Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice
Acasa » legislatie » drept
Aparitia si evolutia pedepselor penale ca sanctiuni de drept penal

Aparitia si evolutia pedepselor penale ca sanctiuni de drept penal


APARITIA SI EVOLUTIA PEDEPSELOR PENALE CA SANCTIUNI DE DREPT PENAL

1. Consideratii preliminare privind actul criminal si justitia penala



Reflectii pe marginea coraportului dintre actul criminal si constiinta publica. Odata

cu aparitia statului, apararea sociala impotriva faptelor periculoase, vatamatoare a devenit o functie importanta a acestuia. Prin aratarea faptelor periculoase pentru valorile sociale si a sanctiunilor aplicabile celor ce savarsesc astfel de fapte justitia penala contribuie la apararea acestor valori.

In cadrul relatiilor ce se stabilesc in societate, actiunea conduita) fiecarei persoane este apreciata de ceilalti membri ai colectivitatii si este considerata convenabila sau neconvenabila pentru ei sau pentru grupul social, dupa cum actiunea se armonizeaza sau vine in conflict cu interesele acestora. [66, 13] Incalcarea normelor stabilite de societate determina intotdeauna, in mediul social, un dublu curent de emotii si de actiuni, in grade si limite diferite, reactia fiind determinata de calitatea victimei, de indrazneala, ciudatenia sau abilitatea actului periculos sau vatamator si de consecintele produse. Pe de o parte, se produce o tulburare a constiintei publice, iar, pe de alta parte, se pune in miscare angrenajul justitiei penale. [36, p. 1]

Daca din punct de vedere formal infractiunea constituie o fapta savarsita cu vinovatie si

prevazuta de legea penala, sub aspect substantial fapta penala reprezinta o fapta socialmente periculoasa prin a carei savarsire se aduce o atingere valorilor fundamentale ale societatii (prin vatamarea sau punerea in pericol a acestor valori): Avand la baza violenta, frauda ori constituind manifestari de indisciplina sociala, asemenea fapte produc o stare de nesiguranta, de neliniste sociala, tulburand grav ordinea juridica; prin aceasta astfel de comportari vatama sau pun in pericol valorile sociale ocrotite de legea penala.

Fiind acte neconvenabile societatii, asemenea manifestari reclama din partea statului o reactie prompta fata de incalcarea comisa si, prin aceasta, restabilirea grabnica a ordinii de drept

si tragerea imediata la raspundere si sanctionare a faptuitorului.

Aducerea la cunostinta publica a unui act criminal, de obicei prin intermediul presei, obiectiv amplificat sau exagerat, determina de cele mai multe ori aparitia in colectivitate a unui sentiment de lipsa de protectie din partea autoritatilor statului, iar uneori, la nivel individual

(unde exista predispozitii antisociale), aceasta reprezinta un exemplu, o incurajare de a comite asemenea actiuni criminale. In timp ce pentru majoritatea indivizilor producerea unui astfel de

act declanseaza un fel de "alarma sociala" si, pe cale de consecinta, repulsie si reprobare, pentru altii (mult mai putini la numar) se trezeste un sentiment mai mult sau mai putin disimulat de

simpatie pentru autorul actului criminal sau poate chiar un sentiment de invidie, mai ales in urma actelor ce au avut drept consecinta o aparenta imbogatire.

La sentimentele firesti de aversiune fata de autorul actului criminal si fapta sa se adauga sentimentul de compatimire pentru victima, fie pentru ca au cunoscut-o personal sau datorita renumelui, fie pentru ca fiecare gandeste ca in viitor ar putea fi el insusi victima unui act asemanator, fie pur si simplu dintr-un sentiment de solidaritate umana. Din repulsia si reprobarea actului criminal, precum si din solidaritatea fata de victima poate izbucni sentimentul atavic al razbunarii, nu numai la cel vatamat, rude sau prieteni, dar chiar in randul cetatenilor obisnuiti cand fapta starneste oprobriul public, ajungandu-se uneori la violenta colectiva si acte de linsare, facandu-se astfel "justitia sumara", mai ales atunci cand autorul actului criminal este surprins in flagrant.

Din acest ansamblu de reactii sentimentale relativ la autor si victima, de reflexii psihologice si sociale asupra cauzelor criminalitatii in constiinta publica se naste si se dezvolta nevoia si cerinta unei aparari - publice si private - mai eficace impotriva fenomenului criminalitatii.

1.2. Bazele conceptuale ale justitiei penale. Nu este insa lipsit de interes sa amintim ca de celeritatea procesului penal si finalizarea lui prin pronuntarea hotararii de condamnare depinde eliminarea acelei reactii de "alarma sociala" produsa prin actul criminal. Daca pronuntarea hotararii nu va fi prea departata de momentul savarsirii actului criminal, rolul justitiei penale in apararea cetatenilor sau pentru educarea si disciplinarea lor sociala va fi mai pregnant. Concomitent si imaginea actorilor procesului penal (politist, procuror, judecator, avocat) va fi pozitiva, membrii societatii simtind astfel afirmarea imanenta si sugestiva a fortei statului reprezentat de institutiile specializate. In principal, justitia penala are doua functii: preventiva si represiva.

Pentru aplicarea permanenta a justitiei penale, odata cu aparitia statelor moderne sistemul

de legi s-a diversificat, putand astfel sa deosebim intre legi penale propriu-zise care interzic anumite conduite si care stabilesc si pedepsele corelative), legi procesual penale (care stabilesc regulile de desfasurare a procesului penal, in asa fel ca ideea de justitie sa triumfe, dar in acelasi timp ca si drepturile autorilor actelor criminale sa fie respectate - in dubio pro reo , legi care reglementeaza sistemul executional penal cu privire la executarea pedepselor - stiinta penitenciara) si legi care reglementeaza institutiile postcarcerale sau postexecutionale (acestea privesc probatiunea, readaptarea sociala a condamnatilor etc ).

Statul - care reprezinta, din punct de vedere juridic, societatea umana ordonata si organizata in scopul desfasurarii propriei vieti politice, economice, culturale etc. - exercita prin normele edictate (legile) si prin institutiile sale o actiune protectiva, directa si coactiva atat

asupra colectivitatii, cat si asupra fiecarui individ in parte, in forme multiple dupa natura si exigentele factorilor biologici, educativi, familiali, economici, politici, administrativi, artistici, religiosi, de siguranta externa si interna. [15, p. 16]

Functia de protectie sau de aparare interna se exercita de catre stat fie fata de persoanele potential periculoase pentru ordinea si linistea publica, fie fata de autorii actelor ce atenteaza la conditiile de existenta individuala si sociala, realizand astfel atat o aparare preventiva, cat si o aparare represiva.

Functia de aparare preventiva poate sa aiba o exprimare pozitiva (de asistenta, de indrumare, de cooperare), dar si negativa (de disciplinare si eliminare a oricarei forme de activitate antisociala si incalcare a normelor penale). De asemenea, poate sa aiba o exprimare indirecta (de atenuare sau eliminare a cauzelor criminalitatii si dezordinii sociale) sau directa (de supraveghere a indivizilor sau grupurilor cu potential de periculozitate).

Functia de aparare represiva presupune interventia dupa executarea, voita sau nevoita

de catre un individ a unui fapt prohibit de legea penala si sanctionabil potrivit normei incalcate.

In acest sens, mentionam, ca atat timp cat ordinea sociala va fi expusa unor tulburari care vor deranja intreaga societate si atat timp cat legea va considera aceste tulburari drept acte ilicite penale, tot atat timp va exista si pedeapsa in scopul protejarii societatii si acestei ordini.

Inevitabil, pedeapsa va exista si va fi o institutie obligatorie atat timp cat vor exista si celelalte institutii chemate de a proteja societatea. Referindu-ne la evolutia istorica a pedepselor, facem precizarea ca nu putem cuprinde intreaga problematica a acestei teme, care este vasta si complexa.

Prin aplicarea imediata a pedepsei si prin asigurarea unui sistem de executare prompta a sanctiunii de catre cel vinovat se realizeaza, totodata, in conditii mai eficiente, scopurile pedepsei

si anume prevenirea speciala si prevenirea generala constand din influenta pe care pedeapsa si executarea ei o exercita asupra comportarii viitoare a celor din jur.

1.3. Influenta conceptiilor religioase asupra justitiei penale. Formarea si dezvoltarea justitiei penale ca fenomen social sunt strans legate de formarea si dezvoltarea societatii umane.

De aceea, consideram ca justitia penala este tot atat de veche ca si omenirea, ca istoria justitiei penale se confunda cu istoria societatii umane; in realitate insa, ceea ce este vechi ca si omenirea

nu este justitia penala, ci componenta sociala si umana a acesteia.

