Creeaza.com - informatii profesionale despre


Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice




Acasa » afaceri » comert
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNATIONAL

ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNATIONAL




ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNATIONAL

Sectiunea 1. Aspecte preliminare

1. Avantajele procedurii arbitrale

In dreptul roman, solutionarea litigiilor nascute din raporturi juridice care apartin dreptului comertului international este de competenta instantelor judecatoresti si instantelor de arbitraj.

Arbitrajul reprezinta modul obisnuit de solutionare a litigiilor de comert international, intrucat procedura arbitrajului ofera partilor avantaje incontestabile fata de sistemul jurisdictiei de stat:

a) partile au posibilitati egale de informare asupra normelor procedurale in temeiul carora se va solutiona litigiul dintre ele.




b) dezbaterile sunt confidentiale, pentru a nu fi afectata reputatia partilor litigante;

c) procedura arbitrala este mai simpla si mai rapida decat procedura jurisdictiei de stat (de exemplu, se stabilesc termene in care litigiul trebuie solutionat, iar prin conventia arbitrala partile convin, de obicei, ca hotararea are caracter definitiv);

d) cheltuielile de arbitrare sunt mai mici;

e) partile pot alege pe arbitri;

f) se creeaza mai multe facilitati pentru folosirea limbilor straine;

g) executarea in strainatate a sentintei arbitrale este mult simplificata, in comparatie cu executarea hotararilor judecatoresti, datorita conventiilor internationale adoptate in aceasta materie.

4. Reglementare

4.1. Reglementarea arbitrajului in dreptul roman

In dreptul roman exista mai multe acte normative care cuprind norme aplicabile in materia arbitrajului comercial international si anume:

a) Codul de procedura civila, cartea a IV-a;

b) Decretul-lege nr. 139 din 12 mai 1990 privind camerele de comert si industrie;

c) Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, care contine unele dispozitii ce au legatura cu activitatea arbitrajului.

De asemenea, in materia arbitrajului comercial international, sunt aplicabile urmatoarele regulamente si reguli arbitrale:

a) Regulamentul de organizare si functionare a Curtii de Arbitraj Comercial International - institutie permanenta de arbitraj pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei, precum si a arbitrajului ad-hoc;

b) Regulile de procedura aprobate de Colegiul Curtii de Arbitraj din Bucuresti;

c) Regulile de procedura ale Comisiilor de arbitraj teritoriale, adoptate in 1993.

Dreptul comun in materia arbitrajului comercial international il formeaza normele ce reglementeaza arbitrajul comercial intern. Cele care vizeaza arbitrajul comercial international sunt considerate ca reglementari speciale; ele includ sistemul dreptului comun in masura in care le este compatibil, deci pentru a analiza principalele caracteristici ale arbitrajului comercial international in Romania trebuie coroborate normele speciale care il privesc, cu cele adecvate din dreptul comun.

4.2. Reglementarea arbitrajului prin conventii internationale

Datorita importantei pe care o are arbitrajul pentru dezvoltarea comertului international perfectionarea reglementarii acestuia este o preocupare permanenta a statelor comunitatii internationale, care se reflecta atat in legislatiile nationale, cat si in conventiile bilaterale, regionale sau internationale adoptate.

a) Conventiile bilaterale au o contributie redusa la reglementarea arbitrajului ca urmare a reglementarii sale uniforme prin conventii regionale si internationale.

b) Dintre conventiile regionale, se cuvine amintita Conventia interamericana de arbitraj comercial international, adoptata la 30 ianuarie 1975 de catre a V-a Conferinta de drept international privat al Organizatiei Statelor Americane.

c) In materia arbitrajului comercial international, s-au adoptat urmatoarele conventii internationale, prin care se stabilesc norme de drept uniform in materia arbitrajului international si care primesc incidenta in activitatea arbitrajului comercial international din Romania:

1. Protocolul de la Geneva din 1923, privind clauzele de arbitraj, a fost adoptat in cadrul Societatii Natiunilor.Romania a devenit parte a Protocolului din anul 1925.

Statele parti ale acestui Protocol se obliga sa recunoasca valabilitatea conventiei arbitrale prin care partile la un contract (incheiat in materie comerciala sau orice alta materie susceptibila de a fi supusa arbitrajului) sunt de acord ca eventualele litigii decurgand din contractul incheiat de ele sa fie supuse unui arbitraj, chiar daca acesta s-ar desfasura pe teritoriul altui stat decat acela a carui jurisdictie se aplica uneia dintre partile la contract. Procedura de arbitrare si constituirea completului arbitral sunt supuse vointei partilor si legii statului unde se realizeaza arbitrajul. Statele semnatare ale protocolului se obliga, de asemenea, sa asigure, prin dispozitii legislative, executarea sentintelor pronuntate pe teritoriul lor.

2. Conventia de la Geneva din 1927 pentru executarea sentintelor arbitrale straine, a fost adoptata tot in cadrul Societatii Natiunilor, fiind deschisa ratificarii ori aderarii numai statelor parti ale Protocolului din 1923. Romania a ratificat aceasta Conventie in anul 1931.

Prin aceasta Conventie statele parti se angajeaza sa recunoasca si sa execute pe teritoriul lor sentintele arbitrale straine pronuntate pe teritoriul unui stat parte la Conventie, cu conditia ca sentinta respectiva sa nu fie contrara ordinii publice sau principiilor de drept public din tara unde a fost invocata.

Conventia de la Geneva cuprinde si reglementari care au ca scop sa largeasca atributiile arbitrilor pentru a asigura functionarea abitrajului ad-hoc in mod independent, fara vreo interventie a instantelor judecatoresti. Astfel, potrivit art. IV pct.3 din Conventia de la Geneva, daca partile au hotarat sa supuna reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-hoc, fara ca acea conventie de arbitraj sa contina indicatii in legatura cu masurile necesare pentru organizarea arbitrajului, cum ar fi cele privind sediul arbitrajului (daca partile au convenit ca litigiul lor va fi supus unei institutii permanente de arbitraj) sau procedura arbitrala, aceste vor fi luate, daca partile nu se inteleg in aceasta privinta, de catre arbitrul sau arbitrii deja desemnati, iar in lipsa unui acord al partilor asupra desemnarii arbitrilor sau in lipsa acordului acestora asupra masurilor de luat, reclamantul poate sa se adreseze, daca partile nu au ales locul arbitrajului, fie presedintelui Camerei de Comert a tarii in care pararul isi are resedinta sa obisnuita sau sediul sau, fie Comitetului Special infiintat in temeiul Conventiei de la Geneva (atat Camerele de Comet, cat si Comitetul Special avand calitatea de mecanism prearbitral).

3. Conventia de la New York din 1958, privind recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale straine, a fost adoptata in cadrul O.N.U. (dupa un proiect elaborat de Consiliul Economic si Social al O.N.U., care se ocupa de cooperarea economica si sociala internationala).

Romania a ratificat Conventia in anul 1961, cu rezerva ca o va aplica numai raporturilor juridice contractuale sau necontractuale care sunt considerate comerciale de catre legislatia sa. Printr-o alta rezerva a precizat ca va aplica aceasta Conventie si in raporturile cu statele necontractante la Conventie, dar pe baza de reciprocitate stabilita prin intelegere intre parti.

Conventia se refera la recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale straine (adica pronuntate pe teritoriul altui stat decat cel in care se cere recunoasterea sau executarea - criteriu obiectiv, ori care nu sunt considerate nationale in acest din urma stat - criteriu subiectiv), indiferent daca statul pe teritoriul caruia s-a pronuntat sentinta este sau nu parte la Conventie (prevedere care inseamna un progres fata de Conventia de la Geneva din 1927 care punea conditia ca sentinta straina ce urma sa fie executata sa fi fost pronuntata pe teritoriul unui stat parte la Conventie).

Prin sentinte arbitrale, Conventia de la New York intelege atat sentintele pronuntate de arbitraje ad-hoc cat si sentintele pronuntate de arbitraje institutionalizate, asadar, conventia pune semnul egalitatii intre sentintele pronuntate de arbitraje ad-hoc si cele pronuntate de arbitraje institutionalizate, recunoscand implicit arbitrajele permanente ca modalitate de solutionare a litigiilor de comert international.

In privinta formei conventiei arbitrale, statele contractante recunosc doar acea conventie arbitrala care este incheiata in forma scrisa (norma uniforma foarte importanta).

Potrivit Conventiei, statele contractante recunosc autoritatea unei sentinte pronuntate in temeiul unei conventii de arbitraj si se obliga sa asigure executarea sentintei conform regulilor de procedura din statul unde sentinta este invocata.

Recunoasterea sau executarea unei sentinte arbitrale straine poate fi refuzata pentru motive prevazute in art. V din Conventie, precum: lipsa de capacitate de partilor care au incheiat conventia de arbitraj, nevalidilitatea conventiei in conformitate cu legea care o carmuieste, incalcarea dreptului la aparare al partii impotriva careia este invocata sentinta, solutionarea prin sentinta a unor pretentii neprevazute de conventia de arbitraj, constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj neconforme cu cele convenite de parti, incalcarea ordinii de drept din statul solicitat etc. Dovada existentei unui motiv de respingere a recunoasterii sau executarii sentintei arbitrale straine este in sarcina paratului.

Conventia de la New York a consacrat principiul lex voluntatis in determinarea legii care reglementeaza validitatea conventiei arbitrale, in sensul ca aceasta conventie trebuie sa fie valabila in temeiul legii alese de parti si numai in lipsa optiunii partilor in temeiul legii tarii pe teritoriul careia sentinta a fost pronuntata (art. V, pct. 1, lit. d). Partile litigante pot sa prevada atat modalitatea de constituire a tribunalului arbitral, cat si procedura arbitrala, iar in tacerea partilor se aplica legea unde are loc arbitrajul.

Dispozitiile Conventiei de la New York nu aduc atingere acordurilor bilaterale sau multilaterale incheiate de statele contractante in materie de recunoastere si executare a sentintelor arbitrale straine.

Conform Conventiei de la New York, cele doua reglementari anterioare (Protocolul de la Geneva din 1923, privitor la clauzele de arbitraj si Conventia de la Geneva din 1927, privind executarea sentintelor arbitrale straine), vor inceta sa mai produca efecte intre statele care ratifica Conventia de la New York.

4. Conventia europeana privind arbitrajul comercial international, incheiata la Geneva, la 21 aprilie 1961, sub auspiciile Comisiei Economice a O.N.U. pentru Europa.

Romania a ratificat Conventia de la Geneva in 1963.

Aceasta Conventie are in vedere numai arbitrajul de comert international fie ad-hoc, fie institutionalizat (art. I pct. 1), urmarind sa faciliteze accesul la arbitraj al participantilor la comertul international.

Conventia cuprinde dispozitii privind organizarea arbitrajului, competenta tribunalului arbitral, regulile de procedura care trebuie urmate in solutionarea litigiului, motivarea sentintei arbitrale, anularea acesteia, recunoasterea si executarea sentintei arbitrale straine.

