Creeaza.com - informatii profesionale despre


Simplitatea lucrurilor complicate - Referate profesionale unice


Acasa » familie » arta cultura
O analiza a pseudoparadigmei „civilizatiilor” in grila teoriilor relatiilor internationale

O analiza a pseudoparadigmei „civilizatiilor” in grila teoriilor relatiilor internationale




O analiza a pseudoparadigmei „civilizatiilor” in grila teoriilor relatiilor internationale


Multiplele discutii - adesea extrem de acerbe si de regula puternic incarcate normativ

(valoric) pe marginea paradigmei civilizationale a lui Huntington sunt parte a unei dezbateri mult

mai cuprinzatoare a perioadei recente, cea referitoare la problematica relatiei dintre procesul

contemporan al globalizarii, considerat in cadrul dezbaterii ca si posibila cauza, si efectul

potential de omogenizare sau din contra, de eterogenizare culturala pe care ea il antreneaza la

nivelul intregului mapamond. Sursele acestei problematizari sunt inradacinate in perceperea din




ce in ce mai intensa a unui mozaic global de culturi aflate in interactiune, fapt care a determinat

adesea abordari normative puternice si reciproc exclusive.

Ca „tabara” opusa celei a „conversationalistilor”, care mizeaza pe formarea unei

culturi globale mozaicate, „conversationalistii”, adepti ai paradigmei „culturilor tari”, pun accent

in abordare pe institutiile de stat si sugereaza conservarea reactiva si accentuarea frontierelor

etnoculturale. O figura foarte cunoscuta a grupei a doua este cea a lui Anthony D. Smith (1995),

care considera ca integrarea economica accentuata la nivel global nu antreneaza dupa sine

diminuarea solicitarilor pentru autonomie domestica, mai ales din partea minoritatilor si mai ales

in contextul unei implicari din ce in ce mai pronuntate a statelor-natiune in chestiuni fie si numai

tangentiale domeniului cultural, precum educatie, familie si politici de sanatate.

O versiune insa si mai belicoasa a paradigmei „culturilor tari” este cea formulata de

Samuel P. Huntington. Aparuta ca forma dezvoltata a unui articol din revista Foreign Affairs din

1993, cartea extrem de controversata a politologului american Ciocnirea civilizatiilor si refacerea

ordinii mondiale (1998), ofera in scop descriptiv, explicativ si predictiv al dinamicii si structurii

sistemului international o asa-numita “paradigma civilizationala”. Conform lui Huntington,

modelul se doreste a fi o alternativa viabila la modelele anterioare ale:

• bipolarizarii (dupa diferite criterii posibile);

• al statelor (realismul clasic din teoria relatiilor internationale);

• al unitatii si armoniei (al lui Francis Fukuyama) si respectiv

• al haosului, al “statelor gresite” (al lui Brzezinski si Patrick).

Teza principala a lui Huntington este formulata ca alternativa la modelele anterioare

amintite si sustine ca sistemul international a devenit multipolar si multicivilizational si ca

identitatea cultural-civilizationala modeleaza tendintele coezive si respectiv conflictuale de dupa

Razboiul Rece si anticipeaza totodata ca viitoarele conflicte internationale vor fi declansate “mai

degraba de factori culturali decat de economie sau ideologie” (1998, p. 136), de-a lungul unor

asa-numite “falii intercivilizationale”. Tarilor “sfasiate” de respectivele falii li se anuleaza in mod

decisiv orice tentativa de mentinere a coeziunii si unitatii. In aceeasi ordine de idei, se considera

sortite esecului incercarile unor state de a se departa artificial de blocul civilizational caruia ii

apartin in directia unii altuia.

Incepand cu 1993, cand de fapt a si debutat polemica lui Huntington cu alte

personalitati, autori teoreticieni, dar si practicieni politici, pe marginea validitatii tezei sale

indraznete, cantitatea de literatura care s-a dedicat unor critici sustinute ale paradigmei

civilizationale a devenit in timp una impresionanta. Analize extrem de laborioase si care au

folosit instrumente cantitative elaborate au demonstrat, printre altele, ca: conflictele interetnice nu

sunt necesarmente si intercivilizationale (Gurr 1994); diferentele politice servesc mai bine in

calitate de factori explicativi ai conflictelor intrastatale decat o pot face diferentele culturale

(Henderson si Singer, 2000); liberalismul din relatiile internationale (cunoscut si sub denumirile

alternative de idealism sau utopianism) si realismul par a explica mai bine conflictele interstatale

decat diferentele dintre civilizatii (Russett et al., 2000); civilizatia musulmana nici nu

submineaza, nici nu catalizeaza democratia (Price, 1999), etc.

Ce va urmari in continuare acest studiu consta in a sistematiza suma destul de

eclectica a unor seturi multiple de critici de genul celor amintite conform rigorilor academice din

teoria relatiilor internationale referitoare la evaluarea unor modele, teorii, sau metateorii

(paradigme).

I. Principalele asumptii structurale si procesuale ale paradigmei

Inainte de a trec la observatiile critice propriu-zise, ar fi utila reluarea asumptiilor

principale ale teoriei lui Huntington pe marginea sferei tematice a structurii si centrelor de putere

ai sistemului international. Astfel, Huntington emite practic doua idei majore.

Prima sustine ca, daca in perioada “razboiului rece” conflictele observabile la nivel

international s-au purtat de fapt mai mult intr-un registru ideologic, dupa 1989 acest conflict a

fost inlocuit de unul purtat intre civilizatii. Civilizatiile sesizate de Huntigton au inlocuit statele

sau institutiile ca actori principali ai sistemului international, adevarate centre de putere cu

capcitatea de a remodela structura intregului sistem international. Odata cu sfarsitul

comunismului, civilizatiile se afirma tot mai pregnant pe scena internationala, fapt care determina

conflicte intre ele, de-a lungul unor “falii” care le separa. Din punct de vedere al reformularii

dinamicii sistemului international, principalele conflicte, - adauga Huntington, - se vor desfasura

intre Occident pe de o parte, si civilizatiile islamica si confucianista pe de alta parte.

A doua idee este de fapt o preluare si in cel mai bun caz actualizare a teoriei mai

vechi a asa-numitului “declinism”, teorie inaugurata in realitate de Paul Kennedy in 1988 in nu

mai putin celebra sa carte The Rise and Fall of Great Powers. Daca Kennedy vorbea insa de un

declin exclusiv al influentei si puterii SUA in lume ca urmare “supraintinderii” lor

(overstreching), Huntington extinde, in cautarea originalitatii, acest presupus declin asupra

intregii lumi occidentale (conceputa ca civilizatie de sine statatoare) si il considera vizibil din

punct de vedere demografic, militar, economic si moral-spiritual.

O alta reamarca este aceea ca Huntington pune bazele unei dihotomii devenita celebra

– cea dintre modernizare si occdentalizare, considerand ca in multe feluri, lumea de adtazi devine

din ce in ce mai modernizata (extinderea globala a unor elemente de ordin material, civilizational

propriu zis), dar tot mai putin occidentalizata (in elementele nemateriale, sociale si culturale, ale

valorilor caracteristice Occidentului). Nu aceasta a doua teza este obiectul criticilor lucrarii

prezente, ci prima sa idee, care se concentreaza pe aspecte structurale ale sistemului international

si pretinde veleitati de paradigma a relatiilor internationale.

II. Abordarea critica a paradigmei civilizationale ca teorie RI

Critica paradigmei civilizationale este posibil de construit pornind de la functiile

elelementare pe care le indeplineste orice teorie, model sau paradigma raportat la cunoastere:

1. descrierea si explicarea realitatii, necesara intelegerii ei

2. evaluarea realitatii in termeni normativi dihotomici de gen “bine”-“rau”,

“adevarat”-“fals”, “corect”-“incorect”

3. predictia unor evenimente viitoare

4. prescrierea unor actiuni in conformitate cu elementele anterioare.

Pentru ca Huntigton se fereste sa evalueze realitatea sistemului international in

termeni de „bine” si „rau”, si nici nu emite prescriptii/recomandari, cel putin nu explicit, raman

de analizat functiile descriptiva, explicativa si predictiva ale paradigmei civilizationale. Analiza

fiecareia din cele trei este insotita de multiple critici axate pe aspecte particulare. De fapt, asa

cum va rezulta, principala deficienta a paradigmei careia i se circumscrie intregul set de critici

defalcate este cea metodologica: absenta unei metodologii determina serioase distorsiuni ale

paradigmei prin prisma tuturor celor patru functii: descriere gresita a realitatii; explicatii false ale

unor evenimente si de aici un deficit de intelegere; predictii pe e o parte denuntate de realitatea

ulterioara momentului aparitiei cartii si pe de alta parte, chiar mai periculos pentru practica

politica, auto-implinite (self-fulfilling).

II. A. Descrierea structurii sistemului international: ambiguitatea conceptelor centrale

Pornind de la prima functie necesar a fi indeplinita de orice teorie – aceea de a denumi,

ordona si simplifica, altfel spus, de a descrie realitatea, se poate formula si prima observatie

critica majora pe marginea modalitatilor in care paradigma civilizationala a lui Huntington

descrie stuructura sistemului international: ambiguitatea conceptelor centrale – „civilizatie” – ca

unitate primara a sistemului international de dupa „razboiul rece” si respectiv „religie” – ca

trasatura definitorie a oricarei civilizatii” si de aici si dificultatea extrema de a distinge intre

aceste concepte.

Inca din articolul sau publicat in 1993, Huntington pare a intampina vizibile probleme de

a separa ceea ce inseamna „civilizatiile” sale de religie sau etnicitate. In textul sau, politologul

american, fost consilier pe probleme de securitate nationala la Casa Alba, defineste civilizatia ca

fiind „cea mai cuprinzatoare grupare de oameni si cel mai larg nivel de identitate culturala

..[si] este definita de limba, istorie, religie, cutume, institutii comune si de autoidentificarea

subiectiva a oamenilor” (Huntington, 1993, p. 24).

Daca orice teorie este expectata a clarifica sau chiar va aduce elemente inedite in

intelegere si explicatie, prin contrast, definitia civilizatiei in viziunea lui Huntington are numai

darul de a complica supolimentar lucrurile, prin incapacitatea ei de a distinge intre trei concepte:

civilizatie, religie si respectiv etnicitate (cu termenii asociati grup etnic si natiune).

Civilizatie sau religie?

Prima suprapunere conceptuala grava este cea dintre civilizatie si religie. In nenumarate

randuri in lucrarea sa, Huntigton echivaleaza de fapt religiile cu civilizatiile. Bunaoara, el ia in

considerare 8 civilizatii majore: occidentala, confucianista/ sinica, japoneza, islamica, hindusa,

slavo-ortodoxa, latino-americana si, „posibil” –adauga el – africana – principalele structuri de

putere la ora actuala in sistemul international. In viziunea expusa, se considera ca toate cele 8

civilizatii, mai putin una, includ religia in structura lor, iar pentru unele dintre ele, religia este

chiar elementul definitoriu.

Astfel, civilizatiile hindusa si islamica contin in chiar denumirea lor referirea la religia

unica ce le caracterizeaza. Civilizatia confucianista este deja fragmentata intern intre majoritatea

adepta a confucianismului si o minoritate practicanta a budismului adoptat prin interferenta, dar

devenit la randu-i „o componenta majora” (1998, p. 45). Civilizatia japoneza, inrudita in

ascendentul sau cu cea sinica, este centrata pe religia sintoista. Cu totul aparte, marea religie a

crestinismului isi identifica trei civilizatii considerate distincte de catre Huntigton, corespunzator

principalelor trei culte ale sale si respectiv pozitionarii geografice – civilizatia occidentala

(Europa de Vest, America de Nord, Australia si Noua Zeelanda), caracterizata de efectele

Reformei, de cultele protestant si catolic, de secularizare, de „domnia legii” („rule of law”), de

institutii garantand pluralismul si de un sistem politic respectand individualismul; civilizatia

latino-americana, predominant catolica si cea ortodoxa, centrata pe ortodoxie si cu „expunere

limitata” la Renastere, Reforma si Iluminism, precum in Occident (1998, pp. 45-70). Practic,

numai civilizatia africana, „posibila”, pare a intampina probleme in raportarea ei la o religie, dat

fiind amestecul religios prezent pe „continentul negru”: crestinism in toate cultele sale, islamism

(mai ales in nodul Africii si in fasia esica a continentului) si animism. Urmare a acestui fapt,

Huntington considera ca la nivelul Africi, civilizatia are ca baza mai degraba perceptia asupra

unei identitati comune intre locuitorii continentului.

Tot referitor la relatia dintre civilizatie si religie, Huntigton afirma apoi ca modernizarea

sociala si politica a separat indivizii de identitatile lor locale primordiale si a slabit constructia

statului-natiune. Mai mult, in destule cazuri, religia a fost cea care a umplut decalajul creat celor

dezradacinati, o teorie pe care a detvoltat-o de fapt cu multi ani inainte, in lucrarea sa Ordinea

politica a societatilor in schimbare, aparuta si in limba romana, in 1999. La fel, el apreciaza in

carte ca esecurile implementarii comunismului,. Socialismului si a altor idei politice sau

economice (Vestul fiind singurul producator de ideologii) a creat un fel de vid ideologic in care sau

insinuat germenii extremismelor religioase. Finalmente, el declara explicit ca „religia este

caracteristica definitorie a civilizatiilor”1

Ei bine, relatia de echivalenta explicita si implicita pe care Huntington o stabileste intre

termenii „cilivizatie” si „religie” isi asuma un grad pronuntat de hazardare. Astfel, in primul rand,



teza lui ar putea fi reformulata spunandu-se ca ciocnirile dintre sistemul international

contemporan se desfasoara intre religii – o afirmatie dura si ridicand numeroase semne de

intrebare prin radicalimsul ei implicit si prin consecintele asupra perceptiei cititorilor asupra vietii

internationale. In al doilea rand, studiile solide metodologic au demonstrat deficientele variantei

de definire a civilizatiilor exclusiv sau predominant pe baza religiilor. Jonathan Fox (p. 304 s.u.)

de exemplu a descoperit, in urma unor analize cantitative extinse, ca religie si civilizatie nu

inseamna unul si acelasi lucru. Circa 3/4 din conflictele dintre grupuri de religie diferita sunt si

intercivilizationale, dar asta inseamna ca un sfert nu sunt. Si, mai mult, foarte multe studii

ulterioare (Beedham 1999, Halliday 1997, Heilbrunn 1994, Rosecrance 1998, Tipson 1997) au

demonstrat ca peste jumatate din conflictele lumii contemprane se poarta in interiorul

civilizatiilor si nu intre ele! La fel, 53,2% dintre conflictele lumii se desfasoara intre grupuri

apartinand aceleiasi religii.

o Civilizatie sau etnie?

Relatia dintre civilizatie si etnicitate ridica la fel de multe probleme pe ca cea dintre

religie si civilizatie. Sa reluam de exemplu elementele considerate de Huntigton a fi comune

membrilor unei civilizatii - limba, istorie, religie, obiceiuri, institutii si autoiidentificarea (1993,

p. 24) si sa le raportam comparativ la cele sase atribute alte etnicitatii copnform acceptiunii lui

Anthony D. Smith (1996a), una din cele mai importante figuri din literatura dedicata studiilor

etno-nationalismului:

1) un nume propriu comun identificand si exprimand esenta comunitatii

2) un mit al unei origini si descendente comune care confera etniei un sentiment de

inrudire fictiva, cristalizand ceea ce Horowitz (1985) denumea “suprafamilie”

3) o memorie istorica comuna incluzand diverse evenimente, figuri si comemorari ale

acestora

4) unul sau mai multe elemente ale unei culturi comune, incluzand de obicei limba,

religie, obiceiuri si cutume

5) o legatura cu un pamant stramosesc, cu o vatra strabuna (homeland), aceasta nu

necesarmente fizic ocupata de grup, dar obligatoriu prezenta in mentalul grupului

ca atasament simbolic, ca asociere cu un teritoriu ancestral, precum in cazul

popoarelor din diaspora

6) un sentiment de solidaritate intre majoritatea membrilor grupului, o recunoastere

reciproca a apartenentei la respectivul grup.

Elementele subliniate evidentiaza asemenari frapante intre etnicitatea definita de Smith

si civilizatiile in intelegerea lui Huntington: limba, religia, obiceiurile, institutiile si

autoidentificarea sunt elemente comune atat in interiorul unui grup etnic, cat si al unei civilizatii

– de unde problema folosirii termenului de „civilizatie” ca semnificand actorul major al

sistemului international contamporan. Practic, in lipsa definirii exacte a termenului, utilitatea sa

in a descrie realitatea si a fi folosit ca instrument analitic este anulata. Si, mai mult, pentru

ilustrarea faptului ca nu definitia lui Smith ar fi eronata, ci cea a lui Huntington, se pot aminti si

alte defnitii ale etnicitatii, cum este cea construita de Gurr (1993, p. 3), care considera „grupurile

comunale (etnice) comunitati psihologice: grupuri ale caror nuclee de membri impartasesc o

identitate distincta si durabila bazata pe caracteristici culturale si pe un stil de viata importante

pentru ei si pentru altii care intra in contact cu ei”.

E adevarat, Gurr pune mai putin accent pe religie decat Huntington in definitie, iar

conceptul „civilizatie” paremai cuprinzator, dar toate elementele de la punctul 4) al lui Smith si,

mai important, autoidentificarea si recunoasterea reciproca sunt comune atat membrilor grupului

etnic, cat si celor ai civilizatiei, chestiune care face conceptul lui Huntington putin operabil.

o Nerespectarea criteriilor aristotelice ale clasificarii

In afara confuziilor perechilor de termeni, functia descriptiva a paradigmei lui

Huntington contine alte numeroase inadvertente tipice abordarilor „grand politics”, care

determina clasificari neriguroase si prin aceasta inclina spre erori de genul „seeping

generalizations”, adica preoocupari doar pentru imaginea de ansamblu, „maturand” in cale

exceptii si fapte care nu se incadreaza teoriei. Sase astfel de inadvertente pot retine atentia.

Prima este aceea sesizata de Fox (p. 302), ca peste 40 de minoritati din lume nu se

incadreaza nicuneia dintre cele 8 civilizatii ale lui Huntington. Problema este grava in substanta

ei, daca tinem cont ca unul din criteriile principale ale oricarei teorii este falsificationismul – care

inseamna ca teoria trebuie sa poata fi testata in realitate. Ori cel putin in privinta celor 40,

paradigma civilizationala nu se supune testului falsificationismului.

A doua vizeaza problema civilizatiei budiste, in privinta careia e greu de apreciat pana la

urma daca Huntigton o ia in considerare ca civilizatie sau nu. Ea apare hasurata pe harta

civilizatiilor de la paginile 26-27, dar in tot restul textului proriu-zis, ea nu este tratata ca atare. Pe

deasupra, se apreciaza ca „budismul, desi o religie majora, nu a fost baza unei civilizatii majore”

(1996, pp. 45-48). Nelamurirea persista si are urmari majore implicit, daca ne gandim ca

civilizatia budista ar putea fi al optulea actor major al sistemului international, ipoteza cu

evidente implicatii asupra structurii sistemului, proceselor sale, relatiilor dintre civilizatii, etc.

A treia observatie se refera la alta potentiala civilizatie – cea iudaica. Cazul ei este cu

adevarat singular in intregul sistem international: un singur stat grupeaza o singura limba –

ebraica si o singura religie – mozaismul. Daca tinem cont si ca acordarea dreptului de imigratie

(„Aliyah”) se acorda pe baza religiei, am putea chiar vorbi despre un stat religios, poate

asemanator in privinta unor trasaturi Vaticanului. De fapt, Huntington omite, tipic abordarilor

„grand politics” sa o incadreze unei civilizatii dintre cele opt mentionate, considerand probabil ca

cei 6 milioane de locuitori ai Israelului pot fi neglijati prin dimensiunea redusa a grupului.

A patra observatie face referire la minoritatile religioase ale druzilor, Sikh si Ba’hai,

imposibil de incadrat unei civilizatii. Musulmanii ii considera pe membri acestor secte eretici si

nu ii recunosc ca supusi ai lui Allah, ceea ce ridica serioase probleme in a incadra de exemplu un

conflict intercivilizationale in care aceste grupuri ar fi parte.

A cincea observatie se refera la o multitudine de grupuri a caror caracterizare ca etnice,

religioase, culturale, civilizationale, este extrem de dificila. De exemplu, minoritatile Rroma

(tiganii) ar trebui considerate mixte, pentru ca criteriile propuse de Huntington in recuonasterea

civilizatiilor sunt inutile din acest punct de vedere.

A sasea observatie se refera la coeziunea indoielnica a “civilizatiilor” considerate de

Huntington. Pentru ca ea are implicatii asupra explicatiilor pe care le ofera Huntington, va fi

detaliata la analiza functiei urmatoare, cea explicativa a paradigmei civilizationale.

Toate aceste observatii cu implicatii majore, explicite si implicite in descrierea si

intelegerea conforma a structurii sistemului international se pot reuni in forma urmataorei

concluzii: descrierea oferita de paradigma lui Huntington este incarcata de neclaritate si lipsa de

rigoare analita daca tinem cont de obligativitatea oricarei clasificari, inca de la Aristotel incoace,

de a indeplini un minimum de doua conditii cumulative: caracterul exhaustiv al clasificarii (in

afara clasificarii sa nu ramana elemente) si exclusivitatea reciproca a categoriilor (un element sa

nu se poata regasi simultan in doua categorii)

II. B. Gradul redus de explicare a structurii si proceselor sistemului international

Unele dintre cele mai mari deficiente ale paradigmei civilizationale propuse de

Huntigton se circumscriu functiei explicative, pornind de la asumptia fundamentala ca viitoarele

(cu alte cuvinte, considerand anul aparitiei cartii, am putea spune „actualele”) conflicte” sunt

determinate de diferente culturale dintre civilizatii in mai mare masura decat de factori economici

sau ideologici (1998, p. 136).

Lipsa unei metodologii replicabile, deci care sa poata fie repetata de alti cercetatori

pentru confirmarea/infirmarea lui Huntington determina, printre altele, ambiguitatea conceptelor

centrale, si ca urmare a acestei ambiguitati, si posibilitatea ca autorul sa „miste buturile”, sa

considere un conflict de exemplu civilizational sau nu, in functie de discutia particulara. Practic,

aceasta este prima critica adusa functiei explicative: inconsecventa, altfel spus, caracterul

contradictoriu, ceea ce l-a facut pe un critic al lui Huntigton sa-si intituleze articolul „Ciocnirile

Huntington-ilor”.2

Concret, Huntigton considera de exemplu, dupa cum aminteam deja, ca „budismul, desi

o religie majora, nu a fost baza unei civilizatii majore” (1996, p. 48). Surprinzator, in chiar

aceeasi lucrare, Huntington il critica pe Ted Gurr (1994) si a sa analiza a paradigmei, pentru

faptul ca acesta nu a inclus conflictul tibetano-chinez in grupa celor civilizationale, aceasta pentru

ca, afirma el inconsecvent, Tibetul este parte a unei civilizatii budiste! (1996, p. 257).

Tot din cauza absentei unui suport metodologic, Huntigton poate interpreta fapte din

realitatea sistemului international asa cum doreste, in cadrul unor argumente circulare. Aceasta

este asadar o alta posibila acuza adusa paradigmei lui Huntigton: interpretarea denaturata a

faptelor, in cautarea validarii propriilor asumptii. Sa trecem de exemplu in revista urmatoarele

conflicte: armenii crestini versus azerii musulmani in conflictul legat de enclava Nagorno-

Karabakh si de provincia azera discontigua Nakhcevan; indienii Crew din nordul Canadei, cu

credintele lor indigene versus majoritarii din civilizatia occidentala; conflictul din Bosnia-

Hertegovina, populata de sarbi ortodocsi, bosniaci mulsulmani3 si croati catolici; budistii

Mahayana din Tibetul ocupat de China majoritar confucianista; tot in China, uigurii musulmani

din provincia Xin Jang; turcii musulmani versus grecii ortodocsi in Ciprul de Nord; sarbii

ortodocsi din provincia Krajina in Croatia majoritar catolica; musulmanii din insula Mindanao,

apartinand de Filipine versus restul crestinilor, budistilor si confucianistilor; musulmanii

separatisti din provinciile Jammu si Kashmir in India versus administratia hindusa; palestinienii

musulmani contra Israelul iudaic; gagauzii musulmani versus majoritatea ortodoxa in Republica

Moldova; albanezii musulmani versus minoritatea de sarbi ortodocsi in Kosovo; crestinii din sud

versus musulmanii din nord in Nigeria si Sudan; cecenii musulmani, ingusetii musulmani in

Rusia; abkhazii musulmani separatisti in Georgia ortodoxa, tatarii din Crimeea ortodoxa, etc.

Probabil ca Huntigton ar considera toate aceste conflicte ca fiind de tip civilizational. La o privire

mai atenta putem observa ca toate, fara exceptie, au o componenta etnica, una religioasa si una

civilizationala, de multe ori suprapuse, ceea ce ingreuneaza vizibil elucidarea resorturilor lor

cauzale: de unde putem sti cu siguranta ca ele sunt etnice, sau religioase, sau, in sfarsit,

civilizationale?

Lucrarile altor autori, in cautarea unor explicatii solide si testabile privitoare la

cauzele conflictelor, au evitat sa lucreze cu termeni atat de imprecisi ca “etnie”, “religie”,

“civilizatie”, si au optat in schimb pentru termeni si categorii testabile. Leatherman et al. (1999)

au incercat sa propuna metode de management al conflictelor si au deosebit, ca regula generala,

patru dimensiuni tematice de conflict, corespunzator nivelurilor inter- si intrastatal:

dimensiune

nivel

materiala structurala institutionala culturala

intrastatal

- control resurse

- presiune

demografica

- mediu

- clivaje si

ierarhii sociale

- diviziuni

teritoriale

- legitimitate si

control institutii

politice si

militare

- sisteme de valori

dominante si opuse



- mituri, memorie

interstatal

- pozitie tehnologica

- integrare economica

externa

- capabilitati militare

- pozitie in

structura centruperiferie

-centralitate

teritoriala

- recunoasterea

de catre actori a

membershipului

organizational

- sisteme de valori

si cultura

- influenta

normativa

- reputatie istorica

Dimensiuni si niveluri de conflict4

Tabelul de mai sus arata ca practic nu se mai poate vorbi, stiintific, de simple conflicte

etnice, si probabil cu atat mai putin despre conflicte civilizationale. Orice conflicte prezinta mai

multe dimensiuni tematice, dintre care cea culturala este numai una, oricum greu de

operationalizat dat fiind caracterul subiectiv al oricarei aprecieri legate de mituri, memorie

istorica, sisteme de valori dominante, etc.

Spre deosebire de autori precum cei amintiti, Huntigton nu reuseste, pe tot parcursul cartii

sale, sa demonstreze stiintific o corelatie, adica o relatie cauza – efect, intre civilizatie si

conflictele pe care le aminteste (Rosecrance 1998, Walt, 1997), asta in primul rand pentru ca nu

reuseste sa explice cu exactitate ce inseamna “civilizatie”. Alti autori au explicat, deloc

suprinzator, aceleasi conflicte la care se refera Huntington, ca fiind de cauza religioasa, sau dupa

caz etnica, si nu civilizationala. In general, sustinerea empirica a tezei lui Huntigton este cel mult

anecdotica, asa cum sugerau, la modul serios, Gurr (1994) si Halliday (1997). Confruntarea tezei

lui Huntington cu realitatea da nastere la o sumedenie de neconcordante. Ori, pentru acomodarea

cu realitatea, ar fi nevoie de schimbarea ideilor centrale ale paradigmei civilizationale. Dar

aceasta inseamna degenerarea inevitabila a nucleului teoretic – ceea ce semnalizeaza o alta

deficienta a paradigmei: caracterul ei degenerativ.

O alta cerinta impusa oricarei constructii teoretic pentru validarea ei, generic vorbind, ca

teorie, este cea de a aduce un plus de cunoastere fata de trecut. Ori in aceasta privinta, indeobste

cu referire la ipotezele despre structura sistemului international, paradigma lui Huntigton prezinta

la fel de multe probleme, in sensul in care manifesta un mai mult decat evident esec de a aduce

un plus de cunoastere comparativ cu teoriile anterioare in domeniu. Huntigton isi construieste

paradigma tocmai pentru a oferi o pretinsa alternativa la teoriile anterioare, despre care afirma ca

nu au reusit sa explice satisfacator modificarile de structura si de proces intervenite dupa

„razboiul rece”. Din pacate, el neaga aceste teorii si ofera explicatii proprii, chiar si atunci cand

respectivele teorii aveau acoperire in realitate.

A.) Marea familie de gandire realista din teoria relatiilor internationale este una din cele

patru paradigme pe care Huntigton pretinde sa o inlocuiasca cu mai adecvata paradigma

civilizationala. Deosebirea principala dintre cele doua viziuni se intemeiaza pe structura

sistemului international: realismul considera statele ca principale unitati componente ale

sistemului international, Huntington civilizatiile. Realismul sustine ca singurii actori si

consecutiv unitati de analiza care conteaza in relatiile internationale sunt statele, intrucat acestea

cumuleaza cele mai importante si cele mai multe decizii politice – un argument pe care Huntigton

omite in mod evident sa-l combata. Ori argumentele in favoarea viziunii realiste sunt atat directe,

cat si indirecte.

1. In mod direct, statul:

a. comanda inca cel mai eficient resursele normative, adica afinitatile si loialitatile

populatiei, sens in care el furnizeaza in viziune realista cadrul-etalon al comunitatii morale (sau

cel putin politice) cu nivel maxim posibil de coeziune posibil - natiunea; coeziunea civilizatiilor

nu poate fi testata, da se poate presupe inferioara celei din interiorul unei natiuni;

b. este principala unitate de organizare care poseda capacitatile necesare angajarii in

forma suprema de conflict – razboiul; civilizatia nu are, in sine, capacitati militare;

c. se preocupa astfel de intreaga plaja de probleme tinand de bunastarea si securitatea

colectivitatii, pe care le poate asigura simultan; civilizatia nu o face;

d. este singura unitate politica beneficiara a atributului suveranitatii, reprezentand de

altfel si principalul subiect de drept international; civilizatia nu este recunoscuta in dreptul

internatiional.

Practic, civilizatiile nu au un for reprezentativ al unor prezumptive interese comune ale

lor, nu sunt organizate coeziv decat la nivelul unor blocuri economice, mult prea eterogene si ele

din alte puncte de vedere pentru a fi echivalate ca forma de manifestare a unei coeziuni

civilizationale.

2. In mod indirect, pana si importanta - incontestabil in crestere la momentul actual - a

actorilor nonstatali, sau daca vrem a civilizatiilor, se judeca tot prin raportare la state, mai exact

dupa masura in care acesti actori noi pot influenta politicile si comportamentele statelor sau dupa

masura in care ei insisi pot fi folositi de catre state ca instrumente de implementare a unor politici

guvernamentale. In aceasta privinta, Huntigton comite confuzii importante, atunci cand afirma ca

dovezi anumite ciocniri intre civilizatii din cel putin doua puncte de vedere: multe conflicte

civilizationale sunt de fapt conflicte interpretabile in cea mai curata viziune realista ca

interstatale, iar chiar in interiorul civilizatiilor, statele se comporta in cel mai curat stil realist,

bazat pe autoajutorare, interes national, conservarea-maximizarea puterii.

Cu privire la prima confuzie, conflictul China – SUA este interpretat de Huntington ca

fiind, evident, civilizational. Ce neglijeaza Huntigton este faptul ca acest conflict (latent, nonviolent),

chiar daca apare intre doua state care apartin unor civilizatii diferite, ramane totusi unul

de natura interstatala, legata de dorinta, sau poate, mai bine zis, interesului national al Chinei de a

tempera ambitiile hegemoniste ale Statelor Unite. Printr-o coincidenta, cele doua state sunt

“lidere” ale unor civilizatii, dar constatarea in sine nu este suficienta pentru a cataloga conflictul

ca civilizational. In alta oridne de idei, pana si teoria stabilitatii hegemonice, in lumina puterii

actuale a SUA, pare mai racordata la realitate decat teoria multicivilizationala.

Cu privire la a doua observatie, probabil ca evenimentele din 2003, din preajma

razboiului din Irak, l-ar fi nedumerit pe Huntigton, de vreme ce Franta si Germania, state

occidentale, au luat indirect partea Irakului in defavoarea statului co-civilizational SUA. Ori un

atare comportament poate fi explicat numai de viziunea realista, si in nici un caz de paradigma

civilizationala. Conceptul de policentrism, vechi de decenii si inaugurat pentru a explica

dezvoltarea unor centre multiple de decizie in interiorul fostului bloc sovietic, reuseste sa aduca

explicatii valide, acolo unde teza lui Huntington, desi noua, esueaza.

B.) Pentru a ne intoarce la prima observatie, legata de carcaterul controversat al

remanentei statelor ca actori principali in sistemul international, se poate constata ca, desi

contradictorii, realismul si liberalismul institutionalist sunt teorii mult mai bine fundamentate in

considerarea actorilor decat paradigma civilizatiilor, si aici demni de invocat sunt actorii

nestatali. In 2003 de exemplu, din primele 100 de entitati economice din lume, doar 49 erau state,

iar restul de 51 corporatii multinationale si transnationale. Un studiu cu ton anecdotic, dar

continut serios, ilustra ca daca Bill Gates ar fi tara, s-ar situa, cu averea lui, pe ocul 59 in lume!

Toate aceste fapte vin sa sublinieze rolul crescut al unor actori nestatali, cu urmari net superioare

asupra relatiilor internationale decat presupusele coliziuni intre civilizatii pe care le anticipeaza

si/sau observa Huntigton. In general vorbind, actorii nestatali reusesc sa modifice cursul

dinamicii internationale, pentru ca au la dispozitie mijloace care lipsesc conceptului vag de

civilizatie: ele introduc probleme pe agenda diplomatica internationala, sensibilizeaza opinia

publica prin popularizarea unor probleme globale sau regionale, facc lobby sau presiuni pe langa

guverne si OIG-uri pentru solutionarea favorabila a cauzelor lor si cauta atingerea obiectivelor lor

prin actiune directa. Ca urmare, ele influenteaza institutionalizat si de aceea legitim si eficient

procele decizionale din sistemul international, dezvoltandu-se ca parte integranta a sa.

C.) Altfel, teza „sfarsitului istoriei si a ultimului om” a paradigmei armoniei si unitatii

lui Fukuyama a fost neindoielnic una pripita5, daca tinem cont ca numarul si intensitatea

conflictelor nu s-au redus dupa 1989, ci din contra. Dar, totusi, anumite idei isi mentin si astazi

actualitatea, prevaland ca explicatii in fata ideilor lui Huntigton. De exemplu numarul regimurilor

democratice a crescut continuu, iar miscarile de emancipare din toate regimurile totalitare, mai

ales cele islamice, par sa confirma anticipat teza lui Fukuyama a triumfului global al democratiei

liberale.

D.) Modelele polarizarii sunt la randul lor inca valide in multe din asumptiile lor. Intr-un

studiu predominant economic asupra globalizarii, Paul Hirst si Grahame Thompson puneau in

lumina o indiscutabila diviziune Nord-Sud, iar in acest sens, cei doi sustineau chiar ca anvergura

fenomenului globalizarii nu este realmente globala, ci limitata in interiorul blocului “nordic”.

Aceasta dirijare a fluxurilor economice ridica la randul ei alte semne de intrebare asupra

veridicitatii tezei lui Huntigton. In general, realitatea internationala a momentului turnurii dintre

milenii poate fi interpretata in termeni bipolari, coprespunzator unor falii de tip Est-Vest, Nord-

Sud (teoria dependentei), Islam (dar al-Islam contra dar al-Harb), si altele, multe dintre ele de o

validitate net superioara modelului multipolar al lui Huntigton.

Iar cu privire la civilizatia islamica, o amenintare clamat majora pentru Occident,

Huntigton o considera unitara, dar omite astfel divizarea profunda interna, cu consecinte

intracivilizationale violente uneori mult mai vizibile decat ciocnirile dintre civilizatii: razboiul

iraniano-irakian dintre 1980 si 1988, rivalitatea Turcia-Iran in Caucaz, ciocnirile suniti-siiti in

Irak, multitudinea de conflicte de frontiera din nordul Africii, dintre statele magrebiene

musulmane, denuntarea reciproca dintre regimul de la Teheran si terorisii afiliati al Qaeda, etc.

Chiar si din punct de vedere religios, atat crestinismul, cat si islamismul sunt doua religii profund

eterogene, ceea ce unoeri are consecinte majore asupra conflictelor, net superioare celor de-a

lungul “faliilor dintre civilizatii” asupra carora atragea atentia Huntigton.

Pentru grupul religios islamic, exista certe diferente constitutive intre ramurile religiei

musulmane, ramuri principale, secundare, culte si secte. Orice discutie privind ramurile

dogmatice ale religiei musulmane porneste de „Marea Discordie” (655-661), provocata de

conflicte asupra puterii politice si asupra succesiunii lui Ali, al patrulea calif. Scindarea a generat

trei ramuri care difera intre ele prin modul si autoritatea interpretarii Coranului: suniti (90%), siiti

(9,8%, peste 4/5 din acestia localizati in Iran), kharijiti (0,2%).

Sunitii imbratiseaza, dupa traditia scolilor de interpretare a Coranului: 1. malekismul in

Magreb, sudul Egiptului si Africa subsahariana occidentala, 2. hanefismul in Turcia si alte tari

foste dominate de Turcia, mai putin cele din Maghreb, 3. safiismul, ai carui aderenti sunt

majoritari in Indonezia, Malaysia, Filipine si prezenti in Egipt, Caucaz, Asia Centrala, Yemen si

Palestina, 4. hanbalismul, forma cea mai radicala, raspandita in Arabia Saudita si Qatar.

Kharijitii, in numar de 3-4 milioane si caracterizabili prin rigurozitate, dinamism,

onestitate scrupuloasa si solidaritate, sunt majoritari in Oman si prezenti in numar minor si in

zona Mzab din Algeria si in numar mic si pe insula Djerba (Tunisia).

Siitii, adepti ai „taqlid”, adica dogma acceptarii preceptelor dictate de autoritatea

religioasa fara a le contesta sau a cere dovezi, se impart in: 1. kaysaniti si mukhtariti, 2. zayalisti,



in nordul Yemenului, 3. septimani, care recunosc 7 imami succesivi, 4. fatimizi, 5. hassasini, 6.

gruparea Agha-Khan, 7. quarmati, 8. alewti, 9.duodecimani, care cred in 12 imami succesivi

(Delumeau, pp. 273-279).

Huntigton, preocupat numai de „the big picture”, omite trecerea in revista a tuturor

acestor fapte reale, cu urmari reale. Daca omisiunea nu s-ar repercuta profund asupra explicatiilor

pe care le cauta, lucurile nicii nu ar fi atat de problematice. Asa in schimb, usurinta cu care se

delimiteaza de teoriile anterioare pe care le considera nesatisfacatoare ca putere explicativa, este

cel putin imprudenta.

II. C. Functia de predictie denuntata de realitatea contemporana

Una din cele ai importante predictii ale lui Huntigton, ca posibile urmari, este cea asupra

unor ciocniri viitoare intre pe de o parte Occident, si pe de alta parte Islam si Confucianism (1996

pp. 207-244, 1993 p.31), cele doua din urma in cumularea lor ca „axa confucianisto-islamica”.

Politologul American combina in analiza sa teza pericolului Islamic cu cea a declinului

Occidentului, iar concluziile sale sugereaza preocupare pentru liderii politici.

Un exemplu oferit in aceasta privinta este esecul vizibil al SUA si in general al lumii

occidentale de a-si vinde visul democratizarii in lumea islamica si nu numai. Cei huliti ca nu

respecta „drepturile omului”, „demnitatea umana”, „libertatea”, „democratia”, „prosperitatea”

s.a.m.d. au ignorat, ni se spune, reclamatiile occidentale si au constituit la inceputul anilor ’90 asa

numita conexiune „confucianisto-islamica”, stabilita intre China, Coreea de Nord, Pakistan, Irak,

Siria, Libia si Algeria.

La scurt timp, mai exact la Conferinta Mondiala asupra Drepturilor Omului de la Viena,

din 1993, s-a vazut pentru prima oara, considera Huntington, cat se poate de clar ca Occidentul

nu mai este „dirijorul” in politica globala. Dupa tipul si numarul de rezolutii propuse si adoptate,

ca indicator de putere si influenta intr-o organizatie, tarile europene occidentale si cele nordamericane

ar fi fost dominate intr-o maniera categorica de blocul celor 50 de state neoccidentale,

grupate religios astfel: Cuba crestina; Myanmarul budist (inca o data, civilizatia budista „cand

apare, cand dispare”, dependent de posibilitatea sustinerii sau nu a argumentului autorului);

China, Coreea de Nord, Singapore si Vietnam – majoritar confucianiste; grupul masiv de state

musulmane, reprezentat de Indonezia, Malaysia, Pakistan, Irak, Iran, Siria, Yemen, Sudan si

Libia. Restul statelor s-au pozitionat relativ echilibrat, unele prooccidentale (cele latinoamericane,

mai putin Cuba), restul antioccidentale (cele africane si ortodoxe).

Teza lui Huntigton despre „pericolul islamic” pe fondul declinului Occidentului este

orice, numai inedita nu. Astfel, inca din 1981, islamologul Edward Said observa ca „despre nici o

alta religie sau grup cultural nu se spune atat de afirmativ si de categoric ca reprezinta o

amenintare la adresa civilizatiei occidentale ca despre Islam” (p. 12). Constatarea este pe deplin

concordanta cu realitatea; de la profetiile lui Nostradamus, care recunostea in Islam sursa

viitoarei Apocalipse si pana la relatarile mass media asupra evenimentelor nefericite de la 11

septembrie 2001, lumea Islamului in ansamblul ei a fost de nenumarate ori etichetata ca instabila,

violenta, primitiva, antiamericana si antioccidentala si generatoare de o sumedenie de alte

probleme indezirabile. Iar cand acceptiunea populara este confirmata si de un universitar de

marca, precum Huntigton, prejudecatile risca sa devina insurmontabile.

Totusi, o analiza obiectiva a faptelor pune in lumina o realitate foarte diferita, nicidecum

ingrijoratoare, asa cum razbate din tonul paradigmei civilizationale. De fapt, realitatea denunta

predictiile lui Huntington. Un foarte bun exemplu care sustine ideea este relatia dintre

musulmanii imigranti din Occident si civilizatia crestina autohtona si adoptiva.

Pacifismul relatiilor dintre grupuri a fost si continua sa ramana regula, si nu exeptia,

contrar unor adepti inflacarati ai tezei „ciocnirii civilizatiilor”. Divergentele dintre musulmani si

crestini si cele dintre musulmani si evreii europeni sau americani sunt de obicei mai putin

numeroase si categoric mai putin vizibile decat cele dintre comunitatile protestanta si catolica din

Irlanda de Nord, dintre basci si guvernamantul spaniol, sau chiar decat cele dintre suniti si siiti. In

statele Europei de Vest si America de Nord, actiunile extremiste comise de imigranti, si nu de

outsideri din alte tari, raman in continuare totusi extrem de putine. Richard Lewis (p. 279) sesiza

si ca regula pentru musulmanul de rand este aceea unui cetatean civilizat, cu simt civic si cu

rezultate chiar superioare cand e vorba de elevi musulmani.

Statele Unite, desi victime a terorismului in ultimii ani, au asimilat pana la

momentulactual peste 7 milioane de musulmani de diferite origini etnice, rasiale si lingvistice, cu

aceeasi usurinta cu care a integrat social alte nenumarate nationalitati in celebrul sistem „melting

pot”. In aceesi tara, gestul celor 40.000 de imigranti afghani din San Francisco Bay (din cartierul

„Micul Kabul”) de a arbora drapelul american imediat dupa 11 septembrie a fost cea mai buna

dovada ca imigrantii nutreau deja sentimente civice americane puternice. Si in plus, nu trebuie

uitat ca toti liderii musulmani din lume, fara exceptie, au condamnat atacul lui bin Laden, ceea ce

poate sugera orice altceva decat o aversiune a Islamului la adresa Occidentului. Cat despre

sentimentele antiamericane din lumea musulmana, - atentie, ele sunt orientate impotriva statului

cu veleitati hegemoniste SUA si nicidecum asupra civilizatiei occidentale pe de-a intregul.

Dar mai grava decat demascarea in realitate, este posibilitatea, uneori materializata, de

autoimplinire a predictiilor, aspect sugerat de o sumedenie de autori (Fox 2001, Hassner 1997,

Pfaff 1997, Walt 1997). Mecanismul este unul de o simplitate frapanta: actiunea aleatoare X din

directia unui segment (stat, organizatie internationala, chiar individ, etc.) al civilizatiei A

deranjeaza un segment al civilizatiei B; B va fi tentat sa creada ca problema este de natura

civilizationala, conform teoriei huntingtoniene si, conform, va intreprinde o actiune-raspuns Y,

probabil nu extrem de amiabila, fata de A; A va reationa prin a fi la randul sau sa interpreteze

actiunea lui B ca de apanaj civilizational. Astfel se genereaza o spirala (de tipul dilemei

securitatii) in care predictia se autoimplineste („self-fulfilling”).

In loc de concluzii

Intrucat intreg demersul a fost formulat in forma unui set organizat de critici pe marginea

paradigmei civilizationale a politologului american, cea mai adecvata incheiere ar fi probabil

reluarea sintetica a deficientelor recunoscute in analiza functiilor constructiei teoretice.

In privinta functiei descriptive, incercarea operationalizarii conceptelor centrale cu care

opereaza paradigma a evidentiat carcaterul lor extrem de ambiguu, deficienta tributara lipsei celui

mai elementar set metodologic in formularea asumptiilor principale. Astfel, desi Huntigton

defineste religia ca „trasatura definitorie a civilizatiilor”, studiile empirice au demonstrat

complexitatea relatiei civilizatie-religie, una mult prea nuantata pentru a valida echivalrea lui

Huntigton. De asemenea, autorul nu reuseste, si ca atare omite sa traseze diferenta dintre

civilizatie si etnicitate, religie, cultura, s.a.m.d., omisiune care in primul rand impiedica teoria sa

sa aduca o intelegere a structuri sistemului internationale care se considera multipolara in sensul

de multicivilizationala iar in al doilea rand se repercuteaza nefast asupra functiei explicative.

Cu o sustinere empirica cel mult anecdotica – asa cum s-a spus in literatura – paradigma

esueaza rasunator in a explica o realitate pe care pretinde ca o poate chiar anticipa. Din punct de

vedere al explicatiilor oferite, paradigma civilizatiilor contine numeroase afirmatii contradictorii,

dand dovada de inconsecventa in firul ei logic. Mai mult, ea ignora sau chiar interpreteaza

denaturat realitatea, si, facand apel la unele teorii mai noi, fundamentate empiric si care disting de

exemplu intre teme institutionale, structurale, materiale si culturale ale conflictelor, poate fi chiar

subiectul unor acuze de nestiintificitate. Totodata, ea are un caracter degenerativ, in sensul in care

confruntarea ei cu realitatea duce la modificarea nucleului ideatic (degenerarea sa) si esueaza in a

aduce un plus de cunoastere a realitatii in raport cu teoriile mai vechi pe care pretinde ca le

atenueaza: realismul isi pastreaza actualitatea fiind net superior ca relevanta paradigmei

civilizationale, iar paradigmele armoniei si unitatii, a haosului si a polarizarii dupa diverse criterii

posibile contin suficiente elemente inca valide pentru a nu reclama inlocuirea lor cu teoria lui

Huntigton.

Finalmente, din punct de vedere al puterii de predictie, paradigma lui Huntington a fost

denuntata clar de realitatea care a urmat anilor 1993 si 1996 (ai apritiilor articolului si cartii

omonime a lui Huntigton), si in plus a denuntat in buna masura si teoriile-mituri mai vechi din

care s-a inspirat ea: declinismul SUA (continuat neincetat, dar totusi inca nepalpabil din 1988, de

cand si-a publicat cartea Paul Kennedy?!) si vesnicul „pericol islamic”, lasat mostenire inca de pe

vremea lui Nostradamus dar intarziind inca detonarea „butoiului cu pulbere”.


Bibliografie

Beedham, Brian, “The New Geopolitics: A Fading Hell”, in The Economist, nr. 31, pp. 10-12,

1999.

Delumeau, Jean, Religiile lumii, Humanitas, Bucuresti, 1996

Fox, Jonathan, “Clash of Civilizations or Clash of Religions?”, in Ethnicities, vol. 1, nr. 3, pp.

295-320, 2001.

Fukuyama, Francis, Sfarsitul istoriei si ultimul om, Paideia, Bucuresti, 1995.

Gurr, Ted R., “Peoples against the State; Ethno-Political Conflict and the Changing World

System”, in International Studies Quarterly, vol. 38, nr. 3, pp. 347-377, 1994.

- //- // - , Minorities at Risk, United States Institute for Peace, Washington D.C., 1993.

Halliday, Fred, “A New World Myth”, in New Statesman, vol. 10, nr. 447, pp. 42-43, 1997.

Hassner, Pierre, “Morally Objectionable, Politically Dangerous”, in The National Interest, nr. 46,

pp. 63-69, 1997

Heilbrunn, Jacob, “The Clash of Samuel Huntingtons”, in The American Prospect, nr. 39, pp. 22-

28, 1998

Henderson, Errol A. si Singer, David J., “Civil War in the Post-colonial World, 1946-92”, in

Journal of Peace Research, vol. 32, nr. 3, pp. 275-299, 2000.

Huntington, Samuel H., Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale, Antet, Bucuresti,

1998

- // - // - , The Clash of Civilizations and the Remaking of the World Order, Simon and Schuster,

New York, 1996

- // - // -, “The Clash of Civilizations?”, in Foreign Affairs 72(3), pp. 22-49, 1993.

Kalb, Don et al. (eds.) The Ends of Globalization: Bringing Society Back in, Lanham: Rowman

and Littlefield, 2000

Lewis, Richard D., The Cultural Imperative: Global Trends in the 21st Century, Mine:

Intercultural Press, Yarmouth, 2003

Kennedy, Paul, The Rise and Fall of Great Powers, Random House, New York, 1988.

McNeill, William, The Global Condition, Princeton University Press, Princeton, 1993.

Pfaff, William, “The Reality Of Human Affairs”, in World Policy Journal, vol. 14, nr. 2, pp. 89-

96, 1997.

Price, Daniel E., Islamic Political Culture, Democracy and Human Rights, Praeger, Westport,

1999.

Robertson, Ronald, Globalization: Social Theory and Global Culture, CA: Sage, Newburry

Park,1992

Rosecrance, Richard, “The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order”, in

American Political Science Review, vol. 92, nr. 4, pp. 978-980, 1998.

Russett, Bruce et al., “Clash of Civilizations, or Realism and Liberalism Deja Vu?”, in Journal of

Peace Research, vo. 37, nr. 5, pp. 583-608, 2000.

Smith, Anthony D., “Nations and their past”, in Nations and Nationalism, nr. 2 (3), pp. 358-365,

1996a.

- // - // - , “The Origins of Nations”, in G. Eley & R. G. Sunny, Becoming National: A Reader,

Oxford University Press, Oxford, 1996, pp. 106-130.

Walt, Stephen N., “Building up New Bogeymen”, in Foreign Policy, nr 106, pp. 177-189, 1997.

Waters, Malcolm, Globalization, Routledge, London, 1995





Politica de confidentialitate







.com Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 Proiect didactic Clasa: a-IX-a, Luarea deciziilor
 PROIECT DIDACTIC 3-5 ani dezvoltarea limbajului si a comunicarii orale - „Cine face, ce face”
 PROIECT MOTOR ASINCRON - Determinarea parametrilor schemei echivalente si a caracteristicilor de functionare in regim stabilizat de la gol la sarcina
 TEMA DE PROIECTARE - arbore de masina rotativa

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 PROIECT DE DIPLOMA CHIRURGIE ORO-MAXILO-FACIALA - SUPURATIILE LOJELOR PROFUNDE DE ETIOLOGIE ODONTOGENA
 Relatiile diplomatice dintre Romania si Austro- Ungaria din a doua jumatate a secolului al XIX-lea
 LUCRARE DE DIPLOMA MANAGEMENT - MANAGEMENTUL CALITATII APLICAT IN DOMENIUL FABRICARII BERII. STUDIU DE CAZ - FABRICA DE BERE SEBES
 Lucrare de diploma tehnologia confectiilor din piele si inlocuitor - proiectarea constructiv tehnologica a unui produs de incaltaminte tip cizma scurt

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 Lucrare de licenta contabilitate si informatica de gestiune - politici si tratamente contabile privind leasingul (ias 17). prevalenta economicului asupra juridicului
 LUCRARE DE LICENTA - FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
 Lucrare de licenta - cercetare si analiza financiara asupra deseurilor de ambalaje la sc.ambalaje sa
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 Atestat la informatica cu tema “gestionarea unui magazin de confectii”
 Proiect atestat electrician constructor - tehnologia montarii instalatiilor electrice interioare
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 ATESTAT PROFESIONAL TURISM SI ALIMENTATIE PUBLICA, TEHNICIAN IN TURISM

ETICA STOICILOR
Un mestesug uitat: frangheritul
COMITETUL ELECTROTEHNIC ROMAN (CER)
Lumina in arta bizantina
CULTURA COTOFENI. CU SPECIALA PRIVIRE ASUPRA TRANSILVANIEI
Interculturalitatea
OBIECTIVE ISTORICE SI DE CULT - Castrul roman Jidava
Disertatie biblioteconomie - monografia bibliotecii judetene “nicolae milescu spatarul” - vaslui





Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu