Creeaza.com - informatii profesionale despre


Simplitatea lucrurilor complicate - Referate profesionale unice



Acasa » didactica » comunicare si relatii publice
SPATIUL PUBLIC IN SOCIETATEA INFORMATIONALA. IMPACTUL NOILOR TEHNOLOGII DE COMUNICARE

SPATIUL PUBLIC IN SOCIETATEA INFORMATIONALA. IMPACTUL NOILOR TEHNOLOGII DE COMUNICARE



SPATIUL PUBLIC IN SOCIETATEA INFORMATIONALA. IMPACTUL NOILOR TEHNOLOGII DE COMUNICARE

  1. Conceptul de societate informationala

Diferitele conceptualizari ale termenului de societate informationala se intemeiaza pe un demers comparativ: societatea postindustriala vs. societatea informationala; comunicarea in masa vs. noile tehnologii de comunicare; capital si munca vs. cunoastere, informatie, comunicare. Dincolo de varietatea cadrelor analitice, majoritatea definitiilor asociaza societatea informationala cu o serie de transformari societale care ar marca trecerea la un nou tip de societate “care a devenit dependenta de informatie electronica extrem de complexa si de retele de comunicare; o societate care aloca o parte considerabila din resursele sale activitatilor informationale si comunicationale” (Melody ,1994).




Transformarile societale la care se refera majoritatea autorilor constituie obiectul unor tipologii diverse care sunt ulterior integrate in paradigme sau in “regimuri de acumulare” (Preston,2001).

Paradigma fondatoare “tehnico-economica” (Schumpeter, 1939, 1943), la care se raporteaza intreaga literatura despre societatea informationala, porneste de la implicatiile economice generate de schimbarile tehnologice corelate cu antreprenoriatul creativ si cu alte aspecte ale procesului de inovare (Preston,ibid.).

Noua paradigma tehnico-economica” (Freeman,1984, 1994; Perez, 1983, 1985) diminueaza din determinismul tehnologic al modelului lui Schumpeter, articuland relatia dintre tehnologie, institutii si structuri sociale. Numerosi autori considera insa ca nici aceasta paradigma nu integreaza schimbarile sociale, institutionale si culturale astfel incat impactul noilor tehnologii sa justifice discursul despre “transformari societale”.

Potrivit lui Preston, prin adoptarea unei paradigme “socio-tehnice”, componenta tehnologica ar putea fi abordata si din perspectiva “proceselor extra-economice de negociere, a conflictelor si invatarii sociale care structureaza intreaga traiectorie a schimbarii istorice”. In opinia autorului, aceasta paradigma ar rezona cu “notiunea mai veche de “sistem socio-tehnic” folosita in tentativa de a depasi determinismul tehnologic si de a sublinia importanta pe care a avut-o in trecut interrelatia dintre inovatiile tehnologice, sociale si institutionale” (ibid.,2001).

Chiar daca nu este mentionata in mod expres, numerosi autori utilizeaza paradigma “socio-tehnica” pentru a construi tipologia transformarilor societale pe care le implica societatea informationala. Anttiroiko (1997) propune urmatoarea tipologie:

  • Sisteme tehnologice si economice (structuri globale; restructurari si retele economice; noi tehnologii de informare si comunicare; noi practici de comunicare mediatica);
  • Schimbari institutionale (retele societale; criza institutiilor moderne; declinul comunitatilor si al relatiilor sociale traditionale; emergenta unor noi tipuri de comunitati; un nou spatiu public);
  • Schimbari ideologice si valorice (neo-individualism; noi valori si coduri culturale; practici postmoderne in viata cotidiana).

Problema majora a diferitelor definitii si paradigme cu privire la societatea informationala consta in articularea unui discurs “realist” care nu abordeaza tehnologia informationala intr-o cheie utopic-progresista. Astfel se explica probabil de ce majoritatea autorilor care abordeaza aceasta problema considera inca necesar sa defineasca termenul de “tehnologie informationala” desi exista o intreaga literatura acumulata in ultimele doua decenii.

Aparut in anii optzeci, termenul “tehnologie informationala” sau “tehnologii de informare si comunicare” viza o serie de evolutii in domeniul computerelor, a telecomunicatiilor si electronicii digitale. Un program guvernamental britanic din perioada 1982-1984 asocia tehnologiile de informare si comunicare cu: “extinderea computerelor, care pot stoca o cantitate uriasa de informatii si care proceseaza informatia in cateva secunde; telecomunicatiile moderne, care transmit informatia aproape instantaneu; microelectronica axata pe organizarea informatiei intr-o forma putin costisitoare” (Preston,ibid.2001).

Comunicarea reflecta procesul de transmitere si schimb a cunoasterii si valorilor, un proces care, la randul sau, genereaza informatie care influenteaza cunoasterea si valorile (Melody,1994). Din acest punct de vedere, analiza caracteristicilor informationale ale unei societati necesita raportarea la caracteristicile comunicationale; la randul lor, noile retele comunicationale constituie adesea motorul acumularilor informationale.

Potrivit lui Melody (1994), resursele informationale si comunicationale ale unei societati avansate din punct de vedere tehnologic constau in: retele de telecomunicatii eficiente pe baza carora se colecteaza, proceseaza, se stocheaza si se transmite informatia; microelectronica; computer hardware, software si servici; echipamente de telecomunicatii si servicii; mass-media, internet, baze de date si servicii informationale; forme traditionale (biblioteci, servicii editoriale, etc.) stocul de cunoastere al unei societati depinde de institutiile care mentin, implementeaza si dezvolta cunoasterea: sistemul educational, de cercetare si formare; sistemul media; retelele informatice.

2. Accesul in spatiul public

Noile tehnologii de comunicare sporesc considerabil capacitatea indivizilor de a se exprima in spatiul public, in schimb, limiteaza participarea indivizilor la comunicarea politica si, implicit, la dezbaterea publica a deciziilor politice. Paradoxal, spatiul public este diminuat tocmai prin extinderea accesului si a participarii indivizilor la acesta (Entman si Bennett, 2001). Acest fenomen se explica prin faptul ca extinderea accesului in spatiul public – prin intermediul noilor tehnologii –, in fapt, genereaza o fragmentare excesiva a spatiului public si aparitia asa-numitelor “sfericule” (Entman si Bennett,ibid.apud Gitlin,1998) sau “spatii “partiale” fara legatura unele cu altele” (Miege,1995). In conditiile proliferarii experientelor individuale in spaiul public, interesul public nu mai poate fi negociat.

Procesul de demonopolizare a institutiilor mediatice inceput in anii optzeci in S.U.A si extins in anii urmatori in tarile occidentale a stimulat concurenta in spatiul mediatic, generand o adevarata piata a posturilor de televiziune. “Oferta” mediatica se diversifica in mod sensibil in timp ce analistii incep sa se refere la publicul-“consumator” care are cum posibilitatea sa aleaga intre diverse tipuri de informatie si totodata stiluri de informare. Paralel cu multiplicarea surselor de informare politica, practicile de mediatizare se comercializeaza, conferind informatiei politice o dimensiune senzationalista si populista. Pentru multi autori, aparitia publicului-“consumator” coincide cu electoratul apatic si cinic din punct de vedere politic si care evita participarea politica.

Proliferarea noilor tehnologii de comunicare nu a consolidat participarea politica a publicului. Pe de alta parte, noile tehnologii nu au eliminat inegalitatile nici in privinta accesului la spatiul public: numerosi autori atrag atentia asupra diferentelor de resurse dintre cei care se limiteaza la televiziune pentru a obtine informatie politica si cei dotati cu dispozitive comunicationale sofisticate si de ultima generatie.

Accesul egal la resurse de comunicare (publica) este o problema care priveste nu numai statutul democratic al publicului, dar si pe cel al oamenilor politici; la fel ca si diversitatea surselor de comunicare si calitatea comunicarii politice. Dimensiunea democratica a comunicarii politice trebuie evaluata nu numai in raport cu accesul si pariciparea publicului la negocierea agendei publice, dar si in ceea ce priveste posibilitatea liderilor decizionali de a interactiona cu publicul. In legatura cu aceasta problema, in literatura de specialitate s-au conturat doua modele de interpretare.

Astfel, unii autori considera ca actuala configuratie a spatiului public privilegiaza vizibilitatea oamenilor politici. Miege (ibid.,1995), unul dintre promotorii acestui punct de vedere, considera ca “fragmentarea” spatiului public ca efect al noilor tehnologii de comunicare a generat pasivitatea politica a publicului astfel incat, in cele din urma, agenda publica este definita de elitele care actioneaza in spatiul public “dominant”, in primul rand, de elitele politice. Pe de alta parte, elitele politice participa la comunicarea politica beneficiind de suportul unor dispozitive sofisticate de consultanta, fapt care sporeste distanta si inegalitatea dintre politicieni si/sau institutii si electorat/cetatean: “nu este oare asimetria din ce in ce mai mare intre indivizii/subiecti/cetateni si institutiile sociale care, gratie unor strategii de comunicare, ajung sa gestioneze cu mijloace din ce in ce mai sofisticate consensul social?” (Miege, ibid.,1995:60).

3. Un nou medium de comunicare sociala: internetul

Aparitia internetului ca un nou “medium” de comunicare a generat o serie de asteptari in privinta democratizarii sau a dezvoltarii unor noi structuri si practici democratice. Literatura cu privire la democratizarea comunicarii politice prin intermediul internetului a luat o amploare deosebita, dezbaterea actuala fiind centrata asupra unor probleme precum:

  • Internetul si depasirea limitelor mass-media traditionale. Comunicarea politica nu mai poate fi disociata de mass-media, practicile de mediatizare fiind constitutive procesului de comunicare politica. Din perspectiva democratiei, mass-media inseamna, pe de-o parte, o extindere considerabila a accesului la spatiul public si, implicit, la informatia politica si, pe de alta parte, limitarea participarii politice a publicului. Afirmatia potrivit careia mass-media diminueaza participarea politica nu se refera la faptul ca publicul participa la constructia agendei publice indirect, prin forme mediate precum sondajele de opinie si interventia “clasei mediatice” (jurnalisti, analisti, oameni politici, personalitati publice, lideri de opinie s.a). E vorba de faptul ca mass-media - dependente fiind de procesele pietei – opteaza pentru anumite practici de mediatizare care pot stimula apatia politica a publicului (In acest sens, Boggs (1997) se refera la “marea retragere” (politica) a publicului in timp ce multi comentatori atrag atentia asupra “cinismului politic” din ce in ce mai pronuntat). In aceste conditii, cercetatorii investigheaza potentialul internetului de a stimula participarea politica prin posibilitatea pe care o ofera utilizatorilor de a interactiona direct (“one to one”) cu institutiile si actorii politici sau cu alti utilizatori, membrii ai diferitelor comunitati si grupuri sociale.
  • Internetul si demonopolizarea informatiei politice. Stimularea participarii politice depinde in primul rand de cresterea interesului pentru fenomenul politic. O problema de actualitate se refera la internet ca sursa de informatii politice “alternative” (“contra-informatia”, Pellisier,1999) la informatia furnizata de mass-media traditionale.
  • Internetul si dezvoltarea democratiei locale. Potentialul interactiv al internetului se manifesta si in capacitatea acestui canal de a furniza mult mai multa “informatie identitara” (Pellisier,2001) decat mass-media traditionale, fapt care, la prima vedere, poate intensifica interactiunile dintre institutiile locale si cetateni.
  • Internetul – o sursa de comunicare a discursului politic. Una dintre problemele controversate ale comunicarii politice actuale se refera la posibilitatile pe care le au actorii politici de a se adresa direct electoratului astfel incat discursul politic sa nu “adaptat” de jurnalisti la necesitatile unui “eveniment mediatic” (v.cap. 4.1.4). Unii autori (Breton, 1995) semnaleaza ca un simptom al comunicarii politice actuale consta in faptul ca publicul accede din ce in ce mai greu la discursul politic “mediat”, adica la discursul initial al actorului politic. Din acest punct de vedere, internetul ar putea ameliora circulatia publica a discursului politic in masura in care liderii politici si partidele integreaza internetul printre practicile de comunicare politica.


4. Spre o democratie digitala?

Un argument frecvent invocat de cei care critica vehement comercializarea comunicarii politice se refera la degradarea sistemelor democratice si, implicit, la demonetizarea democratiei. Indoielile nu lipsesc insa nici din partea celor care au un discurs mai putin nostalgic si care se limiteaza la constatarea si evaluarea transformarilor prin care trec democratiile liberale in ultimele doua decenii.

De altfel, insusi termenul de democratie liberala pare sa nu mai fie relevant pentru cercetatori care se refera in schimb la „democratie moderna tarzie” (Dahlgren,ibid.), „hiper-democratie”, „democratia initiativei”, „democratie directa” (Stromer-Galley si Jamieson,ibid.), „contracurentul populist” (Axford,ibid.apud Gurevitch si Blumler, 1998), „democratie deliberativa” (London,1995), „teledemocratie” (Denton,ibid.), „democratia talk-show-ului” (Blumler si Gurevitch,2001).

Studii recente demonstreaza ca impactul noilor practici de comunicare politica se manifesta asupra fiecareia dintre dimensiunile-cheie ale democratiei:

statutul majoritatii si al cetateanului

cultura publica si educatia democratica

formele de participare individuala si colectiva;

institutiile cu rol deliberativ din spatiul public;

pluralismul politic si mediatic;

responsabilitatea politica a guvernantilor

Statutul majoritatii si al cetateanului

Democratia presupune decizii ale majoritatii careia i se ofera posibilitatea de a se informa cu privire la tema supusa votului (de regula, o tema de interes public) si de a alege intre mai multe alternative. Din acest punct de vedere, mediatizarea genereaza efecte contradictorii asupra practicilor democratice:

Mediatizarea, marketingul politic si „noile media digitale” (Axford, ibid.) orienteaza actiunea politica spre un public-tinta din ce in ce mai individualizat.

Noile media fragmenteaza electoratul generand dupa unii autori „anomie” si „izolare”.

Actiunea politica este transformata intr-o „activitate solitara” in timp ce identitatea sociala este convertita in comunitate virtuala, adica artificiala (Axford,ibid.apud Barber, 1998). Nu este insa mai putin adevarat ca noile tehnologii de comunicare stimuleaza interactiunile directe. La prima vedere, omul politic este stimulat sa-si reformuleze agenda politica, sa aiba asadar, o „agenda permanenta”.

Pe de-o parte, noile tehnologii si comunicarea politica mediatizata par sa multiplice oportunitatile de participare directa, nemediata la viata politica (idealul dintotdeauna al modernitatii); pe de alta parte, posibilitatea oamenilor politici de a negocia „definitia” interesului public este din ce in ce mai redusa.

Cultura publica si educatia democratica

Participarea directa nu este suficienta pentru constituirea unei majoritati democratice, este necesara si o „cultura publica” pe care Dahlgren (ibid.) o defineste drept „un minimum de valori impartasite si manifestate prin practici cotidiene, oamenii putand astfel experimenta ei insisi statutul de membrii sau potentiali participanti la o societate democratica”.





Noile tehnologii de comunicare au dezvoltat diverse forme de interactiune sociala, internetul si mass-media locale recuperand „dialogul social”, considerat mult timp o resursa deficitara a democratiilor liberale. Insa in conditiile fragmentarii sociale, a disiparii spatiului comun si a proliferarii „niselor sociale” (Axford, ibid.) a devenit tot mai dificil de construit o agenda si o cultura publica.

Formele de participare individuala si colectiva

Atat cultura cat si agenda publica sunt intretinute de cetateni informati si, evident, interesati sa participe la viata politica. Logica mediatizarii comerciale ar fi generat insa o stare de apatie si dezangajare politica a publicului, fenomen cunoscut sub numele de „media malaise” (Norris, ibid.): „termenul media malaise se refera la analizele care sustin ca practicile curente de comunicare politica promovate de noile media si de campaniile partidelor impiedica „angajamentul civic”, adica informarea cetatenilor cu privire la activitatile publice, increderea in guvern si activismul politic”.

„Media malaise” – termen propus in anii optzeci de catre Michael Robinson - concentreaza evaluarile critice a practicilor de mediatizare curente in ultimul deceniu (si asupra carora ne-am oprit pe larg in sectiunea precedenta): negativismul emisiunilor informative devenite treptat „anti-insitutionale” dupa expresia lui Robinson, „tabloidizarea” informatiei politice (politica-divertisment sau „infotainment”) si senzationalismul (cultivat de jurnalismul popular).

