Creeaza.com - informatii profesionale despre


Simplitatea lucrurilor complicate - Referate profesionale unice


Acasa » legislatie » drept
BUNURILE PROPRII

BUNURILE PROPRII




BUNURILE PROPRII

SECTIUNEA 1

ASPECTE GENERALE

Art. 31 C. fam. enumera expres si limitativ sase categorii de bunuri proprii sotului dobanditor.

In legatura cu bunurile proprii, in general, in doctrina se fac urmatoarele precizari[1]:




– bunurile proprii constituie o exceptie de la comunitatea de bunuri instituita prin art. 30 alin. 1 C. fam.;

– categoriile de bunuri proprii sunt expres si limitativ prevazute de art. 31 C. fam. Drept urmare, sotii, prin conventia lor, nu pot sa prevada ca si alte categorii de bunuri sunt proprii, deoarece, astfel, ar fi afectata comunitatea de bunuri si, in temeiul art. 30 alin. 2 C. fam., astfel de conventii ar fi lovite de nulitate absoluta;

– existenta celor doua categorii de bunuri nu exclude posibilitatea realizarii intre acestea a unui circuit, in cazurile anume prevazute de lege. Spre exemplu, daca din pretul obtinut din vanzarea unui bun comun unul dintre soti va achizitiona bunuri necesare exercitarii profesiei, acestea, in temeiul art. 31 lit. c) C. fam., devin bunuri proprii;

– de regula, bunurile proprii se clasifica dupa criteriul datei dobandirii, legaturii lor cu persoana sotului dobanditor si in raport cu subrogatia reala.

SECTIUNEA

BUNURILE DOBANDITE INAINTE DE INCHEIEREA CASATORIEI

Potrivit art. 31 lit. a C. fam., sunt bunuri proprii ale fiecaruia dintre soti bunurile dobandite inainte de incheierea casatoriei.

Asa cum s-a mai precizat, daca inainte de incheierea casatoriei viitorii soti au devenit coproprietari pe cote-parti asupra unui bun, ei nu pot conveni ca acel bun sa devina, in timpul casatoriei, bun comun in devalmasie[2]. Este criticabila practica Instantei Supreme, conform careia viitorii soti pot conveni ca imobilul construit pe numele unuia dintre ei, dar cu contributia ambilor sa intre sub regimul comunitatii de bunuri in devalmasie pe data casatoriei dintre ei .

Pentru a se ajunge la aceasta solutie, in jurisprudenta s-a decis in sensul ca nulitatea prevazuta de art. 30 alin. 2 nu afecteaza conventiile viitorilor soti prin care acestia decid ca bunuri coachizitionate de ei sa devina, pe data incheierii casatoriei lor, bunuri comune in devalmasie[4].

Fara o motivare in drept convingatoare si chiar contrar propriei pozitii anterioare, in practica s-a statuat ca astfel de conventii sunt legale daca intrunesc urmatoarele doua cerinte:

– privesc bunuri la a caror dobandire viitorii soti sau concubinii au avut o contributie efectiva[5];

– sunt incheiate sub conditie suspensiva, ce urmeaza a se realiza la data incheierii casatoriei dintre codobanditori.

Se sustine ca nulitatea prevazuta de art. 30 alin. 2 nu afecteaza astfel de conventii, deoarece, prin declararea ca nula a oricarei conventii contrare se intelege interdictia de a se institui, prin vointa partilor, un alt regim juridic matrimonial numai asupra bunurilor dobandite in timpul casatoriei. Altfel spus, in conceptia jurisprudentiala, nulitatea stipulata de art. 30 alin. 2 nu afecteaza si acele conventii care privesc bunuri dobandite inainte de incheierea casatoriei, chiar daca aceste bunuri sunt transformate ulterior, pe cale conventionala, in bunuri comune in devalmasie, cum sunt si cele din ipoteza analizata.

Ne aflam in prezenta unei interpretari stricto sensu a normei prevazute de art. 30 alin. 2, dar evident speculative si in dezacord cu intentia legiuitorului.

Mai intai, dupa cum s-a mai precizat, constant s-a retinut in jurisprudenta ca proprietatea comuna in devalmasie este proprie numai bunurilor dobandite de catre soti[6]. In acelasi sens, aproximativ unanim, s-a exprimat si literatura de specialitate .

Fara a fi atat de categorici[8], unii autori opinieaza ca proprietatea comuna in devalmasie a sotilor fiind supusa unui regim juridic special si imperativ, derogatoriu de la dreptul comun, pentru ca si alte bunuri decat cele deduse din continutul art. 30 alin. 1 sa poata fi supuse acestui regim juridic este absolut necesara o prevedere legala expresa in acest sens. Se impune aceasta constatare, deoarece exceptiones sunt strictissimae interpretationis.

Deci, daca am accepta teza jurisprudentiala, ar trebui sa fim de acord, evident inadmisibil, ca viitorilor soti le este ingaduit ca, prin acordul lor de vointa, sa translateze bunuri, codobandite de ei, de sub incidenta unui regim juridic de drept comun si, in genere, dispozitiv sub incidenta unui regim juridic special (derogatoriu) si, in mare parte, imperativ.

Astfel, spre exemplu, si in cazul acestor bunuri ar trebui sa opereze dispensa de dovada, prevazuta de art. 30 alin. 3, sau impartirea lor in timpul casatoriei ar trebui sa fie restrictionata de existenta unor motive temeinice, conform art. 36 alin. 2, ori cererea de impartire a acestora ar putea fi atasata cererii de divort, potrivit dispozitiilor art. 36 alin. 1, fiind astfel scoasa de sub incidenta normelor de competenta de drept comun si supusa celor speciale, instituite pentru divort de art. 1 pct. 1 si art. 607 C. pr. civ. etc.

Mai mult, norma prevazuta de art. 30 alin. 1 nu este susceptibila de o interpretare literala, deoarece admite, deopotriva, o interpretare a fortiori, una per a contrario si, evident, una sistemica.

In realitate, este lesne de constatat faptul ca art. 30 alin. 1 comporta o interpretare extensiva si, nicidecum una literala, stricta sau declarativa.

Intr-adevar, expressis verbis, aceasta norma se refera numai la bunurile dobandite in timpul casatoriei de oricare dintre soti dar, implicit, are in vedere si alte categorii de bunuri.

Astfel, a fortiori, sunt bunuri comune in devalmasie si bunurile dobandite in timpul casatoriei de soti impreuna.

Per a contrario insa, nu sunt bunuri comune in devalmasie bunurile care nu intrunesc cele doua conditii ce se deduc din continutul art. 30 alin. 1, adica:

– bunurile care sunt dobandite in afara casatoriei, indiferent de calitatea dobanditorului sau a dobanditorilor;

– bunurile in cazul carora cel putin unul dintre dobanditori nu are calitatea de sot, chiar daca sunt dobandite in timpul casatoriei.

Evident, bunurile din cele doua categorii, neincadrandu-se in cerintele impuse de art. 30 alin. 1, chiar daca sunt dobandite de viitorii soti impreuna, in lipsa unui text legal expres, nu pot face obiectul proprietatii comune in devalmasie a sotilor ci, eventual, pot intra in proprietatea lor comuna pe cote-parti. De fapt, art. 30 alin. 1, stabilind conditiile esentiale pentru ca bunurile sa devina bunuri proprietate comuna in devalmasie a sotilor, nu exclude ca acestia sa aiba in proprietate, alaturi de bunuri proprii, si bunuri comune pe cote-parti. Deci, practic, in patrimoniul fiecarui sot pot exista trei categorii de bunuri, si anume: bunuri proprii, bunuri comune in devalmasie si bunuri comune pe cote-parti. Evident, aceste din urma bunuri vor fi supuse regimului juridic de drept comun si nicidecum regimului juridic matrimonial prevazut de art. 29 art. 36 C. fam.

Daca am fi de acord cu solutia jurisprudentiala, in temeiul art. 1015 C. civ. care reglementeaza efectul retroactiv al conditiei[9], ar trebui sa acceptam ca proprietatea codevalmasa a viitorilor soti exista nu numai pentru viitor, ci si pentru trecut, adica din chiar momentul incheierii conventiei, deci in afara casatoriei. Se ajunge astfel la situatia evocata anterior in care, inadmisibil, viitorii soti, prin conventia lor, aduc bunuri dobandite de ei inainte de casatorie sub incidenta regimului juridic special si imperativ al proprietatii comune in devalmasie a sotilor.

Interpretat sistemic adica, de fapt, pus in corelatie cu art. 31, care enumera imperativ si limitativ categoriile de bunuri proprii, art. 30 alin. 1 ne conduce la concluzia ca nu pot fi bunuri comune si cele apartinand urmatoarelor categorii:

– bunurile dobandite inainte de casatorie, prevazute de art. 31 lit. a. Dupa cum s-a putut deja constata, aceasta categorie poate fi dedusa si din interpretarea per a contrario a art. 30 alin. 1. Ar fi de observat lipsa de distinctie din cuprinsul art. 31 lit. a in legatura cu dobanditorul bunurilor, imprejurare de natura sa sustina teza ce o promovam;

– bunurile dobandite de oricare dintre soti in timpul casatoriei, prevazute de art. 31 lit. b si d-f;

– bunurile dobandite de oricare dintre soti sau de catre acestia impreuna in timpul casatoriei, prevazute de art. 31 lit. c.

Fata de aceasta situatie, cu titlu particular, este evident ca bunurile coachizitionate de viitorii soti nu pot deveni, urmare conventiei lor, bunuri comune in devalmasie. O astfel de conventie va fi nula absolut, conform art. 30 alin.   Intr-adevar, in cazul acestei categorii, nulitatea este determinata tocmai de imprejurarea ca nu sunt realizate conditiile impuse de art. 30 alin. 1 referitoare la timpul dobandirii si la calitatea dobanditorilor.

Cu titlu general, din analiza categoriilor de bunuri avute in vedere de art. 30 alin. 1, nulitatea prevazuta de art. 30 alin. 2 vizeaza, deopotriva, toate conventiile prin care bunuri dintr-o categorie ar fi translatate in alta categorie. Pe cale de consecinta, vor fi nule absolut atat conventiile prin care s-ar largi, cat si cele prin care s-ar micsora sfera legala de cuprindere a bunurilor comune ale sotilor. Implicit, vor fi lovite de nulitatea prevazuta de acest text si conventiile care ar avea ca efect marirea sau micsorarea ariei legale de cuprindere a bunurilor proprii ale sotilor[10].

Sub acest aspect, pentru evitarea interpretarilor diverse, unii autori sunt de parere ca, de lege ferenda, s-ar impune o alta solutie privind topografia textului care se ocupa de aceasta nulitate[11]. Eventual, aceasta norma ar putea fi plasata dupa art. 31, intr-un articol distinct.

De asemenea, pentru evitarea ambiguitatilor, in cuprinsul acestei norme ar trebui sa se stipuleze explicit ca incalcarea dispozitiilor art. 30 si ale art. 31 atrage nulitatea absoluta a actelor juridice respective.

Pe de alta parte, desi art. 31 lit. a nu precizeaza, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 30 alin. 1 C. fam., se deduce ca vor fi proprii si bunurile dobandite dupa incetarea sau desfacerea casatoriei. De asemenea, sunt bunuri proprii bunurile dobandite de soti in timpul casatoriei nula sau anulata. Daca bunul este dobandit de fostii soti impreuna dupa data la care casatoria dintre ei a fost desfiintata, acestia vor exercita asupra bunului un drept de proprietate comuna pe cote-parti, deoarece nu mai sunt intrunite cerintele prevazute de art. 30 alin. 1 C. fam., pentru ca bunul sa fie considerat comun, adica dobandirea nu a intervenit in timpul casatoriei, iar dobanditorii nu mai au calitatea de soti.

Se exprima totusi opinia ca prevederile art. 31 lit. a C. fam. sunt inutile, deoarece calificarea acestor bunuri ca fiind proprii se deduce, fara echivoc, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 30 alin. 1 C. fam. Intr-adevar, atata vreme cat, potrivit art. 30 alin. 1 C. fam., bunurile dobandite in timpul casatoriei de oricare dintre soti sunt, de la data dobandirii lor, bunuri comune in devalmasie ale sotilor; per a contrario, rezulta ca cele dobandite inainte de casatorie sau dupa desfiintarea acesteia nu mai sunt bunuri comune ci, dupa caz, bunuri proprii ale viitorului sau fostului sot dobanditor ori bunuri comune, dar pe cote-parti, ale viitorilor sau fostilor soti dobanditori

SECTIUNEA 3.

BUNURILE DOBANDITE PRIN MOSTENIRE, LEGAT SAU DONATIE

Aceasta categorie de bunuri este prevazuta de art. 31 lit. b C. fam.

Pentru calificarea acestor bunuri ca fiind proprii s-a avut in vedere caracterul intuitu personae al dobandirii.

Cat priveste succesiunea legala, caracterul intuitu personae a dobandirii este stabilit de legiuitor, in lipsa vointei exprimate de catre de cujus printr-un testament. Acest caracter rezulta fara echivoc din dispozitiile art. 659 C. civ., care stabilesc ca succesiunile se cuvin copiilor si descendentilor defunctului, ascendentilor si rudelor sale colaterale, in ordinea si dupa regulile prevazute de lege, adica in conformitatea cu prevederile art. 669 si urm. C. civ. Deci, devolutiunea succesorala legala este esential determinata de legatura de rudenie ce exista intre de cujus si persoanele care au calitatea de mostenitori. Evident, o alta solutie ar veni in coliziune cu dispozitiile legale ce reglementeaza succesiunea legala (art. 650-799 C. civ.), deoarece, practic, ar conferi drepturi succesorale unor persoane care nu se afla in legatura de rudenie cu de cujus.

De fapt, in cazul mostenirii legale, in toate situatiile, bunurile dobandite de sotul mostenitor devin proprii acelui sot, iar in cazul celei testamentare (art. 856-931 C. civ.) bunurile pot deveni proprii sau comune, in raport cu vointa lui de cujus exprimata prin testament.

Donatiile si legatele (art. 800-855 C. civ.), care sunt acte cu titlu gratuit, adica liberalitati, sunt facute, de asemenea, in considerarea persoanei gratificate. Altfel spus, si acestea sunt acte intuitu personae. In cazul donatiilor si legatelor, caracterul intuitu personae a dobandirii rezulta chiar din vointa exprimata de catre dispunator.

Bunurile dobandite prin donatie sunt proprii, indiferent ca este facuta prin acte intre vii (inter vivos) sau prin acte pentru cauza de moarte (mortis causa) ori este vorba despre o donatie de bunuri viitoare, care este revocabila, conform art. 821 C. civ.[12], sau despre o donatie directa, indirecta, deghizata ori un dar manual sau despre o donatie cu sarcini.

Donatiile intre soti sunt valabile numai daca au ca obiect bunuri proprii. De fapt, daca donatia ar avea ca obiect bunuri comune, s-ar ajunge la situatia inadmisibila in care sotul gratificat ar fi, in acelasi timp, donator si donatar, iar celalalt sot ar fi in situatia de a dona bunul altuia.

In doctrina s-a exprimat opinia ca donatiile facute unui sot cu sarcini in favoarea unui tert sau in favoarea dispunatorului, fiind, in masura sarcinii, acte juridice cu titlu oneros, in aceeasi masura lipseste si intentia dispunatorului de gratificare. Pe cale de consecinta, in limitele sarcinii, bunul devine comun sotilor[13].

Alti autori, exprima rezerve fata de aceasta concluzie doctrinara. Astfel, se impune a se observa faptul ca art. 31 lit. b C. fam. se refera la legat si donatie fara sa faca distinctie dupa cum acestea sunt sau nu cu sarcini. Altfel spus, aceasta teza sfideaza principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus si, mai grav, adauga la lege. Evident, aceasta imprejurare contravine dispozitiilor art. 1 alin. 5 din Constitutie.

Drept urmare, va trebui sa se accepte ca si bunurile dobandite prin donatii sau legate cu sarcini sunt bunuri proprii sotului dobanditor, indiferent de natura ori intinderea sarcinii.

Un puternic argument in sensul celor sustinute il constituie chiar exceptia stipulata in cuprinsul art. 31 lit. b C. fam. Indiscutabil, daca legiuitorul ar fi inteles sa instituie si alte exceptii, le-ar fi nominalizat si pe acestea in acest text sau in altul deoarece, ca regula generala, exceptiile, fiind exprese, nu este posibila stabilirea lor pe cale de interpretare.

Bunul primit prin legat este propriu, indiferent daca legatul este cu titlu particular sau cu titlu universal, deoarece legea, de asemenea, nu face nici o distinctie in acest sens.

Revenind la exceptia prevazuta de art. 31 lit. b partea finala, se impun si urmatoarele precizari:

– exceptia se refera numai la donatii si la legate, nu si la mostenirea legala, deoarece, asa cum s-a precizat deja, in cazul acesteia, transmiterea bunurilor, in lipsa vointei exprimate prin testament de catre de cujus, se va face conform normelor stabilite de legiuitor;

– in cazul legatelor, dispunatorul nu poate sa dispuna peste rezerva succesorala prevazuta de lege pentru diferite categorii de mostenitori (art. 841-855 C. civ.);

– vointa dispunatorului ca bunul sa devina comun nu trebuie sa fie neaparat expresa, ea poate fi si tacita, cu conditia sa fie neindoielnica;

– proba vointei dispunatorului ca bunul sa devina comun se poate face, potrivit doctrinei si jurisprudentei, cu orice mijloc de proba, inclusiv cu martori si prezumtii[14]. In opinia noastra, aceasta solutie este valabila numai pentru ipoteza darului manual care, in temeiul art. 644 C. civ., pentru a fi valabil, este suficienta traditiunea bunului. In schimb, potrivit art. 813 C. civ., donatiile se fac prin act autentic si, in temeiul art. 858, art. 868 si urm. C. civ., testamentul, in continutul caruia se regasesc legatele despre ca se face vorbire in art. 31 lit. b) C. fam., trebuie sa fie facut, dupa caz, in forma olografa, autentica sau mistica ori intr-o forma privilegiata. In cazul donatiilor si al legatelor, forma prevazuta de lege este ceruta atat ad validitatem, cat si ad probationem .

In legatura cu liberalitatile facute sotilor, dat fiind ca vointa dispunatorului poate fi expresa ori tacita si, in acest din urma caz, trebuie sa fie neindoielnica, luand in considerare exceptia stipulata de art. 31 lit. b) C. fam. si apeland la operatiuni de logica elementara, in practica[16] si doctrina , s-au conturat urmatoarele solutii:

– daca liberalitatea este facuta ambilor soti, cu mentiunea expresa ca bunul devine comun, bunul va fi comun;

– daca liberalitatea este facuta ambilor soti, fara mentiunea expresa ca bunul devine comun, bunul va fi comun, deoarece liberalitatea este facuta ambilor soti si nu mai este necesara o stipulatie expresa referitoare la faptul ca bunul va fi comun;

– daca liberalitatea este facuta numai unuia dintre soti, dar cu mentiunea expresa ca bunul sa fie comun, atunci bunul va fi comun;

– daca liberalitatea este facuta numai unuia dintre soti, fara nici o mentiune, bunul va fi propriu.

Cat priveste darurile de nunta, care, de fapt, sunt aplicatii frecvente ale darurilor manuale[18], fiind facute in timpul casatoriei, cu ocazia serbarii casatoriei, se apreciaza ca acestea sunt bunuri comune, daca sunt daruri normale sau obisnuite. Solutia este fundamentata juridic, deoarece, potrivit art. 759 C. civ., darurile obisnuite nu sunt supuse raportului, fiindca, de fapt, nu alcatuiesc donatii . Mai mult, se admite ca darurile obisnuite nu intra in alcatuirea masei de calcul in vederea stabilirii liberalitatilor excesive supuse reductiunii in caz de incalcare a rezervei succesorale . Altfel spus, daca in materie de mostenire darurile obisnuite nu sunt supuse regimului liberalitatilor, nu pot fi supuse regimului donatiilor nici in materia raporturilor patrimoniale dintre soti. Deci, numai darurile obisnuite, indiferent de forma sau momentul realizarii ori persoana donatorului, nu intra sub incidenta art. 31 lit. b C. fam., ci devin bunuri comune potrivit normei prevazute de art. 30 alin. 1 C. fam .

In schimb, daca darurile de nunta constau in bunuri de valoare mare ori in sume mari de bani, donate de parinti, fara precizarea expresa ca se fac ambilor soti, s-a opinat ca vor fi bunuri proprii[22].

Solutia doctrinara pentru ipoteza darurilor de nunta ce au ca obiect bunuri de valoare mare este judicioasa, deoarece legea excepteaza de la regula comunitatii donatiilor fara a distinge dupa forma lor de realizare (act autentic, donatie simulata sau indirecta ori dar manual) sau dupa momentul realizarii (cu ocazia serbarii nuntii ori cu o alta ocazie) ori persoana donatorului. Principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus impune ca si darurile de nunta sa fie analizate dupa aceleasi criterii dupa care sunt analizate, in general, liberalitatile deoarece, chiar daca au o denumire specifica, ele sunt, in fond, liberalitati, facute sotilor in timpul casatoriei. De fapt, singura deosebire dintre donatie si darul manual rezida in forma acestora. Prima se poate face, conform art. 813 C. civ., numai in forma autentica, iar ultimul se realizeaza prin traditiunea lucrului.

Pe de alta parte, bunurile dobandite prin donatie sunt proprii, deoarece trebuie respectata vointa dispunatorului, care, daca nu a dispus altfel, nu poate fi presupus ca a inteles sa avantajeze si pe sotul celui gratificat[23]

SECTIUNEA 4.

BUNURILE DE UZ PERSONAL SI CELE DESTINATE EXERCITARII PROFESIEI

4.1. Preliminarii.

Potrivit art. 31 lit. c din Codul familiei, nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecarui sot, bunurile de uz personal si cele destinate exercitarii profesiunii unuia dintre soti[24].

Fata de continutul normativ al textului art. 31 lit. c teza I, s-ar parea ca uzul personal este nu numai necesar, dar si suficient pentru calificarea bunurilor ca fiind proprii sotului ce le foloseste. Cu toate acestea, sub aspect juridic, pentru a ajunge la o solutie corecta, acest text trebuie coroborat cu alte dispozitii ale Codului familiei, consacrate raporturilor juridice patrimoniale dintre soti, in special cu cele ale art. 29-31 si ale art. 35, precum si cu unele prevederi ale Codului civil[25].

De regula, doctrina din domeniu considera ca bunurile de uz personal, pentru a fi calificate bunuri proprii, trebuie sa intruneasca cumulativ urmatoarele cerinte[26]:

- sa fie dobandite de sotul care le foloseste;

- sa fie folosite efectiv de sotul proprietar;

- sa nu faca parte din alte categorii de bunuri pe care legea le considera bunuri proprii.

In legatura ce aceste cerinte, consideram ca se impun observatiile ce urmeaza.

In primul rand, in esenta lor, primele doua cerinte exprima aceeasi idee, adica faptul ca bunurile sunt folosite de sotul care le-a dobandit. Intr-adevar, folosirea, din continutul primei conditii, nu poate fi decat efectiva deoarece, in caz contrar, ar fi vorba despre o nefolosire sau, eventual, despre un act de administrare, iesindu-se astfel de sub incidenta textului respectiv. De fapt, art. 31 lit. c teza I se refera la bunurile de uz personal si, nicidecum la bunuri destinate uzului personal. Aceasta imprejurare se traduce in faptul ca textul legal vizeaza numai folosirea efectiva si nemijlocita a bunurilor de catre sotul care le-a dobandit. De fapt, expresia uzul personal, din continutul art. 31 lit. c teza I, evoca si imprejurarea ca folosirea bunurilor este nemijlocita. Pe de alta parte, calitatea de proprietar, din continutul celei de a doua conditii, este efectul dobandirii bunului, din prima conditie.

Pentru eliminarea confuziei ce s-ar putea crea in legatura cu aceste conditii, cea de a doua ar trebui reformulata in acord cu dispozitiile art. 31 lit. c teza I, adica in sensul ca uzul bunului sa fie personal sotului dobanditor.

In al doilea rand, consideram ca cea de a treia conditie nu se impune, deoarece induce ideea ca ipotezele prevazute de art. 31, in care bunurile sunt considerate bunuri proprii, se exclud unele pe altele. In realitate, aceste ipoteze, avand caracter special, nu sunt instituite intr-o anumita ordine de preferinta. Practic, datorita caracterului lor special, unele dintre ele pot coexista. Astfel, spre exemplu, in temeiul art. 31, un bun dobandit inainte de incheierea casatoriei si folosit nemijlocit de sotul dobanditor, va fi bun propriu acestui sot atat in temeiul ipotezei stipulate la lit. a, cat si potrivit celei prevazute la lit. c teza I. Tot la fel, un bun, chiar daca este dobandit in timpul casatoriei prin mostenire, legat sau donatie, daca este destinat exercitarii profesiei sotului dobanditor, va fi propriu acestuia atat in temeiul ipotezei de la lit. b, cat si a celei de la lit. c teza II.

Este adevarat, in alte cazuri coexistenta unor ipoteze legale, in care bunurile sunt considerate proprii, nu este posibila, dar nu datorita faptului ca acestea s-ar exclude unele pe altele, ci tocmai imprejurarii ca, prin efectul subrogatiei reale, un bun propriu sau valoarea ce reprezinta un bun propriu se converteste, prin efectul legii, intr-un alt bun propriu. Spre exemplu, daca suma de bani obtinuta cu titlu de despagubire pentru pagube pricinuite unuia dintre soti este folosita de acesta pentru realizarea proiectului unei inventii, aceasta suma, datorita subrogatiei reale, se converteste in cel din urma bun.

In al treilea rand, pentru motivele ce sunt dezvoltate in cele ce urmeaza, se impune si cerinta ca bunul sa fie dobandit cu mijloace bunuri comune sau/si cu mijloace bunuri proprii ale sotului ce le foloseste.

Sintetizand, in opinia noastra, pentru ca un bun sa fie calificat bun propriu de uz personal, trebuie intrunite cumulativ urmatoarele cerinte:

- mijloacele folosite pentru dobandirea bunului sa fie mijloace bunuri comune sau/si mijloace bunuri proprii ale sotului dobanditor;

- bunul sa fie dobandit de sotul care il foloseste;

- uzul bunului sa fie personal sotului dobanditor.

In cele ce urmeaza avem analiza problema pusa in discutie prin prisma celor trei cerinte propuse.

4. Mijloacele folosite pentru dobandirea bunului sa fie mijloace bunuri comune sau/si mijloace bunuri proprii ale sotului dobanditor.

Posibilitatea legala ca astfel de bunuri sa fie dobandite cu mijloace bunuri comune se deduce din lipsa de distinctie a textului art. 31 lit. c teza I in legatura cu acest aspect si, mai ales, din faptul ca subrogatia reala cu titlu general sau particular se impune, conform art. 31 lit. f, numai in cazul bunurilor proprii.

In legatura cu subrogatia reala, in doctrina, intr-o prima opinie, se apreciaza ca aceasta nu opereaza si in cazul bunurilor comune, intrucat apare inutila fata de principiul stipulat de art. 30 alin. 1, conform caruia orice bun al sotilor este bun comun atata vreme cat nu se dovedeste ca este bun propriu[27]. Pe cale de consecinta, in aceeasi opinie, nimic nu se opune ca mijloacele bunuri comune sa poata fi folosite, dupa caz, pentru dobandirea altor bunuri comune sau a unor bunuri proprii, inclusiv a celor de uz personal sau pentru exercitarea profesiei unuia dintre soti.

Fiind de acord cu faptul ca mijloacele bunuri comune pot fi folosite pentru dobandirea altor bunuri comune sau chiar a unora proprii, nu putem accepta motivarea doctrinara in legatura cu inadmisibilitatea subrogatiei reale in cazul lor.

Astfel, subrogatia reala nu poate fi fundamentata pe chestiuni ce tin de domeniul probatiunii, asa cum procedeaza sustinatorii acestei opinii deoarece, urmare aplicarii regulilor referitoare la probatiune, este inadmisibil sa se schimbe natura juridica a bunurilor. In realitate, prin mijlocirea probatiunii se poate constata doar imprejurarea ca un bun este comun sau propriu, adica o situatie juridica preexistenta.

De asemenea, trebuie observat si faptul ca in discutie se afla o problema care, in temeiul art. 35, tine de domeniul actelor de dispozitie ale sotilor referitoare la mijloacele lor bunuri comune si, nicidecum o problema legata de dobandirea bunurilor comune. Pe cale de consecinta, apare de netagaduit faptul ca prevederile art. 30 alin. 1, prin care este motivata opinia ce o criticam, sunt straine de problema pusa in discutie.

Pe de alta parte, pentru motive de rigoare juridica, scutirea de dovada privind calitatea de bun comun este reglementata de art. 30 alin. 3 si, nicidecum de art. 30 alin. 1 din Codul familiei, asa cum eronat se sugereaza in doctrina[28].

Intr-o alta opinie, se considera ca subrogatia reala functioneaza si in cazul bunurilor comune, de asemenea, ca o consecinta a prezumtiei instituite de art. 30 alin. 1 din Codul familiei, conform careia toate bunurile dobandite de soti in timpul casatoriei sunt prezumate a fi bunuri comune, iar cele proprii trebuie sa fie dovedite[29].

Paradoxal, sustinatorii acestei din urma opinii, cu toate ca isi intemeiaza rationamentul, intocmai ca si sustinatorii primei opinii, pe argumente ce tin de domeniul probatiunii, au ajuns la o solutie diametral opusa.

In opinia unora, in mod categoric, subrogatia reala nu opereaza si in cazul bunurilor comune.

Astfel, dupa cum se evoca mai sus, in discutie se afla o chestiune ce tine de actele de dispozitie ale sotilor privind mijloacele lor bunuri comune si, nicidecum o problema legata de consecintele principiului dobandirii bunurilor comune, prevazut de art. 30 alin. 1, printre care se afla si scutirea de dovada, conform art. 30 alin. 3. Altfel spus, in discutie se afla problema posibilitatii juridice a sotilor de a decide convertirea mijloacelor lor bunuri comune in alte bunuri comune sau in unele bunuri proprii. Neindoielnic, pentru a afla raspunsul la aceasta intrebare, va trebui sa facem apel la dispozitiile art. 35 alin. 1. Intr-adevar, in temeiul acestora, ca regula generala, sotii folosesc, administreaza si dispun impreuna de bunurile lor comune. Mai mult, in temeiul alin. 2 al art. 35, cu exceptia actelor de dispozitie si de grevare, care au ca obiect terenuri si constructii bunuri comune, oricare dintre soti, exercitand singur drepturile stipulate la alin. 1, este socotit ca are si consimtamantul celuilalt sot.

Deci, sotii pot decide de comun acord ca mijloacele lor bunuri comune sa fie folosite, dupa caz, fie la dobandirea altor bunuri comune, fie la dobandirea unor bunuri proprii ale unuia dintre ei, cum ar fi, spre exemplu, si cele de uz personal[30].



In ultima instanta, daca subrogatia reala ar opera si in cazul bunurilor comune, adica mijloacele bunuri comune s-ar converti, prin efectul legii, numai in alte bunuri comune, dreptul de dispozitie al sotilor asupra acestor bunuri, conferit de art. 35, ar fi anihilat.

In sensul celor exprimate mai sus pot fi aduse si argumente ce tin de domeniul reglementarii juridice a exercitiului dreptului de proprietate sau a oricarui alt drept subiectiv, reglementari ce impun instituirea numai prin lege a unor asemenea limitari. Astfel, potrivit art. 480 C.civ., proprietarul are posibilitatea sa dispuna de bunurile sale in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege. De asemenea, in temeiul art. 53 alin. 1 din Constitutie, exercitiul unor drepturi sau a unor libertati poate fi restrans numai prin lege. Drept urmare, subrogatia reala, traducandu-se intr-o limitare a exercitiului dreptului de proprietate, nu poate fi dedusa pe cale de interpretare, ci trebuie prevazuta expres de lege.

In schimb, in cazul mijloacelor bunuri proprii ale unui sot, datorita subrogatiei reale, prevazuta expres de art. 31 lit. f, este exclusa posibilitatea convertirii lor in bunuri comune sau in bunuri proprii ale celuilalt sot.

In doctrina, fiind analizata situatia in care bunuri destinate uzului personal al unuia dintre soti sunt achizitionate atat cu mijloace bunuri comune, cat si cu mijloace bunuri proprii ale sotilor, se sustine, intr-o prima opinie[31], ca astfel de bunuri vor fi proprii numai in masura in care sotii au contribuit la procurarea lor cu bunuri proprii. Pe cale de consecinta, in aceeasi opinie, cealalta parte din asemenea bunuri va fi inclusa in categoria bunurilor comune. Intr-o alta opinie , se afirma ca aportul personal al sotilor la plata pretului, prin folosirea unor sume de bani (proprii), ca efect al subrogarii, nu schimba caracterul de bun comun.

Astfel, prima opinie, fiind fundamentata pe teza ca subrogatia reala opereaza si in cazul mijloacelor bunuri comune, face abstractie de dreptul de dispozitie pe care sotii il au asupra bunurilor comune, conform de art. 35.

In schimb, a doua opinie, pur si simplu, ignora efectele subrogatiei reale la care sunt supuse mijloacele bunuri proprii, potrivit art. 31 lit. f.

Astfel, pentru o calificare juridica corecta a bunurilor dobandite prin folosirea de mijloace bunuri comune sau / si mijloace bunuri proprii, analiza trebuie sa ia in considerare faptul ca distinctia dintre categoria bunurilor comune si categoria bunurilor proprii nu presupune cerinta ca fiecare bun sa fie, in integralitatea lui, dupa caz, bun comun sau bun propriu. Practic, in raport cu natura juridica a mijloacelor aduse ca aport la dobandirea bunului, cu vointa sotilor in legatura cu soarta juridica a mijloacelor bunuri comune aduse ca aport, cu exigentele subrogatiei reale privind bunurile proprii si cu nevoile specifice ale sotului dobanditor, din punct de vedere juridic, este posibil ca un bun sa fie in intregime bun comun ori in intregime bun propriu sau in parte bun comun si in parte bun propriu[33]. De asemenea, este posibil ca un bun sa fie comun sotilor in devalmasie sau pe cote-parti, iar un bun propriu sa fie propriu numai unuia dintre soti ori in parte bun propriu unuia dintre ei si in parte bun propriu celuilalt.

Pe de alta parte, in raport cu natura mijloacelor aduse ca aport pentru dobandirea unui bun de uz personal si cu modul lui de folosire, se pune si problema naturii acestuia, a titlului sub care mijloacele bunuri comune sau/si proprii sunt aduse ca aport la dobandirea lui, precum si a titlului sub care acest bun este folosit numai de unul sau si de celalalt sot.

Aceste aspecte ar putea fi analizate prin luarea in considerare si a situatiilor prezentate in cele ce urmeaza:

- la dobandirea bunului au fost folosite numai mijloace bunuri proprii ale sotului in al carui uz se afla bunul. In acest caz, bunul, in integralitatea lui, este propriu atat ca urmare a subrogatiei reale, cat si a uzului personal si exclusiv exercitat asupra sa de sotul care l-a dobandit;

- la dobandirea bunului au fost folosite numai mijloace bunuri proprii ale sotului care nu are bunul in uz. In acest caz, chiar daca bunul este folosit exclusiv de celalalt sot, datorita subrogatiei reale, bunul este propriu numai sotului ale carui mijloace au fost folosite la dobandirea lui. De fapt, bunul nu poate fi propriu celuilalt sot, deoarece acesta nu intruneste cerinta de a-l fi dobandit, adica de a fi proprietarul lui. Fara a schimba natura juridica a unui asemenea bun, folosirea lui de catre sotul neproprietar se poate traduce, dupa caz, intr-un drept de creanta al sotului proprietar ori poate fi circumscris obligatiei acestuia de sprijin material, prevazuta de art. 2, sau aportului lui la cheltuielile casatoriei, conform art. 29[34], ori chiar unei liberalitati facute de el, in conditiile art. 826 si art. 937-941 C.civ. etc.;

- la dobandirea bunului au fost folosite, deopotriva, atat mijloace bunuri proprii ale sotului in al carui uz se afla bunul, cat si mijloace bunuri proprii ale celuilalt sot. In acest caz, datorita subrogatiei reale, care actioneaza in cazul ambelor mijloace bunuri proprii, bunul va fi, corespunzator, in parte bun propriu sotului care il foloseste si in parte bun propriu celuilalt sot. Chiar daca consecintele juridice sunt aceleasi, din motive de rigoare juridica, consideram ca un astfel de bun nu poate fi calificat bun comun al sotilor pe cote-parti[36]. Intr-adevar, urmare subrogatiei reale, in masura in care unele dintre mijloacele folosite la achizitionarea bunului sunt bunuri proprii ale unuia dintre soti, iar altele sunt mijloace bunuri proprii ale celuilalt sot, bunul respectiv, in temeiul art. 31 lit. f, isi pastreaza, in aceeasi masura, pentru fiecare sot, calitatea de bun propriu. Pentru sotul in al carui uz se afla bunul, calitatea de proprietar exclusiv asupra partii din acesta, corespunzatoare cotei sale de contributie cu mijloace bunuri proprii, este intemeiata si pe dispozitiile art. 31 lit. c teza I. Si in acest caz, in limita mijloacelor bunuri proprii folosite la achizitionarea bunului de catre sotul care nu foloseste bunul, sunt incidente, corespunzator, regulile expuse la pct. b, referitoare la un eventual drept al sau de creanta ori la obligatia lui de sprijin material sau la aportul acestuia privind cheltuielile casatoriei ori chiar la o eventuala liberalitate facuta celuilalt sot. Pe de alta parte, natura de bun propriu se pastreaza si atunci cand un asemenea bun este folosit impreuna de soti. Si in aceasta ipoteza, bunul va fi propriu fiecaruia dintre ei in proportia mijloacelor bunuri proprii cu care au contribuit la dobandirea lui. Calitatea de proprietar exclusiv asupra partii din bun, corespunzatoare mijloacelor bunuri proprii aduse ca aport, este intemeiata, pentru fiecare sot, atat pe subrogatia reala, cat si pe uzul la care supun bunul;

- la dobandirea bunului au fost folosite numai mijloace bunuri comune si sotii au decis, in temeiul art. 35, ca bunul, folosit exclusiv de un sot, sa ramana bun comun. Fiindca bunul astfel dobandit este bun comun in devalmasie, sotii, in temeiul aceluiasi art. 35, au libertatea sa decida titlul sub care aceasta este folosit numai de unul dintre ei. Astfel, folosirea exclusiva a bunului de catre un sot poate fi circumscrisa, pentru celalalt sot, obligatiei de sprijin moral sau celei de contributie la cheltuielile casatoriei. In context, facem precizarea ca circumscrierea folosirii bunului executarii celor doua obligatii nu echivaleaza cu partajul folosintei bunului. Intr-adevar, in aceste cazuri, folosinta exclusiva a bunului comun este cedata nefractionat si nu ca echivalent al unui drept de creanta, corespunzator cotei-parti din acesta, ce s-ar cuveni sotului care nu are bunul in uz.

Oricum, solutia se impune si pentru faptul ca ne aflam in prezenta a doua obligatii patrimoniale legale, care pot fi puse in opera numai cu mijloacele materiale ale sotilor, adica cu bunurile lor comune si cu cele proprii. In schimb, titlul folosirii exclusive a bunului numai de unul dintre soti nu poate fi intemeiat pe idea unui drept de creanta sau a unei liberalitati deoarece, implicit, s-ar ajunge la partajul folosintei acelui bun comun in timpul casatoriei, operatiune care impune, in prealabil si obligatoriu, partajarea propriu-zisa a bunului prin hotarare judecatoreasca , in conditiile art. 36 alin. Pentru identitate de ratiune, regulile de mai sus sunt incidente corespunzator si in situatiile in care bunul este in parte comun si in parte propriu, iar folosinta lui apartine exclusiv unuia dintre soti ori este exercitata de acestia in mod inegal;

- la dobandirea bunului au fost folosite numai mijloace bunuri comune si sotii au decis, in temeiul art. 35, ca bunul sa devina propriu sotului care il foloseste. In aceasta situatie, titlul folosirii mijloacelor bunuri comune pentru dobandirea bunului propriu poate fi, de asemenea, circumscris executarii de catre un sot a obligatiei sale de sprijin material fata de celalalt sot ori celei de aport la cheltuielile casatoriei. In schimb, nu poate fi acceptata teza unui drept de creanta sau a unei liberalitati, fiindca aceste operatiuni presupun, in prealabil, partajul mijloace bunuri comune folosite la dobandirea bunului propriu, in conditiile art. 36 alin.   Pentru identitate de ratiune, aceeasi solutie se impune si atunci cand la dobandirea bunului propriu sunt folosite numai in parte mijloace bunuri comune. In doctrina se sustine ca, in situatia in care unul dintre soti a contribuit cu munca lui la achizitionarea unui bun propriu al celuilalt sot, are impotriva acestuia din urma un drept de creanta fundamentat pe imbogatirea fara just temei . In ceea ce ne priveste, consideram eronata aceasta solutie doctrinara. In primul rand, expresia contributia sotului cu munca sa se poate traduce in realizarea propriu-zisa a bunului de catre sotul respectiv sau in folosirea unor venituri obtinute din prestarea muncii lui pentru achizitionarea bunului. Oricum, in ambele ipoteze ne aflam sub incidenta dispozitiilor art. 30 alin. 1, deoarece bunul realizat sau veniturile obtinute sunt dobandite de unul dintre soti in timpul casatoriei si nu se incadreaza in vreuna din ipotezele prevazute de art. 31, in care bunurile sunt considerate bunuri proprii. Deci, contributia sotului cu munca sa nu este, sub aspectul naturii ei juridice, bun propriu, ci bun comun. In al doilea rand, fiind vorba despre un bun comun, sotii, in temeiul art. 35, au libertatea sa dispuna in legatura cu soarta lui juridica, adica pot decide ca acesta sa fie convertit in alte bunuri comune sau in diferite bunuri proprii. Deci, in discutie fiind un mijloc bun comun, este exclus dreptul de creanta al unuia dintre soti impotriva celuilalt sot, indiferent de motiv, deoarece, dupa cum s-a mai precizat, implicit si inadmisibil, s-ar ajunge la partajul bunurilor comune in timpul casatoriei, fara mijlocirea instantei de judecata, adica in dispretul dispozitiilor art. 36 alin. 2;

- la dobandirea bunului au fost folosite mijloace bunuri comune si mijloace bunuri proprii ale sotului in al carui uz se afla bunul si sotii, in temeiul art. 35, au convenit ca mijloacele bunuri comune sa ramana bun comun. In acest caz, datorita vointei sotilor si subrogatiei reale, bunul va fi propriu sotului care il foloseste numai in proportia mijloacelor sale bunuri proprii si bun comun in devalmasie numai in proportia mijloacelor bunuri comune;

- la dobandirea bunului au fost folosite mijloace bunuri comune si mijloace bunuri proprii ale sotului in al carui uz se afla bunul si sotii au decis ca mijloacele bunuri comune sa devina bun propriu celui din urma sot. In acest caz, pentru aceleasi motive, bunul respectiv devine, in integralitatea lui, bun propriu sotului care il foloseste;

- la dobandirea bunului au fost folosite mijloace bunuri comune si mijloace bunuri proprii ale sotilor si acestia au decis ca mijloacele bunuri comune sa ramana bun comun.

In acest caz, datorita vointei sotilor si subrogatiei reale, in proportia mijloacelor bunuri comune, respectiv a celor proprii folosite, bunul va fi in parte bun comun, in parte bun propriu sotului in al carui uz se afla bunul si in parte bun propriu celuilalt sot;

- la dobandirea bunului au fost folosite mijloace bunuri comune si mijloace bunuri proprii ale sotilor, iar sotii au decis ca mijloacele bunuri comune sa devina bun propriu sotului in al carui uz se afla bunul. In aceasta situatie, pentru aceleasi motive, bunul devine bun propriu sotului care il foloseste in proportia mijloacelor bunuri comune si a mijloacelor sale bunuri proprii, si bun propriu al celuilalt sot in proportia mijloacelor sale bunuri proprii.

4.3. Bunul sa fie dobandit de sotul care il foloseste.

Pentru calificarea bunurilor ca fiind proprii, in continutul art. 31, s-au folosit urmatoarele criterii: momentul dobandirii (lit. a si b), modalitatea dobandirii (lit. b si f), afectatiunea sau destinatia bunurilor (lit. c), titlul dobandirii (lit. d teza I); natura bunurilor (lit. d teza a II-a si lit. e)[39].

Din simpla lecturare a art. 31, se poate constata insa, ca actul juridic al dobandirii bunurilor proprii este evocat numai in ipotezele prevazute la lit. a, b si d. Cu toate acestea, cerinta dobandirii bunurilor se impune si in celelalte ipoteze stipulate de art. 31, deoarece insasi imprejurarea ca legea califica bunurile respective ca fiind proprii unuia dintre soti se traduce in faptul ca acesta a devenit proprietarul lor.

Cu titlu general, termenul dobandire are semnificatia de intrare a bunului in patrimoniul persoanei ca urmare a constituirii sau transmiterii dreptului de proprietate asupra acestuia prin unul dintre modurile prevazute de lege[40].

Conditia dobandirii bunurilor deriva si din imprejurarea ca, pentru achizitionarea sau realizarea bunurilor proprii, pot fi folosite mijloace bunuri comune si/sau mijloace bunuri proprii. Drept urmare, in cazul in care la achizitionarea unui bun de uz personal au fost folosite mijloace bunuri comune, daca ar fi acceptata teza ca este suficienta folosirea lui in fapt pentru convertirea sa in bun propriu sotului care il foloseste, ar fi nesocotit dreptul de dispozitie al sotilor privind bunurile lor comune, stipulat de art. 35. De asemenea, in situatia in care la achizitionarea bunului de uz personal au fost folosite si/sau mijloace bunuri proprii ale celuilalt sot, teza ce o criticam ar nesocoti dreptul lui de proprietate asupra acestui bun, precum si efectele subrogatiei reale.

Uzul bunului sa fie personal sotului dobanditor.

Uzul, despre care se vorbeste in textul analizat, are semnificatia de intrebuintare sau de folosire a unui lucru[41].

Cerinta ca uzul sa fie personal este prevazuta expres de art. 31 lit. c) teza I si presupune folosirea nemijlocita a bunului pentru satisfacerea unor trebuinte particulare (specifice) sotului proprietar al bunului. Altfel spus, folosirea bunului de sotul proprietar trebuie sa fie nu numai efectiva, dar sa aiba si legatura directa cu nevoile acestuia, adica sa aiba caracter intuitu personae. Spre exemplu, in cazul unei proteze medicale, uzul este personal tocmai datorita faptului ca este determinat de o anumita nevoie legata de starea de sanatate a sotului respectiv. De asemenea, tot cu titlu de exemplificare, obiectele de imbracaminte vor fi de uz personal numai daca sunt corespunzatoare nevoilor particulare ale sotului dobanditor, nevoi determinate de sexul, dimensiunile corpului (inaltime, latime, grosime etc.), starea de sanatate, particularitatile climatice ale mediului in care traieste sau munceste etc.

In schimb, bunul nu poate fi calificat de uz personal atunci cand nu are legatura directa cu nevoile particulare ale sotului, adica atunci cand, pentru satisfacerea unei anumite trebuinte, sotul s-ar putea folosi de oricare alt bun. Spre exemplu, un autoturism, folosit de sot pentru deplasare la si de la locul de munca, nu poate fi calificat de uz personal, daca sotul s-ar putea folosi, in acelasi scop, si de alte mijloace de deplasare, cum ar fi cele de transport in comun. Dimpotriva, daca autoturismul respectiv este adaptat in functie de handicapul locomotor de care sufera acel sot, atunci acesta va deveni bun propriu sotului ce-l foloseste, cu conditia sa fie dobandit cu mijloace bunuri comune sau/si mijloace bunuri proprii ale sotului respectiv.

Folosirea intuitu personae a bunului, fiind o chestiune de fapt, va fi analizata de la caz la caz, prin luarea in considerare a nevoilor concrete ale sotului dobanditor.

Cat priveste cerinta ca folosirea sa fie nemijlocita, aceasta este, in realitate, consecinta caracterului personal al uzului. Intr-adevar, folosirea bunului, fiind intuitu personae, exclude posibilitatea ca bunul sa nu fie folosit de sotul dobanditor sau sa fie folosit prin intermediul altei persoane. Practic, daca s-ar accepta teza contrara, s-ar iesi din sfera actelor de folosire si s-ar intra in domeniul nefolosirii, respectiv in cel al actelor de administrare. Altfel spus, in cele doua ipoteze, s-ar iesi de sub incidenta dispozitiilor art. 31 lit. c.

De asemenea, concluzia de mai sus este sustinuta si de imprejurarea ca, in cuprinsul art. 31 lit. c, se pune cerinta ca bunul sa fie de uz personal, pentru teza I, spre deosebire de teza a II-a, in care se cere numai ca bunul sa fie destinat exercitarii profesiei. Daca in intentia legiuitorului ar fi fost ca si bunurile din prima categorie sa fie doar destinate scopului lor legal, s-ar fi prevazut expres acest lucru in textul respectiv, asa cum s-a procedat in cazul celei de a doua categorii de bunuri.

Folosinta intuitu personae si nemijlocita a bunului nu se traduce, insa in folosirea exclusiva a acestuia de catre sotul dobanditor, deoarece aceleasi trebuinte le poate avea si celalalt sot sau chiar terte persoane. Spre exemplu, in cazul sotilor care sufera de acelasi handicap, vehicolul adaptat pentru deplasarea persoanelor care sufera de acel handicap, dobandit de unul dintre ei cu mijloace bunuri proprii, chiar daca este folosit de ambii soti, ramane bun propriu sotului dobanditor, atat ca urmare a subrogatiei reale, cat si datorita afectatiunii bunului.

Cu referire directa la bijuteriile de valoare mare, daca sunt dobandite cu mijloace bunuri comune si sotii au decis, in temeiul art. 35, ca ele sa fie bunuri proprii sotului ce le foloseste, vor fi astfel calificate, de asemenea, numai daca folosirea lor de catre sotul dobanditor are caracter intuitu personae. In opinia noastra, faptul ca rolul lor este eminamente estetic si ca acesta este dificil de comensurat in practica, nu justifica calificarea lor dupa alte criterii decat cele ce deriva din conditiile analizate mai sus, pentru toate bunurile de uz personal. Practic, si in cazul lor, aspectele intuitu personae ale folosirii vor fi stabilite prin luarea in considerare a unor imprejurari obiective, cum ar fi, spre exemplu, faptul ca acestea sunt corespunzatoare sexului sotului respectiv sau ca folosirea lor de catre acel sot are caracter de continuitate etc.

In general, daca pentru dobandirea unor astfel de bunuri au fost folosite mijloace bunuri comune si, in fapt, nu se regasesc aspecte obiective ale folosirii lor intuitu personae, chiar daca sotii declara ca au decis ca ele sa fie bunuri proprii, cei interesati, cum ar fi creditorii comuni ai sotilor sau chiar cei personali ai sotului nedobanditor, pot invoca cu succes nulitatea absoluta a actelor juridice respective.

In sens strict juridic, pentru ca bunurile sa fie considerate de uz personal, cauza actelor juridice prin care acestea sunt dobandite trebuie sa fie satisfacerea unor trebuinte concrete si personale ale sotului dobanditor, urmata de folosirea efectiva si in acelasi scop, de catre sotul respectiv, a bunurilor in cauza.

Daca asemenea acte juridice de dobandire si folosire nu sunt determinate de nevoile intuitu personae ale sotului dobanditor, ele exced dispozitiilor art. 31 lit. c teza I, fiind fondate pe o cauza ilicita. Drept urmare, astfel de acte de dobandire si folosire pot fi considerate speculative, adica incheiate in scopul cresterii ilicite a masei bunurilor proprii pe seama diminuarii masei bunurilor comune, inclusiv pentru a leza interesele legitime ale creditorilor comuni sau a celor personali ai sotului nedobanditor al bunurilor.

Temeiul juridic al unei eventuale actiuni in declararea nulitatii acestor acte juridice il constituie dispozitiile art. 30 alin. 2 din Codul familiei raportate la cele ale art. 948 pct. 4 si art. 966 C.civ.

Chiar daca interpretarea ce o propunem si consecintele ce decurg din ea par deosebit de restrictive si severe, sunt fundamentate juridic si, mai mult, sunt necesare.

Astfel, din punct de vedere juridic, teza ce o promovam este intemeiata pe ideea legaturii intuitu personae dintre bun si sotul dobanditor, legatura care sta la temelia constructiei tuturor ipotezelor prevazute de art. 31. Intr-adevar, in toate ipotezele stipulate de acest text, bunurile sunt calificate proprii tocmai datorita stransei legaturi pe care acestea o au cu persoana dobanditorului, indiferent ca aceasta legatura este determinata, dupa caz, de data dobandirii (lit. a), modalitatea dobandirii (lit. b si f), afectatiunea bunurilor (lit. c), titlul dobandirii (lit. d teza I) sau natura bunurilor dobandite (lit. d teza II-a si lit. e)[42].

Solutia ce o propunem este si necesara deoarece, daca folosirea nu ar avea caracter intuitu personae, s-ar deschide sotilor posibilitatea juridica discretionara de a transforma orice mijloc bun comun in bunuri proprii de uz personal. Finalmente, caracterul intuitu personae al folosirii bunurilor constituie limita juridica obiectiva pana la care mijloacele bunuri comune se pot converti in mijloace bunuri proprii de uz personal.

In doctrina[43] si in jurisprudenta s-a pus problema daca bunurile mobile de valoare mare, cum ar fi autoturismele, bijuteriile, blanurile sau unele obiecte de uz casnic, dobandite cu mijloace bunuri comune si cu mijloace bunuri proprii ale sotilor, dar folosite numai de unul dintre ei, apartin categoriei bunurilor poprii, in temeiul art. 31 lit. c teza I, sau, dimpotriva, sunt bunuri comune, conform art. 30 alin. 1. Facem precizarea ca doctrina are in vedere, de regula, bijuteriile .

Fata de cele argumentate mai sus si de referirea exclusiva la uzul personal din textul art. 31 lit. c teza I, apar fara temei legal solutiile jurisprudentiale[46] si demersurile doctrinare care argumenteaza calificarea unor bunuri ca fiind de uz personal prin raportare la un anumit plafon al valorii lor sau la un anumit nivel de viata al sotilor .

4.4. Bunurile destinate exercitarii profesiei unuia dintre soti.

Cu nuantarile ce se impun, analiza realizata in cazul bunurilor de uz personal se impune si in cazul bunurilor destinate exercitarii profesiunii unuia dintre soti, prevazute de art. 31 lit. c teza II. Intr-adevar, se impune aceasta concluzie, deoarece, in ultima instanta, ceea ce difera intre cele doua teze este numai destinatia bunurilor. Altfel spus, uzul personal, din continutul tezei I, este inlocuit cu exercitarea profesiunii, in teza a II-a.

De fapt, in cazul acestei categorii de bunuri, fata de precedenta, se impun doar trei observatii cu caracter particular.

In primul rand, dupa cum s-a precizat deja, bunurile trebuie sa fie destinate exercitarii profesiei de catre unul dintre soti[49].

In al doilea rand, pentru ca bunul sa fie considerat propriu, sotul trebuie sa exercite ocupatia pentru care foloseste bunul cu titlu profesional si, nicidecum cu caracter ocazional sau vremelnic.

In al treilea rand, ar fi de observat ca legiuitorul, in cazul acestor bunuri, pune numai conditia ca ele sa fie destinate exercitarii profesiei de catre unul dintre soti. Altfel spus, stricto sensu, pentru ca un astfel de bun sa fie considerat propriu, nu este necesar ca bunul sa fie folosit efectiv pentru exercitarea profesiei. Sub acest aspect, se constata o deosebire de reglementare intre bunurile de uz personal si cele pentru exercitarea profesiei. In opinia noastra, ne aflam in prezenta unei neglijente a legiuitorului, fiindca in ambele cazuri determinanta este afectatiunea bunurilor. De lege ferenda, ar trebui ca ambele categorii de bunuri sa fie considerate bunuri proprii ale sotului ce le foloseste efectiv.

SECTIUNEA 5

BUNURILE DOBANDITE CU TITLU DE PREMIERE SAU RECOMPENSA, MANUSCRISELE STIINTIFICE, SCHITELE SI PROIECTELE ARTISTICE, PROIECTELE DE INVENTII, PRECUM SI ALTE ASEMENEA BUNURI

5.1. Aspecte generale.

Potrivit art. 31 lit. d), nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecarui sot, bunurile dobandite cu titlu de premiu sau recompensa, manuscrisele stiintifice sau literare, schitele si proiectele artistice, proiectele de inventii si inovatii, precum si alte asemenea bunuri.

Analizand textul evocat mai sus, doctrina din domeniu[50] a concluzionat ca acesta reglementeaza doua grupe de bunuri proprii sotului dobanditor, si anume:

- grupa bunurilor dobandite cu titlu de premiu sau recompensa (teza I);

- grupa manuscriselor stiintifice sau literare, schitelor si proiectelor artistice, proiectelor de inventii si inovatii (teza a II-a).

Pentru a ajunge la o concluzie riguroasa juridic in legatura cu gruparea acestor bunuri, se impune corelarea dispozitiilor art. 31 lit. d teza a II-a cu legislatia speciala din domeniul protectiei juridice a creatiei intelectuale. Astfel, chiar daca bunurile enumerate de acest text au ca element comun faptul ca materializeaza creatia intelectuala a unuia dintre soti, unele dintre ele intra in categoria „operelor”, iar celelalte in categoria „inventiilor”. In acest sens, potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe[51], constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific. Evident, „manuscrisele stiintifice sau literare, schitele si proiectele artistice”, evocate de art. 31 lit. d teza a II-a, fac parte din categoria „operelor”, prevazute de art. 7 din Legea nr. 8/1996. In schimb, „proiectele de inventii si inovatii” se incadreaza in ceea ce art. 7 alin. 1 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de inventie dispune ca este inventia, adica un produs sau un procedeu nou care implica o activitate inventiva si este susceptibila de aplicare industriala.

Drept urmare, trebuie admis ca art. 31 lit. d reglementeaza expressis verbis trei grupe de bunuri proprii sotului dobanditor, si anume:

- premiile si recompensele;

- operele;

- inventiile.

In opinia noastra, fata de actuala dinamica a fenomenului creatiei intelectuale si a celui normativ care il acompaniaza, dispozitiile art. 31 lit. d teza a II-a sunt depasite, comportand un efort corespunzator de interpretare, mai ales sub aspectul categoriilor de creatie intelectuala nominalizate in text.

Pe de alta parte, consideram ca referirea generica din finalul textului art. 31 lit. d si la „alte asemenea bunuri”, ne obliga sa admitem ca ne aflam in prezenta unei enumerari exemplificative si, nicidecum a uneia limitative. Pe cale de consecinta, chiar daca doctrina din domeniu nu a fost preocupata de acest aspect, iar practica judiciara nu a fost confruntata cu litigii care sa-l puna in discutie, pot fi aduse sub incidenta acestui text si alte bunuri de aceeasi natura cu cele enumerate de acesta in mod expres.

5. Bunurile dobandite cu titlu de premiu sau recompensa.

In limbajul comun, termenul „premiu” are semnificatia de recompensa materiala sau distinctie morala acordata cuiva pentru merite deosebite obtinute intr-un domeniu de activitate, la un concurs etc.[53], iar termenul „recompensa” este folosit in sensul de rasplata sau gratificatie , adica de ceea ce se da unei persoane cu scopul de a o recompensa pentru o anumita activitate.

Practic, cei doi termeni sunt sinonimi, situatie reflectata in doctrina si jurisprudenta din domeniul dreptului familiei prin aceea ca, de regula, acestea sunt preocupate numai de semnificatia juridica a primului termen, adica a „premiului”, fiind ignorata „recompensa”. De fapt, in doctrina s-a afirmat ca „recompensa, la care se refera textul amintit, este un fel de premiu acordat pentru merite deosebite”[55].

In jurisprudenta, fara o argumentare juridica exprimata, s-a decis ca „premiile”, la care se refera textul art. 31 lit. d teza I, nu includ si premiile din sistemul premial de salarizare, care au acelasi regim juridic cu salariul, ci numai acelea care se acorda pentru merite deosebite[56]. Drept urmare, potrivit acestei practici, premiile si recompensele din sistemul salarial ar trebui incluse in comunitatea de bunuri a sotilor.

Doctrina[58], acceptand aceasta solutie jurisprudentiala, o motiveaza prin faptul ca premiile si recompensele din afara sistemului salarial sunt obtinute prin efortul personal al sotului dobanditor si ca au caracter deosebit.

Motivarea doctrinara este neconvingatoare. Intr-adevar, este indiscutabil faptul ca argumentele pe care aceasta se intemeiaza pot fi folosite si pentru a sustine neincluderea in categoria bunurilor comune a premiilor din sistemul salarial. Intr-adevar, si aceste premii sunt rezultatul efortului personal al dobanditorului si au caracter deosebit.

Inconsistenta acestei teze rezida si in faptul ca, in dispretul prevederilor art. 30 alin. 1 si art. 31, implicit, este acreditata ideea ca „efortul personal al sotilor”, adica munca acestora, este un criteriu esential de departajare a bunurilor in bunuri comune si bunuri proprii. In realitate, potrivit art. 30 alin. 1, esentiale pentru calificarea bunurilor ca fiind comune sunt calitatea de sot a dobanditorului si situarea momentului dobandirii acestora in timpul casatoriei. In schimb, pentru calificarea bunurilor ca fiind proprii, in temeiul art. 31, sunt esentiale, dupa caz: momentul dobandirii (lit. asi b) modalitatea dobandirii (lit. b si f), afectatiunea sau destinatia bunurilor (lit. c), titlul dobandirii (lit. d teza I) si natura bunurilor (lit. d teza a II-a si lit. e)[59]. Atata timp cat „efortul personal” este prestat de unul dintre soti in timpul casatoriei si nu se incadreaza in vreuna din ipotezele prevazute de art. 31, sub aspectul naturii juridice, rezultatul acestuia este considerat bun comun si, nicidecum bun propriu .

De asemenea, referirea art. 31 lit. d teza I fara distinctie la „premiu” sau „recompensa” nu justifica excluderea de sub incidenta lui a premiilor din sistemul premial de salarizare, fiindca, pur si simplu, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus[61].

Pentru aceeasi interpretare pledeaza si imprejurarea ca art. 31 lit. d, chiar daca se refera la trei categorii distincte de bunuri, in cadrul fiecareia dintre ele, cuprinde o enumerare exemplificativa. Altfel spus, neincluderea premiilor din sistemul salarial sub incidenta prevederilor art. 31 lit. d teza I vine in coliziune chiar cu enumerarea exemplificativa a textului.

In sfarsit, doctrina[62] si jurisprudenta din domeniu, prin interpretarea care o dau prevederilor art. 31 lit. d teza I, este si inconsecventa, deoarece, atunci cand s-a pus problema calificarii naturii juridice a salariului, care include si premiile din sistemul salarial, a decis ca acesta este bun propriu, daca este neincasat, si bun comun de afectatiune, daca este folosit pentru dobandirea unor bunuri comune. Deci, potrivit aceleasi doctrine, „premiul”, ca element component al salariului, este bun propriu numai in situatia in care este neincasat si, incasat fiind, numai in masura in care este folosit la dobandirea altor bunuri proprii .



Fata de aceste argumente, apare evident faptul ca excluderea premiilor sau recompenselor salariale din categoria bunurilor proprii, prevazuta de dispozitiile art. 31 lit. d teza I, este un demers fortat, care excede vointei legiuitorului, si contrar principiului legalitatii, inscris in art. 1 alin. 5 din Constitutie.

5.3. Manuscrisele stiintifice sau literare, schitele si proiectele artistice, proiectele de inventii si inovatii.

Textul art. 31 lit. d teza a II-a presupune si observatiile care urmeaza.

In primul rand, textul nu transeaza de o maniera categorica imprejurarea ca „manuscrisele, schitele si proiectele artistice, proiectele de inventii si inovatii, precum alte asemenea bunuri”, pentru a fi bunuri proprii, trebuie sa fie „realizate” de catre unul dintre soti. De fapt, cu toate ca doctrina si jurisprudenta din domeniu analizeaza textul ca si cum ar fi vorba despre bunuri „realizate” de catre unul dintre soti, in text se prevede expressis verbis ca acestea „sunt bunuri ale sotului dobanditor”.

Evident, intre a fi „realizatorul” si a fi „dobanditorul” bunului exista deosebiri evidente si esentiale[65]. Astfel, „a realiza bunul” are semnificatia de a-l crea sau de a-l edifica ori de a-l confectiona, iar „a dobandi bunul” include, deopotriva, realizarea, cat si achizitionarea sau obtinerea acestuia de la o alta persoana printr-o anumita operatiune juridica (cumparare, schimb, succesiune, donatie, prescriptie etc.).

Drept urmare, in temeiul acestui text, ar trebui sa admitem, evident inadmisibil, ca vor fi bunuri proprii si acele manuscrise sau schite ori proiecte care sunt achizitionate de catre unul dintre soti.

In al doilea rand, fata de semantica textului analizat, doctrina[66] si jurisprudenta din domeniu sunt unanime in privinta faptului ca art. 31 lit. d teza a II-a are in vedere numai suportul material in care este incorporata creatia intelectuala si, nicidecum avantajele patrimoniale obtinute din exploatarea acesteia.

Pe cale de consecinta, nu vor fi bunuri proprii sotului dobanditor, ci bunuri comune, avantajele patrimoniale obtinute de catre acesta ca urmare a valorificarii creatiei sale intelectuale.

Cu toate acestea, in doctrina s-a pus problema includerii in categoria bunurilor proprii si a avantajelor patrimoniale obtinute din valorificarea creatiei intelectuale, motivandu-se ca ne aflam in prezenta unei activitati cu caracter exceptional, strict legata de capacitatea, talentul si efortul deosebit al sotului realizator. Se mai considera ca suportul material al creatiei intelectuale nu este de natura sa-l recompenseze material pe sotul respectiv[68].

Aceasta teza doctrinara excede filozofiei dispozitiilor art. 31 lit. d teza a II-a. Intr-adevar, solutia adoptata prin acest text constituie o consecinta fireasca a dreptului sotului realizator al creatiei intelectuale de a i se recunoaste paternitatea asupra acesteia. Finalmente, prin acest text, legiuitorul a urmarit doar ca legatura intriseca, ce exista intre sotul realizator al creatiei intelectuale si creatia sa, sa fie respectata si in cadrul raporturilor juridice de casatorie.

In al treilea rand, dupa cum s-a precizat anterior, expresia „manuscrisele stiintifice si literare, schitele sau proiectele artistice” se refera, de fapt, la forma de exprimare materiala a creatiilor intelectuale ce alcatuiesc obiectul dreptului de autor[69]. Fiindca textul se refera exclusiv numai la „manuscrisele stiintifice si literare”, per a contrario, acesta nu vizeaza si „manuscrisele operelor artistice”, precum si cele care incorporeaza o „creatie tehnica”.

Deci, nu vor intra sub incidenta acestui text manuscrisele in care este materializata, spre exemplu, o compozitie muzicala sau o pantomima[70] ori descrierea unei inventii si desenele explicative sau descrierea elementelor noi in care este incorporat un desen sau un model industrial . Finalmente, datorita defectuozitatii redactarii acestui text, toate aceste suporturi materiale sunt excluse nejustificat de la incidenta acestuia.

In al patrulea rand, fata de diversitatea operelor si, mai ales, datorita modalitatilor specifice de exprimare, termenul „manuscris” urmeaza a fi analizat intr-un inteles larg, adica de orice forma de exteriorizare a unei opere si nu numai de aceea care, in limbajul comun, inseamna un text scris de mana[73]. De fapt, in art. 7 din Legea nr. 8/1996 se face precizarea ca operele de creatie intelectuala constituie obiect al dreptului de autor oricare ar fi modalitatea de creatie, „modul sau forma concreta de exprimare” si independent de valoarea si destinatia lor.

In concret, spre exemplu, vor intra sub incidenta dispozitiilor art. 31 lit. d teza a II-a, deci vor fi bunuri proprii sotului creator, urmatoarele: suportul material scris de mana, dactilografiat, litografiat sau pe suport electronic al unei scrieri literare ori artistice; inregistrarea sonora sau audiovizuala a unei pledoarii sau prelegeri ori comunicari; un solfegiu sau o partitura muzicala; o sculptura sau o pictura ori o tapiserie; plansele, machetele si lucrarile grafice ce formeaza proiectele de arhitectura; negativul unei opere fotografice; o harta sau un desen din domeniul topografiei, geografiei si stiintei in general; reprezentarea cifrica ori numerica a unei opere etc.

In al cincilea rand, cat priveste expresia „schitele si proiectele artistice”, in limbajul comun, termenul „schita” are semnificatia de plan initial si sumar al unei opere, adica a unei priviri generale asupra unui subiect. Tot in limbajul comun, acest termen are si semnificatia de specie literara a genului epic[74], de dimensiuni reduse, care infatiseaza un singur episod caracteristic din viata unuia sau mai multor personaje . In schimb, termenul „proiect”, are intelesul de plan sau intentie de a intreprinde ceva, adica prima forma a unui plan economic, financiar, inclusiv artistic .

Practic, sub aspectul care ne intereseaza aici, cei doi termeni sunt sinonimi. Drept urmare, folosirea lor cumulativa in textul art. 31 lit. d teza a II-a imprima acestuia caracter pleonastic.

In al saselea rand, textul legal vizeaza exclusiv „schitele si proiectele operelor artistice” si cele privind „proiectele creatiilor tehnice. Per a contrario, intr-un mod evident inadmisibil, sunt excluse de sub incidenta acestui text schitele si proiectele „operelor literare si stiintifice.

In al saptelea rand, a fortiori, trebuie sa acceptam ca va intra sub incidenta acestui text si orice „forma finala” in care se materializeaza opera artistica sau creatia tehnica.

In al optulea rand, se pune problema naturii juridice a suportului material in ipoteza in care creatia intelectuala este realizata de soti impreuna.

Indiferent ca este vorba despre o creatie comuna sau colectiva, suportul material nu-si pierde natura de bun propriu. Altfel spus, acesta va fi in parte bun propriu al unuia dintre soti si in parte bun propriu al celuilalt sot. Cel mai puternic argument in sustinerea acestei teze este insasi textul art. 31 lit. d teza a II-a. De fapt, fata de dispozitiile art. 30 alin. 1[77] si de categoriile de bunuri proprii enumerate de art. 31, unanim este admis in doctrina ca un bun, pentru a fi considerat comun, trebuie sa intruneasca cumulativ urmatoarele cerinte: dobanditorul sa aiba calitatea de sot; momentul dobandirii sa fie plasat in timpul casatoriei; mijloacele folosite pentru dobandirea bunului sa fie bunuri comune ; bunul dobandit sa nu faca parte din vreuna din categoriile de bunuri pe care art. 31 le califica bunuri proprii. Evident, ultima cerinta nu poate fi indeplinita din moment ce bunurile la care ne referim sunt prevazute de art. 31 lit. d) teza a II-a.

Asupra acestor bunuri (suporturi) sotii vor exercita un drept de proprietate comuna pe cote parti. Chiar daca bunul nu este divizat in materialitatea lui, fiecare sot va exercita un drept de proprietate exclusiva asupra cotei parti ce i se cuvine din bun, in raport cu contributia lui efectiva la realizarea acestuia.

In concluzie, fata de caracterul evident depasit al textului art. 31 lit. d teza a II-a in raport cu dispozitiile legale actuale referitoare la protectia juridica a creatiei intelectuale si de interpretarile diverse ce le genereaza, acesta ar trebui reformulat, eventual, in sensul ca este bun propriu „orice forma de exteriorizare a creatiei intelectuale

SECTIUNEA 6.

INDEMNIZATIA DE ASIGURARE SAU DESPAGUBIREA PENTRU PAGUBELE PRICINUITE PERSOANEI

Aceste sume, prevazute de art. 31 lit. e C. fam., sunt proprii datorita afectatiunii lor speciale. Intr-adevar, indemnizatia de asigurare si despagubirea pentru pagube sunt destinate sa repare un prejudiciu exclusiv personal ori sa contribuie la refacerea sanatatii si la redobandirea capacitatii de munca a sotului victima a riscului asigurat ori a faptului ilicit.

Pentru ca indemnizatia sa fie bun propriu, trebuie sa existe un contract de asigurare de persoane, incheiat de sotul respectiv cu o societate de asigurari de bunuri sau persoane. Facem precizarea ca nu are vreo relevanta juridica asupra caracterizarii indemnizatiei imprejurarea ca societatea de asigurari este cu capital de stat ori privat sau mixt.

Indemnizatia ramane bun propriu chiar daca pentru plata primelor de asigurare au fost folosite mijloace bunuri proprii ale sotului asigurat ori mijloace bunuri comune sau in parte mijloace bunuri proprii si in parte mijloace bunuri comune ori proprii sotului neasigurat.

In ipoteza in care primele au fost platite in totalitate sau in parte cu mij­loace bunuri proprii ale celuilalt sot, acesta are un drept la actiune impotriva sotului asigurat pentru restituirea imbogatirii fara just temei, iar suma restituita va intra in categoria bunurilor proprii prevazuta de art. 31 lit. f C. fam., deoarece inlocuieste un bun propriu, adica sumele folosite pentru plata primelor de asigurare.

Despagubirea pentru pagube pricinuite persoanei, de asemenea, este bun propriu, fiindca legiuitorul presupune ca este supusa unei afectatiuni speciale.

Despagubirea va fi bun propriu indiferent daca reprezinta contravaloarea propriu-zisa a pagubei suferite de persoana ori constituie echivalentul banesc al prejudiciului moral suferit de catre aceasta.

In doctrina s-a opinat ca despagubirea pentru pierderea sau diminuarea capacitatii de munca a persoanei, ca urmare a faptelor ilicite a caror victima aceasta a fost, reprezentand, de fapt, echivalentul castigului din munca de care a fost lipsita, va constitui, urmare subrogatiei reale, bun comun[80]. Evident, aceasta concluzie nu poate fi acceptata, deoarece subrogatia reala, potrivit art. 31 lit. f C. fam., nu opereaza intre bunurile comune, ci numai intre bunurile proprii ale sotilor.

Indemnizatia sau despagubirea este bun propriu, in toate situatiile, in raporturile dintre sotul asigurat si asigurator ori dintre acesta si autorul sau persoana responsabila pentru faptul ilicit. Altfel spus, numai acest sot este indreptatit sa solicite si sa obtina indemnizatia sau despagubirea.

In raporturile dintre soti lucrurile pot fi mai nuantate, in sensul ca indemnizatia sau despagubirea poate fi, dupa caz, bun propriu sau comun ori in parte propriu sau comun, in functie de adevaratele raporturi stabilite intre ei

SECTIUNEA 7.

VALOAREA CARE REPREZINTA SI INLOCUIESTE UN BUN PROPRIU SAU BUNUL IN CARE A TRECUT ACEASTA VALOARE

Potrivit art. 31 lit. f C. fam., este bun propriu valoarea care reprezinta si inlocuieste un bun propriu sau bunul in care a trecut aceasta valoare. In acest caz, bunul dobandit devine propriu in temeiul subrogatiei reale cu titlu universal.

Neindoielnic, dupa cum s-a mai precizat, subrogatia reala se constituie intr-o restrangere a exercitiului dreptului de proprietate a sotilor asupra bunurilor lor proprii, avand menirea de a evita confuziunea intre bunurile proprii si bunurile comune. Altfel spus, in cazul subrogatiei reale, stipulate de art. 31 lit. f C. fam., ca regula generala, mijloacele bunuri proprii ale unui sot se convertesc, prin efectul legii, in alte bunuri proprii ale sotului respectiv. De exemplu, va fi bun propriu bunul achizitionat de catre unul dintre soti, in timpul casatoriei, dar cu bani proveniti dintr-o donatie primita de la celalalt sot ori de la alta persoana sau dintr-o mostenire legala ori testamentara sau cu bani proveniti din vanzarea manuscrisului unei opere literare al carui autor este. De asemenea, va fi bun propriu si bunul rezultat din incorporarea in el a altor bunuri proprii. Spre exemplu, este bun propriu bijuteria la a carei realizare s-a folosit aur provenit de la alte bijuterii bunuri proprii ori constructia la edificarea careia s-au folosit materiale rezultate din demolarea altei constructii bun propriu.

Subrogatia reala poate fi, deopotriva, cu titlu general sau cu titlu particular. Se impune aceasta concluzie, deoarece textul art. 31 lit. f) C. fam., prevazand-o pe cea cu titlu general, nu o exclude pe aceasta din urma. De fapt, principiul qui potest maius potest et minus ne ingaduie sa ajungem la aceasta concluzie.

Ne vom afla in prezenta unei subrogatii reale cu titlu general atunci cand un bun propriu se transforma in integralitatea lui intr-un alt bun propriu sau intr-o parte dintr-un astfel de bun. Spre exemplu, pretul obtinut din vanzarea unui bun de uz personal este folosit in totalitate pentru achizitionarea unui bun necesar exercitarii profesiunii de catre sotul respectiv.

In schimb, subrogatia este cu titlu particular atunci cand numai o parte dintr-un bun proprii sau numai o parte din valoarea ce reprezinta un bun propriu sunt folosite la dobandirea altui bun sau a unei parti dintr-un bun propriu. Spre exemplu, la edificarea impreuna de catre soti a unei constructii s-au folosit o parte din sumele de bani provenite dintr-o succesiune dobandita de catre unul dintre ei si o parte din sumele de bani obtinute din castigurile lor din munca. In acest caz, daca sotii inteleg ca sumele de bani bunuri comune sa ramana bun comun, constructia va fi, corespunzator, in parte bun propriu si in parte bun comun. In schimb, daca sotii decid ca sumele bun comun sa devina bun propriu unuia dintre ei, ne putem afla in situatia in care bunul va fi in totalitate bun propriu sotului care a folosit si mijloace bunuri proprii sau in parte bun propriu unuia dintre soti si in parte bun propriu celuilalt sot.

Subrogatia reala a bunurilor proprii nu exclude ca intre bunurile proprii si bunurile comune ale sotilor sa existe un anumit circuit, in sensul ca diferite mijloace bunuri proprii ale unui sot sa nu se transforme obligatoriu in alte bunuri proprii ale sotului respectiv ori in parti ale unor astfel de bunuri. In opinia noastra, acest circuit poate fi circumscris numai dispozitiilor art. 29 C. fam., care obliga sotii sa contribuie, in raport cu mijloacele fiecaruia, la cheltuielile casatoriei. Intr-adevar, referirea din text fara distinctie la mijloacele fiecaruia, ne conduce la neindoielnica concluzie ca aceasta contributie poate sa constea, mai ales, in mijloace bunuri proprii. Spre exemplu, daca unul dintre soti instraineaza un bun dobandit printr-o donatie, facuta exclusiv lui, iar cu sumele de bani astfel obtinute achizitioneaza alimente necesare membrilor de familie, alimentele respective vor constitui, in temeiul art. 29 C. fam., aportul acestuia la cheltuielile casatoriei si, nicidecum bun propriu .

In privinta mijloacelor bunuri comune, dupa cum s-a precizat deja, sotii, in conditiile art. 35 C. fam., au libertatea sa decida transformarea acestora in alte bunuri comune sau in unele bunuri proprii, cum ar fi cele necesare uzului personal sau exercitarii profesiei de catre unul dintre soti.

Deci, subrogatia reala, chiar daca este partiala, este obligatorie numai in privinta bunurilor proprii, nu si in ceea ce priveste bunurile comune. Practic, bunul comun se poate transforma, dupa caz, intr-un bun propriu sau in alt bun comun.

Dupa cum s-a mai subliniat, daca s-ar admite contrariul, nu numai ca s-ar nesocoti regulile fundamentale ale regimului juridic matrimonial, dar s-ar ignora si principiul instituit de art. 53 alin. 1 din Constitutie, conform caruia exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrans numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru: apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si a libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

In temeiul art. 31 lit. f C. fam., potrivit doctrinei, devin bunuri proprii si urmatoarele bunuri[81]:

– bunul dobandit in schimbul unui bun propriu;

– pretul obtinut din vanzarea unui bun propriu;

– creanta pretului de vanzare a unui bun propriu;

– sulta obtinuta in cazul schimbului care are ca obiect un bun propriu;

– bunul achizitionat, confectionat sau edificat cu pretul obtinut din vanzarea unui bun propriu;

– indemnizatia de asigurare obtinuta pentru pagube cauzate de distrugerea sau degradarea unui bun propriu;

– despagubirea primita pentru pagube cauzate ca urmare a unor fapte ilicite ce au ca obiect un bun propriu.

In toate ipotezele, subrogatia reala presupune inlocuirea juridica a bunului propriu cu un alt bun, adica bunul initial, pentru proprietarul sau, inceteaza sa mai existe sub aspect juridic, deoarece a fost transformat sau incorporat intr-un alt bun. Altfel spus, inlocuirea bunului numai din considerente economice nu constituie subrogatie reala



A se vedea: I. P. Filipescu, Tratat de drept civil,…, p. 70.

Pentru o solutie contrara, a se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 77/1983, in „Revista romana de drept” nr. 8/1984, p. 58-59; C. S. J., s. civ., dec. nr. 331/1990, in „Dreptul” nr. 9-12/1990, p. 230.

A se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 77/1983, in „Revista romana de drept” nr. 8/1984, p. 59; Pentru o critica a acestei solutii jurisprudentiale, a se vedea: T. Bodoasca, Opinii privind nulitatea actelor juridice,, p. 83 si urm.

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 988/1987, in „Revista Romana de drept” nr. 3/1988, p. 6

Pentru un studiu al raporturilor juridice patrimoniale dintre concubini, a se vedea D. Radu, Examen teoretic al practicii judiciare privind unele probleme de drept civil si al familiei, in „Revista romana de drept” nr. 9/1984, p. 47-54.

A se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 388/1971, in C. D. 1971, p. 135; dec. nr. 1080/1972 si dec. nr. 2581/1974, in Repertoriu de practica judiciara in materie civila a Tribunalului Suprem si a altor instante judecatoresti pe anii 1969-1975, de I. G. Mihuta, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, p. 18, respectiv p. 30-31;dec. nr. 147/1979, in „Revista romana de drept” nr. 6/1979, p. 43; dec. nr. 321/1984, in „Revista Romana de drept” nr. 12/1984, p. 65.

In acest sens, spre exemplu, a se vedea: T. R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, Editura Academiei, Bucuresti, 1987, p. 229-230; I. Albu, Dreptul familiei,,1975, p.123; I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei,, p. 58; Al. Bacaci, V. C. Dumitrache si C. Hageanu, Dreptul familiei, editia a 4-a, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2006, p. 51 si urm.; T. Bodoasca, Dreptul familiei,…, p. 80-81. Pentru o opinie in sensul ca si alte persoane decat sotii pot dobandi bunuri in proprietate comuna in devalmasie, a se vedea: L. Pop, Dreptul de proprietate si dezmembramintele sale, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1996, p. 181.

Spre exemplu, art. 5 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe (publicata in „Monitorul Oficial al Romaniei”, partea I nr. 60 din 26 martie 1996 ) reglementeaza un caz sui generis de proprietate comuna in devalmasie a coautorilor operei comune. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 8/1996, este opera comuna opera creata de mai multi autori impreuna. Dreptul de autor asupra unei opere comune apartine coautorilor acesteia. In lipsa unei conventii contrare, coautorii nu pot utiliza opera decat de comun acord. Pentru unele detalii in acest sens, a se vedea: T. Bodoasca, Dreptul proprietatii intelectuale, Editura Burg, Sibiu, 2003, p. 26-28.

Potrivit art. 1015 teza 1 C. civ., conditia indeplinita are efect din ziua in care angajamentul s-a contractat.

Pentru un amplu studiu privind conditiile in care sotii pot incheia intre ei diverse acte juridice, inclusiv cu continut patrimonial, a se vedea: C. Leaua, Validitatea contractelor incheiate intre soti, in „Dreptul”, nr. 9/1999, 29-50.

In acelasi sens, a se vedea: Al. Bacaci, Consideratii in legatura cu regimul matrimonial actual, in „Dreptul” nr. 4/2001, p. 94.

A se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2065/1956, in „Legalitatea Populara” nr. 6, 1957.

In acest sens, a se vedea: D. Protopopescu si D. Rizeanu, Raporturile patrimoniale dintre soti in lumina Codului familiei, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1963, p. 174; L. Mihai, Contractul de donatie cu sarcina este un contract gratuit si partial cu titlu oneros, in masura sarcinii, in „Revista romana de drept” nr. 12/1982, p. 48.

A se vedea: I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei,, p. 71-73; Al Bacaci, Raporturile patrimoniale in dreptul familiei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 120; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1490/1974, in C. D./1974, p. 179.

A se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil roman,, p. 173-175.

A se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1150/ 1984, in „Revista romana de drept” nr. .6/1985, p. 64; dec. nr. 1833/ 1960, in C. D. 1960, p. 242; C. S. J., dec. nr. 2351/1990, in „Dreptul” nr. 7-8/1991, p. 123.

A se vedea: I. P: Filipescu, Tratat de dreptul familiei,, p. 73.

A se vedea: Fr. Deak; Tratat de drept civil,., p. 164-166.

A se vedea: M. Eliescu, Transmisiunea si imparteala mostenirii, Editura Academiei, Bucuresti, 1966, p. 248.

A se vedea: M. Eliescu, Mostenirea si devolutiunea ei, Editura Academiei, Bucuresti, 1966, p. 356; St. Carpenaru, Drept civil .Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de mostenire, Universitatea Bucuresti, 1983, p. 475.

A se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale,, p.166.



A se vedea: Fr. Deak, Tratat de Drept civil. Contracte speciale, …, p. 164-166.

A se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. 2351/1990, in „Dreptul” nr. 7-8, 1990, p. 123.

Aceasta categorie de bunuri proprii se regaseste in art. 355 lit. b din Proiectul Codului civil, in contextul reglementarilor consacrate comunitatii legale de bunuri.

A se vedea, spre exemplu: art. 479-482, art. 936-941, art. 1307, art. 1405 etc.

A se vedea: I. P. Filipescu, op. cit., p. 70-71; Al. Bacaci, V. C. Dumitrache si C. Hageanu, Dreptul familiei,, p. 112-113. Facem precizarea ca acesti trei autori nu se refera si la ultima conditie; T. Bodoasca, Dreptul familiei,, p. 164-165; C. Oprisan, Probleme ale lichidarii comunitatii de bunuri ale sotilor, in „Legalitatea Populara”, nr. 4/1960, p. 641 si urm.

A se vedea: I. P. Filipescu, op. cit., p. 76.

Potrivit art. 30 alin. 3 din Codul familiei, calitatea de bun comun nu trebuie dovedita.

A se vedea: Al. Bacaci, Raporturile juridice patrimoniale in dreptul familiei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 128; Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei,, p. 116; M. Eliescu, op. cit., p. 218.

In opinia noastra, mijloacele bunuri comune ar mai putea fi folosite si pentru dobandirea urmatoarelor bunuri proprii: a bunurilor destinate exercitarii profesiei unuia dintre soti (art. 31 lit. c teza a II-a); pentru realizarea de catre sotul autor sau inventator a manuscriselor stiintifice sau literare, a schitelor si proiectelor artistice, respectiv a proiectelor de inventii si inovatii (art. 31 lit. d teza II-a); pentru plata de catre sotul asigurat a primelor de asigurare, care il indreptatesc sa obtina, in cazul producerii riscului, a indemnizatiei de asigurare (art. 31 lit. e teza I). In schimb, in ipotezele prevazute de art. 31 lit. a, lit. d teza I si lit. f, sub aspect juridic, apare imposibil de folosit mijloace bunuri comune pentru dobandirea bunurilor proprii respective. Intr-adevar, spre exemplu, in ipoteza stipulata de art. 31 lit. a este exclusa aceasta folosire, deoarece data dobandirii, fiind plasata inainte de casatorie, comunitatea de bunuri inca nu exista, iar in ipoteza prevazuta de lit. f unele bunuri proprii reprezinta sau inlocuiesc alte bunuri proprii.

A se vedea: L. Pirvu, Regimul juridic al bunurilor de valoare deosebita dobandite in timpul casatoriei (I), in „Dreptul”, nr. 10/1992, p. 45-46.

A se vedea: S. Serban, op. cit., p. 49.

Pentru o opinie contrara, a se vedea: S. Serban, op. cit., p. 49.

Pentru unele detalii privind obligatia de sprijin material reciproc a sotilor si contributia acestora la cheltuielile casatoriei, a se vedea: I. P. Filipescu, op. cit., p. 36-37 si p. 50.

Pentru unele detalii, a se vedea: C. Leaua, op. cit., p. 34-35.

Pentru opinie contrara, a se vedea: L. Pirvu, op. cit., p. 45.

A se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1479/1972, in Culegere de decizii 1973, p. 207.

A se vedea: Al. Bacaci, V. C. Hageanu, C. Dumitrache, op. cit., p. 112; I. P. Filipescu, op. cit., p. 70; D. Rizeanu, D. Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soti in lumina Codului familiei, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1959, p. 111.

