Republica Populara Polona

Republica Populara Polona

Republica Populara Polona (limba poloneza: Polska Rzeczpospolita Ludowa, PRL) a fost numele oficial al Poloniei din pana in , in timpul in care tara a fost condusa de comunistii din Partidul Muncitoresc Unit Polonez (Polska Zjednoczona Partia Robotnicza, sau PZPR). Comunistii au condus efectiv Polonia din , dar numele nou al tarii nu a fost adoptat pana cand nu a fost votata constitutia din 1952.

Republica Populara Polona a fost un stat suveran conform definitiilor date de dreptul international. In realitate, a fost totusi un stat satelit subordonat Uniunii Sovietice. Sovieticii au avut o mare influenta in domeniul afacerilor externe si al celor interne. Fortele Armatei Rosii au stationat in Polonia pana in 1989. Efectivele sovietice au variat de la 500.000 in , la 120-150.000 in si 60-80.000 in 1989. Ministerul Securitatii Publice era intesat de instructori sovietici. In , generalii si instructorii sovietici formau 80% din cadrele ofiteresti ale Wojsko Ludowe (Armata Populara), procentul scazand la 30% - 40% in 1948. Comunistii polonezi, care raspundeau numai in fata sovieticilor, detineau controlul total al tarii. Opozitia a fost persecutata si mai apoi suprimata, iar contrar intelegerilor de la Conferinta de la Ialta, nu s-au tinut alegeri libere si cinstite pana in .

Istorie

La Conferinta de la Ialta din februarie , Stalin era capabil sa prezinte aliatilor occidentali, (Franklin Roosevelt si Winston Churchill), situatia din Polonia drept un fapt implinit. Armata Rosie ocupa tara, iar agentii sovietici, comunistii polonezi, controlau administratia. Uniunea Sovietica era in plin proces de incorporare a teritoriilor din estul Poloniei care mai fusesera sub stapanirea sovietica din 1939 pana in 1941, dupa ocuparea Poloniei ca urmare a intelegerilor stipulate in Pactul Molotov-Ribbentrop. Drept compensatie, URSS oferea Poloniei toate teritoriile germane din Pomerania, Silezia si Brandenburg de la est de linia Oder-Neisse ca si jumatatea sudica a Prusiei Rasaritene. Stalin era hotarat sa faca toate presiunile de care era nevoie ca noul guvern polonez sa fie controlat de comunisti. El a rupt in relatiile cu guvernul polonez in exil care se afla la Londra dar, pentru a-i linisti pe Roosevelt si Churchill, el a consimtit la Ialta ca sa fie format un guvern de coalitie. Comunistii detineau cea mai mare parte a posturilor cheie din noul guvern iar, cu ajutorul sovietic, in scurta vreme au castigat controlul asupra intregii tari, castigand mai mult sau mai putin cinstit toate alegerile. Opozitia, condusa de Stanisław Mikołajczyk, a reusit sa castige doar o victorie, e drept, substantiala: Polonia si-a pastrat statutul de tara independenta, impotriva planurilor unor comunisti foarte influenti, asa cum era Wanda Wasilewska, care doreau ca Polonia sa devina o noua republica componenta a Uniunii Sovietice. Din pacate, aceasta victorie avea sa fie si ultima, deoarece comunistii au reusit sa-si intareasca puterea si sa inceapa persecutiile politicу impotriva tuturor opozantilor. Multi dintre anticomunisti au hotarat sa paraseasca tara, altii au ajuns sa fie judecati in procese spectacol, fiind mai apoi condamnati la multi ani de inchisoare sau la pedeapsa capitala.

In 1948, comunistii si-au consolidat puterea prin formarea Partidului Muncitoresc Unit Polonez, (cunoscut in Polonia drept 'Partidul'). Comunistii aveau sa monopolizeze puterea politica pana in . In anii care au urmat, industria privata a fost nationalizata, terenurile agricole ale marilor proprietari au fost confiscate si, mai apoi, redistribuite taranilor. Milioane de polonezi din teritoriile peirdute in rasarit au fost transferati in noile teritorii castigate de la Germania. Dupa 1948, Polonia a fost adusa la acelasi numitor comun sovietic, atat din punct de vedere politic, fiind transformata intr-una dintre 'democratiile populara', cat si din punct de vedere economic, prin trecerea la economia socialista planificata centralizata. Regimul s-a hotarat sa inceapa colectivizarea agriculturii, desi ritmul in care se desfasura procesul era mai scazut decat in alte tari surori. Polonia a ramas singura tara din blocul sovietic unde taranii necooperativizati au continuat sa detina o pozitie dominanta. In ciuda faptului ca istoricii polonezi au estimat ca intre 200.000 si 400.000 au murit in timpul persecutiilor politice postbelice, stalinismul in Polonia nu a atins culmile care au caracterizat represiunile comuniste din celelalte state satelite ale Moscovei.

In iunie 1956, muncitorii din orasul industrial Poznań au intrat in greva. In partid, dar si in randurile intelectualitatii, au inceput sa se ridice voci care chemau la reforme mai ample ale sistemului stalinist. Pana in cele din urma, s-a produs o schimbare la varf, puterea fiind preluata de Władysław Gomułka, care l-a inlocuit pe Bolesław Bierut in fruntea guvernului. Durii stalinisti au fost indepartati din functiile de conducere si ofiterii sovietici aflati la comanda in Armata Poloneza au fost destituiti. Aceste fapte au marcat sfarsitul Poloniei Staliniste. Dar, pe la mijlocul deceniului al saptelea, Polonia a inceput sa se confrunte cu dificultati economice si politice. Cum popularitatea lui Gomułka era in cadere libera iar 'comunismul reformat' promovat de el si-a pierdut dinamismul, regimul a devenit din ce in ce mai putin liberal si mai represiv.

Noua etapa a istoriei poloneze a inceput in decembrie 19170, cand guvernul lui Gomułka a hotarat sa opreasca prabusirea economica prin promovarea unor cresteri masive de preturi ale alimentelor de baza. Protestele ample de strada au dus la o alta schimbare majora la conducerea guvernului, Gomułka fiind inlocuit cu Edward Gierek. Planul lui Gierek de refacere a economiei s-a bazat pe imprumuturi masive din Statele Unite si din Germania Federala, care urmau sa fie folosite pentru reechiparea si modernizarea industriei, dar si pentru importul unor bunuri de larg consum, pentru a le da muncitorilor un imbold sa lucreze. Desi imprumuturile au dus la dezvoltarea economiei poloneze, perioada fiind inca reamintita drept Epoca de Aur a Poloniei comuniste, repercusiunile evidente ale acestor imprumuturi asupra finantelor tarii se mai simt si azi. Aceasta Epoca de Aur s-a sfarsit dupa criza energetica din 1973. Prabusirea regimului Gierek, atat din punct de vedere economic cat si din punct de vedere politic, a dus la crearea unei opozitii politice sub forma sindicatelor, a unor grupuri de studenti, a ziarelor si publicatiilor clandestine, a distribuirii de carti si ziare importante, chiar si a unei "universitati rapide".

In aceasta conjunctura, pe 19 octombrie , Polonia a avut parte de ceea ce multi polonezi au considerat practic o minune. Arhiepiscopul de Cracovia, Karol Wojtyła, a fost ales Papa, luandu-si numele Ioan Paul al II-lea. Alegerea unui papa polonez a avut un efect electrizant asupra a ceea ce se dovedise una dintre cele mai devotate natii catolice din Europa. Cand Ioan Paul al II-lea s-a reintors in Polonia in 1979, o jumatate de milion de oameni l-au ascult vorbind in Varsovia, si aproximativ un sfert din populatia tarii a participat la slujbele in aer liber. Peste noapte, Papa Ioan Paul al II-lea a devenit de facto conducator al Poloniei, facand ca regimul comunist sa fie mai degraba ignorat. Papa nu a indemnat la rebeliuni, in schimb a incurajat crearea unei 'Polonii alternative', o Polonie a instituitiilor independente, astfel incat atunci cand ar fi aparut o noua criza, tara sa fie pregatita sa-i faca fata.

Un nou val de greve au subminat guvernul comunist si, in septembrie, Gierek, care era bolnav, a fost inlocuit din functia de lider al partidului de Stanisław Kania. Insa Kania nu a reusit sa gaseasca solutii pentru oprirea erodarii comunismului in Polonia. Dezordinile in domeniul muncii din anul 1980 au dus la formarea unui sindicat independent, Solidaritatea (in limba poloneza Solidarność). Sindicatul s-a format in septembrie 1980, fiind condus de la inceput de Lech Wałęsa. Sindicatul Solidaritatea a adunat in randurile sale diverse forte sociale anticomuniste, de la catolici de dreapta pana la oameni ai stangii anticomuniste. Pana la sfarsitul anului 1981, Solidaritatea avea noua milioane de membri, un sfert din populatia tarii si de trei ori mai mult decat sindicatele oficiale.

Pe 13 decembrie , seful guvernului, Wojciech Jaruzelski, care devenise si seful partidului comunist, temandu-se de reactia sovietica, a interzis Solidaritatea, proclamand legea martiala in Polonia si inchinzandu-i temporar pe cei mai multi dintre liderii sindicatului. Guvernul a interzis Solidaritatea pe 8 octombrie . Legea martiala a incetat formal sa actioneze in iulie 1983, desi controlul asupra libertatilor civile si a vietii politice, ca si rationalizarea alimentelor, au ramas in vigoare pana la caderea comunismului. Aceste masuri nu au impiedicat Solidaritatea sa castige sprijin popular si putere, erodand dominatia partidului comunist, care in 1981 a pierdut aproximativ 85.000 din cei 3 milioane de membri. Pana la caderea comunismului in Polonia, Solidaritatea a ramas o organizatie subterana, suficient de puternica pentru a zadarnici eforturile lui Jaruzelski de reforma. Grevele din intreaga tara din au fost unele dintre factorii care au fortat guvernul sa inceapa un dialog cu Solidaritate.

Din 6 februarie pana in 15 aprilie, s-au tinut convorbiri in 13 grupuri de lucru in 94 de sesiuni, care au devenit cunoscute drept 'Convorbirile mesei rotunde' (in limba poloneza: Rozmowy Okrągłego Stołu), care au modificat radical forma guvernului si societatii poloneze. In 1990, Jaruzelski si-a dat demisia din functia de conducator al Poloniei, la putere venind in decembrie Wałęsa. Pana la sfarsitul lui august, a fost format un guvern de coalitie condus de Solidaritatea, iar in decembrie Wałęsa a fost ales presedinte si si-a dat demisia din postul sau din sindiucat. Acesta a fost sfarsitul Republicii Populare Polonia.

Guvern si politica

Guvernul si viata politica a Republicii Populare Poloneze au fost dominate de Partidul Muncitoresc Unit Polonez (Polska Zjednoczona Partia Robotnicza, PZPR). Ca urmare, Polonia a fost un stat cu partid unic de guvernamant, cu o ideologie comunista, dependent de Uniunea Sovietica pana acolo incat ar putea fi caracterizata ca stat marioneta.

Economie

Polonia a suferit pierderti uriase in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Pana in 1939, Polonia avea 35,1 milioane de locuitori, recensamantul din 14 februarie a aratat a cifra de 23,9 milioane de cetateni. Pierderile de resurse nationale si de infrastructura s-au ridicat la aproximativ 38%. In comparatie cu tarile occidentale, inclusiv Germania, Polonia era in principal tara agricola. Ducerea la indeplinire a sarcinilor uriase legate de reconstructia tarii s-a impletit cu lupta noului guvern pentru stabilizarea puterii, totul fiind facut mult mai dificil de lipsa de incredere a celei mai mari parti a populatii in autoritatile comuniste. Eliberarea tarii de catre Armata Rosie si sprijinul dat comunistilor polonezi au fost decisive pentru castigarea puterii de catre stanga politica in noul guvern.

Odata cu schimbarea frontierelor, Polonia a pierdut 77.000 km² in regiunile estice (Kresy), primind in schimb o zona mai mica dar mai puternic industrializata pe linia Oder-Neisse in teritoriile recuperate.

Cum controlul asupra teritoriilor poloneze a trecut de la fortele de ocupatie ale Germaniei Naziste la Armata Rosie si mai apoi in mainile comunistilor polonezi, noul sistem economic polonez a inceput sa se indrepte catre economia socialista planificata centralizat. Unul dintre cele mai importante masuri luate de guvernul PKWN pe 6 septembrie a dost reforma agricola. Toate proprietatile mai mari de 0.5 km² din Polonia antebelica si mai mari de 100 ha din teritoriile recuperate au fost nationalizate fara compensatii. In total, 31.000 km² de pamant au fost nationalizate in Polonia si 5 milioane km² in teritoriile recuperate, din care 12.000 km² au fost redistribuite taranilor, iar restul au ramas in mainile guvernului. Cea mai mare parte din aceste pamanturi au fost folosite in procesul de colectivizare si de creare a unitatilor agricole de tip colhoz - Państwowe Gospodarstwo Rolne, (PGR). Totusi, colectivizarea agriculturii poloneze nu a atins niuciodata amploarea din Uniunea Sovietica sau din celelalte tari ale blocului rasaritean.
Nationalizarea a inceput de asemenea in , prin preluarea controlului asupra intreprinderilor industriale germane din teritoriile recuperate. Cum nationalizarea nu era un proces popular, comunistii au amanat reforma nationalizarii pana in , cand, dupa referendumurile 3xTAK, ei au ajuns sa fie siguri ca detin controlul total asupra guvernului si se pot descurca cu eventualele proteste publice. Unele nationalizari semioficiale ale diferitelor intreprinderi germane au inceput chiar din 1944. in 1946, toate intreprinderile cu mai mult de 50 de angajati au fost nationalizate fara nici o compensatie platita proprietarilor polonezi.

Republica Populara Polona a fost impartita in mai multe voievodate, (unitati administrativ-teritoriale). Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, noua impartire administrativ teritoriala s-a bazat pe cea antebelica. Zonele din rasarit care nu au fost anexate de Uniunea Sovietica si-au pastrat granitele aproape neschimbate. Noile teritorii vestice primite drept compensatie pentru pierderile din rasarit au fost organizate in voievodatele: Szczecin, Wrocław, Olsztyn unit partial cu Gdańsk, Katowice si Poznań. Doua orase au primit statutul de voievodate: Varsovia si Łódź.

In 1950 au fost create noi voievodate: Koszalin - mai inainte parte a voievodatului Szczecin, Opole - mai inainte parte a voievodatului Katowice si Zielona Góra - mai inainte parte a voievodatului Poznań, Wrocław si Szczecin . in plus, alte trei orase au primit statutul de voievodat: Wrocław, Cracovia si Poznań.

In 1973, organizarea teritorial-administrativa a Poloniei s-a schimbat din nou. Reorganizarea voievodatelor a fost in principal rezultatul a reformelor din 1973 si 1975 cu privire la autoguvernarea locala. In locul unei administratii cu trei trepte ierarhice, (voievodat, tinut, comuna), a fost introdusa o ierarhie pe doua niveluri: 49 de mici voievodate si comune. Cele mai mici trei voievodate: Varsovia, Cracovia si Łódź aveau un statut special de voievodate municipale. Presedintele orasului (primarul) era de asemenea si guvernatorul provinciei.