Fenomenul „media malaise” ar fi generat o adevarata „cultura a cinismului public” alcatuita din indiferenta, frustrari, absenteism politic si anomie (Putnam defineste publicul de televiziune american configurat dupa 1950 drept „generatia post-civica”). Subliniem ca originea si amploarea discursului stiintific centrat pe „media malaise” este intalnita in primul rand in S.U.A, acolo unde cercetarile experimentale cu privire la efectele mediatizarii demonstreaza ca „cinismul public” este produsul unor practici de mediatizare specifice: „Cei care apeleaza la televiziune pentru a urmari viata politica sunt mai confuzi si mai cinici decat cei care nu folosesc televiziunea. Iar cei care apeleaza numai la televiziune sunt cei mai confuzi si mai cinici” (Norris,ibid.apud Robinson). Prin contrast cu S.U.A, cercetarile experimentale si comparative efectuate in Europa indica reactii diferite ale publicului. In cele din urma, „media malaise” este un termen cu incarcatura protestatara, puternic ancorat in contextul mediatic american.

Institutiile cu rol deliberativ din spatiul public

„Cultura cinismului public” ridica – prin contrapondere - problema culturii civice si a educatiei democratice, ambele depinzand insa de gradul in care sunt dezvoltate practicile comunitare si deliberative. In acest proces, mass-media ar trebui sa aiba o contributie decisiva la declansarea dezbaterilor publice. De aceea cu cat democratizarea mass-media este mai avansata cu atat si probabilitatea unor dezbateri publice este mai mare.

In acest context, ni se pare extrem de importanta remarca lui Dahlgren (ibid.: 64) la relatia dintre media, cultura civica si democratie: „In principiu, toata lumea recunoaste importanta mass-media pentru caracterul democratic al societatii, dar nefericire, putini sunt cei care subliniaza importanta democratizarii mass-media (Bailie si Winseck, 1997, constituie niste exceptii)”. Criticii mediatizarii comerciale considera insa ca ne departam tot mai mult de ceea ce ar trebui sa fie o „piata a ideilor”, mass-media promovand nu atat pluralitatea argumentelor, cat senzationalismul politic generat fie prin divertisment, fie prin alaturarea a doua pozitii contrare doar de dragul scandalului si al contradictiei gratuite. Atunci cand mass-media sau mai nou internetul genereaza – totusi - situatii deliberative, apare riscul ca emisiunile respective sa se transforme mai mult intr-o „terapie de grup”, lipsind o finalitate practica (Axford, ibid.). Conform unui punct de vedere larg raspandit, logica mediatizarii comerciale incurajeaza o forma populista de deliberare intretinuta atat de jurnalisti cat si de oamenii politici. 

Norris (ibid.:213) subliniaza cat de important este pentru o democratie ca mass-media si in special, televiziunea, sa furnizeze publicului o „cunoastere practica”, adica informatii relevante pentru diferitele contexte politice. In felul acesta, „cetatenii ar putea estima riscurile probabile ale deciziilor lor si, corespunzator, beneficiile. Din acest punct de vedere, oamenii au nevoie de cunoastere practica care sa-i poata ajuta sa asocieze preferintele lor politice si sociale cu optiunile disponibile”. Autorul britanic compara in acest sens alegerile locale cand informatiile utile vizeaza in primul rand persoana candidatului in timp ce la alegerile generale primeaza un tip complex de informatie care abordeaza: bilantul puterii si agenda prioritatilor, dar si personalitatea candidatului; strategia de campanie a fiecarui candidat, dar si riscurile si beneficiile alternativei pe care o propune comparativ cu alternativele contracandidatilor; informatie „soft” referitoare la probleme aparent secundare, dar si informatie „hard” privind viitoarea actiune guvernamentala (Norris,ibid).

In literatura de specialitate cu privire la viitorul democratiei reprezentative distingem intre concluziile aparent definitive la care ajung autorii americani (Entman, Schudson, Cappella si Jamieson, Putnam) si cercetarile inca in derulare ale autorilor anglo-saxoni, in primul rand, cele initiate de Pippa Norris, Blumler si Gurevitch, Axford si Huggins, Williams Miller s.a.

Numerosi autori americani se refera deja la „criza democratiei” amenintata de populism si de un electorat nihilist care penduleaza intre lipsa de interes si dezgustul fata de politica; chiar si un autor moderat precum Hart care nu este adeptul verdictelor chestioneaza evolutia institutiilor democratice americane in conditiile in care „noi, cetatenii nu mai putem distinge intre un politician si un star pop” (ibid.,1999).

De cealalta parte, analizele comparative desfasurate de Norris indica o crestere a asa-numitului „public critic” – un public atasat in continuare democratiei, dar devenit mult mai exigent fata de modul in care functioneaza institutiile democratiei reprezentative. In prezent, acest public critic ar dispune de mai multe resurse pentru a sanctiona „spectacolul politic mediatic”, resurse care, paradoxal, sunt in primul rand de natura mediatica. Departe de a fi pasiv, publicul isi exerseaza comportamentul critic stimulat fiind de alternativele mediatice, adica de stilurile de mediatizare diferite.

La randul lor, Blumler si Gurevitch (ibid.) demonstreaza ca fenomenul „americanizarii”, anumite caracteristici ale acestuia, nu se verifica in spatiul politic britanic (autorii au in vedere sistemul de finantare a campaniei electorale, nivelul comercializarii mass-media, volumul mediatizarii electorale, tendinta spre populism si stilul jurnalistic).

In randul autorilor britanici intalnim insa si puncte de vedere care recunosc amploarea pe care a luat-o comercializarea politicii (Dahlgren, Golding, Murdock), insa fenomenul este abordat in contextul unor evolutii globale (precum diferentierea culturala si identitara, restructurarea industriilor nationale media, declinul serviciului public) si structurale specifice societatii consumeristae. Astfel, Dahlgren (ibid.:83) atrage atentia ca mediatizarea comerciala a erodat conceptul de „public” devenit marginal in raport cu „comunitatile interpretative” sau cu „majoritatea consumerista” rientata spre divertisment.

Dincolo de concluziile contrare la care ajung autorii americani si britanici, nu putem omite un element comun ambelor modele de cercetare si anume „recuperarea” conceptului de spatiu public modern.

Asa cum am vazut, evolutiile din sfera comunicarii politice sunt asimilate societatii post-moderne. Post-modernismul politic si mediatic cunoaste interpretari contradictorii: pe de-o parte, o agravare a crizei democratiei reprezentative, pe de alta parte, un proces de extindere a democratizarii prin aparitia unor practici de democratie directa sau deliberativa. In orice caz, atat in versiunea negativa cat si in cea pozitiva se face o asociere intre mass-media si politica, pe de-o parte, si practici democratice precum dezbaterea publica, participarea civica, exercitarea cetateniei (effective citizenship), invatarea sociala si democratica, binele comun, comunicarea impartiala, evaluarea critica s.a In versiunea negativa, comercializarea mass-media si, implicit, a politicii genereaza anomie sociala si cinism public in timp ce interpretarea pozitiva (sau mai degraba, optimista) se refera la noile surse de interactiune si cunoastere sociala atribuite mai ales internetului.

Asistam asadar, la revalorizarea notiunii clasice de spatiu public din lucrarea fondatoare a lui Habermas – spatiul public, o sursa de emancipare sociala posibilia prin faptul ca „interesul public” rezulta dintr-un „consens rational” intemeiat pe „discutii practice” intre actori sociali care au acceptat in prealabil sa urmeze criteriul celui mai bun argument in situatia data.

Fenomenul ni se pare extrem de important daca tinem seama ca aparitia in 1972 a lucrarii lui Habermas „Arheologia spatiului public” a generat apoi o intreaga literatura care demonteaza analiza autorului german cu privire la degradarea spatiului public si a actiunii politice sub influenta mass-media (in mod simptomatic, majoritatea contributiilor referitoare la notiunea de spatiu public desi se raporteaza critic la Habermas, autorul german constituie referinautorul german constituie referinta principala). Cel mai uzual argument al acestei literaturi atrage atentia ca realitatea spatiului public modern de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, in fapt, nu a actualizat niciodata conceptul de spatiu public critic-rationalist formulat de Habermas. Mai mult decat atat, logica sociala a democratiilor liberale nu ar permite un spatiu public „neutru” alimentat de voci „consensuale” (se omite insa faptul ca Habermas insusi a revenit in repetate randuri asupra tezelor lansate in lucrarea sa fondatoare).



Iata insa ca cele mai recente contributii in materie de spatiu public reactualizeaza notiuni precum deliberarea, dialogul, interactiune comunicationala, „functiile” civice si democratice ale mass-media (Gurevitch si Blumler, ibid.), „forum civic” (Norris,ibid.). O posibila explicatie ar putea fi comercializarea excesiva a politicii mediatizate in S.U.A, un fenomen care stimuleaza discursul normativ al cercetatorilor americani.

Revenirea teoreticienilor la imaginea unui spatiu public deliberativ este insa stimulata si de evolutiile tehnologice si expresive ale comunicarii mediatice (aparitia internetului, a televiziunii prin satelit, diversitatea stilistica a cadrelor de mediatizare s.a.). Aceasta realitate contradictorie populata de constrangeri majore pentru democratie, dar si de oportunitati practice explica actualitatea discursului normativ cu privire la mediatizare sau comunicare politica.

In ceea ce priveste potentialul democratic al noilor tehnologii de comunicare („media digitale”, „noile media”), internetul, in primul rand, comentariile sunt pentru moment sceptice.

Stromer-Galley si Jamieson (ibid.:175) subliniaza ca internetul faciliteaza politicienilor contacul direct – prin web-site, e-mail, dezbateri on-line - cu electoratul in timp ce alegatorii pot interactiona direct unii cu altii. Autorii americani evoca in acest sens distribuirea „Raportului Starr” – in contextul scandalului Clinton / Lewinski - drept un exemplu relevant pentru schimbarile pe care le poate introduce internetul in comunicarea politica: „Raportul a fost difuzat pe Internet aproape in acelasi timp cu distribuirea documentului la Senat, la Camera si jurnalistilor. Oamenii s-au napustit asupra Internetului ca sa citeasca si sa stocheze raportul pentru ei insisi (). Ca raspuns la Raportul Starr, un numar fara precedent de cetateni si-au contactat senatorii si reprezentantii in Camera”. Internetul ar introduce mai multa imagine, viteza, interactivitate, dialog si proximitate in comunicarea politica (Axford, ibid.). Internetul extinde agenda publica si sursele de informare deoarece este „un medium non-linear” (Stromer-Galley si Jamieson).

Pe de alta parte, accesul la internet este in continuare limitat in timp ce comercializarea acestei tehnologii este din ce in ce mai pregnanta; nu se stimuleaza formarea interesului public deoarece, potrivit lui Dahlgren (ibid.), internetul se adreseaza nu atat „publicului”, ci diferitelor „piete”. Nu intamplator, internetul este utilizat ca sursa de informare politica de acea parte a electoratului interesata de politica sau implicata in diferite organizatii civice sau miscari sociale; de asemenea internetul nu este folosit pe masura potentialului sau de interactiune, posta electronica fiind cel mai activat serviciu (Norris,ibid.).

Pentru moment, folosirea internetului tinde sa devina o practica sociala, nu insa si una politica. In cele din urma, potentialul democratic al noilor tehnologii necesita o institutionalizare, protagonistii formali si informali ai scenei politice si mediatice fiind cei care putea folosi internetul pentru diversificarea interactiunii cu electoratul. 

Bibliografie:

1. Axford, Barrie&Huggins, Richard (ed.): „New Media and Politics”, Sage, U.K.;

Bennet, Lance W. si Entman, Robert M. (2001): „Mediated Politics: Communication in the Future of Democracy”, Cambridge University Press;

Blommaert, Jan; Verschueren, Jef (ed.) (1991): “The Pragmatics of Intercultural and International Communication”, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam/Philadelphia;

Calhoun, Craig (ed.) (1994): “Social Theory and Politics of Identity”, Blackwelll, Oxford UK / Cambridge USA;

Charaudeau, Patrick (1998): “Discours médiatique de l’information”, INA, Paris;

Dahlgren, Peter (2001): „The Public Sphere and the Net: Structure, Space, and Communication” in „Mediated Politics: Communication in the Future of Democracy”, Cambridge University Press;

  1. Ferguson, Marjorie (ed.) (1990) : “Public Communication. The new Imperatives”, Sage Publications, London;
  2. Gerstlé, Jacques (1998): “Effets des médias et transformation de l’espace public” in “Les enjeux de la communication politique”, Institutul de Sociologie, Bucuresti;
  3. Goodin, Robert T. (ed.) (1996): “The Theory of Institutional Design”, Cambridge University Press;
  4. Miege, Bernard (1995): „L’espace public: au-delà de la sphere politique” in HERMES 17-18, “Communication et politique”, CNRS éditions, Paris;
  5. Morley, David and Kevin, Robins (1995): “Spaces of Identity. Global Media, Electronic Landscapes and Cultural Boundaries”, Routledge, London and NY;

Moog si Sluyter-Beltrao (2001): „The Transformation of Political Communication?” in Axford, Barrie&Huggins, Richard (ed.): „New Media and Politics”, Sage, U.K.;

  1. Muchielli, Alex (1996) : “Les sciences de l’information et de la communication”, Hachette Supérieur, Paris;
  2. Pippa, Norris (2000): „A Virtous Circle. Political Communication in Post-Industrial Societies”, Cambridge University Press;
  3. Queré, Louis (1991) : “D’un modèle epistemologique de la communication à un modèle praxeologique”, RESEAUX 46-47, CNET, Paris;
  4. Pelissier, Nicolas (2001): „L’internet de proximité: dévalorisation ou révalorisation du territoire régional?”, Journée d’Etudes, Laboratoire „Communication et Politique”, C.N.R.S, Paris;
  5. Page si Pellisier (ed.) (2001): „Territoires de la communication”, L’Harmattan, Paris;
  6. Preston, Paschal (2001): „Reshaping Communications Technology. Information and Social Change”, Sage Publications, 2001;
  7. Scannell, Paddy; Schlesinger, Philip; Sparks, Colin (ed.) (1992) : “Culture and Power. A Media Culture & Society Reader”, Sage Publications, London;  
  8. Wolton, Dominique (1998) : “Penser la communication”, Flammarion, Paris;







Politica de confidentialitate

.com Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 SCHITA DE PROIECT DIDACTIC GEOGRAFIE CLASA: a IX-a - Unitatile majore ale reliefului terestru
 PROIECT DIDACTIC 5-7 ani Educatia limbajului - Cate cuvinte am spus?
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 Proiect - masurarea si controlul marimilor geometrice

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 LUCRARE DE DIPLOMA MANAGEMENT - MANAGEMENTUL CALITATII APLICAT IN DOMENIUL FABRICARII BERII. STUDIU DE CAZ - FABRICA DE BERE SEBES
 Lucrare de diploma tehnologia confectiilor din piele si inlocuitor - proiectarea constructiv tehnologica a unui produs de incaltaminte tip cizma scurt

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 LUCRARE DE LICENTA CONTABILITATE - ANALIZA EFICIENTEI ECONOMICE – CAI DE CRESTERE LA S.C. CONSTRUCTIA S.A TG-JIU
 Lucrare de licenta sport - Jocul de volei
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 PROIECT ATESTAT MATEMATICA-INFORMATICA - CALUTUL INTELIGENT
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 ATESTAT PROFESIONAL TURISM SI ALIMENTATIE PUBLICA, TEHNICIAN IN TURISM




SPATIUL PUBLIC IN SOCIETATEA INFORMATIONALA. IMPACTUL NOILOR TEHNOLOGII DE COMUNICARE
STUDIU DE CAZ - COMUNICAREA PRIN OLFACTIE
Chestiuni de terminologie, de coerenta discursiva, de stiintificitate
Relatiile autoritatilor publice cu cetatenii
STRATEGIE DE PROMOVARE SI COMUNICARE IN VEDEREA IMPLEMENTARII PNDR
MODERNISM SI AVANGARDA




Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu