Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice
Acasa » scoala » management
Factorii de productie si utilizarea lor

Factorii de productie si utilizarea lor


FACTORII DE PRODUCTIE SI UTILIZAREA LOR

1. Continutul si caracteristicile factorilor de productie

2. Utilizarea factorilor de productie

3. Productivitatea (randamentul) factorilor de productie

1. Continutul si caracteristicile factorilor de productie



Obiectul activitatii economice il constituie prelucrarea resurselor, utilizarea cat mai rationala a lor pentru a acoperi nevoile in continua crestere, ceea ce se traduce printr-o functie de maximizare a efectelor utile si de minimizare a consumului de resurse. Desfasurarea rationala si eficienta a activitatii economice impune deci acordarea unei atentii deosebite aprofundarii aspectelor obiective ale dezvoltarii ei prin prisma folosirii resurselor economice, respectiv a factorilor de productie.

Notiunea de factor de productie cuprinde totalitatea elementelor care participa la producerea de bunuri si servicii; de asemenea, factorii de productie constituie premisele activitatii economice de productie, un ansamblu de conditii materiale, umane, financiare si informationale necesare desfasurarii acesteia.

Factorii de productie sunt strans legati de resurse. Astfel devine necesara o delimitare conceptuala intre notiunea de "resurse" si cea de "factori" de productie. Aceste categorii economice se presupun si conditioneaza reciproc, factorii de productie utilizati si consumati fiind o parte a resurselor potentiale ale economiei societatii. Ele nu sunt notiuni sinonime. Notiunea de "resurse" exprima, in esenta, starea de disponibilitate a unor bunuri (corporale, necorporale), fara a le asocia in mod necesar o anumita destinatie de utilizare (productie, consum). Deci, resursele, prin simpla lor existenta, au, in raport cu procesul de productie, caracterul unui potential productiv. Factorii de productie reprezinta resurse care sunt aduse de catre agentul producator intr-o stare activa, proprie utilizarii lor efective in procesul de productie. Factorii de productie sunt resursele alocate, utilizate si/sau consumate in activitatea economica.

Prin utilizare, unii factorii de productie se consuma. Dar pentru ca prin consumul lor se creeaza noi bunuri si servicii, se dezvolta cunostintele tehnico-stiintifice, se descopera noi resurse naturale, modalitati mai eficiente de economisire a lor etc., se creeaza si premise pentru imbunatatirea calitativa si structurala a resurselor, pentru cresterea acestora.

Pe masura dezvoltarii economico-sociale, factorii de productie se diversifica si multiplica. Munca, instrumentele de productie, energia, informatia, obiectele supuse prelucrarii, unele elemente ale naturii, activitatea de organizare, conducere si coordonare etc. sunt factori de productie, care, in diferite proportii si combinatii, se regasesc in orice activitate economica. Ceea ce difera este modul cum se combina si substituie in procesul de productie si in cadrul combinatiilor locul si rolul ce revine fiecarui factor de productie. Cunoasterea schimbarilor care intervin in legatura cu locul si rolul factorilor de productie in diferite activitati prezinta o importanta deosebita pentru fiecare agent economic, pentru fundamentarea deciziilor atat de catre cei implicati in formarea si furnizarea lor, cat si de catre cei care-i consuma.

Cu toate ca in prezent, in economiile dezvoltate se foloseste o multitudine de factori de productie, ei pot fi grupati in cateva categorii importante si anume: natura cu elementele ei naturale, munca, capitalul, progresul stiintific si tehnic, abilitatea si priceperea producatorului.

Privind evolutiv activitatea productiva observam ca la inceputurile dezvoltarii societatii se foloseau doi factori de productie: munca si pamantul (natura), motiv pentru care acestia au fost numiti primari sau originari si au fost predominanti in cea mai mare parte a istoriei civilizatiei materiale (caracterizand productia agricola).

Incepand cu a doua jumatate a secolului XVIII si inceputul secolului XIX a aparut si s-a impus un nou factor - capitalul. Aparitia si dezvoltarea acestui nou factor a fost posibila datorita productiei masiniste si formei industriale de realizare a productiei, care a determinat apoi nasterea unui nou sistem economic, capitalismul sau economia de piata.

Procesul de amplificare si diversificare a resurselor utilizate in activitatea economica s-a accentuat in epoca moderna, celor trei factori "clasici", alaturandu-se altii noi - neofactorii (abilitatea intreprinzatorului, tehnologiile, informatia etc.).

In stadiul actual de dezvoltare a productiei de bunuri si servicii, caracterul limitat al resurselor fiind evident, pe primul plan se situeaza perfectionarea modalitatilor de folosire a factorilor de productie.

Orice factor de productie apare ca unitate a unor aspecte cantitative si calitative. Pentru a surprinde in mod separat aportul aspectelor cantitative si, respectiv, calitative ale factorilor de productie la realizarea diferitelor activitati si la cresterea productiei de bunuri si servicii, in analizele economice se utilizeaza notiunile de dezvoltare economica "extensiva" si "intensiva".

Pe masura ce apelam la o cantitate din ce in ce mai mare de factori de productie, va creste in mod corespunzator si volumul productiei, a cantitatii de bunuri ce rezulta. Acest mod de realizare a cresterii productiei, ce se bazeaza in principal pe sporirea cantitatii factorilor de productie este de tip extensiv si cu cat ne apropiem de limitele resurselor, devine clara lipsa lui de perspectiva. Iata de ce trebuie acordata o atentie deosebita dezvoltarii de tip intensiv, care se bazeaza pe aportul calitatii si eficientei utilizarii factorilor de productie, ceea ce va duce la maximizarea efectelor utile obtinute din utilizarea factorilor si totodata minimizarea consumului lor.

Munca

Munca, ca factor originar al productiei, se refera la participarea omului la procesul transformarii resurselor brute din natura in bunuri si servicii. Prin munca, se intelege o actiune constienta, specific umana, indreptata spre un anumit scop, in cadrul careia sunt folosite aptitudinile, experienta si cunostintele omului.

Orice munca se manifesta prin consum de energie intelectuala si fizica. La inceputurile civilizatiei umane in exercitarea muncii a predominat forta, agilitatea, deci aptitudinile fizice; evident, si atunci munca a presupus si un anumit efort intelectual de observare, de deductie, de prefigurare a scopului urmarit etc. Pe masura ce societatea a evoluat, inteligenta a devenit predominanta intr-un proces de munca. In prezent, datorita complexitatii proceselor de productie moderne, observarea si acumularea de experienta trebuie dublate de asimilarea progresului realizat de cunoastere.

Prin munca se realizeaza folosirea celorlalti factori de productie, perfectionarea si combinarea lor cat mai eficienta. Deci, munca este un factor activ si dinamizator.

Cunostintele, ca element principal in desfasurarea procesului modern de munca si in potentarea folosirii celorlalti factori de productie, are un rol important in pregatirea oamenilor pentru exercitarea diferitelor profesiuni. Acest lucru, la randul sau ridica noi exigente in formarea capacitatii oamenilor de a munci in conditii moderne, care se realizeaza prin diferite forme de invatamant si prin modalitati practice de formare a aptitudinilor si experientei2.

Natura si factorii naturali

Factorul de productie natura, la inceput se rezuma la pamant. In prezent cuprinde toate elementele naturale brute care sunt atrase si folosite in producerea bunurilor si serviciilor. In aceasta categorie intra: solul, subsolul, apa, resursele minerale, lemnul brut din padure etc. Acesti factori sunt cei mai restrictivi (limitati fizic), dintre toti factorii de productie, ceea ce imprima, in mare masura, caracterul de limita si celorlalti factori de productie.3

Din randul elementelor naturale se detaseaza ca importanta pamantul. Acesta constituie: locul de amplasament al societatii umane insasi; suport material al oricarei activitati; sursa principala de elemente nutritive si rezervorul principal de energie pentru organismele vii; singura resursa naturala de producere a alimentelor si a unor materii prime agro-silvice de mare importanta.

In calitate de factor de productie, pamantul este limitat si de aceea tinde sa devina restrictiv pentru activitatea economica. Acest fapt poate fi compensat printr-o utilizare rationala si in combinatie cu alti factori de productie, ceea ce duce la cresterea calitatii, functiilor si rolului pamantului. Pamantul se prezinta, astfel, ca un factor de productie regenerabil.

Actiunea oamenilor asupra factorilor naturali este deosebit de complexa si poate avea caracter pozitiv si negativ. In primul rand, oamenii modifica mediul natural prin irigatii, scoaterea de sub apa a suprafetelor, defrisarii etc. In al doilea rand, ei intretin mediul natural care se afla in epuizare si nu mai poate indeplini rolul sau - prin ingrasarea si restaurarea solului etc. - care conduce desigur la asimilarea factorului natural ca un capital. In al treilea rand, perfectionarea procedeelor tehnice va duce, intr-o anumita masura, la compensarea epuizarii unor resurse naturale prin crearea de resurse sintetice.

Capitalul

Capitalul reprezinta o categorie economica cu caracter istoric. Primele forme ale capitalului au fost capitalul comercial (legat de dezvoltarea comertului cu marfuri) si capitalul camataresc (legat de comertul cu bani, purtatori de dobanda). Aceste doua forme au contribuit la aparitia capitalului industrial, iar mai tarziu a celui financiar (rezultat din imbinarea capitalului industrial cu cel bancar), forme care au contribuit la maturizarea economiei de schimb si respectiv trecerea la economia de piata.4 Capitalul se afla in stransa dependenta cu forta de munca, care il activeaza, fiind de fapt, in raport cu aceasta, un factor derivat.

Factorul de productie capital apare in conditiile economiei de piata, ca urmare a masinismului, a organizarii procesului de productie pe baze industriale, a orientarii productiei pentru vanzare si obtinere de profit. El este constituit din totalitatea bunurilor rezultate din procese de productie anterioare si care sunt folosite pentru producerea de bunuri si servicii, sporind considerabil proportiile productiei.

Structural, capitalul cuprinde: constructii de natura diferita, masini, utilaje, instrumente de orice fel, stocuri de materii prime, materiale, combustibili etc.

Forma initiala a capitalului o constituie banii, deoarece oricand se pot transforma in mijloace de productie, care permit intreprinzatorilor organizarea si desfasurarea activitatii in vederea obtinerii unui venit sub forma profitului. O suma de bani devine capital numai cand este investita, prin intermediul mijloacelor de munca si a celorlalti factori de productie, capabila sa produca apoi profit.

Ca factor de productie, capitalul trebuie analizat atat sub aspect valoric cat si sub aspect fizic.

Sub aspect fizic, capitalul apare in esenta sa cea mai profunda, ca bun material, ce poate fi evaluat in unitati monetare, purtand denumirea de capital real. Capitalul real cuprinde intreaga varietate de bunuri reproductibile, aflate la dispozitia agentilor economici producatori si folosite pentru producerea de noi bunuri economice.

Dupa modul specific in care se consuma si se inlocuiesc, componentele capitalului real se grupeaza in: capital fix si capital circulant.

Capitalul fix reprezinta acea parte a capitalului real formata din echipamente de folosinta indelungata, care participa la mai multe cicluri de productie, se depreciaza treptat si se inlocuiesc dupa mai multi ani de utilizare.

In componenta capitalului fix intra: constructii, instalatii fixe pentru diverse utilitati industriale, comerciale si agricole, echipament productiv sub forma de utilaje, masini, mijloace de transport etc.

Capitalul circulant reprezinta acea parte a capitalului real care se consuma integral in decursul unui singur ciclu de productie si care trebuie inlocuit cu fiecare nou ciclu, transmitandu-si in intregime, dintr-o data, valoarea asupra noului produs.


In componenta capitalului circulant se include: materii prime, materiale de baza si auxiliare, energie combustibil, semifabricate, resursele banesti din casieria intreprinderii si din conturi bancare etc.

Daca capitalul fix se distinge prin caracterul limitativ al posibilitatilor sale de trecere de la un fel de utilizare productiva la altul, bunurile ce alcatuiesc capitalul circulant sunt susceptibile de a primi utilizari diverse.

Miscarea capitalului are loc in cadrul circuitului si rotatiei sale.

Stadiul intai al circuitului capitalului in functiune il constituie procesul prin care capitalul lichid al firmei se transforma in capital real productiv; aceasta transformare are loc in conditiile in care firma se prezinta pe piata bunurilor de capital in calitate de cumparator si achizitioneaza bunurile necesare productiei, precum si pe piata muncii atragandu-si resursele de munca necesare. Stadiul al doilea al circuitului il constituie utilizarea productiva a capitalului real, in combinatie cu ceilalti factori de productie, pentru realizarea produselor finite destinate vanzarii ca marfuri pe piata. Ultimul stadiu al circuitului consta in trecerea capitalului din forma marfa in forma baneasca, prin vanzarea bunurilor produse.6

Capitalul va imbraca, astfel, trei forme: bani, bunuri-capital, marfa, corespunzator celor trei stadii. Caracterul continuu al consumului il determina si pe cel al productiei, astfel incat miscarea capitalului nu poate fi analizata singular, doar ca o miscare a sa printr-un singur circuit, ci in continuitatea sa, ca trecere permanenta si succesiva prin mai multe circuite, vorbind, in acest caz de rotatia capitalului. Timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezinta viteza de rotatie a capitalului.

Sub aspectul rotatiei capitalului, eficienta folosirii sale este dependenta de accelerarea vitezei de rotatie, respectiv numarul de circuite parcurse de capital pe unitatea de timp.

Un factor important de influenta al vitezei de rotatie a capitalului este structura capitalului productiv utilizat. Deoarece elementele de capital fix participa la mai multe cicluri de productie, intreprinderile care au o pondere ridicata a capitalului fix inregistreaza o viteza de rotatie mai mica si invers.

Capitalul fix participand la mai multe cicluri de productie si transferandu-si treptat valoarea asupra produselor realizate, sufera un proces obiectiv de uzura, de deprecierea prin pierderea caracteristicilor tehnice, economice si functionale, depreciere determinata atat de actiunea factorilor naturali cat si datorita influentei progresului stiintifico-tehnic si tehnologic.

Astfel, uzura capitalului fix imbarca urmatoarele forme:

a) uzura fizica determinata de exploatarea acestuia in productie, precum si de actiunea factorilor naturali;

b) uzura morala determinata de actiunea progresului tehnic, insotit de cresterea productivitatii muncii si a randamentului noilor echipamente de productie.

Procesul obiectiv al uzurii il determina si pe cel al amortizarii, respectiv al recuperarii sub forma baneasca a valorii capitalului fix, valoare care se transmite treptat in valoarea produselor fabricate cu ajutorul acestuia. Amortizarea, prin rata de amortizare, influenteaza atat marimea costului de productie cat si durata de functionare a capitalului fix, impunandu-se optimizarea acesteia in functie de categoria capitalului fix si a domeniului de folosire.

Neofactorii de productie - tehnologiile, informatia, abilitatea intreprinzatorului

Tehnologiile pot fi definite ca procedee de combinare si transformare a factorilor de productie in rezultate ale productiei, prin aplicarea unor reguli riguros definite.

Ele sunt active intangibile reprezentand, in esenta, cunoasterea aplicabila in mod curent in activitatea de productie.

Rolul specific al tehnologiilor, ca factor de productie, este acela de a defini, in mod riguros si explicit, natura si succesiunea fazelor a caror parcurgere asigura transformarea elementelor de intrare in elemente de iesire ale procesului de productie.

Ca resurse potential utilizabile, tehnologiile disponibile la un moment dat formeaza "stocul de tehnologii", concretizat in brevete de inventie, licente, atestand dreptul de a aplica anumite tehnologii, proiecte de produse si instalatii, machete si prototipuri, diagrame de flux, specificatii de executie a unor operatii, sisteme de asigurare a calitatii, programe informatice pentru asistarea productiei cu calculatorul etc.7

Fiecare tehnologie are o identitate bine definita sub aspectul conditiilor care o fac necesara si, respectiv, posibila aplicarea sa intr-un proces de productie sau altul.

Ca rezultat al avansurilor cunoasterii, tehnologiile inregistreaza o dinamica dependenta de amploarea si ritmul inovarii din diverse domenii. Aparitia de noi tehnologii este o sursa majora de avantaj competitiv pentru firmele care reusesc sa le implementeze rapid si sa le exploateze eficient, dupa cum firmele care actioneaza lent si incoerent in aceasta privinta sunt amenintate de perspectiva declinului. Avansul tehnologic inregistrat de firma este cu atat mai important pentru prezentul si perspectivele ei pe piata, cu cat concurenta pe piata respectiva este mai intensa si cu cat generatiile tehnologice se succed la intervale mai scurte.

Informatia poate fi definita ca un semnal rezultat din reprezentarea realitatii prin cunoastere si caruia atat emitentul, cat si destinatarul ii asociaza aceeasi semnificatie.

Informatia desemneaza elemente noi in raport cu alte cunostinte prealabile despre realitatea inconjuratoare cuprinse in semnificatia unui simbol sau grup de simboluri (mesaj vorbit, text scris, date numerice, indicatori economico-sociali etc.) care: constituie o noutate; prezinta interes pentru primitor; sporesc gradul de cunoastere al acestuia.8

Resursele informationale reprezinta cunostintele stiintifice pe care omul le obtine prin cercetarea naturii si vietii economico-sociale precum si prin activitate curenta de productie, desfasurata in toate domeniile. Producerea acestor resurse devine scopul unui proces de munca, impus de actuala revolutie stiintifico-tehnica si tehnologica, proces al carui obiectiv il constituie obtinerea unor cunostinte suplimentare si ordonate despre o anumita structura.

Informatia face parte din categoria activelor intangibile ale firmelor, indeplinind roluri multiple in functionarea acestora. Calitatea de factor de productie revine informatiei faptice sau documentare stocate pe suporti materiali (hartie, film, discuri si benzi magnetice, circuite integrate etc.) si introduse ca atare in procesul de productie.

In productie impreuna cu celelalte elemente dar integrata acestora informatia devine factor de productie alaturi de materie si energie, in si prin acestea. Astfel, din punct de vedere al informatiei orice bun nu este altceva decat un suport material al unei cantitati mai mici sau mai mari de informatie. Produsul va fi cu atat mai valoros cu cat va contine o cantitate mai mare de informatie.

Datorita importantei si rolului crescand pe care-l joaca in sistemul economico-social actual, informatia este considerata element al avutiei nationale, dar cu unele proprietati speciale cum sunt: nu se consuma si nu se uzeaza prin folosire; se acumuleaza si se imbogateste in timp, devenind din ce in ce mai eficienta; dupa ce se amortizeaza sub aspect economic devine o resursa inepuizabila; nu se pierde decat daca i se distruge suportul material; desi se uzeaza (moral), aceasta uzura nu este totala, informatia operativa devenind informatia statistico-istorica vitala, in continuare ea intrand in stocul informational social.

Informatiile produse se prezinta intr-o multitudine de forme, si anume: inventii, inovatii, rationalizari, studii si documentatii, programe de calculator, sisteme moderne de organizare si management, proiecte know-how, studii de fezabilitate, asistenta tehnica, consultanta etc. Toate acestea reprezinta bunuri create in sectorul producator de informatii al economiei nationale - sectorul cuaternar. In tarile dezvoltate acest sector inregistreaza ritmuri de crestere mult superioare celorlalte sectoare din economie (I, II, III).

Astfel, putem vorbi de o tendinta de deplasare a surselor de creare a avutiei nationale din zona activitatilor productive in sens traditional (care se bazeaza pe dialectica dintre masina si actiunea umana), catre sfera creatiei intelectuale.

Factorul de productie denumit abilitatea sau priceperea intreprinzatorului s-a impus pe masura cresterii complexitatii activitatii economice, inaspririi concurentei si a riscului de faliment. Acest factor, care in literatura economica poate fi intalnit sub denumirea de "entrepreneurial ability" sau "entrepreneur-ship" este apreciat ca un tip de resursa umana care se refera la simtul de initiativa in afaceri, la disponibilitatea de a asuma un risc, la capacitatea de a combina, in modul cel mai eficient, factorii de productie, la initiativa de a produce noi bunuri si servicii si de a gasi noi cai de comercializare. La inceputurile economiei de piata aceasta "abilitate" se baza pe insusirile native ale intreprinzatorului si pe experienta dobandita in afaceri. Cu timpul si in special in conditiile contemporane, cand pentru a lua o decizie buna in conducerea activitatii economice, calitatile naturale nu mai sunt suficiente, "abilitatea" se sprijina pe cunostinte manageriale speciale si pe tehnicile moderne de prelucrare a informatiei. "Abilitatea" s-a transformat intr-o meserie, iar cei ce o practica sunt manageri.10

2. Utilizarea factorilor de productie

Desfasurarea oricarei activitati presupune utilizarea factorilor de productie, consumul acestora, atat sub aspect cantitativ cat si calitativ. Firmele producatoare sunt permanent preocupate in gasirea celor mai adecvate modalitati de combinare a factorilor de productie care sa le permita obtinerea maximei eficiente si profitabilitati.

Combinarea factorilor de productie reprezinta un mod specific de unire a acestora, atat sub aspect cantitativ, calitativ cat si structural.

Criteriul de apreciere al rationalizarii si eficientei combinarii este dat de insusi natura activitatii economice. Intreprinzatorul, prin abilitatea sa, va combina factorii de productie care sa-i asigure eficienta economica maxim-posibila, in conditiile date, adaptandu-se la cerintele pietei.

Combinarea factorilor de productie este expresia a doua aspecte proprii fiecarei activitati: una tehnica, alta economica.

Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de productie este specifica fiecarui proces de productie, obtinerea oricarui bun presupunand unirea resurselor de forta de munca de un anumit fel sub aspect cantitativ, calitativ si structural cu resurse de capital (fix si circulant) specific domeniului respectiv. Sub aspect economic unirea factorilor de productie trebuie sa se concretizeze intr-un cost minim si un profit maxim.

Combinarea eficienta a factorilor de productie se bazeaza pe procesele de divizibilitate, adaptabilitate, complementaritate si substituibilitate.

Divizibilitatea unui factor de productie reflecta posibilitatea acestuia de a se imparti in unitati simple, in subunitati omogene fara a fi afectata calitatea factorului respectiv (de exemplu divizarea factorului de munca in unitati omogene de timp de munca, in numar de lucratori de o anumita calificare; factorul pamant se poate divide in unitati de suprafata).

Adaptabilitatea reprezinta capacitatea de asociere a unei unitati dintr-un factor de productie cu mai multe unitati din alt factor de productie (de exemplu un muncitor poate lucra la o masina sau la mai multe masini; pe o suprafata agricola pot lucra un numar mai mic sau mai mare de lucratori).

Complementaritatea exprima faptul ca la o situatie de productie data, o cantitate dintr-un factor de productie poate fi asociata doar cu o cantitate data (fixa) si de anumita calitate, din fiecare dintre ceilalti factori de productie.

Substituibilitatea este definita ca posibilitate de a inlocui o cantitate data dintr-un factor de productie printr-o cantitate data dintr-un alt factor de productie, in conditiile mentinerii aceluiasi nivel al productiei.

De exemplu, datorita influentei progresului tehnic are loc o substituire a fortei de munca prin capital fix, obtinand un spor al productiei cu un consum mai redus de forta de munca. Substitutia fortei de munca prin capital poate fi considerata sub forma:

a) absoluta, adica disponibilizarea imediata a fortei de munca prin introducerea noilor tehnici si tehnologii;

b) relativa, care nu conduce la disponibilizarea imediata, ci la cresterea gradului de inzestrare tehnica a muncii si, astfel, la cresterea productivitatii muncii. Substituibilitatea se manifesta in cadrul factorului natural (de exemplu inlocuirea materiilor prime naturale tot mai rare cu cele sintetice).

Substituirea factorilor de productie se realizeaza pe baza unor calcule minutioase de eficienta, tinand cont de:

- productivitatea marginala a unui factor de productie (Wpf) - care exprima sporul de productie obtinut (∆Q) prin cresterea cu o unitate a factorului de productie respectiv (∆X), ceilalti ramanand nemodificati:

- randamentul marginal al unui factor de productie care exprima productia maxima ce se poate obtine prin sporirea unui factor in conditiile in care ceilalti factori raman nemodificati;

- rata marginala de substituire (Rs) reflecta cantitatea dintr-un factor de productie (∆X), necesara pentru a compensa reducerea cu o unitate a unui alt factor (-∆Y) astfel incat productia sa ramana aceeasi:

In functie de raportul intre factorii de productie utilizati si rezultatele obtinute se determina eficienta combinarii productive a factorilor de productie.

Cu ajutorul functiilor de productie se poate aprecia eficienta relativa a factorilor de productie luati in considerare, contributia lor la cresterea productiei precum si posibilitatile substituirii lor.

Functia de productie stabileste legatura cantitativa si cauzala intre productia si factorii utilizati. Intr-o forma simpla se poate scrie:

, unde Q - productia iar Fp - factorii de productie

Daca se au in vedere factorii care pot fi utilizati - munca (L), capitalul (K); resursele de materii prime, materiale, combustibili etc. (M) si respectiv factorii calitativi (neofactorii) - cunostintele, calificarea, informatia etc. (A), atunci putem scrie:

In analizele economice factoriale e foarte utilizata functia Coob - Douglas: , in care sunt luati in calcul factorii capital (K) si munca (L), iar a si b reprezinta elasticitatea factorilor respectivi; a b

Pe baza functiei de productie presupunem ca o cantitate de produse data, Q(P), poate fi obtinuta prin trei metode tehnice si alternative diferite:

1.

2.

3.

Diferenta dintre cele trei variante este data de raportul diferit care exista intre cei doi factori de productie (ultima implica consumul mai mare de munca, iar prima o pondere mai mare a capitalului).

Raportul dintre capitalul folosit si munca (numarul lucratorilor) reprezinta intensitatea capitalului K/L si reprezinta volumul sau valoarea capitalului ce revine pe un lucrator ocupat. Daca se are in vedere structura capitalului, atunci acest raport mai poate fi denumit inzestrare tehnica a muncii si reprezinta un factor important de care depinde productivitatea muncii.

In cazul factorului de munca actioneaza legea randamentelor neproportionale, care subliniaza faptul ca la un nivel al cantitatii si calitatii echipamentului orice crestere a nivelului ocuparii va insemna o crestere din ce in ce mai lenta a productiei, asa cum rezulta din urmatorul grafic, care ne arata corelatia dintre cresterea nivelului ocuparii fortei de munca si cresterea nivelului productiei. Observam ca sporirea factorului variabil (munca) duce la o crestere a productiei totale pana la un punct maxim (M), dupa care are loc tendinta de scadere a sporului marginal al productiei pana ce devine negativ, rezultatele obtinute astfel, fiind din ce in ce mai slabe.


Fig. nr. 1. Corelatia intre nivelul ocuparii fortei de munca si cresterea nivelului productiei

Relatia ce exista intre volumul productiei obtinute si schimbarile in cadrul factorilor de productie, intre productia aditionala si factorii aditionali folositi este reflectata deci de legea randamentelor neproportionale.

Modelul general de analiza a comportamentului producatorului presupune recurgerea la metoda grafica prin utilizarea curbelor de isoproductie sau isocuantelor, adica a ansamblului combinatiilor posibile intre doi sau mai multi factori de productie ce pot fi folositi pentru obtinerea aceluiasi volum al productiei.


Fig. nr. 2. Isocuantele, linia de isocost si varianta optima de productie

Stabilirea variantei optime de productie presupune luarea in considerare a restrictiilor financiare legate de preturile factorilor de productie.

Prin analogie cu echilibrul consumatorului, varianta optima de productie va fi obtinuta in punctul E(), unde una dintre isocuante va fi tangenta la linia de isocost (CC'). Mai exact, punctul optimal va fi cel pentru care rata de substituire intre capital si munca va fi egala cu raportul pretului factorilor.12

In adoptarea deciziilor privind combinarea factorilor, orientarea productiei si alocarea resurselor, intreprinderile se pot confrunta cu doua genuri de limite sau constrangeri:

a) constrangeri sau limite interne, de ordin tehnologic;

b) limite externe, ce tin de piata si de mediul economico-social in care actioneaza.

Daca intre factorii de productie exista o singura posibilitate de combinare ce poate fi utilizata pentru obtinerea unei anumite productii se spune ca intre factorii respectivi exista o complementaritate stricta. Daca producatorul are posibilitatea alegerii intre doua sau mai multe variante, avem de-a face cu o complementaritate elastica.

K

Evolutia volumului productiei urmeaza insa urmatoarea regula: la cresterea progresiva a cantitatii dintr-un factor folosit - celalalt factor ramanand dat (constant) productia totala sporeste mai intai intr-o proportie mai mare decat factorul variabil, iar apoi mai incet decat acesta. Ca urmare, factorul are mai intai randamente crescatoare iar apoi descrescatoare.

Aparitia randamentelor descrescande se explica prin faptul ca dincolo de un anumit nivel (optim) la o crestere a cantitatii utilizate dintr-un factor fara a se modifica si celalalt (ceilalti) factori, ii corespunde o descrestere a randamentelor, cresterea factorului respectiv devenind din ce in ce mai putin productiva. De exemplu, daca volumului muncii suplimentare nu-i corespunde si o crestere a inzestrarii tehnice, peste un anumit nivel, randamentele descresc.

Pot exista si randamente constante, cand o anumita crestere a productiei necesita o marire corespunzatoare a factorilor (de exemplu dublarea productiei presupuse dublarea cantitatii de factori de productie).

Legea randamentelor neproportionale se aplica (verifica) in anumite conditii: nivel dat (stationar) al tehnicii si tehnologiei; scara data a productiei etc.

Progresul tehnic va deplasa momentul in care randamentele incep sa descreasca, dupa cum cresterea dimensiunilor productiei (intreprinderii) da nastere la randamente de scara.

Posibilitatile de substituire a factorilor de productie variaza in functie de tipul de productie si de specificul factorilor. Din acest punct de vedere putem avea trei situatii:

a) factori de productie care nu sunt substituibili si la care proportia utilizarii este determinata de coeficientii tehnici, cu caracter imperativ;

b) factori de productie perfect substituibili, cand acestia pot fi folositi in proportii foarte diferite pentru a obtine acelasi volum de productie;

c) factori de productie imperfect substituibili, ei fiind complementari.

In ceea ce priveste limitele externe, trebuie tinut cont de faptul ca intreprinderea actioneaza pe piata atat in calitate de cumparator al factorilor de productie cat si ca vanzator al bunurilor produse, iar pentru a putea rezista in mediul concurential trebuie sa-si fundamenteze strategii sau politici anticoncurentiale.

3. Productivitatea (randamentul) factorilor de productie

Productivitatea este un concept care exprima eficienta sau randamentul cu care sunt utilizati factorii de productie in procesul de producere a bunurilor si serviciilor. Ea exprima legatura cantitativa intre productia obtinuta si factorii utilizati.

Cea mai uzuala forma de exprimare a productivitatii este productivitatea muncii, exprimand rodnicia muncii omenesti in procesul de producere a bunurilor; ea se masoara prin cantitatea de bunuri creata pe un lucrator sau pe o unitate de timp (forma directa de determinare) sau prin consumul de munca necesar sau realizat pentru crearea unei unitati de produs (exprimarea indirecta).

Cei mai utilizati indicatori pentru exprimarea productivitatii muncii sunt:

1. Productivitatea medie a muncii (W), obtinuta prin raportarea productiei (fizice sau valorice) la munca (vie), exprimata prin numarul de lucratori sau numarul orelor de munca.

2. Productivitatea neta a muncii (Wn), obtinuta prin raportarea produsului net (valoarea adaugata) la munca vizibila (numarul de lucratori, numarul de om-zile sau ore lucrate).

3. Productivitatea muncii la nivel national, obtinuta prin raportarea venitului national la numarul celor ocupati.

Acest indicator exprima venitul national ce revine in medie pe un lucrator ocupat si se foloseste pentru comparatii internationale si pentru caracterizarea nivelului de dezvoltare economico-sociala.

4. Productivitatea marginala, exprimand eficienta consumului suplimentar de factori:

Pe langa productivitatea muncii, eficienta economica mai cuprinde si alti indicatori importanti legati de ceilalti factori de productie:

a) Randamentul factorilor de productie utilizati. In acest caz, eficienta economica se exprima prin urmatorul raport:

Randamentul ne arata valoarea productiei obtinuta prin vanzare la o unitate de factori utilizati. In aceasta varianta de calcul, optimizarea raportului este o problema de maximizare.

b) Consumul specific de factori de productie

Acesta exprima eforturile (consumul de factori) ce revin la o unitate de productie sau venit. Cu cat cheltuielile sau consumurile de factori pe unitate sunt mai mici, cu atat eficienta economica e mai mare. Optimizarea va presupune minimizarea raportului.

c) Coeficientul capitalului

1. Coeficientul mediu al capitalului, ca raport intre capitalul total utilizat si volumul (valoarea) productiei totale:

2. Coeficientul marginal al capitalului, ca raport intre cresterea capitalului si cresterea productiei:

d) Rentabilitatea productiei sau intreprinderii

- exprima capacitatea intreprinderii de a aduce profit si se exprima prin intermediul ratei rentabilitatii sau ratei profitului.

Analiza eficientei resursele naturale vizeaza atat efectele de natura sporurilor de productie cat si pe cele privitoare la gospodarirea si protejarea resurselor, mai ales a celor neregenerabile si epuizabile, precum si pastrarea echilibrului ecologic si a starii de sanatate a populatiei.

Caracterizarea eficientei utilizarii resurselor naturale se bazeaza pe folosirea unui numar mare de indicatori sintetici si analitici: materialintensivitatea (raportarea volumului valoric al resurselor materiale consumate la venitul national sau produsul intern obtinut), energointensivitatea (consumul de energie electrica - in KWh - pentru obtinerea unei unitati de venit), metalintensivitatea (reflecta consumurile de metal - ex. otel - in unitati fizice la un anumit nivel al venitului national sau PIB), randamentele agricole (cantitatea de ingrasaminte la hectar, gradul de mecanizare, proportia suprafetelor irigate etc.).

La nivelul unei unitati economice, in vederea caracterizarii eficientei consumului de resurse materiale, se folosesc o serie de indicatori sintetici si analitici ca: cheltuieli materiale la 1000 lei productie marfa sau neta; consumurile specifice pe categorii de materii prime, materiale, energie etc.

Caracterul relativ limitat al factorilor de productie si scumpirea lor, in conditiile unei nevoi in continua crestere si diversificare, impun din partea agentilor economici gasirea celor mai eficiente modalitati de combinare si utilizare a factorilor de productie.

Pentru realizarea unei utilizari si combinari cat mai eficiente e necesara incorporarea progresului tehnic si tehnologic, a ultimelor cuceriri ale stiintei si tehnicii.

Un alt factor care trebuie luat in considerare este abilitatea intreprinzatorului, capacitatea acestuia de adaptare rapida si eficienta la conditiile pietei, depasind momentele dificile pe care le impune concurenta.

Posibilitatea de a aplica cele mai noi cuceriri al managementului si marketingului, de a adopta cele mai bune metode si practici de organizare si conducere a activitatii de productie, anticipand cerintele pietei, va duce la cresterea eficientei folosirii factorilor de productie.

O alta cale de folosire eficienta a factorilor de productie este preocuparea majora pentru un nivel ridicat al productivitatii muncii. Experienta dezvoltarii economico-sociale arata ca ridicarea productivitatii muncii a reprezentat baza progresului economic, intrucat a avut contributia principala, hotaratoare la cresterea productiei de bunuri si servicii in conditiile in care durata medie a muncii in ultimele doua secole s-a redus substantial; a creat posibilitatea unor redistribuiri importante de populatie ocupata din ramurile primare si secundare spre sectorul tertiar; a permis reducerea puternica a consumului de munca pe unitatea de produs.

Directiile de urmat pentru o utilizare rationala si eficienta a factorilor de productie, cu posibilitatea cresterii productivitatii acestora, se pot sintetiza astfel: promovarea pe scara larga a progresului tehnic; dezvoltarea cercetarii stiintifice si inovatie; modernizarea tehnicii si tehnologiilor de fabricatie; ridicarea gradului de calificare, organizare si disciplina a muncii; utilizarea activa a potentialului creativ al muncii; imbunatatirea formelor de organizare sociala a activitatii in toate domeniile.

Recapitulare concepte cheie/concepte

factor de productie; resuse-factori; dezvoltare extensiva; dezvoltare intensiva; munca; natura si factorii naturali; capitalul; capitalul real; capitalul fix; capitalul circulant; circuitul si rotatia capitalului; viteza de rotatie a capitalului; uzura; amortizarea; tehnologiile; informatia; resursele informationale; abilitatea intreprinzatorului

combinarea factorilor de productie; divizibilitatea; adaptabilitatea; complementaritatea; substituibilitatea; functia de productie; curbe de isoproductie (isocuante); varianta optima de productie; legea randamentelor neproportionale; complementaritate stricta; complementaritate elastica; randamente crescatoare; randamante descrescatoare; randamente constante.

productivitate; productivitatea muncii; productivitatea medie a muncii; productivitate neta a muncii; productivitatea muncii la nivel national; productivitate marginala; randamentul factorilor de productie utilizati; consumul specific de factori de productie; coeficientul capitalului (mediu si marginal); rentabilitatea productiei (intreprinderii).



Eugen Prahoveanu, Economie politica. Fundamente de teorie economica, Editura Eficient, Bucuresti, 1997, p.54.

Ibidem

Al. Cioarna, Cristian Haiduc, Economie, Editura Servo-Sat, 1998, p.102.

Nita Dobrota (coordonator), Economie politica, Editura Economica, 1995, p.129.

Nita Dobrota (coordonator), Economie politica, Editura Economica, Bucuresti, 1995, p.131.

L. Tövissi, Restructurarea fluxurilor informationale in conditiile trecerii la economia de piata, Tribuna Economica, 19/1991, p.9.

Eugen Prahoveanu, Economie politica. Fundamente de teorie economica, Editura Eficient, Bucuresti, 1997, p.57.

XXX, Economie politica - Academia de Studii Economice, Editura Economica, 1995, p.139-143.





Politica de confidentialitate


creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.