A se vedea: I. P. Filipescu, op. cit., p. 65; Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 109.

Pentru unele detalii privind semnificatia juridica a termenului dobandire, a se vedea: Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 54-55; T. Bodoasca, op. cit., p. 146 si urm.; T. Bodoasca, Opinii privind caracterul constitutiv sau translativ de drepturi reale imobiliare al inscrierilor in cartea funciara, in „Dreptul”, nr. 5/2006, p.; I. P. Filipescu, op. cit., p. 52-54.

A se vedea: Dictionarul explicativ al limbii romane (aparut sub egida Academiei Romane - Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan”), Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998, p. 1143.

A se vedea: I. P. Filipescu, op. cit., p. 65.

I. Albu, Dreptul familiei,, p. 133; Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei,, p. 112-113; Al. Bacaci, Raporturile juridice patrimoniale in dreptul familiei,, p. 123 si urm.; D. Ciobanu, Regimul juridic al bunurilor proprii in caz de divort, in „Justitia Noua”, nr. 3/1960, p. 525-528; I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei,,p. 71; E. Florian, Dreptul familiei, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 98; Tr. Ionascu, s.a., Casatoria in dreptul R.P.R., Editura Academiei R. P. R., Bucuresti, 1964, p. 207-208; L. Pirvu, op. cit., p. 45 si urm.; D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., p. 110.

A se vedea: Trib. Suprem, s. unite., dec. nr. 70/1978, in Culegere de decizii 1978, p.161-164; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 181/1978, in „Revista romana de drept”, nr. 7/1978, p. 76; Trib. Suprem, s. unite, dec. nr. 62/1984, in Culegere de decizii 1984, p. 155; Curtea Suprema de Justitie, s. civ., dec. nr. 1233/1990, in „Dreptul”, nr. 2-3/1991, p. 7

A se vedea: L. Pirvu, op. cit., p. 45 si urm.; S. Serban, Regimul juridic al bunurilor de valoare deosebita dobandite in timpul casatoriei (II), in „Dreptul”, nr. 10/1992, p. 49 si urm.).

A se vedea: Trib. Suprem, s.civ., dec. nr. 181/1978, in „Revista romana de drept”, nr. 7/1978, p. 76; Trib. Suprem, s. unite, dec. nr. 62/1984, in Culegere de decizii 1984, p. 155 si urm.

A se vedea: L. Pirvu, op. cit., p. 46-47.

A se vedea: Al. Bacaci, Raporturile juridice patrimoniale in dreptul familiei,, p. 123.

Pentru detalii privind ocupatiile din Romania, se vedea: Ordinul comun al ministrului muncii si protectiei sociale si al presedintelui Comisiei Nationale pentru Statistica privind aprobarea Clasificarii ocupatiilor din Romania (publicat in „Monitorul Oficial al Romaniei”, partea I nr. 138 din 17 aprilie 1995).

I. Albu, Dreptul familiei,, p. 134; Al. Bacaci, V.-C. Dumitrache si C. Hageanu, Dreptul familiei,, p. 115; I. P. Filipescu si A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei,, 2006, p. 90-91; E. Florian, Dreptul familiei,, p. 96.

Legea nr. 8/1996 a fost publicata in „Monitorul Oficial al Romaniei”, partea I nr. 60 din 26 martie 1996. Legea nr. 8/1996 a fost modificata si completata prin Legea nr. 285/2004 (publicata in „Monitorul Oficial al Romaniei”, partea I nr. 587 din 30 iunie 2004), prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 123/2005 (publicata in „Monitorul Oficial al Romaniei”, partea I nr. 843 din 19 septembrie 2005) si prin Legea nr. 329/2006 privind aprobarea Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 123/2005 (publicata in „Monitorul Oficial al Romaniei”, partea I nr. 657 din 31 iulie 2006). Modificarea si completarea de anvergura a Legii nr. 8/1996 prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 123/2005 a fost determinata de necesitatea transpunerii in legislatia interna a Romaniei a unor acte normative comunitare enumerate de art. 1512, introdus prin art. I pct. 75 din aceasta ordonanta.

Legea nr. 64/1991 a fost publicata in „Monitorul Oficial al Romaniei”, partea I nr. 212 din 21 octombrie 1991 si republicata in temeiul art. III din Legea nr. 203/2002 (publicata in „Monitorul Oficial al Romaniei”, partea I nr. 340 din 22 mai 2002).

A se vedea DEX, p. 84

A se vedea: Dex, p. 891 si 902; V. Breban, Dictionarul general al limbii romane, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987, p. 873.

I. P. Filipescu si A. I. Filipescu, op. cit., p. 90

A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 698/1998, in „Legalitatea populara” nr. 5/1955, p. 550 cu nota de S. Serbanescu.

Cod muncii (adoptat prin Legea nr. 53/2003, publicata in „Monitorul Oficial al Romaniei”, partea I nr. 72 din 5 februarie 2003) nu consacra dispozitii generale exprese premiilor sau recompenselor. Astfel, potrivit art. 155 din cuprinsul acestuia, salariul cuprinde salariul de baza, indemnizatiile, sporurile si alte adaosuri. Premiile sau recompensele ar putea fi incadrate in „adaosuri”. In schimb, Codul fiscal (adoptat prin Legea nr. 571/2003, publicata in „Monitorul Oficial al Romaniei”, partea I, nr. 112 din 06 februarie 2004), in art. 55 alin. 2, enumerand categoriile de venituri asimilate salariilor, evoca „premiile” acordate personalului militar conform legii (pct. c), iar pct. 68 lit. a parag. 4 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal (aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 44/2004, publicata in „Monitorul Oficial al Romaniei”, partea I, nr. 112 din 6 februarie 2004), se refera in general la „recompensele si premiile de orice fel”.

A se vedea: I. Albu, op. cit., p. 134-135; Al. Bacaci, V. – C. Dumitrache si C. Hageanu, op. cit., p. 114-115; I. P. Filipescu si A. I. Filipescu, op. cit., 2006, p. 89-90; E. Florian, op. cit., p. 96.

A se vedea: Al. Bacaci, V. - C. Dumitrache si C. Hageanu, op. cit., p. 109; T. Bodoasca, Opinii privind regimul juridic al bunurilor proprii de uz personal, in „Dreptul” nr. 1/2007, p. 50; I. P. Filipescu, op. cit., p. 65.

A se vedea T. Bodoasca, Opinii privind regimul juridic al bunurilor proprii de uz personal,, p. 47.

De fapt, referirea fara distinctie a art. 31 lit. d teza I la premiu si recompensa constituie un argument de text pentru includerea salariului in comunitatea de bunuri a sotilor. (In acest sens, se vedea T. R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1965, p. 189).

A se vedea: I. Albu, op. cit., p. 140 si urm.; I. Albu, Consideratii de lege lata si de lege ferenda privind regimul juridic al castigului din munca al sotilor, in „Revista romana de drept” nr. 2/1974, p. 28 si urm.; p. 63; S. Bradeanu, Salariul fiecaruia dintre soti poate fi oare considerat ca un bun comun al ambilor soti ?, in „Legalitatea Populara” nr. 4/1958, p. 34 si urm.; D. Ciobanu, Poate fi oare incadrat salariul in masa bunurilor comune sau in masa bunurilor comune sau in masa bunurilor proprii ?, in „Legalitatea Populara” nr. 2/1959, p. 284 si urm.; E. Florian, op. cit., p. 102-104; D. Rizeanu, D. Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soti in lumina Codului familiei, Editura stiintifica, Bucuresti, 1959, p. 185 si urm.

A se vedea Trib. Suprem, s. civ, dec. nr. 2016/1976, in C. D. 1976, p. 163.

Aceasta teza ignora efectele subrogatiei reale, prevazuta de art. 31 lit. f. Astfel, daca salariul neincasat este considerat bun propriu, prin incasare, ca efect al subrogatiei reale, se transforma tot intr-un bun propriu.

Pentru unele detalii, a se vedea T. Bodoasca, Opinii privind regimul juridic al bunurilor proprii de uz personal,, p. 47 si urm.; T. Bodoasca, Opinii privind caracterul constitutiv sau translativ de drepturi reale imobiliare al inscrierilor in cartea funciara,, p. 55 si urm.

A se vedea: I. Albu, op. cit., p. 135; Al. Bacaci, V. – C. Dumitrache si C. Hageanu, op. cit., p. 115; I. P. Filipescu si A. I. Filipescu, op. cit., p. 91; E. Florian, op. cit., p. 96.

A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 581/1974, in „Revista romana de drept” nr. 2/1975, p. 67.

A se vedea Al. Bacaci, V. – C. Dumitrache si C. Hageanu, op. cit., p. 115.

Pentru unele detalii privind obiectul dreptului de autor, a se vedea: T. Bodoasca, Dreptul proprietatii intelectuale, editia a 2-a, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2007, p. 9 si urm.; G. Olteanu, Dreptul proprietatii intelectuale, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2007, p. 29 si urm.; C. R. Romitan, Creatii intelectuale, proprietate intelectuala sau drept de autor ?,, p. 103 si urm.”

A se vedea art. 7 lit. c si d din Legea nr. 8/1996.

A se vedea art. 14 alin. 1 din Legea nr. 64/1991.

A se vedea art. 13 alin. 1 lit. e din Legea nr. 129/199

A se vedea Dex, p. 598.

Genul epic este unul din principalele genuri literare si exprima, in forma de naratiune, idei, sentimente, actiuni etc. ale eroilor unei intamplari reale sau imaginare (A se vedea Dex, p. 343).

A se vedea Dex, p. 960.

A se vedea Dex, p. 856.

Potrivit art. 30 alin. 1 C. fam., bunurile dobandite in timpul casatoriei, de oricare dintre soti, sunt, de la data dobandirii lor, bunuri comune ale sotilor.

A se vedea; I. Albu, op. cit., p. 125; Al. Bacaci, V. – C. Dumitrache si C. Hageanu, op. cit., p. 54; T. Bodoasca, Dreptul familiei,, p. 144; E. Florian, op. cit., p. 81 si urm.; I. P. Filipescu si A. I. Filipescu, op. cit., p. 67 si urm.

Bunul dobandit prin folosirea unor mijloace bunuri proprii ale unui sot devine, potrivit art. 31 lit. f, de asemenea, bun propriu sotului respectiv. Astfel, in temeiul acestui text, nu este bun comun, ci bun propriu al sotului dobanditor, valoarea care reprezinta si inlocuieste un bun propriu sau bunul in care a trecut aceasta valoare. De fapt, art. 31 lit. f reglementeaza subrogatia reala a bunurilor proprii ale sotilor, adica transformarea prin efectul legii a bunului propriu in alt bun propriu. In schimb, subrogatia reala nu opereaza in cazul bunurilor comune, deoarece acesteia i se opun dispozitiile art. 35 alin. 1, conform carora sotii administreaza si folosesc impreuna bunurile comune si dispun tot la fel de ele. Altfel spus, in cazul bunurilor proprii asupra transformarii lor juridice a decis legiuitorul, iar in cazul bunurilor comune decid sotii de comun acord (Pentru unele detalii in acest sens, a se vedea T. Bodoasca, Opinii privind regimul juridic al bunurilor proprii de uz personal,, p. 41 si urm.).

A se vedea: M. Muresan, Familia si rolul ei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 134. Pentru o critica a acestei solutii, a se vedea I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei,, p. 81.

A se vedea: I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei,, p. 81-8








Politica de confidentialitate







.com Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 SCHITA DE PROIECT DIDACTIC GEOGRAFIE CLASA: a IX-a - Unitatile majore ale reliefului terestru
 PROIECT DIDACTIC 5-7 ani Educatia limbajului - Cate cuvinte am spus?
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 Proiect - masurarea si controlul marimilor geometrice

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 LUCRARE DE DIPLOMA MANAGEMENT - MANAGEMENTUL CALITATII APLICAT IN DOMENIUL FABRICARII BERII. STUDIU DE CAZ - FABRICA DE BERE SEBES
 Lucrare de diploma tehnologia confectiilor din piele si inlocuitor - proiectarea constructiv tehnologica a unui produs de incaltaminte tip cizma scurt

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 LUCRARE DE LICENTA CONTABILITATE - ANALIZA EFICIENTEI ECONOMICE – CAI DE CRESTERE LA S.C. CONSTRUCTIA S.A TG-JIU
 Lucrare de licenta sport - Jocul de volei
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 PROIECT ATESTAT MATEMATICA-INFORMATICA - CALUTUL INTELIGENT
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 ATESTAT PROFESIONAL TURISM SI ALIMENTATIE PUBLICA, TEHNICIAN IN TURISM




NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
DREPT COMUNITAR EUROPEAN
Noțiunea de izvor al dreptului civil
Varsta subiectilor de drept penal. Fazele generale ale varstei
Notiunea de cetatenie
PROCEDURA REABILITARII JUDECATORESTI
Procedee tactice de ascultare a invinuitului sau inculpatului
CLASIFICAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE





Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu