Functionarul public - un alt tip de salariat

FUNCTIONARUL PUBLIC - UN ALT TIP DE SALARIAT

Statul, judetul si comuna, in vederea realizarii sarcinilor ce le revin, infiinteaza o diversitate de servicii publice, de legiferare, de solutionare, cu putere de adevar legal, a conflictelor juridice ce apar in societate si de realizare a atributiilor puterii executive, insistand asupra serviciipor publice administrative care pot fi definite ca "organisme administrative infiintate de lege, sau pe baza legii, de catre stat, judet sau comuna, pentru satisfacerea in mod continuu a unor interese specifice ale membrilor societatii".

Aceste servicii publice, in vederea realizarii sarcinilor pentru care au fost organizate, este necesar ca functiile publice sa fie ocupate de persoane izice cu o pregatire de specialitate, care sa realizeze, in practica, sarcinile serviciilor publice, astfel cum acestea sunt grupate in functii publice cu care au fost dotate, inca de la infiintarea serviciilor publice.

O definitie mai elaborata a notiunii de functionar public este cea data de Valentin Prisacaru si anume : "functionarul public este acea persoana fizica care, cu respectarea conditiilor cerute de lege, a fost investit, prin numire sau alegere, intr-o functie publica, pentru a desfasura, contra unui salariu, o activitate continua, avand anumite drepturi si obligatii".1

Majoritatea autorilor de drept public, mai exact de drept administrativ, au impartasit dintotdeauna conceptia potrivit careia functia si functionarul public sunt institutii care apartin exclusiv dreptului administrativ. Ei nu recunosc si nu teoretizeaza nici o intrepatrundere cu dreptul muncii, nici o institutie comuna functionarului si salariatului.

Dar, cu toate acestea, in analiza drepturilor functionarilor publici se face referire la salariu, la dreptul la pensie, concediu etc. Pe de alta parte, daca ne oprim putin asupra perioadei postbelice observam ca nici una dintre cele 3 Constitutii socialiste nu a surprins nici o referire cu privire la functia publica, functionarii dobandind statutul de "om al muncii" supus acelorasi principii juridice ale Codului muncii si angajati in lupta de lichidre a exploatarii omului de catre om si de construire a socialismului.

Art.2 din primul Cod al muncii, care a intrat in vigoare in 1950, prevedea foarte clar: Codul muncii se aplica, pe de o parte, organelor si institutiilor de stat, intreprinderilor si organizatiilor economice ale statului, organizatiilor cooperatiste si celor cu caracter obstesc, precum si persoanelor fizice si juridice din sectorul particular, care folosesc munca salariata.

Asadar,regimul functiei publice, in toata aceasta perioada, a fost topit in regimul contractului de munca, aplicandu-se Codul muncii si celelalte reglementari cu caracter general, iar pentru anumite sectoare au fost acceptate si reglementari speciale, fara a se iesi din regimul contractual.

Primul proiect de lege trimitea, prin art.192, la dreptul muncii ca la dreptul comun in materie. Actualul proiect de lege nu mai contine insa o asemenea norma de trimitere. Se pune totusi problema intregirii reglementarii in materia functiei publice cu cele ale dreptului muncii.

Aceasta problema ar putea avea 2 solutii: prima consta in neadmiterea intregirii statutului juridic al functionarului public cu dimensiuni ale regimului juridic al salariatului, iar cea de-a doua consta in admiterea ideii ca reglementarea privind statutul functionarului public se completeaza cu cel al salariatului.

Dar consecintele acestei admiteri ar fi afectarea identitatii juridice a institutiei functiei publice.

Unii autori contemporani de drept public s-au pronuntat in sensul ca multitudinea aspectelor juridice pe care le comporta problema personalului administratiei publice determina abordarea, intr-un fel sau altul, a acestei probleme si de alte ramuri ale dreptului, cum sunt : dreptul civil, dreptul muncii, dreptul penal.

Asadar o parte a problematicii juridice a personalului din organele administratiei publice se studiaza si la dreptul muncii, in ceea ce priveste raporturile de munca.

Teza fundamentala regasita in lucrarile de drept al muncii din perioada postbelica este aceea a unicitatii izvorului raportului juridic de munca, potrivit caruia singurul fundament al raportului de munca este contractul individual de munca. In cazul functionarului public, actele de numire, repartizare sau alegere nu puteau constitui decat niste conditii speciale, cerute pentru incheierea contractului individual de munca.

Astfel, la incheierea contractului individual de munca trebuie indeplinite conditiile generale (capacitatea juridica a partilor, conditii de studii, vechime), dar si conditii speciale referitoare la alegerea sau numirea in functii de demnitari sau dispozitia de repartizare care precede incheierea contractului individual de munca, in cazul absolventilor invatamantului universitar.

Se desprinde concluzia ca functionarul sau demnitarul sunt conceputi ca un alt tip de salariat, iar actul de numire sau repartizare nu este creator, prin el insusi, de raport juridic, ci de o conditie care precede incheierea unui contract de munca.

In Statutul functionarului public intalnim atat elemente apartinand dreptului administrativ, cat si elemente apartinand regimului juridic al salariatului, deci dreptului muncii.

Pentru o diferentiere cat mai clara a salariatului si a functionarului, vom sublinia cateva trasaturi ale acestor doua institutii juridice :

Un prim element ar putea fi felul muncii. In ceea ce priveste salariatul, munca acestuia o reprezinta activitatea precizata in contractul individual de munca, incheiat prin negocierea dintre angajat si angajator.

Functionarul public actioneaza, insa, in numele si pentru organul de putere publica. Asa-zisa munca a acestuia o reprezinta indeplinirea comandamentelor dictate de autoritatea publica si care reprezinta exercitarea competentei materiale a acelei autoritati.

Un alt element il reprezinta manifestarea vointei salariatului si, respectiv, a functionarului public. In cazul salariatului, avem de-a face cu un acord de vointa incheiat intre el si patronul care il angajeaza, prin intermediul caruia salariatul are un cuvant determinat, efect al negocierii.

Si in cazul functionarului public intalnim un tip de consimtamant, insa intre consimtamantul functionarului si cel al salariatului exista deosebiri, astfel :

a)            Consimtamantul functionarului nu se exprima "uno icto", ci "in trepte". El se exprima anterior numirii prin inscrierea si participarea la concurs sau, dupa caz, examen, cu respectarea conditiilor prescrise de lege. Ulterior parcurgerii procedurilor de selectie, consimtamantul se consfinteste, se inchide, prin juramant.

b)            In cazul salariatului, acesta vizeaza felul si conditiile muncii negociate cu patronul. In schimb, actiunile care formeaza continutul functiilor din administratia publica nu pot face obiectul unor tranzactii intre parti si nu pot fi stabilite prin contract, ci prin lege.

O alta deosebire se refera la faptul ca drepturile si obligatiile salariatului sunt rodul negocierii, pe cand drepturile si obligatiile functionarului public sunt stabilite prin lege.