Specificul organizational al spatiului geografic national

Specificul organizational al spatiului geografic national

1. Tiparele cadrului natural

Acesta deriva din pozitia latitudinala, continentala si caracteristicile cadrului natural, peste care se suprapun componentele cadrului amenajat, in relatie cu evolutia istorica si experienta organizationala a poporului roman. Asa cum s-a mai mentionat, Romania dispune de un teritoriu ce masoara 238 391 km², situandu-se intre statele de marime medie ale Europei. Pozitia geografica in cadrul continentului o plaseaza in partea central-sudica a acestuia. In raport cu reperele fizice majore ale cadrului continental, Romania este o tara carpatica prin relief, dunareana prin reteaua hidrografica si pontica prin iesire la tarmul Marii Negre. De aici si denumirea asociativa de tara carpato-danubiana-pontica. Tot edificiul teritoriului geografic national atat natural cat si antropic se sprijina pe Carpati, care constitiie coloana verticala a spatiului national. Genetic, celelalte doua forme majore de relief, dealurile si campiile sunt legate de spatiul carpatic. Cursul mijlociu si inferior al Dunarii, se desfasoara pe o lungime de 1 075 km pe teritoriul tarii, ceea ce reprezinta mai mult de ⅓ din lungimea totala a acestuia (2 857 km). Din cei 1 075 km, 225 km intre Ostrov si confluenta Prutului cu Dunarea, se afla exclusiv pe teritoriul tarii noastre. Totodata, aproximativ 50 % din cursul navigabil al fluviului apartine Romaniei. Romania dispune de o fasie de litoral luga de 245 km la tarmul Marii Negre si de un teritoriu acvatic pe o largime de 12 mile marine in interiorul acesteia (aproximativ 21 km). Lungimea totala a frontierelor este de 3 190 km, revenind 7 125 locuitori la un kilometru de frontiera. Capacitatea de conectare cu exteriorul calculata prin raportul dintre numarul punctelor de trecere a frontierei (21) si numarul populatiei (21 720 000 loc.), este echivalenta cu 1 080 000 locuitori/ punct de frontiera, pe cand in cazul Austriei si Ungariei acest indicator este mai favorabil (525 000 locitori/punct frontiera). In schimb, conexiunea de ansamblu a Romaniei se prezinta mai favorabila prin apartenenta la spatiul pontic cu o lungime a litoralului de 245 km, care inlesneste legaturi economice multiple si lesnicioase la scara planetara.

Cadrul organizational natural este definit de ceea ce numim Romania ca tara "carpato-danubiana-pontica". Intreaga arhitectura organizationala este indusa de desfasurarea si caracteristicile morfometrice ale Carpatilor, de bordarea sudica si sud-vestica a tarii de catre Dunare si de catre deschiderea spre "Lume" a Romaniei prin iesirea la Marea Neagra (fig. 289).

Fig. 289. Romania. Unitatile majore de relief (dupa www.romaniatravel.com).

In plus, prin prezenta in proportii aproape egale cu a muntilor "a unitatilor colinare si de campie si dispunerea concentrica a acestora, teritoriul tarii se caracterizeaza natural prin simetrie, armonie si diversitate.

In termenii de accesibilitate si distante, toate compartimentele teritoriului national asigura un acces optim la resurse, in paralel cu transferuri energetice minime, in cascada, intre cele trei mari compartimente de relief.

Energia reliefului intre extremele altitudinale, varful Moldoveanu din Muntii Fagarasului (2 544 m) si tarmul Marii Negre (0 m) este de cca.10 m/km.

Extensiunea spatiala a formelor majore de relief confera spatiului geografic national proportionalitate (30 % munti, 37 % dealuri si podisuri, 33 % campii si lunci). Din proportionalitate deriva caracterul complementar din punct de vedere al cadrului economic (fig. 290).

Fig. 290. Axele ortogonale si ariile circulare concentrice ale cadrului natural (dupa G. Gusti, 1974).

Formele de relief majore se dispun concentric, sub forma de amfiteatru, realizandu-se o simetrie spatiala inconfundabila. Armonia in distributie reprezinta atributul cel mai expresiv al cadrului natural national. Carpatii (Corona Montium) strajuiesc vasta arie depresionara a Transilvaniei, iar spre periferie se succed unitatile de dealuri si de campie. In plus exista peste tot o comunicare naturala prin vai, trecatori si pasuri de culme intre cele trei mari compartimente de relief.

Prin modul de organizare radiar-concentric a retelei hidrografice, prin holarhiile bazinale si relatiile intercompartimentale, organizarea naturala a spatiului geografic national este compensatorie din punct de vedere energetic, cu pastrarea aproape in totalitate a efectelor in limitele teritoriale nationale, neimplicand natural, cu putine exceptii, relatii de ostilitate cu vecinii.

Percepem, astfel, o organizare pe verticala a teritoriului tarii, guvernata de legile fizice care dicteaza zonalitatea componentelor naturale la latidunini mijlocii. Acestea sunt:

legea descresterii potentialului caloric, cu altitudinea;

legea cresterii cantitatilor medii multinationale a precipitatiilor, cu altitudinea;

legea descresterii capacitatii de modelare a reliefului de catre agentii exogeni, odata cu altitudinea;

legea cresterii consumului energetic, progresiv, odata cu altitudinea.

Legea descresterii potentialului caloric cu altitudinea se concretizeaza prin dispunerea concentrica a izotermelor medii anuale cu valori de 10-11⁰ C in sectoarele de campie si de - 2⁰ C la altitudini de 2 500 m. Acest fapt confera spatiului geografic national diferentieri din punct de vedere al utilizarii agricole (o utilizare predominant pastorala in arealele montane, una mixta in sectoarele de deal si podis, si cerealier-legumicola in sectoarele de campie) (fig. 291).

Fig. 291. Harta climatica a Romaniei (dupa www.ici.ro).

Fig. 292. Configuratia plan-spatiala a retelei hidrografice a Romaniei (dupa www.romaniadigitala.ro).

Legea cresterii cantitatilor medii multianuale a precipitatiilor cu altitudinea pune in evidenta diferentieri sensibile intre sectoarele joase de campie si cele montane. Astfel, de regula in campii valoarea medie multianuala a precipitatiilor este cuprinsa intre 500 - 600 mm, pe cand in zonele montane ajunge la 1 600 mm. In estul Campiei Romane, Baragan si Dobrogea, aflate dominant sub dominatia maselor de aer continentale din est, precipitatiile scad sub 400 mm/an, iar secetele sunt frecvente. Ca urmare a acestui fapt, aici este necesara generalizarea organizarii si amenajarii terenului agricol pentru irigatii.

Reteaua hidrografica se compune dintr-o multime de rauri cu curs permanent ce totalizeaza o lungime de 118 000 km. Revin astfel 0,5 km de curs permanent de apa la 1 km². La altitudini de 1000-1400 m densitatea retelei hidrografice ajunge la 1,2-1,5 km/km².

Prin modul specific de dispunere a unitatilor majore de relief, intreaga cantitate de apa generata in spatiul geografic national se "recupereaza". In plus, Romania beneficiaza prin intermediul Dunarii de un aport hidric alohton echivalent cu 193,5 km³/an.

Totalizand volumul scurgerii anuale, acesta se ridica la 225 km³ (rauri interioare plus Dunarea), revenind un disponibil pe locuitor de 10 500 m³/loc. Facand abstractie de Dunare, cei 31,5 km³ asigura un disponibil anual pe locuitor de 1 370 m³, respectiv 3,75 m³/zi/locuitor. Cu aceasta valoare Romania se inscrie in seria tarilor cu resurse sarace de apa, Dunarea constituind "supapa de siguranta" pentru suplimentarea nevoilor de apa. Principalul inconvenient rezida in neconcordanta in timp a nevoilor cu volumul scurgerii, la care se adauga variatile mari de nivel si debit ce genereaza adesea inundatii.

Debitul mediu total al raurilor din Romania este de 1 150 m³/s din care 443 m³/s apartin bazinului Tisei, 702 m³/s bazinului Dunarii iar 5 m³/s bazinului Marii Negre (debitul mediu cumulat al raurilor din Dobrogea ce se varsa direct in Marea Neagra).

Demn de remarcat este faptul ca aproximativ 83 % din volumul debitelor medii anuale (955 m³/s) provin din unitatile de relief situate la altitudini mai mari de 500 m. Regiunile de ses si dealuri contribuie in total cu aproape 17 % (195 m³/s), in urmatoarea distributie: Depresiunea Colinara a Transilvaniei 75 m³/s, Podisul Moldovei 35 m³/s, Campia Romana si piemonturile sudice 55 m³/s iar Campia de Vest si piemonturile vestice 30 m³/s.

Avand in vedere rolul de castel de apa ce-l joaca unitatile carpatice si subcarpatice si participarea acestora cu 85 % la bugetul hidrologic national, orice interventie in teritoriu trebuie subordonata nevoii de prezervare si protectie a cursurilor de apa si a resurselor hidrice subterane. In paralel, arealele carpatice cu disponibil de apa de inalta calitate inclusiv din seria apelor minerale, se preteaza la captari cu utilizare exclusiva ca apa de baut. Aceasta poate fi dirijata gravitational prin sisteme de conducte independente spre marile centre urbane. Pe de alta parte, asigurarea apei pentru nevoi de igiena urbana si nevoi industriale din aceeasi sursa cu apa de baut, se constituie ca o risipa nejustificata, un lux prea costisitor.

Legea descresterii capacitatii de modelare a reliefului de catre agentii exogeni, odata cu altitudinea se concretizeaza prin amplificarea fenomenelor de denudare si eroziune dinspre sectoarele inalte spre cele joase ca urmare a diferentierii structurii litologice intre marile unitati de relief, precum si datorita interpunerii aproape continue a covorului vegetal protector in sectoarele inalte. In paralel, spatiile inalte se caracterizeaza prin lipsa terenului arabil in cadrul folosintelor agricole, fapt ce ar favoriza procese erozionale accelerate. Energia cinetica a agentului modelator principal, apa, este transferata prin reteaua hidrografica in sectoarele colinare si subcarpatice care sunt cele mai expuse pericolului erozional, atat datorita amplificarii fortelor de actiune a apei, cat si predominantei formatiunilor sedimentare friabile (nisipuri, gresii, conglomerate s.a.). Asocierea friabilitatii sporite a rocilor cu existenta unor structuri favorizante (laminarea stratelor pana la verticala in Subcarpatii Curburii), amplifica procesele erozionale si genereaza terenuri de tip "bed-land". In Subcarpatii Curburii unde intalnim frecvent acest tip de terenuri, la care se adauga incidenta sporita a cutremurelor de pamant, genereaza un teritoriu cu caractere critice incontestabile.

Echiparea acestuia trebuie limitata la parametrii minimi, in paralel cu mentinerea unei exploatari economice extensive si a unui grad de populare redus. Potentialul demografic scazut reprezinta reflexul perceptibil major al fragilitatii zonei. Masurile de ordin conservativ ori preventiv trebuiesc amplificate, in special cele de impaduriri si reimpaduriri. Intensitatea proceselor de denudare reclama adoptarea de amenajari antierozionale specifice (cleionaje, baraje s.a.), concomitent cu practici agrotehnice speciale (aratul in lungul curbelor de nivel, alternante de culturi s.a.).

In sectoarele joase de campie eroziunea areala inceteaza. Dominante sunt procesele chimice de descompunere organica si cele de depunere. Scaderea capacitatii de transport se traduce prin ridicarea patului albiilor ca urmare a aluvionarii. In schimb au loc procese active de eroziune laterala ce conduc la surparea de maluri si la formarea meandrelor.

Sectorul Deltei Dunarii se prezinta ca un spatiu de receptare a energiilor prin preluarea debitului fluviului de 6 470 m³/s si a unei mase de aluviuni evaluata 58,7 milioane tone anual. Reducerea pantei de scurgere diminueaza sensibil capacitatea de transport a apelor fluviului. La contactul apelor dulci ale fluviului cu cele sarate ale marii ca urmare a diferentierii de densitate ale celor doua categorii de ape, are loc un proces de decantare sistematica a debitului solid pana in faza emergentei. Portiunile de uscat astfel rezultate, se modeleza sub forma unor fasii directionate de sensul de scurgere al apelor fluviului. Rezulta astfel grindurile longitudinale sau fluviale. Formarea curentilor circulari in Marea Neagra cu directie NE-SV in dreptul litoralului romanesc are drept consecinta aparitia grindurilor transversale (fluvio-maritime), care in primele faze se inscriu in seria cordoanelor litorale ce schiteaza linia tarmului. Suprafetele de uscat ocupa doar 13 % din suprafata Deltei la nivelul obisnuit al apelor fluviului. Diferenta de 87 % o reprezinta suprafetele acvatice si cele ocupate cu vegetatie hidrofila. Din punct de vedere genetic, Delta este o campie in formare prin procese de aluvionare continua. Slaba reprezentare a suprafetelor de uscat, inundatiile frecvente si nivelul freatic aproape de suprafata, la care se adauga izolarea acestui teritoriu, coroborate, genereaza o slaba populare care trebuie mentinuta avand in vedere si calitatea acesteia de rezervatie a Biosferei. Aval de Capul Midia predominante sunt procesele de eroziune a tarmului, rezultand tarmuri cu plaje si faleze. Inaintarea rapida a marii in sectorul dobrogean sudic, pune in pericol existenta unor statiuni de pe litoral. A inceput stavilirea acestor efecte prin masuri si lucrari de ordin hidrotehnic (diguri in larg, stabilopozi s.a.), dar este foarte costisitoare.

Cresterea consumului energetic progresiv, odata cu cresterea altitudinii, implica suplimentari de ordin termic pentru consumul casnic si cel industrial, la care se adauga consumurile sporite de carburanti pentru transport. Acelasi lucru este valabil in cazul vetrelor de asezari plasate in sectoare cu energii mari ale reliefului in vetre, care adesea imbraca forme specifice de valorificare a spatiului montan prin rasfirare si risipire, precum si prin aparitia asezarilor cu functii sezoniere. Amplitudinea termica multianuala de 12-14s C explica intr-un mod particular diferentele de populare dintre sectoarele montane inalte si cele de campie. In campie, planeitatea spatiului nu impune restictii majore in trasarea cailor de comunicatie si a vetrelor de asezari. Daca in sectoarele colinare si cele montane se speculeaza la maximum oportunitatile fizice ale spatiului pentru plasarea vetrelor si trasarea drumurilor, in cele de campie trec pe un plan secundar in ansamblul lor, punandu-se accent pe relatiile spatiale rezultate ca urmare a modului diferentiat de distributie a functiilor vitale in teritoriu.

Toate aceste legi, asociate si integrate, se reduc la termenul sintetic de lege a zonalitatii pe verticala ce guverneaza desfasurarea proceselor naturale la diverse latitudini.

Conform acestei legi, organizarea naturala a spatiului geografic este marcata de praguri, intre care au loc transferuri energetice si de substanta. Cele mai expresive praguri sunt cele ale vegetatiei, si anume:

limita superioara a padurii (1600 - 1 800 m);

limita dintre padurile de foioase si cele de conifere (1 200 m);

limita dintre stepa (silvostepa) si etajul padurilor de foioase (aprox. 300 m).

Organizarea verticala induce acumularea, declansarea, manifestarea si transferul de energie intre treptele orografice majore, in principal prin intermediul retelei hidrografice (fig. 293).

Fig. 293. Modelul organizarii naturale pe verticala a teritoriului Romaniei.

Organizarea plan-spatiala si specificul acesteia este dictata de pozitia latitudinala si continentala a Romaniei care imprima un climat temperat continental cu influente atlantice, continentale si mediterane. Organizarea naturala latitudinala este dominata de procese de transformare si modelare chimica la nivelul solului, fapt ce imprima specificitate si diversitate de organizare intre estul si vestul tarii (fig. 294).

Fig. 294. Modelul organizarii latitudinale si longitudinale.

Fasia de litoral a Marii Negre este dominata de doua procese majore compensatorii de modelare a reliefului, si anume, de acumulare si inaintare a uscatului in domeniul marin, in sectorul nordic si de eroziune si de inaintare a marii in domeniul de uscat, in sectorul sudic, cu efecte de amenajare majore pe termen mediu si lung (fig. 295).

"Edificiul natural" al Deltei Dunarii este dominat de procese de sedimentare, de acumulare si de modelare a masei aluvionare de catre apa Dunarii si curentii marini (fig. 296).

Fig. 295. Tendinte de evolutie a litoralului Fig. 296. Evolutia si ingemanarea grindurilor:

3. Brate; A. Grinduri longitudinale; B. Grinduri transversale; A₁.Grinduri longitudinale in formare; B₁. Grinduri transversale in formare; I. Linia actuala   a tarmului; II. Linia viitoare a tarmului.

2. Configuratia relatiilor spatiale

G. Gusti (1974), in lucrarea sa "Forme noi de asezare" prefigureaza chipul "dezvoltarii organice" a teritoriului national, punand in antiteza suportul natural si cel rezultat ca urmare a activcitatilor antropice. Autorul mentionat sesizeaza disfunctiile majore de ordin teritorial, rezultate din excentricitatea spatiala a Capitalei si le exemplifica prin trasarea retelei liniilor de navigatie aeriana ce sunt orientate si focalizate in aria orasului de rangul 0 in ierarhia urbana la nivel national, Bucurestiul.

In paralel, consecvent principiului sistemic, dar cu o remarcabila incarcatura ecologica, propune realizarea in timp a unui sistem teritorial, ortogonal, policentric, care sa asigure o suturare optima a teritoriului national si o deschidere de aceeasi factura inspre spatiul european.

El propune un model teritorial al unei retele reticulare de sisteme antropice. El, alaturi de altii (von Thünen, Weber, W. Christaller, V. J. Reilly iar mai recent la noi, I. Ianos, E. Molnar, N. Cianga, V. Surd, A. Maier, J. Benedek, V. Zotic, V. Puiu) aduce in arena dezbaterilor de ordin teoretic conceptul liniilor de forta, al centrelor si ariilor de convergenta, ce reprezinta in gandirea organizarii teritoriului o componenta operationala de baza, cu rol de vectorizare in delimitarea si stabilirea locatiei diverselor categorii de sisteme teritorial-geografice (naturale si/sau antropice) (fig. 297).

Fig. 297. Configuratia relatiilor spatiale actuale (dupa G. Gusti, 1974).

Organizarea sistemelor antropice in cadrul teritoriului se realizeaza pe baza valorificarii diverselor categorii de potentiale de dezvoltare, naturale sau antropice, ocupand in acest sens locatiile cele mai favorabile, conform Principiului energetic al minimaxului.

Pornind de la realitatea europeana a teritoriului national se impune realizarea unui cadru teritorial organizat pe Principiul liniilor de forta, al centrelor si ariilor de polarizare, intr-o retea reticulara, capabila la o armonizare a intereselor social-umane cu capacitate de sustinere si suportabilitate naturala.

La nivelul centrelor urbane este sesizabila hipertrofia capitalei, care se bucura de avantajul pozitional intrinsec, de o infrastructura modernizata si diversificata, de o remarcabila constiinta istorica ce-i confera inertie la dorinta de schimbare, si de o zestre economica incontestabila.

La pasiv, pe langa excentricitatea teritoriala, capitala se afla pozitionata intr-un spatiu al extremelor (canicula si secete frecvente pe timp de vara, geruri napraznice, viscole si inzapezire pe timp de iarna, lipsa acuta a apei, la care se adauga frecventa si intensitatea mai mare a cutremurelor, ce pot anula in cateva secunde eforturile generale nationale de sustinere a capitalei).

Noul cadru organizational trebuie sa ofere sansa unei dezvoltari teritoriale mai echilibrate, prin transferul de competente catre polii regionali (Timisoara, Craiova, Cluj-Napoca, Iasi, Brasov, Constanta si Galati) (fig. 298).

Fig. 298. Focalizarea relatiilor pe centrele de polarizare regionala (G. Gusti, 1974).

Se impune realizarea unor conexini de transport moderne si eficiente de suturare a teritoriului pe directie est-vest, prin realizarea unor benzi de comunicatie si transport, capabile a acoperi extremele teritoriale ale celor doua puncte cardinale in 4 - 5  ore.

Teritorii suboptim articulat la ansamblul national precum Maramuresul trebuie "aduse mai aproape" de polii judeteni si regionali, prin dezvoltarea unui coridor european de transport, paralel cu cel de pe axa Siretului, (Ujgorod- Sighetul Marmatiei-Baia Mare) care ar angaja si o sustinere financiara la nivelul U.E. In paralel, se impune dezvoltarea axei nordice de conexiune est-vest, pe aliniamentul Suceava - Sighetul Marmatiei - Satu Mare.

Intr-un asmenea demers se va asigura in viitor o suturare optima a teritoriului national, prin crearea unui cadru organizational care asigura valorificarea intregului potential natural si uman in limitele unei dezvoltari durabile. In paralel, fiecare punct locuit al tarii va putea fi accesat pe cale terestra intr-un interval de timp scurt, cu efecte benefice incontestabile de factura economica si sociala (fig. 299).

Fig. 299. Configuratia reticulara dezirabil a teritoriului national (dupa G. Gusti, 1974).

Acelasi scenariu virtual se impune pentru actualele si viitoarele organizari teritoriale ale formelor de asezare, presiunea asupra "ochiurilor" caracterizate de dominanta cadrului natural realizandu-se gradual si concordant cu capacitatea de sustinere antropica a acestora.

Pe baza acestui demers se contureaza o structurare majora a spatiului geografic national, grefata pe axele majore de circulatie, adevarate linii de forta ale teritoriului, cu pastrarea si exploatarea rationala a spatiilor din cadrul ochiurilor de retea care sunt teritorii de slaba populare, cu dominarea componentei naturale (fig. 300).

Fig. 300. Scenariu virtual al unei viitoare organizari teritoriale a formelor de asezare (dupa G. Gusti, 1974).

Pe liniile de forta ale teritoriului se distribuie si se aglomereaza centre populate, axe majore de transport, unitati industriale diverse si teritorii agricole exploatate intensiv. Aceste categorii de spatii sunt cele mai solicitate, in principal datorita ingemanarii teritoriale a unor infrastructuri corelative ce asigura popularea optima, accesul la utilitati si comunicarea cu exteriorul. In unele situatii, procesele excesive de saturare a spatiului liniilor de forta conduc la transformarea graduala a acestora in spatii repulsive. Acestea reclama in timp forme adecvate de reconstructie ecologica (fig. 301).

Fig. 301. Liniile principale de forta ale teritoriului national (dupa G. Gusti, 1974).

3. Model de aplicare a conceptului spatiilor reticulare (retea integrala)

Conceptul de retea integrala reprezinta in gandirea organizarii teritoriului o componenta operationala de baza, cu rol de vectorizare in delimitarea si stabilirea locatiei diverselor categorii de sisteme teritorial-geografice, naturale sau antropice, existente sau in devenire.

La baza dezvoltarii acestui concept au stat de-a lungul timpului numeroase teorii si modele de referinta ce au avut ca menire impulsionarea gandirii, intelegerii si constructiei structurilor teritoriale. Dintre modelele clasice amintim pe cele ale lui Von Thünen, Weber, W. Christaller, V. J. Reilly iar dintre modelele contemporane pe cele ale lui J. Forrester, B. Rodoman, B. Mandelbrot etc. Autorii contemporani au preluat ideile clasice cu privire la modelarea structurilor teritoriale, ce pun accent exclusiv pe structurile antropice si le adapteaza, prin prisma teorilor moderne (teoria sistemelor, teoria fractalelor, teoria spatiului polarizat, sinergetica, teoria choremelor), pentru a modela sistemele geografice in intreaga lor complexitate teritoriala, data in principal de suprapunerea peste sistemele naturale ale celor antropice.

In literatura romaneasca de specialitate preocupari in dezvoltarea acestui concept l-au avut G. Gusti (1974), A. Molnár, A. Maier, N. Cianga (1975), iar mai recent I. Ianos (1987, 2000), care au realizat aplicatii ale acestui concept la teritoriul national. Autorii amintiti mai sus au surprins doar dezvoltarea sistemelor antropice, fara a realiza o analiza concordanta a raporturilor ce se stabilesc intre sistemele naturale si cele antropice si modul de desfasurare teritoriala a acestora.

Demersul de aplicare a conceptului spatiilor reticulare asupra unui teritoriu concret in vederea realizarii unei unificari in modelarea repartitiei teritoriale complexe a celor doua mari categorii de sisteme teritoriale, naturale si antropice, s-a realizat pe judetul Mures.

Modelul prezentat in continuare, prin analogie, poate fi extins la intreg teritoriul national, el reprezentand suportul operational pentru gandirea organizarii acestuia in virtutea identificarii celor mai favorabile locatii pentru dezvoltarea sistemelor antropice, fara a elimina structurile naturale, in special ecosistemele, care sunt supuse celui mai puternic impact ca urmare a dezvoltarii.

3.1. Sistemele antropice

Organizarea sistemelor antropice in cadrul teritoriului se realizeaza pe baza valorificarii diverselor categorii de potentiale de dezvoltare, naturale sau antropice, ocupand in acest proces locatiile cele mai favorabile conform principiului energetic al minimaxului. Directiile de extindere spatiala a sistemelor antropice sunt vectorizate de campurile de potential maxim de dezvoltare. Tendinta de aglomerare a sistemelor antropice in anumite locatii si gradul de ocupare redus al teritoriului in alte locatii, explica tendinta sistemelor antropice de a se dezvolta intr-o stransa contiguitate in vederea facilitarii schimbului de substanta si energie pentru asigurarea existentei. Numai in conditii de supraaglomerare si dezvoltare pe mai multe paliere, sistemele antropice au tendinta de a se "revarsa" in exterior in locatii din vecinatatea apropiata. Acest aspect creeaza premisa dezvoltarii in teritoriile cu o intensa aglomerare, a sistemelor antropice, reprezentate de asezari umane, arii industriale, cai de transport, terenuri agricole cu exploatare intensiva, la periferia carora se dezvolta arii cu o prezenta sporadica a acestor categorii de sisteme. Dincolo de ariile dominate de sisteme antropice se dezvolta "spatiile libere", in cadrul carora se dezvolta preponderent sisteme naturale in intreaga lor complexitate (nu se poate vorbi despre disparitia in totalitate a sistemelor naturale din cadrul spatiilor unde componenta antropica atinge dezvoltarea maxima, acestea suferind insa un grad ridicat de transformare sau anihilarea unor anumitor subsisteme, in special cele cu dezvoltare supraterana).

Dezvoltarea sistemelor antropice in locatiile de maxima favorabilitate determina repartitia punctiforma si areolara a sistemelor naturale (ecosisteme). Intre ele se dezvolta adevarate culoare de tranzit, prin intermediul carora se realizeaza schimbul dintre sistemele antropice, in cadrul carora se dezvolta sistemele de transport, ce formeaza "liniile de forta" (dupa G. Gusti, 1974). In concluzie, dezvoltarea si repartitia teritoriala a sistemelor antropice capata aspectul unei retele unice in cadrul careia se pun in evidenta arii cu diferite densitati ale sistemelor. Reteaua antropica de sisteme se compune la randul sau din "noduri" in cadrul carora se aglomereaza si localizeaza asezarile umane, "benzi" de-a lungul carora se dezvolta sistemele de transport si utilizari intensive a teritoriului de catre alte categorii de sisteme antropice (sisteme agricole in special) si "ochiuri" care reprezinta teritoriile situate la periferia sistemelor antropice, si ocupate preponderent de catre sisteme naturale in diverse stadii de echilibru, asociate cu teritorii ce cunosc o utilizare agricola extensiva (G. Gusti, 1974).

Fig. 302. Modelul teritorial al unei retele reticulare de sisteme antropice (dupa G. Gusti, 1974).

In cadrul nodurilor se dezvolta asezari ce au diferite "dimensiuni geografice" si ierarhii spatiale care actioneaza ca "poli de atractie" teritoriala, generand fluxuri de substanta si energie ce se vehiculeaza de-a lungul benzilor (dupa G. Gusti, 1974).

Acestea din urma in raport de dimensiunea si rangul asezarilor intre care se dezvolta primesc de asemenea ranguri, putandu-se delimita adevarate "culoare de dezvoltare", care cuprind pe langa sistemele de transport si terenurile adiacente (prin avantajul conferit de pozitie), ce capata valoare economica in dezvoltarea teritoriala, devenind astfel locatia preferata pentru o gama complexa de activitati economice. Asezarile cu o pozitie favorabila, potential demografic stabil si de calitate superioara, se transforma in adevarati "poli de crestere" de diferite ranguri teritoriale, care vectorizeaza, sustin si coordoneaza dezvoltarea sistemelor antropice si a retelei teritoriale formata de catre acestea.

3.2. Matricea teritoriala naturala

Matricea naturala a unui teritoriu este formata din geosisteme de diverse ranguri, interactiunea spatio-temporala a acestora, in conditii neperturbate, ducand la instituirea in final a unui echilibru dinamic la nivel ridicat, capabil sa reziste, in anumite limite, interventiei antropice. Depasirea excesiva a pragurilor de toleranta, caracrterizata mai ales prin ruperea conexiunilor existente, atat pe orizontala (dintre sisteme de acelasi rang), cat si pe verticala (in cadrul ierarhiei), duce la declansarea unor procese distructive, de amploare si intensitate crescanda, denumite generic, riscuri geografice, care necontrolate, pot pereclita posibilitatea de dezvoltare a unui teritoriu. Refacerea echilibrului in cadrul acestor sisteme este posibila in prezent numai prin interventii antropice sustinute.

In conditii ideale, reteaua teritoriala de arii protejate are menirea de a asigura, nu numai conservarea diversitatii biologice si peisagistice (incluzand aici intregul spectru de biotopuri, asociatii vegetale, stadiile succesiunilor si populatii animale, intreg spectru de structuri peisagistice), dar si a caracteristicilor lor functionale (inclusiv revenirea la regimurile naturale preexsistente si eliminarea spectrelor de perturbare) din cadrul unei regiuni date pe o perioada indelungata de timp. Insa, odata cu acumularea experientei, imposibilitatea retelei antropice "clasice" (cu deficientele sale conceptuale majore, cum ar fi izolatianismul, orientarea spre protectia si conservarea numai a arealelor de "exceptie" in detrimentul celor de fond) de a asigura toate aceste imperative, a devenit evidenta. Mai mult decat atat, insasi reteaua de arii protejate, in contextul politicilor nationale de mediu, a fost si este privita in continuare de pe pozitiile "principiului rezidual", adica nu a fost niciodata in fruntea listei prioritatilor de mediu.

Iesirea din acest impas ar consta in constituirea retelei (matricei) ecologice (R. Noss, 1992, A. Tiskov, 1995, A. van Opstal, 1999 etc.), dupa principiile unui geosistem integrat unitar, deschis, profund ierarhizat, capabil sa sustina procesele dinamice spatio-temporale ale tuturor ecosistemelor, de la microscara, la macroscara teritoriala.

Procesele, la randul lor, se pot deosebi, in principal, dupa tipul manifestarii: migratii regulate ale animalelor; schimbul continuu de indivizi intre populatii in cadrul megapopulatiilor teritoriale, fluxul continuu, neperturbat de impactul antropic, de substanta si energie in cadrul peisajului (fluxul biogeochimic) etc.

In general, au fost evidentiate cateva elemente de baza ale unei astfel de retele, si anume: nodurile ecologice, coridoarele ecologice, modulele ecologice polifunctionale, obiective punctiforme, "ateritoriale" si arii de reconstructie ecologica.

Fig. 303. Modelul conceptual al unei retele ecologice (dupa I. M. Bouwma, ed., ECNC, 2001).

"Noduri ecologice" (nuclee). Ele se pot constitui din arii naturale de cel putin doua tipuri, principala conditie fiind slaba antropizare a lor.

In primul caz este vorba de ariile protejate declarate, fie pe baza conventiilor internationale la care a aderat si Romania, fie pe baza legislatiei nationale sau a hotararilor consiilor locale.

In cel de-al doilea caz este vorba despre arii lipsite de acest statut, dar care functioneaza in limitele unor normative speciale (zone de protectie sanitara, obiective de interes public strategic (acumulari de apa - surse de apa potabila, arii forestiere din fondul reproductiv etc.). Aceste nuclee ecologice asigura functionarea ecosistemelor in cadrul dinamicii spontane. Ele sustin populatiile, atat a speciilor rare sau pereclitate, cat si a celor de fond, tipice sau de interes economic, indeplinind functii environmentale si de stabilitate geosistemica etc.

"Coridoare ecologice" Ele asigura conditii optime pentru popularea-repopularea teritoriului, cai de migrare spre hibernare sau reproducere, inclusiv spatiile de odihna-refacere, schimbul genotipic. De asemenea, acestea mentin legaturile de schimb dintre nucleele ecologice, nivelul adecvat de schimb biogeochimic din cadrul peisajului etc. In calitate de coridoare ecologice au functionat dintotdeaunea luncile raurilor. In prezent, din cauza umanizarii accentuate a acestora, ele si-au redus simtitor acasta functie. Locul lor, intr-o oarecare masura, poate fi preluat de interfluviile mai putin afectate sau de diverse fasii verzi de protectie de origine antropica.

Dupa configuratie coridoarele ecologice pot fi lineare (in acest caz incluzand numai biotopurile marginale, asa-zisele ecotonuri) sau in forma de benzi (incluzand biotopuri intregale). Cerinta de baza pentru dezvoltarea coridoarelor ecologice o constituie continuitatea teritoriala si functionala in cadrul "spatiului ecologic".

Module ecologice polifunctionale (rezervatii naturale polifunctionale). Acestea  se deosebesc de prima categorie printr-o zonificare interna in arii cu regim de protectie foarte sever - rezervate absolut, zone-tampon sau catene ecologice, unde accesul si utilizarea resurselor este restrictionat, zone de agrement etc.

Obiective punctiforme, "ateritoriale". In aceasta categorie sunt incluse asa-numitele "monumente ale naturii", de dimensiuni reduse, sectoriale, cu diverse incarcaturi informationale, uneori de natura afectiva. Aici includem si acele petice minuscule de flora spontana din cadrul ariilor umanizate cu rol de refugiu ecologic.

Arii de reconstructie ecologica Acestea constau din existenta unor zone afectate de interventia umana, supuse unui regim de refacere ecosistemica (arii degradate prin eroziune, cariere parasite etc.).

3.3. Conceptul peisajului polarizat

B. Rodoman (1974) pe valul miscarilor ecologiste si a rapoartelor alarmiste, propune, in scopul conservarii Naturii un raport, considerat la timpul respectiv o utopie. Acest concept a intrat in literatura sub denumirea de modelul peisajului polarizat.

Zonele naturale ramase inca nemodificate, sunt declarate rezervatii si vor fi interconectate prin intermediul "coridoarelor verzi" intr-o singura retea, care sa cuprinda regiunea, tara si, in final, intregul continent. In acest scop pot fi utilizate fasiile de protectie, terenurile virane si carierele recultivate, luncile raurilor, forme erozionale liniare stinse, mlastinile, interfluviile. Caile de transport, ce traverseaza aceste coridoare, vor fi inaltate prin estacade sau pentru ele se vor sapa tuneluri (fig. 304).

Fig. 304. Pasaj ecologic peste autostrada, in Austria.

Ca rezultat se vor intersecta doua retele diferite: reteaua antropica, alcatuita din culoare si nuclee de dezvoltare, grefate pe nodurile de comunicatie si potecile de animale ce se intalnesc in interiorul rezervatiilor.

Pe aceste retele se grefeaza zonele functionale, iar intre ele se interpune o a treia retea - cea recreativa, formata din trasee, drumuri, obiective turistice, zone de recreere (fig. 305).

Fig. 305. Modelul conceptual al peisajului polarizat (dupa B. Rodoman, 1974): 1. Poli de crestere si culoare de dezvoltare; 2. Arii de locuire, industrie ecologica; 3. Zone agricole intensive si semiintensive, exploatari de resurse; 4. Parcuri periurbane de agrement, zone turistice si agroturistice, arii agricole extensive; 5. Rezervatii naturale, zone tampon, coridoare ecologice; 6. Statiuni turistice si balneoclimaterice, trasee turistice.

Ariile culturalizate (umanizate) si cele "salbatice" participa la formarea peisajului ideal cu drepturi egale, insa in punctele de intersectie retelei naturale, ca veriga mai "slaba" i se confera prioritate (ea ramane continua in timp ce reteaua antropica devine discreta). Ca urmare a acestui demers sistemele generate de actiunile antropice se conexeaza in chip organic cu cele de sorginte naturala, generandu-se retele teritoriale puternic structurate functional.

O asemenea viziune asupra teritoriului conduce la statuarea clara a functiilor fiecarui segment teritorial si la o ierarhizare de tip arborescent (fractal) a sistemelor naturale si antropice.

Implementarea in teritoriu a unei astfel de retele satisface ecartul de desfasurare optima a evolutiei sistemice pentru cele doua mari categorii de sisteme si statuarea unui echilibru teritorial de lunga durata. In caz contrar, supralicitarea si evolutia debordanta a sistemelor antropice conduce la procese de hipertrofiere, ce nu mai pot sa fie stapanite si ajustate dupa scara umana. Acceptand regulile ce rezulta din aceasta structurare a teritoriului, benzile si nodurile au o predestinatie prin excelenta, de dezvoltare antropica, pe cand ochiurile retelelor joaca rol de spatii prezervate in vederea armonizarii teritoriale. Ele cantoneaza prioritar elementele constitutive ale retelei ecologice precum si spatii cu exploatare antropica excesiva.

In cadrul benzilor se dezvolta culoarele de dezvoltare de diferite ranguri, ce contin deopotriva noduri constitutive ale retelelor de asezari. Rolul esential al culoarelor de dezvoltare este acela de concentrare a infrastructurilor de transport si a componentelor economice cu exploatare intensiva (vetre de asezari, depozite, platforme industriale, triaje, aeroporturi etc). Ele compun o retea teritoriala organic ierarhizata ce se interpune ca o bariera in calea dezvoltarii nestingherite a retelelor ecologice.

Modelele spatiale rezultate ca urmare dezvoltarii in paralel a celor doua categorii de retele conduc la disjunctii teritoriale, in special sub aspectul retelelor ecologice.

Osmoza retelelor naturale si a celor antropice la diverse nivele ierarhice conduce la o "jonctiune permeabila" a acestora permitand derularea nestingherita a fluxurilor de substanta si energie in cadrul ambelor retele. In final vor rezulta supraretele teritoriale, de complexitati sporite, capabile a se conexa optim la retele similare din alte teritorii.

3.4. Modelul choremic al judetului Mures

Aspectele conceptuale prezentate au fost aplicate la teritoriul judetului Mures, in cadrul unui studiu de amenajare (P.A.T.J. Mures - 1999), in care s-a trasat configuratia retelei antropice (fig. 306), naturale (fig. 307) iar prin combinarea lor a rezultat reteaua integrala a teritoriului (fig. 308).

Fig. 306. Modelul retelei antropice din judetul Mures.

Din analiza modelului chorematic se desprind cateva concluzii:

principala concluzie ce rezulta din efectuarea modelarii este faptul ca, teritoriul administrativ al judetului este incadrat in categoria unei utilitati clar definite. Teritoriile cu potential ridicat de dezvoltare se incadreaza in categoria utilitatilor antropice iar cele cu potential scazut sunt lasate pentru dezvoltarea ecosistemelor;

Fig. 307. Modelul retelei antropice din judetul Mures.

Fig. 308. Modelul retelei integrale din judetul Mures.

se evita astfel, suprapunerea teritoriilor destinate pentru dezvoltarea antropica cu cele pretabile pentru dezvoltarea ecosistemelor;

sunt precizate clar ariile de intersectie a celor doua categorii de retele, in care masurile de amenajare si organizare au caracter special;

precizeaza ariile destinate pentru extinderea in perspectica a sistemelor antropice si ariile tampon cu functie de reducere a impactului antropic asupra ecosistemelor;

prezinta culoarele de dezvoltare pe ranguri si polii de crestere in functie de potentialul de dezvoltare a acestora, care devine astfel un instrument util pentru determinarea locatiei pentru noile investitii in teritoriu;

prin analogie modelul poate fi extins si la alte teritorii administrative;

precizeaza modul de conectare a ariilor ecologice cu caracter insular exsistente in teritoriu in vederea realizarii retelei ecologice;

modelul reprezinta o structura posibila de organizare a teritoriului prin intermediul aplicarii principiilor de trasare si organizare a retelei.