Departajari majore dintre monetarism si keynesism

DEPARTAJARI MAJORE DINTRE MONETARISM SI KEYNESISM

Exista multiple diferente intre teoria cererii de bani formulata de Friedman si teoriile de factura keynesista.

Considerand mai multe active ca alternativa a banilor, Friedman a recunoscut faptul ca exista mai multe dobanzi care sunt importante in functionarea economiei. In ceea ce il priveste pe Keynes, acesta a grupat toate activele financiare (altele decat banii) intr-o singura mare categorie - titluri -, considerand ca randamentele acestora au aceeasi traiectorie si, deci, este suficienta includerea unuia singur in model.

Contrar lui Keynes, Friedman a vazut bunurile ca substitut al banilor in sensul ca indivizii aleg intre cele doua active atunci cand decid cati bani sa pastreze. Aceasta ipoteza sugereaza faptul ca modificarile in cantitatea de bani pot avea un efect direct asupra consumului agregat.

Friedman nu considera randamentul detinerii de bani ca fiind o constanta (cazul lui Keynes). Atunci cand dobanzile cresc, bancile obtin un profit mai mare din creditele acordate si vor sa atraga mai multe resurse pentru a mari volumul creditelor. In cazul in care nu exista restrictii referitor la dobanzile platite,  bancile realizeaza acest lucru prin oferirea unor dobanzi mai atractive pentru depozite. Din moment ce industria bancara este deschisa competitiei, randamentul detinerii de bani sub forma de depozite bancare creste simultan cu randamentele oferite de titluri si credite. Concurenta dintre banci va continua pana cand se anuleaza marja de profit, inchizandu-se gap-ul dintre dobanda castigata din credite si dobanda platita pentru depozite. Rezultatul net al acestei competitii din industria bancara este acela ca r_b - r_m ramane relativ constant cand dobanda i creste .

Ce se intampla insa daca exista limite ale sumei pe care bancile o pot plati pentru depozite ? Va mai fi randamentul detinerii de bani o constanta  sau, pe masura ce cresc dobanzile, va creste si diferenta r_b - r_m ? Friedman opteaza pentru cea de-a doua situatie. Argumentul lui este acela ca restrictiile privind platile de dobanzi nu impiedica bancile sa concureze in domeniul calitatii serviciilor. De exemplu, pot oferi servicii mai bune clientilor prin punerea la dispozitie a unui numar mai mare de teller-i, a unui numar mai mare de automate bancare in locatii mai accesibile sau prin executarea platii automate a facturilor. Rezultatul acestor imbunatatiri in calitatea serviciilor este o crestere a randamentului detinerii de bani. Deci, in ciuda restrictiilor mentionate, o serviciile mai bune determina o majorare a randamentului detinerii de bani, suficient ca diferenta r_b - r_m sa ramana relativ constanta.

Spre deosebire de teoria lui Keynes care sustine ca dobanzile sunt un factor important in determinarea cererii de bani, teoria lui Friedman sugereaza ca modificarea ratelor dobanzii influenteaza in mica masura cererea de bani.

De aceea, in functia cererii de bani construita de Friedman, determinantul esential este venitul permanent, ecuatia (10) putand fi aproximata de relatia :

Un alt element pe care teoria lui Friedman il evidentiaza este stabilitatea cererii de bani. Contrar lui Keynes, Friedman a afirmat ca fluctuatiile aleatorii ale cererii de bani sunt nesemnificative si ca aceasta poate fi prognozata cu acuratete prin intermediul functiei cererii de bani. Coroborat cu opinia sa ca cererea de bani este practic inelastica la modificarile intervenite in nivelul dobanzilor, acest lucru conduce la ideea ca viteza de rotatie a banilor este predictibila, ceea ce poate fi pus imediat in evidenta de formula:

(12)

(cererea de bani a fost aproximata de relatia ( 11)).

Deoarece relatia dintre Y si Y_p este, de regula, destul de predictibila, o functie stabila a cererii de bani implica, de asemenea, predictibilitatea vitezei de rotatie. In conditiile in care putem prognoza viteza de rotatie, o modificare data a cantitatii de bani va produce o variatie cunoscuta a consumului agregat. Chiar daca viteza de rotatie a banilor nu mai este considerata constanta, oferta de bani ramane principalul factor determinant al venitului nominal (conform teoriei cantitative a banilor). In consecinta, teoria lui Friedman reprezinta o reluare a teoriei cantitative, conducand la aceeasi concluzie a importantei banilor pentru cererea agregata.

Exista insa un aspect pe care ambele teorii il pun in evidenta, si anume comportamentul prociclic al vitezei de rotatie a banilor. In cazul teoriei dezvoltate de Friedman argumentatia acestui comportament se bazeaza pe prezenta venitului permanent in functia cererii de bani. Asa cum am explicat anterior, majoritatea cresterilor de venit din faza de expansiune au un caracter tranzitoriu, iar efectul asupra venitului permanent este limitat. In aceste conditii, variatia numitorului din relatia (12) este inferioara celei inregistrate de numarator, deci V creste. Similar, in faza de recesiune, cererea de bani scade mai putin decat venitul deoarece restrangerea venitului permanent este mai mica decat cea a venitului.