Criza imperiului otoman (1870-1908)

CRIZA IMPERIULUI OTOMAN (1870-1908)

In 1870 Imperiul Otoman ocupa cea mai mare parte a Balcanilor cu exceptia Greciei; intreaga Asia Minor; Siria si Mesopotamia; intreaga Arabie si jumatate din nordul Africii. Se intindea pe trei continente. Linia uscatului se intinde de-a lungul mai multor mile in Marea Neagra, Egee, Adriatica, Mediterana  Marea Rosie, Golful Persic si Oceanul Indian. Era expusa invaziei puterilor europene cu exceptia Imperiului German. Se confrunta cu probleme atat in Balcani cat si in nordul Africii, Orientul Mijlociu, Arabia si Golful Persic. Problema care se pune este cum a reusit Imperiul Otoman sa supravietuiasca? Sunt luate in considerare aici cinci elemente: primul este puterea Imperiului Otoman; a-l doilea il constituie tratele incheiate de marile puterii care ii asigura integritatea si independenta; a-l treilea consta in alianta cu marile puterii; a-l patrulea alianta cu micile puterii; ultimul element consta in existenta rivalitatilor dintre marile si micile puterii si exploatarea acestora de catre Imperiul Otoman in folosul acestuia.

Voi dezbate aici alianta Imperiului Otoman cu marile puterii: Franta, Marea Britanie, Rusia

La congresul de la Paris, care a pus capat Razboiului Crimeii (1856), Turcia fusese recunoscuta ca facand parte din concertul European, respectarea integritatii sale teritoriale si neamestecului in afacerile sale interne fusesera admise ca principii. Reafirmand aceste principii, tratatul de la Berlin prevede interventia Puterilor in cazul in care reformele cerute in “provinciile locuite de armeni” nu vor fi adoptate de conducerea de la Istanbul.

In cursul anilor care urmeaza tratatului de la Berlin, Turcia sufera noi amputari: in 1881, in urma unor lungi negocieri,Thesalia si o parte a Epirului sunt cedate Greciei. Cativa ani mai tarziu, Rumelia orientala, asupra careia Imperiul ottoman exercita un control politic si militar, este anexata de Bulgaria. Cel mai grav este ca marile puteri profita de slabirea imperiului pentru a-si mari propriile stapaniri. Astfel, in 1881 Tunisia trece sub protectoratul Frantei, iar in anul urmator, Egiptul este ocupat militar de catre englezi pentru un timp nedetermninat. Desigur, este vorba de doua teritorii care nu mai apartineau de cat formal domeniului ottoman, dar, cu toate acestea, este vorba de noi lovituri aduse prestigiului imperiului. Si mai mult, lovituri aduse de doua state europene, care pana atunci, se facusera campionii integritatii otomane. Situatia este deci alarmanta.

Pe de alta parte, in noile state constituite in Balcani, populatia musulmana se afla intr-o situatie dificila. Tratamentul prost, teama de represalii si legile agrare promulgate in favoarea elementelor crestine arunca pe drumurile catre Istanbul mii de turci si musulmani,cee ce, unui stat deja incoltit pe plan financiar, pune dificila problema a primirii si instalarii acestor refugiati.

Astfel, la inceputul anilor 1880, Imperiul otoman are o noua fizionomie nemaiavand in Europa decat coridorul macedonean, iar in Africa numai coastele libiene, el ofera acum infatisarea unui stat mai ales Asiatic si musulman. Din cauza schimbarilor teritoriale si a afluxului de refugiati, proportia musulmanilor in raport cu populatia totala a imperiului a trecut in cativa ani de la 68 la 76%. Imperiul este acum un stat pe trei sferturi musulman.

Pana, in 1878, diplomatia otomana constase in solicitarea sprijinului Frantei si Angliei pentru a face fata Rusiei,considerate inamicul principal al imperiului. Insa la Berlin, pretul platit pentru aceasta politica fusese foarte mare,din moment ce a trebuit sa fie cedat Ciprul Marii Britanii drept compensatie.

Din 1878-1879, Abdul-Hamid incepe sa banuiasca Anglia ca vrea sa-si abandoneze politica traditionala de mentinere a integritatii otomane. Aceste banuieli sunt alimentate de presiunile guvernului britanic asupra sultanului pentru a intreprinde reformele promise in provinciile armene; presiunile sunt agravate de venirea in fruntea guvernului englez, in mai 1880, a sefului partidului liberal,Gladstone, dusman declarat al turcilor dupa atrocitatile din Bulgaria. Ele se gasesc confirmate intr-o oarecare masura prin luarea in stapanire de catre Londra a Egiptului, in 1882. De acum, diplomatia engleza asa cum este perceputa la Istanbul, a efectuat o rasturnare totala. Pentru a bara rusilor drumul Indiilor, miza primordiala a politicii britanice, Anglia nu mai poate cont ape Imperiul ottoman. Trebuie deci sa se instaleze solid in Mediterana orientala, in Cipru, pe malurile canalului Suez, si sa se bazeze pe alte elemente ale imperiului decat turcii,de exemplu pe arnmeni, pe arabi sau chiar pe bulgari. Obiectivul englezilor nu este oare, in special, sa incerce sa constituie, in fata expansionismului rus venit din Caucaz, o autonomie armeana sub control englez? De fapt, nu este sigur ca Marea Britanie a renuntat sa apere integritatea imperiului otoman in masura in care isi imagina opinia publica in Turcia sau ca, potrivit formulei utilizate, a abandonat Istanbulul pentru Cairo. Ceea ce conteaza insa este ideea pe care si-o fac otomanii despre evolutia politicii engleze.

Fata de imperiul tarilor, Abdul-Hamid duce o politica foarte prudenta, avand mare grija sa nu provoace ambitiile traditionale ale rusilor. In 1878, Rusia a inteles ca nu va putea pune stapanire pe Stramtori in mod direct; astfel ca mizeaza pe tanarul principat bulgar, insa acesta, in 1885-1886, insala sperantele Sankt Petersburgului, actionand de unul singur. Un mare esec al diplomatiei ruse, care va incepe, catre sfarsitul secolului, sa fie interesata de Extremul Orient. Devenit tar in 1881, Alexandru al III-lea abandoneaza liberalismul predecesorului sau pentru a institui un regim autoritar care se bazeaza pe politie, pe cenzura, pe religie, pe rusificarea alogenilor. Una peste alta, o politica nu prea indepartata de cea pe care Abdul-Hamid este gata sa o aplice in statul ottoman, iar intre cei doi imparati exista incontestabil o oarecare complicitate. In orice caz, chiar daca politica rusa nu uita importanta strategica si economica a Stramtorilor, in ce priveste Imperiul otoman, ea tinde sa devina conservatoire, in sensul ca prefera mentinerea statu qou-ului in locul aventurii.

Astfel, incepand cu anii 1880, amenintarea care apasa asupra statului otoman pare sa vina mai degraba dinspre Marea Britanie decat dinspre Rusia. In fata acestei amenintari, Franta este istovita, iar Germania bismarckiana estimeaza situatia, se retrage si lasa mana libera englezilor in Egipt. Diplomatia hamidiana se va stradui deci sa mentina un echilibru intre puteri si sa-si asigure un soi de neutralitate, asteptand ca orientarea Germaniei catre Weltpolitik sa-i permita sa-si gaseasca un nou sprijin printre puterile europene.