Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice
Acasa » scoala » Istorie
Relatiile internationale in Evul Mediu

Relatiile internationale in Evul Mediu


Relatiile internationale in Evul Mediu

B. Cruciadele

Organizarea cruciadei, pelerinaj armat cu scopul de a elibera Locurile Sfinte de sub stapanirea necredinciosilor, pune in evidenta forta bisericii romane, capabila in secolul al XI-lea sa se reformeze, renuntand la o serie de vicii care-i erau imputate, si sa conduca o miscare de expansiune care antreneaza cavalerii si capetele incoronate din intreg Occidentul.

La originea ideii de cruciada stau mai multi factori, dintre care putem sublinia, in primul rand, traditia pelerinajului la Ierusalim, cen­trul lumii spirituale a crestinilor. Greutatile si primejdiile drumului transforma calatoria la Locurile Sfinte intr-o pocainta, care poate aduce omului medieval iertarea de pacate.



Pe de alta parte, cuceririle islamice, insufletite de spiritul djiha-dului, razboiul sfant musulman, genereaza reactii de raspuns in lumea crestina si contribuie la formularea ideii legitimitatii razboiului impo­triva necredinciosilor. Ideea de cruciada se naste din intalnirea acestor doua traditii, dar succesul predicii papei Urban al II-lea, la Clermont, care conduce la declansarea cruciadei I, trebuie explicat si prin alte elemente.

Religiozitatea profunda, chiar daca uneori imbibata de super-stitii, a majoritatii populatiei occidentale, este de luat in considerare atunci cand cautam cauzele cruciadelor.

Nivelul culturii materiale si spirituale a Orientului bizantin sau islamic era mult superior celei din Occident, constituind astfel un indemn pentru incercarea de cucerire si luare in stapanire a acestor tinuturi. In Occident incepuse deja avantul economic, care sta la baza dezvoltarii sale de mai tarziu, dar consecinta sa imediata este o anumita crestere a populatiei la toate nivelurile societatii. Resursele inca insuficiente nu puteau oferi tuturor posibilitatile dorite, astfel ca dirijarea surplusului de oameni spre Orient, intr-un scop in realitate expansionist, putea fi o solutie.

Structura ierarhica a societati occidentale permitea si chiar facea necesara o astfel de miscare. Exista o numeroasa categorie de cavaleri, profesionisti ai manuirii armelor, dintre care multi erau insa inde-partati de la mostenirea averii parintesti, ce revenea primului nascut, si care erau obligati sa incerce sa-si croiasca o situatie prin forta propriei sabii. Pentru ei, razboiul era modul cotidian de existenta, dar eforturile bisericii de a instaura un climat de pace in Occident tindeau sa le ingradeasca aici posibilitatile de manifestare. Biserica, proclamand paci si armistitii ale lui Dumnezeu, pe parcursul carora luptele erau interzise, crestinand idealul cavaleresc, incerca sa orienteze potentialul militar al acestor razboinici spre scopuri care sa-i serveasca interesele. Avea acum si puterea de a o face, deoarece in urma reformei interne a bisericii, papalitatea se intarise, detinea autoritatea morala suprema in Occident si preluase o serie de atributii si insemne ale puterii seculare. Un cler disciplinat si supus papei de la Roma contribuise la ridicarea nivelului religios al oamenilor, transformand crestinatatea intr-o realitate vie si sigura de ea. Acest cler duce mesajul chemarii la lupta impotriva necredinciosilor in toate colturile Europei apusene, declan-sand o miscare de adeziune nesperata nici de initiatorii proiectului.

In planul evenimentelor concrete, trebuie amintite si interesele Imperiului bizantin de a beneficia de ajutorul cavalerilor occidentali in lupta impotriva paganilor (turcii selgiucizi, patrunsi in Asia Mica din anul 1067, si arabii, care stapaneau Locurile Sfinte). Spre sfarsitul secolului al XI-lea, imparatul de la Constantinopol cere ajutorul papei, care sa-i pledeze cauza in intreaga crestinatate, oferindu-i astfel posi­bilitatea de a beneficia de forta militara a cavalerilor occidentali.

Cresterea puterii Venetiei si a altor republici italiene si interesul acestora de a sprijini, din ratiuni comerciale (dorind sa-si extinda activitatile negustoresti), expansiunea crestina in spatiul stapanit de arabi, este un alt factor de luat in considerare atunci cand se incearca explicarea succesului ideii de cruciada.

Desi cererile de ajutor ale imparatului bizantin Alexios I Com-nenul nu chemau neaparat la un razboi sfant, desi situatia crestinilor aflati sub stapanirea selgiucida nu era dramatica si pelerinii spre Sfantul Mormant nu aveau in general de suferit, in 1095 in Occident se crease un climat favorabil ideii unei expeditii generale impotriva necredinciosilor.

In iarna lui 1095, papa Urban al II-lea lanseaza chemarea la lupta pentru eliberarea mormantului lui Christos de la Ierusalim, promitand iertarea pacatelor pentru cei ce vor raspunde pozitiv.

Reactia este extraordinara: in cautarea mantuirii, multimi nenu-marate de oameni din toate straturile societatii pornesc la drum, cu un entuziasm nu intotdeauna dublat de o pregatire adecvata. Participantii la "cruciada saracilor", cum a fost numita aceasta ridicare populara, lipsiti de cunostinte militare si de organizare, erau condusi de un cleric, Petru Ermitul, si de cavalerul sarac Gautier fara Avere. Drumul pana la Bizant este marcat de violente impotriva evreilor, considerati ucigasii lui Christos, si de jafuri. Fiind debarcati in Asia Mica de imparatul bizantin, pentru care turbulenta lor in momentul cand ajun-sesera la Constantinopol reprezenta un pericol, sunt foarte repede masacrati de turci. "Cruciada cavalerilor", care a urmat, a fost mult mai bine organizata, a beneficiat de o conducere unitara, avandu-i in frunte pe Godefroy de Bouilon, Bohemund de Tarent, alti nobili occidentali. Trecuti in Asia Mica de flota bizantina, dupa ce au depus juramant de vasalitate imparatului, armata cruciatilor a reusit sa elibe­reze intinse teritorii in Orientul Apropiat (Edessa, Antiohia, Tripoli), inclusiv Ierusalimul, cucerit in 1099.


Aceste cuceriri aveau sa puna bazele principatelor latine din Tara Sfanta (regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatul de Tripoli, comitatul Edessei), zone de aplicare a unor modele ale feu-dalitatii occidentale pana atunci necunoscute Orientului. Ele sunt confruntate cu problemele lipsei de coordonare intre feudalii asezati in Orient, astfel ca rolul cel mai important in apararea lor revine ordinelor calugaresti militare (Ioanitii sau Ospitalierii, Templierii si Teutonii).

Stapanirea latina aici este contestata de musulmani, care obtin in secolele urmatoare succese ce conduc la organizarea de noi cruciade.

Recucerirea Edessei de catre musulmani a condus la predicarea celei de-a doua cruciade (1147-1149) de catre papa Eugeniu al II-lea si Bernard din Clairvaux. Este o cruciada a monarhilor, intrucat la ea participa regele Ludovic al VII-lea al Frantei si imparatul german Conrad al III-lea. Coordonarea lasa insa mult de dorit si, dupa infran­geri in Asia Mica, cruciatii esueaza in fata Damascului.

Cea de-a treia cruciada (1189-1192) a fost declansata datorita unificarii musulmanilor de catre Saladin (1171-1193), sultanul Egip­tului. Recucerirea de catre acesta a Ierusalimului (1187) i-a indemnat sa ia crucea pe imparatul Germaniei, Frederic I Barbarossa, pe regele Angliei, Richard Inima de Leu, si pe regele Frantei, Filip al II-lea August. Cruciatii recuceresc Accra, Antiohia, teritorii de coasta intre Tripoli si Jaffa. Richard smulge insula Cipru bizantinilor. Neintele-gerile dintre monarhi, moartea lui Frederic in Asia Mica au impiedicat recucerirea Ierusalimului. Aceasta ramane ideea-forta a cruciadelor urmatoare, niciodata reusita (cu exceptia dobandirii sale prin tratative de catre Frederic al II-lea, pentru o scurta perioada de timp).

O mentiune aparte merita Cruciada a IV-a (1202-1204), care este deturnata de venetieni de la scopurile sale initiale, sfarsind prin cucerirea Constantinopolului, pe tronul caruia se gasesc pana la 1261 imparati latini (occidentali si catolici).

Pierderea posesiunilor occidentale din Siria continua in tot cursul secolului al XIII-lea, in 1291 fiind cucerita Acra, ultimul punct al rezistentei latine. Cruciada ramane insa ca o permanenta a istoriei occidentale, extinzandu-si sfera de cuprindere asupra luptei cu orice fel de necredinciosi, nu doar cu cei ce stapaneau Locurile Sfinte. Astfel, luptele cu arabii in Spania, cu paganii de la Marea Baltica, mai tarziu cu turcii otomani in Europa rasariteana si centrala s-au dus sub semnul cruciadei.

Dincolo de achizitiile teritoriale de moment, cruciadele au avut consecinte mai ales pe plan economic si cultural, punand in legatura directa Occidentul dinamic cu un Orient care ii era mult superior si de la care imprumuta masiv, prin intermediul arabilor, in stiinta, arta si literatura. Modul de viata al nobililor se transforma in urma contactului cu luxul Orientului, taranilor li se cere tot mai mult pentru a se putea finanta asemenea expeditii, comertul se dezvolta prin deschiderea de noi drumuri. Cruciada s-a transformat, totodata, intr-un

instrument la dispozitia papalitatii, care a folosit-o in lupta impotriva ereticilor (catari) si a adversarilor politici. Cruciadele, si in special cruciada a IV-a, au contribuit la definitiva indepartare dintre Occi­dent si Bizant, care va pastra pentru totdeauna resentimente impotriva latinilor si care va refuza unirea religioasa cu Roma chiar in conditiile in care turcii se aflau sub zidurile Constantinopolului.

Reconquista

Macinat de lupte interne, regatul vizigot se prabusea cu o extre­ma rapiditate sub atacurile incepute de arabi in 711, o data cu invazia berberului Tarik. In sapte ani, aproape intreaga Penisula Iberica era cucerita si organizata mai tarziu sub forma califatului de Cordoba, cu exceptia regiunilor muntoase si greu accesibile din nord, unde se mentinusera mici state crestine, precum regatele Asturiilor, Leon si Navarra. In secolele VIII-IX, disensiunile interne din aceste regate nu permit ofensiva impotriva Islamului, dar nici nu ingaduie avansul arabilor dincolo de linia Coimbra-Toledo-Guadalajara.

Unele succese in lupta impotriva maurilor au cauze externe, fiind legate de intemeierea de catre Carol cel Mare a unei marci de granita in nordul Cataloniei, transformata apoi in comitatul Barce­lonei. Carol esua insa in incercarea de a avansa catre sud si, in urma ridicarii asediului Saragosei, ariergarda franca, avandu-l in frunte pe comitele Hruotland, este masacrata in munti de catre basci (778). Episodul istoric a stat la baza Cantecului lui Roland cel mai vechi poem epic din literatura franceza.

La mijlocul secolului al IX-lea, se afirma Regatul Asturiilor, care se extinde pana la raul Duero. In secolul al X-lea se pun si bazele Castiliei, in jurul orasului Burgos. Arabii insa reactioneaza si catre anul 1000 aceste progrese crestine sunt oprite pentru o vreme.

Pe la mijlocul secolului al XI-lea, Califatul de Cordoba se prabusea, fiind inlocuit cu 23 de mici regate independente, taifas, aflate adesea in conflict unele cu altele. De aceasta situatie profita crestinii, care avanseaza spre sud, cucerind in 1080 Toledo. Dar tot in secolul al XI-lea, pozitiile arabilor din Peninsula Iberica sunt intarite prin venirea berberilor Almoravizi din nordul Africii. In lupta impo­triva maurilor se evidentiaza Rodrigo Diaz de Bivar (1040-1099), devenit erou al cantecelor epice sub numele de Cid, care cucereste in 1094 regatul Valenciei. Acesta este insa pierdut de crestini la moartea

sa. Secolul al XI-lea este si martorul conturarii ideii de razboi sfant al crestinilor impotriva Islamului, care anunta ideea de cruciada.

In secolul al XII-lea, initiativa este preluata de regatul Arago-nului, care, sub regele Alfonso, cucereste asezari maure de la sud de riul Ebru si include in regat, printr-o uniune personala, comitatul Barcelonei. Aceasta oferea insa Aragonului iesirea la

mare, care il orienta pentru catava vreme spre o politica

mediteraneeana (cucerirea insulelor din bazinul occidental si

instalarea in Sicilia, in 1266, si in sudul Italiei).

La 1172 arabii beneficiaza de noi intariri: sosesc, in Spania, Almohazii-berberi ce succedasera in Africa de nord Almoravizilor. Ca reactie se produce concertarea fortelor crestine, sprijinita de papa Inocentiu al III-lea, care incredinteaza arhiepiscopului de Toledo sar­cina de a organiza o cruciada impotriva arabilor. Sub conducerea regilor din Castilia, Argon si Navarra, cavalerii crestini obtin in 1212 victoria de la Las Navas de Tolosa, care reprezinta punctul crucial al Reconquistei. Portugalia, ce dobandise in secolul al XII-lea (1143) calitatea de regat independent, se extinde spre sud. Castilia si Ara-gonul avanseaza si ele in aceeasi directie, astfel ca in 1270 arabii nu mai detineau decat Granada si alte cateva mici teritorii.

Reconquista va fi reluata cu succes abia la sfarsitul secolului al XV-lea, cand, prin cucerirea emiratului Granadei in 1492 de catre regatele unite ale Castiliei si Aragonului, se incheia recucerirea Penin­sulei Iberice de catre crestini. Se creau astfel conditiile expansiunii spaniole peste mari, ca o prelungire dincolo de ocean a luptelor impotriva necredinciosilor, care constituisera timp de secole ratiunea de a fi a nobilimii iberice.





Politica de confidentialitate


creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.