Creeaza.com - informatii profesionale despre


Simplitatea lucrurilor complicate - Referate profesionale unice
Acasa » scoala » Istorie
CATRE DEFINIREA IDENTITATII STATALE A ROMANILOR

CATRE DEFINIREA IDENTITATII STATALE A ROMANILOR


CATRE DEFINIREA IDENTITATII STATALE A ROMANILOR

In cronica sa, Gesta Hungarorum, Anonymus, Notarul regelui Bela al III-lea al Ungariei, a transmis informatii pretioase cu privire la organizarea politica a Transilvaniei in secolul al X-lea, la existenta voievodatelor din Crisana, Banat si Podisul Transilvaniei. Voievozii romani relata Anonymus socoteau libertatea bunul cel mai de pret, fiind gata sa o apere cu toata energia si resursele de care dispuneau.

Procesul de strangere la un loc, intr-un singur stat, a formatiunilor politice romanesti cnezate si voievodate -, de refacere a Romaniei nord-dunarene a fost franat de navalirea ultimului val al populatiilor migratoare: pecenegi, uzi, cumani si tatari, iar in Transil­vania, si de tendintele de expansiune ale Regatului maghiar.



A trebuit sa treaca o lunga perioada de timp pentru ca fortele constructive sa devina suficient de viguroase spre a zadarnici actiunea factorilor care impiedicau reconstituirea in forma romaneasca a intre­gului politic pe care-l reprezentase, in Antichitate, Dacia.

Transilvania, care prin pozitia ei geografica si dezvoltarea isto­rica tindea sa devina, o data cu secolul al X-lea, centrul polarizator de viata politica romaneasca, a cazut, dupa o rezistenta indelungata (secolele XI-XIII), sub stapanirea Regatului maghiar. Acesta a trebuit sa recunoasca insa autonomia Transilvaniei, care a continuat sa fie carmuita ca si celelalte Tari Romanesti, de la sud si est de Carpati de un voievod.

Voievodul Transilvaniei dispunea de o larga autoritate. Spre deosebire de voievozii din Tara Romaneasca si Moldova, el nu se inti­tula "de sine statator", "singur stapanitor"; depindea de coroana Ungariei, fara ca aceasta dependenta sa fi influentat fondul autonom al organizatiei voievodale.

Daca imprejurari externe au facut ca primul stat romanesc inde­pendent sa nu se realizeze in Transilvania, istoria a oferit in schimb acestei provincii intracarpatice rolul de matca, de rezervor etnic pentru celelalte provincii romanesti; ea a pulsat la sud si est de Carpati energii umane cu rosturi insemnate in strangerea la un loc, in state romanesti de sine statatoare, a formatiunilor politice existente aici.

Revarsarile de populatie, mai ales din regiunile marginase ale Transilvaniei, au facut ca cei doi versanti ai Carpatilor, denumiti plastic "sira spinarii" poporului roman, sa fie nu numai teritorii de maxima demografica romaneasca si este semnificativ faptul ca for­marea statelor romanesti independente a pornit de aici -, ci si regiunile care au mentinut si simbolizat tot timpul unitatea romaneasca din cele trei provincii: Transilvania, Tara Romaneasca, Moldova. Regalitatea maghiara s-a vazut obligata sa admita ca reala aceasta unitate si sa fie de acord cand raporturile ei cu domnii Tarii Romanesti si Moldovei erau bune cu extinderea autoritatii acestora si in tinuturile din Transilvania in care, din cauza vecinatatii cu Tara Romaneasca si Moldova, puteau fi impuse mai greu oranduielile Regatului maghiar.

In secolele XIII-XIV, procesul de constituire a statelor romanesti independente a fost insotit de lupta lor pentru a-si afirma identitatea politica impotriva directiilor de expansiune a unor state vecine mai puternice, cum erau Regatul ungur si cel polono-lituanian, iar mai tarziu Imperiul otoman.

O prima incercare de a impiedica o instapanire a Regatului maghiar la sud de Carpati s-a soldat cu moartea eroica, in 1279, a voievodului Litovoi. Acesta a devenit simbol al ideii de independenta, idee care avea sa se transforme la scurta vreme dupa jertfa lui in manifestari energice de inlaturare a infiltratiilor de stapanire straina la sud de Carpati.

Izbanda in batalia de la Posada din 1330, repurtata in Tara Romaneasca de Basarab "Intemeietorul", si actiunea victorioasa a lui Bogdan I in Moldova, la 1359, au consfintit afirmarea indepen­denta a statelor romanesti

Paralel cu procesul de constituire a statelor romanesti de la sud si est de Carpati se desfasura un proces similar in zona sud-dunareana.

Aici se desfasurau un sir de rascoale anti-bizantine, la care participau romani sud-dunareni, bulgari, sarbi si albanezi, carora li s-a alaturat adesea si populatia greaca din zona.

Un moment important in istoria popoarelor sud-est europene l-a constituit revolta din toamna anului 1185 a bulgarilor si romanilor (vlahilor) sud-dunareni in frunte cu Asan si Petru, care au pus bazele taratului de la Tarnovo. Romanii sud-dunareni, descendentii vechii populatii trace romanizate, populau intinse regiuni sud-dunarene, in Serbia, Bulgaria, Macedonia si Thesalia, grupul din Haemus (Balcani) fiind unul dintre cele mai insemnate. Asan si Petru erau membrii unei familii de mici nobili romani din Haemus. Ei s-au ridicat la lupta in fruntea romanilor din regiune si au atras in actiune si pe bulgari. In anii care au urmat declansarii revoltei au avut loc lupte grele intre romano-bulgari si bizantini, in care conducatorii miscarii au gasit refu­giu si sprijin material la romanii nord-dunareni.

Victoriile repurtate de rasculati impotriva Bizantului au dus la crearea statului ce tinea seama de traditia politica a primului tarat si care a intrat in istorie sub numele de cel de-al doilea tarat bulgar sau, dupa componenta etnica a participantilor la infaptuirea lui, taratul vlaho-bulgar.

Din acest tarat s-au desprins, in secolul XIV, taratele de Tarnovo si de Vidin, precum si un stat pontic din care se va dezvolta statul Dobrogea. Acesta grupa orasele de la Marea Neagra si asigura legatura lor cu Imperiul Bizantin.

La mijlocul secolului al XIV-lea, framantarile din Bizant, generate de luptele pentru tron, au prilejuit un fel de legitimare a existentei statului Dobrogea. In 1346, conducatorul statului Dobrogea, Balica, a intervenit in luptele din Bizant. Dupa moartea lui, la condu­cerea statului a ajuns Dobrotici. Vasal, la inceput, Bizantului, care i-a acordat titlul de despot, Dobrotici a intrat ulterior in conflict cu impa-ratul Ioan al V-lea Paleologul, care a fost constrans, in cele din urma, sa recunoasca autonomia tarii lui Dobrotici.

Exercitarea autoritatii lui Dobrotici pana la Dunare l-a angajat intr-un razboi lung cu genovezii, care formasera factorii la Vicina si Licostomo si voiau sa-si asigure monopolul tranzactiilor comerciale in aceasta regiune. Pentru a face fata impotrivirii negustorilor genovezi, aliati cu Imperiul otoman, Dobrotici a desavarsit organizarea forma-tiunii statale pe care o conducea. Aceasta a devenit, dupa 1371, un important factor politic in Peninsula Balcanica. Ea avea sa se

numeasca Dobrogea, dupa numele celui care a reusit s-o impuna ca entitate politica pe plan sud-est european.

In anul 1388, o mare expeditie otomana condusa de vizirul Ali-pasa ameninta sa transforme in pasalac teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra. Interventia energica a lui Mircea cel Batran, domnul Tarii Romanesti, a impiedicat ca Dobrogea sa ajunga sub stapanire turceasca si a unit-o cu Tara Romaneasca. Dupa cateva decenii, Dobrogea avea sa cada, in 1417, pentru mai mult de patru secole si jumatate, sub stapanire otomana.





Politica de confidentialitate


creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.