Exista, de asemenea, prevederi care au ca scop sa rezolve problema organizarii arbitrajului, in primul rand desemnarea arbitrilor in cazul in care una dintre parti refuza sa-si desemneze arbitrul sau exista dezacord intre parti sau intre arbitri in aceasta privinta. In aceasta situatie masurile necesare pentru organizarea arbitrajului pot fi luate de presedintele Camerei de Comert si Industrie competente din tara unde se afla locul arbitrajului sau paratul isi are sediul, iar in subsidiar de un Comitet special care functioneaza la Geneva, reglementare inedita care ulterior va influenta Regulamentele unor institutii permanente de arbitraj.

Exista in Conventia de la Geneva si dispozitii speciale privind legea aplicabila fondului litigiului (reglementare neintalnita in conventiile anterioare). In acest sens, se precizeaza ca partile au dreptul de a alege legea aplicabila fondului litigiului, iar in tacerea partilor, arbitrii vor aplica legea competenta, indicata de norma conflictuala pe care ei o vor considera potrivita cauzei, dar in ambele cazuri arbitrii trebuie sa tina seama de stipulatiile contractului si de uzantele comerciale (art. VII).

Arbitrii pot sa judece in calitate de mediatori amiabili, daca partile au convenit in acest sens si daca legea care guverneaza arbitrajul permite aceasta.

Sentinta arbitrala trebuie sa fie motivata, exceptand cazul in care partile au decis altfel sau legea care guverneaza arbitrajul nu impune motivarea si partile nu au cerut acest lucru. Sentinta poate fi anulata pentru motivele prevazute limitativ de Conventie (art. IX).

Dispozitiile Conventiei nu aduc atingere acordurilor bilaterale sau multilaterale privind arbitrajul, incheiate de catre statele contractante, anterior sau ulterior intrarii sale in vigoare.

5.Conventia pentru reglementarea diferendelor referitoare la investitii intre state si persoane ale altor state, adoptata la Washington la 18 martie 1965, care a avut ca scop infiintarea unor mecanisme internationale de conciliere si arbitraj, sub auspiciile Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare, carora statele contractante si persoane ale altor state contractante pot sa le supuna, daca doresc, diferendele lor.

Romania a ratificat aceasta conventie in anul 1975.

5. Clasificarea arbitrajului comercial international

Doctrina juridica a clasificat arbitrajul comercial international folosind mai multe criterii:

A. In functie de structura organizatorica se face distinctie intre arbitrajul ocazional (sau ad-hoc) si arbitrajul institutionalizat.

a) Arbitrajul ocazional sau ad-hoc se constituie pentru solutionarea unui litigiu determinat si existenta lui inceteaza odata cu pronuntarea hotararii sau cu expirarea termenului in care trebuia data hotararea.

Arbitrajul ocazional constituie dreptul comun in materie de arbitraj comercial international, astfel ca, de cate ori nu se face nici o mentiune speciala de catre parti inseamna ca este vorba de un arbitraj ocazional.

Reglementarea arbitrajului ad-hoc sau ocazional este dependenta de vointa partilor, care fixeaza regulile de procedura pe care le vor urma arbitrii, determina locul arbitrajului (sediul), desemneaza arbitrii si stabilesc modalitatatile in care acestia vor fi nominalizati in caz de litigiu (art.4 din Conventia de la Geneva din 1961). Asadar, structura si procedura acestor instante vor putea fi diferite, in principiu, de la un litigiu la altul. Spre exemplu, intr-un litigiu dat, partile convin ca litigiul lor sa fie solutionat de un singur arbitru, iar in alt caz, prefera un complet format din trei arbitri; de asemenea, pot decide ca sentinta arbitrala sa fie definitiva sau sa fie supusa cailor de atac sau numai unor anumite cai de atac.

De multe ori insa, partile nu stabilesc prin conventia arbitrala reglementari suficiente pentru desfasurarea normala a procedurii arbitrale, ceea ce duce uneori la imposibilitatea solutionarii diferendului dintre ele.

De aceea, este recomandabil ca cei interesati sa faca trimitere la un regulament tip de arbitraj, agreat de ei, pentru a se asigura astfel un mimim de masuri organizatorice necesare pentru aceasta forma de jurisdictie nestatala, cu caracter particular. Asemenea regulamente, cu caracter facultativ, au fost elaborate de comisiile economice regionale ale ONU: Comisia Economica a O.N.U. pentru Europa (C.E.E./O.N.U.), Comisia Economica si Sociala pentru Asia si Pacific (C.E.S.A.P./O.N.U.) si Comisia Natiunilor Unite pentru Dreptul Comertului International (UNCITRAL).

Daca arbitrajul ad-hoc are loc in Romania si, prin vointa partilor, este guvernat de prevederile unei conventii internationale (de exemplu, Conventia de la Geneva) poate fi desemnata ca arbitru si o persoana care are cetatenie straina.

Arbitrajul ad-hoc care isi are sediul in Romania poate fi supus unei legi straine daca o conventie internationala autorizeaza partile conventiei de arbitraj sa exercite o astfel de optiune, dar legea straina preferata de parti trebuie sa nu contravina normelor imperative din dreptul roman.

In cazul in care dreptul procesual roman este aplicabil raportului juridic incheiat (avand calitatea de lex causae), institutia arbitrajului ad-hoc are o anumita dependenta fata de instantele judecatoresti, care au urmatoarele atributii:

a.1 - sa desemneze pe superarbitru cand se ivesc neintelegeri intre arbitri cu privire la desemnarea acestuia sau cand acestia nu sunt imputerniciti de parti prin conventia de arbitraj sa-l aleaga (art. 351 Cod pr. civ.);

a.2 - sa solutioneze cererile de recuzare privitoare la vreun arbitru (art. 3512 Cod pr. civ.) ; 

a.3 - sa verifice legalitatea si temeinicia sentintei arbitrale pe calea actiunii in anulare (art. 364 1 Cod pr. civ.);

a.4 -sa investeasca cu formula executorie sentintele arbitrale, daca acestea nu au fost executate benevol (art. 3671 Cod pr. civ.).

b) Arbitrajul institutionalizat (sau institutional).

Aceasta forma jurisdictionala de arbitraj se efectueaza de catre o institutie permanenta de arbitraj sau care functioneaza in cadrul unor organizatii cum ar fi camerele de comert si industrie, asociatiile corporative sau profesionale sau institutii specializate in acest scop.

Spre deosebire de arbitrajul ad-hoc, care este o forma de jurisdictie nestatala, cu caracter particular, constituita prin vointa partilor litigante pentru solutionarea unui anumit litigiu ivit intre ele, arbitrajul institutionalizat este organizat intr-un cadru determinat prin lege, avand caracter de permanenta si continuitate. El face parte din ordinea juridica nationala a statului pe teritoriul caruia isi stabileste sediul principal, fiind constituit pentru a solutiona orice litigiu care intra in competenta sa si cu privire la care a fost investit de parti.

In legatura cu caracterul institutionalizat al arbitrajului, in doctrina se fac urmatoarele precizari:

1) daca legea care instituie arbitrajul fixeaza si procedura de solutionare a litigiilor, atunci exista un arbitraj institutionalizat;

2) daca legea instituie numai principiul potrivit caruia litigiile respective urmeaza a fi solutionate pe cale de arbitraj, atunci arbitrajul respectiv nu difera esential de arbitrajul ocazional, voluntar, pentru ca intr-o astfel de situatie tot partile sunt acelea care prin clauza compromisorie sau prin compromis fixeaza modalitatile de arbitrare, precum in cazul arbitrajului ocazional.

Majoritatea litigiilor dintre participantii la comertul international sunt solutionate in cadrul institutiilor permanente de arbitraj datorita avantajelor oferite de acestea: competenta profesionala a arbitrilor, procedura prestabilita, posibilitatea de a acoperi lacunele conventiei de arbitraj daca este incompleta, formarea unei practici unitare datorita caracterului permanent al institutiei respective etc.

Arbitrajul institutionalizat se caracterizeaza printr-o organizare superioara, avand un regulament propriu de organizare si functionare si structuri permanente specifice acestei forme de jurisdictie si anume: o autoritate competenta sa nominalizeze arbitrii, o lista nominala a arbitrilor si secretariatul.Regulamentul de organizare si functionare a institutiei arbitrale determina aceste structuri organizatorice permanente .

Regulamentul de organizare si functionare a institutiei arbitrale poate avea caracter obligatoriu sau facultativ. In primul caz, se presupune ca partile accepta integral prevederile regulamentului, dar in practica li se permite partilor sa convina completari ale dispozitiilor procedurale, cu conditia ca acestea sa fie compatibile cu regulamentul respectiv. Regulamentele de arbitraj care au caracter facultativ permit partilor sa modifice procedura prevazuta de regulament in sensul voit de ele.

In doctrina s-a exprimat opinia ca desi, in principiu, la arbitrajul institutionalizat procedura este prestabilita (institutionalizata), ceea ce inseamna un progres indiscutabil pe linie organizatorica, instanta arbitrala isi pastreaza caracterul prin esenta temporar, din moment ce o astfel de instanta se formeaza in vederea solutionarii unui litigiu determinat si exista ca atare numai pana la pronuntarea hotararii in acel litigiu, numai ca ea se alcatuieste si isi desfasoara activitatea in cadrul unor mecanisme stabile. Se aduce ca argument, in acest sens, dispozitia art. 51 din Regulile de procedura ale Curtii de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei, potrivit careia sentinta arbitrala se pronunta in termen de cel mult noua luni de la data constituirii Tribunalului arbitral.

Unii autori au sustinut ca opinia prezentata mai sus, nu este intemeiata, aducand urmatoarele argumente:

a) institutia arbitrala nu este infiintata prin vointa partilor dintr-un anumit litigiu, ci prin efectul unei dispozitii normative facand parte din ordinea juridica nationala a statului pe teritoriul caruia si-a stabilit sediul principal;

b) regulamentrul propriu al institutiei de arbitraj stabileste structuri organizatorice valabile pentru orice litigiu cu care aceasta institutie ar fi sesizata;

c) procedura arbitrala stabilita prin regulament este susceptibila de aplicare oricarui litigiu care intra in competenta materiala si teritoriala a respectivei institutii;

d) caracterul permanent sau temporar al unei instante jurisdictionale trebuie apreciat prin referire la instanta insasi ca institutie, ca organ de jurisdictie, iar nu prin referire la structurile create de aceasta (fie ca ele sunt complete de arbitri sau arbitri unici). Credem ca acest din urma punct de vedere este corect.

Autoritatea competenta sa desemneze arbitrii.Aceasta autoritate poate fi un organ colectiv, precum Camera de Comert si Industrie a Romaniei sau o anumita persoana, cum este presedintele Curtii de Arbitraj Bucuresti.

Aceasta autoritate nominalizeaza arbitrul cand partile refuza sa-l nominalizeze ele insele sau cand trebuie sa-l inlocuiasca in cazurile prevazute de regulament si desemneaza supraarbitrul, daca arbitrii desemnati nu se pun de acord cu privire la alegerea sa.



Lista de arbitri face parte din structura unei institutii de arbitraj. Aceasta lista cuprinde numele persoanelor considerate competente sa indeplineasca aceasta functie. Ea se intocmeste periodic (la intervale de timp determinate de regulament), de catre autoritatea competenta (alcatuirea ei este valabila pana la o noua intocmire a sa) si este pusa la dispozitia partilor care urmeaza sa-si aleaga fiecare cate un arbitru care sa decida asupra litigiului lor, iar acestia vor desemna un supraarbitru cu care vor forma completul de arbitraj.

Mandatul arbitrului ales sa solutioneze un litigiu inceteaza la data pronuntarii sentintei, chiar daca intre timp s-a intocmit o noua lista de arbitri care nu mai cuprinde pe arbitrul respectiv.

Secretariatul indeplineste atributii administrative, asigurand comunicarea actelor catre parti, emiterea citatiilor, consemnarea sustinerilor facute de participanti in cadrul sedintelor de dezbateri, comunicarea hotararilor date de organul arbitral etc.

B. In functie de competenta materiala a arbitrajelor institutionalizate, se face distinctie intre arbitraje cu competenta generala si arbitraje cu competenta speciala.

a) Din categoria arbitrajelor cu competenta generala fac parte arbitraje cu sfera generala de activitate jurisdictionala pentru litigiile izvorate din raporturi de comert international si cooperare internationala, cum ar fi: Curtea de Arbitraj de pe langa Camera de Comert International de la Paris, Curtea de Arbitraj de la Londra, Asociatia Americana de Arbitraj, Curtea permanenta de arbitraj de pe langa Comisia germana pentru probleme de arbitraj, Institutul Olandez de Arbitraj etc.

b) Arbitrajele cu competenta speciala sunt specializate pe solutionarea litigiilor izvorate din comertul cu anumite marfuri; pentru litigii din domeniul comertului cu textile, exista: Camera arbitrala de bumbac din Le Havre, Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac din Bremen; pentru litigii izvorate din comertul cu produse alimentare, au fost infiintate: Asociatia pentru comertul cu cereale din Londra, Asociatia distribuitorilor de produse alimentare din New York.

C. In functie de competenta teritoriala, arbitrajele institutionalizate sunt impartite in: arbitraje de tip bilateral, arbitraje de tip regional si arbitraje cu vocatie universala.

a) Arbitrajele de tip bilateral sunt create prin conventii bilaterale si sunt competente sa solutioneze numai litigii de comert international intervenite intre participantii la comertul international din cele doua state parti la acele conventii. De exemplu: Camera arbitrala franco-germana pentru produsele solului, Comisia americano-canadiana de arbitraj comercial.

b) Arbitrajele de tip regional sunt constituite prin conventii multilaterale incheiate intre statele dintr-o anumita zona geografica si sunt competente sa solutioneze litigii intervenite intre subiectii de drept apartinand statelor semnatare ale conventiilor respective. Mentionam cu titlu de exemplu: Comisia scandinava de arbitraj pentru piei, competenta pentru comerciantii din Danemarca, Finlanda, Norvegia si Suedia; Comisia interamericana de arbitraj comercial, competenta pentru litigiile dintre comerciantii din Organizatia Statelor Americane.

c) Arbitrajele cu vocatie universala sunt competente sa solutioneze litigii dintre participantii la comertul international din toate tarile lumii. De exemplu, Curtea de Arbitraj de pe langa Camera de Comert International din Paris.

Pot avea o vocatie universala, instantele de arbitraj organizate ca instante nationale, daca au competenta sa solutioneze litigii de comert international atat in cazul in care unul dintre subiectele de drept este national si altul strain cat si in cazul in care ambii sunt straini. De altfel, cele mai multe instante de arbitraj sunt organizate ca instante nationale, de exemplu: arbitrajele de pe langa Camerele de Comert din Bruxelles, Oslo, Bucuresti, Curtea de Arbitraj de la Londra etc.

E. In functie de atributiile conferite arbitrilor, se distinge intre arbitrajul de drept strict si arbitrajul in echitate.

a) Arbitrajul de drept strict (sau de iure), se caracterizeaza prin faptul ca arbitrii hotarasc asupra unui litigiu, aplicand normele de drept (procedurale si de drept material) incidente in cauza

Arbitrajul de drept strict constituie regula, fiind arbitrajul de drept comun in materia dreptului comertului international. De aceea, de cate ori partile nu fac nici o mentiune speciala despre arbitraj, acesta va fi un arbitraj ad-hoc (care, de asemenea, constituie dreptul comun in materie de arbitraj, asa cum am mentionat deja, in partea referitoare la acest tip de arbitraj), iar puterile acordate arbitrilor sunt acelea ale unui arbitraj de drept strict.

b) Arbitrajul in echitate (ex aequo et bono) se realizeaza dupa principiile echitatii, adaptate la exigentele vietii comerciale internationale. Prin urmare, arbitrii nu sunt obligati, in principiu,sa respecte normele legale de procedura sau sa aplice normele de drept material competent.

Independenta arbitrilor, sub raportul dreptului procedural este limitata de doua principii fundamentale de drept: principiul dreptului la aparare si cel al conformitatii cu ordinea publica, principii care sunt recunoscute de toate sistemele nationale de drept. Conventia europeana privind arbitrajul comercial international de la Geneva prevede ca respectarea dreptului la aparare este o conditie pentru ca o sentinta de arbitraj sa fie recunoscuta si executata intr-un stat contractant (art. 9, pct. 1 lit. b ).

Dar nici sub aspectul dreptului material, arbitrii nu pot ignora normele de ordine publica si vor solutiona litigiul dupa normele legale imperative, dupa uzantele comerciale, dupa reguli susceptibile de a fi aplicate, in principiu, oricaror parti s-ar afla in situatii similare, echitatea neputand sa existe in afara dreptului.

Echitatea nu inseamna inlaturarea de plano a normelor de drept, ci permite interpretarea acestora intr-un mod care sa excluda solutiile legale, formale si rigide pe care le implica textul legii.

Arbitrajul in echitate este necesar mai ales pentru contractele comerciale internationale care nu cunosc reglementari proprii in legislatiile nationale si nici norme uniforme formulate de conventii internationale.

In dreptul roman este admisibil arbitrajul in echitate. Codul civil contine dispozitii care autorizeaza explicit solutii intemeiate pe echitate pronuntate de organele de jurisdictie statala sau arbitrala (art. 970 si art. 1512 C. civ.), dispozitii aplicabile atat in raporturile de drept intern cat si cele de drept al comertului international. De asemenea, art. 360 alin. 2 C. pr. civ., valideaza stipulatia contractuala ex aequo et bono in cadrul jurisdictiei arbitrale, dispunand ca 'pe baza acordului expres al partilor, tribunalul arbitral poate solutiona litigiul in echitate.'

Si Conventia de la Geneva din 1961 contine dispozitii care consacra admisibilitatea arbitrajului in echitate asa cum rezulta din interpretarea dispozitiilor art. VII pct. 2: 'Arbitrii vor hotari ca mediatori amiabili, daca aceasta este vointa partilor si daca legea care reglementeaza arbitrajul permite acest lucru.' Practica arbitrala a statuat ca aceasta reglementare se aplica nu numai mediatorilor amiabili, ci si arbitrilor chemati sa decida in echitate, daca sunt intrunite cele doua conditii care rezulta din dispozitiile de mai sus: vointa partilor in litigiu si admisibilitatea arbitrajului in echitate in legea care guverneaza arbitrajul.

Sectiunea 2. Conventia arbitrala

1. Notiune

Conventia arbitrala este o intelegere a partilor unui contract de a supune spre solutionare litigiul dintre ele arbitrajului, renuntand astfel sa se adreseze, in acest scop, jurisdictiei de stat.

Potrivit legii romane, conventia arbitrala se incheie in scris, sub sanctiunea nulitatii(art.343 C. pr. civ.).

Incheierea conventiei arbitrale are ca efect excluderea competentei instantelor judecatoresti, pentru litigiul care face obiectul ei si recunoasterea competentei de a judeca organului arbitral.

Cand una dintre parti invoca, in instanta judecatoreaca, existenta conventiei arbitale, aceasta se va declara necompetenta daca va constata ca exista conventie arbitrala.

Din punct de vedere al partilor contractante, sunt doua categorii de conventii arbitrale: unele intervin intre subiecte de drept privat din state diferite (majoritatea), altele sunt incheiate de un stat cu o persoana fizica sau juridica avand o alta nationalitate. Aceste din urma conventii au unele particularitati care decurg din calitatea statului de a fi titular de suveranitate.

Din punct de vedere al momentului in care intervine acordul de vointa al partilor, referitor la solutionarea litigiilor pe calea arbitrajului, conventia arbitrala se poate prezenta sub doua forme: clauza compromisorie si compromisul (art. I, pct.2, lit.a din Conventia de la Geneva, 1961).

2. Clauza compromisorie

Reprezinta acordul de vointa al partilor unui contract principal de a supune arbitrajului litigiile ce s-ar putea naste intre ele din acel contract sau in legatura cu acel contract, aratandu-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.

In practica, majoritatea conventiilor arbitrale imbraca forma clauzei compromisorii.

Clauza compromisorie se caracterizeaza prin urmatoarele aspecte:

a) - litigiul trebuie sa fie viitor si eventual, spre deosebire de compromis care are ca obiect un litigiu existent deja;

b) - clauza compromisorie este valabila fara sa se arate numele arbitrilor, fiind suficient sa se indice modul de a-i individualiza, direct sau prin referire la regulamentul unui centru permanent de arbitraj; dar este posibil ca in cuprinsul sau sa se precizeze numele arbitrilor; daca nu se indica numele arbitrilor si nici modul de desemnare a acestora (in mod explicit sau implicit), actul respectiv nu are valoare de clauza compromisorie (si nici de compromis), ci eventual de act preparator.

c) - intrucat partile au in vedere litigii eventuale, in clauza compromisorie nu se va determina obiectul litigiului (ca la compromis);

d) - clauza compromisorie inlatura competenta instantelor judecatoresti ordinare in solutionarea litigiului, aceasta prorogare de competenta avand ca temei vointa partilor contractante;

e) - produce efecte obligatorii pentru parti, inclusiv obligatia de a executa sentinta care se va pronunta de organul arbitral;

f) - se poate prezenta fie sub forma unei clauze cuprinse intr-un contract (denumit principal), fie sub forma unui inscris separat de contract, incheiat concomitent cu contractul sau ulterior, dar inainte de nasterea litigiului, pentru ca in cazul in care este incheiat ulterior ivirii litigiului, constituie un compromis daca indeplineste conditiile de existenta ale acestuia (sa contina vointa partilor de a supune diferendul lor arbitrajului, sa determine obiectul diferendului si sa indice numele arbitrilor).

Clauza compromisorie cuprinsa intr-un contract comercial international, este in realitate un 'contract in contract' si faptul ca aceasta are o cauza diferita de a celorlalte clauze ale contractului principal ii da o fizionomie juridica proprie si ii asigura autonomia. Cu toate acestea, sunt suficiente argumente pentru a sustine caracterul accesoriu al clauzei compromisorii in raport cu contractul principal, nu numai cand constituie un accesoriu al acestuia din punct de vedere material, ci si cand este vorba de existenta ei ca negotium iuris.

Autonomia clauzei compromisorii are importante consecinte pe plan juridic si anume:

a) motivele de nulitate care ar afecta clauzele contractului principal, nu afecteaza, in principiu si valabilitatea clauzei compromisorii, arbitrii sesizati pastrandu-si competenta de a statua si in primul rand de a se pronunta asupra propriei lor competente.

Sunt insa anumite nulitati comune clauzei compromisorii si contractului principal, precum cele ale viciilor de consimtamant sau lipsei de capacitate, deoarece in ambele contracte partile sunt aceleasi;

b) datorita autonomiei sale in raport cu contractul principal, clauza compromisorie care intruneste conditiile legale de validitate produce prin ea insasi, adica ex proprio vigore, efectele firesti ale unei conventii arbitrale.

Unii autori sustin insa ca, de regula, clauza compromisorie are caracter de act preparator. Datorita acestui caracter, partile care au convenit o asemenea clauza nu se pot adresa arbitrajului in mod direct, ci este necesar un nou acord intre ele numit compromis, care, in realitate, este un nou contract in care trebuie sa se precizeze numele arbitrilor si obiectul arbitrajului. Cu ocazia incheierii actului de compromis, partile pot sa modifice, expres sau tacit, continutul clauzei compromisorii sau sa renunte la clauza compromisorie. Totusi o clauza compromisorie poate fi suficienta daca ea contine toate elementele necesare pentru a se trece la arbitrarea litigiului.

Consideram ca o clauza compromisorie valabil incheiata este suficienta pentru a produce toate efectele unei conventii arbitrale; numai in situatia in care clauza de arbitraj nu contine toate elementele necesare pentru solutionarea litigiului ivit intre parti, acestea pot sa incheie, ulterior aparitiei litigiului, un compromis de arbitraj, prin care sa rezolve problemele suplimentare necesare desfasurarii procedurii arbitrale;

c) rezolutiunea sau rezilierea contractului principal nu afecteaza valabilitatea clauzei compromisorii;

d)legea aplicabila conventiei de arbitraj poate fi diferita de cea care guverneaza contractul principal. Legea contractului principal guverneaza fondul cauzei, deci pretentiile partilor, iar legea conventiei de arbitraj guverneaza, de regula, numai procedura arbitrala.

Autonomia clauzei compromisorii dispare daca partile au solidarizat explicit clauza compromisorie cu contractul principal.

Desi autonomia clauzei compromisorii fata de contractul principal este indubitabila, ea are si un caracter accesoriu fata de acesta pentru ca dureaza atata timp cat dureaza si contractul principal, eventual pana la lichidarea efectelor contractului principal in cazul in care clauza compromisorie se refera si la acestea.

Ca un argument al caracterului accesoriu al clauzei compromisorii in raport cu contractul principal este si faptul ca cedarea contractului principal implica si cedarea clauzei compromisorii, exceptand cazul in care clauza compromisorie a fost incheiata intuitu persoane (acest fapt poate fi privit si ca o consecinta a caracterului accesoriu al clauzei compromisorii in raport cu contractul principal).

In cazul in care una dintre parti refuza sa-si indeplineasca obligatiile ce-i revin conform conventiei arbitrale, de exemplu sa-si desemneze arbitrul, acest refuz echivaleaza cu o denuntare unilaterala a contractului de arbitraj si se procedeaza la numirea din oficiu a arbitrului.

3. Compromisul

Este o conventie prin care partile unui contract stabilesc ca litigiul ivit deja intre ele sa fie solutionat pe calea arbitrajului, aratandu-se, sub sanctiunea nulitatii, obiectul litigiului si numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.

Actul de compromis trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a) Actul de compromis trebuie sa determine obiectul litigiului. Litigiul trebuie sa fie actual, deci sa fie ivit deja intre partile contractante. Daca litigiul este eventual, acordul de vointa al partilor reprezinta o clauza compromisorie. Dar partile pot incheia un compromis valabil in cazul in care desi nu exista un litigiu deja nascut, exista faptul litigios (adica acela care este susceptibil de a da nastere, ulterior, la un litigiu cum ar fi, de exemplu, neindeplinirea in mod corespunzator a unei obligatii contractuale). Daca se incheie un contract de compromis, dar litigiul nu exista, compromisul este lipsit de obiect si actul de compromis este lovit de nulitate, asemenea sentintei care ar fi data in aceste conditii.

Arbitrii au obligatia sa statueze in limitele obiectului litigiului, adica numai asupra cererii cu care au fost sesizati si nu ultra petita, plus petita sau minus petita.

Pentru cererile care constituie accesorii ale cererii principale, competenta arbitrilor este aceeasi ca si pentru cererea principala (accesorium sequitur principalem).

In aceeasi situatie se afla cererile incidente (cererile aditionale, cererea reconventionala, cererea de interventie, cererea de chemare in garantie).

Cererea reconventionala poate fi mentionata in compromis alaturi de cererea principala, ca unul din obiectele acestuia, intrucat compromisul poate avea mai multe obiecte. Compromisul este expresia acordului de vointa al partilor. De aceea, daca nu este prevazuta in actul de compromis, cererea reconventionala poate fi primita de catre arbitri numai daca are aspectul unei aparari fata de cererea principala, ca in situatia in care tinde la o compensare legala sau judiciara.

b) Vointa partilor ca litigiul sa fie solutionat pe calea arbitrajului, sa fie exprimata cu claritate pentru a nu exista nici o indoiala ca partile au incheiat o conventie de arbitraj si nu un alt contract (tranzactie, expertiza).

c) In actul de compromis trebuie sa fie desemnati arbitrii prin aratarea numelui lor sau in alt mod care sa dea certitudine in privinta identitatii persoanei desemnate (de exemplu, desemnarea ca arbitru a Decanului unei anumite facultati de drept, caz in care se intelege ca va fi arbitru cel ce va avea aceasta calitate cand trebuie sa aiba loc arbitrajul).

Nedesemnarea arbitrilor prin actul de compromis duce la nulitatea actului respectiv, dar partile au posibilitatea sa acopere o asemenea nulitate desemnand ulterior arbitrii.

d) Partile trebuie sa fixeze termenul in cadrul caruia sa aiba loc arbitrajul. Termenul se calculeaza dupa regulile de drept comun, dar poate fi prorogat de parti in mod expres sau tacit (de exemplu, este o prorogare tacita prezentarea partilor in fata arbitrului dupa expirarea termenului stabilit pentru arbitraj).

Termenul poate fi suspendat pentru motive intemeiate, cum ar fi desfasurarea procedurii penale intemeiata pe aceleasi elemente de fapt care sunt supuse arbitrajului si, in general, de cate ori exista o problema prejudiciala.

Expirarea termenului stabilit de parti pentru realizarea arbitrajului, nu influenteaza situatia de drept pe care o aveau in momentul inplinirii termenului. De exemplu, daca in actul de compromis s-a consemnat o recunoastere sau o marturisire, ori obligatii asumate de catre parti, acestea raman dobandite cauzei si pot fi ulterior invocate de catre o parte impotriva celei care le-a facut.Daca actul de compromis este nul, raman valabile toate acele prevederi ale lui care sunt independente de cauza care a provocat nulitatea (care poate fi, de exemplu, omisiunea de desemnare a arbitrilor, omisiunea de expunere a litigiului care constituie obiect al arbitrajului etc.).

Compromisul este un acord de vointa si, ca urmare, produce efectele unui contract (de exemplu, opozabilitatea lui intre parti, dar nu si fata de terti, posibilitatea de a fi atacat prin actiunea in simulatie sau prin actiunea pauliana, daca sunt indeplinite conditiile cerute de lege pentru promovarea acestor actiuni).

Totodata, compromisul este si un act judiciar si produce efecte specifice unor asemenea acte: intrerupe prescriptia actiunii cu privire la care s-a incheiat; suspenda perimarea unei proceduri intre aceleasi parti, pentru aceeasi cauza; inlatura competenta jurisdictiilor de drept comun care nu mai pot sa judece un litigiu cu privire la care a intervenit un compromis.

5. Continutul conventiei arbitrale

Continutul conventiei de arbitraj este diferit in functie de natura arbitrajului ales de parti (arbitraj ad-hoc sau institutionalizat).

A. Continutul conventiei de arbitraj va fi incomparabil mai complex in cazul unei instante constituite ad-hoc. Astfel, potrivit art. IV pct.1, lit.b din Conventia de la Geneva, in cazul in care partile unei conventii de arbitraj au prevazut ca litigiile lor vor fi supuse unei proceduri ad-hoc, vor avea urmatoarele posibilitati:

a) de a determina locul arbitrajului;

b) de a fixa regulile de procedura pe care le vor urma arbitrii.

c) de a desemna arbitrii sau de a stabili modalitatile potrivit carora vor fi desemnati arbitrii in caz de litigiu.

Daca partile au hotarat sa supuna reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-hoc si daca intr-un termen de 30 de zile de la data notificarii cererii de arbitraj de catre parat, una din parti nu si-a desemnat arbitrul sau, acesta va fi desemnat, daca nu exista alta intelegere intre parti, la cererea celeilalte parti, de catre presedintele Camerei de Comert competente a tarii in care partea in culpa are, in momentul introducerii cererii de arbitraj, resedinta sa obisnuita sau sediul(art IV, pct 2., din Conventia de la Geneva).

Arbitrii trebuie alesi de parti dintre personalitati care sa indeplineasca anumite conditii:

1) sa ofere conditii de independenta fata de partile care i-au desemnat;

2) sa aiba competenta juridica pentru interpretarea clauzelor contractuale si eventual a dispozitiilor regulamentului de arbitraj;



3) sa fie specializati in raport cu problemele pe care le ridica litigiul respectiv (in domeniul financiar, bancar, comercial, tehnic, industrial, maritim, agricol etc.);

4) sa fie asigurate conditii de impartialitate prin existenta neutralitatii obiective (nationalitate, pozitie politica, ideologica sau de alta natura), lipsa unor interese particulare in legatura cu litigiul, lipsa unor legaturi cu partile etc.

B. Daca partile la o conventie de arbitraj au prevazut ca litigiile lor vor fi supuse unei institutii permanente de arbitraj, arbitrajul se va desfasura conform Regulamentului institutiei respective de arbitraj (art. IV, pct.1, lit.a din Conventia de la Geneva).

De regula, chiar partile conventiei de arbitraj fac trimitere la regulamentul institutiei permanente de arbitraj in conventia lor, folosind o astfel de formula 'Orice litigii care se vor naste in legatura cu acest contract vor fi solutionate definitiv potrivit regulamentului . . . . .' (urmeaza determinarea institutiei permanente de arbitraj). Dar aceasta redactare simpla a unei conventii de arbitraj face necesara luarea unor masuri de precautie de catre parti, cum ar fi urmatoarele:

a) - Exprimarea optiunii lor pentru un tribunal arbitral format din trei arbitri si alegerea cate unui arbitru de catre fiecare parte si a unui superarbitru de comun acord, pentru a creea premisa ca sentinta arbitrala sa fie data cu majoritate de doi arbitri daca nu va exista unanimitate.

Tot astfel, pentru cazul in care fiecare din cei trei arbitri ar avea o opinie divergenta cu a celorlalti, ar trebui lasata supraarbitrului puterea de a pronunta solutia litigiului.

b) - Stabilirea unui termen limita pentru ca fiecare dintre parti sa-si desemneze arbitrul, iar acestia sa desemneze supraarbitrul, urmand ca in cazul depasirii termenului respectiv aceste desemnari sa fie facute de institutia de arbitraj.

c) - Determinarea structurii instantei arbitrale (adica a numarului arbitrilor). In aceasta privinta, partile pot hotari ca litigiul sa fie solutionat ori de un arbitru unic, desemnat de ele de comun acord,ori de un tribunal arbitral format din trei sau cinci arbitri (in functie de complexitatea cauzei), situatie in care fiecare parte va desemna un numar egal de arbitri, iar acestia vor alege supraarbitrul; daca intre ei vor exista divergente in numirea celui de-al cincilea, vor decide partile prin consens.

d) - Precizarea puterilor arbitrilor. Arbitrii pot avea atributii diverse, precum:

d1) incercarea de conciliere prealabila;

d2) realizarea unui arbitraj in echitate:

d3) puterea de a colmata lacunele contractului sau de a-l completa numai cu privire la o anumita chestiune;

d4) de a statua in drept asupra interpretarii si executarii contractului;

d5) de a adapta contractul la noile imprejurari, chiar in absenta unei clauze de hardship.

Partile pot prevedea posibilitatea de extindere a puterilor arbitrilor, in functie de gradul de complexitate al problemelor pe care le ridica executarea contractului si posibilitatea adaptarii procedurii arbitrale la nevoile solutionarii corecte a litigiului.

e) Instituirea posibilitatii de a se recurge la o expertiza tehnica prealabila. Aceasta procedura poate fi utila pentru solutionarea contestatiilor tehnice si pentru supravegherea executarii unor lucrari care fac obiectul contractelor de cooperare economica internationala, de lucrari publice etc.

f) Stabilirea locului unde se va tine arbitrajul. Locul arbitrajului (adica tara in care are loc acesta), are importanta atat din punct de vedere material (distanta fata de sediul partilor, facilitati de transport etc.) ,cat si din punct de vedere juridic (de exemplu, consecinte asupra dreptului aplicabil fie procedurii, fie fondului litigiului). De asemenea, recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale, poate sa depinda si de legea tarii unde a fost pronuntata sentinta arbitrala, pentru ca dreptul procesual al forului influenteaza aceste aspecte.

Avand in vedere aceste aspecte, precum si faptul ca regulamentele unor institutii permanente de arbitraj pot prevedea dreptul institutiei respective (in lipsa unei optiuni a partilor) de a determina locul de infaptuire a arbitrajului si de a stabili locul unde se va pronunta sentinta (o astfel de prevedere exista in Regulamentul Curtii de Arbitraj de pe langa Camera Internationala de Comert din Paris), este recomandabil ca partile conventiei de arbitraj sa stabileasca locul arbitrajului.

Cu ocazia incheierii conventiei de arbitraj, partile trebuie sa verifice daca intre tarile ai caror resortisanti sunt ele exista conventii privind recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale, pentru ca, in caz contrar, este oportun ca locul arbitrajului sa fie stabilit in tara paratului sau intr-o tara unde acesta are bunuri susceptibile de urmarire.

g) - Alegerea dreptului aplicabil contractului (electio iuris).

Partile au facultatea de a alege ele insele dreptul aplicabil contractului (printr-o stipulatie contractuala numita pactum de lege utenda), sau pot conferi arbitrilor puterea de a determina legea aplicabila (asa cum prevede Conventia de la Geneva din 1961, art. 7 si Regulamentul Curtii de Arbitraj a Camerei de Comert Internationale din Paris).

Legea aplicabila fondului litigiului prezinta mare importanta atat pentru solutionarea litigiului, cat si pentru executarea contractului in ansamblul sau, ori a unora dintre clauzele sale.

h) - Determinarea limbii in care se va desfasura procedura arbitrala. In cazul lipsei unei optiuni a partilor in aceasta privinta, se prezuma ca vointa partilor a fost ca procedura de arbitraj sa se desfasoare in limba in care s-a redactat contractul. Dar este preferabil ca limba procedurii de arbitraj sa fie aceea in care este scris dreptul aplicabil, pentru a evita dificultatile de interpretare a acestuia.

i) - Angajamentul formal al partilor de a executa sentinta pronuntata de arbitri este binevenit, chiar daca aceasta obligatie este prevazuta in regulamentul institutiei de arbitraj. Pentru a se evita eventualele contestatii, in momentul ivirii litigiului, cu privire la validitatea clauzei compromisorii, este necesar ca in cuprinsul acestei clauze partile sa precizeze clar institutia de arbitraj la al carui regulament se refera si faptul ca se confera arbitrilor puterea de a statua asupra propriei lor competente.

j) - Partile au dreptul sa fixeze termenul in care arbitrii au obligatia sa termine procedura arbitrala si sa pronunte sentinta. Este important sa prevada si posibilitatea prelungirii acestui termen, ori sa confere acest drept unui tert (persoana fizica sau juridica).

Sectiunea 3. Natura juridica a arbitrajului comercial international

In privinta naturii juridice a arbitrajului comercial international, nu exista unanimitate de opinie, datorita dublului sau caracter - contractual si jurisdictional al arbitrajului, existand tendinta de a se sustine ca acesta are fie natura contractuala, fie natura jurisdictionala.

Cu privire la acest aspect, s-au conturat in doctrina juridica trei conceptii diferite: jurisdictionala, contractuala si mixta (sau eclectica).

In functie de conceptia adoptata, se stabileste regimul de drept international privat al arbitrajului, adica legea aplicabila conventiei de arbitraj.

1. Conceptia jurisdictionala

Are la baza ideea ca statul, in calitate de titular de suveranitate, detine monopolul legislativ si jurisdictional si, prin urmare, are dreptul exclusiv si obligatia de a distribui justitia pe teritoriul sau pentru orice fel de litigii si pentru toate persoanele. Statul are dreptul sa dispuna ca, in anumite domenii strict delimitate, partile sa fie autorizate sa foloseasca procedura arbitrajului. Arbitrajul este considerat ca o forma delegata de justitie incredintata, prin vointa statului, unor persoane care nu sunt angajati ai statului si nu actioneaza in numele sau.

a) Ca argument in sustinerea acestei teze, a fost invocata similitudinea dintre arbitraj si instantele judecatoresti si anume:

a1) atat in cazul arbitrajului, cat si instantelor judecatoresti, cei chemati statueaza, cu caracter obligatoriu pentru partile din litigiu, asupra temeiniciei si legalitatii pretentiilor reclamantului si paratului;

a2) atat hotararea judecatoreasca, cat si sentinta arbitrala beneficiaza de autoritate de lucru judecat;

a3) ambele sunt susceptibile de executare silita, daca nu sunt executate voluntar.

b) Un alt argument invocat se refera la interferenta dintre cele doua forme de jurisdictie, arbitrala si judecatoreasca, care, uneori, se realizeaza in cadrul aceluiasi litigiu si care este posibilia tocmai pentru ca acestea sunt similare ca natura. Astfel:

b1) unele instante judecatoresti au competenta exclusiva de a solutiona anumite cai de atac impotriva sentintei arbitrale;

b2) unele legislatii nationale dau judecatorului puterea de a interveni in cursul procedurii arbitrale pentru a desemna un arbitru (cand partea care trebuie sa-l nominalizeze refuza acest lucru) si pentru a rezolva o cerere de recuzare referitoare la un arbitru;

b3) in sfarsit, faptul ca instantele judecatoresti au obligatia de a se desesiza in procesele in care partile au incheiat o conventie de arbitraj, este un aspect specific litispendentei, iar aceasta functioneaza numai in raporturile dintre organe de jurisdictie avand natura asemanatoare.

Recunoscand natura judiciara a procedurii arbitrale, trebuie acceptata idea ca legea forului (adica legislatia nationala a tarii pe teritoriul careia isi are sediul arbitrajul), are prioritate, sau chiar exclusivitate de aplicare in materie procedurala.

2. Conceptia contractualista

Are ca premisa ideea ca arbitrajul comercial international isi are originea intr-un contract, denumit conventie de arbitraj, ceea ce ii imprima un caracter contractual. Arbitrajul este considerat un ansamblu de acte juridice de natura predominant contractuala. Partile unui contract au dreptul de a organiza, in limitele stabilite de lege, solutionarea litigiilor ivite intre ele de persoane care le inspira incredere. Puterea si competenta arbitrilor de a solutiona un anumit litigiu decurg din vointa partilor litigante.

In fundamentarea tezei contractualiste, se sustin urmatoarele:

a) sentinta arbitrala nu are putere de lucru judecat intre parti, ci este irevocabila ca efect al vointei partilor, care au cazut de acord sa-i recunoasca caracter definitiv si obligatoriu;

b) puterea executorie a sentintei isi are temeiul in vointa partilor litigante de a o duce la indeplinire si nu decurge din natura ei jurisdictionala, din moment ce si alte acte de natura pur contractuala (de exemplu, contractul de imprumut constituit prin act autentic) pot sa constituie titluri executorii;

c) instanta de judecata are puterea sa desemneze arbitrul in locul partii care refuza sa-si indeplineasca aceasta obligatie, ca urmare a fortei obligatorii a contractului; judecatorul nu face altceva decat sa asigure eficienta conventiei arbitrale prin care partile s-au angajat sa desemneze pe arbitri;

d) exceptia de arbitraj care obliga instantele judecatoresti sa refuze continuarea procedurii contencioase cand constata existenta unei conventii de arbitraj, are la baza necesitatea de a nu incalca prevederile conventiei arbitrale;

e) identitatea motivelor de recuzare a arbitrilor si judecatorilor este rezultatul preocuparii legiuitorului de a asigura impartialitatea, independenta si moralitatea activitatii jurisdictionale care este permisa de lege.

Sustinatorii teoriei naturii contractuale a arbitrajului considera ca arbitrajul este guvernat, in principiu, de legea aplicabila conventiei arbitrale si nu de legea forului.

3. Conceptia mixta (sau eclectica)

Considera ca atat conceptia jurisdictionala cat si cea contractuala ofera explicatii unilaterale asupra naturii juridice a arbitrajului, luand in considerare fie numai specificul jurisdictional al activitatii instantei arbitrale, fie numai temeiul sau juridic (care este de natura contractuala). In realitate, arbitrajul este o institutie juridica complexa si trebuie caracterizata tinandu-se seama de ansamblul ei, adica atat de latura sa contractuala, cat si de cea jurisdictionala, pentru ca temeiul juridic al arbitrajului (care este, de regula, de esenta contractuala) nu poate avea aceeasi natura cu activitatea de solutionare a litigiului, care este jurisdictionala.

Izvorul juridic al arbitrajului (compromisul sau clauza compromisorie), are, de regula, o natura contractuala (exceptie face situatia in care arbitrajul este prevazut ca obligatoriu prin dispozitiile unei conventii internationale), pe cand activitatea jurisdictionala a instantei arbitrale si sentinta pronuntata au caracter procesual. In esenta, un contract (conventia arbitrala) genereaza efecte care sunt si de ordin procedural.

Potrivit conceptiei mixte, impartasita de majoritatea autorilor, arbitrajul are o natura bivalenta, atat contractuala, cat si jurisdictionala.

Unele dintre componentele arbitrajului prezinta un pronuntat caracter contractual, (precum conditiile de validitate ale conventiei arbitrale, oferta si acceptarea ei, caracterul licit al arbitrajului), altele au un caracter jurisdictional, (precum continutul cererii de arbitrare si al intampinarii, procedura de desemnare a arbitrilor, desfasurarea dezbaterilor, administrarea probelor, pronuntarea hotararii, caile de atac impotriva ei, modalitatile de executare a sentintei arbitrale).

Aceasta conceptie, la care ne raliem, considera ca, sub aspectul dreptului international privat, arbitrajul este supus, in principiu, legii aplicabile conventiei de arbitraj (compromisului sau clauzei compromisorii), dar suporta si anumite incidente ale legii forului datorita naturii jurisdictionale a arbitrajului.

Sectiunea 4. Sentinta arbitrala

Pronuntarea sentintei arbitrale

Procedura arbitrala ia sfarsit prin pronuntarea unei sentinte arbitrale.

Daca reclamantul isi retrage cererea de arbitrare inainte de constituirea tribunalului arbitral, procedura arbitrala se inchide printr-o incheiere a presedintelui Curtii de Arbitraj(art.41 pct.3 din Regulile de procedura ale C.A.Rom.).

Daca paratul recunoaste o parte din pretentiile reclamantului, acesta poate solicita tribunalului sa pronunte o sentinta partiala, in masura recunoasterii (art.41 pct.2 din Regulile de procedura ale C.A.Rom.).

Dupa ce tribunalul arbitral considera ca toate imprejurarile cauzei sunt suficient lamurite, incheie dezbaterile si urmeaza deliberarea si luarea hotararii intr-o sedinta secreta cu participarea tuturor arbitrilor in persoana, aspect care se consemneaza in hotarare (art.43 din Regulile de procedura ale C.A.Rom.).

Pronuntarea hotararii poate fi amanata cu cel mult 30 de zile, sub conditia ca ea sa se pronunte in termenul de cel mult 9 luni de la data constituirii Tribunalului arbitral (art.43 pct.2 din Regulile de procedura ale C.A.Rom.). Presedintele Curtii de Arbitraj poate prelungi acest termen in functie de circumstantele litigiului, la apreciere sa (art.51 din Regulile de procedura ale C.A.Rom.).

Daca in cadrul deliberarii si mai inainte de pronuntarea hotararii, tribunalul arbitral considera ca sunt necesare noi lamuriri, litigiul poate fi repus pe rol in vederea unor dezbateri suplimentare si se stabileste un nou termen de arbitrare, cu citarea partilor (art.45 din Regulile de procedura ale C.A.Rom).

Indata dupa deliberare si luarea hotararii se intocmeste dispozitivul hotararii, care se semneaza de toti membrii tribunalului arbitral si de asistentul arbitral, iar daca exista opinie separata, ea se va mentiona in dispozitiv(art.46 din Regulile de procedura ale C.A.Rom.).

Sentinta arbitrala reprezinta finalitatea conventiei de arbitraj, fiind, in realitate, o hotarare a instantei de arbitraj care se pronunta asupra litigiului cu care a fost investita, hotarare susceptibila de executate, in cazul in care nu este executata voluntar.

In practica arbitrajului international, o sentinta se pronunta atat in cazul in care litigiul se solutioneaza in fond, cat si in situatia in care reclamantul renunta la pretentiile sale sau cand partile incheie o tranzactie si cer ca aceasta sa fie cuprinsa in sentinta.

Sub aspectul formei, sentinta trebuie constatata printr-un inscris.

2. Continutul sentintei arbitrale

In ce priveste continutul sau, sentinta arbitrala se redacteaza in scris si trebuie sa cuprinda toate mentiunile necesare pentru individualizarea si pentru punerea sa in executare si anume(art.47 din Regulile de procedura ale C.A.Rom.):

a)componenta nominala a tribunalului arbitral, numele asistenului arbitral, locul si data pronuntarii sentintei;

b)numele sau denumirea partilor, domiciliul (resedinta) sau sediul lor, numele reprezentantilor partilor si al celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;

c)conventia arbitrala in temeiul careia s-a procedat la arbitraj;

d)obiectul litigiului si sustinerile partilor;

e)motivele de fapt si de drept ale sentintei arbitrale, iar in cazul arbitrajului in echitate, motivele care sub acest aspect intemeiaza solutia;

f)dispozitivul sentintei;

g)semnaturile arbitrilor (eventual a arbitrului unic) si a asistentului arbitral. 

Daca unul dintre arbitri este impiedicat sa semneze sentinta, se mentioneaza cauza impiedicarii, cu confirmarea sub semnatura a supraarbitrului.

Greselile materiale din sentinta arbitrala sau alte greseli evidente care nu schimba fondul solutiei, precum si greselile de calcul pot fi indreptate de arbitri printr-o incheiere de rectificare a sentintei, fie la cererea oricareia dintre parti, formulata in termen de 20 de zile de la primirea hotararii, fie din oficiu.

Daca prin sentinta data intr-o anumita cauza, instanta de arbitraj a omis sa se pronunte asupra unui capat de cerere, oricare dintre parti poate cere, in termen de 20 de zile de la primirea sentintei, o sentinta de completare, care se va da cu citarea partilor.

Atat incheierea de rectificare, cat si sentinta de completare fac parte din sentinta rectificata sau completata si se pronunta de acelasi tribunal arbitral.

Potrivit art. 363 C. pr. civ. hotararea arbitrala comunicata partilor are efectele unei hotarari judecatoresti definitive.

Sentinta arbitrala are o dubla natura - contractuala si jurisdictionala:

1) are caracter contractual pentru ca este o consecinta directa a conventiei arbitrale incheiata de parti; natura contractuala a sentintei arbitrale explica inadmisibilitatea revizuirii ei in fond.

2)are caracter jurisdictional pentru ca are o forta juridica (superioara contractului) care izvoraste din lege. Ea este executorie, in mod direct, tocmai datorita naturii ei jurisdictionale.

Motivarea sentintei arbitrale. In dreptul intern al unor tari (de exemplu, Franta, Romania), motivarea sentintei arbitrale este impusa de norme imperative, lipsa motivarii fiind considerata contrara ordinii publice; in alte sisteme de drept national (de pilda, in cel englez) nu se prevede obligativitatea motivarii sentintelor arbitrale.

Datorita acestui fapt, in materia dreptului comercial international au aparut situatii in care sentinte arbitrale pronuntate in temeiul unui sistem de drept care nu impune obligatia motivarii sentintei, trebuiau recunoscute in tari in care norme imperative impun motivarea sentintelor.

In rezolvarea acestei probleme s-a avut in vedere, pe de o parte, faptul ca invocarea exceptiei de ordine publica pentru nemotivarea sentintei in cazul in care este necesara recunoasterea unei sentinte arbitrale straine, ar periclita securitatea juridica a comertului international; pe de alta parte, s-a avut in vedere faptul ca arbitrajul are si un caracter contractual si, ca urmare, in temeiul autonomiei de vointa, partile pot renunta la garantiile prevazute de sistemul de drept care impune obligativitatea motivarii sentintei.

Astfel, practica juridica din multe tari a ajuns la concluzia ca lipsa de motivare a unei sentinte, chiar daca este contrara ordinii publice interne, nu trebuie considerata ca fiind contrara ordinii publice internationale a sistemului de drept al tarii unde se cere executarea.

Potrivit Conventiei de la Geneva, din 1961, se prezuma ca partile au inteles ca sentinta arbitrala sa fie motivata, cu exceptia cazului in care (art. VIII):



a) partile au declarat in mod expres ca sentinta nu trebuie sa fie motivata sau

b) partile s-au supus unei proceduri arbitrale in cadrul careia nu este obiceiul de a se motiva sentinta si nici una dintre parti nu cere in mod expres inainte de incheierea dezbaterilor sau, daca nu au fost dezbateri, inainte de redactarea sentintei, ca sentinta sa fie motivata.

3. Desfiintarea sentintei arbitrale

3.1. Reglementarea din dreptul roman

Art. 364 C. pr. civ. roman prevede ca sentinta arbitrala poate fi desfiintata numai prin actiune in anulare, pentru unul din urmatoarele motive:

a) litigiul nu era susceptibil de solutionare pe calea arbitrajului;

b) tribunalul arbitral a solutionat litigiul fara sa existe o conventie arbitrala sau in temeiul unei conventii nule sau inoperante;

c) tribunalul arbitral nu a fost constituit in conformitate cu conventia arbitrala;

d) partea a lipsit la termenul cand au avut loc dezbaterile si procedura de citare nu a fost legal indeplinita;

e) hotararea a fost pronuntata dupa expirarea termenului pana la care litigiul trebuia sa fie solutionat;

f) tribunalul arbitral s-a pronuntat asupra unor lucruri care nu  s-au cerut sau nu s-a pronuntat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decat s-a cerut;

g) hotararea arbitrala nu cuprinde dispozitivul si motivele, nu arata data si locul pronuntarii, nu este semnata de arbitri;

h) dispozitivul hotararii arbitrale cuprinde dispozitii care nu se pot duce la indeplinire;

i) hotararea arbitrala incalca ordinea publica, bunele moravuri, ori dispozitiile imperative ale legii.

Partile nu pot renunta prin conventia arbitrala la dreptul de a introduce actiune in anulare impotriva hotararii arbitrale, dar pot sa renunte la acest drept dupa pronuntarea hotararii arbitrale (art. 364 (1) C. pr. civ.).

Termenul pentru introducerea actiunii in anulare este de o luna de la data comunicarii hotararii arbitrale. Instanta judecatoreasca sesizata cu o asemenea actiune are posibilitatea sa suspende, cu sau fara cautiune, executarea hotararii arbitrale atacate.

Este competenta sa solutioneze actiunea in anulare, instanta judecatoreasca imediat superioara instantei de judecata care, in lipsa conventiei arbitrale, ar fi fost competenta sa judece litigiul in fond, in prima instanta (art. 365 C. pr. civ.). Aceasta norma este speciala pentru ca deroga de la principiul conform caruia toate incidentele privind organizarea si desfasurarea arbitrajului intra in atributiile instantei care, in lipsa conventiei arbitrale, ar fi avut competenta de a solutiona litigiul in fond.

Asupra actiunii in anulare instanta competenta se pronunta printr-o hotarare in sensul admiterii sau respingerii ei. In cazul admiterii actiunii, instanta va anula hotararea arbitrala, iar daca litigiul este in stare de judecata se va pronunta si in fond in limitele permise de conventia arbitrala. Daca pentru a hotari in fond este necesara administrarea de noi probe, instanta judecatoreasca se va pronunta in fond dupa administrarea lor. In acest din urma caz, hotararea de anulare a sentintei arbitrale nu se va putea ataca decat odata cu hotararea asupra fondului.

Hotararea pronuntata asupra actiunii in anulare poate fi atacata numai cu recurs (art. 366 C. pr. civ.). Pentru ca aceasta hotarare nu este supusa apelului, motivele de recurs nu sunt limitate la cele prevazute de art. 304 C. pr. civ., ci instanta de recurs va putea sa examineze cauza in mod complet, avand in vedere toate motivele de casare prevazute de lege (art. 304 (1) C. pr. civ.).

4. Executarea sentintei arbitrale

4.1.Aspecte preliminare

Hotararea arbitrala este obligatorie, iar in cazul in care nu se aduce la indeplinire de buna voie de catre partea impotriva careia s-a pronuntat se poate executa silit precum o hotarare judecatoreasca.

Executarea benevola a sentintelor arbitrale constituie regula in aceasta materie si este o consecinta a increderii partilor in arbitrajul realizat ca urmare a acordului lor de vointa, a constientizarii prejudiciului pe care-l aduce refuzul de a executa o hotarare arbitrala si a inutilitatii unui asemenea refuz.

Intr-adevar, pe de o parte, creditorul se poate adresa organizatiei profesionale din care face parte debitorul sau, pentru a-i cere sa ia masuri 'specifice' impotriva acestuia. Aceste masuri sunt indreptate impotriva 'persoanei comerciantului' si constau in publicarea numelui debitorului rau platnic, comunicarea lui celorlalte asociatii profesionale si afisarea lui in localul bursei de comert spre stiinta oamenilor de afaceri, excomunicandu-l astfel din viata comerciala.

Pe de alta parte, creditorul poate cere executarea silita a hotararii arbitrale impotriva debitorului sau.

4.2. Executarea silita a sentintei pronuntata de o instanta de arbitraj care isi are sediul pe teritoriul Romaniei

a) Daca sentinta pronuntata de o instanta de arbitraj, care isi are sediul in Romania, se executa in strainatate, executarea se face potrivit legii din statul pe teritoriul caruia are loc executarea.

b) Daca o astfel de sentinta se executa in Romania, ea trebuie investita cu formula executorie, la cererea partii care a castigat procesul, pentru a se putea recurge la executarea silita.

Incheierea de investire se da de catre instanta de judecata care, in lipsa conventiei arbitrale, ar fi fost competenta sa judece litigiul in fond, in prima instanta(art.367).

Instanta de judecata competenta sa faca investirea cu formula executorie verifica regularitatea hotararii in cadrul unei proceduri necontencioase, adica fara citarea partilor:

a)daca instanta constata ca sunt indeplinite conditiile de regularitate da o incheiere de investire cu formula executorie a sentintei arbitrale.

b) in cazul in care, ca urmare a acestei verificari, se iveste un contradictor sau se constata o neregularitate a hotararii, aceasta procedura se transforma in procedura contencioasa, solutie similiara cu cea preconizata in cazul executarii hotararilor arbitrale straine;

Conform art. 368 C. pr.civ., hotararea arbitrala investita cu formula executorie constituie titlu executoriu si se executa silit intocmai ca o hotarare judecatoreasca.

4.3.Executarea silita a hotararilor arbitrale straine

Legea romana recunoaste trei efecte hotararilor arbitrale straine (art.370 si urm. C.pr.civ.):

a)acestea pot fi recunoscute in Romania, pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, prin aplicarea in mod corespunzator a art. 167-172 din Legea 105/1992.

b) pot fi puse in executare silita pe teritoriul Romaniei daca nu sunt aduse la indeplinire de buna voie de catre cel obligat a le executa, adica pot fi investite cu formula executorie, hotararea arbitrala straina devenind astfel titlu executoriu, pe baza unei proceduri prealabile de incuviintare a executarii silite (numita procedura de execvatur), prin aplicarea art.173-177 din Legea 105/1992;

c)au forta probanta in fata instantelor din Romania cu privire la situatiile de fapt pe care le constata, daca au fost pronuntate de un tribunal arbitral conpetent (art.178 din Legea 105/1992). Deci hotararea straina este considerata a fi un inscris autentic care are forta probanta recunoscuta de legea statului de origine.

Legea romana subordoneaza efectele hotararilor straine conditiei regularitati internationale. Procedura de verificare a regularitatii hotararilor straine se limiteaza strict la acest control, intrucat hotararea straina se bucura de intangibilitate. In acest sens, art. 169 din Legea 105/1992 dispune ca 'sub rezerva verificarii conditiilor prevazute de art. 167 si 168, instanta romana nu poate proceda la examinarea in fond a hotarari straine si nici la modificarea ei'.

4.3.3.Recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale straine in dreptul roman

4.3.3.1.Aspecte preliminare

Legea romana asimileaza hotararile arbitrale straine, in ce priveste recunoasterea si executarea lor, cu hotararile judecatoresti straine(art.181 din Legea 105/1992), ambele fiind supuse procedurii de exequatur. In cadrul acestei proceduri se verifica indeplinirea conditiilor de regularitate a sentintei arbitrale pronuntata intr-o alta tara pentru a se incuviinta executarea ei silita in Romania, caracterul ei executor in tara de origine. Procedura de exequatur se desfasoara cu respectarea dispozitiilor art. 168-177 si art. 181 din Legea 105/1992, precum si ale Conventiilor internationale la care Romania este parte.

Solutionarea cererii de recunoastere a hotararii arbitrale straine este de competenta tribunalului in raza teritoriala a caruia isi are sediul debitorul, iar competenta de a acorda incuviintarea pentru executarea unei hotarari arbitrale straine o are tribunalul in raza teritoriala a caruia urmeaza sa se efectueze executarea.

Instanta judecatoreasca incuviinteaza executarea unei sentinte arbitrale printr-o hotarare.

Hotararile arbitrale straine sunt recunoscute in Romania, daca indeplinesc cumulativ urmatoarele conditii de regularitate internationala (art.167 din Legea 105/1992): a)hotararea este definitiva, potrivit legii statului unde a fost pronuntata; b)instanta care a pronuntat hotararea a avut, potrivit legi statului unde aceasta a fost pronuntata, competenta sa judece procesul; c)exista reciprocitate in ce priveste efectele hotararilor straine intre Romania si statul instantei care a pronuntat hotararea; d)respectarea dreptului la aparare al partii care a pierdut procesul(este enumerata ca o conditie suplimentara de regularitate a hotararii straine).

a)In ce priveste conditia caracterului definitiv al hotararii arbitrale, trebuie mentionat ca verificarea acestui caracter se face avandu-se in vedere legea procedurala sub imperiul careia s-a dat acea hotarare

Daca hotararea a fost pronuntata in lipsa partii care a pierdut procesul, caracterul nedefinitiv al hotararii respective decurgand din omisiunea citarii persoanei care nu a participat la proces in fata instantei straine, poate fi invocat numai de acea persoana, nu si de instanta sesizata cu cererea de recunoastere a hotararii straine.

Daca exceptia procedurala a fost invocata de partea interesata, instanta de recunoastere a hotararii trebuie sa constate ca i-a fost inmanata in timp util citatia pentru termenul de dezbateri in fond, cat si actul de sesizare a instantei si ca i s-a dat posibilitatea de a se apara si de a exercita calea de atac impotriva hotararii (art.167 alin 2 din Legea 105/1992).

Pentru ca instanta sesizata cu cererea de recunoastere a hotararii arbitrale straine sa poata verifica indeplinirea conditiilor de regularitate internationala, legea romana prevede cerinta ca cererea de recunoastere a hotararii straine sa fie insotita de urmatoarele acte(art.171 din Legea 105/1992):

a1)copia hotararii straine;

a2)dovada caracterului definitiv al acesteia;

a3)copia dovezii de inmanare a citatiei si actului de sesizare, comunicare partii care a fost lipsa in instanta straina sau orice alt act oficial care sa ateste ca citatia si actul de sesizare au fost cunoscute, in timp util, de catre partea impotriva careia s-a luat hotararea;

a4)orice alt act, de natura sa probeze, in completate, ca hotararea straina indeplineste celelalte conditi prevazute de legea ramana.

b)In ce priveste a doua conditie de regularitate internationala a hotararii straine (instanta care a pronuntat hotararea a avut, potrivit legi statului unde aceasta a fost pronuntata, competenta sa judece procesul) trebuie precizat ca daca in cazul hotararilor judecatoresti, aceasta conditie legala se refera la verificarea faptului ca procesul respectiv nu era de competenta exclusiva a jurisdictiei romane (avand in vedere ca Legea 105/1992 enumera limitativ cauzele care sunt de competenta exclusiva a instantelor romane), in cazul hotararilor arbitrale, cerinta legii ca instanta arbitrala straina care a pronuntat sentinta sa fie competenta sa judece procesul prezinta anumite particularitati si anume:

b1)instantei arbitrale nu i se pot aplica regulile competentei de drept comun in materie, referitoare la instantele judecatoresti. In dreptul roman se considera ca o instanta arbitrala straina este competenta daca partile au ales-o de comun acord sa solutioneze litigiul;

b2)verificarea competentei instantei arbitrale straine presupune si constatarea valabilitatii clauzei arbitrale sub aspectul conditiilor de fond si de forma, pentru ca o sentinta pronuntata in temeiul unei conventii arbitrale nule, nu poate sa produca efecte in Romania.;

b3)verificarea conformitatii sentintei arbitrale cu ordinea publica de drept international privat romam, are in vedere faptul ca o sentinta arbitrala straina nu poate produce efecte in Romania daca are ca obiect un litigiu pe care legea romana il exclude din competenta arbitrajului (de exemplu, daca litigiul priveste drepturi de care partile nu pot dispune)

c)Cea de-a treia conditie de regularitate internationala ceruta de legea romana este sa existe reciprocitate in ce priveste efectele hotararilor straine intre Romania si statul instantei care a pronuntat hotararea.

Legea nu cere o reciprocitate legala sau diplomatica, ci este suficienta o reciprocitate de fapt, a carei existenta este prezumata pana la dovada contrara, deci daca hotararile instantelor romane beneficiaza de autoritate de lucru judecat si de forta executorie in statul unde a fost pronuntata hotararea straina, aceasta poate fi recunoscuta si executata in Romania

Legea romana prevede trei cazuri in care recunoasterea hotarari straine poate fi refuzata (art. 168 din Legea 105/1992):

c1)hotararea este rezultatul unei fraude comise in procedura urmata in strainatate;

c2)hotararea incalca ordinea publica de drept intenational privat roman.

Se considera ca respectarea ordinii publice de drept international privat roman impune ca hotararea straina sa nu incalce nici o norma fundamentala a acestui drept. Legea nu defineste normele de ordine publica internationala ale dreptului privat roman si de aceea identificarea lor este obiect de discutie in teoria si practica dreptului; totusi, legea mentioneaza cu titlu de exemplu incalcarea dispozitiilor legale referitoare la competenta exclusiva a instantelor romane; de asemenea, se considera ca este motiv de iregularitate internationala a hotararii straine, intemeiat pe incalcarea ordinii publice de drept international privat roman, nerespectarea dreptului de aparare al partii de catre instanta care a pronuntat hotararea straina;

c3)procesul a fost solutionat intre aceleasi parti printr-o hotarare, chiar nedefinitiva, a instantelor romane sau se afla in curs de judecare in fata acestora la data sesizarii instantei straine;

d)Respectarea dreptului la aparare al partii care a pierdut procesul este enumerata ca o conditie suplimentara de regularitate a hotararii straine, desi aceasta conditie se deduce si din interpretarea dispozitiilor legale referitoare la refuzarea recunoasterii in Romnania a unei hotarari straine pentru incalcarea normelor de ordine publica de drept international privat roman.

4.3.3.2.Recunoasterea hotararilor arbitrale straine conform legii romane

Cererea de recunoastere se poate rezolva pe cale principala sau incidentala.

Cererea de recunoastere se rezolva pe cale principala prin hotarare de tribunalul judetean in circumscriptia caruia isi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoasterea hotararii straine (art. 170 alin.1 din Legea nr. 105/1992).

Cererea de recunoastere poate fi rezolvata si pe cale incidentala, prin incheiere interlocutorie, de catre instanta sesizata cu un proces avand un alt obiect, in cadrul caruia se ridica exceptia puterii lucrului judecat, intemeiata pe hotararea straina (art. 170 alin. 2 din Legea nr. 105/1992). In cazul rezolvarii cererii pe cale incidentala, competenta materiala si teritoriala revine instantei competenta sa judece cererea principala.

Instanta in fata careia s-a ridicat exceptia puterii lucrului judecat trebuie sa verifice, in prealabil, regularitatea internationala a hotararii straine prin prisma dispozitiilor legale referitoare la conditiile recunoasterii hotararilor straine (art. 167 si 168 din Legea nr. 105/1992) si numai dupa aceasta verificare va examina exceptia autoritatii de lucru judecat.

Cererea de recunoastere a unei hotarari straine se solutioneaza dupa citarea partilor, intrucat procedura are un caracter contencios. Totusi, legea permite solutionarea cererii de recunoastere fara citarea partilor daca, din hotararea straina, rezulta ca paratul a fost de acord cu admiterea actiunii (art. 172 alin. 2 din Legea nr. 105/1992).

In cadrul procesului in care se solutioneaza cererea de recunoastere a hotararii arbitrale straine, paratul se poate apara invocand doar exceptii compatibile cu o procedura de recunoastere, dar nu poate formula aparari care ar pune in discutie fondul litigiului solutionat prin hotararea straina.

4.3.3.3.Executarea silita a hotararilor arbitrale straine conform legii romane

Conform legii, hotararile straine care nu sunt aduse la indeplinire de bunavoie de catre cei obligati a le executa, pot fi puse in executare pe teritoriul Romaniei, pe baza incuviintarii date, la cererea persoanei interesate, de catre tribunalul judetean in circumscriptia caruia urmeaza sa se efectueze executarea (art. 173 alin. 1 din Legea nr. 105/1992).

Procedura prealabila de incuviintare a executarii silite, denumita in doctrina si jurisprudenta procedura de execvatur, presupune verificarea indeplinirii conditiilor de regularitate internationala prevazute de lege atat pentru recunoasterea, cat si pentru executarea hotararilor straine (art. 167 si 168 din Legea nr. 105/1992). Prin urmare, se cere ca hotararea sa fie definitiva, potrivit legii statului unde a fost pronuntata, instanta care a pronuntat-o sa fi avut competenta sa judece procesul(potrivit legii statului unde hotararea a fost pronuntata), sa existe reciprocitate de executare a hotararilor intre Romania si statul instantei care a pronuntat hotararea (art. 167 din Legea nr. 105/1992.

Pe langa aceste conditii de regularitate cerute atat pentru recunoasterea hotararii straine, cat si pentru incuvintarea executarii acesteia, in cazul procedurii de execvatur legea mai cere sa fie indeplinite doua conditii cumulative specifice acestei proceduri si anume:

a)hotararea sa fie executorie potrivit legii instantei care a pronuntat-o(conditie care se examineaza potrivit acestei legii) si

b)dreptul de a cere executarea silita sa nu fie prescris potrivit legii romane (art.174 din Legea 105/1992).

Cererea de incuviintare a executarii hotararii straine poate fi respinsa daca hotararea este rezultatul unei fraude comise in procedura urmata in strainatate sau daca hotararea straina incalca ordinea publica de drept international privat roman sau daca procesul a fost solutionat intre aceleasi parti printr-o hotarare, chiar nedefinitiva, a instantelor romane sau se afla in curs de judecare in fata acestora la data sesizarii instantei straine (art.168 din Legea 105/1992).

Cererea de incuviintare a executarii hotararii arbitrale straine se intocmeste potrivit cerintelor prevazute de legea procedurala romana(adica celor prevazute de art. 112 C.pr.civ.) si va fi insotita de actele care se anexeaza cereri de recunoastere a hotararii straine si de dovada caracterului executor al hotararii straine, eliberata de instanta care a pronuntat-o (art.175 din legea 105/1992).

Procedura incuviintarii executarii silite a hotararilor straine are un caracter contencios, ceea ce face obligatorie citarea partilor interesate (creditorul reclamant si debitorul parat). Caracterul contradictoriu al procedurii asigura debitorului posibilitatea de a uza de mijloacele de aparare inainte de inceperea executarii silite propriu-zise, cu conditia de a se prevala doar de acele exceptii care sunt compatibile cu procedura exequatorului (de exemplu, nu ar fi posibil sa se invoce o aparare care ar pune in discutie fondul litigiului solutionat in strainatate, incalcand astfel principiul intangibilitatii hotararii straine). De regula, debitorul invoca o plata voluntara a datoriei, care ar fi intervenit dupa ce hotararea a ramas definitiva (caz in care cererea de incuviintare a executarii silite ar fi fara obiect) sau face dovada ca urmarirea a fost indreptata din eroare impotriva sa, adevaratul debitor fiind o alta persoana.

Instanta de execvatur solutioneaza cererea de incuviintare a executarii hotararii straine printr-o hotarare. Hotararea de incuviintare a executarii silite poate fi atacata cu apel de partea interesata, la curtea de apel (in circumscriptia careia se afla tribunalul care a pronuntat hotararea), in termen de 15 zile de la data comunicarii hotararii (art. 284 C. pr. civ.), iar hotararea data in apel poate fi atacata de partea interesata cu recurs, la Curtea Suprema de Justitie, in 15 zile de la comunicarea hotararii (in conditiile art. 301 C. pr. civ.).

Pe baza hotararii de incuviintare a executarii care a ramas definitiva ori irevocabila se emite titlul executor in conditiile legii romane, mentionandu-se in titlu si hotararea de incuviintare(art.177 din Legea nr.105/1992). In practica, hotararea straina este investita cu formula executorie prin aplicarea acestei formule pe traducerea legalizata, in limba romana, a hotararii arbitrale straine.

In cazul in care hotararea straina contine solutii asupra mai multor capete de cerere, care sunt disociabile, incuviintarea poate fi acordata separat(art. 176 din Legea nr. 105/1992).

Pe baza hotarari definitive ori irevocabile de incuviintare a executarii se emite titlul executoriu, in conditiile legii romane, mentionandu-se in titlu si hotararea de incuviintare (art.177 din Legea 105/1992).

In practica, formula executorie prevazuta de art.269 C.pr.civ. se aplica pe traducerea legalizata, in limba romana, a hotararii straine si astfel aceasta hotarare este investita cu formula executorie.

Procedura propriu-zisa de executare este efectuata conform legii romane(art.372 si urm. C.pr.civ.) si este de competenta exclusiva a instantelor







Politica de confidentialitate


.com Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 SCHITA DE PROIECT DIDACTIC GEOGRAFIE CLASA: a IX-a - Unitatile majore ale reliefului terestru
 PROIECT DIDACTIC 5-7 ani Educatia limbajului - Cate cuvinte am spus?
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 Proiect - masurarea si controlul marimilor geometrice

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 LUCRARE DE DIPLOMA MANAGEMENT - MANAGEMENTUL CALITATII APLICAT IN DOMENIUL FABRICARII BERII. STUDIU DE CAZ - FABRICA DE BERE SEBES
 Lucrare de diploma tehnologia confectiilor din piele si inlocuitor - proiectarea constructiv tehnologica a unui produs de incaltaminte tip cizma scurt

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 LUCRARE DE LICENTA CONTABILITATE - ANALIZA EFICIENTEI ECONOMICE – CAI DE CRESTERE LA S.C. CONSTRUCTIA S.A TG-JIU
 Lucrare de licenta sport - Jocul de volei
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 PROIECT ATESTAT MATEMATICA-INFORMATICA - CALUTUL INTELIGENT
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 ATESTAT PROFESIONAL TURISM SI ALIMENTATIE PUBLICA, TEHNICIAN IN TURISM




PARTICIPANTII LA COMERTUL INTERNATIONAL
CONTRACTUL INTERNATIONAL DE CONSULTING-ENGINEERING
Studierea atitudinilor consumatorilor din municipiul Resita referitoare la activitatea de comert din oras
Corelarea personalului comercial cu volumul activitatii economice
ACTELE SI FAPTELE DE COMERT
Analiza pietei laptopurilor
CONTRACTUL INTERNATIONAL DE FACTORING
GRUPURILE DE INTERES ECONOMIC




Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu