Comunicarea si semiotica

Comunicarea si semiotica

Psihiatrul american Jürgen Reusch distingea, pe la jumatatea secolului trecut, 40 de discipline din perspectiva carora ar putea fi studiata comunicarea. Ceea ce a devenit limpede, cu timpul, este faptul ca studierea unui fenomen atit de complex nu se poate epuiza in spatiul nici uneia dintre ele. Aceasta stare de lucruri forteaza la o stricta delimitare a oricarui demers de acest fel, in sensul unei optiuni clar formulate si constant urmarite, privind perspectiva din care se studiaza fenomenul prins sub numele de "comunicare".

S-a spus adesea ca intrega cultura este comunicare. La baza unei astfel de opinii sta constatarea ca toate aspectele culturii pot fi studiate ca simple continuturi ale activitatii semiotice (cf. U. Eco, Tratat.). Acest lucru nu inseamna reducerea culturii la simple evenimente mentale, ci faptul ca se poate intelege si studia mai bine cultura - in general, dar si sub anumite aspecte particulare - abordind-o dintr-o perspectiva semiotica. Umberto Eco semnaleaza un fapt greu de contestat: 'De vreme ce oamenii comunica, a explica ce, cum si de ce fac ei acest lucru astazi echivaleaza cu a determina modul si motivele comunicarii lor de miine'. Este limpede ca a explica ce, cum si de ce cade in sarcina unei abordari semiotice. Semantica va servi la a determina referinta discursului (despre ce vorbim); sintaxa va servi la a alege cele mai potrivite unitati si structuri si la a le potrivi impreuna in modul cel mai potrivit intentiei noastre de comunicare (adica ne va spune cum sa construim discursul); pragmatica va servi la a determina chiar intentia de comunicare, adica ce se urmareste prin discursul produs (deci, de ce se angajeaza instanta de discurs respectiva).

Dezvoltarea cercetarii semiotice a fost insotita de o diversificare a abordarilor, astfel incit, in toate domeniile in care semiotica a fost chemata sa deschida o perspectiva sau sa dea solutii  (precum si in teritoriile nascute la interferenta semioticii cu alte discipline), si-au facut aparitia importante contributii la studiul semnelor. Ne gindim, intre multe altele, la semiotica culturii, a muzicii, a arhitecturii, ca sa nu mai amintim vechea si binecunoscuta semiotica medicala. Mai mult, bio-semiotica (cu Thomas Sebeok), proxematica si corelatiile semioticii cu retorica (a se vedea grupul μ), semiotica literara (cu studiul narativitatii, al limbajului poetic), semiotica artei in general si a comunicarii (mai ales a comunicarii de masa!) cunosc o dezvoltare rapida si tind sa ocupe avanscena cercetarii semiotice actuale.

In economia discursului pe care-l construim aici, semiotica nu va fi luata cu sensul de 'domeniu' (adica aria cercetarilor semiotice), ci cu sensul de stiinta, acea stiinta care are drept cimp realitatea propriu-zisa a faptelor semiotice (realitate ce poate fi imaginata ca o lista de comportamente comunicative: totalitatea demersurilor culturale vazute ca procese de comunicare). Desigur, aceasta ipoteza de lucru poate fi citita si in sens invers: un proces de comunicare exista pentru ca dincolo de el se afla un sistem de semnificare ce se instaureaza la interactiunea a doua sau mai multe inteligente (umane, deocamdata, fireste!).

Pe de alta parte, nu se poate evita luarea in calcul a interferentei dintre disciplinele care acopera studiul comunicarii. Aspecte discutate in spatiul sociologiei (precum faptul ca in comunicare se joaca roluri, faptul ca participarea la actul comunicarii se face prin schimbare de roluri, apoi importanta unor elemente ca rasa, clasa, sexul sau puterea) apar dimpreuna cu chestiuni ce tin de psihologia comunicarii (atentia, memoria, intentia, inferarea unor lucruri din altele) si cu altele ce apartin teoriei relevantei. De fapt, ceea ce este studiat in cadrul teoriei relevantei este baza ce permite imbinarea perspectivelor semiotica (deci, cognitiva) si sociologica. Problema care se pune - singura, am zice - ar fi regindirea locului si sensului comunicarii in studiul culturii si societatii, odata cu regindirea limitelor disciplinelor, mai ales a acelor limite care persista intre stiintele cognitive (intre care, semiotica) si cele sociale. Comunicarea trebuie vazuta ca paradigma a interactiunii sociale. De altfel, orice teorie sociologica face apel la comunicare, incluzind precizari despre cine si ce comunica, cui, cind, cum, de ce, dar se merge mai departe, catre un nivel mai profund, unde se explica mecanismele de baza care fac posibila comunicarea. Transformarile, distorsiunile si pierderile tipice pentru transmisiile sociale nu vor fi explicate doar ca efecte ale utilizarilor sociale ale practicilor comunicative, ci ca efecte normale ale comunicarii insesi. Cu alte cuvinte, ceea ce ramine de explicat in mod stiintific este situatia aceasta in care retele extinse de comunicatie/comunicare pot reusi sa distribuie in rindul populatiei continuturi reprezentationale rezistente, care sint cultura unei societati la un moment istoric dat.

Toate teoriile precedente despre cultura s-au bazat pe un model-cod al comunicarii umane, de altfel, singurul la indemina. Dan Sperber (in Explaining culture: A naturalistic approach, Oxford, Blackwell, 1996) propune o incercare de construire a unei teorii inferentiale a culturii. Dar, chiar si in cadrul unei astfel de abordari este de acceptat aplicarea unei  oarecare versiuni a modelului-cod. Iata ce scrie S. Levinson (in Pragmatics, Cambridge, Cambridge University Press, 1983) legat de aceasta: "numai o definitie foarte restrictiva a pragmaticii ar trasa o granita intre socio-lingvistica si pragmatica. [] Intr-adevar, pragmatica si socio-lingvistica au in comun multe domenii de interes, iar socio-lingvistii au contribuit mult la anumite domenii pragmatice. [] Totusi, pragmatica, in schimb, are multe contributii la socio-lingvistica; in incercarea de a intelege semnificanta sociala a modelelor (paradigmelor) utilizarii limbajului, este esential sa intelegem sublinierea proprietatilor structurale si a proceselor care constring interactiunea verbala" (p. 374).

Alexandru Boboc, in Limbaj si ontologie (Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, 1997), reluind idei sustinute de L. Wittgenstein, K. O. Apel, C. K. Ogden si I. A. Richards, dar si idei ale lui O. Ducrot si J. R. Searle, afirma: "Ca «stiinta a comportamentului mediat de semne al omului», semiotica poate fi considerata, in esenta, o pragmatica. Fireste, prin pozitia sa mediatoare si finalizatoare in aplicarea demersului semiotic. Caci «semiotic» putem si trebuie «sa intelegem si regulile operationale ale sintaxei logice si regulile de semnificatie si adevar ale semanticii logice ca reglare determinata finalizat a comportamentului uman». Si aceasta se origineaza nu doar la Peirce si Morris, ci si la «Wittgenstein II», la conceptul «semnificatie-intrebuintare», care trimite la contextul de comunicare si, inevitabil, la comportamentul uman. De aici si interactiunea cu psihologia (individuala si sociala), cu teoria actiunii si, nu in ultimul rind, cu fenomenologia (analiza intentionalitatii)" (p. 136).

Daca cele de mai sus nu stau drept argumente suficiente pentru o asemenea abordare, mai facem apel la un nume important, George Steiner. In vestita sa carte, Dupa Babel. Aspecte ale limbii si traducerii[1], in capitolul despre topologii culturale, autorul invocat scrie: ". traducerea ca atare, interpretarea semnelor verbale dintr-o limba prin intermediul semnelor verbale din alta reprezinta un caz special, superior al procesului de comunicare si receptare in orice act de vorbire". Si, mai departe: "Disciplina [.] semiologiei se adreseaza oricarui mediu si sistem de semne imaginabile. Ea afirma ca limba este doar unul dintre multiplele mecanisme de comunicare - grafice, acustice, olfactive, tactile, simbolice; [.] Viata individului si a speciei depinde de citirea si interpretarea rapida si/sau corecta a unui evantai de informatii vitale. Exista un vocabular, o gramatica, poate si o semantica a culorilor, sunetelor, mirosurilor, tesuturilor si gesturilor, la fel de complicate ca si cele ale limbii, iar problemele de descifrare si traducerea lor pot fi la fel de dificile ca si cele pe care le-am intilnit [in domeniul lingvistic, n. n., D.S.]".

Asadar, cursul de fata prezinta comunicarea - si relatiile publice, ca forma de comunicare publica - din perspectiva semiotica. Stabilind explicit acest lucru, trasam limitele epistemologice ale constructiei la lectura careia v-am invitat. Dupa o trecere in revista a citorva chestiuni, menite sa le improspateze studentilor cele studiate in cadrul cursului de Semiotica si teoria comunicarii, vom trece la prezentarea unor angajari teoretice, care ne vor permite sa ne intoarcem la discutia despre comunicare in general si despre comunicare publica si relatii publice, avind dobindite perspective clare si fundamente solide.