REFERAT FILOZOFIE JURIDICA - OMUL, FIINTA NEDEFINITA

MINISTERUL EDUCATIEI, CERCETARII SI INOVARII

UNIVERSITATEA "DIMITRIE CANTEMIR" DIN TARGU-MURES

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT

FILOZOFIE JURIDICA

OMUL, FIINTA NEDEFINITA

OMUL SI DEFINIREA LUI IN FILOZOFIE

Locul si specificul problematicii umane in filosofie

Se poate spune ca interesul omului pentru cunoasterea de sine apare odata cu ivirea acestuia in univers. Nu exista cultura, din cele cunoscute pana in prezent, care sa nu cuprinda si o imagine asupra omului si a unui model de umanitate. In creatiile mitice, in religii, in creatiile epice, in primele manifestari ale artei, vom gasi implicit o imagine de sine a omului si o pledoarie pentru promovarea unei cai de realizare. Filosofia este expresia afirmarii constiintei individualitatii omului ca om in fata universului. In acest sens, Karl Jaspers spune ca filosofarea este ca "o trezire a omului din starea de dependenta fata de nevoile vietii" sau din "somnul dogmatic", cum spune Lucian Blaga.

Omul nu este doar una din problemele fundamentale ale filosofiei, ci si una care-si lasa amprenta asupra tuturor celorlalte probleme pe care le abordeaza reflexia filosofica. "Prin om, spunea Constantin Noica, filosofia gandeste umanul dincolo de el, () dar in jurul omului pivoteaza totul".

In dezvoltarea gandirii filosofice vom gasi o mare diversitate de conceptii despre ceea ce este omul. Insumata, literatura filosofica, din trecut si prezent, asupra problematicii umane, este coplesitoare, un adevarat mozaic spiritual. Cu toata bogatia si diversitatea raspunsurilor, intrebarea "ce este omul?" ramane permanent deschisa. Nici un raspuns nu poate fi definitiv. A pretinde un asemenea raspuns echivaleaza cu a renunta la cunoasterea si intelegerea omului. Martin Heidegger apreciaza ca poate singura definitie definitiva este aceea ca omul este indefinibil. A-l defini echivaleaza cu a-l nega ca om.

Momente din explicarea omului in dezvoltarea gandirii filosofice

Intrebarea "ce este omul?" se impune sa fie insotita de o alta; "au recunoscut oamenii dintotdeauna, cei care au trait in Antichitate, in Evul Mediu, Renastere si Modernitate, o realitate ce trebuia numita "om", au deslusit ei in diversitatea colectivitatilor in care traiau un model aplicabil, in mod egal, imparatului si sclavului, nobilului si iobagului, bogatului si saracului, barbatului si femeii?". Fara indoiala, raspunsul este negativ. Anticii excludeau din sanul umanului sclavii. In evul mediu crestin, in schimb, se impune convingerea, aproape neegalata de nici o alta epoca, in existenta universala si vesnica a unui model uman. Potrivit crestinismului, omul, barbat sau femeie, bogat sau sarac, imparat sau cersetor, toti sunt creatii ale lui Dumnezeu. El este parintele tuturor.

In toate perioadele parcurse de dezvoltarea conceptiilor despre om, acesta este definit prin raportare la o realitate exterioara siesi: fie prin raportare la eroi si fapte mitice, fie la creatii ale zeilor, fie la fortele naturii.

Imaginea omului la Platon este faurita din impletirea mitului cu logosul. Aristotel, in schimb, propune una din cele mai complexe si bogate perspective de analiza ale omului. Abandonand explicatiile mitologice, el propune un proiect de analiza complexa a omului cercetandu-l din perspectiva naturala, psihologica, sociala, etica, metafizia. Omul este conceput ca un intreg, ca o unitate a mai multor niveluri, ca o forma specfica a relatiei individual-general. Definitia aristotelica presupune societatea, nu ca o asociere de indivizi, ci ca natura a umanului si conditie a constituirii acestuia.

Dupa Aristotel, indeosebi prin elenism, definirea omului este mult ingustata. Elenismul descopera individul uman oarecum in sine, ca un univers. In filososfia lui Epicur, spre exemplu, omul are in sine o natura statornica si care este primul intre lucrurile innascute, placerea. Aceasta nu este o atitudine, ci o conditie existentiala; tine de firea, de natura omului. Schimbari imprevizibile s-au produs in antichitatea tarzie odata cu crestinismul. Noua religie paraseste mitul poporului ales si proclama ideea, formulata de stoici, a egalitatii oamenilor. In conceptia crestina, omul este creatia lui Dumnezeu ale carui porunci trebuie sa le asculte pentru a ajunge sa redobandeasca fericirea. In spiritualitatea evului mediu apare cuplul antagonist Dumnezeu-Satana, "numele libertatii", pe care abia epoca moderna l-a descoperit, spune Le Goff.

O epoca semnificativa, in drumul lung al intelegerii de sine a omului, este cea iluminista. Omul epocii Luminilor este strans legat de natura, dar si suveran al acesteia prin puterea ratiunii, inteleasa ca o caracteristica a tuturor oamenilor. Realizarea omului inseamna exprimarea libera a artiunii.

Definitia omului printr-o trasatura sau un numar de trasaturi esentiale a predominat in gandirea filosofica despre om pana in secolul al XIX-lea. Sirul definitiilor care pot fi date omului, pronind de la trasaturi, este practic nesfarsit. Orice trasatura a omului poate fi socotita al defini.

OMUL SI SOCIETATEA

Definirea societatii

Orice incercare de a schita un raspuns intrebarii "ce este societatea?" se loveste de cateva dificultati: absenta unui sistem comceptual cat de cat unitar si mare varietate a intelesurilor cuvantului societate. O cauza a acestei situatii este, fara indoiala, natura societatii insasi; o realitate fara contururi ontice certe, in raport cu alte niveluri de existenta, aflata intr-o permanenta deconstructie si constructie. De asemenea, in cadrul acestor procese, componentele societatii sunt supuse unor puternice interdependente, ceea ce confera devenirii lor un caracter global, in cadrul caruia indivizii actioneaza, mai mult sau mai putin, liberi. 

Constelatiile individualizate care se constituie ca societati sunt determinate spatial si temporal ca si componentele lor. De aceea, orice conceptie, filosofica sau stiintifica cu privire la societate se constituie ca o componenta a societatii insasi, e formulata intr-un anumit moment si loc, deci e temporala, istorica si e exprimata, totdeauna, dintr-un anumit punct de vedere, deci partial.

Individ. Individual. Individ colectiv

Individ, individual, individualitate si rapotul cu generalul si particularul acopera aproape intereaga istorie a filozofiei. Individualul e realul, fie singular, fie plural ori total. Individ, individualitate sunt categorii universale care se aplica tuturor existentelor - astrilor, elementelor chimice, vietuitoarelor, oamenilor, societatilor etc. De saptesprezece secole de cand se foloseste, cuvantul individ numeste o persoana nedeterminata, un esantion al speciei umane. Din punct de vedere logic, insa, nimic nu justifica utilizarea termenului de individ numai in raport cu fiintele umane. Nu putem indica nici un criteriu in acest sens. Vom numi individ tot ceea ce se poate numara, ce exista in mai multe sau mai putine esantioane din genul considerat ce e susceptibil de o diferentiere dand nastere unei discontinuitati: lucruri, fiinte, actiuni, relatii, evenimente, opere etc.

In raport cu conceptul de individ, cel de persoana are o semnificatie deosebita. Gaston Fessard apreciaza ca, facand abstractie de istoria spirituala, cuvantul persoana are doua sensuri:

Persoana este subiect de drept, termen si principiu al relatiilor juridice, element al unei comunitati; in acest sens cuvantul deriva in linie directa din cuvantul latin persona. In dreptul roman, persona semnifica precis "reprezentant in materie judiciara";

Persoana desemneaza un subiect, nu in calitate de termen sau principiu al relatiilor, ci relatia insasi.[4]

SUBIECTUL DE DREPT

Ce este "subiectul de drept"?

"Subiect de drept este titular de drepturi si obligatii in raporturi juridice specificate de legea in vigoare".

Legea antica nu recunoaste aceasta calitate sclavilor, femeilor, copiilor sau celor ce nu puteau intra in vreun raport juridic.

Referindu-ne la aceasta calitate de "persoana in drept", este de retinut ca "persoana in drept" nu este totuna cu ceea ce in mod obisnuit numim persoana. De asemenea, o persoana neformalizata juridic se poate manifesta ca persoana morala, persoana politica etc.

Pentru a fi recunoscuta ca subiect de drept o persoana trebuie sa aiba capacitate juridica. Capacitatea juridica este reglementata normativ. Prin continutul si forma sa ea este o creatie a legii in vigoare.

Subiectul de drept este, deci, titularul de obligatii si drepturi in raporturi juridice specificate de lege. Acest fapt il distanteaza inconfundabil de alte manifestari ale omului ca subiect.[5]

BIBLIOGRAFIE

Gorea, Brindusa, Puha, Elena, Filosofie, justitie si drept, Editia a 2-a, Editura "Zethus", Tirgu-Mures, 2009;

Puha, Elena, Prelegeri de filosofie, Partea I, Editura "Dimitrie Cantemir", Targu-Mures, 2002;

Puha, Elena, Prelegeri de filosofie, Partea a II-a, Editura "Dimitrie Cantemir", Targu-Mures, 2002, p. 5