In aceasta ordine de idei, mentionam, ca de-a lungul veacurilor religia a contribuit in mare parte la recunoasterea faptelor ilegale in calitate de infractiuni. Cu toate ca exista o prea mare deosebire intre religiile monoteiste (cum ar fi iudaismul, crestinismul si islamul), pe de o parte, si cele politeiste (budismul, hinduismul), pe de alta parte, oricum, toate isi propun sa corecteze si sa reglementeze comportamentul uman.

In acest context, profesorul Igor Ciobanu mentioneaza: "Toate religiile sunt convinse ca

adevarul lor exista si fara ele si ca divinitatile nu sunt o creatie a omului, dar este vital pentru ele

ca oamenii sa recunoasca acest adevar". In continuarea ideii sale, autorul precizeaza: "Spiritul fiecarei religii este spiritul traditiei si al fascinatiei fata de ceea ce este, iar atitudinea religioasa consta intotdeauna in a da omului o disciplina si a-l ocupa efectiv, pentru ca el sa nu judece prea mult. Credinta intr-o existenta de dimensiuni supranaturale da de gandit, dar numai dupa ce am primit si am acceptat mesajul religios". [26, p. 64]

Punctul de contact al tuturor religiilor este morala, caci ea este domeniul practic in care acestea intervin. Morala - sustine Ig. Ciobanu - inseamna a sti cum trebuie sa ne comportam fata

de ceilalti. Principala problema morala este de a afla: de unde vine rautatea umana? Putem vorbi

de morala din clipa in care distingem ceea ce este permis de ceea ce nu este, trasand o limita

dincolo de care trecerea este interzisa. [26, p. 65]

Principalul element al moralei este faptul ca ea stie cu siguranta sa distinga binele de rau. Insa rautatea omeneasca pare a fi un fapt permanent. Iata de ce religiile incearca sa explice acest fenomen, lucru intalnit de altfel si la majoritatea filosofilor.

Omul nu iubeste justitia, ci mai degraba uraste nedreptatea a carui victima se considera

intr-o masura mai mare sau mai mica, dar tocmai aceasta este preocuparea sa fundamentala.

Justitia si forta au nevoie una de cealalta, datorita calitatilor fiecareia: dreptatea nu este puternica si in aceasta rezida slabiciunea ei. Puterea este puternica si in aceasta consta forta ei, dar nici o putere nu dainuie prin ea insasi si nu schimba locul sau mainile care o tin si aceasta e slabiciunea ei.

Orice justitie care se pretinde ca atare si care vrea sa rastoarne cutumele existente va cauta, fireste, puterea si va duce la razboi civil. Anume doctrina religioasa a pacatului originar, inacceptabila pentru ratiune, este totusi singura care poate daca nu sa explice, macar sa faca inteleasa ciudata natura umana, care doreste intotdeauna dreptatea, dar intra dintr-un conflict in altul.

In aceasta ordine de idei, sustinem ca in locul unui singur concept de dreptate, suntem acum obisnuiti sa facem distinctie intre drept, ca o constrangere exterioara a statului, si morala

(exigenta interioara). In consecinta, concepem un progres legal, juridic care nu poate fi confundat cu un progres moral.

Putem spune ca justitia penala este rezultatul evolutiei in timp a sentimentelor, credintelor obiceiurilor, institutiilor, normelor si doctrinelor fata de fenomenul criminal. Ea s-a transformat treptat, concomitent cu schimbarile ce au avut loc la nivelul societatii omenesti, pe diferitele trepte de civilizatie, pana in epoca moderna.

Aceasta este motivatia pentru care vorbim in acest capitol introductiv despre justitie penala

si nu despre drept penal. Adeptii scolii pozitiviste sustin, spre exemplu, ca formele de razbunare primitiva nu apartin sferei dreptului penal, neexistand o legatura juridica intre indivizi si o societate anume, puterea sociala formandu-se separat de puterea domestica si interfamiliala abia atunci cand societatea a fost capabila de a impune si de a respecta norma de conduita, care devine, la randul ei, vina juridica odata cu aparitia statului. [15, p. 17]

Din cele relatate putem conchide urmatoarele:

Mentionam ca se poate vorbi despre un drept penal (primitiv sau embrionar) chiar atunci cand statul nu era format, ca rezultat al necesitatii naturale de razbunare defensiva.

Fata de aceste considerente, am apreciat ca este mai potrivit termenul de justitie penala decat cel de drept penal, acoperindu-se astfel si perioada istorica cand nu putem vorbi despre o reglementare juridica sau legala.

Sustinem ca in aceasta perioada indepartata a istoriei societatii omenesti justitia penala

prezinta forme embrionare, fiind expresia naturala a instinctului de conservare individuala

si colectiva, in virtutea careia orice fiinta vie reactioneaza impotriva oricarei actiuni care ii vatama conditiile de existenta.

2. Evolutia pedepselor penale ca sanctiuni de drept penal

2.1. Etimologia cuvantului "pedeapsa". Originea denumirii latinesti "poena" se intalneste

in limba sanscrita, derivand fie din cuvantul poena", care inseamna verificare, numarare, de unde ideea de retributie, fie din cuvantul "punic", insemnand purificare, de unde ideea de expiatiune pe care ar evoca-o aceasta notiune. Totodata se sustine ca "poena" deriva de la

"pendere" (a plati - forma arhaica). Pedeapsa nu e decat un schimb de valori; este moneda cu care se plateste infractiunea.

Latinescul poena" isi are echivalentul in limba greaca "poini" preluat de dreptul roman din limba greaca si consacrat ca atare. Se mentioneaza ca cuvantul "poena" este in legatura cu

"poenitentia" (cainta, pocainta).

Aflandu-ne la inceputul studiului, intai de toate vom mentiona ca pedeapsa reprezinta o masura de constrangere aplicata de stat prin organele sale judiciare unei persoane care a savarsit

o infractiune. Totodata, daca pedeapsa aplicata nu este dictata de o necesitate stringenta, ea devine un act de violenta. Iata de ce studierea comparativa a fenomenului pedepsei penale este actuala atat din punct de vedere teoretic, cat si din punct de vedere practic.

2.2. Evolutia conceptului de pedeapsa. De-a lungul veacurilor, rolul acesteia a fost inteles deseori eronat. Timp indelungat legiuitorii si filosofii s-au inchinat pedepsei, considerand-o drept temelie a societatii, o necesitate imperativa, cu toate ca nu prea salutata si agreata, gratie fricii pe care a inspirat-o intotdeauna.

In cadrul acestui studiu vom incerca sa trecem in revista cele mai importante etape din evolutia istorica a pedepselor penale, elucidand cele mai notorii pozitii existente in domeniul dat.

Istoria universala a pedepselor poate fi privita sub doua aspecte:

Evolutia reactiei represive a societatii;

Evolutia sistemului sanctionator de stat.

Evolutia reactiei represive a societatii. Dovada in acest sens sunt chiar treptele reactiei represive. Istoria dreptului penal sta marturie atat a efortului continuu de a tine sub control manifestarile contrarii ordinii sociale sanctionand cele mai grave forme ale acestor manifestari, cat si a preocuparii spre umanizarea continua a pedepsei.

Reactia represiva a imbracat de-a lungul veacurilor forme diferite, plecand de la razbunarea nelimitata bazata pe reactia instinctiva, in afara oricarei reglementari, pana la reactia reglementata juridic si controlata strict de autoritatea statala. [89, p. 82]

E de mentionat ca omul, ca oricare alta fiinta vie, are trei instincte fundamentale:

instinctul de conservare; instinctul de reproducere; instinctul de aparare.

Cand se simte amenintata de un pericol, orice fiinta opune o rezistenta, reactioneaza. In mod firesc, reactia represiva a victimei este dictata doar de instinctul de conservare, are un caracter defensiv, adica incearca sa realizeze o aparare care sa dureze cat timp dainuieste raul care o ameninta. Aceasta reactie instinctiva si primitiva se explica ca o razbunare defensiva contra agresorului, din partea individului ofensat si a rudelor sale (razbunarea sangelui), reprezentand si o datorie imperioasa in morala primitiva, pentru ca morala umana consacra si impune intotdeauna ceea ce este util conservarii speciei.

Dar, spre deosebire de alte fiinte, omul, chiar primitiv, este inzestrat cu facultati spirituale superioare si are in fata actiunilor indreptate impotriva sa o atitudine mai complexa. Desi in fata pericolului, omul, ca si celelalte fiinte, reactioneaza defensiv, totusi pastreaza amintirea pericolului sau vatamarii suferite, iar aceasta concepe sentimente de teama ca actul agresiv s-ar putea repeta, dar si de ura, vazand in orice agresor un dusman. Teama si ura imping reactia omului dincolo de limitele unei aparari imediate, adaugand reactiei defensive o reactie represiva


cu alte cuvinte, alaturi de atitudinea de aparare isi face loc si atitudinea de reprimare din partea victimei.

Razbunarea defensiva trebuie privita ca un act complex; nu este numai o simpla razbunare pentru un fapt vatamator petrecut in trecut, dar reprezinta, in acelasi timp, si dorinta celui vatamat de a se apara in viitor, punand agresorul in imposibilitatea de a mai repeta agresiunea, ucigandu-l. Aceasta forma de razbunare, care ia forma unei reactii imediate de contraofensiva,

dictata de temperamentul celui vatamat, pune in pericol nu numai viata ofensatorului, dar chiar si

pe cei din colectivitatea sa (familie, ginta, trib) si, nefiind supusa nici unei reglementari sau ingradiri, a fost denumita razbunarea nelimitata.

Lipsa completa de reglementare a dat acestei razbunari denumirea de nelimitata sau nemarginita, iar perioadei in care a functionat ca singura forma de reactie represiva i s-a dat denumirea de perioada nereglementarii juridice (ajuridice), deoarece nici o regula de drept nu fusese inca impusa membrilor grupului social, cu privire la modul in care aveau sa se razbune:

a) vindicta privata - reactie primara, brutala si nelimitata, apare ca prima forma de sanctionare a comportamentului neconvenabil individului sau grupului social. Pentru

a reduce la minimum posibil aceste neajunsuri, sefii de familie, sefii de grupuri sociale au cautat sa impuna membrilor familiilor sau grupurilor sociale respective indatorirea de a nu se deda la fapte care ar putea provoca o razbunare, ci sa lase sefului grupului sarcina de a-l pedepsi pe cel vinovat.

b) vindicta publica razbunare publica, autoritatea statala, pe cale de constituire, impunandu-si controlul asupra realizarii actului de justitie individuala. [27, p. 431] Neajunsurile resimtite, din cauza razbunarii nelimitate in sanul familiilor, gintilor,

clanurilor etc., s-au reflectat in cele din urma si in sfera marilor colectivitati, state - cetati polis . Marile colectivitati pe care le reprezentau polisurile erau incontinuu amenintate de invazia si cotropirea altor colectivitati si, pentru a se apara, ele aveau nevoie de oameni numerosi si valizi,

de ordine si coeziune sociala, de bunastare materiala, iar razbunarea nelimitata lovea in toate aceste conditii de trainicie sociala.

Razbunarea nelimitata ducea la inevitabile si interminabile excese vindicative, slabind colectivitatea in care se producea. Cu timpul, grupul social a realizat ca poate deveni puternic numai prin impunerea unor norme limitatoare ale razbunarii intre membrii sai. Talionul sau

"legea talionului" a reprezentat la momentul aparitiei sale un mare progres moral si juridic, tocmai pentru ca a impus limitarea reactiei razbunarii defensive, aplicandu-se principiul "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". Din acest moment putem spune ca se trece de la faza razbunarii nelimitate la cea a razbunarii limitate.

Asadar, trecand in revista etapele istorice ale manifestarilor antiinfractionale, putem evidentia trei forme ale reactiei represive:

) talionul razbunarea limitata

) compozitia facultativa razbunarea subsidiara

) compozitia obligatorie (legala .

. Talionul (razbunarea limitata . Razbunarii, astfel limitate, i s-a dat numele de talion sau legea talionului, exprimata plastic prin sintagma "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte .

Adica, infractorul era obligat sa sufere un rau identic cu acela provocat victimei. [14, p. 101]

Unii atribuiau talionului originea vechilor legiuiri iudaice, in special Vechiul Testament si scrierile talmudice fac dese referiri la legea talionului (Vechiul Testament. Exodul. 23-25:

"Daca se intampla o nenorocire vei da viata pentru viata, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, vanataie pentru vanataie"

Acest principiu este regasit insa si in cele mai vechi culegeri de legi pe care le cunoaste omenirea: Legile lui Manu (India), Codul lui Hammurapi (Mesopotamia), Legea celor XII Table

(Roma Antica) etc., ceea ce ar desfiinta existenta unui loc unic de origine al talionului.

In realitate, talionul nu a reprezentat decat rezultatul unui proces istoric comun tuturor colectivitatilor umane de legalizare si control de catre autoritatea statala a vindictei private.

Printre primele reglementari cunoscute in istorie in care apar referiri la talion si la compozitiune sunt codul lui Hammurapi si primele cinci carti ale Bibliei, scrise de Moise, cu privire la momentul crearii lumii. Totodata, consolidarea statelor grecesti si organizarea lor in baza "legilor" a determinat si aparitia unor "legiuitori" (persoane fizice cu autoritate in cetate) celebri, cum ar fi Licurg in Sparta, Dracon si apoi Solon in Atena.

Codul lui Hammurapi, cel mai vechi cod cunoscut pana astazi, contine numeroase dispozitii in care este admis principiul talionului: "Cand cineva scoate altuia ochiul, trebuie sa i

se scoata ochiul sau ( 196)"; "Cand cineva rupe osul altuia, trebuie sa i se rupa oasele sale

( 197)"; "Cand cineva rupe dintii altuia, trebuie sa i se rupa dintii sai ( 200)". [79, p. 21]

La evrei in cartea de legi "Deuteronomul" se gaseste scris: "Vei plati suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, vinovatie pentru vinovatie".

Este drept ca talionul nu este o regula absoluta in Codul lui Hammurapi, deoarece, uneori,

el era inlocuit cu pedepse pecuniare, insa, ca regula generala pedepsirea pentru infractiunea savarsita avea loc potrivit talionului, care reprezenta o razbunare limitata, reglementata.

Legile penale ale Greciei au preluat institutiile razbunarii asa cum apar ele in dreptul primitiv si in legende, desi persista inca ideea ca delictul (crima) se produce, fiind impus de destin (Oedip - paricidul si Oreste - matricidul).

S-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din Legea celor XII Table ("si membrum rupit, ne cum eo pacit, talio esto"), adica cel care a rupt o mana sau un picior altuia si n-au ajuns

la impacare sa sufere un rau asemanator, din care se observa ca talionul, desi era cunoscut si in Roma Antica, incepe sa se aplice in mod subsidiar, si anume: daca partile nu se impacau, ceea ce inseamna ca treptat isi face loc principiul compozitiei facultative. [79, p. 52]

Ideea razbunarii, in limitele talionului, se regaseste in legile barbare, in legislatia feudala si

regala, asa ca in Evul mediu se poate afirma, pe drept cuvant, ca ideea de utilitate a pedepsei a fost inlocuita cu cea barbara, de razbunare (in limitele talionului). [38, p. 248]

Daca se surpa un zid si omora un copil, tatal victimei avea dreptul sa ucida pe copilul mesterului care construise zidul, desi copilul nu avea nici o vina. In toate cazurile talionul conducea la sacrificari de vieti omenesti si la mutilari care aveau drept consecinta slabirea puterii

de aparare a grupului social.

Cea mai expresiva reminiscenta a legii talionului este, insa, pedeapsa cu moartea, pedeapsa

pe care nici secolul XX nu a reusit sa o inlature, desi abolitionismul a fost consacrat si ca o cerinta a unor documente internationale (de exemplu, Conventia Europeana a Drepturilor Omului). Semnificativ este si faptul ca in dreptul penal al unor popoare islamice aceasta pedeapsa se executa si astazi prin taierea capului de catre un apartinator al victimei.

Alaturi de cele expuse mentionam ca chiar daca justitia privata in care victima si familia sa apar ca initiatori, executanti si beneficiari ai actului de justitie s a mai mentinut o perioada in fazele primare de organizare statala a societatii, treptat autoritatea statala limiteaza gradul si modalitatile reactiei impotriva faptuitorului.

. Compozitia facultativa razbunarea subsidiara) reprezenta o reminiscenta a justitiei private; ea consta dintr-o intelegere intre faptuitor si victima sau cu rudele acesteia prin care faptuitorul accepta ca, prin plata unei sume de bani sau darea unor bunuri (vite, pamant etc.) sa-si rascumpere vinovatia.

Compozitia, ca modalitate prin care faptuitorul se salva de la pedeapsa capitala, a avut o larga aplicare. Aceasta a determinat sa se creada ca omuciderea era "o pricina civila", ceea ce este o eroare. In realitate, documentele au consemnat numai cazurile cand partile se impacau prin plata (avand aparenta unui litigiu civil), nu si pe cele cand vinovatii, neavand cu ce sa se rascumpere, erau spanzurati.

Detinatorii puterii publice, insa, nu fixau si conditiile impacarii, partile in conflict avand latitudinea deplina de a fixa continutul acesteia.

In genere, influenta sefilor de familii sau grupuri sociale pentru impacarea celor aflati in conflict era hotaratoare. Erau, insa, si cazuri in care impacarea era greu de realizat, mai ales cand exista o disproportie intre situatia celor doua parti. Astfel, era posibil ca victima sa pretinda despagubiri exagerate, cand puterea era de partea sa, sau cel vinovat sa ofere o despagubire derizorie, stiindu-se mai puternic si ca victima nu se va incumeta sa treaca la aplicarea talionului.

Ca forma de represiune, compozitia facultativa, desi foarte convenabila, in practica era greu de realizat.

. Compozitia obligatorie legala . Sporirea continua a autoritatii puterii publice, intarirea pozitiei fata de membrii colectivitatii nu putea sa ramana fara efect nici in planul

represiunii penale. In aceste conditii, era firesc ca partilor aflate in conflict sa li se impuna indatorirea de a incerca impacarea, si numai daca aceasta nu se realiza, victima putea recurge la aplicarea talionului. [72, p. 57]

De aceasta data, insa, spre deosebire de compozitia facultativa, stabilirea cuantumului despagubirii, ca pret al impacarii, nu mai era lasata la latitudinea partilor. Prin urmare, o data cu impunerea obligatiei de a se impaca s-a fixat si un tarif in care era prevazuta despagubirea cuvenita pentru fiecare fel de fapte vatamatoare, nici una din parti neputand pune in discutie cuantumul despagubirii fixate. Numai daca faptuitorul refuza plata despagubirii obligatorii, victima putea recurge la aplicarea talionului. Ca forma a justitiei private cu functii reparatorii, compozitia este intalnita pana in perioada evului modern. [27, p. 421]

Compozitia legala isi avea limitele sale, gasindu-si aplicare doar in situatia in care faptuitorul avea posibilitatea sa plateasca despagubirea si amenda fixate de puterea publica. Cand, insa, faptuitorul era lipsit de posibilitati materiale, compozitia obligatorie nu mai era posibila, iar victima recapata libertatea de a recurge la razbunare.

Observam ca razbunarea subsidiara nu mai era convenabila puterii publice care isi intarea continuu autoritatea, aceasta nu mai putea accepta existenta paralela a unei puteri particulare care

sa exercite represiunea penala. Ca atare, puterea publica si-a asumat rolul de a pedepsi pe cei vinovati in cazul in care acestia nu puteau plati dezdaunarea si amenda fixate in tariful legal. In acest mod, reactiunea represiva a ajuns la ultima sa forma, devenind un atribut exclusiv al puterii publice.

Totusi, inca din aceasta epoca incepe sa se afirme distinctia fundamentala intre delicte publice si delicte private, aparand conceptul de justitie penala, ca functie suverana a statului, care va constitui apoi una din bazele caracteristice ale dreptului penal si la Roma. Dreptul roman

nu avea la inceput nici un termen general, nici pentru infractiune, nici pentru pedeapsa. De fapt,

in vechiul drept roman, expresia echivalenta pedepsei era "fraus", concluzie desprinsa si din scrierile jurisconsultului Ulpian care arata: "fraudem pro poena ponere soleban . In plus, legiuitorul roman utiliza pentru pedeapsa si cuvantul "supplicium" sau "damnum". In felul acesta, termenul "poena", era folosit in doua sensuri:

in sensul de rascumparare a daunelor pricinuite prin actul ilicit, sens ce aminteste

de compozitia antichitatii;

in sensul de ispasire, adica sensul religios al pedepsei.

Excesele individuale si incalcarea regulilor de convietuire erau sanctionate prin excluderea celui vinovat din sanul comunitatii, ceea ce echivala cu moartea daca ne gandim ca individul izolat era neputincios de a se apara si de a-si agonisi cele necesare traiului. Conditiile vitrege in care traiau oamenii faceau ca pedeapsa sa apara ca un adevarat instrument de desfiintare a

individului recalcitrant, de purificare, curatire a societatii, asemenea rolului atribuit in legendele grecesti primilor eroi de a scapa tara de monstri si talhari.

Aplicarea sanctiunii in acele vremuri avea si un caracter de razbunare a victimei impotriva celui care a gresit, razbunare la care participau si familia sau ginta celui vatamat pana dobandeau

o deplina satisfactie.

In Roma, dupa fazele arhaice ale jus sacrum, gasim in Legea celor XII Table norme privind razbunarea, talionul si compozitiunea, aceasta fiind o explicatie a faptului ca in Roma antica (ca si in Grecia antica) poena insemna compensatie, adica tot ce este necesar repararii ofensei.

Din aceeasi perioada dateaza si distinctia fundamentala intre delictul public si delictul privat, urmarite si pedepsite, unele in interesul statului prin reprezentantii sai si altele prin si in interesul ofensatilor. Sfera dreptului public este delimitata ca precizie fata de cea a dreptului privat; crimele comise impotriva statului provoaca nemijlocit justitia acestuia si sunt pedepsite intotdeauna cu moartea, crimele comise impotriva cetateanului sau oaspetelui sunt reglementate,

de regula, pe calea compromisului, prin acordarea satisfactiei din partea celui ofensat si nu sunt pedepsite niciodata cu moartea, ci, in cel mai grav caz, cu pierderea libertatii.

O privire chiar sumara asupra pedepselor admise si folosite de vechile legiuiri penale si chiar de legiuirile care au existat pana in pragul timpurilor moderne releva convingator cruzimea fara margini a acestor pedepse menite sa inspaimante nu numai pe infractor dar si pe cei din jurul lui. Pedepsele nu erau prevazute in anumite limite generale si nu toate infractiunile aveau limite speciale de pedeapsa; de regula, alegerea si stabilirea sanctiunilor era lasata la arbitrariul judecatorilor care aplicau pedepse dupa obiceiul locului ori dupa fantezia lor, iar cel mai adesea recurgeau la pedeapsa cu moartea, precum si la pedepsele corporale. [47, p. 176]

Intr-o anumita perioada a evolutiei represiunii normele de conduita priveau mai mult interdictiile referitoare la relatiile dintre rude (incest), la prescriptiile magico-religioase (tabu) sau la riturile funerare (Freud). In caz de conflict, toate problemele erau rezolvate de cei interesati si, in majoritatea cazurilor, obiceiurile din stramosi reglementau totul. [61, p. 323]

Pedepsele aveau un caracter expiatoriu, fiind destinate sa purifice comunitatea de sacrilegiul comis si sa evite atragerea unor nenorociri; executarea pedepsei revenea intregului grup social, dat fiind relatiile de rudenie ce existau intre membrii ei, lezati in aceeasi masura ca si partea vatamata, chiar cand era vorba de interesele unui individ.

Sistemul punitiv aplicat atat in comunitatea matriarhala, cat si in cea patriarhala, urmarea apararea ordinii gentilice si avea la baza aceeasi idee de reciprocitate (talion); cel vinovat era supus oprobriului public si silit sa paraseasca comunitatea sau sa se sinucida (R. Lasch). Vendeta

va capata treptat aspectul de duel judiciar atat in probatoriu, cat si in executare.

In aceasta ordine de idei, constatam ca, odata cu aparitia statului, sarcina de a pedepsi a fost preluata de acesta, statornicindu-se primele reguli de aplicare a pedepsei, astfel ca societatea

sa nu se mai sfasie in lupte interne si in razbunari sangeroase. Totodata, cum mentioneaza profesorul G. Antoniu, pedeapsa nu a incetat sa ramana un instrument de razbunare impotriva infractorului, insa era limitata de asta data la gravitatea faptei, si nu lasata la bunul plac al victimei. [14, p. 100-101] Ca urmare, detinatorii puterii publice au procedat intocmai ca si sefii micilor grupuri sociale impunand membrilor colectivitatii anumite randuieli privind reactia represiva.

2.2.2. Evolutia sistemului sanctionator de stat. In antichitate, desi cadrul pedepselor era redus la pedepse corporale - pedeapsa cu moartea, mutilarea, schingiuirea (tortura , bataia, surghiunul - fiecare din acestea era aplicata in chipuri felurite. Bunaoara, dupa legendarul legiuitor indian Manu, pedeapsa cu moartea era executata prin: taierea capului, ardere, inabusire, zdrobire, inecare, punerea in teapa etc., iar dupa Iulius Clarus, aceeasi pedeapsa avea cinci feluri

de executare (focul, lapidarea, spanzuratoarea, taierea capului, zdrobirea cu roata).

Pedeapsa arderii in foc, socotita ca cea dintai dintre toate pedepsele, era intrebuintata pentru fapte dintre care cele mai multe astazi nu se mai pedepsesc (magia, blestemele, erezia etc.). Spanzuratoarea, de asemenea, se intrebuinta atat pentru fapte grave, cat si pentru fapte neinsemnate. "Acest supliciu - arata Jousse - nu se intrebuinta decat in privinta oamenilor de jos, si numai pentru omorul simplu, falsificarea de moneda, bancruta frauduloasa, rapire, furt, tulburari si revolte populare". [45, p. 45]

De asemenea, pedeapsa corporala a schingiuirii era executata in numeroase feluri: taierea bratelor, slutirea, scoaterea ochilor, taierea limbii etc. Caracteristic legiuirilor din antichitate erau pedepsele aspre, executate cu cruzime, iar pedeapsa cu moartea era aplicata chiar pentru fapte de minima importanta.

Evul mediu, pana la marea miscare umanista din secolul al XVIII-lea, s-a caracterizat, de asemenea, prin severitatea excesiva a pedepselor si preponderenta pedepselor corporale.

2.2.2.1. Perioada premergatoare aparitiei scolii clasice. In secolul al XVI-lea, in Europa occidentala dezvoltarea comertului a dus la aparitia unor piete nationale, la restrangerea barierelor vamale, la instituirea unui sistem monetar unic si a determinat un amplu proces de acumulare a capitalului. In aceasta perioada apare, ca izvor principal al dreptului penal, legea.

Legislatia penala a acestei epoci este caracterizata prin lipsa de drepturi a individului, cruzimea pedepselor, incriminari bazate pe ignoranta si superstitie, inegalitatea represiunii in functie de clasa din care facea parte infractorul, caracterul colectiv al raspunderii penale, arbitrariul judecatorilor, salbaticia procedurilor. 65, p. 3]

In dreptul penal feudal, sfera ilicitului penal este imprecisa si nesigura, judecatorii avand,

cel putin in teorie, puterea de a pedepsi fapte neincriminate.

S-au impus in aceasta perioada trei conceptii asupra infractiunii:

Intr-o prima conceptie, definita de glosatorul italian Tiberio Deciani (1508-1582), infractiunea este o atingere adusa legii: "Infractiunea este ceea ce omul savarseste prin fapta, vorba sau scris, cu intentie sau din culpa, si este interzisa sub pedeapsa de legea in vigoare, neputand fi scuzat prin nici o cauza justa". [56, p. 30] Aceasta conceptie admite ideea de liber arbitru: criminalul este cunoscut, semnalat, apasat de propriul sau delict, ca altadata Cain. Crima este o ofensa la lege, iar pedeapsa nu are nimic abstract, ci, dimpotriva, ceva mult prea omenesc: moartea, flagelarea, supliciile.

Intr-o alta conceptie, infractiunea este o forma de revolta contra autoritatii, raportul dintre infractor si societate avand un aspect mai curand politic decat juridic. Crima este considerata o revolta contra autoritatii, una din bazele regimului si criminalul este blamat mai mult ca rebel decat ca vicios. [62, p. 92]

A treia conceptie, cea crestina, considera infractiunea un pacat, manifestarea unei inclinatii criminale care isi are sursa in pacatul originar. Aceasta doctrina, aparuta in primele secole ale crestinismului, a fost dezvoltata de Fericitul Augustin si Toma d'Aquino, stand la baza dreptului canonic. [40, p. 26]

Raspunderea penala avea un caracter obiectiv: interesa fapta savarsita si nu pozitia subiectiva a faptuitorului. Supus celor mai crude pedepse, infractorul nu interesa sub aspectul insusirilor sale individuale, fizice sau psihice. Iresponsabilitatea nu apara de raspundere penala si nici nu determina diminuarea acesteia. In cazuri grave, raspunderea penala se extindea asupra membrilor familiei autorului faptei. Unele pedepse, ca exilarea si confiscarea averii, se aplicau ascendentilor, descendentilor si sotului celui vinovat.

La vechii slavi, sanctiunea suprema era izgonirea din comunitate care raspundea solidar de infractiunile savarsite pe teritoriul ei, iar "rascumpararea sangelui varsat" lua tot mai mult locul razbunarii.

In vechiul sistem bulgar, conform legiuirii lui Krum, hotului i se zdrobeau picioarele, iar complicilor li se confisca averea. De asemenea, se prevedeau pedepse pentru reclamatii calomnioase si pentru nesocotirea distribuirii minimale a ajutoarelor pentru cei lipsiti si pe care deposedarile de pamant ii facusera sa fie destul de numerosi. [71, p. 215]

Si la vechii germani pedeapsa cea mai aspra era izgonirea din comunitate, care era aplicata atat oamenilor de rand, cat si celor cu stare materiala. Razbunarea sangelui varsat este inlocuita treptat cu rascumpararea in bani sau vite.

Arbitrarul pedepselor, devenit in Evul mediu principiu, permitea judecatorilor sa aleaga

dintre pedepsele folosite in tara pe aceea care li se parea mai indicata si, totodata, sa modifice

pedepsele legale, fie atenuandu-le, fie agravandu-le in orice fel, de obicei cumulandu-le arbitrar

si inuman.

Pedepsele variau dupa calitatea celor vinovati si dupa rangul victimelor. Sistemul general

al pedepselor, ramas aproape nemodificat de-a lungul Evului mediu, cuprindea in zorii epocii moderne pedepse capitale (moartea, galera pe viata si exilarea pe viata), aflictive si infamante

(galera pe timp limitat, recluziunea, mutilarile, legarea la stalpul infamiei, biciuirea in public, exilarea pe timp nelimitat), exclusiv infamante (blamul, amenda, privarea de serviciul religios) si neinfamante (admonestarea si camera de consiliu).

In aceste conditii, ganditorii iluministi au facut front comun impotriva dreptului penal feudal. Aparute intr-un interval de timp de doua decenii, lucrarile lui Montesquieu L'esprit des lois" (1748), J.-J. Rousseau "Du Contrat social" (1762) si C. Beccaria "Dei delitti e delle pene"

(1764), au naruit fundamentele dreptului penal medieval, constituindu-se in pilonii doctrinei dreptului penal clasic.

2.2.2.2. Scoala clasica. Doctrina dreptului penal clasic a pus in aplicare solutia represiva a problemei criminalitatii, solutia cea mai veche, cu cel mai ridicat grad de permanenta si universalitate din cate au fost imaginate in lupta contra criminalitatii.

La inceputul secolului al XIX-lea, aceste tendinte erau atat de accentuate, incat toate legiuirile elaborate in acea perioada au fost invinuite ca au cazut intr-un exces de blandete, devenind astfel cauza cresterii criminalitatii. De aici si masurile adoptate ulterior in unele state,

de inasprire, prin majorarea duratei pedepsei si prin organizarea mai severa a regimului de executare a pedepselor, fara insa ca aceasta sa insemne o reintoarcere la pedepsele excesive si crude din trecut.

Mari principii ale dreptului penal ca: legalitatea infractiunilor si a pedepselor, egalitatea, personalitatea, moderatia, inevitabilitatea si promptitudinea pedepselor, proportia dintre infractiuni si pedepse si prezumtia de nevinovatie isi gasesc sorgintea in lucrarile reprezentantilor scolii clasice.

In aceasta perioada legiuirile moderne isi sporesc cadrul pedepselor prin adaugarea unor sanctiuni mixte, cum ar fi introducerea pe langa pedepse a masurilor de siguranta si a masurilor educative, ca si prin stabilirea unor pedepse noi, precum: arestul la domiciliu, munca obligatorie, reprimanda (mustrarea).

Cu timpul, alaturi de practica folosirii pedepsei ca mijloc de razbunare isi face loc si conceptia ca pedeapsa nu ar trebui sa urmareasca numai razbunare, ci sa constituie o pilda pentru ceilalti. Pentru confirmarea celor expuse amintim legea mozaica (in "Deuteronom"), unde gasim, alaturi de legea talionului, si ideea ca "celalalt sa aiba temere si niciodata sa nu indrazneasca sa faca astfel de lucruri". Confucius scria ca imparatul Cing Yang cerea

judecatorilor: "Daca se gasesc oameni care violeaza legile noastre sau care nu se indreapta dupa

ce au primit invataturile voastre, pedepsiti i pentru a-i impiedica pe altii ca sa nu cada in aceeasi greseala".

Acest scop utilitar al pedepsei il gasim dezvoltat la filosofii greci Democrit, Protagoras, Platon si Aristotel. In lucrarea sa "Etica", Aristotel afirma ca pedeapsa prezinta o mare utilitate sociala, deoarece multimea se abtine de la incalcarea dreptului numai din cauza amenintarii pe care o exercita legea penala. In acelasi timp, el atribuia pedepsei si o functie etnica considerand-o ca un mijloc de regenerare morala a infractorilor. De aici denumirea de

"medicament al sufletului" pe care o dadea, ca si Platon, pedepsei. "Cel ce se uita numai la aspectul dureros al pedepsei greseste - spunea Platon. - Ei sunt orbi fata de folosul ce rezulta dintr-insa si nu stiu ca-i mai mare nenorocirea sa n-ai sufletul sanatos, ci putred, nedrept si pacatos".

Cei vechi ironizau pe oamenii care recurgeau la toate mijloacele numai si numai sa nu indure pedepsele uitand ca, de fapt, cel mai mare rau nu este pedeapsa, ci tocmai nepedepsirea.

Daca prin "utilitate sociala" trebuie sa subintelegem interesele clasei dominante din societate, nu este mai putin adevarat ca ideea unui scop utilitar al pedepsei a fost mult mai aproape de adevar decat aceea ca pedeapsa constituie o razbunare a societatii, un mod de a ispasi raul produs prin infractiune.

In acest context, amintim ca condamnarea este una dintre cele mai importante faze ale

sistemului justitiei penale. Pentru infractori, in aceasta faza se decide pedeapsa care le va fi aplicata si, de asemenea, cum vor petrece urmatoarele luni sau ani de viata. Pentru unii, condamnarea decide daca ei vor trai sau vor muri.

In decursul timpului au fost pronuntate multe tipuri de condamnari, de la pedepse corporale

(multe atat de dureroase si brutale incat sfarseau cu moartea) pana la probatiune (cea mai frecventa condamnare pronuntata astazi, in SUA). Infractorii au mai fost obligati sa plateasca o amenda catre stat sau sa restituie valoarea prejudiciului cauzat victimei, iar altii au fost incarcerati in penitenciare.

Pedeapsa corporala a fost frecvent utilizata in decursul istoriei si, de multe ori, a fost aplicata in public, tocmai pentru a-i sublinia efectul de intimidare, respectiv, de prevenire pentru restul societatii. Desi multe tari au renuntat la acest tip de pedeapsa, ea continua sa fie utilizata in alte state. Spre deosebire de inchisoare, pedeapsa corporala lucreaza asupra corpului infractorului, nu a mintii sale.

De-a lungul istoriei, au fost aduse multe argumente pentru justificarea condamnarii si pedepsirii; toate acestea au folosit, in general, aceeasi termeni, respectiv: incapacitate (de a mai comite infractiuni) sau oprirea de a mai savarsi fapte penale; pedeapsa meritata; intimidare;

reabilitare

Sa vedem, pe scurt, ce contin cele patru pozitii sau care au fost scopurile folosite pentru justificarea pedepsirii si condamnarii:

Incapacitatea consta in a face orice este necesar pentru a-l impiedica pe delincvent

sa comita o noua fapta penala. Astazi, incapacitatea imbraca forma incarcerarii, dar

in timpurile vechi putea fi vorba de taierea mainii hotului, castrarea infractorilor sexuali sau desfigurarea prostituatelor.

Pedeapsa meritata (retribuirea) inseamna sa actionezi impotriva infractorului in acelasi fel in care acesta a produs rau victimei, cu alte cuvinte, "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", filosofie tipica nu numai unor vremuri stravechi, dar si unor perioade moderne ale istoriei. Pedeapsa meritata este similara razbunarii si este o alta justificare populara pentru condamnare si pedepsire, desi astazi este folosita mai des sintagma de "exact ce merita", ceea ce inseamna sa dai infractorului ceea ce merita in raport cu fapta comisa. Abordarea moderna a acestei filosofii pare a fi mai umana decat razbunarea traditionala, desi unii spun ca in afara de denumire nimic altceva nu

s-a schimbat.

Intimidarea se concretizeaza in credinta ca pedepsirea si condamnarea vor opri infractorii sa comita alte infractiuni (prevenirea individuala) si ca, in acelasi timp, acestea vor constitui un exemplu pentru ceilalti, care nu se vor angaja in activitati infractionale (prevenire generala).

Reabilitarea este bazata pe increderea ca infractorul poate fi schimbat cu ajutorul unui tratament adecvat. Se vorbea despre cainta si se sublinia importanta asistentei religioase. Infractorii erau tinuti in izolare totala pentru a nu fi corupti de ceilalti si pentru a avea timp sa se gandeasca la faptele proprii. Abordari mai recente implica institutiile penale in realizarea unor programe de tratament in penitenciare. Reabilitarea a fost teoria dominanta a pedepsei pana de curand, cand multe state au renuntat la ea si au introdus reguli privind pedeapsa meritata, de obicei combinata cu

o accentuare a functiei preventive.

Asa cum rezulta, filosofia in voga astazi este "atat cat merita", care conduce spre un model justitional al pedepsei, care combina prevenirea cu pedeapsa. Acest model presupune ca infractorii vor primi pedeapsa pe care o merita, conform faptei comise, iar aceasta ii va descuraja atat pe cei care au comis fapta, cat si pe altii sa savarseasca infractiuni.

Un document de referinta in evolutia sistemului sanctionator il constituie "Tratatul despre delicte si pedepse", aparut la Milano, in anul 1764. Autorul, Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria, un tanar doctor in drept canonic si drept penal, a devenit, in timp, fondator al dreptului

penal modern si precursor al criminologiei. Importanta operei lui Beccaria consta in faptul ca, practic, a demolat sistemul juridico-penal al vremii si a enuntat idei noi, a caror valabilitate este actuala si in zilele noastre. Acestea sunt, in principal, urmatoarele:

codificarea riguroasa a delictelor si pedepselor, alaturi de necesitatea elaborarii unui corp de legi scrise, clare si accesibile (principiul legalitatii, regasit ulterior

in Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului din 1784);

justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant si, prin urmare, util pentru conservarea ordinii sociale;

necesitatea aplicarii unor pedepse moderate, dar sigure si prompte;

desfiintarea pedepsei cu moartea.

Pentru ca o pedeapsa sa nu constituie un act de violenta impotriva cetateanului, ea trebuie

sa fie esentialmente publica, prompta, necesara, cea mai slaba dintre pedepsele aplicabile in circumstantele date, proportionala cu delictul si stabilita prin lege.

Impotriva ideii ca pedeapsa este un mijloc de indreptare a infractorilor s-a ridicat filosoful german Emmanuel Kant. Dupa acesta, legitimitatea pedepsei izvoraste din dreptatea ei, din legea morala a ispasirii, din ideea ca binele trebuie intotdeauna rasplatit cu bine, iar raul cu rau. Aceste idei ne readuc la principiul talionului, de aceea au fost respinse de toate legislatiile moderne. [70,

p. 49]

Apreciind ca scoala clasica a realizat o analiza profunda a infractiunii si a elaborat un sistem echilibrat de norme represive, observam ca in conceptia acesteia infractiunea si pedeapsa sunt entitati juridice abstracte, pe care le cerceteaza izolat de persoana infractorului si de mediul

in care s-a comis fapta, pedeapsa trebuie sa fie strict gradata in raport cu gravitatea infractiunii,

iar fundamentul responsabilitatii este liberul arbitru.

Ar fi lipsit de realism sa afirmam ca desfasurarea intregului arsenal punitiv clasic ar contribui la reclasarea delincventului. Pedeapsa nu si poate atinge scopul perfectionator decat in masura in care modalitatile de executare sunt adaptate cauzelor concrete ale delincventei individuale. Ceea ce se considera a fi fictiune, in dreptul penal clasic, este prezumarea drept cauza universala a delincventei, nepotrivita folosire deliberata a libertatii si care, in consecinta,

ar avea un singur remediu universal: reeducarea libertatii prin suferinta.

Criticile scolii clasice a dreptului penal, ale caror bune intentii nimeni nu le poate contesta,

au condus evolutia ideilor penale contemporane in doua directii diferite: abandonul dreptului penal clasic in favoarea sistemelor penale cu totul noi, preconizate la sfarsitul secolului trecut de Scoala pozitivista si preluate in zilele noastre de scolile de aparare sociala sau o a doua miscare neoclasica ce tinde sa aduca dreptului penal clasic corecturile absolut necesare.

Legiuirile moderne au adoptat, de asemenea, un cadru variat de pedepse care sa

corespunda naturii atat de diferite a infractiunilor; totodata, pedepsele sunt executate in asemenea conditii incat sa corespunda fundamentului si finalitatii pe care trebuie sa o aiba pedeapsa, adica

sa serveasca apararii sociale.

In sistemul legiuirilor moderne au devenit predominante pedepsele privative de libertate

(munca silnica, recluziunea, detentiunea si inchisoarea), iar pedeapsa amenzii, desi isi avea originea in compozitia obligatorie din vremuri indepartate, este mai rar aplicata, fiind inlocuita

cel mai adesea, cu confiscarea averii.

Reforma dreptului penal intreprinsa sub influenta scolii clasice nu a dus la scaderea criminalitatii. Fenomenul, in sine normal, a creat ingrijorare si neliniste ridicand problema intensificarii luptei impotriva infractiunilor.

A doua tendinta, dimpotriva, tinde la o intarire a represiunii. De la Kant la Hegel si la

Carrara ea construieste o metafizica a pedepsei intemeiata pe imperative morale.

In ambele cazuri conceptia clasica sfarseste intr-un sistem de represiune avand ca obiectiv esential ispasirea vinei si intimidarea. Pentru a asigura mai bine legalitatea sanctiunii, dreptul penal clasic trebuie sa dezvolte o intreaga dogmatica a infractiunii si pedepsei. Politica penala care ii inspira si asigura dezvoltarea ramane, in esenta si in finalitatea sa, absolut retributiva.

2.2.2.3. Scoala pozitivista. Aparitia lucrarii "l'Uomo delinquente" a reprezentat un soc;

succesul a fost imediat si opera a fost tradusa indata in mai multe limbi de larga circulatie. In

1878 a fost necesara inca o editie care a ajuns la sapte sute de pagini fata de doua sute cincizeci

cat avusese prima editie. Douazeci de ani mai tarziu, in 1896, lucrarea cuprinde o mie noua sute

de pagini, gasindu si adevarata semnificatie si dimensiune stiintifica.

Lombroso a deschis o cale noua, intemeiata pe doua puncte de vedere complementare: pe

de o parte, isi afirma vointa de a aplica problemei penale metodele stiintelor naturii; pe de alta parte, studiului abstract al infractiunii, infatisat prin mijloacele logicii juridice, ii substituia studiul concret al delincventului examinat cu mijloacele observatiei clinice. Prin aceasta perspectiva noua, lucrarea din 1876 marcheaza o data memorabila in istoria stiintelor penale.

[65, p. 8]

Conceptia lui Lombroso cu privire la crima, criminal, pedeapsa este sintetizata in prefata la editia a treia (1884) a lucrarii sale. Chiar in problemele de drept pur si simplu, aceste studii pot gasi o larga aplicare: in special, teoria, care substituie dreptul de aparare sociala conceptului ecleziastic al pacatului si ideea pericolului reprezentat de delincvent celei a liberului arbitru, ofera in sfarsit o baza stabila unei filosofii a sanctiunii penale, care pana in prezent oscila, totdeauna zadarnic, intre o opinie si contrariul acesteia.

Lombroso nu neaga faptul ca dreptul penal se bazeaza pe o ierarhizare a valorilor si ca

normele penale au fost in mod just edictate pentru salvarea acestor valori, opune insa lumii

valorilor pe aceea a naturii, care se identifica cu determinismul cauzal care il face pe criminal sa

fie in mod necesar in conflict cu aceste valori.

In mod corelativ nu se poate vorbi de o pedeapsa in sensul clasic al termenului, ci numai de

o masura de aparare sociala. "Odata cu aparitia noilor masuri - scrie Lombroso, in aceeasi prefata - pedeapsa isi va pierde caracterul de infamie; juristii insisi nu vad necesitatea acestui caracter". [11, p. 285]

Aceasta maniera diferita de a concepe sanctiunea penala, in afara oricarei scheme retributive, este o consecinta evidenta a abandonului conceptiei pierderii valorii subiective a actului si, in ultima analiza, a vinovatiei, infatisata ca neascultare sub aspect moral, vrednica de mustrare cu ajutorul normei penale.

Represiunea, desolidarizata de orice judecata a responsabilitatii individuale, este, in ultima

analiza, o masura de segregatie indepartand individul din colectivitate ca urmare a unei necesitati

de aparare sociala, ca si cum ai indeparta un alienat. De aici tendinta lombrosiana de a mari categoria celor care trebuie trimisi cu titlu de segregatie, chiar perpetua, in azilurile de criminali alienati.

Odata eliminata din domeniul dreptului penal, responsabilitatea morala individuala, pedeapsa ca ispasire si represiunea in sensul propriu si clasic al cuvantului - problema penala a fost pusa ca o problema de aparare sociala, iar esenta dreptului penal rezida in ideea de prevenire

In primul rand, prevenirea in sensul general al termenului se realizeaza, in conceptia

lui Lombroso, prin intermediul substitutivelor penale: crearea conditiilor sociale, conditiilor de ambianta si a temeiurilor legislative susceptibile sa lipseasca crima de temeiurile care ii favorizeaza dezvoltarea. Lombroso se limiteaza la a schita, ceea ce Ferri va decide sa aprofundeze.

In al doilea rand, prevenirea speciala are caracter negativ realizat prin intermediul unei segregatii si admitand, evident cu titlu exceptional, eliminarea fizica, adica pedeapsa cu moartea.

Criminologia pozitivista a aparut insa in Italia sub influenta filosofului Auguste Comte, autor al "Cursului de filosofie pozitivista", publicat intre 1830 si 1832, odata cu lucrarile lui Cesare Lombroso "Omul delincvent" (1876), Enrico Ferri "Sociologia criminala" (1881) si Rafaele Garofalo "Criminologia" (1885).

Doua trasaturi specifice caracterizeaza delincventul pozitivist:

din punct de vedere moral, el nu are libertatea absoluta a actelor sale;

din punct de vedere social, este periculos, ceea ce da legitimitate reactiei statale indreptate impotriva sa.

Conceptia pozitivista a apararii sociale a marcat prioritatea protectiei colectivitatii in raport

cu orice alte considerente. Apararea sociala pozitivista cerea eliminarea sistematica a pericolului criminal.

Lombroso, mai pesimist decat discipolii sai asupra perfectibilitatii delincventilor, inclina indeosebi spre procedee de eliminare. Dar Ferri si Garofalo, raspunzand anumitor acuzatii determinate de exagerarile lui Lombroso, au avut grija sa sublinieze ca determinismul sociologiei criminale nu inseamna afirmarea fatalismului sau predestinarii actiunilor umane. Fara indoiala daca anumite forme de criminalitate sunt rezultatul atavismului, societatea nu are alte resurse decat neutralizarea brutei umane. Dar tot ei aratau ca este posibil sa se modifice criminalitatea sociologica transplantand delincventul dintr-un mediu in altul si actionand asupra mediilor criminogene.

Politica penala a lui Ferri si Garofalo nu isi propunea sa ramana la functia neutralizanta, ci, gratie unui sistem variat de masuri preventive si defensive, sa participe la progresul moral al umanitatii.

Ferri isi numea aceste masuri preventive substitutive penale, vrand sa semnifice prin aceasta ca, suprimand cauzele crimei, societatea era crutata de o infractiune, de un proces si de o sanctiune.

Ferri imaginase folosirea substitutivelor penale fata de marile cauze sociale ale criminalitatii. Dar era in logica sistemului sa actioneze preventiv si asupra cauzelor individuale permitand statului o interventie antedelictum fata de indivizii care, fara sa fi comis o infractiune, prezinta o stare biologica criminogena sau se afla intr-o situatie precriminala.

In paralel cu aceasta politica preventiva, scoala pozitivista preconiza aplicarea fata de criminali a masurilor de aparare.

Aceste masuri, care au fost numite ulterior "masuri de siguranta", se disting de pedepse prin nume si prin absenta scopului aflictiv (pentru ca nu sunt o retribuire a responsabilitatii morale), prin durata nedeterminata (ele trebuie sa se incheie odata cu disparitia starii de pericol)

si prin modalitatile de aplicare. Gama masurilor de siguranta este extrem de variata: masuri reparatorii, masuri eliminatorii, masuri sociale diverse etc.

Garofalo a justificat alegerea acestor masuri formuland faimoasa lege a adaptarii, inspirata

de legile naturii: trebuie eliminati subiectii a caror adaptare la mediu s-a facut incomplet sau deloc si ajutati sa se adapteze. Prin acest mijloc puterea sociala va produce o selectie asemanatoare celei care se face spontan in natura prin moartea indivizilor neadaptati conditiilor speciale ale mediului. Ferri si Garofalo prezentau fiecare un tablou de masuri pe care preconizau

sa le aplice fiecarei categorii de delincventi.

Ferri se limita la indicarea catorva mari directive: impotriva criminalilor innascuti,

deportarea perpetua sau recluziunea pe durata nedeterminata, ca si pentru criminalii de obicei deveniti incorigibili, lungi pedepse cu inchisoarea impotriva delincventilor de ocazie si constrangerea la repararea riguroasa a prejudiciului cauzat de delincventii pasionali.

Garofalo, care elaborase de mai mult timp un sistem rational de masuri penale, intra mai mult in detalii. Astfel, rezerva o soarta diferita celor care ucid din cupiditate (pedeapsa cu moartea sau azilul pentru alienatii criminali) fata de cei care ucid pentru razbunarea onoarei

(relegatiune pe timp nelimitat) si fata de cei care ucid din legitima aparare (indepartarea de locul unde traieste familia victimei). El prevedea, de asemenea, excluderea din comert si din afacerile publice a bancrutierilor sau interzicerea exercitiului unei profesii pana la completa reparatie a prejudiciului pentru hoti si escroci de ocazie.

Promovand o conceptie stiintifica cu privire la natura si cauzele fenomenului infractional si propunand pentru prima data luarea, alaturi de pedepse, a masurilor de siguranta, doctrina pozitivista a inspirat indirect legislatiile secolului XX: toate au adoptat sub o forma sau alta masuri de siguranta care adesea se invecineaza cu pedeapsa si se armonizeaza chiar cu sistemul represiv clasic.

Aceasta doctrina, care i-a tratat pe delincventi, in mod similar unor vietuitoare salbatice si periculoase care, dupa caz, sunt ucise, introduse in cusca sau dresate, a deschis noi orizonturi justitiei penale, asa cum anunta prima editie a lucrarii lui Enrico Ferri, intitulata ulterior

"Sociologia criminala".

Doctrina pozitivista a adus in centrul observatiei stiintifice infractorul si nu infractiunea, fapt obiectiv si abstract, a constientizat doctrina penala asupra cauzelor delincventei, determinand-o sa priveasca cu suspiciune starea periculoasa a delincventilor, fata de care a propus luarea unor masuri de aparare sociala de felul pedepselor si masurilor de siguranta.

2.2.2.4. Curentele eclectice. Lupta dintre scoala clasica si scoala pozitivista a fost urmata

de unele incercari de apropiere care au dat nastere unor doctrine hibride cunoscute sub denumirea de curente eclectice. [22, p. 56] In Franta si in Belgia curentul eclectic a impletit conceptiile filosofice ale scolii clasice, in special credinta in liberul arbitru, cu anumite concluzii practice ale pozitivistilor: necesitatea de a individualiza pedeapsa si de a crea masuri de prevenire alaturi de masurile represive. In Franta, doi din reprezentantii acestui curent,

R. Saleilles si M. Cuche [64, p. 211], au intemeiat scoala neoclasica franceza.

In Italia, incercarile de conciliere au fost facute de Impallomeni, B. Alimena (autor al lucrarilor "Naturalism critic" si "Drept penal") si Carnevale ("Une troisieme ecole de droit penal

en Italie"). Imprumutand de la scoala pozitivista profesiunea de credinta determinista, au negat libertatea umana si responsabilitatea morala si s-au declarat de acord cu mentinerea rolului de intimidare colectiva al pedepsei. Ei au intemeiat o a treia scoala, intitulata scoala pozitivismului

critic, sau terza scuola. 22, p. 57]

Alte doctrine eclectice. Doctrina politico criminala. A fost sustinuta in cadrul Uniunii

Internationale de Drept Penal de fondatorii acesteia, trei din cei mai cunoscuti penalisti ar vremii,

A. Prins, G. Van Hammel si Fr. Van Liszt. Aceasta doctrina se pronunta pentru pastrarea caracterului juridic al represiunii, aratand insa ca scopul trebuie sa fie preventia speciala, lupta impotriva factorilor care au determinat criminalitatea, recomandand ca mijloace de lupta contra crimei, atat pedepsele, cat si masurile de siguranta. [23, p. 31]

Trecand in revista si analizand cele mai importante etape ale evolutiei conceptului de pedeapsa, putem concluziona urmatoarele:

Razbunarea nelimitata prezenta printre marile sale neajunsuri si acela al disproportiei intre fapta si rasplata, desi ideea de drept si dreptate a fost considerata in toate timpurile ca insemnand o buna socoteala, un lucru bine masurat, bine cantarit. Aceste principii erau incalcate, denaturate atunci cand victima era in acelasi timp parte, judecator si executor al pedepsei; reactia acesteia era pasionata si nu pastra nici o masura in pedepsirea faptuitorului. Asa incat, in loc de a se ajunge la restabilirea egalitatii tulburate prin infractiune, se stabilea o alta inegalitate, de asta data in favoarea victimei si nu contra infractorului. Pe de alta parte, in cazul cand victima era slaba, ea nu avea nici un mijloc de

a-l pedepsi pe agresorul puternic.

Consideram ca talionul a reprezentat un insemnat pas de progres in materie de pedeapsa Talionul nu numai ca a constituit o modalitate de etatizare a reactiei sociale impotriva infractiunii, dar prin proportionarea reactiei sociale impotriva infractorului s-a fundamentat ideea caracterului retributiv al pedepsei, idee de care nici doctrina penala moderna nu se poate dispensa; dimpotriva, cauta o revalorificare a acestui concept. Totodata, privit in sine, talionul, desi corespundea unei justitii ideale, practic avea inca destule neajunsuri si

nu putea sa ramana o forma durabila de solutionare a conflictelor dintre oameni.

Un alt moment de progres moral si juridic, care a tins spre atenuarea exceselor privind razbunarile personale si familiale, l-a reprezentat aparitia "compozitiunii". Prin aceasta se intelegea posibilitatea pe care o avea autorul faptei vatamatoare de a rascumpara razbunarea ofensatului cu bani, mita, arme, unelte etc. Odata realizata compozitiunea, conflictul era inchis, iar razbunarea nu mai opera.

Pedepsele erau aplicate pentru a reprima si a intimida, ele aveau un caracter pur retributiv; indreptarea prin pedeapsa a infractorului nu constituia o preocupare pentru aceste legiuiri. Dar, pedepsele loveau nu numai pe infractor ci si pe rudele acestuia, ele erau aplicate in mod arbitrar, dupa bunul plac al judecatorilor.

Pe parcursul evolutiei istorice sistemul pedepselor s-a umanizat tot mai mult,

manifestandu-se chiar tendinta de a se reduce excesiv pedepsele privative de libertate

(beccarianism) si de a se elimina pedeapsa cu moartea (abolitionism).

Scolii clasice i se datoreaza stabilirea ratiunii si a limitelor drepturilor statului de a pedepsi, desfiintarea pedepselor capitale si a pedepselor infamante, imblanzirea generala a sanctiunilor penale, solicitarea unor garantii pentru individ nu numai in cursul procesului,

ci si dupa acela, in timpul executarii pedepselor.

Cu timpul, alaturi de practica folosirii pedepsei ca mijloc de razbunare isi face loc si conceptia ca pedeapsa nu ar trebui sa urmareasca numai razbunare, ci sa constituie o pilda pentru ceilalti.

Din punct de vedere filosofic, scoala clasica considera ca omul este stapanul propriei sale vointe si poate sa aleaga intre o actiune buna si una rea. Daca alege actiunea rea, trebuie sa

fie pedepsit, caci ar fi putut sa aleaga actiunea buna si nu a facut-o. Notiunea de liber arbitru a fost piatra unghiulara a sistemului represiv al scolii clasice.

Totodata, intre imperfectiunile majore ale dreptului penal clasic s-a retinut caracterul sau retributiv. Altfel spus, atat legiuitorul cat si judecatorul se comporta ca niste justitiari si nu

ca reeducatori: ei cauta pedeapsa meritata in raport de gravitatea infractiunii si gradul de vinovatie al delincventului, fara a avea in vedere scopul reeducarii.

In conceptia reprezentantilor scolii pozitiviste, pedeapsa este conceputa intr-o perspectiva

de prevenire, fara componentele traditionale de reprobatiune morala.

Pentru prima data in istoria sanctiunilor de drept penal reprezentantii scolii pozitiviste si-au exprimat preocuparea pentru elaborarea unui sistem de masuri preventive, potrivit unui vechi adagiu care arata ca "este mai bine sa previi decat sa vindeci". In materie penala misiunea cea mai urgenta a legiuitorului este de a suprima pe cat posibil ocaziile crimei, lucrurile sau situatiile criminogene. De remarcat ca toate aceste masuri vizeaza mai ales asigurarea protectiei societatii si numai pe plan secundar ameliorarea comportamentului viitor al delincventului.





Politica de confidentialitate


creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.