca oricare altii. Aceste drumuri prin imaginar m-au pus in fata unor permanente ale spiritului uman, in fata, de fapt, a unui adevar simplu, atit de simplu incit aproape nu-l mai luam in seama: acela ca totul trece prin mintea noastra, prin imaginatia noastra, de la cea mai sumara reprezentare pina la cele mai savante alcatuiri. Ce alta sursa ar putea sa existe? Iar ceea ce imaginam nu este niciodata gratuit. Nu exista fictiune lipsita de sens. Pina si pe planetele cele mai indepartate proiectam sperantele, prejudecatile si iluziile noastre, ideologiile noastre, pre­ocuparile noastre curente.

Cu atit mai mult in istorie, mijloc privilegiat de expri­mare a constiintei colective. Istoria este si ea o construc­tie intelectuala, nu un dat obiectiv. A sosit momentul sa ma aplec asupra ei, incercind sa o aliniez la ceea ce mi se pare a fi un sistem global de interpretare. Istoria imagi­narului nu poate lasa in afara imaginarul istoric. Cercul este astfel inchis. Mi-am propus, intr-o prima etapa, in Istorie si mit in constiinta romaneasca, sa descifrez sen­surile raportarii romanilor la propria lor istorie. insa romanii nu fac exceptie, decit prin anume accente par­ticulare. Exista o logica a istoriei in genere, un mecanism propriu reelaborarii si actualizarii trecutului. Istoria isi are conditia eti; despre aceasta conditie si despre multe alte lucruri in legatura cu istoria, asa cum le intelege autorul, va fi vorba in prezentul eseu.

Un cuvint cu doua intelesuri

Inventam cuvinte si apoi ne lasam subjugati de ele. Fara cuvinte nu ar exista cunoastere, dar tot cuvintele se consti­tuie in entitati independente, obstacole care se interpun intre noi si „lumea adevarata'. Ne apropie si in acelasi timp ne indeparteaza de esenta lucrurilor. Independenta de spirit presupune o stare de vigilenta semantica, neacceptarea tiraniei acestor inevitabili intermediari.

Istoria este un asemenea cuvint derutant. Putini se gindesc la sensurile lui. Istoria este istorie, o stim cu totii. Nici istoricii, cu putine exceptii, nu merg mai departe. Ei fac istoria mai curind decit o gindesc.

Ar trebui de la bun inceput sa fim pusi in garda, fiind­ca istoria, ca „stiinta', prezinta curioasa particularitate de a purta acelasi nume cu obiectul cercetarii ei. Cu alte cuvinte, misiunea istoriei este de a reconstitui istoria. Numim Ia fel doua concepte diferite, oricit am vrea sa le apropiem: istoria in desfasurarea ei efectiva si istoria ca reprezentare. Imaginea aspira sa se confunde cu realitatea. Ceea ce este o erezie, si nu chiar inocenta. Identificarea celor doi termeni se hraneste din nevoia adinc resimtita de ancorare in trecut. Istoria este unica realitate pe care o putem invoca (totul reducindu-se pina la urma la istorie) si ar fi de neconceput sa o lasam sa ni se scurga printre degete. Trecutul inseamna legitimare si justificare. Fara trecut, nu mai putem fi siguri de nimic.

Ca ne aflam in fata unei iluzii, aproape nici nu ar mai trebui demonstrat. Cum sa reinvii istoria, cum sa o aduci in prezent? Este prea mare pentru a incapea intre coper­tele unei carti, prea mare pentru a fi cuprinsa fie si intre zidurile unei biblioteci.

Atragerea istoriei spre noi presupune, asadar, mai intii de toate, un proces de selectie. O selectie extrem de drastica, in urma careia ceea ce ramine, cantitativ vorbind, este infim fata de „incarcatura' reala a trecu­tului. Se poate totusi avansa, si in aceasta privinta, un argument susceptibil de a ne linisti. Selectam, fireste, dar nu orice si oricum. Alegem elementele importante, reprezentative, semnificative. Istoria pe care o pro­ducem este mai mica decit istoria reala, dar ii seamana pina la identificare. Este istoria cea mare redusa la scara, replica ei sintetica. Iata-ne aparent asigurati. Cu conditia de a avea o incredere nemarginita in cuvinte. Oare cuvintele nu ne joaca din nou o festa? Ce inseam­na: important, reprezentativ, semnificativ? Trebuie sa marturisim ca nu inseamna altceva decit ceea ce vrem noi sa insemne.

S-a prabusit sau nu Imperiul Roman?

In anul 476, Odoacru, regele herulilor, l-a izgonit de pe tron pe Romulus Augustulus, ultimul imparat roman al Apusului. Acest fapt poarta un nume universal celebru: „caderea Imperiului Roman'. A fost privit multa vreme ca evenimentul major al intregii istorii; s-a prabusit atunci cea mai ampla si mai durabila constructie politica pe care a cunoscut-o omenirea, si-a incheiat cariera stralucitoarea civilizatie antica si s-a facut marele pas de la Antichitate la Evul Mediu. Fapt curios, contemporanii nu par sa fi observat ceva. Cum sa-si imagineze de altfel ca si-au incheiat ziua in Antichitate si s-au trezit a doua zi in Evul Mediu? Nu au sesizat insa nici faptul mai prozaic al dis­paritiei imperiului. O veche dilema ne intimpina in acest punct. Contemporanii sint ei oare observatori privilegiati ai propriei istorii sau ratacesc in nestire printre arcanele ei precum Fabricio del Dongo pe cimpul de batalie de la Waterloo? Cu alte cuvinte, istoria se vede si se intelege mai bine din interior sau din afara, de aproape sau de departe? Greu de spus care ar fi postul optim de obser­vatie, cu siguranta insa ca din fiecare loc istoria se vede diferit.

Oamenii de la 476 aveau motivele lor sa nu vada nimic iesit din comun. Herulii lui Odoacru nu erau o prezenta insolita. De citeva generatii frontierele incetasera de a mai fi impermeabile si valuri de „barbari' se revarsau fara incetare in lumea romana. Provinciile erau deja pier­dute. Imperiul se divizase la 395. Acum, Odoacru trimi­tea insemnele imperiale la Constantinopol, recunoscind autoritatea unui singur imparat. Ceea ce mai tirziu s-a considerat a fi o prabusire a putut parea in epoca drept reunificare. Imperiul devenea iarasi unul. De altfel, prin­cipalele institutii romane au supravietuit fatidicului an. Netulburati, vreme de inca trei sferturi de veac, consulii au continuat sa se succeada la Roma, intocmai ca sub im­periu sau, mai inainte, in timpul republicii; senatul, de asemenea, s-a mentinut. Spre mijlocul secolului urmator, imparatul de la Constantinopol, Iustinian, si-a extins autoritatea efectiva asupra unei bune parti din Imperiul de Apus, chiar daca nu pentru multa vreme. De altfel, ceea ce eruditii au numit mai tirziu Imperiu Bizantin s-a numit, de fapt si de drept, pina la sfirsit, pina la caderea Constantinopolului sub turci, Imperiu Roman. in Apus, Carol cel Mare la anul 800 si Otto cel Mare in 962 au reconstituit acelasi imperiu. Oficial, „Sfintul Imperiu Roman' a durat pina in anul 1806, cind Napoleon, pe cale de a atasa Europa propriului sau proiect imperial, a pus capat fictiunii, determinindu-l pe imparatul „roman' sa-si spuna, mai modest, imparat al Austriei, ceea ce si era in realitate. Pina intr-o epoca recenta, cind construc­tiile imperiale s-au multiplicat (astazi oricine poate deveni imparat daca vrea si daca circumstantele ii permit, asa cum a procedat micul dictator Bokassa in Africa Cen­trala), imperiul, real sau imaginar, era unul, universal si, evident, roman. Chiar Moscova si-a inceput cariera impe­riala transfigurindu-se simbolic intr-o a treia Roma (dupa Roma cea adevarata si Constantinopol). S-a crezut multa vreme ca formula romana este ultima alcatuire imperiala, nemaiurmindu-i decit sfirsitul lumii si Judecata de Apoi (sau, potrivit unei versiuni alternative, regatul mesianic). Cum lumea, evident, continua sa existe, isi continua exis­tenta si imperiul, potrivit unei argumentatii de o logica fara cusur.

Se explica astfel de ce „caderea Imperiului Roman' a fost descoperita mult mai tirziu. Evenimentul si-a luat insa revansa si, timp de secole, faimoasa data a stat inscrisa in cartile de istorie cu cifre mai apasate decit ori­care alta. Dar, de citva timp, lucrurile iau o noua in­torsatura. In masura in care structurile tind sa ne preocupe mai mult decit evenimentele, nu prea mai avem ce face cu anul 476. Odoacra, Romulus Augustulus — cui ii mai pasa de aceste personaje? Interpretarile actuale se apro­pie oarecum (chiar daca din motive diferite) de perspec­tiva celor care au trait atunci si se deosebesc de teoria catastrofica a eruditilor moderni care au concentrat si dramatizat peste masura procesul tranzitiei de la Anti­chitate la Evul Mediu. Avem de a face nu cu un mo­ment, ci cu o lunga evolutie, citeva secole inainte de prabusirea Imperiului Roman, citeva secole dupa, in cursul carora s-a reelaborat un intreg sistem de civi­lizatie. Teza marelui istoric belgian Henri Pirenne, sin­tetizata in formula „Mahomed si Carol cel Mare', este graitoare pentru trecerea de la un sistem de interpretare la altul. Personajele-simbol nu mai sint Odoacru si Romulus Augustulus, ci Mahomed si Carol cel Mare, iar faza decisiva se deplaseaza din secolul al V-lea in secolele VII—VIII. Totodata, evolutiile economice devin mai semnificative decit cele politice. Potrivit lui Pirenne, cucerirea araba (Mahomed) ar fi rupt in doua spatiul mediteranean, ruinind comertul antic si impingind Europa Occidentala spre economia naturala si sistemul social-institutional al feudalismului (Carol cel Mare). Teza in sine nu a convins. Ea ilustra insa scoaterea discutiei de sub obsedantul an 476 si deschiderea ei spre o abordare structurala, cu multiplele variante si inter­pretari care decurg de aici.

Ceea ce ne intereseaza pentru moment sint avatarurile unui fapt care a inceput prin a nu exista, a devenit apoi un reper istoric incontumabil si, in sfirsit, pare pe cale de a se dizolva in oceanul unei problematici infinit de com­plexe. Este sau nu semnificativ anul 476 ? Este un eveni­ment crucial sau un non-eveniment? Sa recunoastem ca nu trebuie decit o minima doza de abilitate profesionala pentru a argumenta la fel de bine prabusirea Imperiului Roman la sfirsitul secolului al V-lea sau, dimpotriva, supravietuirea sa (ori, la alegere, diverse solutii de com­promis intre aceste doua variante).

Cavalerii si microbii

Nu s-ar putea spune ca ciuma neagra ar fi o prezenta nesemnificativa in istoria Europei. Nici ca marea epi­demie care a cuprins tarmurile Mediteranei si Europa Occidentala in jurul anului 1348 ar fi trecut neobservata de oamenii timpului sau de istoricii ulteriori. Decameronul lui Boccaccio este brodat tocmai pe acest cumplit eveni­ment. Timp de citeva secole ciuma a fost una dintre obsesiile Occidentului si, efectiv, un factor major de mor­talitate. Toate acestea erau cunoscute istoricilor, insa nu intrau, decit cu totul ocazional, in preocuparile lor. Mai curind decit sanatatea oamenilor, ii preocupa sanatatea statelor (explicabila, asadar, solicitudinea cu care au ve­gheat la capatiiul muribundului Imperiu Roman). Cum se omorau oamenii intre ei parea mai interesant decit modul cum erau ucisi de un microb invizibil.

Sa verificam totusi aceasta afirmatie. Am la indemina o istorie cit se poate de reprezentativa: Histoire generale du IVe siecle a nos jours, editata de Ernest Lavisse si Alfred Rambaud, una dintre cele mai reputate sinteze aparute spre sfirsitul secolului trecut. Volumul al III-lea (publicat in 1894) trateaza perioada 1270-1492, in nu mai putin de 984 de pagini. Dintre acestea, aproape o suta revin razboiului de o suta de ani dintre Franta si Anglia, evocat in toate peripetiile lui (in medie, o pagina pentru un an!). Ciuma, care s-a razboit cu oamenii exact in aceeasi vreme, este ceva mai greu de gasit. in Franta lipseste cu desavirsire, devorata de evenimentele poli-tico-militare. Doua rinduri, totusi, la capitolul consacrat Italiei: „In anul urmator o mare ciuma a devastat Italia (ea a fost minunat descrisa de Boccaccio)', de unde ar rezulta ca principalul efect al ciumei a fost Decameronul. Epidemia engleza are totusi dreptul la vreo zece rinduri. Autorul lor nu ignora dezastrul demografic, dar trece repede peste el, pentru a zabovi asupra cresterii salari­ilor, consecinta a rarefierii miinii de lucru. Curios (pentru noi) unghi de privire: pot pieri jumatate dintre locuitorii unei tari, istoricii nu isi pierd singele rece, fiindca nu asta este in fond problema lor. Salariile sint mai importante decit oamenii, iar conflictele politice si militare mai importante decit orice.

Abia pe la mijlocul secolului nostru (exceptind unele lucrari de pionierat cu impact limitat asupra interpretarilor de ansamblu), cercetatorii trecutului au descoperit demo­grafia si, o data cu ea, medicina, corpul uman, sanatatea si boala, nasterea, virstele omului, moartea Le-au des­coperit fiindca toate acestea sint astazi probleme majore de societate. Si astfel, epidemia de ciuma si-a depasit condi­tia de eveniment anecdotic sau marginal si a fost integrata in marele mecanism al istoriei. ii este imputata — nu exclusiv, dar in cea mai mare masura — scaderea cu un sfert, o treime sau chiar mai mult a populatiei Occidentului in veacul care a urmat primului val microbian (in cazul Frantei s-a avansat procentul de 42%!). Nici un razboi nu a provocat vreodata o asemenea catastrofa. Singura com­paratie care ne vine in minte — sugerata de Emmanuel Le Roy Ladurie — este un razboi bacteriologic sau nuclear. Evul Mediu si-a avut razboiul sau „nuclear', pe care istoricii l-au ignorat, orbiti de faptele de arme marunte ale razboiului de o suta de ani, cu cavalerii sai in zale!

Dar saga microbiana nu se opreste aici. Cucerirea si colonizarea Americii au fost la rindu-le dublate de un invi­zibil dar cumplit razboi bacteriologic, inca mai devastator decit fusese ciuma in Europa. Nu brutalitatea conchista-

dorilor, asa cum s-a crezut, ci microbii purtati de ei ar fi dat lovitura de gratie civilizatiilor amerindiene. Meca­nismul acestui proces este numit, tot de Le Roy Ladurie, „unificarea microbiana a lumii'. Pina in epoca moderna, diferitele spatii de civilizatie au evoluat separat, avindu-si fiecare nu numai propriul profil cultural, dar si propriul fond microbian. Primele contacte au avut urmari devas­tatoare din cauza faptului ca populatii neimunizate au fost brusc expuse unor maladii, relativ benigne sau cu efect atenuat in propriul lor spatiu de evolutie. Treptat, s-a produs o egalizare, o „piata comuna microbiana', dar timp de secole tributul platit pentru unificarea lumii a fost imens. Catastrofa suprema s-a petrecut in America unde, intre 1500 si 1600, plafonul demografic s-ar fi prabusit de la zeci de milioane la numai citeva milioane: un de­zastru fara egal in intreaga istorie a umanitatii.1

Iata istorii care nu prea seamana intre ele. Nu ne pro­punem sa arbitram intre razboinicii cavaleri medievali si nu mai putin agresivele microorganisme. Toate inter­pretarile isi au partea lor de justificare, dupa cum, putem fi siguri, toate exagereaza, scotind prea mult in evidenta pe unii sau pe altii dintre actorii istoriei. De altfel, nu exista afirmatie care sa nu cuprinda in sine o exagerare, prin faptul inevitabil ca nu poate fi decit „partiala'. Adevarul complet si perfect echilibrat nu are cum sa fie prins in nici o formula. Nu putem decit sa luam act de re­lativitatea oricarei alegeri, de imposibilitatea de a „cintari' semnificatiile cu un cintar universal si invariabil. Jocul limitat la care ne-am referit sugereaza o competitie ge-

neralizata intre nenumarati factori efectivi sau potentiali. Rindurile lor cresc in ritmul propriei noastre curiozitati. Cind istoria era predominant evenimential-politica, situatia inca mai putea fi cit de cit tinuta sub control. inclinarea actuala spre o istorie globala, cu alte cuvinte spre o istorie nediscriminatorie, deschisa oricarei probleme, zdrobeste complet ierarhiile. Infuzia de antropologie, interesul ma­nifestat pentru mentalitati si comportamente, coborirea la nivelul individului si al vietii cotidiene fac ca totul sa fie semnificativ, egal de semnificativ, in functie de profilul anchetei pe care o intreprindem si de perspectiva din care privim. Alimentatia, sexul sau moda, si chiar cele mai banale gesturi pot deveni la fel de graitoare sau chiar mai graitoare decit indicatorii economiei mondiale sau marile decizii politice (reciproca fiind la fel de valabila). Nu mai exista istorie, ci istorii. De fapt „istoria' nu a insemnat niciodata altceva decit „istorii'. Doar ca acum diversi­tatea a luat amploare, a devenit mult mai vizibila. in plus, sintem si noi mai dispusi sa percepem ceea ce a fost dintotdeauna o inerenta diversitate.

O lume de imagini

Multitudinea reinvierilor trecutului ofera un argument suficient pentru incapacitatea noastra de a-l reinvia cu adevarat. Istoria nu este realitate, ci reprezentare. Conditia ei este aceea a imaginii. Nu insa asupra acestei constatari se manifesta dezacordul. Dezacordul priveste conceptul insusi de imagine. Ne-am obisnuit sa credem ca imagi­nea, cel putin o imagine corect elaborata, reflecta fidel un segment de realitate. Asa sa fie oare?

Note:

1 Informatiile si interpretarile „microbiene' sint preluate din articolul lui Emmanuel Le Roy Ladurie, „Un concept: l'unifica-tion microbienne du monde (XIVe-XVIIe siecles)', in Le Territoire de ihistorien, II, Gallimard, Paris, 1978, pp. 37-97.

Din cind in cind, catelusa mea ridica ochii spre tele­vizor. Renunta insa dupa o secunda de cercetare. Scena reala ar fi pasionat-o, cu siguranta. Dar nu simulacrul de viata derulat pe micul ecran. Nu este dispusa sa participe la asa ceva. Pare a fi constienta de un fapt pe care tele­spectatorii nu il stiu sau nu vor sa il stie. Si anume ca ceea ce se vede nu este adevarat!

Atitudinea ei dovedeste (cel putin in raport cu gindirea umana) un deficit de inteligenta. Pe noi ne ajuta inteli­genta sa asezam punti intre lumi diferite si sa traducem realitatea in limbaj, iar limbajul in realitate. Dar tot in­teligenta ne intinde curse: ne apropie si in aceeasi masu­ra ne indeparteaza de realitatea efectiva, predispunindu-ne la acceptarea unui compromis, in care limbajul sau imagi­nea se substituie lumii adevarate.

Capacitatea tipic umana de autoiluzionare explica si usurinta manipularii prin imagine. Cind revolutia romana din decembrie 1989 a fost transmisa in direct in intreaga lume, nimeni nu s-a gindit, in imbulzeala evenimentelor, proiectate minut cu minut pe ecranul televizoarelor, ca s-ar afla prins in plasa unei extraordinare manipulari. Cum sa-ti inchipui asa ceva cind ceea ce vezi este adeva­rat, cu actorii autentici, cu scene filmate pe viu Filmul documentar stirnise la inceputurile lui acelasi gen de iluzie, satisfactia descoperirii — in sfirsit! — a unui martor obiectiv si incoruptibil al istoriei. Istoria inscrisa pe pelicula parea a fi pur si simplu istoria. A trebuit sa treaca un timp pentru a se arata primejdiile ascunse in spatele acestei tentatii. Filmul documentar se poate apropia mai mult decit oricare alte mijloace de inregistrare, daca nu de realitatea esentiala, cel putin de suprafata ei, insa tot filmul documentar, tocmai fiindca i se presupun asemenea virtuti, poate si minti mai bine. Poate sugera, la nevoie, o interpretare opusa cu 180 de grade realitatii, sustinuta insa prin imagini extrase din cea mai pura realitate. Pro­paganda regimurilor totalitare a uzat din plin de aceasta oportunitate; dar nici in context democratic, documenta­rul filmat nu face si nu poate sa faca altceva decit sa orga­nizeze lumea potrivit unor criterii ideologice, cu singura deosebire ca intr-o societate deschisa evantaiul acestora este mai larg si mai nuantat.

Traim intr-o lume de imagini, de imaginijriultiple_sj, contradictorii. Nu sorbim realitatea, ci doar percepem inepuizabilele imagini ale ei. Dejdtfel, fiecare dintre noi ca iuseaiiiiia^I!ceya~decit o suma de imagini, imaginea sa despre sine si imaginile tuturor celorlalti despre el ? in mod obiectiv existam, dar niTi^vem accesTla noi insine decit printr-un joc de imagini.

Nu este usor de decis care dintre imagini se afla mai aproape sau mai departe de adevar. In Tratatul de semio­tica generala, Umberto Eco zaboveste intr-o nota detaliata asupra contradictoriilor reprezentari ale rinocerului. Timp de citeva secole, impresionantul animal a fost receptat prin faimoasa gravura a lui Diirer care il infatiseaza acoperit cu o platosa de solzi. Fapt interesant si cit se poate de graitor pentru forta imaginarului, reprezentarea aceasta fantezista s-a prelungit pina intr-o perioada cind explorarile africane ii pusesera deja pe europeni fata in fata cu rinocerul autentic. Astazi rinocerul nu mai este desenat, ci fotografiat sau filmat. Eco se indoieste totusi ca fotografia ar fi mai realista decit interpretarea lui Diirer. Solzii au disparut, iar aparenta este a unui animal cu pielea neteda. in fapt, daca ne-am asuma riscul de a pune mina pe exotica creatura, s-ar putea sa simtim ceva diferit de ceea ce sugereaza atit gravura cit si fotografia, oarecum intre cele doua_ reprezentari: o piele dura si zgrunturoasa, sugerata, intr-un fel, prin amplificare, de solzii imaginati de Diirer. Atit desenul, cit si fotografia sint „traduceri', fiecare in propriul limbaj, nu au cum sa fie replici perfecte ale realitatii.

Povestea cu rinocerul exprima la o scara cu totul mo­desta ceea ce se petrece atunci cind este vorba de repre­zentarea istoriei, elaborare infinit mai complexa decit dialectica imaginilor simple evocate pina acum.

Epistemologia joaca astazi cartea relativismului. Adevarul absolut ramine in urma ca o formula nespus de optimista de secol XIX. Pentru Karl Popper (Logica des­coperirii stiintifice) nimic nu poate fi confirmat definitiv, ci doar acceptat provizoriu; teoriile adevarate de astazi au toate sansele sa devina teoriile false de miine! La Thomas Kuhn (Structura revolutiilor stiintifice) „adevarul' se subordoneaza paradigmelor, acelor modele stiintifice globale pe care fiecare epoca si le construieste. O teorie este acceptabila in masura in care nu contrazice para­digma dominanta, altminteri, chiar „adevarata' sa fie, nu are cum sa se prinda in structurile acceptate ale cunoas­terii. La noi sinteze culturale, noi paradigme si noi teorii. Nu mai zabovim asupra anarhismului stiintific al unui Paul Feyerabend (Contra metodei), rebel fata de orice autoritate si de orice principii, adept al preceptului ca in materie de cunoastere „totul este bun'!

Stiinta actuala se infatiseaza ca produs al civilizatiei europene. Sint exegeti care ii neaga pretentia de a repre­zenta singura cale spre adevar, ingradind-o in sfera carac­teristica reprezentarilor omului european. Daca s-ar fi nascut in China sau in India, este de presupus ca ar fi aratat altfel. Alti interpreti ai fenomenului stiintific coboara analiza la nivelul destinelor individuale, inte-rogind biografia savantilor. Educatia primita, cariera, conexiunile sociale, inclinatiile religioase, ideologice si politice, toate isi lasa amprenta asupra operei stiintifice. Cum ramine atunci cu obiectivitatea si cu Adevarul ?

Poate ca raspunsul cel mai potrivit la aceasta intrebare l-a dat marele fizician Niels Bohr, caruia i se atribuie urmatoarea butada: „Un adevar profund presupune ca si contrariul sau este nu mai putin un adevar profund' !2

iesim incetul cu incetul din iluzia scientista a veacului trecut. Li s-a pretins atunci pina si literaturii si artei abor­darea „corecta' a realitatii. Dar ce inseamna in fond „realismul' literar si artistic daca nu un cod la fel de arti­ficial ca oricare altul, cu nimic mai „realist' decit roman­tismul, simbolismul sau suprarealismul ? Ceea ce s-a numit realism nu spune in principiu nici mai mult, nici mai putin despre esentele realitatii; spune altfel si altceva. Sa fie o pictura realista de secol XIX, cu reprezentarea formal corecta (ceea ce este un fel de a spune) a unui subiect oarecare, mai aproape de esenta lucrurilor decit o compozitie medievala, centrata nu atit pe asemanare, cit pe valori si semnificatii, sau decit un tablou supra­realist, transpunere vizuala a meandrelor psihicului uman ?

Note:

2 Citat dupa Gerald Holton, L'imagination scientifique, Gallimard, Paris, 1981, p. 120.

Lumea reprezentarilor — stiintifice, artistice sau de orice fel — este alta decit lumea reala, oricite punti le-ar lega. Cit despre acuratetea reprezentarilor in raport cu realitatea se poate perora la nesfirsit cu argumente pro si contra. Aceasta nu inseamna ca adevarul ar fi egal cu minciuna. Trebuie sa speram in capacitatea noastra de a ne apropia de realitate; dar oricit ne-am apropia, nu o putem privi decit cu propriii nostri ochi.

Conditia istoriei nu are cum sa fie alta, si nu numai ca nu este alta, dar prezinta complicatii suplimentare. Mai intii, complexitatea. Nimic nu este mai complex decit istoria, suma a tot ce se afla in urma noastra. Totul este istorie! Apoi, si mai ales, indepartarea de punctul de observatie. Istoria inseamna o suma nesfirsita de „irna_-gini' amestecate in felsTcrupTdar nu de imagini, ci de imagini derivate la rindu^te din alte imagini sau reprezentari. Nu avem acces direct la istorie, si acest raport cu totul special dintre cercetator si obiectul de studiu deosebeste istoria de majoritatea stiintelor. Accesul este indirect, prin izvoare. Cuvintul izvor sugereaza el insusi o iluzie. Vrea sa spuna ca desi nu avem acces ne­mijlocit, avem totusi acces la informatii care izvorasc dintr-o anumita realitate istorica, la ceva, cu alte cuvinte, foarte aproape de realitate, provenind din miezul insusi al realitatii.

O asemenea intelegere a izvorului pacatuieste printr-o doza excesiva de optimism. Izvoarele — in egala masura scrise, iconografice sau orale — nu sint produse de „isto­rie', ci de oameni, ele ne ofera de Ia bun inceput o istorie filtrata si tradusa, o lume-de imagini peste care construim la rindu-ne alte lumi de imagini. Herodot nu este pro­priu-zis un izvor pentru lumea secolului al V-lea inainte de Cristos, ci pentru modul cum priveau grecii sau anume greci lumea secolului respectiv, ceea ce este departe de a fi acelasi lucru! Acum un veac si jumatate, Leopold von Ranke, magistrul istoriografiei erudite si critice, si-a propus sa refaca istoria „asa cum a fost ea cu adevarat'.. Printre sursele sale de predilectie figurau rapoartele ambasadorilor venetieni. Sint surse, fireste, dar in mai mica masura pentru istoria medievala si moderna a Europei in deplinatatea si autenticitatea ei, cit pentru privirea venetiana asupra lucrurilor.

In cautarea unui grad sporit de certitudine, istoricii ape­leaza astazi, in masura mai mare ca in trecut, la surse aparent neutre si obiective. Dar oricit de putina „litera­tura' ar cuprinde un izvor, el este totusi mediat, asezat intr-o tipologie prestabilita si trecut inevitabil printr-o constiinta. Procesul-verbal al unui fapt nu este riguros acelasi lucru cu faptul respectiv (la limita, poate fi sub­stantial diferit). Chiar o impersonala insiruire de cifre este mai putin obiectiva decit pare la prima vedere. Cifrele nu s-au asezat singure. Calcularea si dispunerea lor decurg dintr-o metodologie, iar metodologia inseamna intentie. in plus, prelucrarea statistica a realitatii implica reducerea la unitate a unor elemente si fenomene deloc identice. Statistica este ea insasi o „imagine', cu partea ei de jiaevar, dar si cu partea de „neadevar'. Orice izvor in-seamna traducerea istoriei autentice intr-un anume tip de discursTsalI de imagine. ~ ~

S-ar putea crede ca fac exceptie de la regula vestigiile materiale directe. Informatia arheologica ar fi in acest caz mai aproape de realitate, cel putin de acel segment de realitate pe care il incorporeaza, decit comunicarea fil­trata prin cuvint, scris sau imagine. Problema este ca ero­darea suferita de marturiile materiale, ca si izolarea lor de tesatura vie de civilizatie, fara a mai vorbi de carac­terul aleatoriu al descoperirilor, le confera, oricit de „ade­varate' ar fi in concretetea lor, o conditie secunda, cel putin la fel de indepartata de realitatea originara ca a „surselor-imagini'. Este de altfel bine stiut ca pe acelasi material arheologic, aparent atit de solid (dar si atit de incomplet si de lipsit de grai) se pot cladi cele mai diverse ipoteze. Ruinele albe si tacute ale Atenei — remarcabil, totusi, conservate, in raport cu alte vestigii — ce sint altceva decit imagini palide si enigmatice ale unui polis cindva colorat si viu?

Despre structurile si logica imaginarului

intre noi si istorie, intre noi si lume, intre noi si noi insine se interpune subtila tesatura a imaginarului. Este o con­statare care ne deschide una dintre cele mai fertile piste intelectuale ale ultimelor decenii. Imaginarul inseamna,

mai intii de toate, o suma de structuri mentale stabile.

Masinaria umana, cu intreaga-i incarcatura spirituala, pare programata sa functioneze intr-un anume registru. N*i putem gindi si simti decit omeneste. Din acest punct de vedere, deosebirile dintre rase si culturi, sau chiar dintre omul contemporan si omul preistoric, nu trebuie supra-apreciate. Ele ne par mari pentru ca nu avem termen de comparatie. Pusi in fata unor fiinte extraterestre, am per­cepe, in sfirsit, caracteristicile fondului nostru comun, cu siguranta deosebit de al celorlalti. Structurile permanente — pe care le-am putea numi, urmindu-i pe Platon si pe Jung, arhetipuri — se concretizeaza insa, se combina si se recompun fara incetare, in ritmurile unei istorii diver­sificate si fluide. Imaginarul este in e^ala masura nniyer-_saj si specific: universal in structurile lui fundamentale, specific in varietatea^intruchiparilor sale/Tiparul este acelasi, continutul mereu alti

ImaLginaiurdesfide materialismul naiv al celor care-si inchipuie ca reprezentarile mentale isi trag neaparat seva din lumea concreta. Nimic mai pueril decit traducerea miturilor in termenii „rezonabili' ai unei istorii prozaice si credibile. Imaginarul functioneaza autonom, potrivit propriilor reguli. El se poate hrani sau nu din realitate, dar, oricum, topeste materia pe care o utilizeaza in creu­zetul sau. Un mit istoric poate fi sau nu construit pe un adevar, sau poate amesteca adevarul cu fictiunea, dar sensul sau, independent de materialul folosit, apartine strict imaginarului.

Convingerea ca nimic nu se poate cladi decit pe reali­tate, ca „nu iese fum fara foc', este cit se poate de cu­renta. Nu inseamna ca este si adevarata. Imaginarul se misca perfect in afara realitatii, adesea o contrazice cu nonsalanta, in ciuda oricaror evidente. Grecii antici au combinat citeva scheme ale globului terestru care nu porneau, si nu aveau cum sa porneasca, decit din imagi­nar. Cea mai durabila dintre ele infatisa o masa conti­nentala — una singura — in emisfera nordica, si alta, similara, dispusa simetric in emisfera sudica. „Harta' aceasta a folosit-o Columb, navigind spre Extremul Orient. Cum bine se stie, a descoperit America, pe care a com­batut-o insa cu inversunare pina la moarte, fiindca geo­grafia lui imaginara nu ii permitea sa o accepte. Cuba si Haiti erau pentru el parti ale Chinei; printre colibele saracacioase ale indienilor, navigatorul genovez cauta palatul marelui han! Ipoteza unor savanti greci care trai­sera cu doua mii de ani in urma se dovedea mai puternica decit realitatea geografica batatoare la ochi. Povestea a continuat, chiar amplificindu-se, in emisfera sudica. Pina spre sfirsitul secolului al XVIII-lea, cind explorarile capi­tanului Cook au spulberat definitiv fictiunea continen­tului austral, generatii de navigatori n-au incetat sa-l caute, convinsi ca trebuie sa existe, o data ce figura pe harta imaginara a lumii. Orice insulita pierduta in abisul de ape devenea o proba nu impotriva existentei conti­nentului, ci in favoarea sa: nu putea fi decit o portiune a mult cautatului litoral austral!

Razboiul troian nu avea nevoie de un autentic razboi troian pentru a intra in istorie. Homer era indeajuns. Dar chiar cei mai rationalisti dintre greci nu au inteles sa renunte la ceea ce parea a fi evenimentul inaugural al istoriei lor. Metoda de recuperare a fost simpla; s-a dat la o parte fabulosul, raminind un razboi normal, ca ori­care altul. Multi autori moderni au procedat la fel. Aventura lui Schliemann nu a facut decit sa complice interpretarile. Arheologul german a descoperit ruinele Troiei, mergind pur si simplu pe urmele indicate de Homer, ceea ce parea a confirma punct cu punct relatarile Iliadei. Astazi, istoricii nu mai vad lucrurile asa. Para-frazindu-l pe Giraudoux, s-ar putea spune ca razboiul cu Troia nu a avut niciodata loc. Troia este si nu este Troia. Ruinele de la Hissarlic si dispunerea straturilor arheo­logice nu indica vreo corespondenta semnificativa cu istoria legendara a Troiei antice. Si aici, ca peste tot in lume, au fost conflicte si razboaie, oamenii s-au incaierat in fel si chip. Este singurul adevar istoric care ramine! in rest, datele „reale' (si ele transfigurate in imaginar) care pot fi rezonabil extrase din epopeea homerica privesc o epoca mult mai recenta, mai apropiata de geneza poe­melor, decit acel secol al XH-lea, reper cronologic al pre­supusului razboi troian.

La fel stau lucrurile cu fondarea Romei. Traducerea legendei in realitate nu da pina la urma nimic convin­gator. Sapaturile arheologice pun in evidenta o cu totul alta evolutie a asezarii decit cea care ar rezulta din inter­pretarea materialului mitologic. Nodul gordian a fost in cele din urma taiat de Georges Dumezil, marele exeget al miturilor indo-europene. El a aratat cum trama legen­dara a primelor secole de istorie romana adapteaza si recompune elementele de baza ale fondului mitologic indo-european. Mitologia inceputurilor Romei este con­struita tot pe mitologie, nu pe istoria reala!3

Note:

3 Cu privire la razboiul troian si, in genere, la perceperea mitologiei grecesti, trimitem la Paul Veyne: Les Grecs ont-ils cru a leurs mythesl, Seuil, Paris, 1983 (traducere romaneasca: Au crezut grecii in miturile lor, Univers-CEU Press, Bucuresti, 1996), si la Moses I. Finlay: On a perdu la guerre de Troie, Les Belles Lettres, Paris, 1993. Dezacordul dintre arheologie si mitologie in cazul intemeierii Romei si istoriei sale timpurii este infatisat in toate detaliile de Jacques Poucet: Les Origines de Rome. Tradition et Histoire, Publication des Facultes universitaires Saint-Louis, Bruxelles, 1985.

Aceasta nu inseamna ca in structurile mitologice nu se pot prinde si parti de realitate. in lipsa unor credibile atestari documentare ar fi insa hazardat sa procedam, prin simplu demers „logic', la identificarea lor. Istoria nu este logica.

Istoria este sau nu este, atita tot.

Omul poate fi definit ca fiinta fabulatoare. Nimic mai specific uman decit fabulatia, acest joc nesfirsit cu tot ce ne inconjoara, prelungit adesea pina la iesirea in afara oricarei realitati tangibile sau demonstrabile.

La prima vedere, jocul se prezinta cu totul derutant in nesfirsita-i diversitate. Trebuie totusi sa-i dam un sens, incercind sa-i surprindem sau sa-i imaginam regulile. Vom cobori pentru inceput cit mai adinc, in cautarea structurilor primare. Indiferent de bogatia ornamentelor, mereu altele sau altfel dispuse de la o constructie la alta, structurile de rezistenta ale imaginarului par a se inscrie intr-o tipologie invariabila. Cel putin intre limitele timpului istoric, ale unei istorii dinamice si asumate. „Gindirea salbatica' (asa cum a analizat-o Claude Levi-Strauss), prin excelenta refractara istoriei, nu intra in raza pre­ocuparilor noastre, chiar daca, cu exceptiile de rigoare si schimbind ce este de schimbat, o serie de structuri ale imaginarului asaza incontestabile punti intre omul pri­mitiv si omul modem. La fel ca istoria in genere, si istoria imaginarului sau imaginarul istoric pot fi privite din cele mai diverse perspective si decupate in fel si chip. Ceea ce urmeaza este propriul nostru decupaj: conturarea citorva ansambluri structurale majore susceptibile de a sustine un intreg univers de reprezentari.

O asemenea structura mentala defineste constiinta, tipic umana, a unei realitati transcendente, considerate a fi mai semnificativa decit realitatea palpabila si careia lumea concreta ii este subordonata. In strins raport cu aceasta convingere s-a dezvoltat complexul imaginar al lumii de dincolo si al vietii de apoi, presupunind, in alcatuirea fiintei umane, un dublu spiritual destinat a supravietui mortii corporale. Tot o structura universala aduna rapor­turile dintre noi si ceilalti, integrindu-le intr-o puternic dramatizata dialectica a alteritatii; rezultatul este o lume „farimitata' si nelinistitoare. Oarecum opus, pentru a echilibra lucrurile, functioneaza un principiu de unitate, menit sa confere coerenta si sens lumii in care traim. Trecutul este la rindu-i absorbit in structurile imagi­narului, in primul rind prin obsedanta cautare si neincetata actualizare a originilor. Recuperarii timpului ramas in urma ii corespunde, la celalalt capat, tentativa, nu mai putin insistenta, de patrundere si descifrare a viitorului. O solutie alternativa ofera evadarea din istorie, complex de strategii susceptibile de a ne propulsa in afara timpului real, in spatii neatinse de contradictiile si mizeriile curente ale vietii (virsta de aur, utopii, milenarisme). Si, in sfirsit, se impune constatarea ca diversele solutii ale imagi­narului tind sa se inchege in sisteme riguros polarizate, definite prin confruntarea contrariilor (in timp ce lumea „adevarata' se prezinta ca un spectru de nuante): alb si negru, bine si rau, spirit si materie, Crist si Anticrist, pro­gres si decadenta

Ramine sa vedem cum este asezata istoria in acest cadru structural prestabilit si cum, fara incetare, struc­turile de baza capata noi infatisari si noi sensuri, in acord cu mersul insusi al istoriei reale.

in cautarea Absolutului

Daca exista o „suprarealitate', atunci faptele istorice nu exprima decit un joc secund care se cere descifrat pentru a se ajunge la adevaratele esente. Ele sint semne care ne conduc spre mecanismul invizibil, spre sensul profund al existentei.

Pot sa se mire oricit rationalistii moderni de creduli­tatea anticilor, lesne atrasi de tot ce parea a fi semnificatie incifrata, de Ia marile mituri ale originilor pina la cele mai banale intimplari cotidiene. Sa nu fim atit de naivi incit sa ne inchipuim ca istoricii antici erau naivi. Nu erau mai putin inteligenti decit noi. Stiau si ei ce inseamna un fapt pozitiv. Dar socoteau ca exista si intelesuri mai adinci, identificabile intr-o subtila gama de mesaje transmise de „dincolo'. Istoria se integra astfel intr-o ordine cosmica purtind amprenta sacralitatii. Realitatea in sine era prea banala; pentru a deveni istorie trebuia sa capete un inteles, sa treaca, asadar, printr-un proces de transfigurare.

Pentru omul modern — luam un exemplu la intim-plare — un zbor de pasari inseamna un zbor de pasari si nimic mai mult. Si pentru antici insemna acelasi lucru. Dar putea, in functie de context, sa insemne si altceva: un semn, aparent banal, dar totusi un semn ca ne aflam intr-un punct nodal al istoriei. Exceptind citiva mari istorici greci — un Tucidide, un Polibiu — decisi sa joace cartea rationalismului, anticii au inteles sa nu rupa com­plet puntile intre istorie si mit, intre ceea ce ar fi reali­tatea formala si realitatea esentiala a lumii. Istoricii romani — Titus Livius, Tacit, Suetoniu — apeleaza sis­tematic la acest gen de dedublare. inca o data, nu erau atit de stupizi incit sa nu stie ca o eclipsa este o eclipsa, iar reactia ciinilor inspaimintati de urletul lupilor e cit se poate de normala (pentru a mentiona unele dintre „sem­nele' invocate); considerau insa ca ceva mai profund, de ordinul sacrului, se ascunde dincolo de prozaismul fapte­lor, iar acel ceva, o data ce exista, trebuie sa se manifeste intr-un anume fel. Ca in Noaptea de Sinziene a lui Mircea Eliade, sint locuri si momente care ne permit accesul spre o lume superioara.

La ce-ar servi, asadar, sa-l combatem pe Titus Livius pentru partea legendara a istoriei romane pe care a con­semnat-o minutios, sau sa ne intrebam, prizonieri spiri­tului modern, daca credea sau nu cu adevarat in ea? Destinul sacru si imperial al Romei pretindea inceputuri pe masura. Cum ar fi aratat, sub pana unui Titus Livius, devenit arheolog meticulos, marunta reconstituire a lentei evolutii a unei neinsemnate asezari rurale spre orasul imperial de mai tirziu? O asemenea istorie poate fi mai adevarata, dar ea nu are sens. In cazul Romei, orasul sortit sa stapineasca popoarele, doar mitul avea sens. Neadeva­rat in acceptia banala a termenului, mitul era mai adevarat decit istoria autentica, in acceptia esentiala, suprema, a ceea ce inseamna Adevar dincolo de invelisul superficial al lucrurilor.4

Note:

4 Interpretarea pe care o propunem datoreaza mult remarca­bilului articol al lui Laurent Mattiussi, „La fonction du merveilleux dans l'historiographie romaine de Fempire', in Storia della Storiografia, Jaca Book, Milano, 13, 1988, pp. 3-28.

Iudaismul si, pe urmele lui, crestinismul au dus aceasta logica pina la capat. Lumea paminteasca si cea supranatu­rala au fuzionat intr-un sistem complet si coerent. Biblia sterge orice frontiere intre istoria sacra si istoria profana. Totul devine incarcat cu sens. Istoria nu mai este decit proiectia terestra a unui plan divin, un experiment pe care il incearca divinitatea cu omul.

Mai mult inca decit mitologia anticilor si curioasele lor semne prevestitoare, istoriografia patrunsa de sacra-litate a crestinatatii medievale i-a intrigat cumplit pe rationalistii moderni. Prezenta cotidiana a miracolului, la multi dintre autorii Evului de Mijloc, parea a ilustra incapa­citatea de intelegere a unor spirite fragile si dezorientate.

in fapt, constructia istoriografica a Evului Mediu se remarca printr-o incontestabila rigoare. Nu spiritul de sistem lipseste, dimpotriva. Pentru Evul Mediu totul este sistem: de la edificiul social si institutional, rigid ierar­hizat si functional, pina la nu mai putin minutioasa punere la punct a raporturilor dintre „cetatea lumeasca' si „cetatea lui Dumnezeu'.

Teologii si istoricii medievali erau cit se poate de con­secventi cu propria lor interpretare. Fundamentul aces­teia poate fi contestat, dar nu dezvoltarea logica a principiului originar o data acceptat. Daca exista o divini­tate careia i se subordoneaza totul, interventiile de dincolo in lumea paminteana sint cit se poate de firesti. Neinterventia ar fi mai putin fireasca! Nevoit sa cedeze teren in fata rationalismului si in cautarea unui com­promis cu normele stiintifice proclamate, crestinismul modern a adoptat o atitudine prudenta in chestiunea mira­colelor si, in genere, a prezentei divine in mersul „cotidian' al istoriei. Este ca si cum omenirea noastra marunta i-ar interzice fiintei supreme sa intervina in tre­burile ei, o data mecanismul pus in miscare, sau i-ar limita competentele, impunindu-i un cod de comportament. Demersul logic in aceasta privinta apartine mai curind sintezei istorico-teologice medievale.

Rationalismul si-a propus anihilarea interventiilor exte­rioare si explicarea lumii concrete strict prin ea insasi. A fost o revolutie intelectuala (cu apogeul in Europa Luminilor din secolul al XVIII-lea), dar o revolutie mai putin radicala decit ar putea sa para la prima vedere. Ea nu a afectat nevoia de absolut inscrisa in spiritul uman. S-a petrecut o deplasare (relativa de altfel) dinspre religie spre stiinta, dinspre imaginarul traditional spre un nou tip de imaginar, asezat insa in aceleasi structuri fundamen­tale. „Eliberata' de supravegherea Providentei, istoria nu a fost lasata sa evolueze in voie (in genere, istoria nu este niciodata „lasata'!). A ramas sa fie condusa de prin­cipii „rationale', la fel de abstracte si transcendente in raport cu realitatea banala a faptelor ca principiile reli­gioase carora tindeau sa le ia locul. Este explicabila voga lui Newton in veacul al XVIII-lea. Savantul englez dovedise ca universul functioneaza potrivit unui sistem de legi, ca nimic nu se petrece la infimplare. Legea gravi­tatiei universale facea inutila actiunea Providentei, se aseza pur si simplu in locul ei (desi nu aceasta fusese intentia lui Newton, spirit profund religios). Ceea ce era valabil pentru partea fizica a lumii trebuia sa fie si pentru part«a ei sociala si morala. Voltaire a exprimat foarte bine aceasta idee in articolul Destin din dictionarul sau filo­zofic. Ilustrului francez i se parea de neconceput ca o parte a lumii sa fie „aranjata', potrivit unui sistem de legi, iar alta sa rataceasca la intimplare. Istoria trebuia sa se prinda intr-o structura la fel de riguroasa ca miscarea planetelor. Nici cel mai neinsemnat eveniment nu avea dreptul sa intervina fortuit. Desacralizat, destinul raminea destin. O alta istorie nu ar fi de conceput, parcurgem sin­gura istorie posibila, progamata sa fie asa cum este pina in cele mai mici detalii.

Astfel debuteaza una dintre cele mai curioase dar si mai caracteristice preocupari intelectuale ale ultime­lor doua-trei secole: „vinarea' legilor istoriei. Pentru D'Holbach, contemporanul lui Voltaire, legile fizicii si ale istoriei erau totuna, ceea ce il indreptatea pe filozof sa afirme ca toate greselile oamenilor nu sint, pina la urma, decit greseli de fizica!

Convingerea ca istoria trebuie sa aiba un sens superior a ramas adinc inradacinata. Rari sint ginditorii moderni inclinati sa afirme fara inconjur lipsa oricarei semnificatii de ordin metafizic in scurgerea timpului. Interpretarilor religioase le-au luat locul filozofiile istoriei. Invocarea „legilor' sau a unui curs istoric obligat se insereaza intr-o logica similara cu a vechilor interpretari axate pe ideea sacrali tatii esentiale a lumii. Zeii si Providenta au lasat locul celor mai diverse solutii. Au fost solicitate, pentru a conferi ordine si sens evolutiei omenirii, mediul geo­grafic, rasa, fortele economice, stiintele si tehnologia, per­fectionarea ratiunii Marile credinte ale vremurilor noi s-au pus in slujba conceptului de finalitate istorica. Valori si proiecte actuale, cum sint libertatea, a indivizilor si a natiunilor, sau performantele in ordinea cunoasterii stiin­tifice si a infaptuirilor tehnologice, au captat mersul isto­riei, canalizindu-l spre prezent si propulsindu-l in viitor. Religia progresului si mistica nationala, cele doua mituri esentiale ale epocii moderne, au conferit istoriei dimen­siunea transcendenta care risca sa-i lipseasca pe masura refluxului sacralitatii. Cea dintii presupune actiunea unei forte irezistibile care impinge omenirea pe panta ascen­denta a viitorului. Cea de a doua decupeaza lumea in entitati nationale, fiecare avindu-si locul predestinat, spiri­tul specific si propria misiune; telul istoriei ar fi in acest caz implinirea destinului fiecarei natiuni si cu deosebire al acelor natiuni-far menite sa calauzeasca omenirea. Avem de-a face cu determinari situate la fel de „sus' fata de evenimentul brut ca mecanismul sacru al istoriei; in raport cu aceste idei-forta oamenii sint doar actori, iar evenimentele „semne' care se cer decriptate.

Pozitivismul si marxismul, cele mai cuprinzatoare filo­zofii ale istoriei imaginate in secolul al XlX-lea, sint si cele mai apropiate de sensul religios al interpretarilor traditionale, si aceasta in ciuda ambitiilor lor stiintifice sau, poate, si chiar cu siguranta, tocmai din pricina aces­tor ambitii. Cu cit istoria vrea sa spuna mai mult, cu cit stiinta in genere vrea sa spuna mai mult, cu atit ele trec dincolo de limitele cunoasterii pozitive. Tentatia Absolu­tului conduce inevitabil spre abordari de tip religios.

Auguste Comte, intemeietorul pozitivismului, nici nu si-a ascuns acest gind. Potrivit doctrinei sale, traiectoria omenirii cuprinde trei mari etape: teologica, metafizica si pozitivista. Cea din urma, apoteoza a spiritului uman, isi afla textul fondator in propriul sau Curs de filozofie pozitiva, devenit astfel o noua Biblie. in ultimii ani ai vietii, Comte a facut pasul decisiv spre religie — evident

spre religia lui — publicind un Catehism pozitivist si un indigest amalgam stiintifico-filozofico-religios, care se pare ca i-a pasionat totusi pe adepti, sugestiv intitulat Sistem de politica pozitiva sau tratat de sociologie, insti­tuind Religia umanitatii. „Religia umanitatii' se sprijinea pe trei principii: dragostea, ordinea si progresul, sau, altfel spus, sentimentul, ratiunea si activitatea. Comte tinea sa precizeze ca noua „stiinta sacra' devenise insasi istoria, fauritoare a tot ce exista si anuntatoare, pentru cine stie sa citeasca in ea (si Comte citea fara nici o dificultate), a implinirilor de miine. Era o religie fara Dumnezeu, insa cu multi sfinti, acestia fiind oamenii mari, ale caror creatii, in toate domeniile, jalonau calea spre perfectiune. Comte a inventat si un calendar (cu luni numite „Homer', „Gutenberg' sau „Frederic cel Mare'), a inaugurat un templu si a devenit el insusi mare preot al propriei religii. Remarcabila aventura filozofica, de natura a dovedi ca drumul de Ia stiinta la religie nu este deloc nepracticabil, mai ales daca trece prin filozofie, si cu deosebire prin filozofia istoriei.

inca mai interesant este cazul lui Marx. Spre deosebire de Comte, fondatorul materialismului dialectic si istoric nici nu a vrut sa auda de religie, in care vedea un „opium al popoarelor'. El a purces la reasezarea lumii pe baze cu totul noi, exclusiv „materiale', opuse cu 180 de grade interpretarilor „idealiste' traditionale. Rezultatul poate fi apreciat drept o „contra-religie'. Dar ce altceva este o contra-religie decit tot o religie ? in fapt, teoria istorica a lui Marx prezinta doua niveluri. Etajul inferior se infati­seaza cit se poate de concret si de material. La etajul de sus intilnim insa o idee transcendenta care orienteaza dinamica istoriei. Materialismul lui Marx este dominat de teleologic Istoria lui presupune, si chiar enunta explicit, o finalitate; viitorul, desi inexistent, totusi prefigurat, o atrage tiranic spre sine. Interpretarea „materialist-stiin-tifica' a datelor istorice nu serveste pina la urma decit ca alibi. Ceea ce vrea Marx sa spuna, in ultima instanta, este ca societatea moderna nu poate ocoli mersul obligat spre comunism. Dincolo de fortele social-economice la lucru, se intrevede imaginea virtuala a implacabilului Destin.

Viitorul comunist divinizat inscrie marxismul in sche­ma milenarista. Este cu siguranta cea mai pura varianta de milenarism laicizat. Milenarismul religios anunta (si continua sa o faca) iminenta regatului mesianic, intrarea intr-o faza postistorica de desavirsire. Aceeasi „depasire' a preconizat-o si marxismul, cu singura deosebire ca in versiunea sa secularizata legile istoriei actioneaza in locul Providentei. Norman Cohn (in clasica sa lucrare The Pursuit ofthe Millenium, 1957) si Mircea Eliade sesizasera inca din anii '50 dimensiunea milenarista a proiectului marxist. Dar intelectualitatea occidentala, pe atunci sen­sibilizata de lozincile anticapitaliste si de utopia viitorului radios, nu avea cum sa accepte o asemenea asimilare. Ce putea fi religios-milenarist intr-un program de transfor­mare stiintifica a societatii? Au trecut citeva decenii, si astazi, dupa ce s-a putut constata prea bine ca legile marx­iste ale istoriei numai stiintifice nu sint, ceea ce iese in evidenta din intregul proiect este tocmai constructia ima­ginara a viitorului, cu alte cuvinte incarcatura milenarista.

Comte si Marx nu sint nume oarecare in istoria gindirii moderne. Cel dintii a inventat sociologia, cel de-al doilea a stimulat enorm miscarea de idei in intreaga zona a stiintelor umane. Cu atit mai graitoare este aspiratia lor spre Absolut, spre acel Ceva mai semnificativ decit ma­teria ingusta pe care cercetatorul o poate stapini, dar cu ce folos ?

Acei oameni altfel decit noi

Personajele providentiale se prind la rindul lor in reteaua raporturilor dintre sfera umana si Absolut. Zeii si eroii sint cei dintii actori ai istoriei, iar prezenta lor in naratiu­nile mitologice ilustreaza sensul sacru al personalizarii faptelor istorice. Prin ei se asigura legatura cu lumea superioara. Functiile regala si sacerdotala, cele doua mari pepiniere de personalitati in societatile traditionale, poarta amprenta sacralitatii. Regele este „uns' si capabil sa infap­tuiasca miracole; poate vindeca boli prin simpla atingere (credinta perpetuata chiar in Occidentul luminat pina spre 1800; Marc Bloch i-a consacrat o lucrare clasica: Les Rois Thaumaturges, 1924). Divinitatea poate apela si la oameni de rind; Ioana d'Arc aude „voci' si, confor-mindu-se indemnului lor, salveaza Franta. Acesti oameni, altfel decit noi, se nasc, traiesc si mor acompaniati de fenomene adinc simbolice; disparitia lor este de altfel mai curind aparenta, pretext pentru apoteoza. Augustus apare pe lume in chip miraculos: mama lui — ne spune Suetoniu — a fost fecundata de un sarpe. Pintecele viito­rului imparat este patat; dar petele nu sint dispuse oricum, ci figurind constelatia Ursei. Astfel, viitorul imparat se intrupeaza ca proiectie umana a Cosmosului, mesager al unei lumi mai inalte. Este predestinat sa devina stapinitor al Terrei.

La moartea lui Carol cel Mare, intregul univers se in-fioara. O succesiune de semne prevestitoare marcheaza apropierea sfirsitului, ne spune biograful sau Eginhard. Trei ani la rind, in ultima parte a vietii sale, au avut loc repetate eclipse de soare si de luna. Timp de sapte zile, ° pata de culoare neagra a intunecat soarele. De sarbatoarea inaltarii, s-a naruit un portic construit din ordinul imparatului intre biserica si palat. Apoi, focul a cuprins si a ars pina la ultima birna podul de lemn asezat de suve­ran peste Rin. Lui Carol insusi i s-a aratat o lumina orbi­toare coborind din cer; sub povara unei forte covirsitoare, calul s-a prabusit sub el. in sfirsit, neincetate cutremure de pamint au zguduit resedinta imperiala de la Aachen, iar trasnetul a cazut pe bazilica unde avea sa fie inmor-mintat. Iata cum paraseste scena un imparat, si o paraseste pentru a intra in legenda, o legenda mai durabila si poate chiar mai „influenta' decit viata sa reala!

Nici disparitia lui Stefan cel Mare nu lasa stihiile in­diferente, chiar daca spectacolul, respectind rangurile, ne apare ceva mai modest. „in anul 7012 (adica in 1504, n.n.) — scrie Cronica Moldovei —, luna iulie, 2, marti, a raposat robul lui Dumnezeu, domnul Ion Stefan Voievod, domnul Tarii Moldovei, ca la 3 ceasuri din zi. Si a fost in acelasi an, inainte de moartea lui, iarna grea si foarte aspra, cum nu fusese niciodata. Si au fost in timpul verii ploi mari si revarsari de ape si inecuri din pricina apelor mari.' Sint informatii de natura sa-i intereseze pe istoricii climei. Ele se cer totusi folosite cu prudenta. Nu este sigur ca lucrurile s-au petrecut chiar asa, sigur este insa ca asa trebuia sa se intimple.

Trecerea la un nou regim al imaginarului, aflat sub semnul dominant al laicitatii si al ratiunii, nu a afectat statura personajului exceptional. Asistam si in acest do­meniu la ceea ce deja am putut constata: desacralizarea continutului, dar perpetuarea structurilor.

Exemplul cel mai tipic il ofera figura Salvatorului, izvorita, evident, din imaginarul religios, dar nu mai putin frecventa in reelaborarile secularizate moderne. S-a petrecut un transfer dinspre religios spre politic, de fapt, dinspre o formula religioasa, ea insasi cu implicatii de ordin social-politic, spre o formula politica incarcata in continuare cu adinci semnificatii religioase. Despartirile pe care le practicam in sfera imaginarului sint si ele in buna masura imaginare. Aceleasi pulsatii ale imaginarului le intilnim pina la urma in religie, ca si in politica. Coborirea lui Mesia insemna, pe linga mesajul „trans­cendent', si o reinnoire efectiva a lumii reale, o restruc­turare sociala radicala. Miscarile milenariste ilustreaza cit se poate de convingator aceasta latura pronuntat teres­tra a proiectului mesianic, ceea ce a putut permite unor exegeti moderni excesiv de rationalisti sa faca abstractie de sensul lor religios pentru a le pune in evidenta dimen­siunea strict sociala sau „revolutionara' (cazul miscarilor husite sau al „razboiului taranesc german', pentru a folosi sintagma lui Engels). Si invers, orice proiect politic mai inalt presupune o depasire a cotidianului si asumarea unui destin. Mistica nationala sau milenarismele totalitare ale ultimelor doua secole ne conduc spre un comportament foarte apropiat de cel religios. Conducatorul providential si indeosebi Salvatorul isi afla aici rostul lor: acela de mijlocitori intre comunitate si o idee mai inalta decit existenta neinsemnata a fiecaruia dintre noi. Acesti „oa­meni ai destinului' tin istoria sub supraveghere si o aduc in matca ei fireasca atunci cind forte ostile incearca sa o deturneze. Fortele raului sint la rindul lor personalizate. Conflictul apocaliptic dintre Crist si Anticrist se proiec­teaza in variante secularizate, uneori acelasi personaj jucind efectiv ambele roluri, adaptate confruntarilor ideo­logice. Napoleon reprezinta un exemplu tipic de Salvator, dar nu mai putin, pentru adversarii sai, de „Anticrist' sau, potrivit formularii folclorice, de „capcaun' (ogre). Hitler sau Stalin s-au recomandat ca Salvatori, in sensul propriei lor ideologii, si au fost urmati de multimi fanatizate, dar au ramas in istorie ca incarnari ale Raului pentru vic­timele proiectelor lor mesianice de transformare, cu orice pret, a lumii din temelii.

Si in scrierea istoriei, eroul a trecut cu succes examenul deplasarii dinspre mitologia traditionala spre rationalis­mul modern. Secolul al XVIII-lea, altminteri atit de „demistificator', nu numai ca nu s-a revoltat impotriva personajului exceptional, dar, in cautarea unor principii explicative care sa inlocuiasca interpretarea teologica a istoriei, nu a ezitat, adesea, sa apeleze la serviciile lui. Pentru Voltaire, marii oameni incarneaza si simbolizeaza esentialul infaptuirilor umane. A existat un secol al lui Pericle, un secol al lui Augustus, un secol al lui Ludovic al XlV-lea. S-a putut spune, in acelasi spirit, ca secolul al XVIII-lea a fost chiar secolul lui Voltaire. Ginditorul francez propunea de altfel o distinctie intre „marii oa­meni' si „eroi'; in conceptia lui, doar cei dintii con­struiesc cu adevarat, ceilalti, eroii, nu sint decit aventurieri ai istoriei, iar rezultatul aventurilor lor este adesea deplo­rabil. Petru cel Mare, care a transformat o Rusie primi­tiva intr-un stat puternic si respectat, a fost, fireste, un „om mare'. Nefericitul sau adversar, Carol al Xll-lea, iubitor de glorie razboinica, intruchipeaza, dimpotriva, tipul „eroului', al personajului care a sfirsit prin a-si ruina tara.

Daca filozofii rationalisti au recurs la galeria oameni­lor iesiti din comun pentru a-si consolida schema explica­tiva, romantismul primei parti a veacului al XlX-lea a avut inca si mai multe motive de exploatare intensa a Panteonului. Formula sa istorica, prin excelenta narativa si evocatoare, presupunea „reinvierea' cit mai credibila a celor care au evoluat pe scena trecutului. Sentimentul religios, partial revigorat dupa asaltul rationalist al seco­lului precedent, ca si mistica paralela, nationala sau revolutionara, in plina afirmare, nu puteau ignora rolul arhetipal, de „intermediar', si pozitia simbolica a celor „altfel decit noi'. Romantismul a desavirsit, in istorie ca si in literatura, tipul eroului puternic conturat si profund reprezentativ. Expresia cea mai intensa a interpretarii per­sonalizate a istoriei a lasat-o Thomas Carlyle in eseul sau despre „eroi, eroism si eroic in istorie' (On Heroes, Hero-Worship and the Heroic in History, 1841); exube­rantul istoric britanic ii vede pe marii oameni, in purul sens al arhetipului, ca mesageri ai Providentei.

Ofensiva propriu-zisa impotriva personalitatilor s-a conturat o data cu interpretarile sociologizante afirmate spre mijlocul si in a doua jumatate a secolului al XlX-lea. Legile istoriei si determinismele de tot felul (economice, geografice, rasiale) nu mai lasau prea mult cimp de manevra indivizilor, fie ei si exceptionali. Cel putin in teorie. Pentru Marx, figurile individuale ramin in plan secund, obligate sa intre in jocul evolutiilor structurale, ele insele dependente de mecanismele legice ale istoriei. Fara a depasi limitele trasate de magistru, Plehanov, teo­reticianul rus discipol al lui Marx, a tinut totusi sa puna reflectorul asupra actorilor proeminenti (Rolul perso­nalitatii in istorie, 1898), pentru a le sublinia functia de exponenti ai fortelor social-politice si ai procesului istoric in genere. Pina la urma, oricit ar parea de divergente, diferitele interpretari ne conduc la arhetip, cu alte cuvinte la functia de „mijlocitor' a celui ales. Discret (in teoria marxista) sau ostentativ (la Carlyle), eroul indeplineste o misiune invariabila: aceea de a pune in aplicare o idee superioara, schema ideala trasata de Providenta, de Destin sau de Legile istoriei.

Sensul eminamente politic al proiectului marxist — ca­ruia i se subordoneaza in fapt atit argumentele economice cit si perspectivele transcendente — nu avea cum sa con­duca la excluderea din istorie a evenimentialului si a per­sonalitatilor. Trecutul inteles ca permanenta confruntare si viitorul insemnind cucerirea puterii politice de catre proletariat presupuneau un grad semnificativ de „eroi-zare' a procesului istoric. Doar ca oamenii mari nu actio­nau pe cont propriu, ci ca agenti acreditati ai unor evolutii inconturnabile. Acest gen de dialectica a permis ulterior liderilor comunisti sa practice cu nonsalanta „cultul per­sonalitatii', fara a-l contrazice in aparenta pe Marx. Ei nu erau decit auxiliari ai istoriei, lucratori in slujba unor idealuri care se cereau implinite.

Pe urmele lui Comte, filozofia pozitivista, cu aplicatiile ei istorice, si-a propus sa mearga mai departe in sensul demolarii personalitatii si absolutizarii structurilor. Aceasta in ciuda faptului ca fondatorul doctrinei cazuse spre sfirsitul vietii in adorarea sfintilor laici. Proiectul pozitivist era departe de incarcatura politica a marxismu­lui. Emulii lui Comte (britanicul Henry Thomas Buckle sau, intr-o maniera aparte, francezul Hippolyte Taine) puneau accentul asupra unor factori impersonali, de la mediul natural la dezvoltarea spiritului uman. Pina si geniul artistic, atit de personal, isi gasea la ei o explicatie naturalist-sociologica. Modelul lor era al stiintelor naturii care, evident, nu izoleaza, individul, ci studiaza grupurile. Buckle credea si incerca sa-si convinga cititorii ca Italia si Spania au dat pictori mari din pricina frecventelor eruptii vulcanice si cutremure de pamint, care au sfirsit prin a ascuti sensibilitatea peninsularilor. Straduindu-se la rindul lui sa explice pictura flamanda si, in acest caz, in lipsa de vulcani, Taine apela la o alta inlantuire de factori naturali: „in aceasta tara — scria el — apa face iarba, care face vitele, care fac brinza, untul si carnea, care, toa­te la un loc impreuna cu berea, il fac pe locuitor. intr-ade­var, din aceasta viata imbelsugata si din mediul natural imbibat cu aer umed, vedem nascindu-se temperamentul flamand.' Iarba si brinza erau, asadar, mai „determi­nante' decit creativitatea individuala. Textul teoretic cel mai reprezentativ pentru istoria impersonala imaginata de discipolii lui Comte ii apartine lui Louis Bourdeau (nume aproape uitat astazi) si a aparut in 1888, sub titlul L'Histoire et Ies historiens. Essai critique sur Vhistoire con­sider ee comme science positive. America, argumenteaza Bourdeau, s-ar fi descoperit si fara Columb, la fel si tipa­rul fara Gutenberg, sau masina cu aburi fara Watt. Omeni­rea ar fi mers inainte in aceeasi directie si cam in acelasi ritm. Oricum, multimile sint cele care comanda, persona­litatile doar executa. Trebuie sa se petreaca si in istorie o „democratizare', pe masura celei care se afirma in viata sociala si politica.

Scoala de la „ Annales' sau, pentru a folosi un termen generic, Noua istorie franceza, a continuat sa exploateze acest filon. Cuvintul de ordine al fondatorilor sai — Lucien Febvre si Marc Bloch — a fost indemnul la o istorie neevenimentiala si situata in afara politicului, orientare de natura a pune in pericol traditionalele personalitati ale istoriei. Dosarul Mediteranei lui Fenund Braudel {La Mediterranee et le monde mediterraneen a l'epoque de Philippe II, 1949) este in aceasta privinta caracteristic. Ancheta lui initiala privea politica mediteraneana a regelui Spaniei Filip al II-lea. Treptat, istoricului i s-a imprimat convingerea ca personalitatea cu adevarat reprezentativa, coplesitoare chiar, nu este cea a monar­hului, ci a Marii Mediterane. Mediterana a devenit personajul central, iar regele a trebuit sa se multumeasca cu rolul unui actor de mina a doua, incapabil de a inriuri cursul profund al istoriei.

Desigur, istoricii pot evoca trecutul asa cum cred ei de cuviinta, si o fac in multiple feluri. Este insa greu de crezut ca vor reusi vreodata sa-i evacueze complet si definitiv pe marii oameni din istorie. Nici Scoala de la „Annales' nu a reusit sa mearga pina la capat in aceasta directie, iar alte orientari, nu mai putin active in istorio­grafia contemporana, nici nu au incercat sa o faca. Mai mult chiar, se constata o revenire in forta a istoriei politice si narative, si in particular a genului biografic, inclusiv in mediul istoriografie francez, considerat pina nu de mult, la nivelul sau superior, refractar unor asemenea „concesii'. Cum cererea determina oferta, nu mai putin in productia intelectuala ca in oricare alt sector de activi­tate, promotorii „Noii istorii', inclusiv cei de prim rang, nu mai ezita sa se cufunde in deliciile biografiei. Marii oameni par sa fi iesit invingatori din confruntarea cu o istorie impersonala.5

Si au iesit invingatori fiindca sint sustinuti de „mase'! Democratizarea nu pare a afecta acest sector al mitolo­giei. Poate chiar anonimatul societatii de masa si de consum in care traim sa fie de natura a stimula, in sens compensator, nevoia de exemplaritate, ilustrata prin modele umane de exceptie. Pierduti in omogenitatea fara suflet a lumii tehnologice, nu ne ramine decit sa ne indi­vidualizam prin altii. Impulsul de a admira (pina la ado­rare) este cu siguranta o constanta a sufletului omenesc.

Ce se poate spune este ca idolii moderni sint mai putin masivi si se perinda mai des prin fata noastra, compara­tiv cu impunatoarele si perenele figuri ale imaginarului traditional. Astazi admiram si adoram nu numai regi si sfinti, dar si, mai ales, stele de cinema, fotbalisti sau top-modele. Mai apare din cind in cind si cite un chip regesc. Psihoza creata de moartea printesei Diana a de­pasit cu siguranta ceea ce si-ar fi putut imagina chiar spe­cialistii in imaginar, dovada ca in materie de idolatrizare totul ramine posibil. Panteonul s-a farimitat, diversifi-cindu-se, si da semne de instabilitate ca si lumea in care traim, insa zona pe care o ocupa in inaltimile imaginatiei nu paie deloc diminuata.

Traim o epoca in care imaginarul politic inregistreaza performante notabile. Secolul al XX-lea a cunoscut un paroxism al ideologizarii si a fost puternic marcat de evolutii, rasturnari si decizii politice. In acest context, cum sa alungi evenimentialul si politicul din istorie ? Este ceea ce a creat o anumita discrepanta intre „durata lunga' a „noii istorii' si sensibilitatea politico-evenimentiala a vremii noastre (explicindu-se astfel si concentrarea respec­tivului curent istoriografie asupra lumii pretehnologice, cu structurile sale relativ stabile, si implicarea limitata si mai putin convingatoare in problematica, atit de fluida si marcata de seisme, a ultimelor doua secole). Iar evenimen­tialul si politicul care ne impresoara inseamna figuri de prim-plan, reale si simbolice totodata, inseamna persona­litati, cu toata partea de imaginar care se sublimeaza in ele.

Si este vorba, in sfirsit, dar nu in ultimul rind, de tot ce reprezinta astazi mass-media. Nu numai ca traim intr-o epoca a evenimentului si politicului, dar evenimentul si politicul, in genere faptele de tot felul, mai mari sau mai mici, sint preluate si amplificate, sint in fond construite, de multiplele canale de comunicare, intr-un flux continuu

Note:

5 Asupra reintoarcerii la naratiune, trimitem la articolul lui Peter Burke, „History of Events and the Revival of Narrative', in New Perspectives on Historical Writing (sub directia lui Peter Burke), The Pennsylvania State University Press, 1992 si 1993, pp. 233-248.

de informatii si de imagini, de care nu ne mai putem desprinde. Informatii inevitabil personalizate. Nici nu ne-am putea inchipui sa urmarim pe ecran stiri „abstrac­te', fara fetele umane corespunzatoare. Ne aflam, mai ales gratie televiziunii, intr-un contact direct si permanent cu „cei alesi'. Hipertrofierea evenimentului si a categoriei de personaje reprezentative decurge inevitabil din bransarea noastra cotidiana la masina de fabricat stiri si personalitati. Discursul despre trecut capteaza doua tendinte diver­gente (si complementare) ale prezentului. Democratia si masificarea fenomenelor sociale conduc spre o abordare structuralista si depersonalizata, in timp ce reactia la deper­sonalizare si contextul politico-evenimential si mediatic incurajeaza evocarea narativa si individualizata. Cert este ca personajul exceptional se prinde intr-o structura mentala durabila si nu mai putin in setea de exemplaritate a lumii de astazi. Este greu de crezut ca ne va parasi vreodata.

„Unitatea' — un concept nu tocmai unitar

Istoria inseamna prin excelenta un demers unificator. Nimic nu este insa mai putin unitar decit conceptul de unitate. Putem decupa spatiul si timpul dupa cum credem de cuviinta.



Pentru Herodot, nucleul lumii este spatiul grecesc in jurul caruia „ceilalti' si istoria lor se desfasoara in cercuri concentrice. Tucidide dispune esentialul de-a lungul axei Atena-Sparta. Polibiu, cautind cu tot dinadinsul un princi­piu unificator, il afla in statul roman in plina expansiune; in viziunea lui, toate cursurile particulare converg spre marea sinteza care avea sa fie imperiul universal al Romei.

De altfel, conceptul de imperiu este unificator prin insasi functia lui, atit in sens politic cit si istoric. Cele doua mari alcatuiri universale sint Imperiul Roman si China, „imperiul de mijloc'. Marginile lor se confunda in imaginar cu marginile lumii. Imperiul Roman, la rindu-i, este — potrivit unei interpretari care a cunoscut o voga durabila — a patra, cea mai desavirsita si cea din urma solutie imperiala, dupa imperiile babilonian, persan si greco-macedonean. Din aceasta perspectiva, istoria lumii se fixeaza in succesiunea a patru imperii, tot atitea solutii unificatoare.

Tentativa de unificare, reala sau imaginara, a lumii antice a fost insa concurata de principiul opus al unei specii umane extrem de farimitate si ierarhizate. De la cetateanul atenian sau roman la sclav sau la barbarul situat departe de spatiul „normal' de civilizatie, umanitatea se prezenta pulverizata in specii distincte. Crestinismul a inteles sa mearga mult mai departe, venind cu un mesaj unificator global. Pentru Sfintul Augustin, marele filozof crestin al istoriei, toti oamenii sint in egala masura oameni; chiar monstrii umani presupusi a se afla spre mar­ginile lumii locuite au fost inzestrati de Creator cu acelasi suflet nemuritor si, in consecinta, cu acelasi grad de noblete ca oricare alta fiinta umana. Conceptia istorica a crestinismului se infatiseaza ca profund universalista; tri­umful Cetatii lui Dumnezeu priveste intreaga suflare ome­neasca. Procesul de unificare a lumii este dus pina la capat; pentru prima data filozofia istoriei prinde in resor­turile ei intreaga istorie si specia umana in totalitatea ei. Expresia istoriografica a acestui universalism a fost cronica universala, iar efectul sau istoric concret avea sa devina expansionismul european, vizind unificarea efectiva a omenirii in jurul nucleului ei crestin. Occidentul simtea ca este de datoria sa sa-i converteasca pe ceilalti

la adevarata credinta. Daca ar fi avut o alta religie si o alta filozofie a istoriei, nu este deloc sigur ca ar fi pornit sa cucereasca lumea!

Crestinatatea si Imperiul sint cele doua mari principii de unitate europeana in Evul Mediu; le sta in fata Islamul, el insusi o lume „completa' si inchisa. Procesul de desacralizare si laicizare specific epocii moderne, precum si afirmarea culturilor nationale si a alcatuirilor statale respective au dus la o redefinire a conceptului istorico-po-litic de unitate. Imperialismele s-au multiplicat, afectind puritatea originara si transcendenta universalista a proiec­tului imperial originar. Treptat, in imaginarul societatilor moderne, ideea nationala a luat locul ideii imperiale. Unitatea s-a redefinit ca unitate nationala, procedindu-se la o redecupare — partiala in realitate, deplina in imagi­nar — a lumii intr-o constelatie de state-natiuni. Istoria a devenit la rindu-i nationala, proiectie in trecut — pina in preistorie! — a sintezelor nationale moderne.

Ca mai toate inventiile ultimelor secole, ideologia nationala a fost opera Occidentului, cu cele doua mari modele propuse: modelul german, predominant etnic, si modelul francez, predominant politic. Oricare i-ar fi fost incarcatura imaginara, in Occident, cel putin, decupajul national a corespuns cit de cit unor spatii culturale si istorii politice ceva mai ferm conturate decit in alte parti ale lumii. Dar o data principiul pe deplin acceptat — in secolul al XlX-lea — acest produs spiritual al lumii apu­sene si-a gasit treptat o aplicare cvasi-universala. Statele nationale si istoria lor au putut fi la nevoie create ex nihilo sau apelindu-se la un procedeu de omogenizare acolo unde configuratiile etnice, culturale si istorice erau cu siguranta mult mai complexe. Alcatuite in virtutea apli­carii principiului national la sfirsitul primului razboi mondial, state precum Cehoslovacia si Iugoslavia nu au fost cu nimic mai omogen nationale decit defuncta mo­narhie austro-ungara, intrupare a vechiului principiu imperial. Cazul extrem este al Africii Negre, unde euro­penii trasasera frontierele coloniale cu un dispret absolut pentru oameni si istoria lor (de aici state purtind mai cu-rind nume de fluvii si lacuri decit de etnii). Or, alcatuirile politice artificiale create de stapinitorii occidentali s-au transfigurat, in urma procesului de decolonizare, in „state nationale', fiecare cu propria-i istorie, ca si cind aceasta istorie ar fi condus inevitabil, cu sau fara europeni, la solutiile teritoriale prezente.

Secolul al XX-lea a cunoscut evolutii contradictorii, polarizate intre accentuarea nationalismelor, adesea in forme inca mai violente decit ale veacului precedent, si manifestarea, dimpotriva, a solidaritatilor supranationale, cladite pe apropieri de ordin cultural, religios sau eco­nomic. Civilizatia occidentala, „lagarul comunist', „lu­mea a treia', lumea islamica reprezinta citeva asemenea constructii menite a ingloba si atenua in mai larga lor uni­tate entitatile nationale componente. Si in discursul istoric, natiunea si civilizatia apar astazi ca doua axe concurente de structurare si interpretare. Oswald Spengler (in Decli­nul Occidentului), apoi Arnold Toynbee (in Studiu asupra istoriei) au procedat la un decupaj cultural, trecind peste frontierele istorico-politice sau lingvistice; alti istorici, precum Fernand Braudel sau mai recent emulul sau Immanuel Wallerstein, au impartit lumea in arii de civi­lizatie pe criterii predominant economice. Orientarea spre civilizatie a istoriografiei ilustreaza, pe linga alte motivatii, detasarea, explicita sau implicita, de ideologia statului national, in care istoricii de acum un secol vedeau telul suprem al evolutiei umanitatii.

Proiectul european presupune, in actuala lui faza, nece­sara dar dificila imbinare a celor doua tipuri de unitate: traditionala unitate de tip national si unitatea supranatio-nala a marii familii europene, carora li se adauga un al treilea nivel, corespunzator structurilor regionale si mino­ritatilor, intr-o Europa unita, nu vor mai exista de altfel decit minoritati, nici o natiune nu va fi majoritara, ceea ce pretinde de pe acum o noua abordare a relatiei majori-tate-minoritate. Se ajunge astfel, de la un singur principiu dominant, acela al decupajului national, asimilator in inte­rior si purtator de conflicte in afara, la trei principii „egale', care se cer armonizate. Iata ambitia, ca si difi­cultatea, pariului european! Este firesc ca discursul istoric sa se adapteze acestui demers. Fara a-si abandona natiunile, si recuperindu-si minoritatile, ca si traditiile locale, continentul va trebui sa capete, sau sa recapete, o coeziune istorica pe care o pierduse in buna masura in epoca nationalismelor. Cert este ca pentru a exista cu adevarat, Europa are nevoie nu numai de structuri econo­mice si politice adecvate, ci si de o istorie, si cind spunem o istorie, vrem sa spunem una cu adevarat, nu o adunare de istorii particulare. Totul se cladeste pe mituri fonda­toare si pe valori istorice impartasite. Grecia si Roma, Carol cel Mare, crestinatatea pot sugera asemenea sim­boluri. Cum sa echilibrezi insa atitea istorii si atitea traditii adesea divergente? Inventarea unei adevarate istorii europene, in care toti europenii sa se regaseasca si care sa nu frustreze pe nimeni, se anunta a fi o intre­prindere cu nimic mai usoara decit constructia insasi a Europei.

in plus, ramine intrebarea (in sens istoric, si inca actual, fara a angaja neaparat viitorul) daca nu exista de fapt, mai curind decit una, doua civilizatii europene, despartite prin linia care separa Occidentul catolic si protestant de Rasaritul ortodox. Este linia de-a lungul careia s-a spart recent Iugoslavia, altminteri relativ unitara din punct de vedere etnic si lingvistic. Definirea a doua Europe (in­existente ca atare in geografia fizica sau politica, dar pre­zente in planul mai subtil al culturii si mentalitatilor) pune intr-o lumina noua sintagma „intrarii in Europa', atit de obsedanta astazi pentru romani. Se raspunde adesea prin ceea ce pare un truism, dar este in fapt o stupiditate: „Sintem dintotdeauna in Europa!' Oare? in care Europa? Din nou cuvintele ne deruteaza. Fiindca Europa, alcatu­irea politico-economica purtind acest nume, este Europa cealalta. intrebarea este daca in aceasta Europa putem intra; altminteri nimeni nu ne va contesta vreodata anco­rarea in propria noastra Europa!

intr-adevar, de unde si pina unde se intinde Europa, sau, inca si mai important, de unde si pina unde se va in­tinde in viitor? intrebarea aceasta ne conduce spre o pro­blema extrem de interesanta si de graitoare pentru logica mitologiei unitatii: aceea a spatiilor predestinate si a fron­tierelor naturale.

Predestinarea geografica si teoria frontierelor „naturale'

Istoria este fluida, iar geografia fixa. De aceea, structurile geografice par a oferi solutia ideala pentru stabilizarea istoriei in forme cristalizate. Tiparul spatial imuabil obliga fluxul temporal sa respecte anumite reguli prestabilite, h atit de influenta sa lucrare Ideen zur Philosophie der Ge*chichte der Menschheit (1784-1791), Johann Gottfried Herder inalta un adevarat imn atotputernicei geografii care, spunea el, a fixat de la bun inceput destinul istoric al popoarelor, trasind liniile muntilor si ale fluviilor. Ce alte limite mai naturale decit marile, muntii si riurile pentru a desparti natiunile, obiceiurile, limbile si regatele? Schimbati cursul apelor, dispuneti altfel relieful, si veti - avea o cu totul alta istorie!

Determinismul geografic este un capitol inseparabil al filozofiei istoriei. Ce poate fi mai simplu si mai clar, mai batator la ochi! Oamenii traiesc sub climate diferite, in medii naturale diferite si au o istorie diferita. Toate aces­tea par a se lega intr-un sistem. Uneori, la limita, proba­bil ca lucrurile stau chiar asa. Cind Herodot numeste Egiptul „un dar al Nilului', cu greu am putea sa-l contra­zicem, doar din neaderenta la determinismul geografic, '* pentru a sustine ca si fara Nil Egiptul ar fi Egipt! Dar cind Jean Bodin afirma (in tratatul sau Despre Republica, 1576) ca luptele civile din Atena si de la Roma se explica prin relieful accidentat al celor doua orase si prin menta­litatea diferita, „geografic programata', a locuitorilor din vai si a celor de pe deal, putem sesiza mai bine deficienta intelectuala nu numai a determinismului geografic, dar a j' determinismelor de tot felul in genere. Indiferent de epoca si de argumente, deterministii ramin tot deterministi. Trei secole dupa Bodin, intr-o faza incomparabil mai avansata de dezvoltare a stiintelor, Friedrich Ratzel, fondatorul „antropogeografiei', gindea in maniera similara atunci cind decreta superioritatea Nordului fata de Sud, chiar in interiorul aceleiasi natiuni. Favorizati de climat; prusienii se dovedeau germani mai „reusiti' decit bavarezii! Bis-marck si-ar fi putut regasi in aceasta ierarhie substanta proiectului sau politic, noi, din pacate, ne regasim mai greu exigentele intelectuale; ne marginim sa constatam — si exemplele abunda in acest sens — valorizarea Nordului tehnologic si industrial si devalorizarea concomitenta a Sudului in imaginarul secolului al XlX-lea.

Predestinarea geografica presupune o decupare spatiala, iar acest gen de decupaj, separind entitati diferite si des­tine istorice distincte, privilegiaza conceptul de frontiera, caruia ii confera un sens profund simbolic. Simbolice sint si frontierele trasate de oameni, dar cu atit mai simbolice si aparent inscrise in vesnicie cele intiparite in configu­ratia dintii a lumii. Imperiul Roman s-a extins, cautindu-si insistent limitele „naturale'. Astfel, in Europa, dinspre Apus spre Rasarit, frontiera a ajuns sa fie precis desenata: Rinul, Alpii si Dunarea. Limita „reala' si totodata „fic­tiva', in masura in care semnificatia oricarei frontiere tine mai mult de imaginar decit de un dat obiectiv. Riurile si muntii pot la fel de bine sa uneasca sau sa desparta. De fapt, nici nu unesc, nici nu despart; oamenii sint cei care o fac. Cind „barbarii' s-au hotarit sa navaleasca in imperiu, nici Rinul, nici Alpii, nici Dunarea nu li s-au impotrivit in vreun fel.

Ca si Imperiul Roman, statul francez (monarhia, apoi, in deplina continuitate, republica) a rivnit la frontiere naturale. Istoria politico-teritoriala a Frantei poate fi rezumata ca o perseverenta expansiune spre un sistem perfect de limite intiparite in geografia Europei: Oceanul, Pirineii, Mediterana, Alpii, Rinul in Evul Mediu, un stat catalan reusise la un moment dat sa se infiripeze de o parte si de alta a Pirineilor, dar si-a ratat sansa istorica din pricina frontierei de munti spre care au avansat atit Franta cit si Spania. Rinul ofera o ilustrare inca si mai semnificativa a fortei conceptului. impingerea frontierei franceze spre acest fluviu s-a aflat la originea secularului diferend franco-german. Franta a fost construita pas cu

pas, iar natiunea franceza a inglobat si asimilat etnii si culturi diferite: bretoni, basci, catalani, provensali, alsa­cieni, insa in imaginarul istorico-politic spatiul francez apare predestinat, intiparit o data pentru totdeauna gratie frontierelor naturale.

Si unitatea romaneasca este delimitata de frontiere ideale: Nistrul la rasarit, Tisa la apus („De la Nistru pin'la Tisa'), Dunarea la sud si, mai departe, litoralul Marii Negre. Un sistem inchis de ape, sustinut de coloana vertebrala a Carpatilor. Acesta este spatiul romanesc, sau predestinat a fi romanesc, care strabate imuabil secolele din cea mai adinca Antichitate. Pe romani, spre deose­bire de tipologia mai des intilnita, muntii nu ii despart, ci ii unesc, in timp ce marile cursuri de apa ii separa de „ceilalti'.

Pe un sistem opus de structuri geografice s-a asezat Ungaria Mare, concurenta istorica a Romaniei Mari. Cine priveste harta fizica a regatului ungar dinainte de 1918 observa cu usurinta cum nucleul sau vital, Cimpia Pano-nica, este inconjurat si aparat de o coroana aproape ne­intrerupta de munti (Carpatii Slovaciei, arcul transilvan, Alpii Dinarici). Dunarea si Tisa, frontiere pentru ro­mani, apar aici, dimpotriva, ca trasaturi de unire, indepli­nind o functie similara cu a lantului carpatic in cazul romanesc. Inelul apelor la romani si cununa de munti a vechii Ungarii simbolizeaza doua solutii divergente de unitate.

Continentele sint si ele alcatuiri imaginare, cu granite naturale bine marcate, dar a caror relevanta geografica si istorica poate fi pusa sub semnul intrebarii. Europa prezinta un grad ceva mai inalt de coeziune, dar nu atit prin datele ei naturale (cu totul altele in nesfirsita cimpie rusa fata de dantelatul tarm meridional sau occidental), cit datorita unei treptate apropieri de ordin religios si cul­tural, prin crestinism si gratie mostenirii greco-romane. Dar Asia? Exista o Asie, o geografie si o istorie anume ale Asiei? Exista, fiindca vrem sa existe. Altminteri, ce au in comun India si Siberia, Arabia si Japonia? Exista o Africa ? Sint cu siguranta cel putin doua, cit se poate de distincte, atit in sens geografic cit si istoric: Africa Neagra, sud-sahariana, si Africa actualmente araba, nord-sahariana. Cea de a doua apartine spatiului medite­ranean, ca si Europa meridionala, si am putea foarte bine sa le detasam pe amindoua de respectivele continente, in beneficiul unei unitati distincte mediteraneene, asa cum au procedat la vremea lor romanii, si dupa cum su­gereaza, in plan istoriografie, Mediterana lui Braudel.

Actuala constructie a Europei implica, pe linga alte numeroase dificultati, si chestiunea, aparent elementara, dar deloc simpla, a conturului continental. Pina unde, por-nind_dinspre apus, se intinde Europa? Pina la Urali, spun, de multa vreme, manualele de geografie: frontiera in­scrisa in scoarta terestra, bariera de munti intre conti­nentul nostru si Asia (prelungita spre sud prin fluviul Ural, 'Marea Caspica si Muntii Caucaz). Dar poate fi Europa aceeasi, egala mereu cu sine, din preistorie pina in prezent si mai departe in viitor? Marile, muntii si flu­viile ramin la locul lor, dar oamenii si civilizatiile se succeda, iar istoria vorbeste totusi despre oameni si ci­vilizatii. „Europa, de la Atlantic la Urali', proclamase Charles de Gaulle, fidel in aceasta privinta manualului si frontierelor preexistente. In fapt, Europa se va face sau fara Rusia — si alte succesoare ale URSS-ului — (ceea ce pare probabil in acest moment), si atunci inseamna ca ea se „termina' mult mai spre apus, in ciuda frontierelor imuabile invocate, sau, daca se va face cu Rusia, atunci are toate sansele sa ajunga pina la Vladivostok, la o fron­tiera naturala mai impresionanta decit Uralii, dar poate mai putin adecvata: Oceanul Pacific. Aceasta nu ar mai fi insa Europa, ci o „Eurasie', structurata pe criterii diferite.

Frontierele naturale simplifica drastic realitatea; tot ele pot sa o si complice. Ele introduc in ecuatie configuratii diferite de cele ale istoriei reale, forme concurente de coeziune si de unitate, apartinind imaginarului istorico-po-litic, dar care pot la rindu-le sa creeze istorie, si o fac efectiv, prin dinamismul specific proiectelor ideale si prin imensa forta a mitului.

Cine vorbeste despre cine: istorie si alteritate

Aspiratia spre unitate se confrunta in imaginar cu prin­cipiul opus al alteritatii. Noi si ceilalti! Traim impresurati de ceilalti, asa incit nimic nu se arata mai prezent si chiar mai obsedant decit figura, miscarile si intentiile celui care este, in raport cu noi, atit de asemanator si totodata atit de diferit.

Pina la urma aceasta este istoria: un interminabil dis­curs despre ceilalti, despartiti de noi in timp si in spatiu. Preluata de imaginar, alteritatea reala se poate atenua, pina la disparitie, sau, dimpotriva, se poate amplifica pina la dezmembrarea speciei. Tentatiile nationaliste si rasiste ale epocii moderne surprind in toata splendoarea func­tionarea acestui sistem mental. Legitimarea fiecarei co­munitati nationale printr-o istorie izvorita din vremuri imemoriale a dus la apropierea peste masura a celor de astazi de stramosii lor indepartati. Asa au devenit germa­nii actuali cam totuna cu vechii germani (poate usor „de­generati' din pricina amestecului, potrivit interpretarilor naziste; inca din 1807-1808, in celebrele sale Discursuri catre natiunea germana, Johann Gottlieb Fichte isi con­sidera compatriotii mai apropiati decit celelalte popoare de tipul uman originar, de perfectiunea inceputurilor), si la fel francezii cu galii, romanii cu dacii si asa mai departe. Sa formulam o intrebare provocatoare: cu cine se aseamana mai curind romanii: cu ungurii sau cu dacii? Raspuns aproape obligat: totul ne separa de „adversarii' maghiari, in timp ce foarte multe ne apropie de stramosii daci. Daca facem totusi un minim efort pentru a iesi din mitologie, nu putem sa nu remarcam ca, in prezent, romanii si ungurii sint inevitabil mai aproape unii de altii decit romanii de astazi de dacii antici. Dupa cum si Bucurestiul, oricit ar fi de specific, seamana totusi mai bine cu Budapesta decit cu Sarmizegetusa!

Mai dramatica si mai grava in consecinte decit opera­tiunea de captare a stramosilor este indepartarea celorlalti de noi. Ne aflam in fata unui mecanism mental de care trebuie tinut seama. Imaginarul diferentelor functioneaza la parametri mult mai inalti decit realitatea in sine a respectivelor diferente. Deosebirile efective dintre „rase', natiuni si culturi sint minime in raport cu esentialul care-i defineste pe oameni. Si totusi, adesea, imaginarul alteri-tatii se complace in hiperbolizarea diferentelor pina la eclipsarea a tot ce inseamna fond comun. Daca „celalalt' este altfel, atunci se cade sa fie cit mai altfel; cel putin asa stim ca avem de a face cu un strain.

Jocurile alteritatii se organizeaza in jurul conceptului de centru si al axei care reuneste centrul cu periferia. Putine figuri mitice au o asemenea forta ca centrul lumii, reprezentind, simbolic, conditia de normalitate. Inutil sa ne intrebam unde se afla: se afla acolo unde dorim sa-l asezam. intr-un sens mai general, fiecare individ materia­lizeaza un asemenea centru al lumii: universul se invirte in jurul lui. Fiecare trib, fireste, fiecare natiune, fiecare civilizatie. Si orice istorie se scrie din centru. Istoria pre­supune, asadar, pe linga punctul de observatie temporal (inevitabil, cel al zilei de astazi) si un punct de observatie spatial (inevitabil, cel in care ne aflam). Trecutul Romaniei nu este vazut la fel la Bucuresti, Washington si Beijing, si desigur, nici istoria Chinei sau a Americii nu apare intr-o singura varianta in „centrele' mentionate. Unele centre se dovedesc insa mai influente decit altele, in raport cu forta de expansiune si de aculturatie a civilizatiilor respective. Acestea sint centre ale lumii prin excelenta, in sensul forte al termenului. Apreci-indu-se ei insisi drept „imperiu de mijloc', chinezii si-au afirmat de-a lungul mileniilor conditia centrala. La fel si Grecia, si in mod particular Atena; la fel, desigur, Roma. Pentru istoricul arab Ibn Khaldun, in veacul al XlV-lea, Africa de Nord musulmana definea centrul si normali-tatea. Doua veacuri mai tirziu, la francezul Jean Bodin, normalitatea geografica, climatica, istorica si politica se instala, deloc surprinzator, in Franta. De citeva secole in­coace, centrul lumii este Occidentul, cu deplasari nota­bile insa, de la o epoca la alta, chiar in interiorul spatiului occidental. Sudul mediteranean, latin si catolic, s-a estompat treptat in favoarea nord-estului oceanic, ger­manic si protestant (fenomen care poate fi urmarit intre secolele al XYI-lea si al XlX-lea). Deplasarii efective de putere si influenta i-a corespuns o deplasare inca mai sen­sibila a discursului valorizator. Apoi, balanta a inclinat dincolo de Ocean, spre Statele Unite (care astazi ofera, daca nu singurul, in orice caz modelul dominant de soci­etate si de prospectie a viitorului). Iar translatia continua, dinspre Atlantic spre Pacific, cu efecte care ramin a fi constatate.

in raport cu aceste mari zone centrale se structureaza restul. La grecii antici, constatam o dispunere spatiala riguroasa si simetrica, in acord cu claritatea geometri-zanta a spiritului civilizatiei grecesti. Pornind dinspre centru, se deseneaza cercuri succesive, tot atitea grade de alteritate, care conduc spre alteritatea maxima, ca­racteristica marginilor lumii. Tracii sudici, primii vecini dinspre nord, sint sensibil deosebiti de greci, dar inca mai deosebiti sint getii dunareni, aflati ceva mai departe, si inca si mai deosebiti sint scitii, ei insisi prezentind, si tot in functie de distantele geografice, paliere distincte de alteritate, de la scitii agricultori la cei nomazi, si de la acestia la scitii canibali sau vegetarieni; spre alta margine a lumii, India prezinta la rindu-i puternice con­traste si manifestari de alteritate. Celalalt, cu cit ne indepartam de comportamentul „normal', poate fi mai bun sau mai rau, din ce in ce mai bun sau din ce in ce mai rau, sau mai bun si mai rau in acelasi timp, sau din­colo de bine si de rau La marginile lumii, popoarele fabuloase asigura tranzitia dinspre om spre animal sau, dimpotriva, spre zei.6

Logica profunda a acestor disocieri a ramas stabila de-a lilungul secolelor, chiar daca arhitectura spatiala si-a mai Ppierdut ceva din eleganta simetrie greceasca. „Salbaticii' identificati de europeni in diverse parti ale lumii in urma marilor descoperiri geografice se aseamana, daca nu nea­parat in realitate, in orice caz in imaginar, cu barbarii sau cu popoarele fabuloase din imaginarul antropologic gre­cesc. Si ei propun un cocteil de virtuti si de vicii care ii detaseaza si ii singularizeaza. Este drept ca dupa o prima moda, a „bunului salbatic', viciile tind sa se acumuleze, iar calitatile sa se volatilizeze. Ajunsa in faza de maxima bogatie si expansiune, de maxima aroganta totodata, Europa se obisnuieste sa-i priveasca pe ceilalti ca pe niste fiinte de rang inferior. Cazul tipic si totodata extrem este al rasei negre. Epoca Luminilor ajunge, cu argumente „stiintifice' (preluate si dezvoltate in secolul al XlX-lea, cel putin in prima sa parte), la concluzia ca negrii nu sint chiar oameni, ci, mai curind, o specie intermediara intre om si maimuta. Astazi, institutia sclavajului, infloritoare in plina epoca moderna, uimeste si scandalizeaza; ea tre­buie totusi raportata (nu pentru a o justifica, ci pentru a o intelege) la presupusa conditie subumana a negrului^ vinat, vindut si cumparat, redus la conditia de sclav, t Europa secolului al XlX-lea este aparent una in orgo­liosul ei sentiment de superioritate fata de restul lumii, in realitate insa, potrivit aceluiasi mecanism al alteritatii, ea isi adinceste sistematic divizarile interne. Rasista in afara, este nationalista in interior. Frontierelor tot mai adinci intre natiuni si state li se adauga principii supli­mentare de separare, de ordin lingvistic, cultural si chiar biologic. Pe la 1800 se inregistra inca o singura rasa alba. Dar spre 1900, unii antropologi numara pina la zece „rase' si „sub-rase' numai in Europa. Sentimentul alteri­tatii profunde a „celuilalt' a condus irezistibil la confrun­tarile singeroase ale ultimului secol. Actuala pedagogie antirasista si antinationalista, atit de insistenta in Occiden1  (acelasi Occident care daduse tonul rasismului si natio­nalismului), se confrunta cu forta arhetipului. Lasate in voia lor, rasismul, nationalismul, tribalismul, intoleranta ies usor la suprafata. Cu atit mai mult daca sint stirnite de ideologii. Nimic nu se cultiva mai lesne si mai ieftin decit exacerbarea propriei identitati si devalorizarea sau diabolizarea celuilalt. Masinaria mentala producatoare de alteritate trebuie tinuta sub cea mai atenta supraveghere. Daca istoria ne invata pina la urma ceva, cu siguranta ca aceasta este una dintre marile ei lectii.

Note:

6 Cu privire la logica deformatoare a „celuilalt', am preluat unele exemple si argumente din propria noastra lucrare: Entre l Ange et la Bete. Le Mythe de l'Homme different de l'Antiquite a 'osjours, Pion, Paris, 1995.

Alteritatii din afara ii corespunde un sistem similar in interior. Si sub acest aspect, lumea greceasca constituie un interesant punct de plecare. Platon multumea zeilor pentru sansa de a se fi nascut atenian, barbat si om liber. Un om intru totul normal, un om deplin, trebuia sa intru­neasca aceste calitati. Cetatea isi avea barbarii ei, salba­ticii ei, oamenii ei „incompleti'. Femeile, meseriasii, sclavii reprezentau o zona de alteritate interioara la fel de puternic marcata in raport cu centrul ca exoticele figuri ale alteritatii dispuse geografic, cu singura deosebire ca distanta se masura in termeni sociali si nu spatiali. Actorii s-au tot schimbat, dar mecanismul a ramas. Fiecare cetate isi are nucleul sau social si ideologic, sistemul sau de valori dominante si, in raport cu acestea, propriile cate­gorii de minoritari si marginali, care intruchipeaza valori diferite si chiar adverse. in Evul Mediu, ereticul si le-prosul se infatisau, prin impuritatea lor spirituala si cor­porala, ca figuri perturbatoare ale ordinii firesti. In epoca moderna prolifereaza doua institutii simbolice (subtil analizate de Michel Foucault), si anume azilul de nebuni Si inchisoarea, menite a-i izola, justificat sau nu, pe cei considerati in afara unor norme sociale tot mai riguros definite. Secolul al XlX-lea produce din plin margi-

nalizare, ca efect al fazei salbatice a revolutiei industriale; clasele „muncitoare' si „periculoase' (pentru a relua expresia lui Louis Chevalier) se asaza la polul opus elitei burgheze. Potrivit ideologiei naziste, celalalt prin exce­lenta era fiinta „biologic' diferita (evreul in primul rind). Comunismul, la rindu-i, a fost un fabricant neobosit de alteritate, in ciuda utopicului sau proiect de coeziune si armonie sociala; dusmanul de clasa, cu multiplele-i in­fatisari, a insotit experimentul comunist de la origini pina la sfirsit. Relativa dedramatizare a fenomenului in societatile „deschise' nu merge pina la zdrobirea insasi a arhetipului. Cum sa ne inchipuim o societate in care mecanismele alteritatii nu ar mai functiona? Nici geo­metric, nici sociologic, centrul nu se poate afla peste tot. Imigratia, de pilda, alimenteaza in Occident un focar de alteritate virulent, si acesta nu este singurul; somajul, saracia sau, in alt sens (oarecum similar leprei medievale), epidemia de SIDA contureaza, cu intensitati variabile, cercuri de alteritate in raport cu conditia normala a fiintei umane intr-o societate prospera si democratica.

Nu ne propunem insa o teorie sau o schita istorica a alteritatii. Ceea ce ne preocupa este discursul istoric. Si nu este greu de constatat, apropiind istoria de dialectica alteritatii, ca problema-cheie este pina la urma cine vorbeste despre cine: unde se situeaza pe axa centru-peri-ferie cel care tine discursul si unde se afla cel care for­meaza obiectul acestui discurs. Informatia tinde sa se concentreze la centru; acolo se formuleaza mesajul cel mai complet si mai penetrant si, uneori, singurul mesaj de care dispunem. Istoria, cel putin istoria scrisa, si izvoarele, tot scrise, care ii stau la temelie, se prezinta in buna masura ca un discurs fabricat la centru. Informatia privitoare la conditia feminina este in genere de sorginte masculina. Informatia privitoare la clasele defavorizate ale societatii provine din nndurile elitei. Informatia despre Africa Neagra este araba sau europeana. De fiecare data centrul, omul implinit asa cum il vedea Platon, priveste spre ceilalti. Nu inseamna ca ceilalti, tinindu-si propriul discurs, ar fi mai obiectivi. Ar fi tot subiectivi, dar altfel, si cu siguranta, in multe privinte, depozitari ai unei cu­noasteri mai adecvate despre ei insisi. Un calator intr-o tara straina isi asterne impresiile pe hirtie. Textul care rezulta este mai reprezentativ pentru ce anume: pentru tara in discutie sau pentru calator? Chiar cele mai scrupu­loase insemnari nu pot scapa de conditia imaginii: fiecare observator alege, dintr-un noian, ceea ce il intereseaza si toarna materia in tiparele propriului sau sistem de valori. Fiecare vede ce vrea si cum vrea.

Istoria spatiului romanesc poate oferi, in aceasta pri­vinta, o stimulanta lectie de metodologie. Pina in secolul al XlV-lea, asadar pina in pragul epocii moderne, cu ex­ceptia notabila, dar limitata in timp, a Dobrogei si Daciei romane sau, spre sfirsitul intervalului, a Transilvaniei inglobate in regatul ungar, acest teritoriu nu a produs informatii scrise. Tot ceea ce se stie (exceptind izvoarele arheologice, cu virtutile, dar si cu insuficientele lor), se stie din afara. Este un lung discurs al centrului, sau al diverselor centre, despre o regiune periferica. Conditia periferica pare in acest caz o permanenta (pina in prezent cel putin, fiindca nu credem in fatalitate), cu toata obstinatia nationalistilor romani de a forta retrospectiv deplasarea spre centru. Aici a fost o margine, in raport cu Grecia antica, in raport cu Roma, cu Bizantul, cu Im­periul Otoman, sau cu imperiile concurente habsburgic Si rus, si continua sa fie astazi o margine in raport cu Occidentul si cu constructia europeana.

Avem, asadar, de a face cu o suma de izvoare care vorbesc dinspre o stare de normalitate (fireste, nu „nor-malitate' in sens obiectiv, ci in sensul pe care singure si-l aroga) despre un tarim ex-centric. Sint ele cu adevarat izvoare? Sint, fiindca vrem sa fie, o data ce nu avem nimic altceva la dispozitie. Daca getii nu vorbesc despre ei insisi, ii ascultam pe greci, care nu se sfiesc sa vor­beasca. Nu este nici un pacat sa-i ascultam si sa incercam a le deslusi spusele, mai ales ca alternativa lipseste. Trebuie insa sa stim despre ce este vorba. Acestea sint cu siguranta izvoare, in sensul deplin al termenului, pentru imaginarul grecesc, dar numai intr-un sens secun­dar, derivat si echivoc pentru „realitatile' dunarene si nord-dunarene pe care le cautam in ele, cu riscul de a nu le afla chiar asa cum au fost. Deformator este si un repor­taj facut pe viu, iar acestea nu sint, cu siguranta, reporta­je la fata locului! Cei mai multi dintre istoricii si geografii greci care scriu despre Dacia nici nu zarisera Dunarea, dar sa o si treaca! Ei vehiculeaza o informatie de la bun inceput sensibil filtrata si deformata, in masura apreciabila chiar fictiva, si recladesc spatiul geto-dacic asa cum se cuvenea el sa fie, potrivit casutei jocului de alteritati care ii era rezervata.

„Cei mai viteji si mai drepti dintre traci': vorbele acestea ale lui Herodot, privitoare la neamul getilor, sint subliniate apasat in lucrarile si manualele romanesti de istorie. Primul text referitor la stramosii romanilor, actul lor de nastere cum s-ar spune, ii infatiseaza sub cea mai favorabila lumina. De fapt, Herodot, ca si autorii ulte­riori, nu lauda, dupa cum nici nu condamna. Ei tin un nesfirsit si stereotip discurs despre alteritate. Pentru ei normalitatea este greceasca, iar ceilalti se comporta in­solit, mergind, in bine sau in rau, si adesea dincolo de

bine si de rau, pina la exces. Dreapta masura nu se intil-neste decit la centru. Vitejia getilor se conjuga (ceea ce Herodot afirma explicit, chiar daca unii autori romani prefera sa trunchieze fraza) cu nechibzuinta lor. Este reactia unor impulsivi care nu isi controleaza miscarile prin ratiune, de aici si tentativa nebuneasca de a se opune fara noima imensei armate a marelui rege persan. Asa stau lucrurile cu vitejia. Cit despre calificativul „cei mai drepti', oricit de drepti vor fi fost getii, inca si mai drepti apar la autorii antici indienii, si aceasta pentru simplul motiv ca sint inca si mai exotici, asezati la marginile lumii cunoscute. Sau, si mai spectaculos, tribul argipeilor, situat spre capatul tinuturilor scitice, oameni care se hranesc doar cu fructe si lapte, traiesc sub arbori, nu poar­ta arme si, considerati sfinti, sint chemati sa judece pri­cinile vecinilor. Fata de un asemenea grad de inocenta si sfintenie, „dreptatea' getilor paleste!

Dar tracii, si getii in egala masura, mai prezinta, potri­vit specialistilor greci in materie, si alte trasaturi demne de interes. Sint mari iubitori de femei, s-ar spune de-a dreptul destrabalati, si, in egala masura, mari iubitori de vin. Si aici, ca si in materie de vitejie sau de dreptate, le lipseste simtul echilibrului. Si invers, acesti betivi si afe-meiati pot deveni pe neasteptate asceti, trecind cu usurinta la excesul contrar, incapabili de a se fixa pe linia de mijloc. Povestea despre Burebista si vita de vie, relatata in Geografia lui Strabo, este edificatoare. Burebista a decis sa-i disciplineze pe geti. Si cum poti sa disciplinezi un neam inclinat spre bautura altfel decit impiedicindu-l sa mai bea? Decizia nu putea fi decit distrugerea vitei de vie (un precedent istoric al prohibitiei!). intrebarea este: ne aflam in fata unei informatii sau a unei fabulatii ? inclinam sa credem ca nu Burebista avea interesul de a distruge efectiv vita de vie, ci grecii simteau nevoia sa o distruga in mod simbolic pentru a reusi sa inteleaga cum din anarhia geta a putut izvori, gratie deplasarii spre com­portamentul ascetic, o mare forta politica si militara.

O alta naratiune in jurul careia s-a construit o intreaga mitologie greceasca, apoi romaneasca, il are ca erou pe Zalmoxis, sclav al lui Pitagora (daca ar fi sa-l credem pe Herodot), devenit divinitate geta. Fapt este ca tot ce se stie despre religia lui Zalmoxis provine din textele grecesti — ele insele tributare „parintelui istoriei' — si nicidecum din mediul autohton geto-dacic. Avem de a face cu o proiectie a doctrinei pitagoreice, procedeu prac­ticat de altfel nu numai asupra Daciei, ci si a altor zone de margine. Aceasta nu inseamna ca nu va fi existat un Zalmoxis in panteonul getic, dar prea marea asemanare dintre religia lui si invatatura lui Pitagora indeamna la o elementara prudenta, dovedindu-se inca o data ca, vorbind despre altii, grecii nu incetau in realitate sa vorbeasca tot despre ei insisi.7

Note:

7 Imaginarul „getic' al autorilor antici a fost analizat, sub toate fetele, de Zoe Petre, intr-o suita de contributii, dintre care citam: „Les Getes chez Herodote', in Analele Universitatii Bucuresti, istorie, 1984, pp. 17-23; „Les Thraces et leur fonction dans l'ima-ginaire grec', ibidem, 1991, pp. 53-58; „Le mythe de Zalmoxis', ibidem, 1993-1994, pp. 23-36; „A propos des sources de Jordanes', in Etudes d'historiographie (sous la direction de Lucian Boia), Bucuresti, 1985, pp. 39-51.

Textele de care dispunem cuprind probabil si infor­matie valabila, dar filtrata, deformata, amestecata cu materie straina si transfigurata ideologic. Chestiunea este , cum poate fi ea izolata, in lipsa altor surse care sa con­firme sau sa infirme. Oricum, preluarea ad litteram a consideratiilor autorilor antici nu mai poate fi acceptata; este pur si simplu o manifestare de infantilism istorio­grafie. Istoricii nu vor inceta sa caute simburele de adevar: aceasta este meseria lor. Dar orice reconstituire, oricit de subtila, nu poate fi, in acest domeniu, decit ipo­teza. Nu avem cum sa traducem pina la capat discursul grecesc in istorie geta autentica.

Fanteziile getice ale grecilor ilustreaza un caz limita, cu atit mai frapant cu cit cel in cauza tace, neputind amenda cu nimic ceea ce se spune despre el. insa tocmai puritatea acestui tip de discurs, devenit autonom fata de obiectul sau, ne pare de natura a confirma, intr-un sens mai general, dependenta, variabila dar inevitabila, a demersului istoriografie fata de cliseele alteritatii.

Conspiratorii

Repertoriul „celuilalt' este, asadar, inepuizabil. Dar unele roluri i se potrivesc cu deosebire. Printre acestea figureaza si functia de conspirator. O asemenea postura se justifica printr-una dintre irezistibilele tentatii ale imaginarului istorico-politic, aceea de a explica mersul evenimentelor, si mersul lumii in genere, printr-un complex de manevre oculte puse la cale de grupuri restrinse, dar nespus de influente. intelegerea curenta a istoriei privilegiaza interpretarea „conspirationista'. Adevaratul efort nu este sa-ti imaginezi conspiratii — acestea se plasmuiesc de la sine —, ci, dimpotriva, sa rezisti la seductia lor simplifi­catoare. Succesul teoriilor conspirative decurge din faptul ca in tesatura lor se impletesc citeva dintre enunturile de °aza ale imaginarului: prezenta insidioasa a „celuilalt' Printre noi; reducerea istoriei la actiunea unei categorii limitate de personaje; existenta, dincolo de ce se vede, a unor resorturi secrete; confruntarea dintre Bine si Rau si speranta in triumful final al Binelui

in Evul Mediu, ereticii, leprosii sau evreii sint intilniti frecvent in postura de conspiratori. Leprosii otravesc furturile, iar in 1321, in sudul Frantei, se inregistreaza chiar o „incercare' a lor de a pune mina pe putere. Au fost, fireste, macelariti. Vine apoi rindul vrajitoarelor, una dintre straniile obsesii ale Occidentului in secolele XVI-XVII. Toti acestia sint agenti ai Diavolului. Epoca moderna nu face decit sa laicizeze mecanismul pe care, departe de a-l atenua, il perfectioneaza, dindu-i un sens politic acut. in fapt, cu cit confruntarile si rasturnarile sociale si politice sint mai frecvente, cu atit si conspiratia este mai prezenta, ca mecanism explicativ. Raoul Girardet izoleaza trei mari conspiratori ai ultimelor doua-trei secole: iezuitii, francmasonii si evreii. Adunind tot ce li s-a pus in seama, s-ar putea concepe o istorie moderna si contemporana, explicata in totalitate, pina la detaliu, prin acest triplu proiect conspirativ, vizind, in fiecare caz, nici mai mult nici mai putin, dominatia mondiala. Ramine mingiierea ca Binele trebuind sa invinga pina la urma Raul, succesul complotistilor nu poate fi durabil

Mecanismul conspirativ pare cu atit mai verosimil, cu cit „efectele' lui sint adesea reale. Se porneste de la efecte si se imagineaza un principiu cauzal unic si ocult. Revolutia franceza s-a petrecut cu adevarat. Ea trebuie sa aiba insa un mobil ascuns: acesta este proiectul ma­sonic. Fara masoni, nu ar fi fost revolutie. Cine ar putea nega formidabila expansiune rusa a ultimelor trei secole ? Ea nu ajunge insa doar sa fie, ci trebuie sa aiba un mobil precis si mai cu seama secret. Acesta este Testamentul lui Petru cel Mare, in care se afla scris de la bun inceput tot ce o sa se intimple. Partea amuzanta a povestii este ca Marx insusi a crezut in validitatea acestui document apo­crif, el care asezase istoria pe baze explicative aflate la antipodul unor asemenea interpretari; cum se vede, nimeni nu este pe deplin imunizat contra psihozei conspirative!

Spre sfirsitul secolului al XlX-lea, occidentalii, te-mindu-se de o reactie pe masura la propriul lor imperia­lism, au confectionat din toate piesele „pericolul galben', vasta conspiratie chino-japoneza vizind alungarea europe­nilor din Asia si, intr-o faza ulterioara, invadarea, supune­rea si colonizarea Europei. Cind, irT1904-1905, Japonia a zdrobit armata si flota rusa in razboiul din Extremul Orient, multi isi vor fi inchipuit ca profetiile incepeau sa se adevereasca; dar, pina la urma, peste europeni n-au venit chinezii, ci rusii si americanii. A urmat, pentru Occident, psihoza intretinuta de „pericolul rosu', iar pentru sistemul comunist psihoza inca si mai preocupanta a incercuirii imperialiste si a comploturilor de tot felul din afara si din interior puse la cale de imperialism. Fas­cinatia interpretarilor „subterane' a atins in secolul nostru o cota remarcabila. Ceea ce explica si exceptionala cariera a spionajului, in fapt ca si in imaginar, si valorizarea spi­onului ca erou fauritor de istorie. O intreaga productie literara, cinematografica, dar si istoriografica tinde sa acrediteze schema rocambolesca a unor decizii majore si evolutii cruciale datorate acestor cavaleri ai informatiilor ascunse. Cind se va trage linia, se va constata probabil ca randamentul a fost neinsemnat fata de pretul platit!

Conspiratori si conspiratii au existat si vor exista, fara indoiala. Nici Mafia, nici K.G.B.-ul nu sint fictiuni. intre­barea este in ce masura istoria accepta sa le faca jocul. Un grup ocult poate croi tot felul de proiecte, dar pina la urma nimeni nu are cum forta istoria sa faca altceva decit este inclinata sa faca, prin jocul combinat al unei infinitati de factori. Nu faci o revolutie cind vrei s-o faci numai fiindca esti mason, si nu cuceresti lumea numai fiindca asa ti-a lasat vorba Petru cel Mare!

Prabusirea comunismului in Europa de Est in 1989 si-a atras repede interpretarea conspirativa. Asa ar fi pus lucrurile la cale, intilnindu-se la Malta, Reagan si Gorba-ciov. Faptul ca economia comunista era in cadere libera, faptul ca populatia se saturase de nesfirsitele privatiuni si promisiuni, faptul ca din ideologia comunista nu mai ramasese decit o adunatura de vorbe goale, faptul ca in Uniunea Sovietica reforma lui Gorbaciov, menita sa revi-talizeze sistemul, declansase, dimpotriva, irezistibila lui dezmembrare, toate aceste evolutii dramatice de ordin structural paleau, potrivit schemei conspirative, in fata unei intelegeri politice inca mai dramatice si pe deasupra secrete. In cazul romanesc, conspiratiei mondiale i s-a adaugat conspiratia autohtona. Actiunea complotista a grupului care a preluat puterea in decembrie 1989 a avut darul de a eclipsa in imaginar insusi fenomenul profund al revolutiei. Ce au facut pina la urma complotistii se va afla mai mult sau mai putin, si cu siguranta in versiuni contradictorii, dar indiferent de scenariile sau de reusita lor, faptul masiv, fundamental, ramine acela al unei revo­lutii, al unei rasturnari de sistem pe care numai o avalansa istorica de proportii putea sa le provoace.

Si toate acestea din cauza faptului ca istoria este exce­siv de complicata. Inevitabil, interpretarile tind spre sim­plificare. „Conspiratia' nu face decit sa-si ofere serviciile celor tentati de explicatii comode, definitive si univoce.8

In cautarea momentului dintii

Atragerea trecutului spre prezent este marea tentatie a imaginarului istoric. Se petrece cu istoria un irezistibil proces de actualizare: sint fapte sau segmente temporale care capata, pentru ziua de astazi, o functie explicativa si un grad de exemplaritate, greu justificabile dintr-o per­spectiva strict pragmatica. Omenirea merge spre viitor cu privirea intoarsa spre trecut. Paradoxal (data fiind indepar­tarea in timp), dar perfect explicabil (tinind seama de mitologicul prestigiu al inceputurilor), nimic nu este mai actual decit originile. Nu exista istorie fara mituri fonda­toare. Momentul de inceput, creatia cea dintii justifica existenta si marcheaza destinul, locul in univers, al fie­carei comunitati: de la trib la natiunea moderna. Este cer­tificatul de nastere in lipsa caruia ar lipsi insasi identitatea. De aceea discursul despre inceputuri este in permanenta rememorat, ideologizat si politizat.

Momentul fondator nu se recomanda singur. incepem acolo unde vrem sa incepem: o data cu crearea lumii (asa cum se deschide orice „cronica universala', genul istorio­grafie major al Evului Mediu) sau de la cea din urma revo­lutie (22 septembrie 1792 devine in Franta revolutionara ziua intii a anului I al unei noi ere). Fenomenul curent consta in multiplicarea momentelor fondatoare sau re-fondatoare si in inlantuirea lor. Pentru a rezista fluxului erodant al vremii, fundatia trebuie consolidata, reinnoita si rememorata periodic. Sint tot atitea jaloane ale unei istorii care nu poate fi decit semnificativa si exemplara. Unde se asaza, de pilda, fundatia Frantei? Desigur, se poate aseza oriunde. Vom alege, totusi, in conformitate cu traditia istoriografica, fie Galia lui Vercingetorix, fie statul franc al lui Clovis. Tara este, asadar, prefigurata, ea exista dinainte de a purta numele sau de azi, dar cu­noaste totodata un neintrerupt proces de „recreare', tin-zind spre materializarea modelului ideal, prin lungul sir al regilor care „au facut Franta', prin marea Revolutie care a facut natiunea franceza, prin Rezistenta celui de-al doilea razboi mondial care i-a afirmat vitalitatea si a purificat-o, si asa mai departe. Un sir repetitiv de fapte decisive, menite sa fortifice, sa desavirseasca, sa reactuali­zeze fundatia originara.

Note:

8 Trei texte esentiale pentru teoria si „practica' conspiratiei: Jean Delumeau, La Peur en Occident, Fayard, Paris, 1978 (traducere romaneasca: Frica in Occident, Meridiane, Bucuresti, 1986); Raoul Girardet, Mythes et mythologies politiques, Seuil, Paris, 1986 (tra­ducere romaneasca: Mituri si mitologii politice, Editura Institutului European, Iasi, 1997); Dieter Groh, „La tentation des theories de conspiration', in Storia della Storiografia, 14, 1988, pp. 96-118.

Unele dintre ele capata un sens liturgic, inscrise in calendarul laic (aidoma sarbatorilor religioase din calendarul bisericesc) si astfel rememorate, recreate simbolic, in ritmul ciclurilor anuale. Asa se in­carca istoria cu sens! Asa se incarca prezentul cu istorie! Fundatia, in sensul ei arhetipal, este impregnata de sacralitate. Actul fondator are menirea de a atrage spre alcatuirile omenesti ceva din vigoarea, permanenta si incoruptibilitatea fortelor cosmice. Versiunile moderne nu au pierdut nimic din intensitatea simbolica a tipolo­giei traditionale, procedind doar la metamorfozarea sacrului in ideologic si politic. Tipologia traditionala pre­supune si o puternica personalizare; eroul fondator, el insusi de regula un semi-zeu, asigura legatura si mar­cheaza tranzitia dintre lumea zeilor si lumea oamenilor, dintre formele dintii ale creatiei si structurile politice ale cetatii. Sint privilegiate in acest stadiu interventiile „din afara', menite sa propulseze in istorie spatii anterior vir-

gine, procedeu oarecum analog actului sexual, ilustrare a vocatiei integratoare a imaginarului. De fiecare data, este o „nastere' care nu se poate petrece decit printr-un act fecundator; acesta transfera noii creatii excelenta unor structuri mai apropiate de zei si de origini. Nici obirsiile autohtone nu lipsesc in imaginarul traditional; de con­statat insa ca pina si cetatile mindre de istoria lor veche si glorioasa si inclinate spre un discurs autohtonist simt totusi tentatia recursului la principiul interventiei valo­rizatoare. Cazul Atenei, intemeiata potrivit traditiei de egipteanul Cecrops, si intr-o faza ulterioara, mai apropiata de timpurile istorice, „reintemeiata' de Theseu, erou cu dubla origine, autohtona si straina.

O solutie particulara este interventia animalelor-calauze; acestea il conduc pe erou spre tara care urmeaza sa fie fondata. O caprioara i-a indreptat pe huni, apoi pe unguri, spre inima Europei. Dragos a intemeiat Moldova pornind la vinatoare si urmarind zimbrul.9 Iata, asadar, un personaj real si o intemeiere in esenta autentica, turnate insa in schema mitica. in mod simetric si Tara Romaneasca s-a intemeiat printr-o interventie exterioara: descalecatul lui Negru Voda. Spre deosebire de Dragos, fondatorul mun­tean nu este insa atestat documentar, si nici evenimentul respectiv, motiv pentru care spre sfirsitul secolului trecut istoriografia critica a exclus acest episod din istoria „reala' a tarii. Mai tirziu, Gheorghe Bratianu a formulat ipoteza „acoperirii' prin Negru Voda a unui fapt real: participarea fagarasenilor la intemeierea Tarii Romanesti

Note:

9 Functia fondatoare a animalelor-calauze este pusa in evidenta de Mircea Eliade in eseul „Voievodul Dragos si « vinatoarea rituala »', publicat in volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han, Humanitas, Bucuresti, 1995, pp. 139-170.

(in Traditia istorica despre intemeierea statelor romanesti, 1945). Principiul sau teoretic era ca nu exista legenda fara un anume adevar care sa o sustina; dupa el, si potrivit autorilor pe care ii cita, asa ar fi stat lucrurile si cu razboiul troian sau cu fondarea Romei. Metodologie „pozitivista', la care, sustinind drepturile imaginarului, ne permitem sa nu aderam. Pentru a exista in imaginar, Negru Voda nu avea nevoie de un Negru Voda autentic sau de cineva care sa-i joace rolul. Avea nevoie, pur si simplu, de schema, adinc intiparita in mitologie, a inter­ventiilor fondatoare. Am constatat deja ca imaginarul se poate construi la fel de bine pe realitate sau tot pe imagi­nar. Dublul descalecat romanesc are meritul de a ilustra ambele variante: atit realitatea transfigurata, in cazul lui Dragos, cit si fictiunea pura (cel putin pina la proba contra­ra, putin plauzibila, a autentificarii unui „Negru Voda'!).

Chiar in varianta moderna, secularizata, miturile fonda­toare nu s-au eliberat usor de seductia interventiilor provi­dentiale. Procedeul a continuat sa asigure, acolo unde era posibil (dar ce nu este posibil in imaginar?), un transfer de prestigiu dinspre creatiile mai vechi si validate de istorie spre noile creatii care isi capatau astfel dintru inceput legitimarea. Potrivit versiunii initiale, Rusia este o creatie germanica, fiind intemeiata de varegi (nor­manzi). Romanii, pina tirziu, nici nu au vrut sa auda de daci; ei trebuiau sa fie romani, continuatorii celui mai stralucit imperiu si celei mai stralucite civilizatii din cite a cunoscut omenirea.

Treptat insa, tipologia moderna s-a precizat in toate elementele ei. Miturile fondatoare moderne inclina spre democratie si spre autohtonism. Eroul fabulos lasa loc poporului, iar nobletea obirsiei apare mai putin semnifi­cativa decit ancorarea in solul ancestral. Revolutia franceza a putut fi considerata, printr-o simplificare aproape caricaturala, ca o confruntare decisiva intre aristocratia de obirsie germanica si poporul galic. Francii ii supuse-sera pe autohtoni in urma cu mai bine de un mileniu; venise in sfifsit vremea revansei. Rusii au inteles la rindul lor ca trebuie sa se debaraseze de varegi; in ultimele doua secole acestia au pierdut constant teren in favoarea auto­htonilor slavi. Teoria varega s-a spulberat; in spiritul nationalismului modem ar fi intolerabil ca Rusia sa fi fost inventata de germani. Nici atasamentul romanilor fata de romani nu a ramas intact. Istoria romanilor, care debuta traditional prin cucerirea romana a Daciei, s-a adincit fara incetare, pentru a-i cuprinde pe daci, apoi si culturile preistorice anterioare acestora. Pe firul unei asemenea evolutii indelungate, momentul roman, chiar daca ramine semnificativ, nu mai poate fi socotit act fondator prin excelenta. Dacii, oamenii pamintului, sint in schimb pu­ternic valorizati. Romanii apar astazi mai curind daci sau daci romanizati decit romani (ceea ce poate sa para ex­trem de logic, dar potrivit aceleiasi logici nici romanii nu sint intru totul romani si nici dacii, daci; nu exista o „biologie' dacica, romana sau romaneasca, orice sinteza culturala nefacind altceva decit sa unifice un conglome­rat de origini diverse).

Nu ne aflam neaparat in fata unui plus de adevar; este insa, cu siguranta, o reelaborare ideologica. Ideologia democratica privilegiaza masa autohtona fata de elita cuceritoare, iar ideologia nationala, inradacinarea intr-un spatiu predestinat fata de eventualul aport strain.

Si astfel, popoare si civilizatii de mult inghitite de va­lurile succesive ale istoriei, sint reinviate simbolic pentru a se legitima configuratii politice si culturale prezente care nu mai au nimic de a face cu ele. intr-o Elvetie intemeiata, potrivit istoriei efective, ca si traditiei (legenda lui Wilhelm Teii), pe la 1300, descoperirea locuintelor lacustre aduce revelatia unei vechimi nebanuite; spre mij­locul secolului al XlX-lea, arheologul Ferdinand Keller procedeaza la identificarea elvetienilor de astazi cu stra­mosii lor „lacustri': aceiasi locuitori si aceeasi configu­ratie teritoriala din epoca pietrei pina in prezent! Turcia moderna a lui Kemal Atattirk i-a descoperit pe hititi, im-pingindu-si prin ei inceputurile cu citeva mii de ani mai devreme de instalarea turcilor in Asia Mica. In timpul razboiului din Golf, Saddam Hussein a considerat util sa arunce in balanta argumentul exceptionalei antichitati a statului irakian, descendent direct al civilizatiei sumeriene de acum cinci mii de ani. O tara veche de cind lumea, pe care nimic nu a clintit-o de-a lungul mileniilor, nu avea a se teme de tinara, artificiala si in consecinta efemera civilizatie americana.

Adincimea istoriei este o garantie de perenitate. Unele raportari la trecut sint cu siguranta mai frapante decit altele; dar toate ilustreaza un mecanism universal. Ne putem intreba, cu nedumerire sau cu un indulgent zimbet de superioritate, ce mai au oare in comun astazi turcii cu hititii, ori irakienii cu sumerienii? Raspunsul este simplu: au tot atit de putin in fapt, si tot atit de mult in plan sim­bolic, cit au romanii cu dacii!

Historia, magistra vitae

Istoria ne ofera cu generozitate tot ce ii cerem: legiti­mare, justificari, modele. Ea este prin excelenta, cum bine se stie, sau cum credem ca stim, invatatoare a vietii:

„Historia, magistra vitae'. Convingere conjugata cu alta, aceea ca „istoria se repeta'.

„Viitorul si trecutul

Sunt a filei doua fete,

Vede-n capat inceputul

Cine stie sa le-nvete.

Tot ce-a fost ori o sa fie

In prezent le-avem pe toate []'

Totul s-a experimentat de atitea ori, incit ar trebui sa nu mai avem nici o dificultate in recunoasterea cailor bune si evitarea celor periculoase. O data acceptat prin­cipiul, deschidem cartea istoriei si incepem sa invatam din ea. invatamintele nu lipsesc. Necazul este, poate, ca sint prea multe. Ce alegem din ele ?

De regula, generalii sint in urma cu un razboi. ii fas­cineaza istoria. Pregatesc fiecare nou macel luind foarte serios in consideratie invatamintele celui precedent. Au intrat cu entuziasm in primul razboi mondial, socotind ca va fi un conflict scurt, rezolvat printr-o batalie decisiva, asa cum fusesera confruntarile armate ale secolului al XLX-lea. S-au trezit insa intr-un razboi de pozitii, incre­menit, an dupa an, de-a lungul transeelor si fortificatiilor, invatind ce era de invatat din aceasta noua situatie, fran­cezii au construit linia Maginot si au asteptat linistiti cel de-al doilea razboi mondial. Era o linie peste care nu se putea trece. Germanii nu au trecut-o, au ocolit-o! Al doi­lea razboi nu a mai semanat cu primul: s-a caracterizat prin miscare, prin actiuni ample pe spatii imense si ras­turnari dramatice de situatie. Americanii au invatat lectia si au aplicat-o in razboiul din Coreea. Generalul McArthur a declansat o ofensiva in forta, urmarind zdrobirea com­pleta a adversarului; ar fi dorit sa apeleze, dar nu i s-a permis, si la armamentul nuclear. Confruntate insa cu interventia chineza, Statele Unite nu au mai avut cum sa duca operatia pina la capat. Era greu sa supui imensa China tratamentului aplicat Germaniei si Japoniei, in plus nici situatia internationala nu mai permitea un razboi total. Semanind doar in parte cu razboiul precedent, razboiul din Coreea nu a mai putut fi pe de-a-ntregul cistigat; a fost pe jumatate cistigat, pe jumatate pierdut. Din nou lectia a fost invatata si aplicata in razboiul din Vietnam, pe care americanii s-ar fi multumit sa-l cistige pe jumatate, dupa modelul coreean. Dar inca o data tipo­logia confruntarii nu a corespuns asteptarilor. S-au arun­cat mai multe bombe asupra Vietnamului decit asupra Germaniei si Japoniei in cel de-al doilea razboi mondial, deosebirea fiind ca jungla nu este prea sensibila la bom­bardamente. Nesesizind diferenta, America a pierdut primul razboi din istoria ei. Daca generalii ar fi stiut mai putina istorie, ar fi gindit poate lucrurile cu o minte mai deschisa.

Orice segment al trecutului este susceptibil de a deveni model si poate fi invocat in sprijinul oricarui demers actual. Nu trecutul ne spune ce sa facem cu el; stim noi ce avem de facut. Umanistii Renasterii au avut revelatia descoperirii Romei antice. De fapt, redescopereau si actu­alizau propria lor Roma. Fiindca, mai inainte, si Evul Mediu privise, nu mai putin fascinat, spre Roma sa, perceputa ca centru de iradiere a dublei ideologii impe­riale si crestine. Si papii, si imparatii, de acolo si-au tras legitimitatea. Dar, secole mai tirziu, si revolutionarii francezi aveau sa-si afle legitimitatea tot la Roma, in cazul lor intr-o Roma a virtutilor republicane, zugravita pe pinzele lui David si invocata in discursurile lui Saint-Just; ca revolutionari, priveau spre viitor, totusi nu incetau sa caute modele si simboluri intr-o istorie veche de doua mii de ani. Roma l-a fascinat si pe Mussolini; trecutul ei imperial parea a prezice Italiei un viitor impe­rial pe masura. O singura Roma, dar cite priviri asupra ei!

La fel de exploatat, ca model multifunctional, a fost si Evul Mediu. Romanticii au extras din el toate semnifica­tiile imaginabile. Reactionarilor de felul lui Chateaubriand (Le Genie du christianisme, 1802), sinteza medievala de civilizatie le-a oferit un complex de argumente impotriva ideologiei revolutionare, individualiste si laice, si in favoarea unei societati organice, solidare, patrunse de spirit religios si credincioase principiului monarhic. Alti romantici, dimpotriva, au elogiat — precum Jules Mi-chelet —, tot cu exemplificari medievale, poporul si ideile democratice. Pina la urma, Evul Mediu a servit, in egala masura, monarhia si revolutia, biserica si laicitatea. Si tot prin Evul Mediu, romanticii au exaltat ideea nationala, epoca de mijloc fiind martora nasterii popoarelor eu­ropene si tineretii lor glorioase. Ideologia nationalista si-a gasit astfel un sprijin pretios intr-o faza istorica lipsita in fapt de orice umbra de spirit national. Ce poate fi mai graitor pentru actualizarea si instrumentalizarea trecutului decit atragerea Evului Mediu intr-un joc ideologic pe care nici nu l-ar fi putut banui ?

Fiecare proiect actual este susceptibil de a poseda un „dublu mitic', situat intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat, mai mult sau mai putin mitificat, care ii ser­veste drept justificare.

Istoria nu se repeta. Putem fi sedusi si derutati de ase­manari intimplatoare, insa, in datele lui esentiale, prezen­tul nu este niciodata aidoma trecutului. Constante exista, fara indoiala, precum structurile mentale pe care tocmai le trecem in revista. Ele se prind insa in tesaturi mereu diferite. Situatiile sint altele, fara incetare, si chiar daca am gindi neincetat la fel, trebuie sa imaginam raspunsuri diferite, fiindca intrebarile la care avem a raspunde sint diferite. Cea mai sigura metoda de a gresi consta in apli­carea automata a „invatamintelor' istoriei. Ce ne poate invata istoria, acum, la sfirsit de secol XX, in materie de democratie, eficienta economica sau integrare europeana? Nimic, in afara unor idei si valori foarte generale, insu­ficiente pentru adoptarea unor decizii adecvate. Prezentul nu poate fi gindit, in mod rezonabil, decit in termenii prezentului.

Si apoi, ce istorie invocam? Noi nu ne intilnim cu istoria reala, ci cu propriul nostru discurs despre istorie. Noi alegem, noi decidem ce este bine si ce este rau, noi elaboram modele. Nu istoria ne invata, ci noi ii spunem istoriei ce trebuie sa ne invete. Stim lectia dinainte. Morala ne apartine, iar istoria nu este decit un argument supli­mentar de validare a propriilor noastre optiuni.

Nu este cazul sa ignoram potentialul educativ al isto­riei. Dar, inca o data, decizia, buna sau rea, de asumare a unor „invataminte', cade pe de-a-ntregul in responsa­bilitatea noastra.

Strategii de evadare

Paradoxal, istoria ne invata si cum sa evadam din istorie, in aceasta ipostaza, ea nu ne mai tenteaza prin modele demne de urmat, ci ne infatiseaza, dimpotriva, partea rea a lucrurilor, care ar fi putut fi evitata si trebuie in orice caz depasita: o faza de turbulente situata intre puritatea si armonia originilor si desavirsirea senina a zilelor de miine. Ne aflam in fata unor orientari divergente ale imaginarului: cufundarii in istorie ii corespunde, antitetic, obsesia eliberarii de sub tirania ei.

Alungarea din rai este ilustrarea cea mai dramatica a unui inceput de istorie. Istoria incepe sub semnul pacatu­lui si poarta cu sine consecintele funeste ale acestuia. Femeia este blestemata sa nasca in dureri si sa fie roaba barbatului, iar barbatul sa cistige piinea prin sudoarea fruntii. Omul nu a fost creat pentru istorie; istoria in­seamna pedeapsa, deteriorare, iesire din starea fireasca .a fapturii umane.

Mitul virstei de aur exprima credinta intr-o asemenea stare pre-istorica, desavirsire ferita de amenintarea timpu­lui corupator, si aceasta intr-o multitudine de variante, cele mai familiare culturii europene fiind versiunea mito­logica greco-romana (literaturizata de Hesiod in Munci si zile si de Ovidiu in Metamorfoze) si imaginea biblica a Paradisului terestru. O lume pierduta, ramasa departe in urma noastra, dar care demonstreaza totusi ca istoria nu este o fatalitate. Rationalismul modern a preluat, ca in atitea alte cazuri, mesajul mitologic, reelaborindu-1. „Bunul salbatic', atit de indragit de filozofii secolului al XVIII-lea, se infatisa ca exemplu viu al virtutilor umane primare denaturate prin actiunea perversa a civilizatiei. Cind Bougainville, navigator monden si filozof, debarca in Tahiti, el are revelatia descoperirii unui Paradis fara Dumnezeu, si ajunge cu atit mai usor la aceasta concluzie cu cit o avea deja intiparita in minte; asa trebuia sa se prezinte viata primitiva prezervata in toate elementele ei: cu oameni frumosi si sanatosi, traind intr-un decor mag­nific, lipsiti de griji, obtinind totul fara prea multa munca, necunoscind invidia, gelozia si razbunarea si (argument valorizant intr-o epoca de libertinaj) detasati de orice religie, dar inclinati spre Amor, singurul lor zeu Jean-Jacques Rousseau, in faimosul sau Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitatii dintre oameni, a dat acestui mit cea mai elaborata expresie filozofica; potrivit argumentatiei sale, intrarea in istorie l-a denaturat pe om atit biologic, cit si moral. Punctul de plecare ar fi fost „inventarea' proprietatii private, perturbatoare a egalitatii si armoniei initiale. Marx si Engels aveau sa dezvolte ideea, asezind la baza evolutiei omenirii faza „comunis­mului primitiv', premergatoare si prevestitoare a comu­nismului tehnologic de miine; intre cele doua epoci ferite de istorie, istoria, cu inegalitatile, nedreptatile si con­flictele ei, nu mai aparea decit ca o paranteza tranzitorie.

Virsta de aur a originilor justifica, asadar, proiectul unei virste de aur in viitor. Dar chiar intoarcerea in trecut si-ar putea afla unele solutii, in ciuda aparentei irever­sibilitati a timpului. Istoria ciclica ofera o posibilitate: vom trece cindva prin faze similare sau, cine stie, chiar identice cu cele parcurse pina acum. Unele scenarii ca­tastrofice recente mizeaza la rindu-le pe intoarcerea la primitivism. Razboiul nuclear ar pune capat — printr-o pedeapsa bine meritata — civilizatiei tehnologice dez-umanizante. Dereglarea ecologica poate avea un efect similar: prabusirea intregului sistem de civilizatie. Supra­vietuitorii vor reveni la prima miscare a jocului, intr-o lume mai simpla, mai apropiata de natura, lipsita de tehnologie si de efectele ei nocive. Ramine de vazut ce se va intimpla: o sinteza mai buna de civilizatie sau relua­rea ciclului spre un nou cataclism si asa mai departe.

Reintegrarea trecutului ramine o ipoteza. Sigur este doar ca mergem spre viitor. Si ceea ce impresioneaza in acest mers este dorinta irepresibila de depasire a istoriei. Ne grabim sa parcurgem segmentul istoric care ne-a fost des­tinat, atrasi de promisiunea a ceea ce se afla „dincolo'. Conceptia iudeo-crestina a istoriei mizeaza tocmai pe sfirsit.

0 istorie scurta (de citeva mii de ani) situata intre crearea lumii si episodul paradiziac al inceputurilor si sfirsitul lumii cu Judecata de Apoi. Am pornit din Paradisul terestru si ne indreptam, strabatind o vale a plingerilor, spre Paradisul Ceresc, spre noul Cer si noul Pamint care vor dainui in vesnicie. Acestei versiuni transcendente de iesire din istorie

1 se adauga o solutie complementara si oarecum concurenta de factura „terestra'. Ea este sustinuta de ideologiile mile-nariste (al caror principal text de referinta, obscur si inter­pretabil in toate sensurile, este Apocalipsa atribuita Sfihtului Ioan), structurate pe conceptia unui dublu sfirsit, sfirsitul definitiv al Judecatii de Apoi fiind precedat de un „sfirsit al istoriei'. Intre cele doua momente decisive se afla re­gatul mesianic, regatul de o mie de ani (de unde si denu­mirea de „milenarism'), materializare terestra a sfinteniei si armoniei. Milenaristii asteapta revenirea lui Mesia, pe care insa, adesea, inteleg sa o pregateasca si sa o sustina; angajarea lor poate deveni violenta, menita sa grabeasca iesirea din istorie, lovind fara crutare in tot ceea ce inseam­na ordine actuala. Prin esenta lui, milenarismul este revo­lutionar, revolutionar in sensul absolut al termenului, o data ce preconizeaza o lume noua, cu totul alta decit lumea existenta. Principiul sau fondator este „tabula rasa'.10

Formulei religioase originare i s-a adaugat in epoca moderna un milenarism secularizat, trecut prin bine cunoscutul mecanism rationalist de reelaborare stiintifica si filozofica a miturilor fundamentale. in cazul milena-rismului, transfigurarea a fost usurata de incarcatura oricum sociala si revolutionara a acestei ideologii reli­gioase. Chiar fara Dumnezeu, milenarismul ramine mile­narism, cu alte cuvinte solutie de iesire dintr-o istorie nesatisfacatoare spre un liman de armonie. Am aratat deja ca marxismul si solutia comunista in genere ofera cea mai tipica manifestare de milenarism laicizat; Mesia este in acest caz Proletariatul, „salvator colectiv', caruia ii revine misiunea, inscrisa in legile istoriei, de a schimba lumea din temelii. Cuvintele Internationalei (in versiunea franceza): „Du passe faisons table rase' exprima perfect ruptura totala dintre lumea veche, istorica, si lumea noua, postistorica, inaltata pe un teren curatat de racilele trecutului.

Se poate insa iesi din istorie si fara cataclismul mile-narist sau comunist. Poate ca, oricum, rostul istoriei este sa ne conduca dincolo de ea, spre o sinteza de civilizatie globala si integratoare, capabila de a armoniza interesele si contradictiile. O data atins acest punct de echilibru, istoria se va opri in loc. Nu vor mai fi dereglari si ras­turnari, ci doar o existenta „normala', lipsita de eveni­mente sociale dramatice, egala cu ea insasi. O lume poate plicticoasa, dar sigura! La inceputul secolului trecut, Hegel a intrevazut aceasta stare de nedepasit in ordinea instaurata in Europa, si mai ales in spatiul german, in urma Revolutiei franceze si a razboaielor napoleoniene, sinteza de liberalism, democratie si autoritarism! (Marx care, in multe privinte, nu a facut decit sa-l reelaboreze pe Hegel, avea sa treaca sfirsitul hegelian al istoriei prin mecanismul mult mai radical al revolutiei milenarist-pro-letare). Teoria hegeliana a unei istorii ajunse la incheierea ei logica a fost reactualizata recent intr-o carte mult dis­cutata, publicata in 1992 de americanul de origine japo­neza Francis Fukuyama: Sfirsitul istoriei si ultimul om. Prabusirea comunismului si a altor sisteme autoritare si rapida extindere in lume a institutiilor democratice ii par autorului semne ale unui proces de unificare a umanitatii in jurul modelului politic si tehnologic occidental. O data generalizat acest model, istoria omenirii va „ingheta', in sensul imposibilei depasiri a principiilor liberal-demo-cratice fata de care, aparent, nu exista alternativa.

Note:

10 Despre iesirea din istorie in general si despre milenarisme in particular, vezi: Norman Cohn, The Pursuit of the Millenium, Secker and Warburg, Londra, 1957 (si in franceza, sub titlul Les Fanatiques de l'Apocalypse, Payot, Paris, 1962 si 1983); Lucian Boia, La Fin du Monde. Une histoire sansfin, La Decouverte, Paris, 1989; Jean Delumeau, Miile ans de bonheur, Fayard, Paris, 1995.

Evadarea din istorie ne conduce spre o alta preocupare majora, care este scrutarea viitorului. La prima vedere istoria nu ar avea ce cauta aici, domeniul sau fiind, totusi, trecutul. Dar daca nu apelam la istorie, atunci la ce sa apelam? Altceva decit istoria nu exista. De altfel, trecutul si viitorul se inscriu pe aceeasi axa de evolutie, despartite si reunite prin linia subtire (am putea spune chiar inexis­tenta) a prezentului. Orice tentativa de explorare a viito­rului se inspira, asadar, din trecut, fie prin prelungirea liniilor de evolutie cunoscute, fie prin modificarea sau chiar contracararea lor. Oricum, totul se raporteaza la trecut, la ceea ce cunoastem deja. Marile sisteme de inter­pretare, filozofiile istoriei, nu isi opresc demersul la ziua de astazi. Ambitia lor este de a descoperi formula globala a devenirii umane. Iar aceasta formula este extrasa din segmentul de istorie deja parcurs, nici nu ar putea fi extrasa din altceva. in buna masura oamenii se intere­seaza de trecut, tocmai fiindca sint preocupati de viitor.

intrebarea fundamentala este, desigur, daca istoria are sau nu sens. Daca nu are sens, orice efort de a afla din ea incotro mergem se dovedeste derizoriu. Dupa atita

abuz de teleologie, scepticismul istoric pare a cistiga teren. A trecut vremea marilor constructii filozofice, capa­bile de a ne spune de unde venim, incotro mergem si gratie carui mecanism. Un ginditor precum Karl Popper nu se sfieste sa afirme, contrazicindu-l pe Marx, absenta oricarui sens in mersul istoriei. In ce ne priveste, ne mul­tumim sa contemplam gratuitatea dezbaterii. In fapt, noi nu stim daca istoria are sau nu are sens, daca este sau nu este orientata, si orice alegere in aceasta dilema tine de pura credinta si nu de vreun adevar demonstrabil.

Tentatia majora ramine totusi — in acord cu regulile imaginarului —„aceea de a conferi intregului proces coe­renta si semnificatie. Solutiile sint diverse, dar ele se pot reduce pina la urma la imaginea, simpla sau combinata, a doua figuri elementare: cercul si linia dreapta.

Dispunerea ciclica a evolutiilor cosmice si umane se manifesta ca proiectie mentala a unor fenomene naturale elementare si esentiale. Succesiunea zilelor si noptilor, a fazelor lunii, a anotimpurilor si vegetatiei, toate par a pune in evidenta esentialitatea ciclica a universului, si cu deosebire in societatile primitive sau pretehnologice, foarte sensibile si receptive la tot ce inseamna conexiune intre om si cosmos. Conceptia traditionala dominanta este, asadar, aceea a unei istorii ciclice, sau a mitului eternei reintoarceri, pentru a face referire la lucrarea lui Mircea Eliade {Le Mythe de Veternei retour, 1949). Sint, desigur, cercuri si cercuri: cercuri perfecte, inlantuite si incluse unele intr-altele, intr-un sistem de ciclicitate abso­luta, ca la vechii indieni, sau, in alte culturi, cercuri apro­ximative, definind mai curind o sensibilitate ciclica decit un sistem inchegat. La greci, Heraclit, apoi Platon si Aristotel, iar, dintre istorici, Polibiu si-au afirmat explicit, conceptia ciclica. Heraclit sustinea distrugerea periodica a lumii prin foc, iar marele an platonician inchidea in el un ciclu al universului sfirsit printr-un cataclism, sugestie istoricizata de Polibiu, in sensul prabusirii periodice a institutiilor si civilizatiei, si reluarii, prin supravietuitori, a unei noi istorii. Dar si linia dreapta este prezenta in gindirea istorica greceasca, cel putin raportata la un seg­ment limitat. Sa precizam de altfel ca istoricii greci sint in genere mai preocupati de contemporaneitate si de „timpul scurt' (al razboaielor si al unor evolutii politice) decit de destinul omenirii. Pe de alta parte, ideea unui mers ascendent ia locul la un moment dat conceptiei traditionale a declinului consecutiv „virstei de aur'. Con­temporanii lui Pericle devenisera constienti de progresul infaptuit de-a lungul citorva secole. Viitorul raminea insa in ceata, prea putin (sau deloc) marcat de scenarii ale pro­gresului. Se poate identifica in Antichitate o doza sem­nificativa de scepticism istoric (corespunzind, in fapt, si efectivei fragilitati a civilizatiilor antice, realei succesiuni de intemeieri si prabusiri), iar acest gen de neincredere avea sa se accentueze in secolele care au urmat fazei cla­sice a civilizatiei grecesti. Sensibilitatea ciclica este de netagaduit si ea conduce spre pesimism istoric. Totul se inalta spre a cadea apoi in ruine. Lipseste in filozofia istorica a Antichitatii un scop mai inalt, care sa atraga istoria si omenirea spre viitor. Poate ca tocmai in aceasta neincredere si dezorientare, in lipsa unui proiect precis, mai curind decit in blocajele de ordin material, ar trebui cautata cheia dezintegrarii civilizatiei clasice. Antichitatea s-a prabusit fiindca nu a crezut in istorie.

I-a luat locul o noua sinteza de civilizatie pentru care istoria avea un tel precis. Opusa ciclicitatii traditionale, conceptia iudaica a istoriei, inscrisa in Biblie, preluata apoi si extinsa la scara planetara de crestinism, rezuma mersul omenirii la o linie simpla, reunind momentul Creatiei cu sfirsitul lumii si Judecata de Apoi. O istorie cu un singur inceput si un singur deznodamint, jucata o data pentru totdeauna. O istorie scurta si densa care, in consecinta, valorizeaza puternic timpul, in contrast cu vagul temporal al Antichitatii. O istorie incarcata cu sens, tinzind spre implinirea spiritului uman si implicind, asadar, un plus de responsabilitate. in fata dezorientarii istorice a Antichitatii, o asemenea istorie nu putea sa nu biruie.

Elemente de ciclicitate se intilnesc totusi si in aceasta istorie esentialmente liniara. Potopul este un sfirsit al lumii urmat de un nou inceput. Isus apare ca un nou Adam, deschizator al unei istorii reinnoite. Iar calendarul liturgic nu face decit sa rezume anual, in cicluri repetate, momentele cele mai semnificative ale unei unice istorii. Dar sensul global, inca o data, este liniar si ascendent, orientat spre o stare de perfectiune transcendenta.



Ideea progresului, atit de caracteristica epocii moderne, nu este pina la urma decit versiunea secularizata a acestei scheme crestine. O istorie care avanseaza etapa dupa etapa si se prelungeste tot mai departe in viitor. Prelungindu-se, de altfel, simetric, si in trecut. De la creatia biblica, datata la patru sau cinci mii de ani inainte de Cristos, timpul istoric pe care l-am lasat in urma noastra s-a adincit la zeci de mii, sute de mii si poate milioane de ani. Iar in fata noastra viitorul a cunoscut un neincetat proces de ampli­ficare, pentru a permite, aici, pe Pamint, materializarea tuturor potentialitatilor umane. In viziunea cea mai opti­mista a progresului, cristalizata in secolul al XDC-lea, istoria este o linie dreapta si ascendenta tinzind spre infinit. „Sfirsitul istoriei', sugerat de unii filozofi, incheie pro­cesul doar in sensul eliminarii contradictiilor si dezechili­brelor, oferind astfel o garantie suplimentara de perenitate.

Cercul si linia dreapta se prezinta insa in tot felul de variante si se combina in fel si chip, iar optimismul si pesimismul istoric merg impreuna. Totul este o chestiune de dozaj si de reprezentativitate; altminteri, in orice epoca intilnim tot ce vrem. Cert este ca dupa un secol XIX mai curind optimist, a urmat un secol XX tentat, nu exclusiv, dar totusi semnificativ, de solutii pesimiste. Linia dreapta, chiar ascendenta, se poate intrerupe brusc, si atunci tot progresul realizat pina acum inseamna ca a fost in van; omul a devenit capabil sa se autodistruga, iar un aseme­nea scenariu de sfirsit al lumii (printr-un razboi nuclear, de pilda) nu mai prezinta, in versiunea secularizata, un inteles similar cu sfirsitul religios al lumii; acela era deschizator de speranta, conducea spre perfectiunea su­prema, pe cind sfirsitul desacralizat este sfirsit si atita tot.

Un fenomen intelectual caracteristic al secolului este si revenirea in forta a teoriilor ciclice. Declinul Occi­dentului, lucrarea publicata de Oswald Spengler in 1918, isi propunea sa demonstreze ca civilizatiile sint muritoare, intocmai organismelor biologice; filozoful german atragea atentia ca civilizatia occidentala se apropie de limita fireasca a existentei sale. Aparuta (chiar daca fusese gin-dita cu multi ani inainte) in contextul sumbru al sfirsitului primului razboi mondial, intr-o Europa ranita si dezorien­tata, cartea a avut darul de a impresiona, deschizind dez­baterea contemporana in jurul decadentei. Arnold Toynbee, in faimosul sau Studiu asupra istoriei, a preluat si dezvoltat argumentele lui Spengler intr-una dintre cele mai ambitioase lucrari de filozofie a istoriei scrise vre­odata. Probabil ca nici o alta tentativa similara nu a avut in secolul nostru impactul teoriilor_ciclice ale lui Spenglex si Tovnbee. .constatare de natura a confirma temperarea optimismului istoric si chiar alunecarea in directia contrara. Ne aflam, din nou, in domeniul neverificabil al credintelor. Pornind de la aceleasi date ale realitatii, putem argumenta declinul sau chiar iminenta prabusire a civilizatiei occidentale, sau, dimpotriva, triumful sau definitiv (ca si oricare alta solutie situata intre aceste extreme).

Se va spune poate ca pe istoricii „seriosi' nu ii framin-ta asemenea intrebari. Ei studiaza faptele, istoria asa cum a fost, si nu isi permit sa se lanseze in ipoteze ne­verificabile, aflate mult dincolo de limitele profesiunii lor. Este cert ca istoricii profesionisti nu au iubit niciodata prea tare filozofia istoriei. Fustei de Coulanges a caracterizat aceasta nepotrivire in stilul lui sententios. „Exista — con­sidera el — o filozofie si exista o istorie, dar nu exista o filozofie a istoriei.' Afirmatie intru citva curioasa. A vrut poate renumitul istoric sa spuna ca nu ar trebui sa existe o filozofie a istoriei, dar o data ce aceasta exista, cu sau fara „justificare', cum sa sustii ca nu exista? Problema nu este pina la urma daca istoricii cred sau nu in filozofia istoriei, ci daca este posibil, chiar necrezind in ea, sa te asezi in afara marilor tendinte filozofice. Pina la urma, chiar segmentul limitat caruia i te consacri trebuie inserat undeva, intr-o schema oarecare, si aceasta schema, fie ca o recunosti sau nu, are un sens bine precizat. Interesant istoric ar fi acela care sa nu creada nimic despre istorie!

Atenuare sau conflict ?

Timpul care trece este supus unor tentatii opuse. Ineren­tele uitari si simplificari conduc fie spre armonizarea contradictiilor, fie, dimpotriva, spre dramatizarea lor.

„Atenuarea' pare a fi o caracteristica a memoriei co­mune. Istoria este in acest caz atrasa spre orizontul „virstei de aur'. Contururile se estompeaza, conflictele sint uitate, durerile se sting. Este nostalgia lumii pe care am pierdut-o, asemanatoare, mutatis mutandis, nepasa-toarei virste a copilariei. De cind tot curge istoria, nu a fost generatie care sa nu-si fi exprimat nelinistea prici­nuita de dereglarile actuale, de deteriorarea moravurilor si de confuzia sociala. Fata de efervescentul timp pre­zent, atit de greu de suportat, trecutul pare un refugiu ideal. Unde sint bunele timpuri de altadata? „Mais ou sont Ies neiges d'antan?'

Dimpotriva, istoria „voita', construita, menita sa demon­streze si sa justifice, cu alte cuvinte istoria pur si simplu, manifesta o inclinare nu mai putin accentuata spre extrema cealalta, a unei reconstituiri puternic dramati­zate. Istoria, asa cum a fost inventata la un moment dat, ne apare ca un mecanism conflictual. Poate ca si istoria reala este asa, dar este cu siguranta, si intr-o masura mult sporita, istoria pe care ne-o imaginam.

Anularea contradictiilor ne-ar propulsa, asa cum tocmai am constatat, in afara istoriei, fie spre virsta de aur a origi­nilor, fie in misticul regat mesianic, fie spre comunismul radios de miine, fie in societatea postistorica invocata de Fukuyama. inclinarea spre conflict decurge dintr-o ma­niera specific umana de a judeca lucrurile. Sintem tentati sa organizam lumea in sensul unei stricte polarizari. Definim cu mai multa usurinta albul sau negrul decit infinita gama de nuante care separa dar si unesc aceste culori fundamentale. Binele si Raul ne sint concepte familiare, dar oare intre ele nu se afla nimic ? Gindim in termeni de opozitie si infruntare; asa intelegem sa dam sens si coerenta unor fenomene altminteri nesfirsit de diverse si de complicate. Sintem atrasi de eveniment, de tot ce inseamna ruptura, de tot ce iese in afara banalitatii cotidiene.

Din acest punct de vedere, logica istoriei nu se deo­sebeste substantial de sensul informatiei vehiculate prin mass-media. De altfel, „istorie' vrea sa insemne, in ac­ceptia originara a cuvintului, ancheta. Aceasta si-a propus Herodot: o ancheta, un reportaj la scara intregii lumi cunoscute. La fel cum Columb nu a stiut ca descoperise America, nici „parintele istoriei' nu a stiut ca face istorie. El a adunat, asemenea unui reporter, mergind la fata lo­cului sau intrebind pe altii, o suma de informatii (carora nici nu se considera obligat sa le dea neaparat crezare). Parintele istoriei poate fi pe drept considerat si parintele sau stramosul indepartat al jurnalismului modern.

Atit jurnalistul cit si istoricul „vineaza' fapte, carora le confera relief si dramatism. Sint oare. faptele atit de importante ? Ramine de discutat, dar cum ar arata fluxul informational fara fapte, fara evenimente iesite din co­mun? Cu ce interes am urmari un jurnal televizat din care am afla, invariabil, ca „astazi nu s-a intimplat nimic deosebit' ? Evident, stirea inseamna ruptura, inseamna conflict. Daca zece oameni pier intr-un accident, aceasta este o stire; daca zece milioane de oameni traiesc o zi ca oricare alta, aceasta nu are cum sa fie o stire. Conditia stirii trebuie acceptata ca atare. Daca nu ne place, putem renunta la stiri, dupa cum putem renunta la istorie, dar pare greu de imaginat un alt gen de raportare la „istoria reala'. Se petrece o deplasare de accent, fiindca orice s-ar spune, revenind la exemplul nostru, disparitia brutala a zece oameni prezinta o importanta reala minima in raport cu banala normalitate a vietii celor zece milioane. Pro­portiile reale ale faptelor sint amplificate in imaginar, si uneori puternic amplificate, atunci cind evenimentul capata conotatii de simbol. Viata autentica este cu sigu­ranta mai linistita decit aflam din stiri, iar istoria autentica mai calma decit apare in cartile de istorie. Procedeul priveste nu numai evenimentele izolate, ci si mersul insusi al istoriei, sensul ei global; si la acest nivel se tinde spre structurarea dramatica si „dialectica' a explicatiilor fun­damentale, potrivit jocului principiilor opuse.

Prin Herodot, istoria incepe cu relatarea unui conflict major: razboiul dintre greci si persi, simbolizind, in plan mai inalt, confruntarea dintre libertate si despotism. Tucidide, al doilea „parinte' al istoriei (si cel care, in mai mare masura decit Herodot, i-a stabilit regulile), scrie si el despre un conflict, pe care, in ciuda redusei dimensiuni a scenei grecesti, il considera cel mai de seama din istoria lumii: Razboiul Peloponeziac, confruntare puternic pola­rizata, prin cei doi actori personificind principii opuse: Atena si Sparta. Nici o alta lucrare nu a exercitat, timp de mai bine de doua milenii, o influenta comparabila in istoriografie. Marele model al evocarii istorice avea sa fie, asadar, reconstituirea unui razboi. Tucidide ar fi putut aborda nenumarate alte subiecte, nu mai putin interesante (iar pentru noi, astazi, chiar mai interesante), de pilda cul­tura greceasca din vremea lui Penele sau viata cotidiana; important era insa Razboiul! Al treilea mare istoric al Antichitatii, Polibiu, a meditat la rindul lui asupra raz­boaielor si victoriilor romane

Teoretic vorbind, ar fi fost posibil si un alt gen de isto­rie, mai „structural' si mai putin conflictual. Daca nu s-a intimplat asa, este probabil datorita faptului ca sintem „programati' sa gindim in termeni conflictuali (tipul de discurs din mass-media confirmind din plin seductia exercitata de acest model si perenitatea lui).

Sensul crestin si medieval al istoriei s-a oglindit in schema augustiniana a confruntarii celor doua cetati, divina si terestra. Diavolul si Anticristul au devenit sim­boluri ale dezordinii cosmice, materializata pe pamint prin necredinciosi si eretici, si cu deosebire prin lumea islamica, „dublul' opus al lumii crestine (dupa cum, per­fect logic, pentru musulmani, lumea opusa era Europa crestina).

Filozofia luminilor a inversat valorile, denuntind dis­pretuitor superstitia si intoleranta caracteristice Evului Mediu. Axa esentiala a evolutiei umane a devenit anta­gonismul dintre Ratiune si gindirea prelogica (religioasa si superstitioasa).

Apoi, ideologia nationala a situat istoria pe terenul opozitiilor dintre natiuni si state. Decuparea lumii in enti­tati avindu-si fiecare propriul spirit si propria misiune istorica, aflate in permanenta confruntare unele cu altele, a multiplicat sensurile si asa pronuntat conflictuale ale istoriei. Francezii si-au rezumat istoria intr-o lunga suita de razboaie cu englezii si germanii, si la fel s-au petrecut lucrurile intre slavi si germani, intre popoarele balcanice si turci, intre romani si turci sau romani si unguri si asa mai departe. Confruntarea dintre rase a devenit la rindu-i un principiu de interpretare istorica (sistematizat de Gobineau in Essai sur Vinegalite des races humaines, 1853-1855, lucrare cu notabila inriurire asupra evolutiei ulterioare a teoriilor rasiste). Citeva dintre temele favorite ale perspectivei rasiste: rasa alba amenintata de rasele de culoare (obsesia „pericolului galben' spre sfirsitul seco­lului al XIX-lea), rasa alba civilizatoare a celorlalte rase, arienii, elita a rasei albe, confruntati cu alte grupuri rasiale S-au putut astfel justifica sclavia, apoi colonia­lismul si, mai tirziu, in epoca nazista, expansionismul german insotit de „purificare' rasiala. Lupta de clasa formulata de Marx (sclavi impotriva stapinilor de sclavi, serbi impotriva feudalilor, proletari impotriva burghezilor) decurge din aceeasi logica a confruntarii. Aceste trei prin­cipii antagonice: natiuni contra natiuni, rase contra rase si clase contra clase au marcat in mod semnificativ discursul istoric al ultimelor doua secole. Si nu numai discursul istoric, fiindca, dupa cum am putut constata, discursul despre trecut este in fond un discurs al prezentului, un dis­curs despre prezent si pentru prezent. Abuzul de logica conflictuala a generat lunga suita de tragedii contempo­rane: razboaie, revolutii singeroase, genocid

Alte opozitii s-au precizat, in discursul istoric ca si in cel politic, pe parcursul secolului al XX-lea. Ajunge sa mentionam confruntarea democratie-totalitarism, capitalism—comunism, Occident-Lumea a Treia, sau Nord-Sud

Lupta contrariilor este principiul care fecundeaza marile filozofii ale istoriei, axate in genere pe raportul conflictual dintre Bine si Rau, spirit si materie, libertate si despotism etc. Din acest punct de vedere, chiar cele mai sofisticate constructii teoretice nu fac decit sa dez­volte arhetipul. De civitate Dei, opera Sfintului Augustin, care si-a pus pecetea asupra intregii filozofii medievale a istoriei, se infatiseaza ca traducere teologica a conflic­tului arhetipal dintre principii opuse. La fel, dialectica contrariilor a lui Hegel si, pe urmele lui, fireste, lupta de clasa inteleasa ca motor al istoriei in cazul lui Marx. Oricite secole i-ar desparti si oricit de diferita (desi nu chiar cu totul diferita) ar fi miza istoriei la unul si la celalalt, Augustin si Marx gindesc in acelasi sistem: o istorie minata de contradictii, a caror rezolvare va in­semna iesirea din istorie.

Departe de noi ideea ca istoria reala ar fi lipsita de ten­siunea confruntarilor. Fara confruntare, opozitie si lupta nu ar exista viata. Doar moartea este „egala'. Ceea ce remarcam este insa tentatia izolarii, amplificarii si sim­plificarii datelor conflictuale ale istoriei. Istoria inseamna conflict, dar nu inseamna numai conflict, inseamna si apropiere, interferente, inseamna si multa viata „obisnu­ita'. Oamenii se cearta si uneori se ucid intre ei, dar in genere nici nu se cearta, nici nu se ucid: traiesc, si atita tot. Istoria pe care ne-o reprezentam este mai spectacu­loasa si mai dramatica decit viata istorica reala.

Romanii au purtat nenumarate lupte cu turcii; o istorie eroica pe care o stie orice elev de scoala. Dar tot romanii s-au aflat integrati, vreme de multe secole, in spatiul oto­man, un timp sensibil mai lung, mai dens si mai incarcat de consecinte decit timpul punctual al conflictelor. Istoria raporturilor romano-otomane este mult mai putin dra­matica decit pare in urma unei reconstituiri istorice care privilegiaza confruntarile militare si estompeaza multi­plele contacte pasnice. Conflictele romano-maghiare sint de asemenea bine cunoscute si intens mediatizate, dar si ele pun in umbra o realitate istorica mai semnificativa, aceea a participarii unei parti a spatiului romanesc, timp de aproape un mileniu, la istoria Europei Centrale, lao­lalta cu maghiarii si cu germanii mai curind decit impotriva lor. Civilizatia romaneasca de astazi este in buna masura rezultatul acestor interferente — sud-est europene, pe de o parte, central-europene pe de alta — si in prea mica masura, sau deloc, rezultatul unor conflicte singeroase.

Istoria structurala — cu accentul pus pe economie, demografie, problematica sociala, viata cotidiana, men­talitati — isi propune tocmai iesirea din zona conflictuala, prea pronuntat conflictuala, a istoriei. Ramine de vazut cu ce succes se poate impotrivi fondului arhetipal de gindire. Adesea, tratarea structurala nu face decit sa deplaseze conflictul, sa-l inalte, dinspre evenimente spre structuri si, chiar mai sus, spre intelegerea globala a isto­riei. Marx este marele pionier al istoriei structurale, prin accentul pus pe factorii socio-economici si prin asezarea evenimentelor si personalitatilor in subordinea acestora; dar tot Marx a exacerbat, folosindu-se tocmai de struc­turi, sensul conflictual al istoriei. In La religion de Rabelais (1942), Lucien Febvre ofera o remarcabila analiza struc­turala a mentalitatilor secolului al XVI-lea, pe care le aso­ciaza, contrar opiniei curente, mentalitatii primitive; din nou opozitia este puternic conturata, de data aceasta intre spiritualitatea traditionala si spiritualitatea moderna, etans despartite, fara nici o punte intre ele. La fel de legitim ar fi sa cautam nu numai ce ii separa, dar si ce ii reuneste pe muncitori si pe capitalisti, si nu numai ce deosebeste, dar si ce apropie mentalitatea oamenilor peste frontiere de timp si de civilizatie. Se pare insa ca este greu de evitat regula potrivit careia trasaturile deosebitoare sint mai vizibile decit fondul comun.

Si apoi, ramine de vazut in ce masura o abordare struc­turala, dedramatizata si lipsita de veleitati teleologice va reusi sa ocupe amplul teren al istoriei, sau cel putin zona elevata a acestuia. Spiritul comun continua sa pretinda dramatismul si- semnificatiile neechivoce de care se pare ca avem atita nevoie. Indiferent de cautarile specialistilor, discursul „normal' asupra istoriei are toate perspectivele de a ramine puternic tensionat.

Grila imaginarului, care se interpune intre istoria ade­varata si reprezentarile ei multiple, determina, asadar, inevitabile adaptari. Daca nu am pretinde istoriei inteligibilitate desavirsita si finalitate, daca am considera ca lumea nu este neaparat coerenta, daca nu am gindi in ter­meni de „noi' si „ceilalti', daca nu ne-am simti atit de implicati in trecut si nici in viitor, ci numai in prezent, daca n-am fi tentati, pe de o parte, sa absolutizam contra­dictiile, iar pe de alta parte sa ne refugiem in solutii anti-istorice eliberate de contradictii, atunci cu siguranta am gindi istoria altfel de cum o gindim. Dar gindind altfel, am fi altfel, si altfel ar fi atunci nu numai reprezentarea istoriei, ci si istoria efectiva.

Complexul istoriografie

Dar, de fapt, despre ce istorie vorbim? Cliseele mentale pe care am incercat sa le identificam sint componente generale ale unui vast tablou; ele se combina si se do­zeaza diferit de la un tip de reconstituire la altul. Istoria este o profesie si, in acelasi timp, mai mult si altceva decit o profesie. Amintirile unei comunitati, reperele ei in timp, sint o altfel de istorie, dar nu sint mai putin isto­rie decit Razboiul Peloponeziac al lui Tucidide sau Medi-terana lui Braudel. Toata lumea face istorie; a izola profesiunea de istoric de mediul in care se dezvolta ar insemna sa discutam despre rememorarea trecutului mai mult asa cum am vrea sa fie decit cum este in fapt.

Stratul cel mai profund, dar si cel mai putin orinduit, apartine memoriei colective, pe care se cladeste constiinta de sine a oricarei comunitati, identitatea ei. Biografia unui individ este istoria lui, mai semnificativa pentru el, si pe drept cuvint, decit „marea istorie'. Pierzind-o, cum se intimpla in cazurile de amnezie, isi pierde individualitatea si locul printre semeni. Orice familie isi are o istorie, reperele ei, si numai ale ei, in trecut. Fara aceasta istorie nu ar mai exista. Diversele grupuri si comunitati isi con­struiesc si isi rememoreaza istoria lor. Citi indivizi si cite segmente sociale, tot atitea istorii: cu alte cuvinte, ne­numarate. Faptele retinute, ierarhia si sensul lor nu au adesea nimic in comun. Pentru membrii unei comunitati rurale, de pilda, evenimente precum o inundatie, un incendiu devastator sau o recolta proasta, ori cine stie ce conflicte aprige pentru pamint, sint cu siguranta mai sem­nificative decit prabusirea Imperiului Roman! Avem de a face, pe de o parte, cu amintiri „efective' care ii leaga intre ei pe membrii unei comunitati restrinse, unor cer­curi primare, „organice', de sociabilitate, iar pe de alta parte, cu amintiri „invatate', tot mai prezente pe masura ce cercul se largeste. Cu cit constructia este mai artifi­ciala, cu atit si memoria este in mai mare masura elabo­rata, orientata, „invatata'. Ce ii leaga pe membrii unei natiuni ? Ei nu au amintiri comune efective (sau cele pe care sa spunem ca le au, le-au receptat oricum foarte diferit). Dupa cum natiunea este „inventata', si memoria ei este „inventata'. Sint amintiri pe care in fapt nu le avem, dar invatam ca le avem. Aceasta este pina la urma si istoria, „marea istorie': o memorie hranita si intretinuta artificial.

intreaga societate functioneaza ca un urias si complex mecanism de memorizare. Nu exista in societatile dez­voltate o singura memorie colectiva. Nu exista, nu mai pot exista, nici memorii perfect autonome. Exista o densa retea de rememorari si actualizari istorice care se intre­patrund. Fiecare dintre noi se afla la punctul de intilnire al mai multor istorii. O memorie pura a grupurilor primare nu are cum sa mai supravietuiasca. Inevitabil, amintirile oricarui grup sint inriurite, completate, defor­mate, estompate, uneori pur si simplu sterse, de cultura scrisa, de scoala, de mass-media, de ideologii. Cine ar putea spune de unde stie tot ce stie despre trecut sau de unde si-a extras o anumita convingere? indeosebi comu­nitatea nationala de tip modern s-a dovedit puternic uni­ficatoare si uniformizatoare, erodind fara incetare parcelele distincte de memorie colectiva, pe care insa nu le-a anihilat si nu va putea nicicind sa le anihileze.

O data ce fiecare cerc de sociabilitate isi are si mai cu seama isi construieste istoria specifica, nimic mai firesc de altfel ca organismul politic, de la cetatea antica la statul national, tip de comunitate acoperitoare a tuturor celorlalte in epoca moderna, sa faca apel la aceeasi logica de marcare a identitatii si legitimitatii prin istorie. La nivelul de sus se constituie astfel o istorie mai importanta decit celelalte sau despre care se afirma ca este mai im­portanta (daca nu chiar singura importanta), intrucit da sens, prin trecut, valorilor si aspiratiilor comune. Crearea de solidaritati complexe, de structuri si de proiecte poli­tice presupune si crearea de istorie: o istorie atent supra­vegheata si cu incarcatura masiva de ideologie.

intre fragmentele de memorie ale solidaritatilor pri­mare si memoria construita a comunitatii intregi, socie­tatea emite istorie fara incetare, pe toate lungimile de unda si in toate tonalitatile, prin toate componentele sale. Marile institutii, cum sint Biserica si Armata, isi au pro­priul lor tip de discurs, si nu numai istoria lor distincta, ci si o maniera specifica de captare si adaptare a istoriei in totalitatea ei. Scoala, si mai concret manualele scolare, tind spre o reconstituire cit mai apropiata de valorile impartasite. Sint singurele carti pe care, in principiu, macar o data in viata, le parcurge cvasitotalitatea mem­brilor unei societati moderne. Si chiar atunci cind cele invatate se uita, ramine esentialul: spiritul in care a fost conceput mesajul istoric. De aceea, nu exista texte mai semnificative pentru definirea culturii si constiintei istorice in lumea de astazi. Sub acest raport, cea mai mo­desta carte scolara este mai graitoare decit orice capo­dopera istoriografica! Dar si adevarurile „general admise' cuprinse in manuale stau nu mai putin sub semnul ideo­logiilor curente. Un anumit consens — cum a fost, timp de un veac si jumatate, cel privitor la problematica nationala in societatea romaneasca — le poate conferi un aer de familie. Confruntarea violenta a unor ideologii opuse este de natura a diviza si scoala; cazul celor „doua Frante', indeosebi sub a treia Republica, ofera exemplul elocvent al unei istorii infatisate elevilor in variante con­tradictorii, prin dubla serie de manuale apartinind scoli­lor laice si catolice.11

Literatura, teatrul si artele vizuale, mai recent cinema­tografia si televiziunea sint la rindu-le puternice emi­tatoare de istorie, de factura altminteri foarte diversa prin calitate si mesaj. Literatura necesita o mentiune aparte, fiindca nimic nu se afla mai aproape de textul istoric decit textul literar. Ca si literatura de fictiune, istoria este o naratiune: poate adevarata, dar totusi o naratiune. Impe­rativele textului asaza istoria de la bun inceput in alta zona decit aceea a stiintelor „dure' care se pot dispensa de povestire si sint susceptibile, total sau partial, de for­malizare matematica. Raportul privilegiat dintre istorie si literatura a urmat o dialectica de apropiere si distantare. Epopeea antica este istorie, anterioara inregistrarii ana-listice a faptelor si apoi coexistind cu aceasta. Anticii il considerau pe Homer istoric. Modelul istoriografiei romantice l-au constituit romanele istorice ale lui Walter Scott.

Note:

11 Pentru analiza manualelor scolare si, in genere, a deformarilor ideologice pe care le sufera istoria, este exemplara lucrarea lui Christian Amalvi, Les Heros de l'Histoire de France. Recherche iconographique sur le pantheon scolaire de la troisieme Republique, Phot'ceil, Paris, 1979. Acelasi autor a tratat, in plan mai general, diversele „adaptari' de ordin ideologic si politic ale istoriei Frantei: De l'art et la maniere d'accommoder les heros de l'histoire de France. Essais de mythologie nationale, Albin Michel, Paris, 1988.

Chiar Ranke, initiatorul istoriei „stiintifice' si „obiective', isi recunostea datoria fata de celebrul pro­zator scotian: elocventa ilustrare a amalgamului de stiinta si literatura care se cheama istorie. In aceeasi epoca, Michelet si Carlyle isi dadeau friu liber imaginatiei, iar Macaulay exprima gindul secret al multor confrati, mar-turisindu-si intentia „de a inlocui pentru citeva zile, prin istoria sa, ultimul roman la moda de pe masa tinerelor doamne'. Apoi, si oarecum brusc, in a doua parte a seco­lului trecut, intr-o epoca a stiintei triumfatoare si in con­textul mental al unui scientism de factura cvasi-religioasa, istoricii au inceput sa se rusineze de prea multa literatura pe care o facusera. Si-au pus in gind sa devina cu ade­varat oameni de stiinta, aidoma celorlalti, reconstituind trecutul in deplinul lui adevar si, eventual, supunindu-l unui sistem de legi. Astazi, miscarea de balans a inter­pretarilor pare a indeparta din nou istoria de zona stiintei pure, si exegeti de seama ai fenomenului istoriografie nu se mai sfiesc, atunci cind este cazul, sa aseze laolalta, sau in proxima vecinatate, istoria „adevarata', cu partea-i inevitabila de naratiune si de fictiune, si naratiunea fictiva proprie romanului istoric (ea insasi in cautarea unui adevar, poate nu mai putin esential ca al istoriei reale).12

Pina sa decida insa specialistii, a decis publicul. Cul­tura istorica elementara se alimenteaza in mai mare masura din istoria facuta de „ceilalti' (scriitori, artisti, cineasti) decit din istoria profesionistilor.

La inceputul anilor '80, „noua istorie' franceza se afla la zenit. Se impusese, in sfirsit, o noua paradigma istorio-grafica (intre timp entuziasmul s-a mai calmat). Citadela universitara era deja cucerita, mass-media se deschideau spre contributiile „noilor istorici', iar unele din cartile lor rivalizau cu marile succese literare (Montaillou, de pilda, lucrarea lui Emmanuel Le Roy Ladurie, aparuta in 1975, a fost un best-seller, vinzindu-se pina in 1978 nu mai putin de 130 000 de exemplare). In acest context, extrem de favorabil istoricilor profesionisti, un sondaj publicat de revista L'Express (in numarul din 19-25 au­gust 1983) ne pune in fata unui rezultat interesant la intre­barea „Exista unul sau mai multi istorici, morti sau in viata, care va plac sau care v-au facut sa iubiti istoria?' Pe primul loc, la raspunsuri, figureaza Alain Decaux cu 251 de optiuni, urmat de Andre Castelot cu 73, ambii vulgarizatori ai istoriei, intr-o maniera pronuntat narativa, literaturizata si inclinata spre spectaculos (biografii romantate, dosare secrete si asa mai departe), exact la

Note:

12 Un moment semnificativ in reinterpretarea istoriei in functie de factura ei narativa, cu apropierile inerente de textul literar, l-a constituit aparitia cartii istoricului american Hayden White, Metahistory. The Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe, The Johns Hopkins University Press, Baltimore-London, 1973. Vezi, in acelasi sens, si articolul citat al lui Peter Burke, „History of Events and the Revival of Narrative'.

antipodul conceptiei si metodologiei „noilor istorici'. Urmeaza, cu 40 de sufragii, Victor Hugo, apoi generalul de Gaulle cu 38, Michelet cu 36 si chiar Balzac cu 10, sau Alexandre Dumas cu 9. Nu lipseste nici „noua istorie': 4 optiuni pentru Le Roy Ladurie si 3 pentru Georges Duby. O lectie de modestie, primita in momentul unui triumf!

Poate ca publicul nici nu greseste prea tare. Romanul istoric merge pina la capat acolo unde istoria, in sensul ei strict, este nevoita sa se opreasca la jumatate de drum. Istoricul are prea multe scrupule, nu exagerat de multe, fiindca atunci nici nu ar mai scrie, suficiente totusi pentru a se afla intr-o pozitie de inferioritate fata de romancier.

Fiindca, in fond, ce isi propune istoria? Reconstituirea vietii trecutului si incarcarea ei cu sens. Ambele teluri sint mai bine servite de fictiunea literara. Romanul istoric a fost inventat in prima parte a secolului al XLX-lea, avin-du-si originea in setea de autenticitate istorica a epocii romantice (perioada de ruptura in care trecutul oferea reactionarilor nostalgici un refugiu, iar progresistilor, in egala masura, un argument pentru propriile lor proiecte). Este aceeasi inclinare care a generat programul lui Ranke de reconstituire a istoriei „asa cum a fost ea cu adevarat', ca si formula istorico-literara, intens evocatoare, a unor Carlyle sau Michelet. Dar o data pusa problema „rein­vierii' trecutului, viata autentica infatisata in literatura de inspiratie istorica avea toate sansele sa devina mai convingatoare decit simpla reconstituire practicata de pro­fesionisti, care, oricit de detaliata si de fidela, ramine neinsufletita.

Romanul suplineste, asadar, imposibilitatea istoriei de evocare totala. I s-ar putea „reprosa' doza considerabila si acceptata de fictiune, dar si acest aspect ramine de discutat. Nu este deloc sigur ca atmosfera istorica recreata de scriitori sau psihologia personajelor ar fi neaparat mai putin „adevarate' decit atmosfera sau psihologia (atit cit exista sau daca exista) din operele de eruditie, si pina la urma numai aceste esente conteaza! Sa fie oare Mizera­bilii sau Razboi si pace mai departe de problemele de fond ale societatii franceze sau ruse din primele decenii ale secolului al XlX-lea decit cine stie ce monografii de spe­cialitate ? Dar chiar personajele si situatiile fictive pot deveni mai „adevarate' decit atitea personaje si situatii reale; in mintea si in viata noastra capata relief nu atit ceea ce a fost, cit ceea ce ducem, acum, cu noi. Eroii le­gendari de roman sint mai cunoscuti si mai semnificativi astazi decit un lung sir de ministri si generali ai vre­murilor trecute, adevarati la vremea lor, dar care acum nu mai sint adevarati, pentru simplul motiv ca pentru noi ei nu mai exista. Istoricii, ei insisi fauritori de fictiune, nu au motive sa dispretuiasca fictiunea, fiindca ceea ce cautam in trecut, intr-un trecut mai mult sau mai putin real, mai mult sau mai putin imaginar, nu este atit ade­varul in sine, cit propriul nostru adevar, plasmuitor de re­pere si de modele.

Criteriul adevarului, nu al unui adevar formal, ci esen­tial, nu pledeaza, asadar, cum s-ar fi putut crede, neaparat in favoarea istoricului. Adevarurile pe care le pune el in evidenta sint adesea punctuale si superficiale. La drept vorbind, citi istorici au spus ceva esential, nu despre un fapt anume sau despre o problema anume, ci incercind sa raspunda la intrebarile majore ale umanitatii ? Citi istorici au spus ceva cu adevarat esential despre istorie ?

Aceste limitari, de altfel inerente, explica tentatia unor incursiuni mai libere si mai indraznete, a unor reconsti­tuiri care par a avea in acelasi timp mai multa viata si mai mult sens. Iar daca astazi romanul istoric nu mai stra­luceste ca in veacul trecut, cinematografia ii suplineste cu prisosinta functia, si inca si mai mult televiziunea, cu multiplele-i posibilitati, raspunzindu-se astfel, cel putin in aceeasi masura, nevoii de autenticitate a evocarii. Gratie fictiunii romanesti sau cinematografice, calatoria in trecut devine posibila.

Unde se plaseaza istoricul in aceasta invalmaseala de „istorii'? Locul lui ne apare in egala masura exceptional si modest. El este o piesa a sistemului. Misiunea lui — co­mandata sau nu, putin importa, el oricum si-o indepli­neste — este de a da sens, prin istorie, coeziunilor actuale. Contribuind in mod substantial la legitimarea organis­mului socio-politic si proiectelor acestuia, el evolueaza la nivelul de sus al comunitatii, acolo unde isi dau intil-nire elitele, cultura savanta, ideologiile dominante si fac­torii de putere. Punind ordine in trecut, istoricul contribuie la Ordinea prezenta.

Puternic, intr-un anume sens, prin capacitatea de con­trol asupra trecutului si, indirect, prin trecut, asupra prezentului, istoricul este totodata lipsit de putere, prin faptul ca raspunde in fond unei comenzi sociale. Asupra lui presiunea este enorma, presiunea unui organism in totalitate producator si consumator de istorie. Pe de o parte, el este mai liber decit fizicianul sau biologul, in masura in care jocul social lasa o marja de libertate pe care legile naturii nu o permit sau o ingradesc in mai mare masura. De aceea si istoria este mai diversa, chiar in cele mai inchise societati, decit fizica sau biologia. Pe de alta parte insa, fizicianul sau biologul beneficiaza, in demersul lor, de un grad mai mare de autonomie in raport cu ceea ce se intimpla in jur (relativa autonomie, nu inde­pendenta, fiindca stiinta rupta de societate si ideologie nu exista). Istoriei ii lipseste coeziunea interna a acestor stiinte. Istoria este larg deschisa spre mediul social am­biant, larg deschisa spre altceva decit propriul sau obiect. Ea nu numai ca este inriurita de societate (constatare va­labila pentru orice demers stiintific), ci este pur si simplu creata si intretinuta de aceasta.

Libertatea de miscare a istoricului se afla in raport direct proportional cu gradul de deschidere sociala si li­bertate intelectuala. Este considerabila, in principiu, in societatile democratice, dar, oricum, si aici, limitata, orientata si strajuita de tabuuri. Educat intr-un anume spirit, istoricul nici nu se gindeste in genere sa depaseasca bornele acceptate. Daca totusi o face, risca sa fie mar-ginalizat sau, inca mai simplu si mai eficient, neluat in seama. Oricine poate tine pina la urma orice discurs despre istorie. Problema este sa fie si auzit. Cartile isi au destinul lor. Iar acest destin depinde mai mult de mediul social si cultural decit de autor. Un manuscris poate ramine intr-un sertar, poate fi tiparit intr-un tiraj con­fidential sau poate deveni (si de regula este ajutat sa devina) un best-seller. O idee poate pieri inainte de a prinde contur sau poate asalta o lume intreaga prin cana­lele mass-media. Se exprima multe in lumea de astazi, dar nu orice mesaj are aceeasi putere de circulatie si de patrundere. Libertatea de expresie — infinit preferabila, evident, cenzurii si prigoanei intelectuale! — ne impiedica sa observam cu suficienta claritate procesul crescind de unificare culturala. Nici un regim absolutist nu a dispus, nici pe departe, de canalele de influentare a opiniei pu­blice de care dispun regimurile democratice — sau tehnocratice ? — de astazi. Sintem prinsi intr-o retea tot mai densa si mai acaparatoare de informatie standardi­zata. Ceea ce inseamna ca sintem mai putin liberi decit ne imaginam, iar linistea pe care ne-o da constiinta cam facila a libertatii risca sa contribuie la erodarea ei. Aceste sumare consideratii despre partea de iluzie a libertatilor moderne exprima ce avem de spus inclusiv cu privire la istorie si la conditia istoricului.

Istoria este de asemenea natura incit nici democratia, nici totalitarismul nu o pot afecta pina la capat. O ide­ologie unica si impusa nu se traduce decit teoretic intr-o formula unica si inchisa de istorie. Pentru simplul motiv ca nu exista o istorie bine definita care sa corespunda, obiectiv, unui anumit proiect actual. De fapt, nimic din istorie nu corespunde proiectelor actuale. Asa incit, aceeasi ideologie poate apela, cu egala „indreptatire', la strategii istorice diverse. Comunismul sovietic se putea la fel de bine construi sau putea la fel de bine esua cu Petru cel Mare, fara Petru cel Mare sau impotriva lui Petru cel Mare. Iacobinii invocau, in vremea Revolutiei franceze, Sparta si Roma republicana, dar ar fi putut foarte bine sa nu le invoce si sa-si descopere alte modele, fiindca oricum toate erau fictive. Artificialitatea puntii dintre prezent si trecut lasa un spatiu de „libertate', fireste foarte limitat, dar totusi efectiv, chiar in contextul celor mai opresive ideologii. Si invers, libertatea intelectuala fara limite sau cu limite extrem de flexibile, caracteristica pluralismului democratic, se loveste de zidul acelui fond comun de valori, acelui minim sistem de repere ideo­logice fara de care nici o constructie sociala sau politica nu ar fi viabila.

Istoricul este mult mai liber in societatile deschise decit in cele inchise, axioma se intelege de la sine. Dar este totusi mai putin liber decit ne-am inchipui in cele dintii, si o idee mai liber decit am putea crede in celelalte.

Inevitabila ideologie

Istorie fara ideologie nu se poate. Mesajul istoricului poate fi explicit sau implicit, istoricul insusi poate fi constient, mai putin constient sau deloc constient (in cel din urma caz mintindu-se singur) de implicatiile ideo­logice ale demersului sau. Toate acestea nu schimba nimic, fiind atitudini de ordin formal si subiectiv. in mod obiectiv si esential, istoria este incarcata cu ideologie. Iar prin ideologie, intelegem ideologie in sensul deplin al conceptului: nu un amalgam oarecare de opinii despre lume, viata si societate, ci un sistem bine definit de idei, inserat intr-un cadru social si politic nu mai putin bine definit.

Paradoxal, dar pina la urma lesne de inteles, cu cit isto­ria se inalta mai sus, cu cit se vrea mai aproape de esente si mai departe de frarnintarile trecatoare ale zilei de astazi, cu atit doza de ideologie sporeste si devine mai trans­parenta. Marile filozofii ale istoriei sint strict dependente de actualitate. Orice discurs despre telurile ultime este un discurs deghizat despre ziua de astazi. Vom afla sau nu pina la urma incotro merge lumea si cum se va implini destinul ei; vom afla insa cu siguranta, parcurgind o ase­menea constructie teoretica globala, cum se prezinta convingerile politice ale istoricului sau filozofului, ches­tiune mai putin interesanta in sine decit destinul lumii, dar foarte interesanta totusi pentru ceea ce inseamna, din­colo de aparente, discursul istoric.

Sa ne oprim asupra unui text clasic: Prelegerile de filo­zofie a istoriei ale lui Hegel (datate 1822-1831). „Istoria universala - afirma marele filozof - nu este altceva decit dezvoltarea conceptului de libertate'. Iata un principiu de incontestabila semnificatie, susceptibil de a da sens devenirii umane in totalitatea sa. Dar este nu mai putin un principiu care, de la bun inceput, ne conduce spre epoca lui Hegel. Nu numai Hegel, ci foarte multi dintre contemporanii sai vad in istorie un drum care trebuie sa conduca spre libertate. Obsesia lor se cheama Revolutia franceza, cu tot ce a urmat, in continuarea ei, in opozitie cu ea, sau in diverse tentative de sinteza intre societatea organica prerevolutionara si ideile moderne de progres, libertate si democratie. O filozofie a istoriei a carei cheie unica este libertatea nu se putea concepe nici la 1700 si nu se mai poate concepe nici astazi spre anul 2000. Abso­lutizarea libertatii, „divinizarea' ei poarta marca momen­tului 1800.

Discutia nu se opreste insa aici. Libertatea este un cuvint magic, si totusi, ce vrea sa insemne? Fireste, nu dezvoltarea teoretica a acestei chestiuni ne preocupa acum. Ajunge sa constatam ca libertatea (ca si istoria, ca si atitea alte cuvinte) inseamna multe, acoperite toate de acelasi cuvint. Ne intereseaza doar ce inseamna libertatea pentru Hegel. Problema interesanta, sub mai multe rapor­turi, mai intii pentru a-l aseza pe filozof in epoca, apoi pentru a defini sensurile reale ale filozofiei istoriei si, in sfirsit, pentru a sesiza inca o data plurivalenta si echi­vocul unor cuvinte si concepte care par simple fiindca mai mult le vehiculam decit le gindim. Pentru Hegel li­bertatea este ceva ce seamana destul de bine cu opusul libertatii. Ea implica mai multe constringeri decit drep­turi. Este o libertate organizata, institutionalizata si supravegheata, contrariul libertatii negative, anarhice, atomizatoare, stirnite de valul revolutionar. „Libertatea' lui Hegel a putut fi considerata (de Karl Popper, de pilda) o punte spre totalitarism. Ar fi insa nedrept sa-l judecam pe Hegel exclusiv din propria noastra perspectiva si ignorind propria-i judecata. Hegel credea cu adevarat in libertate, credea in felul lui si in democratie (in egali­tatea sanselor), credea insa (poate prea mult) si in Ra­tiune, credea de asemenea intr-un necesar echilibru social, si toate acestea il conduceau spre o sinteza so-cio-politica in care libertatea era „autoingradita' de con­stiinta propriilor ei limite. Era libertatea asumata de indivizi responsabili, de institutii responsabile, de un stat responsabil. Transpusa in plan politic, aceasta constructie filozofica isi afla modelul nu in Franta, unde excesul de libertate condusese in cele din urma la esecul insusi al principiului, nici in Anglia, ci in spatiul german si in Prusia cu deosebire. Conservatoarea si autoritara Prusie devenea model, poate nu chiar desavirsit, dar aproape desavirsit, al unei lumi unificate in spiritul unei libertati responsabile. Aparent, lumea de miine avea sa fie o Pru­sie perfectionata! Nu comentam optiunea politica a lui Hegel care isi avea argumentele si justificarile ei. Nici nu consideram ca principiile iacobine ale Revolutiei fran­ceze, sau oricare dintre modelele succesive oferite de o Franta dezechilibrata politic si instabila, ar fi fost nea­parat mai bune. Constatam doar ca scopurile finale ale istoriei corespund la Hegel cu convingerile (sau cel putin cu afirmatiile) lui politice. Si nu il criticam pentru o ase­menea curioasa imbinare; asa este firesc sa fie, nu are cum sa fie altminteri.

Cam in aceeasi vreme, francezii Guizot si Thierry, „mai istorici' decit Hegel, dar inclinati la rindu-le spre idei generale si spre scheme cvasi-filozofice, mizau si ei, in felul lor, pe mersul triumfator al ideii de libertate. Procesul inceput inca in Evul Mediu de „starea a treia', de burghezie, isi gasea implinirea, incheierea, in Franta

„monarhiei din iulie'. O istorie liberala, in cel mai strict sens politic al termenului (Guizot a fost de altfel unul din­tre personajele politice centrale ale perioadei 1830-1848, in egala masura istoric al liberalismului si practician al sau). intreaga istorie se petrecuse pentru a zamisli libera­lismul modern!

In ce-l priveste pe Auguste Comte, alt creator influent de sistem filozofic, ziua de miine spre care privea el tre­buia sa concilieze ordinea (caracteristica societatilor organice ale Evului Mediu) si progresul (caracteristic epocii moderne). Comte mizeaza pe stiinta si industrie, sustine proprietatea privata, dar isi propune sa-i umani­zeze pe capitalisti, priveste cu intelegere condescendenta pe proletari si pe femei, vrea intr-un cuvint o societate profund solidara, ceea ce inseamna, pina la urma, si autoritar dirijata. Nu este de mirare ca filozoful a aprobat lovitura de stat din 2 decembrie 1851 a lui Ludovic Napoleon, viitorul Napoleon al III-lea. Este, in fapt, o versiune mai conservatoare a saint-simonismului, de care Comte fusese apropiat in tinerete, proiectie a unui secol al XlX-lea idealizat, perfectionat si impacat cu sine: capi­talist si social, progresist si autoritar, stiintific si religios. Asa se va prezenta faza de desavirsire a umanitatii: destul de asemanatoare in fond cu proiectul global al celui de-al doilea Imperiu francez!

Hegel si Comte sint oameni ai prezentului. Marx, apa­rent, dimpotriva. Nu numai ca nu-i place prezentul, dar isi propune sa-l anihileze. insa si teoria lui izvoraste tot din prezent, pentru ca alt punct de plecare, pentru indi­ferent ce teorie, nu poate sa existe. Dependenta ascunsa in buna masura de ambitiile si aparatul stiintific ale unui sistem mai complex, mai elaborat, mai seducator decit oricare altul. Teoria istorica a lui Marx nu lasa nimic fara raspuns: evolutii de ansamblu, structuri, fapte si persona­litati, toate se imbina intr-o masinarie perfect functionala, oferind in egala masura o interpretare exhaustiva a isto­riei si o metodologie de iesire din istorie, spre un viitor de esenta superioara. Este, cu siguranta, alaturi de edifi­ciul teologic al Sfintului Augustin, poate mai sumar, dar nu mai putin desavirsit si eficient, una dintre cele doua teorii de nedepasit ale istoriei si devenirii umane. Ten­tativele de a-l combate pe Marx prin filozofii concurente ale istoriei nu au avut sorti de izbinda: fata de impresio­nantul mecanism marxist, diversele scheme elaborate s-au dovedit prea putin convingatoare. Despartirea de marxism se face simplu, elegant si rezonabil nu prin recursul la o filozofie a istoriei mai buna, ci prin intelegerea faptului ca filozofiile istoriei, bune sau rele, sint constructii imagi­nare si nimic mai mult. Ar fi ironic sa confundam scopu­rile ultime ale Istoriei (admitind ca acestea ar exista) cu „scopurile ultime' ale istoricilor sau filozofilor!

Iar teoria lui Marx, atit de savant elaborata, este o teorie de secol XIX, fiindca altceva nici nu putea sa fie. Si o teorie de secol XIX cu un punct de plecare, spatial si social, cit se poate de bine definit. Marx prelucreaza consecintele primei faze a revolutiei industriale; cu aces­tea isi alimenteaza sistemul. Cadrul meditatiei sale este Occidentul, si in mod deosebit Anglia, tara unde se de­clansase revolutia industriala si unde aceasta mersese mai departe ca oriunde. Ceea ce remarca fondatorul teoriei comuniste este puternica polarizare sociala: o mina de proprietari bogati, tot mai bogati, si o mare armata, tot mai mare, de proletari asupriti si mizeri, din ce in ce mai asupriti si mai mizeri. Tablou adevarat, in multe din datele lui, dar nu mai putin simplificat de Marx in spiritul unei tipologii ideale. Nu a existat niciodata un organism social care sa se rezume la confruntarea a doua clase. Orice tesatura sociala este cu mult mai diversa si mai fina. Dar daca a existat vreodata ceva care sa semene, care sa se apropie cit de cit de un asemenea sistem bi­polar, aceasta a fost in mod cert societatea engleza spre anul 1850. Societatea reala, drastic simplificata, a devenit la Marx model ideal, iar acest model a fost proiectat spre trecut, ca si spre viitor, si pus sa lucreze in sensul istoric, dar mai ales politic, al teoriei marxiste. Lupta de clasa (asa cum se prezenta ea, dar inca mai mult, asa cum ar fi trebuit sa se prezinte, intre capitalisti si proletari) a devenit motor al istoriei, incepind cu conflictul dintre sclavii si stapinii de sclavi ai Antichitatii. in acest din urma caz istoria a suferit nu numai o simplificare, ci de-a dreptul o deformare, chiar o falsificare: in Antichitate exista sclavi, dar nu exista societati sclavagiste, adica societati in care esentialul muncii productive sa fie realizat de sclavi, asa cum era realizat in Anglia secolului al XlX-lea de proletari; sint, dimpotriva, societati care juxtapun cate­gorii sociale foarte diverse. Cit despre luptele sclavilor impotriva stapinilor lor, exceptind faimoasa rascoala a lui Spartacus si alte citeva miscari de mai mica amploare, ele stralucesc mai curind prin absenta!

Reelaborata spre origini potrivit modelului britanic de secol XIX, istoria urma sa se supuna consecintelor aceluiasi model si in viitor. Cu un rezultat insa radical diferit, fata de succesiunea etapelor precedente, si nu fiindca asa ar fi cerut Istoria (stim astazi, dupa un veac si jumatate, ca Istoria nu a cerut asa ceva), ci fiindca asa pretindeau convingerile politice ale lui Marx. Polarizarea sociala trebuia sa se accentueze. Bogatii aveau sa devina si mai bogati, iar saracii si mai saraci (una dintre legile sociale descoperite de Marx privea „pauperizarea absoluta a proletariatului', iar legile sint legi, nu pot fi ocolite). Pina la urma, intreaga societate ar fi devenit un urias ate­lier, inalta concentrare de tehnologie si socializarea masiva a procesului de productie prefigurau comunismul. Fara exploatatori, „atelierul social' era deja „comunist'. O singura miscare mai trebuia facuta, simpla si inevita­bila: expulzarea din sistem a capitalistilor. Revolutia pro­letara conducea direct la societatea comunista, la o epoca postistorica eliberata de exploatare si de antagonisme.

Faptul ca o asemenea filozofie a istoriei (pe care, desigur, am schematizat-o, fara a pacatui insa impotriva spiritului ei) s-a bucurat de un prestigiu superior oricarei alte teorii similare si a putut fi considerata, atita vreme si de atita lume, ca esentialmente stiintifica, mai mult chiar, a fost transpusa — evident, cu toate deformarile de rigoare — intr-un sistem efectiv de organizare politica, sociala si economica, ofera un extraordinar exemplu de proiectare in absolut a unor interese si strategii bine deter­minate. Atunci cind Istoria iti da dreptate, cine te mai poate contrazice? Bine folosita, filozofia istoriei poate deveni arma perfecta a manipularii.

Teoriile generale ale istoriei nu pun, asadar, mari pro­bleme de decriptare ideologica. Ele sint suficient de trans­parente (ceea ce nu inseamna ca nu se cade usor in plasa lor). Ceva mai complicata devine decriptarea in cazul istoricilor profesionisti, care, prin natura formatiei si a demersului lor, sint inclinati spre reconstituiri punctuale, adesea cu ignorarea programatica a procesului de an­samblu. Problema lor nu este de unde vine si incotro se indreapta istoria, ci izolarea si lamurirea diverselor seg­mente ale trecutului. De cele mai multe ori ei nu-si ex­prima in clar optiunile ideologice. Iar multi dintre ei nu numai ca nu si le exprima, dar isi inchipuie ca nici nu au asemenea optiuni. Sau, daca accepta ca le au, sint con­vinsi ca ele nu ar influenta intru nimic raporturile lor cu istoria.

Ne aflam in plina iluzie; a nu profesa nici o ideologie este o atitudine care conduce automat la cea mai tiranica dintre ideologii: aceea a ideilor primite, a ideilor domi­nante acceptate fara critica si fara rezerve. Istoricii care nu-si dau seama de implicatiile ideologice ale incursiu­nilor lor in trecut sint pina la urma, fara sa vrea si fara sa stie, cei mai dependenti de ideologie: o ideologie pe care nu o remarca, fiindca se scalda in ea, considerind-o cu totul fireasca, incapabili astfel de a-si imagina solutii alternative.

Pentru a ilustra insidioasa prezenta a ideologiei, ne vom referi la doua modele, pina astazi nedepasite, de „istorie stiintifica', sau mai bine spus de „ambitie stiin­tifica' in investigarea istoriei.

Primul model ni-l infatiseaza istoriografia sfirsitului de secol XIX, denumita indeobste, nu prea adecvat, „po­zitivista' (ceea ce poate crea o confuzie cu pozitivismul lui Comte, de care nimic nu o leaga). Este o istorie inte­resata exclusiv de stabilirea „pozitiva' a faptelor, prin cercetarea metodica a documentelor, de unde si apela­tivul de „scoala critica'. Promotorii ei sint istorici pro­fesionisti, categorie tot mai bine reprezentata in urma inmultirii catedrelor de istorie in universitatile occiden­tale. Acesti universitari cred cu adevarat ca fac stiinta si cred indeosebi ca ceea ce fac ei nu are nici o legatura cu politica zilei. Merg pina la a exclude istoria contempo­rana din istorie, argument suprem al neimplicarii politice. Aparent, ce garantie mai sigura de obiectivitate decit ignorarea deliberata a prezentului si trecutului apropiat! Si astfel, siguri pe stiinta lor si pe detasarea de actualitate, istoricii ajung sa faca politica fara sa stie. Fara sa stie, este un fel de a spune; ei stiau in fond ce fac, dar isi inchipuiau ca o alta istorie „stiintifica' oricum nu poate exista, si existind una singura, era inevitabil obiec­tiva, orice racordare la valorile prezentului fiind pur intimplatoare. Ca universitari, erau functionari ai sta­tului; stiau ca sint, dar o alta conditie nu-si imaginau. Fireste, nimeni nu le dadea ordine; erau ei insisi membri ai elitei, piese importante ale sistemului. Traiau intr-o atmosfera burgheza si elitista si nu este de mirare ca au procedat la reconstituiri istorice pe masura. Formula lor privilegia politicul, evenimentele si personalitatile. Era, nu exclusiv, dar in buna masura, o istorie a statului si a institutiilor statului, o istorie care conducea spre struc­turile secolului al XlX-lea. O istorie vazuta de la virf, in genere in spirit liberal, nu insa si democratic, respec­tuoasa fata de autoritate. O istorie, totodata, care pornea de la configuratiile nationale si politico-teritoriale ale veacului, proiectate la rindu-le in trecut. O istorie natio­nalista care intelegea sa-si adune argumentele inca din zorii istoriei. Un arheolog francez nu se sfia sa vor­beasca, fara teama de anacronism, despre „francezii din epoca de piatra'! Pe scurt, este faza burgheza si natio­nala a istoriei, greu de spus cit de stiintifica, cu siguranta insa, in ciuda programului sau, deloc obiectiva si profund ideologizata.

Duelul istoriografie franco-german surprinde, uneori in maniera frapanta, avatarurile „obiectivitatii'. Theodor Mommsen si Fustei de Coulanges, nume-simbol ale celor doua istoriografii, se confrunta, fiecare in numele natiunii sale, cu argumente istorice. Stiinta „obiectiva' era cind germana, cind franceza. Promotor neinduplecat al unei metode riguroase, Fustei de Coulanges trece, fara stari de constiinta, de la o formula la alta. inaintea razboiului franco-prusian din 1870, el recunostea francilor, ger­manicilor cuceritori ai Galiei, un rol insemnat in sinteza medievala franceza. Dupa conflict, isi schimba radical opinia, demonstrind, cu aceeasi incredere in metoda, insignifianta elementului germanic.

Al doilea model se infatiseaza ca opusul celui la care tocmai ne-am referit. il reprezinta Scoala de la „Annales' sau Noua istorie, asa cum i-au spus ceva mai recent isto­ricii francezi, intr-un elan scientist si de monopolism isto­riografie francofon. Este un curent care exprima, in felul sau, cu lacune si prejudecati, dar si cu nenumarate idei fertile, marea restructurare istoriografica a ultimului secol, la rindul ei produs al unei lumi atit de diferite de lumea secolului al XlX-lea. Ne ofera probabil, alaturi de cu­rentul marxist (dar cu finete profesionala superioara), cel mai complet si elaborat sistem teoretic si metodologic al istoriografiei ultimelor trei sferturi de veac. „Noua stiinta' a istoriei a inceput prin a rasturna complet stiinta istoriei de la 1900. A evacuat din istorie sau a limitat drastic temele si valorile anterioare: politica, razboiul, eveni­mentele, personalitatile, si chiar statul, institutiile sale si cadrul national. Istoria a coborit dinspre elite spre mase. Domeniile ei de predilectie au devenit economia, demo­grafia, raporturile sociale, mentalitatile, viata cotidiana Ca si istoricii de la 1900, adversarii lor promotori ai „noii istorii' au incercat si, intr-o masura apreciabila, au si reusit sa convinga ca au dreptate. Este ridicol, sustin ei, sa pui totul in seama personalitatilor sau sa afirmi impactul decisiv al evenimentelor, atunci cind forte mult mai profunde si mai influente obliga evenimentele sa ia un anume curs si personalitatile sa li se supuna. Structurile sint cele care comanda, si timpul lung al istoriei, nu spuma efemera a faptelor si nici vointa individuala a oamenilor. Una dintre lucrarile reprezentative ale „noii istorii' se intituleaza: Ludovic al XlV-lea si douazeci de milioane de francezi (Pierre Goubert, Louis XIV et vingt millions de Francais, 1966). Istoria stiintifica de la 1900 ar fi accen­tuat asupra regelui si elitei conducatoare; noua istorie stiintifica deplaseaza accentul spre cele douazeci de mi­lioane de francezi.

Daca s-ar organiza un referendum istoriografie, pro­babil ca ar cistiga „noua istorie' (desi intimpina si ea multe rezerve). Pare mai stiintific sa asezi in inima unui sistem de interpretare structurile decit faptele sau per­sonalitatile. Dar pare mai stiintific, astazi, fiindca asa ne-am obisnuit sa gindim. Nu parea si la 1900 si nu stim cum o sa para miine. Asa ineit este riscant sa spunem ca o istorie este mai stiintifica decit alta. Constatam doar ca este altfel. Nu este insa riscant deloc — chiar daca istorici­lor nu le face placere o asemenea „deconspirare' — sa apreciem orientarea politica a istoricilor de la „Annales'. Trebuie oare sa mai spunem incotro priveste — nu spre trecut, ci in prezent — un istoric adversar al elitismului politic si al nationalismului si promotor al maselor in istorie? A dovedit-o Herve Coutau-Begarie, intr-o carte iconoclasta, despre „fenomenul noii istorii': iconoclasta, fiindca, aidoma fenomenului istoriografie opus de la 1900, nici „noua istorie' nu vrea sa accepte ca face altceva decit stiinta obiectiva, iar daca ceea ce face se intilneste cu o anume ideologie este pura intimplare sau — si mai bine! — proba adevarului deplin atit al isto­riei practicate cit si al ideologiei corespunzatoare. Sa conchidem deci ca „noua istorie' se prezinta ca o expre­sie a stingii franceze, o stinga in genere nu marxista, dar nici antimarxista (manifestind chiar o anume disponibilitate fata de marxism), o stinga care exprima in esenta traditia, mentalitatea si ideologia socialismului francez.13 De fapt, nimic iesit din comun. Cele mai „stiintifice' abordari sint, in ciuda aparentelor, si cele mai ideolo-gizate. Adevarul pe care il proclama nu are cum sa fie un adevar absolut. Este adevarul unei epoci, al unei credinte: expresia „stiintifica' a unei ideologii.

„Istoria se face cu documente'

Daca in ciuda pronuntatei sale dependente de mediul ambiant, istoria isi pastreaza totusi personalitatea, aceasta se datoreaza faptului ca, intocmai ca orice meserie, ea se ghideaza dupa anumite norme pe care se straduieste sa le respecte. Normele acestea se reduc in fond la doua operatii esentiale: de la Tucidide pina astazi, istoricul extrage faptele din izvoare, si apoi le leaga intr-un lant de determinari cauzale. Oricit ar fi de tentat de cintul de sirena al ideologiilor sau de propriile sale convingeri, cercetatorul onest al trecutului nu plasmuieste fapte. El doar le „aranjeaza' (le decupeaza, le combina, le mareste, le micsoreaza ); materia lor o cauta insa, o cauta cu indirjire, in marturiile efective lasate de lungul sir al gene­ratiilor. Iar in interpretarile propuse, se straduieste sa se tina cit mai aproape de ceea ce faptele insele par a sugera. Problema este insa ca aceste norme metodologice, fara

Note:

13 Herve Coutau-Begarie, Le Phanomanc „Nouvclle Histoire'. Strategie et ideologie des nouveaux historiens, Economica, Paris, 1983; a doua editie, cu subtitlul Grandeur et decadente de l'ecole desAnnales, 1989.

care istoria nu ar fi (sau ar fi cu totul altceva), sint la rindu-le deschise spre o intreaga gama de influente extraistorice.

Atunci cind definim istoria drept ceva anume, totul se invirte pina la urma in jurul izvoarelor. Metodologia isto­riei inseamna in primul rind un complex de reguli care spun cum trebuie procedat cu izvoarele. Doar ca izvoarele nu se preteaza la o tratare intru totul riguroasa. Sau poate ca pina la urma s-ar preta, dar nu se preteaza in mod cert ceea ce se afla dincolo de ele. Am spus-o deja, izvoarele „reflecta' realitatea, insa adaptind-o si deformind-o. in aceasta privinta, o metoda riguroasa (tratarea comparata a surselor, raportarea lor la contextul mental si ideologic) este susceptibila de a reduce considerabil riscurile unei lecturi naive. Dificultatea majora, pe care nici o metodo­logie nu o mai poate rezolva, sta insa in faptul ca izvoa­rele, oricit ar fi de abundente si de variate, nu acopera decit o mica parte din ceea ce oamenii au gindit, au pro­iectat si au facut de-a lungul istoriei. Reconstituirea tre­cutului seamana cu un joc de puzzle. Insa, in timp ce jucatorul dispune de toate elementele unei imagini vir­tuale si nu trebuie decit sa le combine, istoricul este lipsit de cea mai mare parte a lor. Trebuie sa recreeze imaginea pornind de la elemente izolate si disparate, iar acestea se rarefiaza treptat, pina la disparitie, cu cit se coboara mai adinc in trecut. Asa proceda Cuvier, reinventind, dintr-un dinte de dinozaur, dinozaurul intreg. Masinaria istorica este insa infinit mai complicata decit un organism de reptila. Nici o metodologie nu poate da retete de acoperire a golurilor de informatie. Nici o metodologie nu-i spune istoricului cum sa imbine faptele si ce sens sa le dea. Ideologia si creativitatea individuala ocupa terenul liber, oferind liantul necesar. Cert este ca aceleasi informatii

si metodologii similare pot conduce cu usurinta spre sce­narii istorice, nu numai diferite, dar chiar contradictorii.

Un exemplu clasic in istoriografia privitoare la romani il constituie faimoasa problema a continuitatii. in aceasta chestiune, exact pe aceeasi informatie — literara, lingvis­tica si arheologica — se sustin, cu argumente aparent la fel de valide si prin tratarea surselor in spiritul aceleiasi metodologii moderne, doua teze complet opuse: continu­itatea romanilor pe teritoriul vechii Dacii sau venirea lor de la sud de Dunare, carora li se adauga si o gama de solu­tii intermediare, implicind parti variabile din teritoriul nord si sud-dunarean. Totul, „riguros', pe aceleasi izvoare

Nici divergentele „punctuale' nu se rezolva mai usor. O intreaga biblioteca este pe cale sa se scrie despre un text medieval, devenit cu siguranta mai celebru prin dis­putele din jurul lui decit a fost la vremea sa prin el insusi. Prelucrind aceeasi informatie, istorici si filologi contem­porani afirma la fel de bine originea romaneasca sau gre­ceasca a invataturilor lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie, dupa cum, in cazul luarii in consideratie a origi­nii autohtone, acorda sau nu voievodului paternitatea scrierii. Difera, in plus, si aprecierea valorii: intre com­pilatie si creatie geniala.

Prin plasa larga, mult prea larga, a informatiei, nava­leste nestingherita ideologia. Neagoe Basarab, fondator al literaturii romane si scriitor genial, este o interpretare nationalista (indiferent de doza de adevar sau de neade­var). Continuitatea romaneasca pe intregul teritoriu al Daciei apartine tot interpretarilor nationaliste romanesti (indiferent daca lucrurile s-au petrecut sau nu asa), dupa cum versiunea opusa, imigrationista, trimite direct la nationalismul maghiar. De felul lor, sursele vorbesc sibi­lin; le ajuta ideologia sa vorbeasca pe inteles.

Dar chiar tratarea surselor in sine, mai mult chiar, defi­nirea conceptului de sursa nu justifica ambitiile unei metodologii „obiective' si insensibile la ce se intimpla in afara obiectului studiat. Trei mari etape de evolutie a metodologiei istorice pot fi luate in considerare, toate cu raportarea lor specifica la contextul socio-cultural si ideologic.

Prima dintre ele, de la Herodot pina la inceputul epocii moderne, prezinta, dincolo de o lipsa de sistem suscepti­bila de a-l intriga pe istoricul profesionist, doua mari prin­cipii directoare. Este pe de o parte o istorie care mizeaza in mod substantial pe marturia directa, pe de alta parte o istorie dependenta de textele narative (altfel spus, o istorie dependenta tot de istorie!). Pentru perioada apropiata in timp de cel care inregistreaza faptele (si trebuie precizat ca istoria s-a nascut si a evoluat initial indeosebi ca istorie contemporana, chiar „imediata'), este privilegiata infor­matia culeasa pe viu, ceea ce istoricul a observat direct, sau ceea ce i-au comunicat altii care, la rindul lor, au par­ticipat la evenimente. Asa incepe istoria cu Herodot, prin asternerea lucrurilor si faptelor vazute si auzite (in mai mare masura, cu siguranta, auzite decit vazute). Tucidide, apoi Polibiu se arata mult mai increzatori in „vaz' decit in „auz', cu alte cuvinte in implicarea nemijlocita a auto­rului in evenimentele relatate. Distinctie mai curind teo­retica, fiindca, oricum, istoricul nu are cum sa vada totul si este nevoit sa recurga la informatie de a doua mina, cu speranta ca cei care au „vazut' ii vor furniza stiri vala­bile (confruntarea marturiilor aducind un plus de verosi­militate). Si istoricii Evului Mediu scriu despre vremea lor tot din vazute si auzite. La acest tip de informatie se adauga, in masura variabila, si alte izvoare, precum di­verse categorii de documente scrise, caracteristica raminind totusi inclinarea spre marturia directa bazata pe pro­pria memorie sau pe transmisia orala.

In privinta secolelor obscure, atunci cind primii istorici se hotarasc, in sfirsit, sa le abordeze, ei nu au altceva de facut decit sa preia traditia legendara, in bloc, sau cu unele rezerve si amendari, care nu decurg atit din vreo metoda, cit din judecata, mai mult sau mai putin critica a fiecaruia (Tucidide, cel mai critic dintre toti, considera ca nu este mai nimic de retinut!). O data fixata in scris, aceasta istorie veche este reluata, prin pura compilatie, de nenumarate generatii de istorici (razboiul troian, fon­darea Romei si primele secole ale istoriei sale, naratiunile biblice ofera exemple concludente de traditii devenite adevaruri). In genere, exceptind ancheta directa privitoare la propria epoca, istoricii se sprijina masiv pe scrierile predecesorilor, de la care isi insusesc esentialul informa­tiei. Chiar daca nu exclusiv, fiindca mai folosesc si iz­voare de arhiva, inscriptii sau vestigii arheologice, sursele lor esentiale sint de factura literar-narativa. De regula, nu sesizeaza distinctia (elementara pentru noi) dintre sursele primare si textele narative. Pentru ei, problema-cheie este autoritatea emitentului. Principiul autoritatii, recunoscut si de antici, atinge cote maxime in contextul atit de ideo-logizat si ierarhizat al Evului Mediu. Cartile sacre, operele parintilor si doctorilor Bisericii, lucrarile autorilor clasici greci si romani, fondatori ai genului istoriografie, nu aveau cum sa sufere un examen critic de fond, fiindca pe ele si numai pe ele se inalta intreg edificiul istoric.14

Marturie plus compilatie: asa se prezinta prima versiu­ne metodologica redusa la esential. Tentatia istoricilor de a se alinia, predindu-si unul altuia stafeta, la o unica isto­rie (fata de care rezervele si amendarile nu puteau fi decit de detaliu) ilustreaza, fara indoiala, o stare de spirit. Sint alcatuiri sociale si ideologice inclinate spre traditie, ierar­hie si autoritate, si mult mai putin receptive decit sintem noi la inovatie si schimbare, la luarea in considerare a solutiilor alternative (cazul particular fiind al democratiei ateniene care a produs de altfel si singura revolutie meto­dologica prin desprinderea istoriei, in secolul al V-lea inainte de Cristos, atit de sumara consemnare analistica, cit si de fabulatia mitologica. Gradul de inovatie istorio-grafica este, evident, in functie de mobilitatea organis­mului social; greu de conceput „ruptura' istoriografica fara „ruptura' istorica efectiva).

Istoriografia moderna avea sa evolueze pe coordonate metodologice diferite, implicind respingerea oralitatii si retragerea in plan secundar a textelor literare fata de do­cumentele propriu-zise. Noua orientare metodologica s-a afirmat si s-a perfectionat treptat, pe parcursul mai multor secole. inca de la sfirsitul Evului Mediu, istoricii incep sa distinga intre diverse categorii de texte, folosite pina atunci de-a valma; se precizeaza indeosebi, incetul cu in­cetul, conditia diferita a actelor diplomatice (documente primare, „izvorite' din contemporaneitate) si a textelor narative. Istoricii devin mai scrupulosi si in ceea ce pri­veste examinarea autenticitatii documentelor. Lucrarea lui Jean Mabillon, De re diplomatica, aparuta in 1681, este un jalon important pe aceasta cale. Profesionalizarea istoriei, constituirea ei ca disciplina universitara de sine statatoare, proces inaugurat in universitatile germane in secolul al XVIII-lea si intensificat in veacul urmator, a condus in mod firesc la codificarea unor reguli uniforme, acceptate de toti profesionistii. Spre 1900, acest sistem de norme critice atinge apogeul. Era, in felul lui, perfect si s-a putut crede, un moment, ca istoria avea sa se opreasca in acest punct. Charles Langlois si Charles Seignobos afirmau cu netulburata siguranta in „biblia' lor metodologica Introduction aux etudes historiques (1898), ca o data depistate toate documentele, si stoarse de informatie, misiunea istoricului avea sa se incheie, raminind doar, se intelege, ca istoria contemporana sa adauge noi si noi file, pe masura derularii ei.

Note:

14 Pentru maniera in care istoricii antici se compileaza unii pe altii, reluind in fapt aceeasi istorie, trimitem la consideratiile lui Paul Veyne din lucrarea citata: Les Grecs ont-ils cm a leurs mythes ? O monografie consistenta despre metoda unui mare istoric: Paul Pedech, La methode historique de Polybe, Les Belles Lettres, Paris, 1964. Cu privire la metodologia istoriografiei medievale, este in­dispensabila lucrarea lui Bernard Guenee, Histoire et culture his­torique dans VOccident medieval, Aubier, Paris, 1980.

Regula de aur era apelul la document si numai la docu­ment. „Istoria se face cu documente; unde nu sint docu­mente, nu este istorie', cu aceste cuvinte memorabile se deschidea manualul lui Langlois si Seignobos. Iar docu­ment insemna document scris si, vom vedea, nici macar orice fel de document scris. In cautarea desavirsitei rigori, a reconstituirii trecutului „asa cum a fost', cu o siguranta cit mai apropiata de a stiintelor exacte, istoria a procedat prin eliminare, pastrind ceea ce se parea ca ofera un grad inalt de autenticitate. Marea sacrificata a fost traditia orala, si ancheta orala in genere. Istoria se separa de Herodot si, sub acest punct, chiar de Tucidide. Verba volant: cuvintele zboara si, inca mai rau pentru istoric, se deformeaza de la o persoana la alta si pot deveni de nerecunoscut de la o generatie la alta. Scripta manent: cele scrise ramin, ramin asa cum au fost la origine, asa cum a fost istoria cu adevarat. Fara indoiala ca aceasta concentrare asupra izvorului scris a insemnat un progres metodologic, ignorarea deliberata a altor categorii de izvoare fiind pretul platit pentru un plus de rigoare. in fapt, nu izvorul scris in genere este privilegiat, ci un anu­me tip de izvor scris. Sursele primare sint, de regula, pre­ferate textelor narative. Sint insa valorizate anume surse primare, ele insele cu tenta narativa, aflate cu siguranta mai departe de realitatea obiectiva decit isi inchipuiau promotorii istoriei critice. Ambasadorii venetieni, atit de dragi lui Ranke, povestesc si ei, este drept, despre lucruri si fapte aflate mai aproape de emitent decit cele relatate intr-o cronica universala. Oricum, si acestea sint texte sensibil individualizate, marcate de personalitatea, de rangul si de interesele celui care relateaza. Dimpotriva, izvoarele „impersonale' si purtatoare de informatie non-evenimentiala ii intereseaza mai putin pe istoricii in discutie (chiar daca nu sint cu totul ignorate). Nu venise inca vremea registrelor parohiale (pe baza carora avea sa se constituie demografia istorica), nici a registrelor de recrutare (pornind de la care o echipa dirijata de Emma-nuel Le Roy Ladurie a efectuat o complexa radiografie a societatii franceze in prima jumatate a secolului trecut), nici a registrelor contabile (surse pentru istoria preturilor si a economiei), nici a consemnarilor privind ratiile ali­mentare ale diverselor colectivitati sau institutii Nici productiile literare, si ele scrise, dar incarcate cu fantezie, nu se bucurau de favoarea istoricilor. Ceea ce interesa era istoria pozitiva a faptelor, cu sursele susceptibile de a o reconstitui, si in mai mica masura modul cum traiau oamenii si cum isi reprezentau ei lumea.

Explicatia preferintelor si excluderilor metodologice (care nu trebuie absolutizate, dar exprima totusi o orien­tare dominanta) sta tot in ideologie si, intr-un sens mai

larg, in evolutiile politice si culturale. Devalorizarea metodologica a oralitatii corespunde devalorizarii ei efec­tive in societatile moderne. Inventarea si expansiunea tiparului, progresele alfabetizarii, socializarea prin scoala, interesul Bisericii mai intii, apoi al statului, de a fixa prin scris un anume tip de cultura si de comportament, in buna masura opus traditionalei culturi populare, toate acestea au contribuit la impingerea comunicarii orale, atotpre-zenta cindva, intr-o zona subalterna, daca nu chiar sus­pecta, a ansamblului social: lumea neadaptatilor la imperativele societatii moderne. Prin scris se exprima elita, iar istoria este o istorie a elitelor, oricum o istorie conceputa din perspectiva lor. Se intelege de ce sint lasate la o parte nu numai comunicarea orala, dar si o gama intreaga de izvoare scrise reflectind viata celor multi, a maselor, pentru a folosi un termen el insusi puternic ideo-logizat. Asupra acestora, elita arunca o privire distanta. De acelasi tratament, sau chiar mai rau, „beneficiaza' spatiile extraeuropene, intr-o epoca de imperialism occi­dental. Comunitatile lipsite de izvoare scrise sint conside­rate „popoare fara istorie', cele din Africa Neagra, de pilda. Ele sint lasate in seama etnologilor, fiindca istoricii nu se intereseaza de oameni, ci de arhive!

Istoria aceasta, pronuntat elitista, este, dupa cum deja am aratat, o istorie a statelor si a institutiilor politice, nefacind, si in aceasta privinta, decit sa se alinieze unui proces istoric concret: consolidarea structurilor statale in epoca moderna si „incadrarea' politica crescinda a socie­tatii. Izvoarele scrise luate in considerare emana in sub­stantiala lor majoritate din sfera Puterii, a aparatului politic diriguitor. Acesta este dublul sens, politic si istoric totodata, al organizarii arhivelor, „locuri ale memoriei', unde institutiile statului isi depoziteaza memoria scrisa, anexindu-si astfel nu numai prezentul, dar si trecutul. „Istoricul de arhiva' se afla prins intr-o retea informa­tionala organizata de institutiile Puterii in propriul lor beneficiu.

Iata de ce metodologia istorica pusa la punct cu atita migala si cu atita rigoare in epoca moderna nu are cum sa fie considerata — oricare i-ar fi meritele stiintifice — neutra din punct de vedere politic. Este expresia unei etape istorice determinate si a unui anume tip de socie­tate. Aruncarea ei peste bord ar fi absurda, dar nu mai putin si absolutizarea ei. Continua sa functioneze perfect intre propriile-i limite. insa istoricii privesc astazi din ce in ce mai insistent dincolo de aceste limite.

Ajungem astfel la o a treia faza metodologica, a carei amenajare este in curs. Se petrece un dublu proces. Pe de o parte, „masificarea' crescinda a fenomenelor sociale, democratizarea si omogenizarea societatii. Tendinta aceasta se transpune in termeni istoriografiei prin abor­darea structurala a fenomenelor majore: economie, demo­grafie, raporturi sociale, mentalitati Pe de alta parte insa actioneaza, in sens contrar, o miscare de rezistenta fata de procesul uniformizator. Dreptul la diferenta si plu­ralismul cultural sint afirmate tot mai insistent, con-testindu-se validitatea unui sistem unic de valori, oricare ar fi el. Diversitatea pe care o capata fenomenul religios, cu multiplicarea derutanta a Bisericilor, sectelor si varian­telor de credinta, poate sugera genul de „parcelare' cul­turala care se contureaza. La fel si morala sexuala, care nu mai este nici ea una. Or, religia si sexul au fost, pina nu demult, cel putin teoretic, doua domenii supuse unor reglementari stricte. Nu normele dispar, dispare insa sis­temul unic de norme. Oricit ar fi de paradoxal — dar, in fond, prima tendinta stimulind-o pe a doua, in spiritul

unei necesare reechilibrari — lumea pare a se fi angajat intr-un proces contradictoriu de omogenizare si de farimi-tare (raminind de vazut pina la urma cum se vor imparti si concilia valorile intre nivelurile distincte de sociabili­tate). Multiplicarea „microgrupurilor', a mediilor cul­turale si sociale autonome a avut drept consecinta si multiplicarea istoriilor corespunzatoare. Ne indepartam de istoria secolului al XlX-lea, solid asezata in cadrele politico-nationale. Astazi, in acelasi cadru, evolueaza nenumarate segmente de istorie aflate intre ele in rapor­turi variabile.

in genere, discursul istoric raspunde prompt provoca­rilor lansate de istoria reala. Cronicele disfunctionalitati economice ale perioadei interbelice si indeosebi marea criza din 1929-1933 au stimulat istoria economica si mai cu seama (gratie inflatiei!) cercetarea atenta a evolutiei preturilor. Demografia istorica a luat avint in anii 1960-1970 ca urmare, incontestabil, a marilor probleme demografice de care lumea ajunsese, in sfirsit, sa fie constienta (declinul natalitatii si imbatrinirea populatiei in spatiul european, natalitatea galopanta in lumea a treia, cu efecte dezastruoase asupra dezvoltarii economice si nivelului de trai). Cam in acelasi timp, constatarea efec­telor poluarii a condus la deschiderea dosarului rapor­turilor om-mediu, cu privire la prezent mai intii, dar cu inevitabila proiectare in trecut: s-a nascut astfel istoria mediului ambiant sau „ecoistoria'. Cit despre „men­talitati', abordarea lor istorica s-a hranit din ciocnirea mentalitatilor prezente, in conditiile in care modelul cul­tural si moral unic la care visase burghezia occidentala s-a dezmembrat, iesind in evidenta conflictul dintre gene­ratii si diversitatea culturilor, cu alte cuvinte relativitatea valorilor. in ce priveste abordarile tematice, si aici evolutiile sociale si politice s-au proiectat fara intirziere in istorie. Feminismul militant (incepind din Statele Unite) a condus spre domeniul distinct al „istoriei femeilor' si, in genere, spre o istorie care, pina nu demult considerata, explicit sau implicit, masculina, tinde sa devina de „ambe-sexe'. Emanciparea minoritatilor de tot felul: rasiale, etnice, religioase, sexuale, nu a intirziat sa se reflecte in tratarea istorica a problematicilor respective. Si asa mai departe.

Diversificarea istoriei implica diversificare metodo­logica. O data ce nu mai exista istorie, ci istorii, nu mai exista nici metodologie, ci metodologii. Istoricul care aduna serii de cifre si le introduce intr-un program com­puterizat intreprinde operatii care ar fi de neinteles pentru confratele sau de acum un secol. La fel, istoricul climei, care urmareste evolutia ghetarilor ori interpreteaza inelele de crestere ale arborilor (fiecare inel sintetizind profilul climatic al unui an, asa incit o sectiune printr-un arbore corespunde unei incursiuni in climatul terestru pe par­cursul mai multor secole sau chiar milenii). Inutil sa cautam in manualul lui Langlois si Seignobos: „taierea arborilor' nu figura printre principiile lor metodologice!

Un caz semnificativ pentru raportul metoda-socie-tate-ideologie, asupra caruia merita insistat, il prezinta istoria orala. Am vazut ca istoria asa a inceput, ca ancheta orala. Apoi, scrisul a depreciat treptat comunicarea orala, inclusiv in istorie. Astazi insa ancheta orala revine in forta, concurind in anumite sectoare informatia scrisa sau chiar substituindu-i-se. Este o metodologie paralela, auto­noma, la rindul ei divizata in doua variante. „Traditia orala', adunind reprezentari si amintiri transmise din generatie in generatie, sta la baza reconstituirii istoriei comunitatilor zise cindva „fara istorie' fiindca nu dispuneau de arhive scrise. Africa Neagra ofera in prezent un teren extrem de fertil pentru o asemenea abordare, axata pe norme metodologice care, fireste, trebuiau inven­tate. O dezvoltare cu totul exceptionala a capatat cealalta varianta, „istoria orala' propriu-zisa, constind in inre­gistrarea si prelucrarea amintirilor celor care au trait o anume situatie istorica. Este, asadar, o istorie contem­porana, care nu poate depasi cu mult adincimea unei jumatati de secol. Punctul sau de plecare se afla in Ame­rica interbelica. Spre 1930 s-au cules amintirile fostilor sclavi negri, adolescenti sau foarte tineri in timpul razbo­iului de secesiune, aflati acum spre sfirsitul vietii. Despre ei se scrisesera multe, istorie sau literatura, se facusera si filme, dar toate exprimau, fie si cu intelegere sau sim­patie, punctele de vedere ale albilor. in sensul traditional al istoriei — informatia scrisa! — negrii nu aveau istorie. Sau aveau istoria pe care altii binevoiau sa le-o conceada. Istoria orala le-a dat posibilitatea sa se exprime, sa-si povesteasca, in sfirsit, ei insisi, propria lor istorie.

Anchetele de acest tip s-au multiplicat, in Statele Unite, mai intii, dupa aceea si in Europa Occidentala. Ele se pot aplica oricarui segment de istorie contemporana, inclusiv deciziilor politice la virf (fiindca nu totul se inregistreaza in scris, iar uneori nu se inregistreaza ce este mai impor­tant!) sau unor evenimente istorice cruciale (sa ne amin­tim Ziua cea mai lunga a lui Cornelius Ryan, o altfel de reconstituire a debarcarii in Normandia decit ar fi fost posibila prin consultarea exclusiva a surselor scrise). S-au elaborat si istorii ale intreprinderilor, ale mass-media etc. Marea virtute a acestui gen de ancheta sta insa in capa­citatea ei de a cobori la nivelul unde in genere faptele si simtamintele nu isi afla o expresie „inregistrata'. Istoria „celor multi', a categoriilor oprimate, a marginalilor (pina



la un punct chiar a femeilor) isi are adesea in ancheta orala sursa istorica exclusiva. Rezervele manifestate fata de aceasta istorie „concurenta' privesc indeosebi labili­tatea memoriei, faptul ca amintirile sedimentate in memo­rie sint mai putin sigure decit cuvintele fixate in scris. Dar si istoria orala dispune acum de propria-i metodo­logie, la fel de sigura sau de putin sigura ca oricare alta. Cit despre incertitudinea informatiei, sa spunem doar ca, de cind este istorie, nu s-a mintit mai putin in scris decit prin viu grai.

Adevarul — pe care multi istorici nu il constientizeaza, fiindca sint educati in spiritul respectului pentru izvorul scris — este ca apelul la documente se impune in primul rind din pricina imposibilitatii de a-i interoga pe oamenii vii. Un elenist ar renunta, cu siguranta, la citeva docu­mente scrise daca i s-ar oferi ocazia sa stea de vorba cu un contemporan al lui Pericle (pentru a nu spune cu Pericle insusi!). Un asemenea privilegiu este refuzat majoritatii istoricilor si de aici necesitatea documentelor, palide reflexe ale unor lumi cindva vii. Uimitor este ca multi specialisti ai istoriei contemporane nu sesizeaza absurdul situatiei. Sint singurii in masura a dispune de oameni vii, si ii sacrifica in favoarea fetisizatului docu­ment de arhiva (uitind ca arhivele stiu, oricum, mai putin decit oamenii). in istoriografia romaneasca acest refuz ridica un obstacol stinjenitor in necesara operatie de reconstituire a epocii comuniste (la toate nivelurile, dar mai cu seama la nivelul vietii curente, cu siguranta sen­sibil diferite si, oricum, mult mai complexe decit ceea ce rezulta din documentele oficiale). Oare, pina la urma, este mai important ceea ce Securitatea a pus in scris cu privire la oameni, sau ceea ce oamenii au de spus, si despre Securitate, dar mai cu seama despre ei insisi? in acest domeniu, intirzierea metodologica se combina cu prejude­cata ideologica a supraevaluarii institutiilor statului in raport cu societatea reala.

Amploarea capatata de investigatia orala ofera un exemplu elocvent de adaptare a metodologiei la noi pro­blematici si sensibilitati. in acelasi sens poate fi invocata si valorificarea fondului iconografic, luat in considerare in vechea istoriografie cel mult ca auxiliar al documen­tatiei scrise. Or, astazi, domenii precum „mentalitatile' sau „imaginarul' se cladesc in nu mai mica masura pe imagine decit pe scris. Chiar o ancheta privitoare la pro­paganda politica mai poate face abstractie de film sau de afisul electoral ? Cert este ca spatii de cultura si categorii sociale inaccesibile istoriei secolului trecut isi capata astfel dreptul la istorie. Si de data aceasta metodologia izvoraste in buna masura din ideologie. Izvoraste, de ase­menea, intr-un sens mai general, si din ceea ce inseamna astazi viata cotidiana, de care, mai mult sau mai putin constient, nu avem cum sa ne desprindem nici cind calatorim in trecut. Si istoricii traiesc totusi in prezent. Or, ceea ce caracterizeaza astazi raporturile interumane este relativul declin al comunicarii scrise si progresul con­stant inregistrat de comunicarea orala si de comunicarea prin imagine. Strabunicii nostri, atunci cind aveau sa-si transmita ceva, se asezau in fata hirtiei si scriau; acum, intr-o situatie similara, punem mina pe telefon. Sintem tot mai insistent educati in spiritul oralitatii. Radioul este o sursa de informatie mai larg receptata decit presa scrisa. Iar televiziunea se adreseaza unui numar inca si mai mare, imbinind cu eficienta sporita virtutile celor doi redutabili adversari ai scrisului: cuvintul vorbit si imagi­nea. De altfel imaginile ne impresoara, de la cinemato­grafie si televiziune la publicitate si la benzile desenate (acestea din urma devenite in Occident o literatura para­lela, in care se poate exprima orice, de la Biblie sau istoria universala, la povesti cu extraterestri sau fantas­me erotice). Scrisul se afla sub asediu. Nu putem ignora faptul ca triumful sau este relativ recent. in societatile traditionale, comunicarea insemna in primul rind ros­tire si imagine. Oare lumea postmoderna va reveni, de­sigur cu alte mijloace, la aceste canale de comunicare, punind capat dominatiei de citeva secole a cuvintului scris ? Ramine de vazut; pentru moment ne marginim sa constatam impactul evolutiilor mentionate asupra metodei istorice. Daca astazi istoricii se adreseaza tot mai insistent informatiei orale si inteleg, pe de alta parte, sa benefi­cieze de virtutile, subapreciate pina mai ieri, ale inepuiza­bilului tezaur de imagini acumulat de-a lungul veacurilor, un motiv puternic al acestor deplasari metodologice tre­buie cautat in insusi mediul social si cultural ambiant. Acum un veac, istoricul traia intr-o lume a scrisului, si acesta era instrumentul cu care sonda si trecutul. Astazi, traieste intr-o lume in care scrisul, oralitatea si imaginea isi impart terenul oarecum egal; rezultatul nu poate fi decit o intreita metodologie istorica!

Progres metodologic? Desigur. Dar mai presus de orice, adaptare prompta la exigentele sociale. Nici vorba nu poate fi de metoda obiectiva, ci de metode mereu adaptate configuratiilor si intentiilor prezentului.

Si n-am zabovit decit asupra unei prime etape, aceea a identificarii si tratarii surselor in sine. Revenim la con­sideratiile noastre initiale: ce se intimpla intr-o faza ulte­rioara cu aceste surse si cu informatia cuprinsa in ele ? Metodologia spune cum trebuie tratat un document, dar spune mult mai putin despre cum se pot lega doua docu­mente si nu mai are in fapt nimic de spus atunci cind istoricul se afla confruntat cu mii de documente. De la discursul despre metoda la practica istoriografica este o mare distanta (constatare valabila pentru orice stiinta, dar ilustrata in istorie prin extraordinara ei aptitudine de a merge in orice sens in numele aceleiasi metode). „Sint necesari ani de analiza pentru o zi de sinteza', spunea Fustei de Coulanges. A fost primul care si-a incalcat pre­ceptul (desi nu a vrut nicicind sa o recunoasca). Sedu­catoarea Cetate antica, cea mai renumita dintre operele lui, este o sinteza care nu prea se sustine pe analiza. Nici o sinteza nu se sustine doar pe analiza; se sustine mai ales pe imaginatie! Prin aceasta afirmatie nu vrem sa devalorizam demersul istoriografie, ci, dimpotriva, sa-i punem in evidenta dimensiunea creatoare.

intre Mediterana si Filip al II-lea: incurcata problema a cauzalitatii

Dupa tratarea stiintifica a izvoarelor, identificarea nu mai putin stiintifica a cauzelor este al doilea mare argument in sprijinul vocatiei stiintifice a istoriei. intr-adevar, fara cauze ce ar ramine din istorie? Relatia cauzala, mai curind decit consemnarea fiecarui fapt, ne conduce spre telul istoriei: acela de a oferi o schema inteligibila a ceea ce s-a petrecut pina astazi. Cu mai bine de doua milenii in urma, Polibiu a afirmat raspicat acest principiu, si ce s-ar putea spune mai mult? „Daca se elimina din istorie — scria el — cauzele, mijloacele si scopurile care au determinat evenimentele, precum si ce rezultat, fericit sau nefericit, au avut, ceea ce ramine din ea este numai un spectacol declamatoriu.' Sau, in formularea aceluiasi

autor: „Cel ce trece sub tacere cauza rapeste tocmai ceea ce este caracteristic istoriei'.

De altfel, nici un istoric nu are cum sa evite principiul cauzal. Sint istorici foarte preocupati de cauze, altii mai putin, altii deloc. Dar chiar cea mai simplista insirare de evenimente presupune o „legatura' si, implicit, un raport de la cauza la efect. Vor. nu vor, istoricii nu au cum sa se lepede de cauze.

Uneori, ambitia de a deslusi sensul profund (si cu cit mai profund, cu atit mai ascuns) al evenimentelor si evolutiilor se ridica la cote foarte inalte. O istorie cu ade­varat stiintifica intelege sa mearga pina la capat in tenta­tiva de deslusire a resorturilor esentiale, sa mearga eventual chiar mai departe, sa patrunda mai adinc decit oricare alta stiinta. Pentru A. D. Xenopol, de pilda — cel mai de seama teoretician roman al istoriei — nota de superioritate a investigatiei istorice fata de celelalte abordari stiintifice ar consta tocmai in capacitatea istoricului de a spune mai mult despre cauze. in stiintele „celelalte' se ajunge repede la „cauza finala' sau la ceea ce, in lipsa noastra de patrundere, pare a fi o cauza ultima, in istorie, dimpotriva, cu cit sapi, cu atit gasesti mai mult, cu atit intelegi mai mult. Dar sa-l ascultam chiar pe Xenopol:

„Sa ne intrebam bunaoara care este cauza rouei? Se va raspunde: racirea corpurilor expuse afara, in noptile senine. Care este cauza acestei raciri? Radiarea catre spatiile ceresti. Si care este cauza acestei radiari? Raspuns ultim si peste care nu se poate trece: tendinta tempera­turilor de a se echilibra. De asemenea, am da in curind peste cauza finala, simtamintul de conservare, daca am cauta cauzele legii ofertei si a cererii. Sa vedem cum sta lucrul in istorie. Daca ne intrebam: cum se face de Maiestatea Sa Carol I, din stralucita familie a Hohenzollernilor, se afla astazi pe tronul Romaniei? Daca lasam la o parte evenimentele amanunte si ne tinem numai de acele mari, vom avea ca prim raspuns ca Divanurile ad-hoc cerusera instituirea unei Dinastii ereditare dintr-o mare casa euro­peana. Pentru ce rostisera Divanurile ad-hoc o atare dorinta? Pentru a pune un capat la nestatornicia ocuparii tronului. De unde provine aceasta nestatornicie ? Din sis­temul vicios de urmare in scaun in vremurile mai vechi, acel electiv-ereditar. Cum se introdusese acest sistem, pierzator de tara, in statele romane? Din Ungaria, de unde se desfacusera aceste state. Cum se face de statele romane se desfacusera din Ungaria? Fiindca ungurii pusesera stapinire pe vechii colonisti romani. Ce sint acesti colo­nisti ? Sint acei adusi de Traian in Dacia. Aici se pune un nou sir de intrebari (spre usurarea noastra, istoricul nu le mai pune! n.n.), relative la cucerirea romana, la intin­derea acestui imperiu, la istoria lui pina la ale lui incepu­turi, de unde trecem la migratiunea arilor, la monogeneza sau la plurigeneza neamului omenesc — la originea omului — deci la originea vietii pe pamint. Orice fapt istoric se urca, din cauza in cauza, pina la infinit, si cauza finala, fiind relegata in infinitul timpului, poate fi lasata la o parte, iar explicarea cauzala a fenomenelor istorice poate fi privita ca deplina si definitiva.'15

Explicarea „deplina si definitiva': iata manifestarea unei robuste increderi in virtutile stiintifice ale meseriei. Sa retinem pentru moment, drept provizorii ilustrari ale acestor virtuti, interpretarea instaurarii lui Carol I, in functie de palierul istoric unde ne situam, fie prin navala ungurilor in Europa, fie prin razboaiele dacice ale lui Traian, fie, cine stie, prin vreun obscur si de mult uitat conflict intre doua triburi preistorice. Oricum, lantul cau­zal este complet si perfect, verigile lui se tin strinse de la un cap la altul, ramine doar ca istoricii sa le identifice.

Un sistem de legi ar rezolva problema chiar mai bine decit „seriile' lui Xenopol, alcatuite poate din prea multe margele insirate pe firul istoriei. Legile sint mai simple si actiunea lor mai directa. Este ceea ce explica, dupa cum am vazut, succesul „legiferarii' marxiste a istoriei. Contemporanul lui Marx, Henry Thomas Buckle, con­stata intirzierea — dupa el, nejustificata — a istoriei sub raportul rigorii interpretative. Istoria avea nevoie de un Newton! De cineva care sa decida, in sfirsit, autoritar si definitiv, de ce lucrurile se petrec intr-un fel si nu in altul, incercind sa contribuie la fundamentarea unei asemenea istorii „newtoniene', Buckle a formulat citeva sugestii interesante in problematica cauzalitatii. intrebari dificile, raspunsuri neasteptate. De ce sint irlandezii saraci? Evident, fiindca se hranesc cu cartofi. Argumentatie: cartoful este planta cu cel mai mare randament; poate, asadar, hrani mai multi oameni decit oricare alta; ceea ce explica demografia galopanta a irlandezilor; fiind mai multi, ei sint si mai saraci, fiecaruia revenindu-i o parte mai mica din resursele globale.

Note:

15 Alexandru D. Xenopol, Expunere pe scurt a principiilor fun­damentale ale istoriei, Bucuresti, 1899, p. 11.

Iata pina unde pot merge performantele cauzalitatii! intr-adevar, fara aprofundarea acestui mecanism, cine s-ar fi gindit la responsabilitatea navalitorilor unguri in inscaunarea lui Carol I sau la nu mai mica responsabili­tate a cartofului in saracirea Irlandei!

Trebuie precizat, pentru a aduce totusi lucrurile la zi, ca interpretarile recente au cistigat mult in suplete. Prin­cipiul cauzelor unice nu mai este agreat, cu univocul sau raport determinist de la o anume cauza la un anume efect. Istoricii inteleg sa ia in consideratie o retea cit mai densa de determinari, de conditionari reciproce, de interferente. Jocul a devenit mai complex si mai subtil, dar si mai complicat. O ierarhie trebuie totusi sa existe, si orice istoric, inevitabil, o pune in evidenta, altminteri discutia s-ar incheia inainte de a incepe. Putem accepta in prin­cipiu „superdeterminarea' chiar si a celui mai neinsemnat fapt istoric, in sensul actiunii conjugate a nenumarati fac­tori, in practica istoriografica insa sintem nevoiti sa alegem dintre acestia si sa propunem o anume ierarhizare. Pascal spunea ca daca nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, istoria ar fi luat un alt curs. Ce istoric si-ar mai asuma astazi o asemenea afirmatie? Ne-am obisnuit sa gindim structural. Pentru „noua istorie' cauzalitatea sta in structuri. Nu Filip al Il-lea, ci Mediterana (sau, in orice caz, mult mai putin Filip al Il-lea decit Mediterana, ceea ce inseamna un complex de structuri geografice, demo­grafice, economice, politice, mentale ). Desigur, si aceste structuri „obiective' ramin a fi ierarhizate si legate intre ele tot prin raporturi cauzale. Ce facem insa cu ma­nifestarile „de vointa', cu actiunea voluntara, deseori imprevizibila, a personalitatilor, a grupurilor sociale, a factorilor de putere?

Pierre Renouvin, istoric al relatiilor internationale, a incercat (cu privire la domeniul lui, dar intr-un sens sus­ceptibil de generalizare) o solutie de compromis intre fortele impersonale ale istoriei si actiunea mai putin pre­vizibila a oamenilor: „Conditiile geografice, miscarile demografice, interesele economice si financiare, trasa­turile mentalitatii colective, marile curente sentimentale — scria el — iata ce forte profunde au format cadrul relatiilor intre grupurile umane si, in buna masura, au determinat caracterul lor. Omul de stat, in deciziile si proiectele sale, nu poate sa le neglijeze, el sufera influenta lor si este obligat sa constate limitele pe care le impun actiunii sale. Totusi, atunci cind poseda fie inzestrari inte­lectuale, fie tarie de caracter, fie un temperament care il determina sa depaseasca aceste limite, el poate incerca sa modifice jocul fortelor respective, sa le utilizeze in propriile sale scopuri. Ii este posibil, prin politica econo­mica, sa amelioreze punerea in valoare a resurselor natu­rale; incearca sa actioneze asupra conditiilor demografice; se straduieste prin presa si prin scoala sa orienteze tendintele mentalitatii colective; nu ezita, uneori, sa ia initiative care provoaca in opinia publica un elan de pasiune.

A studia relatiile internationale fara a tine seama de conceptiile personale, de metodele, de reactiile senti­mentale ale omului de stat inseamna a neglija un factor citeodata esential.'16

O perspectiva echilibrata, sinteza a interpretarilor struc­turaliste recente si a interpretarilor traditionale, axate pe factorul politic si actiunea personalitatilor. Nu Mediterana impotriva lui Filip al Il-lea, nici Filip al Il-lea singur cu ignorarea Mediteranei, ci Mediterana si Filip al Il-lea impreuna!

Putem, desigur, opta pentru una sau alta dintre variante. Ceea ce am dori ar fi totusi, in toate cazurile, un grad cit mai inalt de precizie. Ce inseamna ca anume determinari sint mai importante sau ca toate sint de valoare oarecum egala? Putem avansa procente? 99% Mediterana si 1% Filip al II-lea, sau 50%—50%? Si mai ales pe ce se bazeaza o asemenea ierarhizare? Poate fi probata? Sau este doar afirmata si ni se cere sa credem pe cuvint?

Sa urmarim totusi cum se ajunge la definirea unui prin­cipiu cauzal. Asadar, nu mai vrem sa avem de a face cu „nasul Cleopatrei'. Foarte bine! In acest caz, marim doza. Daca Napoleon, in loc sa piarda, ar fi cistigat la Waterloo, ce s-ar fi intimplat? Vom fi probabil inclinati sa raspundem ca nu s-ar fi petrecut nimic in dezacord cu mersul „obiectiv' al istoriei; imparatul ar fi pierdut bata­lia urmatoare si, pina la urma, istoria secolului al XlX-lea nu ar fi devenit alta prin simpla cistigare a bataliei de la Waterloo. Tot inclinarea noastra de a gindi mai curind structural decit evenimential ne indeamna la un asemenea raspuns. Nu este nimic, marim din nou doza, putem sa o marim oricit. Ce s-ar fi intimplat atunci daca Napoleon n-ar fi existat? Lucrurile incep sa se complice. Vom afir­ma din nou, dar cu mai putina convingere: istoria s-ar fi desfasurat cam la fel, poate nu in detalii dar in esenta, altii ar fi condus aceleasi campanii de cucerire ale Revolutiei, altcineva ar fi jucat, intr-un fel sau altul, rolul lui Napoleon Sintem chiar siguri? Sau o spunem fiind­ca asa ni se pare ca este mai inteligent? Nu ar fi mai pru­dent si mai onest sa marturisim ca nu avem nici o idee de cum ar fi aratat istoria Frantei si a Europei intre 1796 si 1815 fara Napoleon? S-ar hazarda un istoric sa schiteze aceasta istorie virtuala, nu doar sa decida ca lucrurile s-ar fi petrecut tot cam asa?

Istoricii nu agreeaza genul acesta de discutie. Se pro­nunta, aproape in unanimitate, impotriva a ceea ce numim „istorie contrafactuala'. Istoria s-a petrecut intr-un singur fel, rolul istoricului este de a deslusi cum s-a petrecut cu adevarat, si nu are rost sa imaginam scenarii alternative. Dar atunci nu are rost sa mai discutam despre cauze! Indiferent daca istoricii sint sau nu constienti de sensul propriului lor demers, nu este prea greu de observat ca atunci cind abordeaza problema cauzalitatii, ei navigheaza din plin in apele unei istorii contrafactuale (cel putin implicite).

Note:

16 Pierrc Renouvin si Jean-Baptiste Duroselle, Introduction a l'histoire des relations internationales, Armand Colin, Paris, 1964, p. 2. Vezi si comentariul entuziast al lui Herve Coutau-Begarie, in op.cit., pp. 220-221, la o asemenea metoda, pe care o considera completa, net superioara interpretarilor unilaterale ale lui Fernand Braudel.

Daca Revolutia franceza este considerata cauza (cu sau fara Napoleon) a razboaielor napoleoniene, aceasta inseamna ca ne inchipuim, implicit, alternativa: o istorie in care nu s-ar fi petrecut Revolutia franceza si, in consecinta, nu ar fi existat nici campaniile purtate de Napoleon. Irlandezii sint saraci fiindca se hranesc cu cartofi. inseamna ca intr-o Irlanda in care nu s-ar cultiva cartofi oamenii ar fi mai bogati. Cum istorie fara Revo­lutie franceza si Irlanda fara cartofi nu exista, concluziile noastre nu sint sustinute decit prin fictiunea unor istorii paralele in care, procedind la modificarea unuia sau altuia dintre factori, lucrurile s-ar petrece altfel.

intregul joc — aparent absurd (dar, inca o data, alt­minteri aruncam cauzele peste bord) — porneste de la conditia istoriei, o disciplina careia, spre deosebire de stiintele experimentale, ii este refuzat experimentul. in fapt, chiar si stiintele „dure', la un nivel teoretic si inter­pretativ mai inalt, mizeaza mai curind pe speculatie decit pe demonstratie. Cind construim o teorie (in viata obis­nuita, ca si in stiinta sau in filozofie), totul pare ca se prinde de minune in tesatura ei. Nu este insa si o parte de iluzie? Oricum, istoricul se afla in situatia cea mai putin avantajoasa sub acest aspect. El nu poate relua un anume proces, modificind diversii sai parametri, asa cum procedeaza chimistul sau biologul. Am afla ce a insemnat Napoleon daca am fi capabili sa refacem — nu doar in imaginatie, ci in fapt — istoria fara Napoleon. Distanta dintre cele doua istorii ne-ar da masura personajului, pon­derea lui efectiva in derularea evenimentelor.

Daca totusi ne incumetam sa experimentam in minte ceea ce in fapt nu putem realiza si plasmuim, cu oarecare aparente de adevar, o istorie care nu a fost, dar ar fi putut sa fie, ajungem la ceea ce se numeste ucronie, o istorie virtuala, aflata in afara timpului real (prin analogie cu utopia, situata in afara spatiului real). Ca si istoricul, „ucronistul' cintareste semnificatia unuia sau mai multor agenti cauzali; spre deosebire insa de istoric, el nu se multumeste doar sa afirme, ci isi propune sa verifice con­secintele ipotezei sale. In ciuda aparentelor, nu pro­cedeaza cu nimic mai putin stiintific decit istoricul, poate dimpotriva. Incapabil de a efectua un adevarat experi­ment, incearca cel putin sa presupuna ce ar da un astfel de experiment daca ar fi realizabil.

Vom relata pe scurt trei ucronii.17 Prima se separa de istoria adevarata in anul 1812. Napoleon nu se mai retrage din Rusia in conditiile stiute, ci, abandonind Moscova in flacari, porneste spre Petersburg, cucerindu-1. Dezastrul campaniei din Rusia a fost cauza prabusirii sale. Succesul aceleiasi campanii deschide, dimpotriva, o alta istorie, relatata de Louis-Napoleon Geoffroy-Chateau intr-o carte aparuta in 1836 sub titlul Napoleon ou la con-quete du moncle. 1812 a 1832 (noua editie in 1841 cu titlu modificat: Napoleon apocryphe. Histoire de la conquete du monde et de la monarchie universelle). Pina in 1817

Note:

17 Cu privire la istoriile virtuale, ne-am inspirat din eseul lui Emmanuel Carrere, Le detroit de Behring. Introduction a l'uchronie, P.O.L., Paris, 1986.

marele corsican avea sa cucereasca intreaga Europa, iar in urmatorii zece ani restul lumii; la 4 iulie 1827 este decretata monarhia universala.

O alta istorie care nu s-a petrecut dar s-ar fi putut petrece se intituleaza Uchronie si este, prin titlul sau, actul de botez al genului. in aceasta carte publicata in 1876, filozoful francez Charles Renouvier s-a delectat (nu insa si spre delectarea cititorului, coplesit de sute de pagini de o superba ariditate) sa imagineze ce s-ar fi intimplat daca politica imparatilor romani fata de crestinism, spre sfir-situl secolului al II-lea, ar fi fost alta decit a fost. Evo­lutie neasteptata: izgonit din Occident, crestinismul se consolideaza in Orient, iar Europa apuseana ramine pagina de-a lungul intregului Ev Mediu. O usoara depla­sare de strategie religioasa a putut conduce astfel la o istorie divergenta.

Roger Caillois (in Ponce Pliate, 1961) ataca un nod cauzal inca mai semnificativ. Crestinismul are la origine sacrificiul pe cruce al Mintuitorului, urmat de miracolul invierii. Ce s-ar fi intimplat insa daca Pilat din Pont, care se pare ca a ezitat indelung pina sa ia o decizie, l-ar fi eliberat pe Isus in loc sa cedeze presiunii dusmanilor sai ? Ar mai fi triumfat religia crestina sau, dimpotriva, dupa cum sugereaza eseistul francez, Isus ar fi ramas un simplu profet, iar lumea nu ar fi avut cum sa fie cistigata de me­sajul sau? Destinul omenirii a depins la un moment dat de framintarile de constiinta ale unui functionar roman.

Nu este cazul sa ne lasam convinsi, dar nici nu putem demonstra lipsa de consistenta a scenariilor alternative, dupa cum nici autorii lor nu au cum sa le demonstreze validitatea. Din nou ne lovim de lipsa experimentului au­tentic. Oare o ucronie cu adevarat experimentala chiar nu este posibila?

Exista totusi tentative de experiment „real', un gen de istorie contrafactuala practicat nu de ucronisti stimulati exclusiv de fantezie, ci de istorici profesionisti, si inca mai rigurosi decit profesionistii obisnuiti, intrucit inteleg sa lucreze cu cifre si formule. Este curentul cunoscut in istoriografia americana sub denumirea de „New Economic History'. Datele esentiale ale unei structuri istorice, de preferinta de ordin economic, pot fi cuantificate, ordona­te in sensul unei teorii coerente, introduse in computer si astfel ajungem la experiment. Modificarea parametrilor este de natura sa dovedeasca, de data aceasta cu precizie matematica, ponderea si functionalitatea fiecaruia in struc­tura globala supusa analizei.

Robert W. Fogel a inaugurat metoda printr-un studiu senzational asupra rolului jucat de caile ferate in econo­mia Statelor Unite spre sfirsitul secolului al XlX-lea (Railroads and American Economic Growth, 1964). El a construit un model matematic al economiei americane, din care lipsea un singur element, anume acela a carui pondere urma sa fie calculata: caile ferate. Iata, in sfirsit, experimentul mult asteptat: un secol al XlX-lea ameri­can fara cai ferate! Iar concluzia a fost pe masura inge­niozitatii proiectului. Potrivit interpretarii traditionale pe care nimeni nu se gindise sa o puna la indoiala, impactul masiv al cailor ferate in economia veacului trecut parea de necontestat. Or, rezultatul experimentului lui Fogel infirma teoria, calculul dovedind ca nu mai mult de 5% din cresterea economiei americane se datora acestui factor socotit „decisiv'. O lovitura neasteptata data manierei obisnuite de identificare a cauzelor, prin pur exercitiu mental. Si daca determinarile cauzale pe care le invocam cu atita usurinta nu sint neaparat adevarate, oricit ar parea de logice ?

Nici contestatiile nu s-au lasat asteptate. S-a atras atentia asupra necesarei intelegeri a societatii ca sistem in interiorul caruia modificarea sau anularea unui factor nu-i poate lasa pe ceilalti neschimbati. America fara cai ferate ar fi aratat in ansamblu sensibil diferit. Apoi, informatiile care se preteaza la cuantificare sint in genere limitate si incomplete (cel putin pina intr-o perioada recenta), si astfel se aluneca usor spre elaborari sumare si „orientate' de serii statistice. Dar, peste toate, trebuie spus ca, oricit de temeinic s-ar infatisa la prima vedere, experimentul nu este chiar experiment, ci, in fapt, un simulacru de experiment. Nu societatea americana pa­trunde in computer, nici macar un segment al ei, ci un model alcatuit de istoric, o imagine, care, fie ea si rigu-ros-matematica, tot imagine ramine, cu alte cuvinte subiectiva.

O iluzie este pe cale sa se destrame. Fixarea istoriei in serii statistice si modele matematice a suscitat la un moment dat mari sperante, parind ca o apropie, in sfirsit, de conditia unei adevarate stiinte. „Istoricul de miine va fi programator sau nu va mai fi', decreta fara drept de apel Le Roy Ladurie intr-un avertisment datat 1968. Cuantificarea inseamna insa nu numai precizie, ci si drastica simplificare si omogenizare a unor structuri si evolutii infinit de diverse si de complexe. Cit poate ramine intr-o formula din istoria adevarata? Sa admitem, in beneficiul demonstratiei, ca pe masura „matema­tizarii' sale istoria ar deveni mai sigura in demersul si concluziile ei. Dar care istorie ? Vom sti pina la urma cu maximum de precizie cum stau lucrurile intr-un model istoric care este departe de a fi replica fidela a istoriei adevarate.

Si chiar daca asupra unei probleme bine definite s-ar putea lucra adecvat cu rigoare matematica, intrebarea este ce se intimpla cind trecem la o problematica mai larga, la conexiuni complexe, la interpretari globale? A spus-o tot Robert Fogel, intr-un articol tratind despre „limitele metodei cantitative'. Vor face metodele cantitative istoria cu adevarat stiintifica?, se intreaba promotorul „noii istorii economice'. Pentru a replica, neasteptat, cu sin­ceritate dezarmanta: „Raspunsul la aceasta intrebare, potrivit parerii mele, este un neechivoc nu'.18 Chiar daca se preteaza la „matematizare' pe portiuni limitate, istoria ramine in ansamblu o disciplina umanista, cu alte cuvinte un domeniu in care fiecare judeca asa cum este capabil sa judece.

Din tot acest joc, cauzele ies destul de sifonate. Pe de o parte, „New Economic History' a atras atentia asupra superficialitatii interpretarilor curente si lipsei lor de fun­dament stiintific. Pe de alta parte, si criticii sai au avansat obiectii pertinente cu privire la noile solutii propuse. Si atunci, cum stau lucrurile? Pentru sau contra cailor ferate? Efectiv, votul ramine liber. Singura concluzie este ca pina si cele mai inradacinate interpretari, socotite axiome, pot fi contestate cu argumente temeinice.

Note:

18 Robert William Fogel, „The Limits of Quantitative Methods in History', in The American Historical Review, aprilie 1975, p. 341.

Nu exista raporturi cauzale intangibile, nu exista ierarhii care sa nu poata fi rasturnate.

Istoricii au toate motivele sa fie deconcertati. Ei stiu tot mai multe despre ce s-a intimplat, dar deloc mai mult despre de ce s-a intimplat (sau, daca stiu mai mult, este pentru ca au in fata tot mai multe scenarii divergente). Un bun cunoscator al istoriografiei contemporane, Lawrence Stone, nu ezita sa-si afirme scepticismul: „in cea mai mare parte, problemele majore ale istoriei sint la fel de insolubile ca inainte, daca nu inca si mai mult. Sintem la fel de departe de a ne pune de acord asupra cauzelor revolutiilor engleza, franceza si americana, in ciuda eforturilor enorme depuse pentru a aduce lumina in privinta originilor lor economice si sociale [] Nu stim daca societatea engleza era mai deschisa si mai mobila decit societatea franceza in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, nici daca mica nobilime si aristocratia erau in ascensiune sau in declin in Anglia dinaintea razboiului civil.' in acelasi spirit, se pun intrebari, fara solutii, sau cu prea multe solutii, privitoare la originile „decolarii' societatii occidentale in secolele XI-XIII: „avintul demografic este cel care a antrenat progresul agriculturii, sau invers? Trebuie oare sa apelam si la alte cauze?' Pina la urma se degajeaza concluzia ca „problema avintului secolelor XI-XIII ramine fara raspuns. 19

Aceasta este istoria! Daca vrem, putem sa-i cerem mai mult, oricum ea nu ne va da. Slabiciunea nu consta in incapacitatea de a formula interpretari, dimpotriva, in abundenta lor, in lipsa oricarui criteriu obiectiv de ie­rarhizare, si, peste toate, in imposibilitatea verificarii supozitiilor. Daca ceea ce caracterizeaza stiinta este vali­darea sau — in sens popperian — invalidarea ipotezelor prin observatie si experiment, atunci istoria cu greu poate aspira la un statut stiintific. Ambitia ei de a deveni o stiinta a cauzalitatii se dovedeste iluzorie. Pina la urma, nimic nu este mai aleatoriu in istorie decit ceea ce parea a fi superioritatea ei incontestabila, marca ei stiintifica: identificarea cauzelor. Discutie nesfirsita despre cauze, cu siguranta, stiinta a cauzalitatii, nicidecum.

Jocuri de razboi

Supusa oscilatiilor ideologice si deschisa spre cele mai felurite interpretari, istoria nu are cum sa evite capcanele politicii curente. De altfel, nici nu face eforturi sa le evite. Ca argument de legitimare, nu poate fi ignorata de esta-blishment-vl politic (si nici de competitorii acestuia). Se apeleaza la verdictul ei atit in problemele interne ale unei comunitati cit si in raporturile internationale. Istoria este un instrument de putere si un instrument al luptei pentru Putere.

Manipularea prin istorie defineste un procedeu curent si universal de influentare politica, deloc erodat in ciuda indelungatei sale intrebuintari, tocmai datorita impresiei derutante pe care o lasa ca ar fi vorba despre altceva (de­spre trecut, nu despre prezent, despre ceea ce a fost cu adevarat si nu despre interese actuale).

Note:

19 Puncte de vedere preluate din lucrarea citata a lui Herve Coutau-Begarie, Le Phenomene „Nouvelle Histoire ', pp. 119—120.

Putem alege orice spre exemplificare, din zorii istoriei pina astazi. Se poate manipula si prin preistorie. Arienii invocati de Hitler sint o marturie elocventa. Am constatat de altfel ca, in genere, constructiile politico-nationale moderne tind sa se legitimeze in preistorie!

Ne vom opri insa asupra unui segment recent de istorie, mai incarcat de consecinte si cu impact aproape universal: marele eveniment fondator al lumii de astazi, al doilea razboi mondial. Cel putin trei tipuri de legitimitate isi afla, in aceasta inclestare simbolica si in pilduitorul ei deznodamint, o doza semnificativa de justificare, decurgind din hotaririle fara apel ale Istoriei. Mai intii, democratia de factura occidentala, care a iesit din crucialul eveniment pu­ternic consolidata si mult mai sigura pe valorile ei, in con­trast cu prabusirea in imaginarul politic a valorilor si solutiilor de extrema dreapta. Apoi, ideologia comunista, puternic valorizata prin rezistenta si victoria in fata fascis­mului. Si, in sfirsit, cazul specific, dar nu mai putin carac­teristic, al evreilor in genere si al statului Israel in particular, carora genocidul nazist si, intr-o anumita masura, vinovatia „celorlalti' (complici sau indiferenti) le confera o autori­tate morala si o pozitie aparte in lumea de astazi.

Ca orice fapt considerat fondator — si cu atit mai mult unul atit de apropiat in timp —, al doilea razboi mondial beneficiaza de o prezenta neintrerupta in actualitate. S-ar putea spune ca este chiar mai actual decit multe eveni­mente care se petrec astazi. Nici un subiect istoric nu s-a materializat in atitea carti, ca si intr-o atit de abundenta productie cinematografica. Limitele discutiei sint atent jalonate, fiindca orice se spune despre al doilea razboi mondial (inclusiv ce vom spune noi acum!) atinge sensi­bilitati si stirneste reactii. Dar chiar intre limitele inde­obste acceptate in mediul democratic — si care implica, fireste, condamnarea nazismului, a genocidului, a crimelor de razboi si a crimelor impotriva umanitatii —, interpretari, daca nu divergente, in orice caz sensibil nuantate, conduc spre interese specifice de ordin politic si national.20

Factorii politici responsabili ai Germaniei postbelice au denuntat constant si fara echivoc nazismul si ororile sale; mai mult chiar, orice deviere in aceasta privinta, fata de interpretarea oficiala, este aspru sanctionata. S-ar parea ca nu prea exista libertate de manevra. Ea totusi exista. intrebarea principala priveste gradul de vinovatie si „difuzarea acesteia'. Cit de vinovati sint germanii insisi, cit de vinovata este Germania? Generatia care a trait nazismul a preferat sa oculteze amintirile neplacute, dimpotriva, tinara generatie a anilor '60 s-a ridicat acuza­toare impotriva parintilor. Dar intre timp Germania a devenit cu adevarat un mare stat democratic si o mare putere a lumii de astazi. Se poate hrani o asemenea pozitie politica numai dintr-un sentiment de vinovatie?

Note:

20 Consideratiile care urmeaza se bazeaza intr-o anumita masura pe volumul Les Echos de la memoire. Tabous et enseignement de la Seconde Guerre mondiale (acte ale unui colocviu international desfasurat la Sorbona in zilele de 15-16 iunie 1990), texte reunite si prezentate de Georges Kantin si Gilles Manceron, Le Monde Editions, Paris, 1991.

Nu este de mirare ca accentele tind sa se deplaseze, pru­dent, dar totusi semnificativ. Sint istorici care pun sub semnul intrebarii ceea ce pina mai ieri era indeobste admis, si anume „calea particulara' a istoriei germane, orientata aproape fatal spre solutia nazista. Ei invoca fac­tori externi care ar fi contribuit la ascensiunea nazismului, si in primul rind precedentul bolsevic si amenintarea bolsevica. Nazismul ar fi fost, asadar, mai curind un „raspuns' decit un rezultat autentic german.

Pe de alta parte, fara a ignora sau minimaliza crimele nazismului, aceiasi autori indeamna la o comparatie cu tragedii similare petrecute in alte parti ale lumii. Oare numai nazistii au procedat asa? Totodata, istoricii, si in particular manualele scolare, isi indreapta atentia, mai insistent ca in alte istoriografii, spre impactul razboiului asupra populatiei civile. Se stie ca sacrificiile „civile' in Germania — din pricina, in primul rind, a bombarda­mentelor — au fost mai numeroase ca oriunde, cu exceptia Uniunii Sovietice. Din acest punct de vedere Germania

poate sa apara ca victima! Oricum, se practica o di­sociere intre incontestabilele responsabilitati politice si suferintele indurate de germanii de rind. Se adauga recenta punere in valoare a „rezistentei germane', multa vreme socotita modesta si marginala, spre deosebire de rezistenta popoarelor supuse de nazisti, si indeosebi de atit de mediatizata Rezistenta franceza. Germania era aproape in bloc vinovata, iar Franta aproape in bloc rezistenta. intre timp interpretarile au evoluat. in 1990, in cadrul unei dezbateri privitoare la conflictul mondial, un participant german a afirmat cu toata naturaletea: „Nu stiu daca au fost mai multi rezistenti germani decit rezistenti francezi, fiindca aceasta este o denumire care depinde considerabil de definitii si care, in plus, variaza considerabil, potrivit circumstantelor politice si militare'; urma propunerea tratarii laolalta, comparativ, a rezis­tentei germane si a celei franceze. Iata cum, chiar fara incalcarea tabuurilor, se intrevede totusi o istorie a celui de-al doilea razboi mondial mai putin „culpabilizanta' pentru Germania si mai potrivita cu pozitia actuala a Germaniei in lume.

Este interesant, in sensul manipularii istorico-politice, modul cum Republica Democrata Germana, pe de o parte, si Austria, pe de alta parte, au inteles sa lase Germa­nia Federala sa se descurce singura cu trecutul nazist si cu responsabilitatile respective. Germania zisa democrata nu a acceptat sa aiba nimic de a face cu nazismul; stat comunist, cu alte cuvinte antifascist prin definitie, a in­teles sa-si extraga legitimitatea exclusiv din lupta revo­lutionara a proletariatului german; pentru nazism trebuiau sa plateasca, moral ca si material, capitalistii din Vest! in ce priveste Austria, pozitia oficiala in care s-a plasat multa vreme a fost aceea de prima victima a nazismului, de tara ocupata (cu eludarea faptului ca fenomenul nazist austriac s-a manifestat cu virulenta, anticipind si pregatind Anschluss-ul, iar nazistii de obirsie austriaca — printre care si Hitler! — nu au fost mai putin nazisti decit nazistii germani).

in Franta, prima versiune a fost predominant eroica. Regimul de la Vichy aparea drept necaracteristic spiri­tului francez, un corp strain in istoria Frantei, sau, din alta perspectiva, o solutie pasagera de acomodare, utila pentru a salva ce se mai putea salva. Franta adevarata se recunostea in Rezistenta franceza, singura purtatoare de legitimitate. intr-un fel sau altul, marea majoritate a francezilor ar fi fost „rezistenti'. Rezistenta a fost mitul fondator al celei de-a IV-a Republici si apoi al celei de-a V-a, cel putin cit timp s-a aflat la cirma generalul de Gaulle. Era cu siguranta nevoie de un mare mit unificator pentru a-i reconcilia pe francezi in spiritul unei istorii comune si pentru a compensa — printr-o epopee pe masura maretiei unei istorii multiseculare — lungul si deprimantul sir de esecuri: catastrofa din 1940, ocupatia germana, pierderea rangului mondial, decolonizarea defectuoasa cu frustrantele razboaie din Indochina si Algeria Unitatea si gloria Frantei mai presus de orice. Singura discordanta majora privea nepotrivirile dintre memoria gaullista si memoria comunista a Rezistentei.

Mitul acesta s-a intiparit adinc in mintea oamenilor. Francezii au ajuns sa creada ca sint, de felul lor, mai inclinati spre rezistenta decit alte natii. Am fost intrebat, nu o data, cu privire la dezastrul comunist al Romaniei: „Cum a fost posibil?' Am replicat de fiecare data: in Franta, la Vichy, cum a fost posibil? Si ce s-ar fi intim-plat daca regimul de la Vichy si ocupatia germana nu ar fi durat patru ani, ci o jumatate de secol ?

Probabil ca sint mai multi francezi care l-au aclamat pe Petain decit cei care au luptat in maquis. Si inca si mai multi au incercat pur si simplu sa supravietuiasca, prac-ticind un compromis cotidian cu o istorie care ii depasea. Mitul nu putea sa reziste la nesfirsit, in toata splendoarea lui, unor priviri mai atente si mai putin dispuse la com­plezenta ideologica. Regimul de la Vichy a fost pus sub reflector pentru a se constata ca nu a aparut doar ca ex­presie a unei plieri — fie necesara, fie condamnabila — la exigentele inamicului, ci si, nu in mica masura, ca mate­rializare a unor orientari ideologice, mentalitati si atitu­dini cit se poate de franceze. Numeroase persoane au colaborat nu neaparat fiindca nu au avut incotro, dar fiindca impartaseau un crez politic asemanator cu al ocu­pantului (antidemocratism, anticomunism, antisemi­tism. ..). A existat o Franta „colaborationista' tot asa cum a existat o Franta „rezistenta', prelungindu-se in anii de razboi vechea divizare si vechiul conflict dintre „cele doua Frante'. A fost, de fapt, in Europa ocupata de germani, singura „colaborare' de asemenea proportii, implicind structurile „legitime', sau „aparent legitime', ale statului. Cu geniul lor in a oferi solutii exemplare, francezii au excelat la ambele capitole: colaborationism si rezistenta!

Problema este unde se afla dreapta masura. Si cum aceasta este greu de apreciat, in istorie ca si in politica, alunecarea dinspre merite spre responsabilitati nu putea sa nu se produca. Publicata in 1973, cartea istoricului american Robert Paxton, La France de Vichy, a marcat inceputul acestui proces, prin despartirea de interpretarile „eroizante'. An dupa an, vinovatiile au concentrat in tot mai mare masura atentia, desigur si fiindca se vorbise mai putin despre ele. Francois Mitterrand a refuzat sa accepte legitimitatea regimului de la Vichy, asadar vina

Frantei. Succesorul sau, Jacques Chirac, a intreprins si acest ultim pas. Persecutiile antisemite s-au aflat in ultima vreme in centrul dezbaterii, si nu numai persecutiile in sine, dar si insuficienta reactie a societatii franceze in apararea evreilor persecutati. In 1997, Biserica catolica si-a cerut oficial scuze in acest sens (chiar daca unii epis-copi si numerosi preoti i-au ajutat efectiv pe evrei). Procesul deschis in toamna aceluiasi an impotriva lui Maurice Papon, acuzat de complicitate la deportarea evreilor din Bordeaux, a readus in cea mai stringenta actualitate o istorie veche de peste cincizeci de ani. S-a evocat in marginea procesului si rolul jucat de acelasi Papon, doua decenii mai tirziu, ca prefect de politie al Parisului in vremea generalului de Gaulle si a razboiului din Algeria. Persecutorul evreilor este considerat respon­sabil de reprimarea singeroasa a manifestatiilor de protest algeriene din 17 octombrie 1961. Ar fi fost aproape 300 de morti: nestiuta, pina astazi, reeditare a noptii Sfintului Bartolomeu! Iata o punere sub acuzare nu numai a unui functionar de la Vichy si a regimului pe care l-a servit, ci a unor structuri, atitudini si practici politice cu sem­nificatii mai largi, susceptibile de a afecta Franta in ge­nere sau o anume idee despre Franta. Sint in discutie elita politica si intelectuala, institutiile statului, reactiile anti­semite si xenofobe Necesara introspectie critica sau culpabilizare globala nejustificata si generatoare de incer­titudini periculoase ? Amintirile razboiului si judecatile asupra perioadei respective continua sa-i divida pe fran­cezi, de fapt, sa scoata in evidenta vechi linii de fractura, mereu prezente in societatea franceza.

Statele Unite au cu siguranta mult mai putine proble­me de constiinta legate de acest razboi. Au procedat asa cum trebuiau sa procedeze. S-a dezvoltat printre compa-triotii sai, marturiseste Robert Paxton, „un sentiment de autosatisfactie si de glorie nationala'.21 Tentatia mesia­nica atit de prezenta in cultura americana isi spune si in aceasta privinta cuvintul. America nu greseste, iar valo­rile promovate de ea sint universale (mai tirziu, razboiul din Vietnam avea sa dovedeasca limitele si chiar primej­diile unei asemenea conceptii; a fost razboiul unei mari neintelegeri, data fiind neaderarea vietnamezilor la mo­delul american care le era oferit). Nu incape indoiala ca decizia de a intra in razboi pe teatrul european in spriji­nul democratiilor coplesite de ofensiva nazista a insemnat un act istoric caruia trebuie sa i se recunoasca grandoarea. Mai contestabila a fost atitudinea prea binevoitoare fata de Stalin si de obiectivele Moscovei. Si mai contestabil inca — si cu totul insuficient asumat de constiinta ame­ricana — a fost tratamentul rezervat populatiilor civile ale puterilor inamice. Bombele atomice aruncate la Hiro-shima si Nagasaki au avut, poate, o justificare militara. Dar „justificarile' militare i-au scutit pe altii de acuzatia de crime de razboi ?

De altfel, bombardamentele „clasice' s-au dovedit inca mai nimicitoare. Fata de aproximativ 80 000 de morti la Hiroshima si 40 000 la Nagasaki, s-au inregistrat 83 000 de victime in urma bombardarii capitalei japoneze la 9 si 10 martie 1945 si multe sute de mii in atacurile lansate impotriva oraselor germane, dintre care 135 000 la Dresda, in zilele de 13-14 februarie 1945. Acest din urma bom­bardament (opera a aviatiei engleze), probabil cea mai ucigatoare lovitura a celui de-al doilea razboi mondial, se inscrie intr-o lunga suita de raiduri similare ale fortelor

Note:

21 Robert Paxton, „Quelques zones d'ombre dans la bonne con-science des Etats-Unis', in Les Echos de la memoire, pp. 117—118.

anglo-americane menite sa demoralizeze Germania si pe aliatii sai. Au fost vizate, pe linga obiective militare si strategice, marile concentrari de populatie, centrele urbane, cu alte cuvinte, in mod nemijlocit si deliberat populatia civila (bombardarea Bucurestiului la 4 aprilie 1944 s-a inscris in aceasta tactica). Astazi, o asemenea intelegere a razboiului a devenit intolerabila, si s-a vazut, cu ocazia conflictului din Golf, pe de o parte grija de marcare cit mai sigura a obiectivelor strategice, pe de alta parte sentimentul de revolta, respectiv de vinovatie, sau cel putin de jena, stirnit de disfunctionalitatile care au pricinuit totusi victime in rindul populatiei civile. Oricum, nu mai este de conceput a lovi din plin si a ucide oameni nevinovati, inclusiv mii de copii, numai pentru a demora­liza adversarul (oricit ar fi el de vinovat si oricit de dreapta ar fi cauza aparata). Asupra acestor responsa­bilitati, dezbaterea in Statele Unite este limitata si redusa, in genere, atit cit este, la problema legitimitatii folosirii armelor atomice. Cum se vede, un discurs divergent fata de accentul pus de germani asupra victimelor civile si suferintelor indurate de populatie. Prin discursul triumfal asupra celui de-al doilea razboi mondial se justifica universalitatea valorilor americane si rolul mondial al Americii.

Japonia are, la rindul ei, o viziune particulara asupra perioadei in discutie. Stat „agresor', apare in acelasi timp si ca „victima', ca victima extrem de simbolica, prin cele doua orase-martir: Hiroshima si Nagasaki. Este totodata singura putere invinsa care a pastrat elemente efective de continuitate intre vechiul regim, vinovat de razboi, si sis­temul democratic construit sub supraveghere americana, dupa infringere. Soarta imparatului Hirohito a fost cu totul alta decit a lui Hitler si Mussolini; el a ramas neclintit in demnitatea sa imperiala, chiar daca a pierdut puterea efectiva, iar imposibilitatea unei dezbateri reale in jurul responsabilitatilor sale a creat de la bun inceput un blocaj. Nu lipsit de semnificatie in sensul aceleiasi continuitati este si faptul ca unul dintre principalii ministri ai cabinetului de razboi a devenit in 1957 prim-ministru. Justificari, lipsite de complexe, ale politicii japoneze de pina la 1945 s-au facut auzite, venind chiar din partea unor personalitati politice, inclusiv membri ai guvernului. S-a justificat astfel anexarea Coreii in 1910, s-au negat masacrele din China, considerate pure fictiuni Si, mai presus de orice, razboiul declansat de Japonia a fost frecvent infatisat ca un razboi de eliberare impotriva imperialismului occidental, purtat in numele si in interesul popoarelor Asiei. in fond, Rusia s-a extins pina la Pacific, englezii si francezii au ocupat sud-estul continentului asiatic, insulele marelui ocean au fost impartite intre ei si americani, de ce ar fi acuzata tocmai Japonia, care este oricum mai „la ea acasa'? Acest gen de contraofensiva istorica „disculpatoare' coexista cu atitudini ceva mai critice fata de propriul trecut, cu unele recunoasteri par­tiale sau, mai recent, chiar cu exprimarea de scuze ofi­ciale pentru brutalitatea interventiilor in Coreea si China. Cert este ca, in comparatie cu Germania, aflata intr-o pozitie similara, Japonia a cedat mult mai putin si mult mai incet in ce priveste asumarea responsabilitatilor. Discursul sau, deloc umil, despre rolul avut in razboi, lasa sa se intrevada, in ciuda infringerii si a efectivelor reorientari politice, constiinta pozitiei importante pe care Japonia o ocupa in Extremul Orient si in lume. Este imaginea despre sine a unei natiuni convinse ca are o me­nire istorica mai inalta decit aceea de auxiliar indepartat al democratiilor occidentale.

in ce priveste Romania, aspectul particular il reprezinta purtarea a doua razboaie succesive si contradictorii in cadrul aceluiasi conflict: mai intii alaturi de Germania impotriva Uniunii Sovietice, apoi alaturi de Uniunea Sovietica (si de aliatii sai) impotriva Germaniei. Prima faza a fost initial condamnata vehement de responsabilii politici si de istoricii comunisti, iar cea de a doua pu­ternic valorizata in sensul eliberarii tarii de catre armata sovietica si fratiei de arme romano-sovietice. Alunecarea nationalista a comunismului in vremea lui Ceausescu a dus la sensibile mutari de accent. S-a pus treptat o anume surdina in judecarea regimului Antonescu si a razboiului antisovietic, dupa cum s-a estompat si rolul eliberator al Armatei Rosii, functia eliberatoare revenind pe de-a-ntre-gul Partidului Comunist Roman. Dupa 1989, prabusirea comunismului si a ideologiei sale a permis reabilitarea pina la capat a lui Antonescu si a primilor ani de razboi; evident, nu exista un acord unanim, dar interpretarea larg impartasita de istoricii perioadei si de opinia publica este aceea a unui razboi justificat, pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei si pentru inlaturarea pericolului din Rasarit. Interesant ca nu mai putin justificata ramine si partea a doua a razboiului, meritul rasturnarii situatiei depla-sindu-se dinspre comunisti spre regele Mihai si spre par­tidele istorice. Se pare ca, pentru majoritatea romanilor, Romania a procedat bine la 1941 intrind in razboi alaturi de Germania si a procedat la fel de bine la 1944 intorcind armele impotriva Germaniei. Regimul Antonescu este apreciat in genere favorabil, la fel si rasturnarea regimului Antonescu. Chiar masurile antisemite sint judecate cu oarecare intelegere (pe motiv ca nu s-a mers atit de departe ca in Germania sau in teritoriile controlate direct de germani). Dat fiind ca schimbarea de front la 23 august 1944 ar fi contribuit la scurtarea razboiului (un calcul „precis', curios model de „analiza' contrafactuala, ne spune chiar cu cit: cu 200 de zile), romanii se socotesc nedreptatiti ca au fost considerati la sfirsitul conflictului invinsi si nu invingatori (desi luptasera impreuna cu Germania timp de 38 de luni, iar impotriva ei 8 luni si jumatate).

S-ar putea spune ca pina la urma romanii au constiinta chiar mai impacata decit japonezii sau americanii. Ne aflam in fata unei carente ingrijoratoare a spiritului auto­critic, constatare care priveste nu numai al doilea razboi mondial, ci intreaga problematica a istoriei si actualitatii romanesti. Schema de gindire este simpla: romanii au avut intotdeauna dreptate, si cum lucrurile, evident, nu merg intotdeauna bine, vina inseamna ca apartine „celor­lalti' (rusi, germani, americani, unguri, evrei si asa mai departe, in functie de contextul istoric sau politic). Aceas­ta mentalitate de victima a istoriei este o maladie grava a spiritului public. Incapacitatea de a lua in considerare fondul propriu de erori si gradul de responsabilitate care decurge de aici se constituie astazi in bariere mentale in calea redefinirii societatii romanesti si integrarii sale europene.

Al doilea mare beneficiar al conflictului mondial (daca nu chiar primul!), alaturi de democratiile occidentale, a fost comunismul. Paradoxala alaturare, dar care defineste mai corect decit o fac discursurile politice sau manualele sensul si efectele celui de-al doilea razboi mondial. Acesta nu a fost exclusiv o confruntare intre democratie si totalitarism, ci, in fapt, un razboi al democratiilor aliate cu un anume totalitarism impotriva altei forme de totali­tarism. De aceea, nici principiile nu au fost atit de clare pe cit ar fi trebuit sa fie, nici rezultatul atit de pur pe cit

s-a dorit si s-a proclamat. Razboiul a fost cistigat pe jumatate de democratii, dar si pierdut pe jumatate. Europa central-rasariteana, eliberata de ocupatia germana, a intrat sub dominatia comunismului sovietic, cu acordul tacit al democratiilor occidentale. O mare victorie a Occidentului, contrabalansata printr-un esec de proportii.

Cert este ca razboiul a legitimat pe deplin comunismul (tinut pina atunci intr-un fel de carantina). Angajat lao­lalta cu democratiile, impotriva unui totalitarism cinic si criminal, comunismul si-a asigurat, in dezacord total cu profilul sau real, o aura de democratism. Mai mult chiar, contributia sa la infringerea fortelor Raului nu a fost una oarecare, ci o contributie decisiva, la prima vedere mai importanta chiar, oricum mai „masiva', decit a democra­tiilor occidentale. La sfirsitul razboiului, pierderile in oameni ale Statelor Unite se cifrau la 300 000, ale Marii Britanii la 390 000, in timp ce Uniunea Sovietica avansa un total de pierderi militare si civile de 20 de milioane. In mare masura razboiul fusese un razboi sovietic, cistigat de Armata Rosie, razboi in care Aliatii se angajasera reti­cent si prudent (intirziind, de pilda, deschiderea, insistent solicitata de Stalin, a celui de-al doilea front in Vest). O epopee tragica, eroica si triumfala, neintunecata de cea mai mica umbra, asa s-a prezentat timp de decenii imagi­nea sovietica a „marelui razboi pentru apararea patriei'. Viziune care, evident, legitima imperiul sovietic si cuce­ririle sale (tarile „eliberate'), constituind in plus, prin ar­gumentul invincibilitatii Armatei Rosii, un avertisment adresat adversarilor „imperialisti'.

O data cu prabusirea sistemului comunist au iesit la lumina fapte, nu necunoscute, dar unele nestiute in toata amploarea lor si acoperite pina atunci de istoria oficiala. Reactia anticomunista in spatiul ex-sovietic implica o rescriere radicala a istoriei contemporane, inclusiv a pe­rioadei razboiului, si asezarea intr-o noua perspectiva a conexiunilor dintre totalitarismele de „dreapta' si de „stinga', in ceea ce priveste fenomenul represiv. S-a avansat — din mediile rusesti anticomuniste — cifra de 60 de milioane de victime pentru intervalul cuprins intre revolutia din 1917 si moartea lui Stalin in 1953, cu pre­cizarea ca nici anii razboiului, plasati oficial sub semnul solidaritatii nationale, nu au fost mai „blinzi' fata de „dusmanul' din interior. O estimare occidentala recenta retine „doar' 20 de milioane. Un caz aparte il reprezinta masacrul din padurea Katin. Mii de ofiteri polonezi, aflati in prizonierat sovietic, au fost executati in acest loc, iar vina a fost aruncata dupa razboi asupra nazistilor (si retinuta in actul de acuzare de la Niirnberg). Abia in 1990 oficialitatile ruse au facut un prim pas spre asumarea responsabilitatii (de altfel incontestabile) a acestui macel. Se adauga chestiunea deportarilor unor populatii intregi, acuzate de colaborare cu inamicul, sute si sute de mii de tatari din Crimeea, ceceni, germani de pe Volga Nici responsabilitatea sovietica in declansarea razboiului nu mai poate fi ocolita. intre 1939-1941, Stalin nu a mers impotriva lui Hitler, ci alaturi de el, ocupind zona care i-a revenit in urma impartirii Europei: jumatate din Polonia, tarile baltice, Basarabia si nordul Bucovinei Ceea ce s-a petrecut in 1944-1945 si in anii urmatori, in conditiile inaintarii Armatei Rosii spre inima Europei, a fost inca si mai grav, denaturind complet principiile democratice proclamate de Aliati. Un episod despre care aproape nu se vorbeste este alungarea unui numar de 11 milioane de germani din teritoriile care au revenit Poloniei si din Cehoslovacia. A fost cea mai ampla ac­tiune de purificare etnica pe care a cunoscut-o istoria

europeana. Subiect in genere evitat, dat fiind ca actualele frontiere sint acceptate de toate partile; sacrificata este insa din nou istoria, dependenta — ca intotdeauna — de ceea ce interesele actuale vor sau nu sa retina din ea.

Nu numai comunismul sovietic a beneficiat, timp de decenii, de titlurile de glorie cistigate in razboi, ci comu­nismul in genere, indeosebi prin rolul exceptional pe care l-au avut comunistii in miscarile de rezistenta, din Franta pina in Iugoslavia. in toamna anului 1939, Partidul Comunist Francez a fost interzis, consecinta a incheierii pactului germano-sovietic si insusirii de catre comunistii francezi a directivelor primite de la Moscova. intr-o tara aflata in razboi cu Germania, vasalii Moscovei sustineau in fond o atitudine favorabila Germaniei. Asa incit, despre un rol efectiv al partidului comunist in rezistenta nu se poate vorbi decit incepind din 1941, o data cu atacul german impotriva Uniunii Sovietice. Dar, din acest mo­ment, comunistii, cu capacitatea lor de organizare si mobilizare, au devenit factorul cel mai dinamic si mai important al rezistentei interne (rezistenta externa fiind initiata inca din iunie 1940 de la Londra, de generalul de Gaulle). Rezistenta franceza a fost, asadar, in buna masura, o rezistenta comunista, iar comunistii nu au ezitat sa-si faca din aceasta un merit istoric de nesters. Ei au dat cele mai multe jertfe in lupta pentru eliberarea Fran­tei! S-au autointitulat, cu mindrie, „le parti des fusilles', partidul impuscatilor. Astazi, Partidul Comunist Francez este singurul partid comunist important din Europa care nu a renuntat la numele sau si care continua sa arboreze simbolul traditional: secera si ciocanul. El nu are nimic de a face cu milioanele de morti din Rusia, din China sau din Cambodgia. Mortii sint ai lui, cazuti pentru Franta! Chiar daca pot fi invocate si alte momente istorice fonda-

toare care explica vitalitatea comunismului francez (Co­muna din Paris, Frontul Popular din 1936), cea mai semnificativa doza de legitimitate i-o confera rolul de necontestat pe care l-a avut in infruntarea cu nazismul si cu regimul de la Vichy (imagine eroica pe cale de a-si pierde din stralucire, o data cu relativul declin politic al partidului in anii din urma; declin relativ inseamna insa si vitalitate „relativa', aceasta din urma hranindu-se in buna masura din istorie, din memoria colectiva a unor categorii de francezi).

Valorizarea stingii si devalorizarea dreptei se numara de asemenea printre efectele cele mai caracteristice ale razboiului. Totalitarismele discreditate (cu exceptia, asadar, a comunismului) au fost repede catalogate de „extrema dreapta', sintagma a carei fixare a fost mult usurata de primatul intelectual al stingii in Europa post­belica. Cu alte cuvinte, o ideologie de dreapta, impinsa inca mai spre dreapta, ar fi susceptibila de a genera feno­mene precum fascismul sau nazismul. Instalate la stinga, socialismul si mai ales comunismul nu au nimic de a face cu asa ceva. Pentru a deveni fascist, un liberal are o cale mult mai scurta de parcurs decit, sa spunem, un socialist! O asemenea interpretare este complet falsa, chiar daca s-a impus in constiinte, si nu vedem cum ar putea fi „extirpata'. Se considera Hitler de „extrema dreapta'? Partidul sau s-a numit totusi „national-socialist'. Musso-lini a fost si el in tinerete socialist, nu liberal sau con­servator. Printre personalitatile de la Vichy s-au numarat de asemenea nu putini oameni politici proveniti din rin-durile stingii (inclusiv Pierre Laval). Dimensiunea sociala si comunitara a ideologiilor zise de extrema dreapta le apropie mai mult de unele valori de stinga. Dupa cum alte trasaturi — nationalismul, ideea unui stat puternic — le apropie de valori traditionale ale dreptei, desi, si in aceasta privinta, comparatia cu comunismul si indeosebi cu national-comunismul, este cit se poate de legitima. Dimensiunea milenarista a fenomenelor politice respec­tive : o lume noua, un om nou, confera, de asemenea, un spirit comun celor trei mari ideologii totalitare: nazismul, fascismul si comunismul. Nu vrem sa intoarcem lucrurile si sa afirmam ca extrema dreapta ar fi mai degraba o extrema stinga! Nicidecum. Dar vrem sa spunem ca linia orizontala, pe care de regula se dispun ideologiile de la extrema stinga la extrema dreapta, nu este o figura reala, ci mitologica, si in tot cazul neadecvata marilor confrun­tari ale secolului al XX-lea. Axele totalitarism-democra­tie sau colectivism-individualism (cu toate combinatiile si nuantele intermediare) sint cu siguranta mai caracteris­tice decupajelor politice contemporane. Daca se vad, si nu pot sa nu se vada, destule asemanari intre comunism si celelalte totalitarisme, nu este fiindca „extremele se ating' (sintagma pe cit de comuna, pe atit de lipsita de sens), ci fiindca toate acestea nu se afla la extreme opuse, ci in zone apropiate. inca o data, cuvintele ne pot minti; iar un cuvint face deseori mai mult decit un intreg dis­curs istoric.

Privirea dinspre stinga asupra totalitarismelor a condus la cel putin doua deformari majore. Mai intii, simplifi­carea drastica si „generoasa' aplicare a termenului „fas­cist', in fapt, chiar daca „fascismele' au un aer de familie (dar un aer de familie au si toate totalitarismele laolalta), deosebirile dintre ele nu sint nesemnificative. Oricit de antipatic ar fi regimul mussolinian („fascismul' in sensul sau originar) din actuala perspectiva democratica, nu este corect sa-l confundam cu nazismul, macar pentru faptul ca nu a fost antisemit, dar, in genere, tinind seama, in

toate privintele, de caracterul sau mai „decontractat'. Disocieri similare ar trebui facute cu privire si la alte formatiuni politice si programe ale dreptei nationaliste, in functie de profilul fiecareia. Pe de alta parte, comu­nismul a ramas sa fie cintarit cu masuri diferite, punin-du-se in evidenta generozitatea proiectului, substanta sa umanista, chiar atunci cind faptele ofereau un cu totul alt spectacol. Comunistii francezi sau fostii comunisti ita­lieni pot ajunge astazi la guvernare fara a provoca mari framintari de constiinta in opinia publica, in schimb asocierea la putere, pentru o scurta perioada, a „miscarii sociale italiene' (descendenta, in registru moderat, a fas­cismului antebelic, el insusi mai putin radical decit nazis­mul) a stirnit nenumarate nelinisti si proteste, dupa cum in Franta Frontul National este practic exclus din jocul politic, dreapta neacceptind sa colaboreze cu el (atitudine de altfel intru totul onorabila), in timp ce Partidul Comu­nist, pe deplin integrat in jocul politic, intareste tindurile stingii, si astfel o stinga minoritara poate ajunge la putere, iar o dreapta majoritara risca sa se instaleze durabil in opozitie.

Preocupata sa combata fascismul, stinga nu s-a grabit sa denunte ororile comunismului, oricum nu a facut-o in masura in care ar fi fost decent sa o faca, in acord cu pro-priile-i convingeri democratice. Tratarea prea severa a comunismului risca sa dea apa la moara dreptei si extre­mei drepte. In prezent, se contureaza o modificare de tactica, generata de temerea recuperarii si exploatarii la dreapta (evident, impotriva valorilor de stinga) a unor faradelegi care nu mai pot fi negate, nici minimalizate. Asa incit, stinga ofera acum propriul sau bilant — deloc favorabil in ansamblu — al experimentului comunist (res­ponsabil, potrivit unor investigatii recente, de exterminarea a aproape 100 de milioane de oameni). Distinctia comunism-nazism nu si-a pierdut insa intru totul func­tionalitatea. Crimele comuniste, oricit ar fi de grave, si la orice numar s-ar ridica, sint considerate totusi, de auto­rii de stinga, ceva mai putin grave decit crimele naziste (cu argumente asupra carora nu are rost sa ne mai oprim, fiindca nu istoria reala conduce jocul, ci ideologia).22

in sfirsit, al doilea razboi mondial a inscris o pagina tragica in istoria evreilor. Nimic mai firesc, in acest sens, decit „ne-uitarea'. Ceea ce ne preocupa insa acum este exclusiv functia politica a discursului istoric. Din acest punct de vedere, puternica actualizare a holocaustului si a vinovatiilor respective (de departe aspectul cel mai mediatizat in prezent al perioadei) ofera, in competitia politica, un atu evreilor din intreaga lume, ca si statului Israel. Radicalizarea discursului despre anii razboiului si indeosebi insistenta asupra culpabilitatilor nu pot fi sepa­rate de un proces in curs de radicalizare ideologica si reli­gioasa, prin afirmarea tot mai apasata, in unele medii, a specificitatii evreiesti. Acest proces, de altfel relativ, care intimpina si rezistente, a condus la rezultatul ultimelor alegeri din Israel, la inclinarea, limitata dar efectiva, a balantei in favoarea elementelor traditionaliste si putin dispuse la compromis. Cert este ca evreii inteleg sa-si faca auzita vocea, mai distinct si mai apasat, si, in astfel de situatii, un plus de dinamism politic dinamizeaza inevitabil si istoria. Se adauga si dificultatile problemei palestiniene. Pe cit de incontestabil pentru imaginea evreilor este argumentul celui de-al doilea razboi mon­dial (unde nu au cum sa apara altfel decit ca victime ino­cente, in timp ce toti ceilalti au destule sa-si reproseze), pe atit de contestata este politica actuala a Israelului in Orientul Apropiat. Actualizarea unei imagini valorizante are si functia de a estompa imagini prezente mai putin favorabile.

in chip paradoxal, al doilea razboi mondial poate fi folosit totusi si impotriva evreilor. Manifestarea cea mai caracteristica a acestei orientari o constituie tratarea „revi­zionista' a evenimentelor.

Note:

22 Denuntarea dinspre stinga a crimelor comuniste si-a aflat expresia recenta in masivul volum Le Livre noir du communisme: crimes, terreurs, repressions (autori: Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Packowski, Karel Bartosek si Jean-Louis Margolin), Robert Laffont, Paris, 1997. A se vedea si dosarul publicat in jurul acestei carti de revista L 'Express, in numarul din 6-12 noiembrie 1997, pp. 44-58. 

Autorii „revizionisti' nu neaga antisemitismul nazist, nici lagarele de concentrare, nici faptul ca multi oameni au pierit in aceste lagare (dar simtitor mai putini, in opinia lor, decit exprima cifrele oficiale). Ei neaga insa existenta unui proiect de exter­minare, a unei exterminari voite si desfasurate sistematic, si, cu deosebire, a camerelor de gazare. Substanta ideo­logica a unei asemenea reelaborari nu poate fi ocolita. Mai intii, represiunea nazista isi pierde caracterul exceptional, atrocitatile comise in vremea razboiului, de toate partile in conflict, fiind asezate cam pe acelasi plan. Apoi, atit democratiile occidentale, cit si propaganda evreiasca in particular sint acuzate ca au mintit in aceasta privinta (incepind cu procesul de la Niirnberg).

Nu am facut decit sa examinam foarte sumar un fas­cicol de interpretari privitoare la cel de-al doilea razboi mondial. Se intelege ca tabloul este incomparabil mai amplu, mai divers si mai nuantat. O tratare detaliata ar fi pus in lumina nenumarate linii ale unui nesfirsit spectru istoriografie si ideologic. Dar chiar o privire rapida ne dovedeste ca, in plan mental, razboiul inca nu s-a ter­minat. Orice am spune despre el ne situeaza automat intr-o zona sau alta a ideologiilor si a confruntarilor poli­tice actuale. De aceea, trebuie sa fim constienti de faptul ca orice „adevar absolut' care ni se inoculeaza cu privire la acest razboi reprezinta (indiferent de gradul de adevar efectiv pe care il contine) si o tentativa de manipulare politica.

Adevar ? Fictiune ? Sau, pur si simplu, Istorie ?

„— Nu pot crede cele ce-mi spuneti. Ce va zice istoria?

— Istoria va spune minciuni, ca intotdeauna.'

Acest schimb de replici din Discipolul diavolului, piesa lui George Bernard Shaw, nu lasa istoriei prea multe sanse de a se intilni cu adevarul.

Sa aiba dreptate paradoxalul irlandez? La limita, are, fara indoiala. Prea multe interese se sustin prin istorie, pentru ca tentatia minciunii sau, exprimindu-ne mai putin abrupt, a deformarilor, brutale ori subtile, sa nu se mani­feste. Istoria mai si minte.

Vocatia ei este totusi adevarul. Orice istoric demn de acest nume cauta adevarul, si orice persoana interesata de istorie doreste de asemenea sa afle adevarul. Dificul­tatea deriva din faptul ca ceea ce numim „adevar' nu poate fi decit partial si orientat. Atunci cind sursele sint insuficiente, istoricul nu este in masura de a formula decit ipoteze, si corect este sa recunoasca acest lucru. Atunci cind sursele sint suficient de „acoperitoare', materialul faptic poate fi mai bine tinut sub control, dar faptele insele se imbina in scenarii, iar scenariile pot fi nenumarate. Si chiar daca ar exista posibilitatea (dar nu exista) unui scenariu universal acceptat, ramine problema unghiului de privire, inclusiv a judecatii morale. in viata, sint invingatori si invinsi. Acelasi scenariu istoric ii cuprinde pe unii si pe altii, dar ceea ce este adevar pentru o parte devine, inevitabil, neadevar pentru cealalta.

Am asistat recent la o conferinta despre Imperiul Roman sustinuta de Jean-Pierre Martin, profesor la Sor-bona. Teza, infatisata documentat si convingator, a fost aceea a unui imperiu care a putut sa dureze, atitea secole, intre limite aproape neschimbate, deoarece nu a mizat pe forta bruta, ci pe forta de convingere. Romanii nu au im­pus nimic in provinciile cucerite: nici limba, nici religie, nici mod de viata. Administratia provinciala era redusa la minimum, ca si efectivele militare. A fost si ramine un model de integrare reusit, tocmai fiindca nu a impus, ci, pur si simplu, a convins.

insa un compatriot al lui Jean-Pierre Martin, renumitul istoric al Galiei, Camille Jullian, judecase lucrurile exact in sens contrar. in lucrarea De la Gaule a la France. Nos origines historiques (1923), el nu ezita sa puna in evidenta „brutalitatea cuceririi romane', denuntind servilismul nemotivat al admiratorilor Romei. Imperiul Roman nu ar fi fost decit „o decadenta care a condus la o catastrofa'. „Sa nu mi se mai vorbeasca de « geniul latin » — se in­digna istoricul francez —, sa nu se faca din Franta eleva si mostenitoarea acestui geniu. Ea este altceva si valo­reaza mai mult/' Iar acest altceva insemna continuitatea cu Galia preromana.

Cele doua interpretari, fiecare avindu-si adeptii sai, exprima, evident, ideologii distincte. Prin Camille Jullian vorbeste nationalismul francez, si cu atit mai raspicat cu cit momentul era al unei Frante victorioase la sfirsitul primului razboi mondial. La fel judeca lucrurile, in sens autohtonist si nationalist, si partizanii romani ai dacilor; unii dintre ei nu-i iarta nici acum lui Traian victoria din anul 106! Prin Jean-Pierre Martin, dimpotriva, se afirma ideologia constructiei europene, spiritul sau democratic si integrator. Cu intelepciunea vechilor romani va trebui infaptuita Europa confederata de miine!

Iata, asadar, o istorie bine cunoscuta in datele ei con­crete, la care participa invingatorii si invinsii. Unde este dreptatea, unde este adevarul ? in orice situatie se intre­vede si o perspectiva a „celuilalt'. Exista si invinsi in istorie, exista si posibilitati esuate, despre care se vorbeste de regula mai putin decit despre invingatori sau despre proiectele validate de timp. Nu inseamna, de pilda, ca punem sub semnul intrebarii valorile si impactul istoric al civilizatiei americane daca ne amintim ca ea s-a extins totusi, cel putin intr-o prima faza, in detrimentul indienilor autohtoni. Vom avea de consemnat intotdeauna puncte de vedere, fie si minoritare si abia perceptibile din inaltimile istoriei, pentru care adevarul proclamat nu este adevar.

Sa nu cautam consensul in istorie. Nu il vom gasi. Paradoxul este ca progresul istoriografie nu numai ca nu ne apropie, dar ne indeparteaza de proiectul unei istorii definitive. Stim tot mai mult. Stim probabil prea mult. Si stim tot mai putin cum sa legam ceea ce stim. Guizot vorbea despre o „suta de feluri' de a face istoria, dar era inca o istorie relativ omogena, privita din o suta de unghiuri. Astazi avem o suta de istorii distincte, privite fiecare din o suta de unghiuri. O teorie unificata este mai usor de realizat atunci cind nu se stie prea mult. Sfintul Augustin a putut sa adune, cu eleganta, esentialul cunoas­terii istorice, intr-o elaborare coerenta. Au putut sa o faca mai tirziu Vico, Hegel, Marx. Amplificarea si „parce­larea' istoriei fac astazi, desigur nu imposibila — fiindca in istorie nimic nu este imposibil —, dar din ce in ce mai problematica, imaginarea unor noi constructii globale. Secolul al XlX-lea a fost puternic tentat de filozofia isto­riei; inclinarea sa scientista s-a intilnit cu o istorie inca susceptibila de a fi tinuta sub control. Secolul al XX-lea, dimpotriva, marcheaza un reflux sub acest aspect; spiri­tul sau, si asa relativist, se conjuga cu o istorie care a devenit derutant de complexa. Marile tentative teoretice ale acestui secol au deja un aer desuet si, de altfel, in ciuda succesului de public, au fost aprig contestate de specialisti insa din primul moment. Asa s-a intimplat cu teoriile lui Spengler si ale lui Toynbee. Toynbee este incomparabil mai erudit decit Sfintul Augustin, sau chiar decit Hegel sau Marx. I s-a reprosat insa tocmai neadera-rea istoriei la schema lui atit de seducatoare. Creatorul de sistem nu are nici o vina. Oricit de multe ar sti si oricit de impresionanta i-ar fi capacitatea de sinteza, el nu mai poate aduna si imbina totul in mod convingator. Istoria a devenit prea mare. La capatul atitor progrese segmen-tiale, trebuie sa marturisim ca riu stim nimic cu adevarat esential despre mecanismul intim al istoriei si despre sensurile ei. Sfintul Augustin stia rhai mult sau avea senti­mentul ca stie mai mult. Dar cum sa mergem mai departe? Ne lovim de misterul insusi al destinului umanitatii.

Ar fi timpul ca istoricii sa-si lepede starea de inocenta, intretinuta de iluziile scientiste, pentru a deveni constienti de constringerile si de limitele carora demersul lor nu poate sa nu li se supuna. Relativismul care decurge de aici trebuie asumat, nu fiindca aceasta ar fi conditia ideala a istoriei (fireste ca nu este!), ci fiindca, pur si simplu, este conditia ei inconturnabila.

Constientizarea relativismului nu inseamna insa renun­tare. Ar trebui sa insemne, dimpotriva, acutizarea consti­intei profesionale. Tocmai fiindca reconstituirea trecutului trece prin atitea filtre deformante, de la structurile per­manente sau fluide ale imaginarului la jocul ideologiilor sau la imperativele momentului politic, aplecarea spre ceea ce a fost pretinde rigoare conceptuala si metodo­logica. Lasata in voia ei si ademenita de nenumarate cinturi de sirena, istoria risca sa o ia razna! Ea trebuie tinuta in loc, atit cit poate fi tinuta, printr-o definire fara echivoc a regulilor meseriei. O metoda ferma nu va con­duce la adevaruri incontestabile, dar va mentine totusi investigatia intre limitele unor ipoteze si scenarii plauzi­bile, ale unei dezbateri rezonabile si inteligibile.

Istoria este un inepuizabil joc cu trecutul. Ramine sa-l facem cit mai inteligent si mai sugestiv. Sa nu fim dez­amagiti de imposibilitatea unei versiuni ultime. Istoriile pe care fara incetare la recream sint mai variate si mai stimulante decit univoca si nu prea convingatoarea istorie efectiva. Ele ne insotesc in drumul nostru, ne ajuta sa ne precizam proiectele, sa ne intelegem pe noi insine. Poate ca istoria spune pina la urma mai putin decit am dori despre trecut, dar spune cu siguranta foarte mult despre spiritul uman, despre nelinistile, cautarile si sperantele sale.







Politica de confidentialitate


.com Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 SCHITA DE PROIECT DIDACTIC GEOGRAFIE CLASA: a IX-a - Unitatile majore ale reliefului terestru
 PROIECT DIDACTIC 5-7 ani Educatia limbajului - Cate cuvinte am spus?
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 Proiect - masurarea si controlul marimilor geometrice

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 LUCRARE DE DIPLOMA MANAGEMENT - MANAGEMENTUL CALITATII APLICAT IN DOMENIUL FABRICARII BERII. STUDIU DE CAZ - FABRICA DE BERE SEBES
 Lucrare de diploma tehnologia confectiilor din piele si inlocuitor - proiectarea constructiv tehnologica a unui produs de incaltaminte tip cizma scurt

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 LUCRARE DE LICENTA CONTABILITATE - ANALIZA EFICIENTEI ECONOMICE – CAI DE CRESTERE LA S.C. CONSTRUCTIA S.A TG-JIU
 Lucrare de licenta sport - Jocul de volei
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 PROIECT ATESTAT MATEMATICA-INFORMATICA - CALUTUL INTELIGENT
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 ATESTAT PROFESIONAL TURISM SI ALIMENTATIE PUBLICA, TEHNICIAN IN TURISM




Omul muntelui de david brandt berg
Memorii octogenare - insemnari de pe front, din inchisori si lagare
Judith mcnaught - westmoreland
Lucian boia - istoria intre adevar si fictiune
Karl may- glasul sangelui
Sailor Moon – The Last Battle
CHICOTELE LUI MARS SI SUSPINELE DE FRUSTRARE ALE ATENEI
Baieti de gasca - Dan Lungu




Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu