Romanul

Romanul

Romanul este o scriere epica in proza, deschisa modificarilor de structura si imbogatirilor de continut. Definirea termenului evolueaza o data cu istoria speciei si in raport cu epoca si cu dezideratele estetice ale fiecarui moment cultural.

Ajuns astazi, in mod incontestabil, cel mai frecventat tip de proza literara, romanul a avut o traiectorie plina de sinuozitati. Originea lui e greu de precizat, amintind de amploarea narativa a epopeii. Abia la sfarsitul secolului al XIII-lea devine o specie exclusiv in proza. Pana in secolul al XVIII-lea, a fost considerat preponderent ca o literatura de divertisment.

Fiecarei perioade ii este specific un anumit gen de roman:

--Renastere : romanul alegoric, picaresc/ eroic-galant, psihologic, comic, realist - secolul al XVII-lea;

--secolul al XVIII-lea: de aventuri, sentimental, epistolar;

--secolul al XIX-lea: realist, naturalist, comportamentist, eseistic, parabolic, existentialist, noul-roman (de ex., fantastic)

Astazi, romanul are un ascendent asupra celorlalte specii epice. Intr-o perioada in care granitele dintre genuri si opere literare se estompeaza, romanul se dovedeste scrierea cu cele mai mari disponibilitati, cu cea mai mare deschidere catre sondarea universului existential si catre experimentarea unor tehnici narative.

Definitie

Romanul este specia literara apartinand genului epic, in proza, cu actiune complexa si de mare intindere, desfasurata pe mai multe planuri, cu personaje numeroase si intriga complicata.

Caracteristicile romanului

are o structura narativa ampla

permite desfasurarea subiectului in planuri paralele

combina nuclee narative distincte

foloseste un numar mare de personaje, deosebite ca pondere in ansamblul epic

prezinta destinul unor personalitati bine individualizate sau al unor grupuri de indivizi

cunoaste o mare varietate de forme

Clasificarea romanului

Clasificarea romanului se poate face dupa criterii foarte diverse, nereusind sa se epuizeze varietatea formelor sale:

1. dupa situarea in timp a actiunii: picaresc, eroic, istoric, contemporan, de anticipatie
2. dupa cadrul social sau geografic: urban, rural, provincial, exotic;
3. dupa forma de organizare epica: epistolar, jurnal, eseistic;
4. dupa amploarea epica: roman-fresca, saga, roman ciclic, roman-fluviu;
5. dupa curentul literar: romantic, realist, naturalist;
6. dupa ceea ce reprezinta in raport cu realitatea: alegoric, fantastic, realist, experimental, parabolic, existentialist;
7. dupa respectarea cronologiei evenimentelor narate: traditional, modern;
8. dupa tehnica narativa: de tip balzacian, stendhalian, tolstoian, proustian, gidian, avangardit, postmodernist
9. dupa procedeul narativ dominant: psihologic, sentimental-galant, comportamentist

Romanul romanesc a aparut in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, desi, intr-o acceptie largita, ce depaseste sfera speciei, "Istoria ieroglifica" a lui D. Cantemir ar putea fi considerat drept primul roman de factura alegorica, fiind publicat in 1705.

Romanul romanesc a debutat sub influenta romantismului (M. Kogalniceanu, "Tainele inimei", 1855; D. Bolintineanu "Manoil", 1855 si "Elena", 1862; Al. Vlahuta, "Dan") si a realismului (N. Filimon, "Ciocoii vechi si noi", 1863). Prin Duiliu Zamfirescu "Ciclul Comanestenilor" (1898-1910) si Ioan Slavici, "Mara" (1906), romanul nostru evolueaza spre constructia narativa pe deplin individualizata estetic.

In perioada interbelica, romanul autohton ajunge la valoarea pe care o dobandisera la noi alte specii literare si se sincronizeaza valoric si ca formula de creatie cu operele romanesti, europene si universale (Liviu Rebreanu, Hortensia Papadar-Bengescu, Camil Petrescu). Generatia lui Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian opteaza pentru o literatura a trairilor autentice, notate intr-un stil confesiv de jurnal literar.

Dupa cel de-al doilea razboi si in ultimele decenii se afirma romancieri de certa valoare: Marin Preda, Eugen Barbu, Augustin Buzura, Fanus Neagu si altii.

Datorita aparitiei tarzii a speciei la noi, abia la sfarsitul secolului al XIX-lea, pot fi intalnite sporadic opinii notabile despre roman (Titu Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, Constantin Mille, Nicolae Iorga).

In 1919, in studiul "Creatie si analiza", G. Ibraileanu disociaza tipul de roman ce vehiculeaza personaje si intamplari obiectivate de romanul care pune accentul pe analiza cauzelor psihice ale reactiilor umane.

Eugen Lovinescu ("Istoria literaturii romane contemporane") face disocierea intre "subiect" (rural) si "obiect" (urban), atribuind dezvoltarea lenta a romanului romanesc preponderentei "subiectului" asupra "obiectului", adica a "ruralului" asupra "urbanului".

Camil Petrescu, in "Noua structura si opera lui Marcel Proust", din 1935, pledeaza pentru renuntarea la procedeele clasice ale realismului, deschizand calea experimentelor tehnice, necesare literaturii de analiza psihologica.