Deosebiri privind latura subiectiva a infractiunii

Deosebiri privind latura subiectiva a infractiunii

1. Unitatea si pluralitatea de rezolutie. A. Notiunea de rezolutie infractionala. Prin rezolutie infractionala se intelege elementul subiectiv al infractiunii intentionate si care consta in hotararea faptuitorului de a comite o infractiune. Rezolutia presupune, pe de o parte, reprezentarea generala a actiunii-inactiunii ce urmeaza a se savarsi in toate trasaturile sale relevante din punct de vedere penal, iar, pe de alta parte, vointa de a comite acea actiune sau inactiune.[1] Asadar, rezolutia este alcatuita din doi factori: unul volitiv – vointa faptuitorului de a savarsi faptele materiale ale infractiunii, si altul intelectiv – reprezentarea generala a actiunilor-inactiunilor si prevederea rezultatului.[2]

Rezolutia infractionala cuprinde trei faze:[3] a) formularea scopului, datorita unui stimul care genereaza o necesitate ce, sub aspect subiectiv, devine o dorinta, si care in planul constiintei devine mobil sau scop; b) odata aparut scopul, acesta este confruntat cu alte motive, potentiale sau active – lupta motivelor; c) in final, in functie de forta motivelor ce se confrunta, rezulta adoptarea hotararii; care, in cazul infractiunii, este in sensul comiterii ei. In doctrina s-a exprimat si opinia potrivit careia fiecare actiune sau inactiune se desfasoara in baza unui proces psihic complet – de reprezentare si efort volitional –, individual pentru fiecare fapta, chiar daca aceste procese psihice se desfasoara pe fondul unui proces psihic mai amplu, anterior si general, care are loc initial, la luarea hotararii cu caracter general.[4]

Dar indiferent de pozitia pe care se afla, toti autorii de specialitate sunt unanim de acord ca ceea ce diferentiaza concursul de infractiuni fata de infractiunea continuata este rezolutia infractionala. Astfel, in cazul faptelor concurente, avand o pluralitate de infractiuni autonome, vom avea tot atatea hotarari infractionale, pe cand, in cazul infractiunii continuate, exista o unitate de fapte penale si, deci, o unitate de rezolutie, asa cum. de altfel, prevede si art. 41 alin. 2 C. pen.[5]

B. Teorii. In cazul concursului de infractiuni nu exista prea multe controverse privind hotararea delictuala. Deoarece este format din mai multe infractiuni independente, concursul presupune o rezolutie delictuala multipla, cate una pentru fiecare infractiune concurenta. Hotararea delictuala multipla mentine atat identitatea, cat si diferenta dintre infractiuni, facand imposibil ca actiunile sau inactiunile contradictorii sa apartina aceleiasi infractiuni.[6]

Pentru infractiunea continuata problema este mult mai controversata. Desi este unanim acceptata conditia rezolutiei unice, ea a primit nuantari in functie de doua teorii, una restrictiva si alta extensiva.[7]

Dupa interpretarea restrictiva a prevederilor legale, infractiunea continuata este considerata o exceptie de la dreptul comun si, in consecinta, este de stricta interpretare, urmand sa se aplice numai atunci cand faptuitorul a conceput si a urmarit savarsirea unei singure infractiuni, cu un rezultat unic, si care numai datorita imposibilitatii, de orice natura, se realizeaza esalonat. Elementul psihic care uneste elementele componente ale acestei infractiuni consta in unitatea planului criminal care sta la baza actiunilor-inactiunilor. Planul ar fi reprezentat printr-un proiect de actiuni concret, bine determinat, care ar rezulta din coordonarea unei serii de idei substantiale si presupune atat alegerea mijloacelor de infaptuire, cat si prevederea conditiilor in care se va desfasura activitatea infractionala, a conditiilor de savarsire si a rezultatelor ce se vor produce.

Potrivit teoriei extensive, majoritara, este suficient ca faptuitorul sa aiba reprezentarea anticipata doar a unei activitati infractionale complexe, compusa dintr-o pluralitate de actiuni sau inactiuni similare si cu valoare infractionala proprie, iar nu in mod necesar a unei singure infractiuni comise esalonat. In acest sens, s-a sustinut ca in realitatea concreta o pluralitate de actiuni sau inactiuni similare, chiar atunci cand nu sunt concepute si voite ca parti sau etape de realizare ale unei singure infractiuni, poate, in mod obiectiv, sa alcatuiasca o activitate infractionala complexa, generatoare a unui rezultat global (care sa reprezinte suma rezultatelor produse prin fiecare actiune-inactiune individuala), dupa cum si, pe plan subiectiv, poate constitui obiectul unei reprezentari unice, ceea ce-i confera atributele unei entitati autonome, cu un pericol social propriu, diferit de cel al partilor care o compun.

C. Conditiile rezolutiei la infractiunea continuata. Pentru a fi in prezenta unei unitati de rezolutie aceasta trebuie sa indeplineasca doua conditii:

a) Rezolutia trebuie sa fie determinata. In ceea ce priveste gradul de determinare exista mai multe puncte de vedere, in functie de cele doua teorii aratate mai inainte.

Astfel, potrivit teoriei extensive, hotararea unica trebuie sa fie determinata in linii generale, cu prevederea in linii generale a actiunilor succesive, a conditiilor concrete de savarsire a acestora, a mijloacelor folosite etc., fara a intelege prin aceasta un plan alcatuit in amanunt, cu precizarea si respectarea riguroasa a detaliilor de executare. Unitatea rezolutiei infractionale presupune reprezentarea dintru inceput a activitatii materiale corespunzatoare laturii obiective a infractiunii, ceea ce inseamna ca, in momentul luarii hotararii de a comite delictul, autorul trebuie sa fi avut imaginea concreta a faptului pe care il va comite prin actiuni repetate.[8] Intr-o alta opinie, expusa deja (teoria restrictiva), se considera ca rezolutia infractionala trebuie sa reprezinte un plan exact al comiterii infractiunii continuate si nu doar o reprezentare generala a faptelor ce urmeaza a fi savarsite.[9]

b) Rezolutia trebuie sa fie anterioara inceperii activitatii infractionale si sa persiste pe tot parcursul desfasurarii ei.[10] Continuitatea rezolutiei este socotita intrerupta in cazurile in care, dupa savarsirea unei parti din actiunile componente, intervine vreo cauza de natura a-l determina pe faptuitor sa ia o noua rezolutie pentru restul actiunilor, caz in care se va retine un concurs de infractiuni. Daca, insa, pe parcursul desfasurarii activitatii infractionale intervine doar o schimbare a conditiilor obiective, schimbare ce impune luarea unor masuri suplimentare, nereprezentate initial, necesare pentru a face posibila continuarea activitatii ilicite, nu se poate spune ca intervine o noua rezolutie.[11]

Unitatea de rezolutie impune si o unitate a scopului urmarit, atunci cand acesta este un element al continutului legal al infractiunii. Deci, in ipoteza in care textul de incriminare prevede mai multe scopuri speciale, comiterea mai multor actiuni in vederea atingerii lor da nastere, in mod necesar, unui concurs de infractiuni numai atunci cand aceste scopuri sunt incompatibile. In caz contrar vom fi in prezenta concursului de infractiuni sau a infractiunii continuate in functie de unitatea sau pluralitatea rezolutiei infractionale.[12]

2. Formele de vinovatie incidente. In cazul concursului de infractiuni actele de executare pot fi comise cu orice forma de vinovatie, toate cu intentie, toate din culpa, unele cu intentie si altele din culpa, unele ori toate cu praeterintentie. Chiar si in cazul concursului ideal, sub aspect subiectiv, desi avem o singura rezolutie, o hotarare unica, gasim, totusi, in ea comprimate elementele subiective ale mai multor infractiuni, si anume o intentie directa fata de victima vizata sau de rezultatul urmarit, precum si o intentie indirecta sau culpa fata de cealalta victima sau de rezultatul care, initial, nu a fost urmarit.[13]

Ceea ce caracterizeaza infractiunea continuata este realizarea ei esalonat in baza aceleiasi rezolutii, caracterizata prin anumite trasaturi proprii numai intentiei ca forma de vinovatie.[14] Se poate avea in vedere faptul ca rezolutia presupune reprezentarea actelor materiale pe care urmeaza sa le comita faptuitorul, ori planificarea nu este compatibila cu o intamplare produsa din culpa. De asemenea, rezolutia trebuie sa existe pe toata durata comiterii infractiunii, ori culpa nu poate dura in timp intrucat ar deveni intentie: faptuitorul nu ar putea sa nu accepte rezultatul dupa momentul la care el s-a produs deja, ori sa nu-l prevada din moment ce el exista. In sfarsit, rezolutia presupune urmarirea unui anumit rezultat delictuos, trasatura incompatibila cu forma culpei, care presupune neacceptarea rezultatului infractional sau chiar neprevederea lui.[15] Totusi, in doctrina s-a sustinut si posibilitatea comiterii unor infractiuni continuate din culpa.[16]

Pentru infractiunea simpla regula o reprezinta unitatea formei de vinovatie. Dispute pot aparea in cazul praeterintentiei si al unitatii naturale colective. Praeterintentia, ca forma de vinovatie, este incompatibila cu infractiunea unica, ea determinand, intotdeauna, o infractiune complexa, ce va cuprinde fapta dorita de autor, realizata cu intentie, si un rezultat mai grav, produs din culpa fatuitorului in realizarea actiunii urmarite de el. De asemenea, actele unitatii naturale colective vor putea fi savarsite numai cu aceeasi forma de vinovatie, chiar si atunci cand infractiunea prezinta continuturi alternative.[17]

Deosebiri privind incadrarea juridica

Din punct de vedere al obiectului juridic se poate stabili urmatoarea regula: faptele concurente pot intruni elementele constitutive ale mai multor infractiuni de natura diferita, deci pot leza obiecte juridice diferite, in timp ce, pentru infractiunea continuata, fiecare actiune-inactiune trebuie sa intruneasca individual continutul aceleiasi infractiuni, sa duca, deci, la o unitate de incadrare juridica (numai fapte de furt, numai fapte de delapidare, numai fapte de inselaciune etc.). Aceasta cerinta presupune vatamarea prin actiunile comune a unui singur obiect juridic.[18] Chiar daca actiunile materiale sunt identice, au aceeasi alcatuire, daca prin ele s-au vatamat obiecte juridice diferite nu se poate realiza o unitate infractionala, ci se va realiza un concurs de infractiuni. Asadar, prin schimbarea obiectului juridic se schimba tipul de infractiune si continutul acelei fapte.[19] Se face, deci, diferenta intre actiunile-inactiunile infractiunii, ca element material ce reda modul de comitere a delictului, si obiectul juridic al infractiunii, adica valorile sociale ocrotite de norma penala.

Am precizat la inceput ca unitatea si pluralitatea obiectului juridic reprezinta regula, deoarece in aceasta materie exista si exceptia – concursul real omogen. Trebuie mentionat ca, in cazul concursului ideal, desi exista o singura fapta materiala, el se caracterizeaza tocmai prin aceea ca o singura actiune-inactiune aduce atingere mai multor obiecte juridice ocrotite de norma penala datorita modului defectuos de comitere a faptei unice, mod care produce mai multe rezultate specifice mai multor infractiuni diferite. Or, in cazul concursului omogen, exista mai multe fapte de aceeasi natura, care lezeaza acelasi obiect juridic, dar ceea ce-l diferentiaza de infractiunea continuata este pluralitatea rezolutiilor infractionale in baza carora au fost savarsite faptele concurente.

Intre concursul real omogen si infractiunea continuata exista si alte interferente. Astfel, retinerea unei infractiuni continuate poate determina schimbarea incadrarii juridice a faptei intr-o forma agravata. Spre exemplu, oricare ar fi numarul infractiunilor de furt simplu retinute in concurs, pedeapsa rezultanta nu va putea depasi 17 ani (12 ani, maximul special al infractiunii de furt simplu, plus 5 ani, sporul de pedeapsa aplicabil concursului). In schimb, daca se retine o infractiune continuata de furt simplu, iar prejudiciul total depaseste 200.000 lei (RON), fapta va constitui un furt care a produs consecinte deosebit de grave, maximul special al pedepsei fiind, in acest caz, de 20 ani, la care se poate adauga si sporul de pana la 5 ani (art. 208 raportat la art. 209 alin. 4 si art. 146 cu aplicarea art. 41 alin. 2 si art. 42 C. pen.).[20]

Infractiunea unica nu este afectata de pluralitatea obiectelor juridice. Faptul ca norma penala ocroteste un obiect juridic principal si un altul secundar nu este de natura sa afecteze unitatea infractiunii, chiar daca ea a fost savarsita prin acte eterogene caracterizand mai multe modalitati alternative, daca prin modul de savarsire – cu aceeasi ocazie, in stransa legatura si cu intervale foarte scurte de timp intre ele – actele se unesc intre ele, realizand o actiune constitutiva unica.[21]

In schimb, caracterul distinct al unor relatii sociale de acelasi fel ocrotite prin incriminare, poate sa determine o pluralitate de infractiuni in cazul in care obiectului juridic general si abstract al infractiunii ii corespunde o ocrotire distincta si autonoma a unor relatii sociale de acelasi fel, dar deosebite intre ele prin nucleul concret in jurul caruia se organizeaza. De exemplu, in materia infractiunilor contra persoanei, fiecare individ uman reprezinta o entitate distincta, in jurul careia se polarizeaza relatiile sociale de acelasi fel ocrotite de lege, dar formand grupuri distincte, care beneficiaza separat de protectia legii penale. De aceea, daca o singura actiune se indreapta asupra mai multor persoane, ne vom gasi in fata atator infractiuni cate persoane sunt vatamate. La fel, incriminarea marturiei mincinoase ocroteste valoarea sociala a adevarului ca o conditie esentiala pentru realizarea justitiei. Dar aceste relatii sociale se organizeaza in mod distinct si individualizat in fiecare cauza venita in fata unui organ judiciar, fiecare cauza avand adevarul ei. De aceea, afirmatiile mincinoase facute de martor in fiecare cauza se autonomizeaza, se constituie ca o infractiune de sine statatoare, chiar atunci cand ele sunt facute in doua cauze distincte, puse pe rol in aceeasi zi, in fata aceleiasi instante si la intervale scurte de timp. Ca atare, intr-o asemenea ipoteza, infractiunea de marturie mincinoasa va aparea ca savarsita de doua ori, caracterizand un concurs real de infractiuni.[22]