Instruirea interactivǎ - istoric

Instruirea interactivǎ - istoric

Originea etimologica a cuvantului "instruire" (in latina "instructio" inseamna aranjare, amenajare, construire , iar ,"instruere" , a construi, a mobila, a invata pe cineva ceva) sugereaza sensul si semnificatiile acestui termen: proces complex si sistematic de informare a elevilor , transmitere si insusire a noului, de inzestrare a lor cu cunostinte, de formare a capacitatilor si intereselor de cunoastere.

In invatamantul traditional, centrat pe cunoastere, respectiv pe transmiterea de cunostinte, instruirea era asociata strict cu educatia intelectuala, instructivul cu informativul, iar educarea cu educatia morala, educativul cu formativul. Acumularea experientei didactice si multiplicarea achizitiilor stiintelor educatiei au determinat nu doar revizuirea acestei optici ci chiar modificarea ei radicala. Astazi, instruire reprezinta un concept pedagogic fundamental, corelativ cu cel de formare , de transformare calitativa a intregii personalitati a celor care se instruiesc, de inzestrare a acestora cu abilitati intelectuale si practice, capacitati si competente cognitive, psihomotorii si afectiv-atitudinale, convingeri, atitudini, comportamente, conduite, etc. Mai mult, instruirea si formarea nu sunt doar corelative, ci si complementare, actiunea lor convergenta asigurand, de fapt, procesualitatea invatamantului. Conceptul de instruire este strans corelat cu cel de invatare, ratiunea instruirii fiind, practic, aceea de a induce si sustine invatarea:".. modalitatea teoretica ce asigura definirea contextuala a instruirii este data de corelatia stabilita cu invatare. In absenta invatarii, instruirea nu-si manifesta deplinatatea conceptuala (accentul fiind pus in mod necesar pe partea aplicativa)" ( R.B. Iucu, 2001, pag.32).

In mod treptat, in elaborarile teoretice din domeniul educatiei, fundamentarea necesitatii si a importantei activizarii elevilor in procesul didactic a inceput sa fie nelipsita si chiar prioritara, valorizandu-se ideea ca anumite cunostinte nu sunt formative prin ele insele, ci prin procesul parcurs pentru a se ajunge la ele, prin structurile cognitive/intelectuale, actionale, afective, motivationale, volitionale, etc, pe care le dezvolta. Astfel de-a lungul timpului au fost elaborate mai multe teorii pedagogice referitoare la instructie si educatie, incluzand referiri explicite si implicite la problematica activizarii in cunoasterea scolara.

Instruirea activa si interactiva a reprezentat intotdeauna o topica de autentica modernitate in gandirea pedagogica, incepand cu pedagogia clasica si pana la cea moderna. Cele mai relevante dintre elementele care contureaza conceptia educativa a principalelor personalitati din domeniul pedagogiei vizavi de instruirea activa sunt:

Preocupari legate de activitatea si activizarea elevilor in procesul didactic regasim,chiar daca nu sunt in formulari explicite, in antichitatea elena si romana. Astfel metoda socratica (maieutica), promovata de Socrate pentru descoperirea adevarurilor pe calea dialogului, prin utilizarea metodelor verbale, avea la baza activitatea de descoperire desfasurata de copii, euristica. In lista enumerativa a pedagogilor care au fundamentat necesitatea activitatii copiilor in dobandirea noului, ii mai amintim pe Platon (sustinator, ca si Socrate al euristicii) , Aristotel (sustinator al expunerii) , Seneca, Rabelais si Montaigne (care a subliniat necesitatea de a-l pune pe cel ce invata in situatia de a alege, de a discerne singur).

Trecerea la educatia de masa a fost posibila in Evul Mediu gratie intermedierii bisericii, care isi facea simtita prezenta in activitatile pedagogice. Astfel, alaturi de metodele verbale, a inceput sa fie utilizata tot mai mult metoda intuitiei, valorificata in decodificarea picturilor bisericesti si care, treptat, a inceput sa capete tot mai mult teren in educatie. Mai tarziu, a ost considerata de mari pedagogi ca J.A.Comenius, J.Locke, J.J. Rousseau si J.H. Pestalozzi, principiu fundamental al invatarii si al dezvoltarii psihice, intelectuale ale copiilor.

La Jan Amos Comenius (1592-1670) intalnim preocupari bine articulate si sistematice in directia activizarii celor care invata , el fiind autorul unei opere pedagogice revolutionare si deschizatoare de drumuri, care, in mare parte isi pastreaza valabilitatea pedagogica si astazi. Este creatorul primului mare sistem de educatie, caracterizat prin incredere in formarea omului, prin optimism pedagogic. Sustinator ardent al principiilor intuitiei si conformitatii educatiei omului cu natura, Comenius recomanda, atat pentru dezvoltarea intelectului , cat si pentru dozarea cunostintelor transmise, realizarea unui invatamant treptat, gradat si concentric.

Acelasi optimism pedagogic care caracterizeaza opera lui Comenius, poate fi intalnit si la John Locke (1632-1704) , pedagog care a introdus munca in procesul educarii tinerilor. Acesta, alaturi de principiul intuitiei sustinea necesitatea depistarii si dezvoltarii particularitatilor de varsta si individuale ale elevilor, a curiozitatii si placerii pentru activitate, a aspiratiei spre libertate, etc.

In anul 1762, o data cu aparitia lucrarii "Emil sau despre educatie", Jean-Jacque Rousseau (1712-1778) , pedagog despre care se spune ca a descoperit copilul, explicita intr-o maniera proprie principiul conformitatii educatiei cu natura. J.-J. Rousseau a sustinut invatamantul intuitiv recomandat de Comenius si J. Locke, dar a pledat mai ales pentru asigurarea caracterului constient si activ al educatiei. Astfel, spre deosebire de Comenius, Rousseaunu mai considera copilul un simplu recipient, ci o entitate cu particularitati specifice varstei, care trebuie respectate in procesul instructiei si educatiei.

Un alt mare pedagog care a incercat sa elaboreze o teorie stiitifica a educatiei a fost Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827) , a carui celebritate in pedagogie se leaga si de faptul ca, pentru prima data in istoria omenirii, a reusit imbinarea organizata a muncii productive cu instructia. El sustinea necesitatea respectarii particularitatilor individuale si de varsta ale copiilor, principiul activitatii libere, gradarea treptata si succesiune riguroasa in instructie, alaturi de principiul intuitiei active.

Johann Friedrich Herbart (1776-1841) este un pedagog care, independent, dar si prin curentul pe care l-a creat, a avut un aport special la constituirea didacticii ca disciplina de sine statatoare si la considerarea ei ca parte componenta a pedagogiei asa cum este ea inteleasa si astazi. Practic, prin opera sa , Herbart a reusit delimitarea domeniului de studiu al didacticii, astfel ca, pe drept cuvant el a fost supranumit "parintele didacticii".

Pentru a evidentia relevanta contributiei sale pedagogice la ameliorarea teoriei si practicii instruirii, amintim urmatoarele elemente:

este primul pedagog care a elaborat o teoriei a interesului;

fara sa nege rolul intuitiei in dobandirea noului, a pus problema utilizarii vechilor cunostinte in asimilarea celor noi;

principiile didactice au fost valorificate nu in etapizarea invatamantului , ci in organizarea lectiilor pe etape/trepte formale;

considera ca una din preocuparile fundamentale ale didacticii este predarea cunostintelor, realizata in conformitate cu anumite legitati psihologice ale asimilarii lor.