Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice



Acasa » didactica » carti
Eu, robotul - isaac asimov

Eu, robotul - isaac asimov



EU, ROBOTUL

Isaac Asimov

[I, ROBOT – 1950]

Cuprins:




1. Robbie

2. Fuga in cerc

3. Rationament

4. Intai sa prindem iepurele

5. Mincinosul

6. S-a pierdut un robot

7. Evadarea

8. Evidenta

9. Conflict evitabil

CELE TREI LEGI FUNDAMENTALE ALE ROBOTILOR

1. Robotul n-are voie sa pricinuiasca vreun rau omului sau sa ingaduie, prin neinterventie, sa i se intample ceva unei fiinte umane.

2. Robotul trebuie sa asculte poruncile omului, dar numai atunci cand ele nu contrazic legea 1.

3. Robotul trebuie sa-si apere existenta, dar numai atunci cand grija de sine nu contrazice legea 1 sau legea 2.

Manualul de robotica

Editia 56 ― anul 2058

INTRODUCERE

M-am mai uitat o data peste insemnari fara sa fiu deloc multumit. Petrecusem trei zile intregi la 'Robotii americani', cat despre rezultat, tot asa de bine as fi putut sta acasa, consultand Enciclopedia 'Telluria'.

Susan Calvin s-a nascut in 1982, ceea ce inseamna ca acum are 75 de ani. Dar asta stie toata lumea. Societatea 'Robotii americani' are cam tot 75 de ani pentru ca Lawrence Robertson capatase aprobarea sa infiinteze ceea ce avea sa devina cu vremea cea mai ciudata industrie din istoria omenirii in chiar anul nasterii d-nei dr. Calvin. Dar si asta o stie toata lumea.

La douazeci de ani, Susan Calvin a luat parte la seminarul de psiho-matematica la care dr. Alfred Lanning de la 'Robotii americani' a prezentat primul robot mobil prevazut cu voce. Era un robot neperfectionat, mare si mut, care mirosea a ulei si care era destinat lucrarilor de exploatare a minelor de pe Mercur. Dar stia sa vorbeasca si sa desluseasca ceea ce i se spunea.

La acel seminar, Susan nu luase cuvantul si nici nu participase la discutiile ce urmara dupa aceea o buna bucata de vreme. Era o fata tanara, cu o infatisare simpla, cam incolora, rece si rezervata, care se apara de ostilitatea lumii inconjuratoare printr-o imobilitate a fetei, impietrita ca o masca, si printr-o hipertrofiere a intelectului. Dar, in timp ce asculta si observa, fu cuprinsa de un mare entuziasm.

Isi termina studiile la Universitatea Columbia, in anul 2003, apoi incepu sa-si pregateasca doctoratul in cibernetica.

Tot ceea ce se facuse pe la mijlocul secolului al douazecilea in domeniul masinilor de calcul fusese dat uitarii de cand Robertson venise cu descoperirea cailor cerebrale pozitronice. In locul kilometrilor de relee si al celulelor fotoelectrice de odinioara, se folosea acum o sfera spongioasa de platiniridium de marimea creierului omenesc.

Susan Calvin invatase sa calculeze parametrii necesari pentru stabilirea variabilelor posibile din interiorul unui creier pozitronic; stia ― pe hartie ― sa construiasca creiere al caror raspuns la anumiti stimuli putea fi prevazut cu precizie.

In 2008 isi lua doctoratul si se angaja ca specialist in psihologia robotilor la 'Robotii americani', devenind primul mare practician al noii stiinte. Presedinte al societatii era tot Lawrence Robertson, iar Alfred Lanning conducea sectorul experimental.

Timp de cincizeci de ani, Susan Calvin observase indeaproape progresele realizate in acest domeniu, progrese la care contribuise in mare parte.

Acum, in sfarsit, hotarase sa se retraga. Nu putea fi vorba de o retragere totala, caci nu i-ar fi ingaduit firea sa ramana departe de activitatea stiintifica; dar pe usa laboratorului ei aparuse un alt nume.

Acestea erau faptele pe care le aflasem. Mai aveam o lista lunga cu titlurile lucrarilor semnate de ea si cu toate inovatiile si descoperirile pe care le facuse; cunosteam, de asemenea, an cu an si treapta cu treapta, evolutia carierei ei. Pe scurt, ii cunosteam in amanunt viata profesionala.

Cu toate astea nu eram multumit.

Trebuia sa scriu o serie de articole la 'Presa Interplanetara' si ceea ce stiam nu era suficient. Mai voiam ceva. I-am cerut o noua intrevedere si i-am spus:

Dr. Calvin, in mintea oamenilor, dumneavoastra si 'Robotii americani' sunteti doua notiuni care coincid. Retragerea dumneavoastra marcheaza incheierea unei etape si

Dumneata ai vrea sa discutam din punct de vedere uman? ma intreba, fara sa zambeasca.

Cred, de altfel, ca nu zambeste niciodata. Avea privirea inghetata, chiar cand nu era suparata. Simteam cum ma strapung ochii ei si-mi dadeam seama ca putea citi in mine ca intr-o carte, ca oricine in fata ei devenea transparent.

Intocmai ― am raspuns.

Un punct de vedere uman in legatura cu robotii? E o contradictie.

Nu, doamna doctor. E vorba de punctul dumneavoastra de vedere.

Si eu am fost de atatea ori acuzata ca as fi un robot! Nu ti-a spus nimeni pana acum ca n-as fi om?

Imi spusese multa lume, dar n-avea nici un rost sa-i marturisesc.

Se ridica in picioare. Nu era prea inalta si parea fragila. Am insotit-o pana la fereastra si am privit amandoi afara.

Birourile si atelierele 'Robotilor americani' alcatuiau un mic orasel. De la fereastra, intreaga suprafata pe care cladirile fusesera inaltate dupa un plan riguros, aparea ca o fotografie luata din avion.

La inceput, cand am venit aici ― spuse Susan Calvin ― lucram intr-o odaita a unei cladiri care se afla acolo unde acum e cuptorul. Imi arata locul cu degetul. A fost daramat inainte de a te fi nascut dumneata. Eram patru in incaperea aceea, fiecare era stapan pe cate o jumatate de masa. Fabrica se compunea dintr-o singura cladire si scotea doar trei roboti pe saptamana. Si acum, priveste!

Au trecut cincizeci de ani!

Cincizeci de ani nu-s chiar atat de multi, cand privesti in urma; te si miri cum au trecut atat de repede.

Se intoarse la birou si se aseza. Parea trista, desi fata nu-si schimbase expresia.

Ce varsta ai? voi sa stie.

Treizeci si doi ― i-am raspuns.

Atunci nici macar nu stii cum arata lumea cand nu existau roboti. A fost o vreme cand omul trebuia sa infrunte singur universul, fara sa aiba nici un prieten, nici un aliat. Acum are alaturi niste fapturi in stare sa-l ajute; niste fapturi mai puternice decat el, mai credincioase, mai folositoare si care i se daruiesc cu totul. Omul nu mai este singur. Te-ai gandit vreodata la asta?

Nu, niciodata. Pot sa va citez?

Poti, poti. Vezi, pentru dumneata un robot e un robot. Sarmarie si metal, electricitate si pozitroni, minte si fier. Facut de mana omului si, la nevoie, distrus tot de mana omului! Dar dumneata n-ai lucrat cu ei, nu-i cunosti. Sunt mai de nadejde decat noi, oamenii.

Voiam s-o fac sa vorbeasca:

Ne-ar face placere sa ne povestiti mai pe larg, sa ne expuneti punctul dumneavoastra de vedere asupra robotilor. Stiti, 'Presa Interplanetara' e raspandita in intreg sistemul solar. Avem aproximativ 3 miliarde de cititori si cred ca pe toti ii intereseaza ceea ce ati putea sa ne spuneti dumneavoastra in legatura cu robotii.

Nu mai era nevoie s-o indemn. De altfel, parea ca nici nu m-a auzit. Vorbea ca pentru sine:

Toata lumea ar fi trebuit sa-si dea seama de asta de la inceput. Inca inainte de a veni eu se cumparau roboti, dar numai pentru treburi pamantene. Bineinteles ca pe vremea aceea nici nu vorbeau. Apoi s-au perfectionat, au inceput sa semene din ce in ce mai bine cu oamenii, s-au umanizat si atunci s-a dezlantuit opozitia. Sindicatele s-au opus ca robotii sa fie folositi acolo unde munceau oamenii, temandu-se ca acestia sa nu devina o concurenta a fortei de munca umana; diverse secte religioase erau impotriva robotilor din superstitie sau alte motive mistice. Ce prostie si cata vreme pierduta in zadar! Si totusi, asa s-au petrecut lucrurile.

Pe banda magnetofonului meu de buzunar se inregistra fiecare cuvant. Cu putina indemanare si pricepere poti ajunge sa inregistrezi fara a scoate aparatul din buzunar.

De pilda, Robbie ― continua Susan Calvin. Eu n-am apucat sa-l vad. In anul cand am intrat la 'Robotii americani' era stricat si demodat. Dar am intalnit fetita la muzeu

Se opri, iar eu nu rostii nici un cuvant. Privirea i se incetosa, iar gandul porni sa calatoreasca cu ani in urma. Avea de parcurs o distanta mare in timp.

Am aflat povestea asta mai tarziu. Ori de cate ori eram acuzati de blasfemie si de a fi 'creatori de draci' ma gandeam la ea. Robbie era un robot destul de primitiv, care nu vorbea. Fusese construit si vandut in 1966, deci inainte de epoca de fabricare a robotilor cu indice de specializare foarte ridicat; il cumparasera ca ingrijitoare de copii.

Ca ce?

Ca ingrijitoare de copii.

ROBBIE

― Nouazeci si opt, nouazeci si noua, o suta.

Gloria isi lua mana ei mica si plinuta de pe ochi si ramase locului, incretindu-si nasul si clipind din cauza soarelui. Apoi, incercand sa priveasca in toate directiile, facu cu multa atentie cativa pasi, departandu-se de copacul de care se sprijinise. Isi intinse gatul spre dreapta, pentru ca sa exploreze desisul unui tufis, se apropie apoi de el ca sa-i cerceteze mai amanuntit ascunzisurile. Domnea o liniste deplina, intrerupta doar de bazaitul insectelor si, din cand in cand, de ciripitul unei pasarele care cuteza sa iasa din umbra si sa infrunte dogoarea soarelui de amiaza.

Gloria gandea suparata: 'Pot sa pun ramasag ca a intrat in casa, desi i-am spus de o mie de ori ca nu-i cinstit sa faca asta.'

Cu buzele stranse si cu fruntea incruntata, se indrepta spre casa cu doua etaje de peste drum.

Auzi in urma ei, dar vai, prea tarziu, un fosnet, si apoi zgomotul apasat si regulat pe care-l faceau picioarele metalice ale lui Robbie. Se intoarse si-l vazu pe tovarasul ei cum iesea victorios din ascunzatoare si se indrepta in goana spre copac.

Gloria tipa infuriata:

― Stai putin, Robbie! Nu-i cinstit asa! A fost vorba sa nu fugi pana nu te gasesc.

Nici pomeneala ca piciorusele ei sa se poata lua la intrecere cu pasii de urias pe care-i facea Robbie. Dar, la o aruncatura de bat de copac, Robbie schimba viteza si incepu sa mearga incet, incet, de parca se tara, iar Gloria, adunandu-si toate puterile, trecu gafaind pe langa el, ajunse la copac si atinse trunchiul inaintea lui.

Bucuroasa, il privi peste umar pe credinciosul Robbie si cu cea mai nesabuita lipsa de recunostinta, drept multumire ca se lasase infrant, isi batu joc de el ca nu stie sa fuga.

― Robbie nu stie sa fuga ― tipa ea cu vocea ei pitigaiata de fetita care abia a implinit opt ani. L-am intrecut, l-am intrecut ― canta Gloria.

Bineinteles ca Robbie nu raspunse cu cuvinte. Dar incepu sa fuga in jurul ei, sarind cu sprinteneala in laturi, de cate ori se apropia prea mult si era in pericol de a fi prins, pana cand Gloria se pomeni alergand dupa el, cu bratele dolofane larg desfacute, ca sa-l apuce. In zadar.

― Robbie ― se ruga ea, razand in hohote ce-i taiau respiratia ― stai locului!

Deodata Robbie se intoarse, o ridica in sus si o invarti, o invarti, pana ce pamantul, care pana nu demult se afla la picioarele fetitei, disparu si-i lua locul un hau albastru catre care se intindeau flamande crengile copacilor. Se trezi apoi in iarba, sprijinita de piciorul lui Robbie si tinand strans in mana un deget de metal.

Dupa o clipa ii reveni respiratia. Isi trecu mana prin par, imitand cu stangacie unul din gesturile mamei, fara sa izbuteasca sa-si aranjeze parul ciufulit, si-si cerceta poalele rochitei sa vada daca nu cumva s-a rupt. Apoi incepu sa loveasca cu palmele pieptul lui Robbie:

― Raule! Am sa te bat!

Robbie se ghemui si-si acoperi fata cu mainile, iar Gloriei i se facu mila de el:

― Nu-ti fie frica, n-am sa te bat, Robbie. Dar sa stii ca tot randul meu este sa ma ascund, pentru ca picioarele tale sunt mai lungi si pentru ca ai promis ca nu fugi pana nu te gasesc.

Robbie dadu din cap ― un paralelipiped mic cu colturile si marginile rotunjite, prins printr-un con subtire si flexibil de un alt paralelipiped mult mai mare, care servea drept piept ― si, supus, se intoarse cu fata spre copac. O membrana subtire, metalica, se lasa peste ochii lui stralucitori, iar dinauntrul trupului lui veni un sunet regulat si deslusit ca bataia ceasornicului.

― Sa nu te prind ca tragi cu ochiul sau ca sari vreun numar ― il ameninta Gloria si se grabi sa-si gaseasca un ascunzis.

Se scursera cateva secunde riguros masurate de tic-tacul din interiorul lui Robbie. La a suta bataie ridica pleoapele, iar privirea lui aprinsa cerceta cuprinsul. Se opri asupra unei bucatele de stamba colorata ce iesea de dupa o piatra. Facu cativa pasi sa se convinga ca acolo era pitita Gloria.

Avand grija sa ramana intre Gloria si copac, inainta cu prudenta spre ascunzatoare. Cand se apropie intr-atata, incat nici chiar Gloria nu putea pretinde ca nu a fost descoperita, intinse o mana catre ea, iar cu cealalta se lovi peste picior si scoase un zanganit sonor. Bosumflata, Gloria iesi la iveala.

― Te-ai uitat! exclama ea, dovedindu-se inca o data total nedreapta. Si pe urma, m-am saturat sa ma joc de-a v-ati ascunselea. Vreau sa ma iei in spate.

Dar Robbie, jignit de aceasta acuzatie nedreapta, se aseza pe jos si misca de cateva ori capul de la stanga spre dreapta. Pe data, Gloria schimba tonul si deveni rugatoare:

― Hai, Robbie, am spus in gluma ca te-ai uitat. Hai, ia-ma in spate!

Robbie insa nu se lasa induplecat cu una, cu doua. Continua cu incapatanare sa-si tina privirea atintita spre cer si sa clatine din cap.

― Hai, Robbie, te rog, te rog mult de tot ia-ma in spate!

Isi arunca bratele ei trandafirii in jurul gatului si-l stranse tare, tare. Apoi, schimbandu-si tactica, se dadu in laturi:

― Bine, daca nu vrei sa ma iei in spate am sa incep sa plang ― si fetisoara i se schimonosi gata de plans.

Nici un argument nu inmuie inima tare ca piatra a lui Robbie, care clatina din cap pentru a treia oara. Gloria isi juca atunci ultima carte:

― Bine, daca nu vrei ― rosti ea patimasa ― sa stii ca nu-ti mai spun nici o poveste. In viata mea!

In fata acestei amenintari, Robbie ceda pe data si neconditionat si dadu repede din cap ― de sus in jos ― pana cand metalul din jurul gatului incepu sa scartaie. Cu multa grija, ridica fetita si o aseza calare pe umerii sai largi si tesiti.

Lacrimile ce stateau gata sa izbucneasca din ochisorii ei disparura ca prin farmec si Gloria incepu sa chiuie de bucurie. Pielea metalica a lui Robbie, mentinuta la temperatura constanta de 70° F, datorita unor bobine de inductie de mare rezistenta, era neteda si placuta la pipait, iar galagia pe care o faceau piciorusele ei, lovind ca intr-o toba pieptul lui masiv, era de-a dreptul incantatoare.

― Sa zicem ca esti un avion de coasta, Robbie, un avion de coasta, mare, argintiu. Intinde bratele. Hai, Robbie, trebuie sa tii bratele intinse daca vrei sa fii avion.

Robbie o asculta. Bratele lui se prefacura in aripi dirijate de curenti, iar el deveni avion de coasta. Gloria rasuci capul robotului si se pleca putin spre dreapta. Robbie ameriza brusc. Gloria inzestra vehiculul cu un motor care facea 'brrr', apoi cu arme care faceau 'pu-u-u' si 'ss-ss-ss'. Piratii se napustira asupra vasului de pe care se tragea cu tunurile; dusmanii cadeau sub ploaia de ghiulele.

― Mai repede, fratilor ― comanda Gloria ― ramanem fara munitii!

Ochi plina de curaj, in vreme ce Robbie ― devenit vas de mare viteza ― parcurgea departarile in pas accelerat. Traversa in goana campul si cand ajunse de partea cealalta, la un loc cu iarba necosita, se opri atat de brusc, incat calaretul, cu obrajii vapai, scoase un racnet si se prabusi pe covorul moale si verde.

Gloria gafaia si exclama fericita, de-abia putand articula cuvintele:

― Vai ce frumos ne-am jucat!

Robbie astepta pana ce isi reveni, apoi o trase usor de o bucla.

― Vrei ceva de la mine? intreba Gloria, prefacandu-se neconvingator ca nu intelege ce voia Robbie.

Acesta insa nu se lasa pacalit si trase de bucla putin mai tare.

― A, stiu ce vrei. Sa-ti spun o poveste!

Robbie dadu grabit din cap.

― Pe care sa ti-o spun?

Robbie desena cu degetul prin aer un semicerc.

Fetita protesta:

― Tot asta? Ti-am povestit 'Cenusareasa' de o mie de ori. Tot nu te-ai saturat de ea? E o poveste pentru copiii mici de tot.

Degetul de metal desena inca un semicerc.

― Bine, bine

Gloria isi revizui iute in minte povestea (si cele cateva adaosuri personale), apoi incepu:

― Esti gata? A fost odata ca niciodata o fetita foarte frumoasa pe care o chema Ella. Si fetita asta avea o mama vitrega foarte, foarte rea si doua surori vitrege foarte urate si foarte rele. Si

Gloria tocmai ajunsese la punctul culminant al povestii (suna miezul noptii si totul redevenea saracacios, asa cum fusese mai inainte), iar ochii lui Robbie scanteiau de atentie, cand fu intrerupta:

― Gloria!

Se auzi vocea subtire a unei femei care ii strigase numele de repetate ori si care avea in glas o nota de enervare, semn ca ingrijorarea luase locul supararii.

― Ma striga mama ― spuse Gloria, fara prea mare entuziasm. Ia-ma in spate si sa mergem spre casa, Robbie.

Robbie porni cu ea in carca fara zabava; ceva in sinea lui ii spunea ca e bine s-o asculti pe Mrs. Weston fara sa stai pe ganduri. In timpul zilei, tatal Gloriei era rareori pe acasa, in afara de duminica ― astazi bunaoara ― si parea un om bun si intelegator. In schimb, mama Gloriei producea asupra lui Robbie o stare de neliniste, din care cauza acesta se ferea sa dea prea des ochii cu ea.

Mrs. Weston ii zari de cum se ridicara din iarba si intra sa-i astepte in casa.

― Te-am strigat pana am ragusit ― ii spuse Gloriei cu severitate. Unde ai fost?

― Am fost cu Robbie ― baigui Gloria. Ii povesteam 'Cenusareasa' si nu mi-am dat seama ca s-a facut ora de masa.

― Foarte rau ca nici Robbie nu si-a dat seama. Apoi ca si cand asta ii amintise de prezenta robotului, se intoarse catre el:

― Poti pleca, Robbie. Gloria nu mai are acum nevoie de tine. Si adauga, fara mila:

― Sa nu vii pana nu te chem eu.

Robbie mai zabovi o clipa, caci Gloria ii sari in ajutor.

― Stai putin, mama, trebuie sa-i dai voie sa mai stea putin. N-am terminat 'Cenusareasa'. I-am promis sa-i povestesc 'Cenusareasa' si n-am terminat.

― Gloria!

― Ai sa vezi, mama, are sa fie asa de cuminte, ca nici n-ai sa stii ca-i aici. Poate sa stea pe scaun intr-un colt fara sa spuna nici un cuvant, adica fara sa se miste. Nu-i asa, Robbie?

Interpelat, Robbie dadu o data afirmativ din cap.

― Gloria, daca nu incetezi in clipa asta, nu-l vei mai vedea pe Robbie o saptamana intreaga.

Ochii fetitei se umplura de lacrimi:

― Bine! Dar 'Cenusareasa' e povestea lui preferata si n-am terminat-o. Si ii place atat de mult!

Robotul pleca foarte amarat, iar Gloria isi inabusi un suspin adanc.

* *

George Weston se simtea bine. De altfel, duminica dupa masa se simtea intotdeauna bine. Un pranz bun, o canapea moale pe care sa te poti intinde, ziarul 'Times' alaturi, picioarele in papuci, imbracat numai cu pantaloni de pijama ― cum sa nu te simti bine?

Iata pentru ce nu se arata prea bucuros cand intra in odaie sotia lui. O iubea foarte mult, dupa zece ani de insuratoare era inca indragostit de ea si se intelege ca ori de cate ori o vedea era foarte fericit ― totusi dupa-amiezile de duminica erau sfinte pentru el si notiunea de a se simti bine implica neaparat doua-trei ore de singuratate. De aceea, nu-si dezlipi ochii de pe reportajul asupra expeditiei spre Marte a lui Lefebre si Yoshida (care-si fixasera ca punct de pornire Baza Lunara si aveau toate sansele ca de data asta sa reuseasca) si se prefacu ca n-o vede.

Mrs. Weston astepta doua minute plina de rabdare; in urmatoarele doua minute isi pierdu rabdarea si, in sfarsit, se hotari sa rupa tacerea.

― George.

― Hm?

― George, cu tine vorbesc! Vrei, te rog, sa lasi cinci minute jurnalul si sa te uiti la mine?

Ziarul cazu fosnind pe podea, iar Weston intoarse o fata plictisita catre sotia sa:

― Ce s-a intamplat, draga?

― Stii tu prea bine ce. E vorba de Gloria si de masinaria aceea nesuferita.

― Care masinarie nesuferita?

― Nu te face ca nu intelegi. Ma refer la robotul caruia Gloria ii zice Robbie. N-o lasa singura nici o clipa.

― De ce s-o lase singura? Nu de asta l-am luat. Si nu-s de acord ca-i masinarie nesuferita. Este cel mai bun robot care se gaseste in comert si m-a costat o groaza de bani. Totusi, nu ma plang, merita, si pot spune, fara exagerare, ca este mai capabil decat jumatate din oamenii cu care lucrez eu la birou.

Facu o miscare sa-si reia ziarul, dar nevasta-sa i-o lua inainte si-l ridica ea.

― George, acum stai de vorba cu mine. Eu nu vreau ca fata mea sa fie supravegheata de o masina. Masina, oricat ar fi de capabila, n-are suflet si nimeni nu poate sti ce gandeste. Un copil nu poate fi lasat in grija unui obiect de metal.

Weston se incrunta.

― Cand ai ajuns la concluzia asta? Robbie e cu Gloria de doi ani si pana acum nu-ti faceai nici un fel de probleme.

― La inceput era altceva. Era o noutate, ma scutea de o grija si era la moda. Acum insa lucrurile nu mai stau la fel. Vecinii

― Ce amestec au vecinii? Asculta, draga mea. Intr-un robot poti avea mult mai multa incredere decat intr-o guvernanta. Robbie a fost construit pentru un singur scop: sa tina tovarasie unui copil. Intreaga lui 'mentalitate' a fost creata in vederea acestui lucru. El nu poate fi decat credincios, bun si bland, ceea ce nu se poate spune despre nici un om.

― Dar daca se defecteaza ceva? Vreun, vreun Mrs. Weston nu prea stia ce se afla in interiorul unui robot. Daca vreun surub se largeste si toata masinaria incepe sa functioneze aiurea, si si

Nu izbuti sa rosteasca finalul de altfel previzibil al frazei.

― Prostii ― o contrazise Weston, nu insa fara un tremur nervos interior. O presupunere ridicola. Cand l-am cumparat pe Robbie, am discutat mult cu oameni competenti despre prima lege a robotilor. Stii ca nu se poate ca un robot sa faca vreun rau omului; cu mult inainte de a se strica, atat incat sa calce prima lege, robotul nu mai functioneaza si e scos din uz. Este o chestiune calculata matematic. In afara de aceasta, de doua ori pe an vine un inginer de la 'Robotii americani' pentru a-i face o revizie completa. Sunt tot atatea sanse ca Robbie sa se defecteze dintr-o data, cate sanse sunt ca tu sau eu sa innebunim ― chiar mai putine. Si pe urma, cum ai putea s-o desparti pe Gloria de el?

Mai incerca o data, cu timiditate, sa recupereze ziarul pe care insa sotia sa il arunca suparata in odaia de alaturi.

― Tocmai asta e, George! Copilul nu mai vrea sa se joace cu nimeni altcineva. Sunt atatia baieti si fetite cu care ar putea sa se imprieteneasca, dar nu vrea. Nici nu se apropie de ei daca n-o imping eu. Nu in felul asta se creste o fata. Vrei sa iasa din ea un om normal, care stie sa se comporte in societate, nu-i asa?

― Te sperii de umbre, Grace. N-ai decat sa-ti inchipui ca Robbie e un caine. Am vazut sute de copii care-si prefera cainele propriului lor tata.

― Un caine e cu totul altceva, George. Trebuie sa ne descotorosim de obiectul asta. Il putem revinde firmei de la care l-ai cumparat. M-am interesat si il primeste.

― Te-ai si interesat?! Uite ce e, Grace, nu vreau sa ne certam. Vom pastra robotul pana ce Gloria va fi mai mare, si, te rog, sa nu mai discutam despre acest subiect.

Si cu aceste vorbe, parasi suparat incaperea.

Doua zile mai tarziu, Mrs. Weston isi intampina sotul seara in pragul casei.

― George, am sa-ti spun ceva. Stii ca tot satul e impotriva noastra?

― De ce? intreba Weston, intrand in baie si dand drumul la apa.

Zgomotul apei il impiedica sa auda raspunsul. Mrs. Weston astepta. Apoi spuse:

― Din cauza lui Robbie.

Weston iesi din odaie cu prosopul in mana, rosu la fata de manie.

― Ce vrei sa spui?!

― Ca tot satul vorbeste. Am incercat cat am putut sa nu-i iau in seama, dar m-am saturat, nu mai pot si nu mai vreau. Satenii spun ca Robbie e periculos, iar copiii lor nu au voie sa se apropie seara de casa noastra.

― Bine, dar noi ii dam copilul nostru in grija!

― Tocmai, ei nu vad cu ochi buni treaba asta.

― Sa-i ia naiba!

― Crezi ca daca-i trimiti la naiba ai rezolvat problema? Eu sunt obligata sa ies in sat sa fac cumparaturi si ma intalnesc zilnic cu ei. Iar in oras e si mai rau. Atitudinea impotriva robotilor s-a accentuat in ultima vreme. La New York a aparut o dispozitie potrivit careia robotii nu mai au voie sa iasa in strada de la apusul pana la rasaritul soarelui.

― Ceea ce insa nu ne poate impiedica sa tinem un robot in casa. Grace, imi dau perfect de bine seama ca ai pornit la lupta. Dar iti cunosc prea bine armele si te anunt ca lupti zadarnic. Nu sunt de acord cu tine. Il vom pastra pe Robbie.

* *

Dar era indragostit de nevasta lui si ea stia, ceea ce agrava mult situatia. George Weston nu era decat un barbat ― bietul de el ― iar nevasta lui nu omitea nici una din metodele de care sexul masculin invatase sa se teama, fie din intelepciune, fie din slabiciune.

In saptamana urmatoare, de zeci de ori Weston striga: 'Robbie va ramane si nu-mi schimb hotararea', dar cu fiecare data hotararea lui slabea.

Veni, in sfarsit, si ziua cand Weston se apropie vinovat de fiica lui si-i propuse sa mearga impreuna in sat, la un spectacol de visivox.

Gloria batu fericita din palme.

― Poate veni si Robbie cu noi?

― Nu, draga mea ― spuse el, tresarind la auzul propriului sau glas ― robotii n-au voie in sala, dar poti sa-i povestesti pe urma ce-ai vazut.

Cand rosti ultimele cuvinte se balbai si ocoli privirea fetitei.

Visivoxul fusese intr-adevar foarte frumos, iar Gloria se intoarse acasa vesela si plina de entuziasm. Astepta nerabdatoare ca tatal ei sa-si bage masina in garaj.

― Abia astept sa-i povestesc lui Robbie, tata. Ce-o sa-i mai placa, mai ales cand Francis Fran merge de-a-ndaratelea, incet, incet, si nimereste intr-un om-leopard si-o ia la fuga. Rase cu pofta, apoi intreba: Tata, chiar exista oameni-leoparzi pe Luna?

― Cred ca nu ― spuse Weston absent. E doar o nascocire caraghioasa.

Masina era in garaj si nu exista nici un alt pretext ca sa mai intarzie. Resemnat, isi lua inima in dinti. Gloria strabatu in goana pajistea:

― Robbie! Robbie!

Deodata se opri: din pragul casei o privea cu ochii sai castanii, dand din coada, un caine mare scotian de toata frumusetea.

― Vai ce caine frumos! exclama Gloria, urcand scara. Se apropie de el cu multa prudenta si-l mangaie: E al meu?

Mama le iesi in intampinare.

― Da, e al tau, Gloria ― spuse ea. Nu-i asa ca-i frumos? Ia uita-te ce blana moale are! E foarte bland si-i sunt foarte dragi fetitele.

― Poate sa se joace?

― Sigur ca da. Stie o multime de lucruri. Vrei sa vezi?

― Indata. Vreau sa vada si Robbie. Robbie! Se opri ganditoare, apoi incrunta sprancenele. Pun ramasag ca sta in odaia lui sa-mi arate ca s-a suparat pe mine ca nu l-am luat la visivox. Trebuie sa-i explici tu, taticule. Pe mine n-are sa ma creada, trebuie sa-i spui si tu.

Weston isi stranse buzele. Se uita spre sotia sa, dar nu-i putu prinde privirea.

Gloria cobori in graba scarile si se indrepta spre subsol, strigand din mers:

― Robbie, vino sa vezi ce mi-au adus mama si tata. Mi-au cumparat un caine, Robbie.

Dupa un minut se intoarse speriata.

― Mama, Robbie nu-i in odaia lui. Unde poate fi?

Nestiind ce sa-i raspunda, George Weston tusi si-si concentra toata atentia asupra unui nor ce trecea pe cer. Gloria starui, cu vocea inecata in lacrimi:

― Mama, unde-i Robbie?

Mrs. Weston se aseza si-si lua fiica in brate:

― Gloria, nu fi amarata. Cred ca Robbie a plecat.

― A plecat? Unde? Mama, unde a plecat?

― Nimeni nu stie, draga mamei. A plecat. L-am cautat peste tot, dar nu l-am gasit.

― Crezi ca n-are sa se mai intoarca niciodata?

Ochii ei erau plini de durere.

― Poate o sa-l gasim. O sa-l mai cautam. Intre timp, joaca-te frumos cu cainele, la priveste-l! Abia asteapta sa te joci cu el. Il cheama Fulger si stie o multime

Dar ochii fetitei erau plini de lacrimi.

― Nu-mi trebuie cainele asta uracios. Il vreau pe Robbie. Cautati-l pe Robbie.

Amaraciunea ei era prea adanca pentru a putea fi exprimata prin vorbe si Gloria izbucni intr-un hohot de plans.

Mrs. Weston se uita la sotul ei, cerandu-i cu privirea ajutor; el insa se muta de pe un picior pe altul, fara sa-si ia ochii de la cer, asa incat trebui singura sa incerce s-o consoleze pe Gloria.

― De ce plangi, draga mamei? Robbie nu era decat o masinarie, o masinarie veche si urata. N-avea viata.

― Ba nu era o masinarie ! urla Gloria, ca o mica fiara salbatica, uitand atat regulile gramaticale, cat si pe cele ale bunei-cuviinte. Era o persoana ca tine si ca mine, si era cel mai bun prieten al meu. Vreau sa vina inapoi. Vai, mama! Vreau sa vina inapoi!

Mama, nestiind ce sa mai spuna, se retrase, lasand-o pe Gloria prada disperarii.

― Las-o in pace sa planga ― ii spuse sotului ei. Supararile copiilor nu dureaza mult. Peste cateva zile o sa uite ca Robotul asta nesuferit a existat vreodata.

Dar timpul dovedi ca Mrs. Weston fusese prea optimista. Se intelege ca Gloria inceta sa planga, dar inceta totodata sa surada si, pe masura ce treceau zilele, ea devenea tot mai tacuta si mai trista. Fetita era din ce in ce mai nefericita, iar Mrs. Weston ar fi cedat cu siguranta, numai ca ii venea foarte greu sa se dea batuta.

Dar intr-o seara dadu buzna in salon, cu fata ravasita, se aseza pe un scaun, isi incrucisa mainile. Sotul ei isi lungi gatul si o privi peste jurnalul pe care-l citea:

― Ce-i cu tine, Grace?

― Ce sa fie, George? Nu mai stiu cum s-o scot la capat cu copilul asta. Azi a trebuit sa trimit cainele inapoi. Gloria mi-a declarat ca nu suporta nici macar sa-l vada. Simt ca ma aduce in pragul nebuniei.

Weston lasa ziarul si spuse cu o licarire de speranta in privire:

― N-ar fi n-ar fi oare mai bine sa-l aducem pe Robbie inapoi? M-am interesat si se poate. Iau legatura cu

― Nu ― raspunse Mrs. Weston incruntata. Nu vreau sa aud de asa ceva. Nu e pedagogic sa cedam. Si nu vreau ca fata mea sa fie crescuta de un robot, chiar daca e nevoie de ani ca sa-l uite.

Weston relua lectura ziarului, oftand resemnat:

― In conditiile astea, un singur an e de ajuns ca sa albesc.

― De mare ajutor imi esti, n-am ce spune ― ii raspunse inghetata sotia. Gloria are nevoie de o schimbare de decor. E firesc ca aici sa nu-l poata uita pe Robbie. Fiecare copac, fiecare piatra ii aduce aminte de el. Ce situatie stupida: un copil care sa sufere atat pentru un robot.

― Bine, bine, dar continua ce ai vrut sa spui. Ce schimbare de decor ai planuit?

― Plecam la New York si o luam cu noi.

― In oras? Pe caldurile astea? Parca nu stii cum e la New York in august. De-abia se poate respira.

― Totusi, milioane de oameni respira.

― Pentru ca nu au, ca noi, o casa la tara. Daca n-ar fi obligati sa stea in New York, n-ar sta.

― Trebuie, n-avem incotro. M-am hotarat sa plecam cat mai repede. Acolo Gloria o sa gaseasca o multime de lucruri care s-o intereseze si destui prieteni care sa-i ridice moralul si o sa uite de robot.

― Vai, Doamne! mormai sotul rapus. Cand ma gandesc la pavajul incins al strazilor

― N-avem incotro ― ii raspunse necrutatoare sotia. Gloria a slabit doua kilograme luna asta si pentru mine sanatatea fiicei mele e mai importanta decat comoditatea ta.

― Pacat ca nu te-ai gandit la sanatatea fiicei tale inainte de a-i lua robotul ― bombani el incet, ca sa nu poata fi auzit.

* *

Cum afla de plecarea la oras, starea Gloriei se imbunatati simtitor. Vorbea putin despre acest eveniment, dar cand vorbea era vesela si plina de nerabdare. Din nou incepu sa zambeasca si sa manance cu aproape tot atata pofta ca inainte.

Mrs. Weston nu mai putea de bucurie si nu pierdea nici o ocazie sa dovedeasca sotului ei ― inca neconvins de reusita -ca avusese dreptate.

― Sa vezi, George, cum ma ajuta la bagaje, ca un ingeras, si-i merge gurita tot timpul; nu se mai gandeste la robot. Ti-am spus eu tie ca asta e remediul: sa-i procuram o alta preocupare asupra careia sa-si concentreze atentia.

Primi un raspuns plin de scepticism:

― Hm, sa speram ca ai dreptate.

Pregatirile luara repede sfarsit. Locuinta de la New York era gata sa-i primeasca, iar la tara fusese angajat un om cu nevasta lui ca sa aiba grija de casa. Cand sosi ziua plecarii, Gloria era din nou aceeasi fetita plina de viata ca odinioara; nici macar nu mai pomeni numele lui Robbie.

Se urcara cu totii bine dispusi intr-un taxigyro (Weston ar fi preferat sa faca drumul cu gyro-ul lui, dar, fiind prea mic, nu-i incapeau bagajele) si pornira spre aeroport, de unde luara avionul.

― Vino aici, Gloria ― o chema Mrs. Weston ― ti-am oprit un loc langa fereastra ca sa vezi mai bine.

Gloria se grabi sa-si ia locul in primire, isi turti nasul de sticla groasa a ferestrei si asculta cu atentie tusea groasa a motorului, care porni smucindu-se puternic. Era prea mica ca sa se sperie cand avionul, tasnind parca dintr-o prastie, lasa pamantul in urma sau cand trupusorul ei isi pierdu jumatate din greutate; totusi, nici chiar asa de mica nu era, incat sa n-o intereseze ceea ce se petrecea. Privea cu mare atentie, iar cand pamantul se indeparta si incepu sa semene cu o cuvertura alcatuita din petice, isi dezlipi nasul de fereastra si se intoarse catre mama ei:

― Cand ajungem, mama? o intreba, frecandu-si nasul inghetat si privind cum abureala lasata de respiratie pe geam se facea din ce in ce mai mica, disparand in cele din urma.

― Cam intr-o jumatate de ora, draga mamei ― raspunse ea, intreband-o apoi cu o mica urma de ingrijorare: Nu-i asa ca-ti pare bine ca mergem la New York? Ai sa vezi ce mult o sa-ti placa orasul; acolo sunt cladiri inalte si oameni multi si atatea lucruri de vazut! Si o sa mergem in fiecare zi la visivox, si la circ, si la strand

― Da, mama ― zise Gloria, fara prea mult entuziasm. Tocmai atunci avionul iesi deasupra norilor, iar Gloria privi spectacolul inmarmurita. Nu mai avusese niciodata norii la picioarele ei; se obisnuise sa-i vada deasupra capului! Apoi, cand cerul deveni complet senin, se intoarse catre mama, cu o fetisoara misterioasa, ca si cand ar fi voit sa-i impartaseasca un secret:

― Eu stiu de ce mergem la New York, mama.

― Da? se mira Mrs. Weston. De ce?

― Nu mi-ai spus pentru ca ai vrut sa-mi faci o surpriza, dar am ghicit. O clipa ramase in admiratia perspicacitatii ei, apoi rase voioasa: Mergem la New York ca sa-l gasim pe Robbie, nu-i asa? Il vom cauta cu detectivii.

George Weston tocmai isi potolea setea band un pahar cu apa. Cuvintele fetitei avura asupra lui un efect din cele mai dezastruoase: se ineca, incerca sa-si recapete suflarea, iar apa tasni din gura ca dintr-o fantana arteziana, apoi incepu sa tuseasca zgomotos. Cand isi reveni, avea fata rosie, hainele ude si era foarte, foarte prost dispus.

Mrs. Weston dadu dovada de multa stapanire de sine. Totusi, cand Gloria, cu vocea plina de ingrijorare, mai repeta o data intrebarea, isi iesi putin din fire si raspunse destul de acra:

― Poate. Dar acum fii cuminte si linisteste-te odata, pentru numele lui Dumnezeu.

* *

New York, anul 1998. Pentru orice vizitator, orasul era, mai mult ca oricand, un adevarat paradis. Parintii Gloriei isi dadeau seama de asta si incercau sa profite cat mai mult.

Din ordinul sotiei sale, George Weston isi lua o luna de zile concediu, ca sa aiba cat mai mult timp 's-o scoata pe Gloria din impas', cum spunea el. In toate imprejurarile, Weston se dovedise constiincios, metodic si foarte serios. Nu se dezminti nici de asta data. Inainte ca luna sa se fi incheiat, facuse tot ceea ce era omeneste posibil.

O duse pe Gloria in varful cladirii Roosevelt ― care avea o inaltime de jumatate de mila, iar fetita privi uluita sirul de acoperisuri ce se intindeau pana departe, spre campiile din Long Island si tapsanurile din New Jersey. Apoi vizitara gradina zoologica, unde infiorata vazu pentru prima oara in viata ei 'un leu adevarat', in carne si oase (o dezamagi totusi intr-o oarecare masura faptul ca ingrijitorul gradinii ii dadea sa manance bucati mari de carne, in loc de oameni, asa cum crezuse ea) si ceru autoritar si insistent sa vada balena.

Vizitara apoi muzee de toate felurile, parcurile, strandurile, acvariile, intr-un cuvant, tot ceea ce era interesant in oras.

Facura o excursie pe Hudson intr-un vapor vechi, construit prin 1920 si echipat ca pe timpuri. Si o alta excursie ― cu ocazia unei serbari a aviatiei ― in stratosfera, unde cerul era rosu ca focul si de unde vazu cum se ivesc stelele; de departe zari o minge uriasa, invaluita in ceata, care nu era altceva decat Pamantul. Intr-un submarin cu pereti de sticla, coborara pana in adancul apelor de la Long Island Sound, si fetita descoperi o lume plutitoare, colorata verzui, plina de fiinte stranii si ciudate ce-i aruncau ocheade prin sticla peretilor, departandu-se apoi cu iuteala.

Incercand sa-i atraga atentia pe un plan mult mai prozaic, Mrs. Weston o purta prin pravalii la fel de minunate ca lumea basmelor.

O luna incheiata, parintii facura tot ce se poate inchipui ca Gloria sa-l uite pe Robbie, fara insa sa aiba convingerea ca-si atinsesera scopul. Oriunde mergeau, atentia fetitei se indrepta totdeauna catre robotii ce-i ieseau intamplator in cale. Oricat ar fi fost de interesant sau de nou ceea ce vedea, privirile ei erau atrase ca de un magnet spre oamenii de metal iviti in campul ei vizual. Mrs. Weston nu-si precupeti nici un efort ca s-o fereasca pe Gloria de a intalni roboti.

Cele petrecute la Muzeul de stiinta si industrie dovedira insa ca totul fusese in zadar. Muzeul anuntase un program special pentru copii, alcatuit din fel de fel de curiozitati si scamatorii stiintifice care starneau uimirea celor mici. Parintii Gloriei trecura acest program pe lista lor sub titlul 'de vazut neaparat'. In vreme ce priveau cu toata atentia actiunile pe care le savarsea un electromagnet puternic, Mrs. Weston isi dadu deodata seama ca Gloria nu se mai afla langa ei. Intrara in panica, apoi, hotarati sa fie calmi, incepura s-o caute cu ajutorul a trei paznici.

Gloria nu pornise aiurea. Era o fetita care isi urmarea scopul cu o perseverenta neobisnuita pentru varsta ei, semanand, de altfel, in aceasta privinta cu maica-sa. La etajul al treilea zarise o placuta pe care scria cu litere de-o schioapa: 'Spre Robotul vorbitor'. Silabisi cuvintele, dar observa ca parintii nu aveau de gand s-o ia de acolo. Nu-i ramanea decat sa astepte momentul fericit cand parintii nu o vor baga in seama, sa plece de langa ei si s-o ia singura in directia aratata de sageata.

Robotul vorbitor era o descoperire recenta, neperfectionata si inca fara aplicatie practica. Avea deocamdata doar o valoare publicitara. La fiecare ora, cate un grup, sub conducerea ghidului, patrundeam incaperea in care era robotul si ii punea intrebari in soapta. Un inginer care era de fata alegea intrebarile la care socotea el ca robotul va putea raspunde si i le transmitea.

Era destul de plicticos. Desigur, nu era lipsit de importanta sa stii ca paisprezece la patrat fac o suta nouazeci si sase, ca temperatura in acel moment era de 72 grade Fahrenheit, iar presiunea aerului de 760 mm pe coloana de mercur, ca greutatea specifica a sodiului este 23. Dar pentru asta nu era realmente nevoie de un robot, de un maldar de peste 7m2 de sarme si bobine de inductie.

Foarte putini vizitatori puneau o a doua intrebare; doar intr-un colt, stand cuminte pe o banca, o fetita de vreo paisprezece, cincisprezece ani astepta raspunsul la cea de-a treia intrebare. Se afla singura in incapere cand aparu Gloria.

Aceasta din urma nici n-o baga in seama. In clipele acelea, pentru ea nici o fiinta omeneasca nu prezenta vreun interes. Isi pastra atentia intreaga pentru cercetarea acelui mare aparat cu multe rotite si butoane. Ezita un moment descumpanita, caci robotul vorbitor nu semana deloc cu robotii obisnuiti.

Foarte circumspecta si cuprinsa de indoieli, intreba cu o voce tremuranda:

― Va rog, stimate domnule Robot, dumneavoastra sunteti domnul Robot vorbitor?

Nu prea era sigura ca alesese bine felul in care ar fi trebuit sa i se adreseze, dar i se parea ca un robot care vorbeste merita foarte multa politete.

(Fata slabuta a fetitei de pe banca din colt deveni deodata atenta, apoi fetita deschise caietul de note pe care-l avea la ea si incepu sa scrie ceva foarte repede si necitet.)

Un harait vesti intrarea in functiune a aparatului si o voce metalica rosti egal si fara nici o inflexiune:

'Eu-sunt-robotul-care-vorbeste'.

Gloria il privi si mai descumpanita. Vorbea intr-adevar, dar sunetul venea de undeva dinauntru. Nu avea o fata cu care sa stai de vorba. Il mai intreba:

― Va rog, stimate domnule Robot, puteti sa ma ajutati?

Robotul vorbitor era special facut ca sa raspunda la intrebari, dar pana atunci nu i se pusesera decat intrebari la care era pregatit sa raspunda. De aceea, foarte sigur pe sine, spuse:

― Eu-pot-sa-te-ajut.

― Va multumesc, stimate domnule Robot. L-ati vazut cumva pe Robbie?

― Cine-este-Robbie?

― E un robot, stimate domnule Robot. Se ridica in varful picioarelor: Cam asa de inalt, domnule Robot, ba ceva mai inalt, si e foarte dragut. Stiti, are si cap. Vreau sa spun ca nu seamana cu dumneavoastra, stimate domnule Robot, dumneavoastra nu aveti cap.

Robotul vorbitor era nedumerit.

― Un robot?

― Da, stimate domnule Robot. Un robot ca dumneavoastra, domnule Robot, numai ca nu vorbeste si are infatisarea unui om.

― Un-robot-ca-mine?

― Da, stimate domnule Robot.

La aceste cuvinte, robotul raspunse cu o pocnitura si scoase apoi un sunet ciudat, fara inteles. Nu era familiarizat cu generalizarea si ideea ca el nu era numai el, ci ca facea parte dintr-o intreaga categorie, depasea puterea lui de intelegere. Facu un mare efort sa asimileze notiunea si din aceasta cauza isi arse o jumatate de duzina de sigurante; mici semnale incepura sa bazaie indicand defectiunea.

(Fetita de pe banca pleca. Isi luase destule note pentru lucrarea ei la fizica, in legatura cu 'Aspectele practice ale Robotilor'. Aceasta lucrare a fost prima din numeroasele lucrari pe care Susan Calvin le-a scris despre roboti.)

Gloria astepta cuminte raspunsul si-si ascundea cu grija nerabdarea, cand deodata auzi un strigat in spatele ei: E aici! si recunoscu vocea mamei sale.

― Ce cauti aici, copil rau si neascultator! o certa Mrs. Weston; ingrijorarea de mai inainte se transformase in suparare. Iti dai seama ce tare ne-ai speriat, pe mine si pe tata? De ce ai plecat de langa noi?

Tocmai atunci dadu buzna in incapere si inginerul specializat in roboti, care-si smulgea parul de pe cap si dorea sa afle cine din cei de fata stricase aparatul.

― Nu stiti sa cititi ce scrie acolo? urla el. Nimeni n-are voie sa intre fara ghid.

Suparat, glasul Gloriei domina larma:

― N-am facut nimic rau. Am vrut numai sa vad robotul vorbitor; ma gandeam ca poate stie ceva despre Robbie, ca amandoi sunt roboti. Apoi, nemaiputand suporta amintirea si lipsa lui Robbie, izbucni intr-o ploaie de lacrimi: Mama! Trebuie sa-l gasim pe Robbie! Trebuie!

Mrs. Weston isi stapani un strigat si spuse:

― Ah, Doamne Dumnezeule! Hai acasa, George! E mai mult decat pot suporta.

In acea seara, George Weston lipsi cateva ceasuri, iar a doua zi de dimineata se apropie de nevasta lui cu o figura incantata, care dadea de banuit:

― Mi-a venit o idee, Grace.

― Ce idee? il intreba sotia, fara prea multa curiozitate.

― In legatura cu Gloria.

― Sper ca nu vrei sa luam inapoi robotul?

― Sigur ca nu.

― Bine, atunci spune. Te ascult. Cine stie, poate gasesti tu vreo solutie; ale mele toate au dat gres. Nimic din ce-am facut n-a fost de folos.

― Uite la ce m-am gandit eu. Gloria face atata caz de Robbie pentru ca se gandeste la el ca si cand ar fi un om, nu o masinarie. De-aia nu-l poate uita. Daca izbutim s-o convingem ca nu e altceva decat o gramada de foi si fire din otel si arama si ca sursa vietii lui este electricitatea, simtamintele ei pentru el se vor risipi. Din punct de vedere psihologic acesta este punctul nevralgic ― intelegi ce vreau sa spun?

― Si cum vrei s-o convingi?

― Foarte simplu. Unde crezi ca am fost ieri seara? Am vorbit cu Robertson de la firma 'Robotii americani' si am aranjat cu el sa ne arate maine atelierele. Mergem toti trei si ai sa vezi ca, inainte de a pleca, Gloria se va convinge ca robotul nu-i o fiinta vie.

Ochii lui Mrs. Weston se marira si in ei aparu o stralucire de admiratie.

― George, asta-i o idee minunata!

George Weston nu-si incapea in piele de mandrie.

― Nu am decat astfel de idei!

* *

Mr. Struthers era un director general foarte capabil, desi cam prea vorbaret. In timpul vizitei la atelierele unde se fabricau robotii, Gloria si parintii ei beneficiara la fiecare pas de ample explicatii. Totusi, Mrs. Weston nu dadea catusi de putin semne de plictiseala. Dimpotriva, il intrerupse de cateva ori si-l ruga sa mai repete explicatiile, cat mai simplu, pe intelesul fetitei. Simtindu-si apreciata calitatea lui de vorbitor, Mr. Struthers isi dadu drumul si deveni si mai comunicativ ca de obicei.

In cele din urma, George Weston nu-si mai putu stapani nerabdarea.

― Iarta-ma, Struthers ― spuse, intrerupandu-l in mijlocul unei expuneri asupra celulei fotoelectrice ― dar as vrea sa stiu daca in fabrica voastra exista vreun sector in care se foloseste numai munca robotilor?

― Poftim? Cum? Ba da, sigur ca da. Mr. Struthers zambi apoi catre Mrs. Weston: Un fel de cerc vicios: roboti care construiesc roboti. Bineinteles, nu practicam metoda asta pe scara larga. Nu ne da voie Uniunea sindicatelor. Dar sub titlul de experienta stiintifica putem face cativa roboti folosind numai munca robotilor. Stiti, ceea ce sindicatele nu inteleg ― si parca pentru a-si intari argumentatia batu cu ochelarii ce-i tinea intr-o mana in palma celeilalte maini ― ceea ce nu inteleg sindicatele, si vorbesc ca vechi simpatizant al miscarii laburiste, este faptul ca folosirea robotilor, desi la inceput va aduce fara doar si poate marirea numarului celor concediati, va fi in cele din urma

― Ai dreptate, Struthers ― il intrerupse pentru a doua oara Weston ― dar n-am putea vedea si noi sectia despre care ai pomenit? Sunt sigur ca merita sa o vizitam.

― Sigur, sigur ca da. Mr. Struthers isi puse ochelarii la loc pe nas si tusi usor, ca sa-si ascunda infrangerea. Urmati-ma, va rog.

Deveni relativ tacut in timp ce-i calauzi printr-un culoar lung, apoi in jos pe niste scari. Dar de cum intrara in incaperea luminata puternic, care rasuna de zarva unei intense activitati metalice, stavilele se dadura in laturi si din gatlejul lui Mr. Struthers tasni din nou, abundent, un puhoi de explicatii.

― Am ajuns ― anunta el, cu mandrie. Priviti! Numai roboti. Acest sector este supravegheat de cinci oameni care nici macar nu se afla in incaperea aceasta. In cinci ani de cand l-am infiintat, nu a avut loc nici un singur accident. Robotii folositi aici sunt dintre cei mai simpli, dar

In urechea Gloriei, vocea directorului general suna ca un murmur lipsit de semnificatie. Fetita se plictisea; vizita i se paruse lunga si neinteresanta, desi vazuse multi roboti. Dar nici unul nu semana nici macar pe departe cu Robbie, fapt pentru care ii privea pe toti cu mult dispret.

Observa totusi ca in incapere nu se afla nici un om. Apoi, ochii ei cazura asupra unei mese rotunde, in jurul careia lucrau vreo sase-sapte roboti. Si deodata inmarmuri, cu respiratia taiata de emotie: incaperea era foarte mare, iar masa era in mijloc, din cauza departarii nu putea fi sigura, dar unul dintre roboti semana, semana foarte mult cu ba nu, chiar era

― Robbie!

Tipatul ei strabatu distanta, iar unul dintre roboti se impiedica si scapa unealta ce-o tinea in mana. Innebunita de bucurie, inainte ca parintii s-o poata retine, Gloria trecu balustrada lasandu-se pe vine, facu o saritura si ateriza cu bine la nivelul care era cu un metru mai jos, alerga spre Robbie, cu bratele larg deschise si parul fluturand pe umeri.

Cei trei oameni mari, impietriti de groaza pe locurile lor, vazura cum macaraua uriasa se apropia amenintatoare, urmandu-si oarba traseul. Fetita era prea fericita pentru ca sa-si dea seama de ce se petrece in jur.

O frantura de secunda i-a trebuit lui Weston sa-si recapete sangele rece. Dar in asemenea imprejurari o frantura de secunda poate fi fatala. Nu mai aveau cum s-o intoarca pe Gloria din drum. Weston sari peste balustrada, facand o incercare neputincioasa de a ajunge pana la ea. Prea tarziu. Mr. Struthers facu semne disperate catre supraveghetori ca sa opreasca macaraua; acestia insa nu erau decat niste oameni si aveau nevoie de timp ca s-o opreasca.

Numai Robbie reactiona repede si cu precizie. Porni pe data spre mica lui stapana, pasind sigur si iute cu picioarele lui metalice. Apoi toate se petrecura simultan: fara sa-si inceteze viteza, Robbie o inhata pe Gloria si o ridica cu atata putere incat in pieptul ei nu mai ramase nici un pic de aer. Weston, fara sa inteleaga prea bine ce se petrece, il vazu, sau mai bine zis il simti pe Robbie trecand pe langa el si incremeni pe loc. Macaraua trecu peste locul unde fusese Gloria doar cu jumatate de secunda mai inainte, isi continua inca putin drumul, apoi cu un scancet prelung se opinti in loc. Gloria isi recapata suflul, parintii ei, venindu-si cu greu in fire, nu conteneau s-o imbratiseze si s-o sarute; ea n-avea insa ochi decat pentru Robbie. Nu-si daduse seama de primejdia prin care trecuse, de aceea nu intelegea decat un singur lucru, ca isi regasise prietenul.

Dar, inainte ca emotia sa se fi risipit, fata lui Mrs. Weston isi schimba expresia. In minte ii incolti o banuiala. Inca ravasita de spaima, se intoarse spre coltul ei si-l strafulgera cu privirea:

― Mi se pare mie ca aici a fost mana ta in joc.

George Weston isi tot stergea fruntea incinsa. Mana ii tremura si nu izbuti sa raspunda decat printr-un zambet vag si lipsit de expresie.

Mrs. Weston isi continua ideea:

― Robbie nu a fost facut pentru munca tehnica sau de constructie. Aici nu putea fi de nici un folos. Tu l-ai adus inadins ca sa-l gaseasca Gloria. Asa-i?

― Ei, da, asa-i ― recunoscu Weston. Dar de unde puteam eu sa stiu ca revederea va fi atat de dramatica, Grace? Si trebuie sa recunosti si tu ca Robbie i-a salvat viata. Asa ca acum il luam cu noi, nu-i asa? Poti sa nu-l primesti in casa?

Grace Weston ramase pe ganduri. Se intoarse si-i privi o clipa pe Gloria si pe Robbie. Gloria se agatase cu bratele de gatul robotului strangandu-l atat de tare, incat cu siguranta l-ar fi sufocat daca acesta n-ar fi fost de fier. Fetita era vesela si nu-i mai tacea gurita. Bratele de metal cromat ale lui Robbie (care ar fi fost in stare sa transforme un drug de fier intr-o foita) o cuprindeau cu grija si dragoste, iar in ochii lui se aprinsese o luminita rosie.

― Ma rog ― spuse Mrs. Weston, in cele din urma ― n-are decat sa ramana la noi pana va rugini.

Susan Calvin dadu din umeri:

Bineinteles ca n-a ramas la ei pana a ruginit. Intamplarea s-a petrecut in 1998. Prin 2002 am inventat robotul vorbitor mobil, dupa care, cum era si firesc, vechiul tip de robot a parut depasit. Totodata, noua descoperire a provocat mare ingrijorare in randurile celor care erau impotriva robotilor. Majoritatea guvernelor au interzis, intre 2003 si 2007, folosirea lor pe Pamant in alte scopuri decat cele stiintifice

Asa incat Gloria a trebuit sa renunte la Robbie.

Ma tem ca da. Totusi, i-a venit mai usor sa se desparta de el la 15 ani decat la 8. Parerea mea este ca atitudinea oamenilor a fost atunci prosteasca si nedreapta. In 2007, cand m-am angajat eu, 'Robotii americani' erau in pragul falimentului. La inceput credeam ca in cateva luni voi deveni somer. Am iesit destul de usor din incurcatura, pentru ca am avut posibilitatea sa ne asiguram o piata de desfacere pe alte planete.

Si ati revenit la linia de plutire?

Nu complet. Am incercat sa adaptam tipurile pe care le aveam la indemana, cum era, de pilda, noul robot vorbitor. Dar nu era inca perfectionat, avea vreo 4 metri inaltime si era cam greoi si cam stangaci. L-am trimis pe Mercur sa ajute la instalarea statiunilor de exploatare miniera de acolo, actiune care insa a esuat.

Am privit-o surprins:

Cum a esuat? Concernul minelor de pe Mercur are un capital de multe miliarde de dolari.

Astazi. Pentru ca intre timp a avut loc o a doua expeditie care a reusit. Daca vrei amanunte in legatura cu subiectul acesta, tinere, te sfatuiesc sa-l cauti pe Gregory Powell. El si Michael Donovan s-au ocupat de problemele noastre cele mai grele intre anii 2010-2030. De Donovan nu mai stiu nimic de ani de zile, dar Powell locuieste aici, la New York. Stiu ca e bunic, desi nu ma pot obisnui cu gandul asta. Nu mi-l pot infatisa decat tanar. Bineinteles, pe vremea aceea si eu eram mai tanara.

Voiam cu orice pret s-o fac sa vorbeasca mai departe.

Dar poate imi spuneti si dumneavoastra, dr. Calvin, cate ceva; pe Mr. Powell il voi cauta mai pe urma (ceea ce de altfel am si facut).

Susan Calvin isi privi indelung mainile ei uscate si prelungi care se odihneau pe masa de scris.

Pot sa-ti spun si eu cate ceva ― incuviinta ea.

Povesteste-mi mai intai despre expeditia pe Mercur ― i-am sugerat.

Mi se pare ca a doua expeditie pe Mercur a avut loc prin 2015. Era o expeditie de explorare, finantata de 'Robotii americani' si de 'Mineralele solare', compusa din Gregory Powell, Michael Donovan si un nou tip de robot care se afla in faza de experimentare.

FUGA IN CERC

'Pastreaza-ti calmul in orice imprejurare' era una din maximele preferate ale lui Gregory Powell; de aceea, cand il vazu pe Mike Donovan coborand in fuga scara, cu parul lui rosu de naduseala, se incrunta.

― Ce s-a intamplat? il intreba. Ti-ai rupt vreo unghie?

― Lasa spiritele! se rasti Donovan, cu sufletul la gura. Ce naiba ai facut toata ziua aici in tunel? Apoi respira o data adanc si anunta: Speedy nu s-a intors.

O clipa Powell ramase locului, cu ochii holbati; isi reveni insa repede si continua sa urce. Nu rosti nici un cuvant pana ce ajunse in capul scarii, apoi spuse:

― L-ai trimis dupa seleniu?

― Da.

― De cat timp?

― De vreo cinci ore.

Tacura amandoi. Situatia era foarte critica. Numai douasprezece ceasuri trecusera de cand se aflau pe Mercur si iata, viata le era in primejdie. De multa vreme, planeta Mercur era socotita purtatoare de ghinion; dar, chiar intr-o lume dominata de puterea oculta a ghinionului, sfarsitul nu putea veni atat de repede.

Powell spuse:

― S-o luam de la inceput; trebuie s-o scoatem noi la capat.

Intrara in camera in care era aparatajul de radio; instalatia era destul de invechita; fusese montata cu zece ani in urma si de atunci nu se mai atinsese nimeni de ea. Dar zece ani, din punct de vedere tehnologic, inseamna foarte mult. Cata deosebire, de pilda, intre Speedy si tipul de robot folosit in 2005! E drept insa ca, in robotica, progresul in rastimpul acela fusese urias. Powell atinse usor o suprafata metalica inca lucitoare. Indelungata lipsa de activitate isi pusese pecetea peste tot; in incapere, ca de altfel in intreaga statie, atmosfera era deprimanta.

Donovan se simtea si el deprimat. Spuse:

― Am incercat sa dau de el prin radio, dar fara mare folos. Pe partea insorita a lui Mercur, radioul nu poate receptiona si emite unde pe o distanta mai mare de 2 kilometri. Asta-i una dintre cauzele esecului primei expeditii. Si avem nevoie de cateva saptamani ca sa montam aparatul de ultraunde, iar

― Lasa asta. L-ai gasit?

― Am localizat semnalele emise de corpul sau in gama undelor scurte. Dar n-am putut decat sa stabilesc locul unde se afla. L-am urmarit doua ceasuri si am notat traiectoria lui pe harta.

Scoase din buzunarul pantalonului o foaie de pergament ingalbenit, in forma de patrat ― ramasa din timpul primei expeditii ― o tranti cu o putere inutila pe masa, o desfacu si o intinse cu palma mainii. Powell o privi o buna bucata de vreme.

Donovan, din ce in ce mai nervos, arata cu creionul:

― Crucea asta rosie e putul de seleniu. Chiar dumneata ai facut semnul.

― Care din ele? il intrerupse Powell. Mac Dougal ne-a indicat trei puturi, inainte de a pleca.

― L-am trimis pe Speedy la cel mai apropiat, cum era si firesc. Pana acolo e o distanta de 25 km. Dar nu asta are importanta ― incordarea din glas era in crestere. Punctele facute cu creionul indica pozitia lui Speedy.

Calmul, pe care pana atunci Powell se straduise sa-l pastreze, se risipi. Intinse mana spre harta:

― Vorbesti serios? Nu e cu putinta!

― Ba este ― mormai Donovan.

Punctele indicand pozitiile succesive ale lui Speedy formau un cerc in jurul cruciulitei rosii care marca locul putului de seleniu. Powell isi duse mana la mustata, gest care la el era semn de mare neliniste.

Donovan mai adauga:

― In cele doua ceasuri in care l-am urmarit, s-a invartit de patru ori in jurul putului asta blestemat. Am impresia ca o sa se invarta asa in vecii vecilor! Iti dai seama in ce situatie tampita ne aflam?

Powell ridica privirea, fara sa spuna nici un cuvant. Cum sa nu-si dea seama! Era limpede ca buna ziua. Paravanele de celule fotoelectrice, unica lor protectie impotriva soarelui, care pe Mercur dogorea nemilostiv, se uzasera. Seleniul era singura lor salvare, si numai Speedy putea sa le aduca seleniu. Daca Speedy nu se intorcea, n-aveau cum sa procure seleniu. Fara seleniu ramaneau si fara paravane de celule fotoelectrice. Fara paravane Si nici o moarte nu putea fi mai cumplita ca aceea prin ardere lenta.

Donovan isi freca cu disperare tufa lui de par rosu si spuse cu amaraciune:

― Ne-am facut de rasul intregului sistem solar, Greg. Cum naiba de ni s-a infundat chiar atat de repede?! Celebra echipa Powell-Donovan pleaca in recunoastere pe Mercur sa-si dea avizul in legatura cu posibilitatea redeschiderii statiei de exploatare miniera de pe partea insorita a planetei si a inzestrarii ei cu aparate si roboti moderni si dam gres chiar din prima zi. Nici macar nu era cine stie ce treaba grea! N-o sa mai am curajul sa dau ochii cu oamenii.

― Probabil nici n-ai sa ai ocazia sa dai ochii cu ei! raspunse Powell linistit. Daca nu facem repede ceva, n-o sa mai dam ochii cu nimeni, caci nici de trait n-o sa mai traim.

― Iar esti spiritual, Greg! Ma intreb ce poate sa te amuze, ca eu, unul, nu gasesc nimic amuzant. A fost o crima sa ne trimita aici numai cu un singur robot. Si tu ai avut ideea stralucita sa propui sa reconditionam noi paravanele cu celule fotoelectrice.

― Nu fi nedrept. Stii prea bine ca hotararea n-am luat-o singur. N-aveam nevoie decat de un kilogram de seleniu si un ragaz de trei ore; iar pe aici sunt o multime de puturi de seleniu in stare pura. Mac Dougal a descoperit cu spectroreflectorul trei in cinci minute, nu-i asa? Ce naiba?! Doar nu era sa asteptam ziua de maine.

― Bun, da' ce ne facem acum? Powell, tu ai o idee; sunt convins , altfel n-ai fi asa de linistit. Stiu eu ca nu esti mai curajos decat mine. Hai, da-i drumul, spune-mi-o si mie.

― Uite, Mike, noi nu putem merge dupa Speedy in nici un caz, pentru ca pe partea insorita a planetei nu rezistam daca iesim din adapost. Nici chiar noile costume antisolare nu rezista in plin soare mai mult de douazeci de minute. Dar iti amintesti vechea zicala: 'Numai robotul prinde robotul'? Mike, cred ca situatia nu e chiar disperata. Jos se afla sase roboti pe care i-am putea folosi, daca mai functioneaza. Intrebarea e daca functioneaza.

In ochii lui Donovan aparu deodata o licarire de speranta.

― Vrei sa spui ca au ramas sase roboti de la prima expeditie? Esti sigur? Poate sunt doar niste aparate prerobotice? Stii ca in privinta perfectionarii tipurilor de roboti zece ani e foarte mult.

― Ba nu, sunt roboti. Mi-am petrecut toata ziua langa ei si sunt sigur. Cu creier pozitronic ― bineinteles de tip demodat; trebuie sa incercam. Isi puse harta in buzunar. Hai sa mergem.

* *

Robotii se aflau la nivelul cel mai de jos al subteranei, toti sase la un loc, inconjurati de niste lazi mucegaite. Erau mari, chiar foarte mari, si, desi sedeau cu picioarele intinse inainte, masurau in inaltime peste 2 metri si jumatate.

Donovan fluiera mirat:

― Ia te uita ce mari sunt! Circumferinta pieptului masoara cel putin 3 ― 4 metri.

― Pentru ca sunt facuti cu rezistente tip Mc. Guffy. M-am uitat inauntrul lor sa vad cum sunt construiti. N-am pomenit ceva mai primitiv.

― I-ai incarcat?

― Nu. N-aveam de ce. Nu cred sa se fi defectat. Chiar si diafragma e in stare destul de buna. S-ar putea sa vorbeasca.

In timp ce vorbea, desuruba placa de pe pieptul robotului din apropierea sa si introduse inauntru o sfera cu diametrul de vreo 5 cm, in care se afla minuscula farama de energie atomica, necesara ca sa dea viata unui robot. Reusi s-o fixeze cu oarecare greutate, apoi insuruba cu grija placa la loc. Sistemul de control prin radio, cu care erau prevazuti robotii de tip nou, nu fusese inca descoperit cu zece ani in urma. Facu aceeasi operatie de inca cinci ori.

Donovan observa cu oarecare ingrijorare:

― Nu misca nici unul.

― Pentru ca n-au primit nici o comanda ― raspunse Powell. Se indrepta apoi spre robot si-l lovi peste piept: Cu tine vorbesc. Ma auzi?

Capul monstrului metalic se pleca incetisor, iar ochii i se fixara pe Powell. Apoi raspunse cu o voce haraita ca cea a unui patefon din evul mediu:

― Da, stapane!

Powell ranji ironic:

― L-ai auzit? A fost fabricat in epoca in care au aparut primii roboti vorbitori, atunci cand se parea ca folosirea lor pe Pamant va fi interzisa. De aceea, fabricantii au prevazut aparatele astea cu un solid si sanatos complex de sclav.

― Parca le-a folosit la ceva? marai Donovan.

― Nu le-a folosit, dar ei au incercat. Se intoarse apoi catre robot: Scoala-te!

Robotul se ridica incet de jos; Donovan, care ii urmarea miscarea cu privirea, isi ridica si el capul, apoi fluiera prelung. Powell intreba:

― Poti iesi la suprafata? Rezisti la soare?

Urma un rastimp de gandire, in care creierul robotului functiona greoi. In sfarsit, se auzi raspunsul:

― Da, stapane.

― Bine. Stii ce inseamna un kilometru?

Urma alt rastimp de gandire si alt raspuns asemanator primului:

― Da, stapane.

― Atunci vei veni cu noi sus, la suprafata planetei, si-ti vom arata directia in care s-o apuci. Vei merge in directia indicata vreo 25 de kilometri si prin regiunea aceea vei intalni un robot mai mic decat tine. Pana aici ai priceput?

― Da, stapane.

― Vei intalni, asadar, un robot si ii vei porunci sa se intoarca. Daca nu te asculta, il vei aduce inapoi cu forta.

Donovan il trase pe Powell de maneca:

― De ce nu-l trimiti pe asta dupa seleniu?

― Pentru ca vreau cu orice pret sa se intoarca Speedy. Trebuie sa aflu ce i s-a intamplat. Apoi, catre robot: Ne-am inteles deci? Acum urmeaza-ma.

Robotul ramase nemiscat si din nou se auzi vocea lui haraita:

― Iarta-ma, stapane, dar nu pot. Mai intai trebuie sa te urci in spatele meu.

Cu mult zgomot, isi aduse stangaci mainile laolalta si-si impreuna degetele boante, ca si cand ar fi dorit sa-l ajute sa se urce in sa.

Powell se holba la el si-si mangaie mustata:

― Hm hm!

Lui Donovan i se bulbucara ochii de tot:

― Trebuie sa ne urcam pe el ca pe cal?

― Asa am impresia. De ce oare? Nu-mi explic. A, ba da! Pe vremea aceea se facea mult caz de necesitatea masurilor de securitate impotriva robotilor. Faptul ca un robot nu se putea misca fara a avea un calaret pe umeri intra, probabil, in aceasta categorie de masuri. Ce ne facem?

― La asta ma gandesc si eu ― mormai Donovan. Cu sau fara robot, noi nu rezistam la soare. Ah, am gasit! izbucni strafulgerat de o inspiratie si pocnind din degete. Da-mi harta. Nu degeaba am studiat-o doua ore in sir. Ne aflam intr-o statie de exploatare miniera. De ce oare sa nu profitam de tuneluri?

Statia de exploatare miniera era indicata pe harta printr-un cerc negru, de la care porneau, ca o tesatura de paianjen, o multime de linii punctate reprezentand tunelurile.

Donovan consulta lista simbolurilor din josul hartii.

― Priveste ― spuse el ― punctele negre reprezinta iesirile din tuneluri; exista o iesire la numai 5 km de putul de seleniu. Aici e scris si un numar ― de ce naiba n-or fi scris mai citet? 13 a. Daca robotii cunosc drumul prin tunel

Powell repeta intrebarea, adresandu-se robotului.

― Da, stapane, raspunse acesta.

― Hai sa ne punem costumele antisolare ― porunci Powell, plin de satisfactie.

Era pentru prima oara cand imbracau costumele antisolare. Cu o zi inainte, la sosirea pe Mercur, nu se asteptau sa le incerce atat de curand; insa ocazia se si ivise, una in plus fata de cele prevazute. Incerca sa-si miste mainile si picioarele, dar nu se simteau deloc in largul lor.

Costumele antisolare erau mult mai mari si mai urate decat obisnuitele costume ale cosmonautilor, dar si mult mai usoare, nefiind facute din metal, ci dintr-o combinatie de material plastic rau conducator de caldura si mai multe straturi de pluta tratata chimic. Datorita unei substante care mentinea uscat aerul din jurul corpului, cel care purta un astfel de costum putea rezista douazeci de minute pe Mercur, chiar in plin soare; ba chiar de la cinci pana la zece minute in plus, fara sa moara.

Cu mainile impreunate, robotul astepta sa ajute calaretul ce urma sa i se urce in spate, fara sa se arate surprins de infatisarea groteasca pe care o capatase Powell.

Se auzi vocea lui Powell, amplificata prin emitatorul radio din casca:

― Esti gata sa ne conduci pana la iesirea 13 a?

― Da, stapane.

'Bun, gandi Powell, chiar daca n-au instalatie radio de control, sunt totusi in stare sa receptioneze comenzile emise prin radio.'

― Urca-te si tu pe unul, Mike ― ii spuse apoi lui Donovan.

Puse un picior pe scara improvizata si sari in 'sa'. Locul i se paru confortabil. Robotul avea o cocoasa, special construita in acest scop, iar pe fiecare umar cate un sant in care picioarele isi gaseau o pozitie comoda. Acum devenea explicabil si motivul pentru care urechile erau atat de mari.

Powell inhata urechile si rasuci capul robotului care se intoarse domol.

― Inainte, Macduff! porunci voios calaretul, cu toate ca inima nu-i era usoara.

Gigantii se miscau incet, cu precizie mecanica; trecura printr-o usa care le depasea capetele doar cu vreo treizeci de centimetri, asa incat calaretii trebuira sa se ghemuiasca; strabatura un coridor lung si intunecos in care pasii rasunau monoton si ajunsera, in cele din urma, in dreptul ventilatorului.

Tunelul lung si neaerisit, care se intindea inaintea lor, subtiindu-se in departare pana la grosimea unui cap de ac, il facu pe Powell sa se gandeasca la eroismul primilor exploratori, care cu robotii lor primitivi infaptuisera realizari marete, incepand totul de la zero. Prima expeditie fusese socotita un esec, totusi acel esec insemna mult mai mult decat ceea ce in mod curent era considerat un succes.

Robotii inaintau in ritm si cu pasi egali. Powell observa:

― Vezi ca tunelurile sunt luminate si ca au o temperatura normala? Probabil ca s-au mentinut asa in toti acesti zece ani de cand au fost parasite.

― Cum oare?

― Datorita unei energii foarte ieftine, cea mai ieftina din intregul sistem: energia solara. Iti inchipui ca pe partea insorita a planetei Mercur exista din plin o astfel de energie. De aceea, statia de exploatare miniera a fost construita in plin soare si nu la umbra unui munte. Ea are rolul unui urias transformator: caldura e transformata in energie electrica, lumina, energie mecanica; statia e in permanenta alimentata cu energie solara prin care-si asigura mentinerea aerului la o temperatura constanta, normala. Procesul e simultan.

― Uite ce-i ― spuse Donovan ― ceea ce spui tu este foarte instructiv, dar n-ai vrea totusi sa schimbi subiectul? Din intamplare, toata aceasta transformare a energiei solare are la baza paravanele de celule fotoelectrice, si nu stiu daca ma intelegi, dar in acest moment nu-mi face placere sa ma gandesc la ele.

Powell mormai ceva nedeslusit. Cand Donovan relua conversatia subiectul era altul:

― Asculta, Greg. Ce naiba s-o fi intamplat cu Speedy? Nu pot sa-mi dau seama.

Nu este prea usor sa dai din umeri cand esti imbracat intr-un costum antisolar, totusi Powell incerca.

― Nici eu, Mike. Stii ca si mine ca e facut sa se adapteze perfect conditiilor de aici. E rezistent la caldura, greutatea lui a fost calculata in functie de forta de gravitatie a planetei Mercur, iar denivelarile de teren sunt o jucarie pentru el. Nu se poate defecta, sau cel putin asa mi s-a spus.

Tacura amandoi vreme indelungata.

― Stapane ― anunta robotul ― am ajuns.

― Poftim? tresari Powell, care aproape atipise. Atunci scoate-ne afara, sa iesim la suprafata.

Se aflau intr-un sector secundar al statiei, mititel, pustiu, fara aer si darapanat. Donovan inspecta la lumina lanternei de buzunar o gaura in partea de sus a unui perete.

― Oare vreun meteorit? intreba el.

Powell ridica din umeri.

― Da-i la naiba! Ce importanta are? Hai sa iesim afara.

O stanca de bazalt, inalta si neagra, impiedica patrunderea soarelui. In tunelul lipsit de aer domnea o noapte deasa si opaca, care sfarsea brusc intr-o izbucnire de lumina orbitoare. Terenul pietros parca era facut din mii de ciorchini de cristale, in care se reflectau razele soarelui.

― Spatiu! exclama Donovan, uluit. Parca ar fi acoperit cu zapada!

Intr-adevar, asa parea. Ochii lui Powell cercetara cuprinsul pana la linia orizontului, clipind din cauza stralucirii neobisnuite.

― Ne aflam intr-o zona ciudata ― spuse el ― care nu are aspectul caracteristic al planetei Mercur. Ca si pe Luna, pe Mercur predomina piatra ponce, o roca spongioasa, cenusie. E frumos, nu-i asa?

Din fericire, vizoarele erau prevazute cu filtre, altfel, oricat ar fi fost de minunata privelistea, doar jumatate de minut s-o fi privit printr-o sticla obisnuita, omul ar fi orbit din cauza luminii.

Donovan se uita la termometrul cu arc pe care-l avea la mana:

― Doamne fereste! Temperatura e de 80 de grade!

Powell isi cerceta si el termometrul:

― Da, cam ridicata. Din cauza atmosferei.

― Pe Mercur? Ce, esti prost?

― Mercur nu este pe de-a-ntregul lipsit de aer ― explica Powell preocupat. Incerca sa fixeze binoclul de vizor si ii venea destul de greu din cauza degetelor groase ale costumului. Anumite emanatii, elemente volatilizate si compusii lor, a caror greutate e destul de mare pentru a fi retinuta de forta de gravitatie a planetei, formeaza un strat subtire care o invaluie. Stii cu aproximatie care e compozitia: seleniu, iod, potasiu, mercur, galiu, bismut, vapori de oxizi. Vaporii isi cauta un loc umbros unde se condenseaza si degaja caldura. E un proces care se desfasoara ca intr-o uriasa uzina. Daca te uiti atent cu lanterna vei vedea ca partea cealalta a stancii e acoperita de un strat albicios de sulf sau de roua de mercur.

― Nu asta ma intereseaza acum. Costumele antisolare rezista la o temperatura de 80 .

Powell reusise sa-si fixeze binoclul. Donovan astepta incordat.

― Vezi ceva?

Celalalt nu raspunse pe data, dar cand vorbi, era ingrijorat si ganditor:

― Vad la orizont un punct negru, care e probabil putul de seleniu. In directia aceea trebuie sa fie. Dar nu-l vad pe Speedy.

Powell se tot inalta ca sa vada mai bine, pana ce ajunse intr-o pozitie foarte nesigura: cu picioarele larg desfacute, fiecare pe cate un umar al robotului, scruta zarea fortandu-si ochii.

― Mi se pare mi se pare Da, el e. Vine in directia asta.

Donovan urmari directia indicata de degetul lui Powell.

N-avea binoclu, totusi putea deslusi un punct mobil, o minuscula pata neagra miscandu-se pe intinderea stralucitoare.

― Il vad! striga el. Hai sa pornim!

Powell, dintr-o saritura, isi relua pozitia calare pe spatele robotului si, cu mainile inmanusate, batu in pieptul mare al acelui Gargantua de metal:

― Da-i drumul!

― Haide, hai! striga Donovan lovind din calcaie, ca si cand ar fi purtat pinteni.

Robotii pornira in pas regulat si apasat. Nu se auzea nici un zgomot, pentru ca hainele proteguitoare, nefiind facute din metal, nu lasau sa patrunda sunetele. Se simteau niste vibratii ritmice care insa nu erau percepute de nervul auditiv.

― Mai repede! racni Donovan.

Ritmul nu se schimba.

― Degeaba ― ii explica Powell. Vechiturile astea n-au decat o singura viteza. Te asteptai sa fie prevazute cu flexoare selective ?

Iesira din umbra. Soarele se revarsa asupra lor ca un lichid alb, fierbinte.

Donovan isi pleca capul fara sa vrea:

― Vai de mine, mi se pare mie sau chiar s-a facut mai cald?

― In curand o sa ti se faca si mai cald ― ii raspunse Powell, pesimist. Nu-l pierde din ochi pe Speedy.

Robotul S.P.D. 13 se apropiase destul ca sa poata fi privit cu ochiul liber. Trupul lui gratios, subtire, sclipea sub razele soarelui si se misca cu mare iuteala, netinand seama de gropi si denivelari de teren. Numele lui venea de la cele trei initiale care indicau seria de fabricatie si i se potrivea pentru ca (Speed insemna viteza) robotii de tip S.P.D. erau cei mai sprinteni roboti pe care ' Robotii si oamenii mecanizati americani' ii scosesera pana atunci.

― Ei, Speedy! urla Donovan, facand disperat semn cu mana.

― Speedy! striga Powell. Vino inapoi!

Distanta dintre cei doi oameni si robotul ratacitor se micsora vazand cu ochii, nu atat prin inaintarea celor doi monstri invechiti pe care-i calareau Powell si Donovan, cat datorita repeziciunii cu care se misca Speedy.

Se apropiasera indeajuns ca sa observe ca mersul lui Speedy avea ceva schimbat. Se clatina dintr-o parte in alta, ca barca pe talazuri. Cand Powell facu pentru a doua oara semn cu mana si apasa pe butonul de emisie al aparatului de radio din dreptul gurii, pregatindu-se sa strige, Speedy ridica privirea si-i vazu.

Speedy se poticni si ramase locului o secunda, clatinandu-se usor, ca si cand ar fi plutit pe o apa cu valuri marunte, manat de o briza.

Powell striga:

― Ei, Speedy, baiete, vino incoace.

Vocea lui Speedy se auzi pentru intaia oara in casca lui Powell:

― Sandvis cu carnati, hai sa ne jucam. Tu ma prinzi pe mine, eu te prind pe tine; nu-i dragoste pe lume sa rupa cutitul in doua. Caci eu sunt floricica mica, floricica mititica! Uhuum!

Intorcandu-se pe calcaie, Speedy o lua la goana inapoi de unde venise cu atata graba, incat, in urma-i, din tarana rascoapta se ridica un nor de praf.

Se mai auzira de departe cateva cuvinte: 'Crestea o mica floricica la umbra unui batran stejar' si un zgomot metalic care parea echivalentul unui sughit. Donovan intreba pierit:

― Ce i s-o fi intamplat? Sa stii, Greg, ca e beat.

― Noroc cu tine ca mi-ai spus, ca altfel nu mi-as fi dat seama! raspunse Powell, sarcastic. Hai sa ne intoarcem langa stanca. Ma coc.

Se lasa o tacere disperata, pe care o rupse Powell:

― Intai si intai, Speedy nu poate fi beat ― cel putin nu in intelesul omenesc al cuvantului ― pentru ca este un robot si robotii nu se imbata. Totusi, ceva s-a intamplat cu el, ceva echivalent cu o betie.

― Pentru mine e clar: s-a imbatat ― stabili Donovan, cu emfaza ― si crede ca vrem sa ne jucam cu el. Ca si cand noua de asta ne arde, tocmai acum cand ne este viata in primejdie, cand ne pandeste cea mai infricosatoare moarte.

― Bine, bine, da' nu ma lua asa repede. Un robot nu-i altceva decat un robot. Daca descoperim ce s-a dereglat, il putem repara si suntem salvati.

― Daca ― spuse Donovan.

Powell nu-l lua in seama:

― Speedy e facut sa se adapteze perfect conditiilor normale de pe Mercur. Dar aceasta regiune ― si cu bratul descrise un cerc larg ― nu prezinta caracteristicile obisnuite. Asta-i explicatia. De unde provin oare aceste cristale? S-au format probabil dintr-un lichid fierbinte care s-a racit treptat; dar de unde sa fi provenit un lichid atat de fierbinte ca sa se raceasca pe Mercur in plin soare?

― Dintr-un vulcan in activitate ― sugera Donovan.

Powell cazu pe ganduri, fara sa rosteasca nici un cuvant, timp de aproape cinci minute. Apoi spuse:

― Asculta, Mike, ce i-ai spus tu lui Speedy cand l-ai trimis dupa seleniu?

Luat pe neasteptate, Donovan nu-si mai amintea:

― Aaa de unde naiba sa mai stiu. I-am spus sa se duca si sa aduca.

― Asta stiu. Dar cum i-ai spus? Incearca sa-ti amintesti cuvintele.

― I-am spus, aaa i-am spus: Speedy, avem nevoie de seleniu. Se gaseste in cutare loc. Du-te si ada. Atata tot. Ce altceva voiai sa-i spun?

― N-ai staruit asupra necesitatii indeplinirii ordinului, nu-i asa?

― Pentru ce? Era doar o comanda obisnuita.

Powell ofta.

― Ma rog, acum nu mai avem ce face. In mare incurcatura am intrat.

Descaleca si se sprijini cu spatele de stanca. Donovan veni si el alaturi. La numai cativa pasi, soarele dogorator ii si pandea, gata sa inceapa cu ei jocul de-a soarecele si pisica.

Langa ei se odihneau cei doi roboti uriasi, din care nu se vedea decat rosul mohorat al ochilor fotoelectrici ce priveau fara sa clipeasca, nemiscati, nepasatori.

Nepasatori! Nepasator era totul pe aceasta afurisita de planeta, pe cat de mica pe atat de purtatoare de nenorocire.

Vocea lui Powell transmisa prin radio rasuna puternic in urechea lui Donovan:

― Hai sa pornim de la cele trei legi fundamentale ale robotilor, care sunt adanc imprimate in creierele lor pozitronice.

Desi era intuneric, urmarea enumerarea pe degetele lui inmanusate:

― Deci, unu: Robotul nu are voie sa pricinuiasca vreun rau omului sau sa ingaduie prin neinterventie sa i se intample ceva rau unei fiinte umane.

― Intocmai!

― Doi: robotul trebuie sa asculte poruncile omului, dar numai atunci cand ele nu contrazic legea nr.1.

― Exact!

― Si trei: Robotul trebuie sa-si apere existenta, dar numai atunci cand grija de sine nu contrazice legea nr. 1 si legea nr. 2.

― Bine. Dar unde vrei sa ajungi?

― Sa ma lamuresc ce se petrece cu Speedy. Eventualele contradictii dintre cele trei legi sunt stabilite de diferitele potentiale pozitronice din creier. Sa presupunem, de pilda, ca robotul se expune unui pericol. Potentialul automat care corespunde legii nr. 3 se declanseaza si-l face sa se intoarca. Sa presupunem ca i-ai poruncit sa nu ocoleasca pericolul. In acest caz, potentialul legii a 2-a este mai mare decat primul, si robotul va urma porunca, cu riscul existentei sale.

― Da, stiu. Dar tot nu vad unde vrei sa ajungi.

― Sa luam bunaoara cazul lui Speedy. Speedy este unul dintre ultimele exemplare, cu un mare indice de specializare si perfectionare. Costa cat un cuirasat. Nu poate fi usor distrus.

― Si?

― A fost construit ca sa respecte riguros legea a 3-a ― cum de altfel e mentionat si in instructiunile modelului S.P.D. ― asa incat sensibilitatea lui la pericol este neobisnuit de mare. Iar cand tu l-ai trimis dupa seleniu, i-ai dat comanda fara sa sublimezi ca e absolut necesar sa te asculte, asa ca declansarea potentialului corespunzator legii a 2-a a fost cam slaba. Nu te enerva; deocamdata vreau sa stabilesc ce se petrece.

― Da-i drumul, am impresia ca inteleg si eu.

― Iti dai seama cum functioneaza? Trebuie sa fie vreo primejdie in jurul putului de seleniu. Primejdia creste pe masura ce se apropie de put; la o anumita distanta de put potentialul legii nr. 3 ― de la inceput foarte ridicat ― egaleaza potentialul legii nr. 2, care de la inceput a fost foarte scazut.

Donovan sari in picioare agitat.

― Si se stabileste un echilibru. Inteleg acum. Legea 3 il trage inapoi, legea 2 il impinge inainte

― Iar el descrie un cerc in jurul putului de seleniu, caci in toate punctele, potentialele celor doua legi sunt in stare de echilibru. Si daca nu intervenim, nu va iesi din acest cerc si va continua sa se invarta in veacul vecilor. Adauga apoi pe ganduri: Tot din cauza asta se comporta ca si cum ar fi beat. Cand potentialele sunt in stare de echilibru, jumatate din pozitronii creierului nu functioneaza. Nu sunt specialist in roboti, totusi cazul mi se pare clar. Probabil ca a pierdut controlul asupra acelor parti ale mecanismului volitiv pe care le pierde si omul cand se imbata. Frumoasa treaba!

― Dar care sa fie primejdia? Daca am sti de ce se fereste

― Ai spus tu adineaori: activitate vulcanica. Undeva prin vecinatatea putului de seleniu trebuie sa fie o eruptie de gaze dinauntrul planetei. Bioxid de sulf, bioxid de carbon si oxid de carbon. In cantitate mare si la o temperatura foarte ridicata.

Donovan isi inghiti cu zgomot saliva.

― Oxid de carbon plus fier da fercarbonil volatil.

― Iar robotul ― continua Powell ― e facut mai cu seama din fier. Apoi sumbru: Formidabil leac e deductia! Am dedus toate datele problemei, nu ne-a mai ramas decat un fleac: sa gasim solutia. Nu ne putem procura singuri seleniu. Chiar de aici, putul e prea departe. Nu putem trimite nici robotii astia, pentru ca umbla doar cu calareti, si nici nu putem merge cu ei, pentru ca au viteza prea mica si ne prajim. Nici pe Speedy nu-l putem prinde pentru ca nebunul crede ca ne arde de joaca, si in timp ce noi facem sase kilometri, el face nouazeci!

Donovan isi dadu cu parerea:

― Daca merge unul din noi si se intoarce rascopt, ramane macar celalalt in viata.

Powell raspunse sarcastic:

― Da, ar fi un sacrificiu induiosator, numai ca cel ce ar merge s-ar rascoace inainte de a ajunge la put si n-ar mai putea da ordin robotului sa se intoarca, iar robotul nu cred ca s-ar intoarce fara ordin. Fa si tu socoteala. Suntem la trei-patru kilometri de put. Sa zicem trei. Robotul face sase kilometri pe ora, iar noi in costumele antisolare rezistam cam douazeci de minute. Aminteste-ti ca nu e vorba numai de caldura. Radiatiile solare in zona undelor ultraviolete sunt nocive.

― Ihi ― spuse Donovan ― doar zece minute, putin.

― O vesnicie! Si mai e ceva. Pentru ca potentialul corespunzator legii a 3-a sa-l fi oprit unde l-a oprit, inseamna ca acolo, printre vaporii metalici care intra in compozitia atmosferei, se afla si o cantitate insemnata de oxid de carbon si ca actiunea lui corosiva a si inceput. Speedy se invarte in locul acela de cateva ceasuri. Dintr-o clipa in alta ii poate sari un picior din incheietura si s-a ispravit cu el. Nu mai avem timp de pierdut. Trebuie sa gandim repede.

Ce tacere adanca, intunecata si trista! Donovan o intrerupse; efortul de a birui disperarea era atat de mare, incat vocea ii tremura. Spuse:

― Daca nu putem intari potentialul legii nr. 2 printr-un nou ordin, ce-ar fi sa incercam pe cealalta cale? Marind pericolul, ridicam potentialul legii 3 si il obligam sa se intoarca.

Vizorul lui Powell se intoarse catre el, plin de interes, si asculta cu atentie explicatia:

― Daca marim concentratia de acid carbonic din jurul lui, va parasi traiectoria pe care se invarte de atatea ceasuri. La statie avem un laborator de analize in care gasim tot ce ne trebuie.

― Ai dreptate, in orice statie de exploatare miniera exista un laborator de analize.

― Bineinteles. Si ne stau la dispozitie zeci de kilograme de acid oxalic pentru precipitatii de calciu.

― Esti un geniu, Mike, pe cuvant!

― Oarecum ― admise Donovan, cu modestie. Mi-am adus aminte doar ca acidul oxalic, la temperatura inalta, se descompune in bioxid de carbon, apa si oxid de carbon. Am invatat in liceu, la chimie.

Powell se si ridicase si lovind piciorul unuia dintre robotii uriasi il intreba:

― Ei! Poti arunca la distanta?

― Ce spui, stapane?

― Stai putin! Powell sudui in minte incetineala cu care functiona creierul monstrului de fier. Ridica de jos un pietroi mare cat o caramida. Ia-l ― ii spuse ― si loveste cu el pata aceea de cristale albastrui, dincolo de santul pe care-l vezi. Ai inteles? Donovan ii puse mana pe umar:

― Prea departe, Greg. Aproape cu un kilometru prea departe.

― Taci ― ii raspunse Powell. Uiti ca trebuie avuta in vedere influenta asupra bratului de metal al robotului a unei forte gravitationale mai mica decat cea de pe Pamant?

Ochii robotului masurara distanta cu precizia unui stereoscop. Bratul sau cantari piatra. Se trase inapoi, pregatindu-se s-o arunce. In intuneric nu se puteau deslusi miscarile robotului, dar la un moment dat, cand acesta isi muta centrul de greutate, se auzi o bubuitura infundata; cateva secunde mai tarziu, pietroiul iesi din umbra si aparu in lumina ca o pasare neagra. Neintampinand nici o rezistenta din partea aerului, viteza nu se micsora, si, nefiind nici o unda de vant, traiectoria nu suferi nici o deviere, asa ca pietroiul nimeri drept in mijlocul petei albastrui, ridicand un nor de cristale.

Powell striga inveselit:

― Hai, Mike, sa aducem acidul oxalic.

In timp ce coborau prin statia secundara, darapanata, spre tunel, Donovan spuse amenintator:

― Ai observat ca, de cand ne-a vazut, Speedy nu a mai inconjurat circular putul, ci a ramas pe semicercul dinspre noi?

― Da.

― Am impresia ca vrea sa se joace. Las' ca-l saturam noi de joaca!

Se inapoiara dupa cateva ceasuri, aducand borcane de trei litri pline cu o substanta albicioasa. Fetele li se lungisera de ingrijorare. Paravanele de celule fotoelectrice se deteriorau mult mai repede decat crezusera ei. Amandoi dadura pinteni robotilor si iesira la lumina, indreptandu-se tacuti si incrancenati spre Speedy care parea ca-i asteapta.

Speedy veni in galop spre ei:

― Iata-ne din nou. Ihaa! Am facut o nota, far' sa scriu o iota; toti mesteca menta si v-o scuipa in fata.

― Las' ca-ti scuipam noi tie ceva in fata! marai Donovan. Greg, a inceput sa schiopateze.

― Am observat ― raspunse acesta, ingrijorat. Daca nu ne grabim, o sa-l distruga oxidul de carbon.

Se apropiara de el tiptil, tiptil, cu mare bagare de seama, ca nu cumva robotul defectat s-o ia iarasi la goana. Powell era prea departe ca sa fie sigur, dar ar fi putut jura ca nebunul de Speedy se pregatea sa sara.

― Da-i drumul ― spuse Powell ― si numara pana la trei: unu, doi

Doua brate de otel se miscara simultan si azvarlira doua borcane ce descrisera pe cer doua arcuri de cerc paralele, stralucind ca niste diamante sub soarele fierbinte. Apoi explodara fara zgomot, amandoua odata, drept in spatele lui Speedy, trimitand nori de acid oxalic amestecat cu praf. Powell isi dadea seama ca, in caldura de pe Mercur, oxidul clocotea ca sifonul.

Speedy se intoarse sa priveasca, apoi incepu incetisor sa se retraga, inaintand cu spatele si se indeparta de put din ce in ce mai iute. Cincisprezece secunde mai tarziu alerga cat il tineau picioarele, pe care nu prea era sigur, catre cei doi oameni. Powell nu intelese cuvintele ce le rostea Speedy, dar i se paru ca suna cam asa:

― Juraminte de iubire, impletite-n patru fire.

Powell striga:

― Inapoi la stanca, Mike. A iesit din cerc si de acum va asculta comenzile noastre. M-am incins.

Pornira spre umbra purtati de cei doi roboti care paseau indesat si fara graba. De-abia dupa ce ajunsera si simtira cum ii invaluie racoarea umbrei, Donovan intoarse capul si privi in urma:

― Greg!

Powell privi si el. De-abia se stapani sa nu urle. Speedy mergea din nou incet, foarte incet, in directia inversa. Se intorcea spre vechea traiectorie din ce in ce mai repede. Prin binoclu parea teribil de aproape, dar ce folos, nu puteau pune mana pe el.

Donovan striga ca un salbatic:

― Dupa el! si-si struni robotul, dar Powell il opri.

― Nu-l poti ajunge, Mike, nu incerca degeaba. Batea enervat cu degetele in umarul robotului si-si strangea pumnul inciudat de neputinta lui. De ce naiba imi dau totdeauna seama cand e prea tarziu? De ce n-am intors capul cu cinci secunde mai devreme? Mike, am pierdut atatea ceasuri in zadar.

Donovan se incapatana sa nu-si piarda cumpatul:

― Ne mai trebuie acid oxalic. Concentratia n-a fost destul de puternica.

― Nici sapte tone daca am avea tot n-am mai putea face nimic. Nu e timp. Nu vezi ca oxidul de carbon il roade pe Speedy? Si chiar daca ar fi timp, tu nu intelegi ce se intampla, Mike?

Donovan raspunse raspicat:

― Nu!

― Noi nu facem decat sa mutam echilibrul. Surplusul de oxid ridica potentialul legii nr.3, si Speedy se da inapoi pana ce stabileste un nou punct de echilibru; cand oxidul se imprastie, Speedy inainteaza si reintra in starea de echilibru anterioara.

Powell era foarte descurajat:

― Revenim mereu de unde am plecat. Fie ca fortam solicitarile legii 2, fie ca fortam solicitarile legii 3, tot n-ajungem nicaieri; nu facem decat sa schimbam pozitia balantei. Nici una din aceste doua legi nu ne ofera o solutie. Isi indemna robotul sa se apropie de cel pe care calarea Donovan si, cand se aflara fata in fata, doua umbre palide in intuneric, ii sopti: Mike!

― Totul s-a sfarsit, nu-i asa? Nu mai avem altceva de facut decat sa ne intoarcem la statie, sa asteptam pana ce paravanele vor fi cu totul distruse, sa ne strangem mainile, sa inghitim cianura de potasiu si sa ne luam ramas bun de la viata ca niste domni. Ranji scurt.

― Mike ― repeta Powell, cu toata seriozitatea ― Mike, trebuie sa punem mana pe Speedy.

― Stiu.

― Mike ― Powell inca mai ezita. Mai putem face o incercare, bazandu-ne pe legea nr.1. M-am gandit mai demult la asta, dar e o incercare disperata.

― Situatia este disperata.

― Ai dreptate. Conform legii nr. 1, robotul trebuie sa intervina atunci cand omul e in primejdie. Nici legea 2, nici legea 3 nu pot anihila prima lege. Nu pot.

― Chiar atunci cand robotul e pe jumatate ne hai sa zicem, beat? Stii prea bine ca e beat.

― Trebuie sa riscam.

― Bine. Si ce vrei sa faci?

― Sa ma duc cat mai aproape de Speedy si sa vad ce forta are potentialul produs de legea nr.1. Daca nici atunci nu se rupe echilibrul nu mai este nici o scapare. La urma urmelor, ce conteaza acum sau peste trei-patru zile?

― Stai, Greg. Exista si legi de comportare ale oamenilor. Nu poti pleca asa. Mai intai sa tragem la sorti, poate ca eu sunt cel care trebuie sa se duca.

― Foarte bine. Pleaca cel care raspunde intai cat fac 14 ridicat la cub. Raspunse tot el imediat: 2744.

Donovan simti cum se clatina robotul de sub el la smucitura robotului pe care-l calarea Powell si-l zari pe Powell tasnind spre soare. Deschise gura sa strige dupa el, apoi o inchise. Nebunul calculase din vreme cat fac 14 la cub ca sa aiba raspunsul gata. Donovan, care-l cunostea bine pe Powell, nu se mira insa.

* *

Soarele era mai fierbinte ca oricand si Powell simti o mancarime ingrozitoare pe sira spinarii. Era probabil o inchipuire sau poate radiatiile prea puternice patrundeau chiar prin costumul antisolar.

Speedy il privea, fara sa mai spuna cuvinte fara rost. Slava Domnului, tacea! Totusi, n-avu curajul sa se apropie prea mult. Cand fu la vreo trei sute de metri de el, Speedy incepu sa dea inapoi, pasind rar si cu grija. Powell se opri. Se dadu jos de pe umerii robotului si cu un salt usor ateriza pe solul cristalin, de pe care se ridicau ca praful o puzderie de cristale.

Continua sa inainteze pe jos; mergea greu din cauza fortei gravitationale scazute si din cauza terenului pietros si alunecos. Il mancau talpile picioarelor de caldura. Arunca inapoi peste umar o privire spre umbra stancii de unde plecase si-si dadu seama ca era mult prea departe ca sa se mai intoarca singur sau cu ajutorul vechiului robot. De acum incolo numai Speedy si nimeni altul il putea salva. Powell era constient de lucru acesta si de aceea era atat de incordat.

Destul! Se opri in loc.

― Speedy! striga. Speedy!

Robotul nichelat, modern, din fata lui, ezita o clipa, conteni pasii ce-l purtau de-a-ndaratelea, apoi porni din nou. Powell incerca sa fie cat mai convingator si-si dete seama ca nu era prea greu sa joci teatru:

― Speedy, trebuie sa ma intorc la adapost, altfel ma ucide soarele. Daca nu ma salvezi, Speedy, voi muri. Am nevoie de tine.

Speedy facu un pas inainte si se opri. In cele din urma deschise gura sa vorbeasca. Cand il auzi, Powell gemu. Iata ce spunea Speedy:

― Cand zaci si te doare capul, odihna-i sfanta pentru omul

― Saracul ― completa Powell, deznadajduit.

Caldura era insuportabila, razele soarelui frigeau. Powell simti cum il copleseste ameteala. Cu coada ochiului vazu ceva miscandu-se si ramase uluit: robotul urias pe care calarise venea catre el, desi n-avea calaret, si-i spuse:

― Iarta-ma, stapane. N-am voie sa umblu fara un stapan in spate, dar esti in primejdie.

Functiona conform legii nr. 1. Numai ca el n-avea nevoie de vechitura asta stangace; el il voia pe Speedy. Se dadu in laturi si porunci gigantului:

― Iti ordon sa nu te apropii. Iti ordon sa ramai pe loc.

Dar in zadar. Porunca lui nu stabilea un contrapotential mai mare decat cel produs de legea nr.1. Robotul repeta ca un imbecil:

― Esti in primejdie, stapane!

Disperat, Powell privi in jur. Vederea i se tulburase. Creierul ii clocotea in cap. Suflarea ii era din ce in ce mai uscata si mai infierbantata, iar solul din jur se pierdea intr-o ceata sclipitoare.

Striga pentru ultima oara:

― Speedy! Mor, nu m-auzi? Speedy, unde naiba esti, am nevoie de tine!

Se poticni facand un efort supraomenesc sa se fereasca de robotul urias cand, deodata, niste degete de otel ii apucara bratul. Auzi timbrul metalic al unei voci plina de remuscari si ingrijorare:

― Doamne, patroane, ce cauti aici? Nu stiu unde mi-a fost capul, imi pare rau ca

― N-are importanta ― de-abia mai putu sopti Powell. Du-ma cat mai repede la umbra stancii, grabeste-te!

Inainte de a cadea in nesimtire, isi dadu seama ca este ridicat in sus si purtat cu viteza si ca-i este foarte, foarte cald.

* *

Cand se trezi, Donovan, plecat peste el, ii zambea:

― Cum te simti, Greg?

― Perfect. Dar unde-i Speedy?

― Aici. L-am trimis la alt put cu ordinul sa nu se intoarca fara seleniu. In 42 de minute si trei secunde a fost inapoi. Am cronometrat timpul cat a lipsit. Mereu isi cerea iertare pentru cele intamplate. N-are curajul sa dea ochii cu tine. I-e frica de ce-i vei spune.

― Sa vina incoace ― ordona Powell. N-a fost vina lui. Intinse mana si apuca laba de metal a lui Speedy: E-n regula, Speedy. Apoi catre Donovan: Stii, Mike, ma gandeam

― La ce?

Isi freca putin obrajii ― aerul era atat de placut si racoros. Spuse:

― Cand ne intoarcem, si dupa ce i se fac lui Speedy toate testele, vor sa ne trimita pe o statie interplanetara

― Nu mai spune!

― Da! Cel putin asa mi-a comunicat batrana doamna Calvin inainte de plecare. Nu i-am raspuns nimic, pentru ca aveam de gand sa ma opun.

― Sa te opui! striga Donovan. Dar

― Stiu. Nu ma mai opun. 273° Celsius sub zero. Strasnic trebuie sa fie!

― Statie interplanetara! striga Donovan. Asteapta-ma ca vin.

RATIONAMENT

Jumatate de an mai tarziu, baietii isi schimbara parerea. In locul razelor fierbinti erau acum inconjurati de intunericul bland al spatiului cosmic; dar ce importanta au conditiile exterioare cand trebuie sa supraveghezi lucrarile efectuate de niste roboti in faza experimentala. Oricare ar fi decorul, timpul ti-l petreci fata in fata cu un creier pozitronic misterios, despre care geniile care l-au conceput spun ca va reactiona intr-un anumit fel.

Dar nu reactioneaza totdeauna conform prevederilor. Powell si Donovan s-au convins de lucrul acesta, dupa numai doua saptamani de la sosirea lor pe statiunea spatiala.

Gregory Powell rosti cuvintele raspicat, spre a le da mai multa greutate:

― Donovan si cu mine te-am montat saptamana trecuta.

Incrunta nedumerit sprancenele si-si mangaie mustata castanie.

In camera de garda a statiei solare 5 era liniste. Se auzea doar zgomotul invaluit al puternicului director de fascicul, venind de undeva din strafunduri.

Robotul QT-1 sedea imperturbabil. Cuirasa lui impecabila stralucea in lumina luxitelor, iar celulele fotoelectrice de culoare rosie-aprinsa, care-i tineau loc de ochi, erau indreptate spre pamanteanul din fata lui.

Powell era in pragul unei crize de nervi si se straduia sa se stapaneasca. Robotii astia noi aveau un creier cu totul special. Fara indoiala ca respectau cele trei legi fundamentale; fusesera doar construiti pe aceste principii. Toti cei de la 'Robotii americani', de la Robertson pana la maturatorul de podele de curand angajat, garantau ca in aceasta privinta nu se putea ivi nici o defectiune. Deci QT-1 nu prezenta nici un pericol. Totusi, modelele QT erau primele de felul acesta, iar Robotul QT-1 primul din serie. Si nu totdeauna socotelile matematice de pe hartie te scuteau de teama unei surprize!

In sfarsit, robotul se hotari sa vorbeasca. Din cauza diafragmei metalice, glasul suna rece:

― Powell, iti dai seama de gravitatea unei asemenea afirmatii?

― Totusi, te-a facut cineva, Cutie ― incerca Powell sa-l convinga. Singur recunosti ca nu-ti aduci aminte de nimic din cele petrecute cu peste sapte zile in urma. Eu iti explic de ce. Donovan si cu mine te-am asamblat din partile componente care ne-au fost expediate de pe Pamant.

Cutie isi privi degetele suple, prelungi, cu o expresie aproape omeneasca. Nu voia sa se lase tras pe sfoara.

― Aceasta explicatie nu ma satisface ― spuse el. Mie mi se pare putin probabil ca tu sa ma fi facut pe mine.

Pamanteanul izbucni in ras:

― Pentru numele Pamantului, si de ce, ma rog?

― Deocamdata nu stiu inca exact. Dar ceva ― n-ai decat sa-i zici intuitie, daca poftesti ― imi spune ca nu se poate. Voi reflecta insa si sunt convins ca rationamentul logic ma va duce spre adevar. Nu ma las pana nu-l aflu.

Powell se scula in picioare si veni sa se aseze pe marginea mesei, langa scaunul robotului. Se simti cuprins de o simpatie neasteptata pentru masinaria aceasta ciudata. Nu semana deloc cu ceilalti roboti de pe statie, temeinic specializati, dar care indeplineau doar sarcini precise, deoarece creierul lor pozitronic era unilateral dezvoltat.

Puse o mana pe umarul de otel, rece si tare la pipait.

― Cutie ― ii spuse ― voi incerca sa-ti explic unele lucruri. Esti primul robot care isi pune intrebari in legatura cu existenta lui, si, mi se pare mie, tot primul robot destul de destept ca sa priceapa tainele lumii. Vino incoace.

Robotul se ridica fara efort si se lua dupa Powell; pasii lui nu se auzeau, caci avea talpile picioarelor captusite cu un strat gros de cauciuc spongios. Pamanteanul apasa pe un buton si o portiune a peretelui luneca in laturi. Prin geamul gros si bine slefuit se vedea spatiul cosmic presarat de stele.

― Ce-mi arati se vede si prin vizoarele din camera motorului ― spuse Cutie.

― Stiu. Dar ce crezi ca este?

― Exact ceea ce pare, un material negru patat cu puncte luminoase, de cealalta parte a sticlei. Stiu ca motorul nostru trimite raze spre cateva din acele puncte luminoase, mereu spre aceleasi, si ca ele se misca, iar directia razelor trimise se schimba odata cu ele. Asta-i tot.

― Foarte bine. Acum asculta-ma cu atentie. Materialul negru nu-i un material; este neantul ― un gol imens, fara de sfarsit. Punctele stralucitoare sunt mase uriase de materie purtatoare de energie. Au forma sferica, diametrul unora atinge milioane de kilometri; ca sa-ti dai seama cat sunt de mari, afla ca diametrul statiei noastre are numai un kilometru si jumatate. Par asa de mici pentru ca sunt la foarte mare distanta de noi. Punctele catre care sunt orientate razele noastre de energie sunt mai apropiate si mult mai mici. Ele sunt acoperite cu o scoarta solida si rece, pe care traiesc mii si milioane de fapturi ca mine. De pe o asemenea sfera venim, Donovan si cu mine. Prin razele pe care le trimitem de pe statia noastra alimentam aceste lumi cu energia pe care, la randul nostru, o primim de la un glob urias, incandescent ― cum sunt cele de colo ― mai apropiat de noi, care nu se vede de pe partea aceasta a statiei si care se numeste soare.

Cutie statea ca o statuie de otel in fata ferestrei. Nu misca nici macar capul cand intreba:

― Din care punct luminos anume pretinzi ca vii?

Powell cerceta Cosmosul:

― Iata-l. In coltul acela, cel care straluceste foarte tare. Se numeste Pamant. Mai adauga cu melancolie: Batrana noastra planeta Terra. Pe ea traiesc trei miliarde de oameni ca mine, Cutie, si peste doua saptamani voi fi si eu iar printre ei.

― Hm! facu Cutie pe ganduri. In gura lui, interjectia suna ciudat; semana cu sunetul pitigaiat ce-l scoate o coarda intinsa cand e ciupita. Dar eu? Rostul meu care este, Powell? Cum explici existenta mea?

― Foarte simplu. La inceput, cand s-au construit aceste statiuni de alimentare a planetelor cu energie solara, pe ele lucrau oameni. Din cauza caldurii, a radiatiilor solare puternice si a furtunilor electronice, munca era grea. Au fost creati roboti specializati, care cu timpul au inlocuit munca omului, si azi pe fiecare statie sunt suficienti doar doi supraveghetori. Acum ne straduim sa-i inlocuim chiar si pe acestia. Iata cum am ajuns si la tine. Tu esti tipul cel mai perfectionat de robot, realizat pana in prezent, si daca te vei dovedi in stare sa conduci fara ajutorul nostru statiunea, nici o fiinta omeneasca nu va mai pune piciorul pe aici, decat pentru a aduce piese de schimb.

Mana se ridica de pe buton, iar peretele reveni la loc. Powell se aseza iar la masa si musca dintr-un mar pe care mai inainte il sterse de maneca hainei.

Robotul continua sa tina atintita asupra lui lumina rosie a ochilor. Spuse apoi incet:

― Si cum, chiar iti inchipui ca eu voi crede in ipoteza complicata si neplauzibila ce mi-ai expus? Drept cine ma iei?

De surpriza, Powell se ineca si scuipa bucata de mar din gura. Fata i se aprinse ca focul.

― Dar nu e o ipoteza. E insasi realitatea, ce naiba, nu pricepi?

Vocea lui Cutie nu era deloc prietenoasa.

― Globuri de energie cu diametrul de milioane de kilometri! Lumi cu trei miliarde de oameni! Gol fara sfarsit! imi pare rau, Powell, dar nu te pot crede. Voi cauta sa descifrez singur adevarul. La revedere!

Se intoarse si parasi incaperea. Il intalni in prag pe Michael Donovan, il saluta si porni inainte pe coridor, nebagand in seama privirile inmarmurite cu care-l petreceau cei doi.

Mike Donovan isi trecu mana prin parul rosu si destul de plictisit il intreba pe Powell:

― Despre ce vorbea rabla asta ambulanta? Ce nu poate crede?

Celalalt se tragea fara mila de mustata:

― E un sceptic. Nu vrea sa creada ca noi l-am facut, nici ca exista Pamantul, spatiul si stelele.

― Inseamna ca a innebunit. Ce ne facem cu el?

― Mi-a spus ca va cauta sa descopere singur adevarul.

― Sper sa aiba bunavointa sa-mi comunice si mie, dupa aceea, ce a aflat ― spuse Donovan ironic, ca apoi sa adauge furios: sa stii insa ca, daca nenorocitul asta de metal isi permite sa-mi indruge mie asemenea nerozii, ii zbor teasta lui nichelata. Unde-i stau picioarele ii va sta si capul!

Se arunca intr-un scaun si scoase din buzunarul hainei un roman politist.

― Totusi, robotul ma nelinisteste. Prea vrea sa stie multe.

* *

Mike Donovan manca cu pofta un imens sandvis cu laptuca si rosii cand, dupa o bataie usoara in usa, aparu Cutie.

― Powell e aici?

Donovan mesteca si-i raspunse facand pauza intre cuvinte, ca sa nu se inece:

― S-a dus sa consulte inregistrarile variatiilor curentilor electronici. Mi se pare ca se apropie o furtuna.

In timp ce vorbea, intra Gregory Powell cu ochii la diagramele pe care le tinea in mana si se aseza intr-un scaun. Intinse filele pe masa si incepu sa faca calcule cu creionul. Donovan il urmarea, plecat peste umarul lui, continuand sa-si manance sandvisul. Cutie astepta in tacere.

Powell ridica ochii:

― Potentialul Zeta e in crestere, insa nu mare. Totusi, functiile curentului sunt neregulate si ma ingrijoreaza. A! Ce mai faci, Cutie? Credeam ca supraveghezi montarea noii bare de directie.

― S-a montat ― raspunse robotul linistit ― de aceea am venit sa stau de vorba cu voi.

― Aha! Powell nu prea se simtea in largul sau. la loc, te rog. Nu, nu pe scaunul ala, are un picior cam subred si, cum nu esti prea usor, n-o sa reziste.

Robotul urma indicatiile primite, dupa care cuvanta pasnic:

― Am izbutit sa ajung la o concluzie logica.

Donovan simti cum i se urca sangele in cap, tranti restul sandvisului pe masa si striga:

― Daca incepe iar cu elucubratiile

Powell ii facu semn sa taca:

Explica-ne si noua, Cutie. Te ascultam.

― In urma introspectiei cu care m-am indeletnicit in ultimele doua zile, am facut cateva constatari interesante. Am plecat de la unica afirmatie sigura pe care puteam sa ma bizui. Exist pentru ca gandesc.

Powell marai:

― O, Jupiter! Iata-l pe robotul Descartes!

― Cine-i Descartes? intreba Donovan. Asculta, crezi ca suntem obligati sa stam si sa ascultam pe nebunul asta de metal?

― Taci, Mike.

Cutie continua imperturbabil.

― Imediat dupa aceea mi-am pus intrebarea: Dar cum am aparut?

Powell simti ca-si pierde rabdarea:

― Esti un prost. Doar ti-am explicat ca noi te-am facut.

― Si daca nu crezi ― adauga Donovan ― te putem desface! Robotul facu cu mana un gest de dispret:

― Tonul vostru autoritar nu ma convinge. Orice ipoteza trebuie sa aiba o explicatie rationala, altfel nu sta in picioare. Ipoteza potrivit careia voi m-ati fi facut pe mine contrazice principiile logicii.

Powell observa ca Donovan isi strange pumnul si il apuca de brat.

― Si de ce ma rog?

Cutie rase ― un ras neomenesc ― cel mai neomenesc sunet pe care il scosese vreodata si care amintea de icnelile stridente ale unui motor cu explozie, emise la intervale egale, parca reglate de metronom, fara nici o inflexiune.

― Priviti, va rog ― rosti el intr-un tarziu. N-as vrea sa va jignesc, dar, va rog, priviti-va. Materia din care sunteti facuti e moale si puhava, slaba si lipsita de rezistenta, aservita unor corpi organici ― arata cu un deget incriminator spre ceea ce ramasese din sandvisul lui Donovan ― care printr-o oxidare lenta va furnizeaza energie; periodic, cadeti in coma si cea mai mica schimbare a temperaturii, a presiunii atmosferice, a umiditatii aerului sau a intensitatii radiatiilor scade eficienta muncii voastre. Nu sunteti altceva decat un expedient. Pe cand eu, eu sunt produs perfectionat si finisat. Absorb energia electrica direct de la sursa si o folosesc cu un randament de aproape suta la suta. Sunt facut dintr-un metal solid, cu creierul mereu activ, si suport fara nici un fel de dificultate variatiile mediului inconjurator. Aceste date, plus adevarul evident ca nici o fiinta nu poate crea o alta fiinta superioara sie insasi infirma ipotezele voastre stupide.

Donovan, incruntandu-si sprancenele roscate, sari in picioare si injura cu atata patima ca nu se mai intelegea nici un cuvant:

― Bine ma, mama ta de rabla, daca nu te-am facut noi, atunci cine naiba te-a facut?

Cutie aproba grav din cap:

― Bravo, Donovan. Aceasta este, intr-adevar, intrebarea pe care mi-am pus-o, dupa ce am stabilit cele spuse mai inainte. Fara indoiala, creatorul meu este mai puternic decat mine ― deci nu exista decat o singura posibilitate.

Cei doi pamanteni ascultau palizi de enervare, iar Cutie continua:

― Care este centrul intregii activitati, aici, pe statie? Pe cine slujim noi, cu totii? Catre cine se indreapta toata atentia noastra? Se opri asteptand raspunsul.

Donovan trimise tovarasului sau o privire uluita:

― Pun ramasag, ca fiare-vechi asta se refera la transformatorul de energie.

― Asa e, Cutie? mormai Powell.

― Ma refer la Stapanul Atotputernic ― raspunse acesta taios.

Ca la un semnal, Donovan si Powell izbucnira intr-un hohot de ras. Cutie se ridica in picioare, iar ochii lui aprinsi ii cercetau cu indignare, cand pe unul, cand pe celalalt.

― Totusi asa e cum va spun eu; nu ma mira ca refuzati sa credeti. In curand nu veti mai avea ce cauta aici. Chiar Powell a spus ca la inceput Atotputernicul era slujit doar de oameni, ca apoi munca a fost savarsita de catre roboti si ca, in sfarsit, am aparut eu ca sa preiau comanda. Asa este: faptele sunt reale, dar explicatia pe care o dati voi e falsa. Vreti sa stiti care este adevarul?

― Da-i drumul, Cutie. Esti amuzant.

― Stapanul a creat la inceput oamenii ― tipul inferior de slujitori, cel mai usor de faurit. Cu incetul i-a inlocuit prin roboti; acestia reprezinta o treapta superioara. La urma m-a facut pe mine pentru a lua locul ultimilor oameni. De acum inainte eu sunt cel care-l slujeste.

― Nici gand ― i-o reteza Powell. Vei asculta poruncile noastre si vei tacea din gura pana ce ne vom convinge ca poti manevra singur transformatorul. Baga-ti bine in cap: nici stapan, nici atotputernic, ci TRANS-FOR-MA-TO-RUL. Daca nu vom fi multumiti de tine, te dam la fiare vechi. Iar acum, daca n-ai nimic impotriva, pleaca. Ia cu tine diagramele astea si completeaza-le.

Cutie lua diagramele si pleca fara nici un cuvant. Donovan se lasa pe speteaza scaunului si-si trecu mana prin par:

― O sa avem de furca cu robotul asta. Are capul plin de gargauni!

In camera de control huruitul transformatorului se amesteca cu croncanitul contoarelor Geiger si cu bazaitul neregulat al unei duzini de semnale luminoase.

Donovan parasi telescopul si aprinse becurile de luxita.

― Fasciculul emis de statia 4 a ajuns la planeta Marte la timp. E momentul sa intrerupem emisia noastra.

Powell dadu din cap, cu gandul in alta parte.

― Cutie e jos in uzina. Voi semnaliza si are el grija de rest. la uite aici, Mike, ce zici de cifrele astea?

Celalalt isi arunca ochii pe foaia de hartie si fluiera:

― Tii, ce-a crescut intensitatea razelor gamma. Batranul soare trage tare!

― Da ― raspunse Powell fara chef ― si ne aflam intr-o pozitie proasta daca izbucneste furtuna electronica. Fasciculul emis de noi spre Pamant se afla tocmai acum in directia probabila. Isi impinse scaunul de langa masa, cu un gest descurajat. De n-ar izbucni pana ne vine schimbul, dar mai sunt zece zile, asa ca slaba nadejde. Asculta, Mike, du-te, te rog, jos si nu-l slabi din ochi pe Cutie.

― Am plecat. Da-mi si mie cateva migdale.

Prinse punga pe care i-o arunca Powell si se indrepta spre ascensor. Cabina luneca usor in jos si se opri deasupra unei deschizaturi inguste, prin care se vedea uzina uriasa. Donovan se sprijini de balustrada si privi in jos. Generatoarele mari erau in functiune, iar tuburile L scoteau un huruit infundat care se auzea in toata statia. Deslusi silueta masiva si lucioasa a lui Cutie care se afla langa tuburile L martiene, si care supraveghea miscarile sincrone ale robotilor din echipa.

Deodata Donovan intepeni. Robotii asurziti de puternicul tub L se aliniara in fata lui Cutie, cu capetele plecate in unghi drept fata de trup, in timp ce acesta se plimba in sus si in jos pe dinaintea lor. Trecura vreo cincisprezece secunde, apoi, ca la un semnal, cu un zdranganit sonor care se auzi in ciuda huruitului motoarelor, toti robotii cazura in genunchi.

Donovan scoase un strigat si se repezi pe scara in jos. Ajunse langa ei ca o vijelie, tot atat de rosu la obraz cat era la par, lovind furios, cu pumnii stransi, aerul din jur.

― Ce naiba faceti, rable descreierate ce sunteti! in picioare! La treaba! Aveti grija de tubul L. Daca nu-l demontati, curatati si montati la loc pana deseara va coagulez creierele cu curent alternativ!

Nici un robot nu se misca!

Nici chiar Cutie, care se afla in cealalta parte a incaperii si era singurul in picioare, nu rosti nici un cuvant. Ramase cu ochii fixati pe piesele uriasului motor.

Donovan izbi cu putere primul robot ce-l intalni in cale, urland:

― In picioare!

Robotul il asculta fara graba. Ochii sai fotoelectrici priveau pamanteanul plini de repros:

― Nu exista alt stapan in afara de Stapan ― spuse el ― iar QT-1 este Profetul sau.

― Poftim?!

Donovan simti douazeci de perechi de ochi mecanici atintiti asupra lui; douazeci de voci metalice repetara solemn:

― Nu exista alt stapan in afara de Stapan, iar QT-1 este Profetul sau.

― Imi pare rau ― interveni abia atunci Cutie ― dar mi se pare ca prietenii mei vor asculta de acum incolo de poruncile cuiva superior tie.

― O sa asculte de naiba! Iesi afara! Cu tine ma rafuiesc eu mai tarziu, dupa ce ispravesc cu rablele astea neroade.

Cutie isi clatina incet, ca un intelept, capul lui greu:

― Imi pare tare rau, dar nu intelegi nimic. Acestia sunt roboti, adica fiinte in stare sa gandeasca. Le-am propovaduit adevarul si l-au recunoscut pe Stapan. Cu totii. Iar pe mine m-au numit Profet ― isi pleca ochii. Sunt nevrednic, poate totusi

Donovan il asculta cu respiratia taiata, apoi izbucni:

― Nu mai spune! Frumos, foarte frumos. Acum insa da-mi si mie voie sa-ti spun ceva, ma, cap de fier! Nu exista nici un stapan si nici un Profet, iar cel care porunceste sunt eu. M-ai inteles? Vocea lui se transforma in urlet. Iesi afara!

― Ascult numai de Stapan.

― Fir-ar al naibii de 'Stapan'! Donovan scuipa tubul L. Na, pentru 'Stapan'! Fa ce ti-am spus.

Nici Cutie, nici robotii nu pronuntara vreun cuvant, insa Donovan isi dadu seama ca tensiunea devenise insuportabila. Ochii reci si ficsi ardeau cu o lumina rosie-inchisa, iar Cutie parea mai teapan ca oricand.

― Ai comis un sacrilegiu ― sopti acesta, cu vocea lui metalica, inecata de emotie.

Pentru prima oara, Donovan simti un fior de teama vazandu-l pe Cutie ca se apropie. Robotul nu putea sa se enerveze ― totusi ochii lui scaparau de manie.

― Imi pare rau, Donovan ― spuse robotul ― dar dupa cele petrecute nu mai poti ramane aici. De acum incolo, dumitale si lui Powell va este interzis accesul in camera de control si in uzina.

Facu un semn domol cu mana si intr-o clipa doi roboti imobilizara bratele lui Donovan. Bietul pamantean de-abia avu ragaz sa deschida gura si sa inspire o data, ca se simti ridicat pe sus si dus spre ascensor.

* *

Cu pumnii stransi, Gregory Powell masura camera de garda in sus si in jos. Arunca o privire furioasa si neputincioasa spre usa incuiata si se rasti la Donovan.

― Cine naiba te-a pus sa scuipi tubul L?

La fel de furios, Mike lovea cu pumnii in bratele fotoliului in care se asezase.

― Da' cum voiai sa reactionez la neobrazarea sperietoarei aceleia de ciori? N-am de gand sa ma las jignit de o rabla electrica pe care am facut-o cu mainile mele.

Powell ii raspunse sarcastic:

― Ma rog, daca te simti mai putin jignit incuiat in camera de garda, cu doi roboti planton la usa!

Donovan bodogani si el ceva:

― Asteapta pana ne intoarcem la Baza. Trebuie sa se gaseasca cineva sa fie tras la raspundere. Robotii sunt facuti sa ne asculte, conform legii a doua.

― La ce-ti foloseste tie c-o sa fie tras cineva la raspundere? Deocamdata robotii tot nu te asculta. Si exista vreo pricina pe care o vom descoperi noi fara indoiala, dar prea tarziu. Apropo, stii ce se va intampla cu noi cand vom ajunge la Baza? Se opri in fata lui Donovan si-l privi in ochi:

― Ce?

― Mai nimic: vom fi expediati la minele de pe Mercur, sa putrezim acolo vreo douazeci de ani. Sau poate la Penitenciarul de pe Ceres.

― Nu inteleg ce vrei sa spui?

― Ai uitat furtuna electronica care se apropie? Se indreapta exact spre centrul axului pamantesc. Am facut aceasta descoperire chiar in clipa in care un robot m-a luat pe sus si m-a intrerupt din calcul.

Donovan se facu alb ca varul:

― Asta mai lipsea!

― Stii ce se va intampla cu axul ― pentru ca furtuna nu va fi o furtuna obisnuita, ci un viscol? Va sari ca o musca gadilata. Iti inchipui, numai cu Cutie la control, sigur se va descentraliza, si, daca se deplaseaza, atunci s-a zis cu noi si cu Pamantul.

Inainte ca Powell sa fi terminat, Donovan fu la usa, smucind salbatic clanta. Usa se deschise, pamanteanul trecu in goana pragul, dar se izbi de un brat metalic care-i bara calea.

Robotul il privea imperturbabil.

― Profetul iti ordona sa ramai aici! Te rog sa te supui!

Bratul sau executa o miscare de translatie, iar Donovan fu obligat sa se dea inapoi. Tocmai atunci, Cutie aparu in capatul coridorului; il dadu in laturi pe robotul ce statea de straja, intra in camera de garda si inchise usa cu grija.

In culmea indignarii, Donovan se rasti la Cutie:

― Ai intrecut orice masura. Ai sa platesti pentru gluma asta proasta.

― Te rog nu fi suparat ― replica robotul calm. Mai devreme sau mai tarziu, tot trebuia sa se intample. Amandoi ati fost scosi din functie.

― Iarta-ma ca te intreb ― reusi Powell sa-l interpeleze ― dar ce vrei sa spui prin 'scosi din functie'?

― Pana la crearea mea ― raspunse Cutie ― voi erati cei care-l serveau pe Stapan. Acum insa acesta a devenit privilegiul meu, asa ca unica voastra ratiune de existenta a disparut. E clar?

― Nu prea ― raspunse Powell ingrijorat ― totusi am vrea sa stim ce aveti de gand sa faceti cu noi?

Cutie nu raspunse pe data. Statu o clipa pe ganduri, apoi intinse o mana si-o puse pe umarul lui Powell. Cu cealalta mana il apuca pe Donovan de incheietura bratului si-l trase mai aproape.

― Imi sunteti simpatici amandoi. Sunteti creaturi inferioare, cu facultate de gandire limitata, dar nu stiu de ce, am un soi de afectiune pentru voi. Ati slujit Stapanului cu credinta, iar el va va rasplati. Acum, ca ati fost scosi din functie, nu veti mai trai probabil multa vreme. Dar atat timp cat veti fi in viata nu veti duce lipsa de mancare, de haine sau de adapost, cu conditia de a nu va apropia de camera de comanda si de uzina.

― Greg! urla Donovan. Ne-a scos la pensie. Fa ceva! E umilitor.

― Asculta, Cutie, nu mai putem indura. Noi suntem stapanii. Statia aceasta e o creatie a omului, a unor oameni ca mine, care traiesc pe Pamant si pe alte planete. Statia aceasta nu-i decat un releu de energie, iar tu nu esti decat un

* *

Cutie clatina cumpanit din cap.

― Sunteti prada unei obsesii. Nu inteleg de ce va incapatanati sa credeti in teoria voastra, evident eronata, asupra vietii. Chiar daca admitem ca non-robotii sunt lipsiti de ratiune, totusi si cazu pe ganduri.

Donovan sopti cu necaz:

― De-ai avea capul din oase, tandari ti l-as face. Powell isi duse mana la mustata si privi oblic.

― Asculta, Cutie, daca asa cum zici tu, Pamantul nu exista, cum explici atunci ceea ce vezi prin telescop?

― Nu inteleg!

Pamanteanul zambi.

― Aha! Mi se pare mie ca te-am prins! Ai avut si tu prilejul, de cand te-am asamblat, sa privesti prin telescop. Ai observat ca unele din punctele acelea luminoase vazute prin telescop sunt ca niste discuri?

― A, da, sigur ca da! Sunt pur si simplu marite, pentru ca fasciculul sa nimereasca mai usor.

― Atunci de ce nu sunt si stelele marite?

― Adica, celelalte puncte? Pentru ca nici o raza nu pleaca spre ele, asa ca n-ar folosi la nimic sa fie marite. Dar, dragul meu Powell, pana si dumneata ar trebui sa fii in stare sa-ti explici singur niste lucruri atat de simple.

Powell tot nu voia sa se dea batut:

― Dar prin telescop vezi mai multe stele decat cu ochiul liber. De unde crezi tu ca apar? Spune-mi, te rog, de unde crezi tu ca apar?

Cutie dadu semne de plictiseala.

― Asculta, Powell, crezi ca sunt dispus sa-mi pierd timpul ca sa gasesc o interpretare pentru toate iluziile optice pe care le avem datorita instrumentelor? De cand oare perceptiile simturilor pot infirma un rationament logic, solid?

― Dar spune-mi, te rog ― zise Donovan, smulgandu-se din stransoarea bratului prietenos, dar cam greu al lui Cutie ― care este in fond rostul fasciculului? Noi ti-am dat o explicatie logica valabila. Esti in stare sa ne dai una mai buna?

Primi un raspuns intepat:

― Stapanul singur stie motivul pentru care transmite fasciculul. Sunt anumite lucruri ― isi ridica privirea in sus cucernic ― in care nu se cade sa ne amestecam. In ceea ce ma priveste, rostul meu e sa slujesc, nu sa pun intrebari.

Powell se aseza si-si cuprinse fata in palme:

― Pleaca, Cutie. Pleaca si lasa-ma sa ma gandesc.

― Am sa va trimit de mancare ― spuse Cutie prevenitor.

― Greg ― il striga in soapta Donovan ― trebuie sa recurgem la o stratagema. Sa ne apropiem de el cand nu se asteapta si sa-i provocam un scurtcircuit. Putin acid nitric la incheieturi.

― Nu fi prost, Mike. Crezi c-o sa ne dea voie sa ne apropiem de el cu acidul in mana? Trebuie sa stam de vorba, sa-l convingem sa ne lase sa intram in camera de comanda inainte de patruzeci si opt de ore. Altfel s-a zis eu noi.

Si cuprins de disperarea neputintei se legana cu scaunul.

― Cine a mai pomenit una ca asta? Sa stai la discutie cu un robot? Este este de-a dreptul

― Umilitor, completa Donovan.

― Mai rau!

― Asculta! Donovan izbucni in ras. De ce sa discutam? Hai mai bine sa-i dovedim. Sa construim un robot in fata lui. In felul asta il punem cu botul pe labe.

Pe fata lui Powell se ivi un zambet de satisfactie. Donovan adauga:

― Imagineaza-ti ce mutra o sa faca cand o sa vada cum se construieste un robot!

Robotii se faceau pe Pamant, dar, pentru facilitatea transportului prin spatiul cosmic, se asamblau la locul de destinatie. Astfel se evita totodata si incalcarea severei legi impotriva robotilor, atunci in vigoare pe Pamant, pentru ca acestia capatau o existenta de sine statatoare de-abia acolo unde aveau sa fie intrebuintati.

Aceasta presupunea din partea unor oameni ca Powell si Donovan multa pricepere, caci asamblarea unui robot nu era o munca nici simpla, nici usoara.

Insa niciodata Powell si Donovan nu si-au dat seama cat de grea este aceasta treaba, pana in ziua in care, in camera de asamblare, sub ochii vigilenti ai lui QT-1 ― Profet al Stapanului ― se apucara sa monteze un robot.

Robotul respectiv ― unul oarecare, de tip M.C. ― era aproape gata si statea intins pe masa. Dupa trei ore de munca, mai aveau de terminat doar capul; Powell se intrerupse o clipa sa-si stearga fruntea de sudoare si arunca o privire spre Cutie, fara insa sa se dumireasca daca acesta se lasa convins. Trei ceasuri in sir, Cutie statuse nemiscat, nerostind nici un cuvant, iar pe fata lui, totdeauna lipsita de expresie, nu se putea citi nimic.

Powell mormai.

― Hai, Mike, sa montam creierul.

Donovan salta capul unui recipient impachetat si sigilat cu grija. Inauntru se afla o cutie in forma cubica, plutind intr-o baie de ulei; deschise cutia si scoase un glob infasurat intr-o imbracaminte protectoare de cauciuc spongios.

Il manui cu multa grija, caci era cel mai complicat mecanism inchipuit vreodata de mintea omeneasca. O membrana subtire de platina acoperea creierul pozitronic, in a carui masa delicata si instabila erau imprimate, in urma unor calcule riguroase, caile nervoase. Prin ele orice robot era inzestrat cu ceea ce se numeste 'educatie prenatala'.

Globul fu introdus in teasta robotului de pe masa si acoperit cu o placa metalica albastra, sudata cu ajutorul unei mici flacari atomice. Montara apoi ochii fotoelectrici, insurubandu-i in orbite; peste ochi fura intinse niste foite transparente dintr-un material plastic, dur ca otelul.

Robotul era complet; nu-i mai lipsea decat impulsul datator de viata al curentului electric. Powell se opri cu mana pe buton.

― Atentiune! Cutie, fii atent!

Invarti butonul, se auzi o pocnitura, apoi un bazait. Cei doi pamanteni se aplecara ingrijorati asupra creatiei lor.

Observara mai intai o miscare de-abia perceptibila; toate incheieturile robotului de tip M.C. se incordara, isi ridica capul, sprijinindu-se in coate si, cu multa stangacie, se dadu jos de pe masa. Pasii ii erau nesiguri si incerca de vreo doua ori ― fara succes ― sa vorbeasca, in cele din urma izbuti sa spuna:

― As vrea sa incep sa muncesc. Unde trebuie sa ma duc?

Donovan, dintr-un salt, fu langa usa:

― Coboara scarile si du-te jos. Ti se va spune indata ce ai de facut.

Robotul de tip M. C. pleca, iar cei doi pamanteni ramasera cu Cutie care nu facuse inca nici o miscare. Powell i se adresa ranjind:

― Ei, acum crezi ca noi te-am facut?

Raspunsul lui Cutie fu scurt si categoric:

― Nu! spuse el.

Powell ramase cu ranjetul inghetat pe buze, iar Donovan deschise gura si uita s-o mai inchida.

Dezinvolt, Cutie continua:

― Ati impreunat doar partile componente care erau gata facute. Recunosc, cu dibacie, din instinct probabil, dar asta nu inseamna ca voi ati creat robotul. Partile pe care le-ati asamblat au fost create de Stapan.

― Partile acelea ― izbucni Donovan cu vocea ragusita ― au fost fabricate pe Pamant si expediate de acolo.

― Bine, bine ― raspunse impaciuitor Cutie ― n-are nici un rost sa mai discutam.

― Ba are.

Pamanteanul se repezi si-l apuca de brat.

― Daca ai putea citi cartile pe care le avem in biblioteca, ti-ai da seama ca nu exista nici un fel de indoiala.

― Cartile? Le-am citit pe toate! Foarte ingenioase!

― Daca le-ai citit ― interveni Powell ― nu mai avem ce adauga. Iar tu nu poti nega ce scrie in ele. Pur si simplu nu poti.

Vocea lui Cutie era plina de compatimire.

― Iti inchipui, draga Powell, ca pentru mine cartile astea nu constituie o sursa de informatie demna de incredere. Ele au fost create de Stapan pentru voi, nu insa si pentru mine.

― Ce te indreptateste sa faci aceasta diferentiere? intreba Powell.

― Eu, fiinta capabila sa rationez, sunt in stare sa deduc adevarul pornind de la niste cauze apriorice. Voi, fiinte inteligente, dar incapabile sa rationeze, aveti nevoie de o explicatie a existentei, pe care Stapanul v-o da pe aceasta cale. Ca v-a bagat in cap niste idei caraghioase despre lumi indepartate, populate cu oameni, este fara indoiala spre binele vostru. Mintile voastre sunt probabil prea grosolan alcatuite pentru a cuprinde Adevarul absolut. Totusi, pentru ca voia Sa este sa credeti in carti, eu ma abtin de la orice comentariu.

Inainte de a pleca, intoarse capul si spuse pe un ton binevoitor:

― Nu fiti deprimati. In planurile Stapanului e loc pentru toata lumea, chiar si pentru oameni. Iar daca locul vostru este umil, de-l veti ocupa cu cinste va va rasplati.

Parasi incaperea cu o expresie de beatitudine senina, asa cum ii sta bine unui Profet al Stapanului; cei doi oameni evitara sa se uite unul in ochii celuilalt.

In cele din urma, Powell rupse tacerea:

― Hai sa mergem la culcare, Mike. Eu, unul, am capitulat.

Donovan intreba in soapta:

― Asculta, Greg, nu-i asa ca n-are dreptate? Vorbeste cu o asemenea siguranta ca eu

Powell nu-l lasa sa sfarseasca:

― Nu fi imbecil! Ai sa ai de altfel ocazia sa verifici daca Pamantul exista sau nu, cand ne vine schimbul si-o sa ne ducem sa incasam papara.

― Atunci, pentru numele lui Jupiter, trebuie sa facem ceva. Donovan era pe punctul de a izbucni in plans. Nu crede nici ce-i spunem noi, nici ce scrie in carti, nici ce vede cu ochii.

― Nu ― spuse Powell amarat ― e un robot avand functia sa rationeze, lua-l-ar naiba. Nu crede decat in ratiune si totul e sa

Lasa fraza in suspensie.

― Sa ce? il indemna Donovan.

― Prin rationament logic poti demonstra orice vrei, daca stii de la ce principiu sa pornesti. Noi avem principiile noastre, iar Cutie pe ale lui.

― Atunci, hai sa gasim repede principiile lui. Maine izbucneste furtuna.

Powell ofta neputincios.

― Da' ce crezi ca-i usor? La baza principiilor sta convingerea, te daruiesti lor cu toata credinta. Nimeni pe lume nu ti le poate schimba. Eu ma duc sa ma culc.

― Ah! fir-ar a' naibii! Nu pot dormi!

― Nici eu! Dar voi incerca ― din principiu.

* *

Douasprezece ore mai tarziu, somnul ramasese insa tot un deziderat nerealizabil.

Furtuna izbucnise inainte de termenul prevazut. Donovan arata cu degetul spre fereastra de observatie. Fata lui rotofeie pierduse orice urma de culoare. Powell, cu gura uscata si maxilarele inclestate, tragandu-se cu disperare de mustata, privi intr-acolo.

In alte imprejurari, privelistea li s-ar fi parut frumoasa. Curentul de electroni rapizi producea ultraspicule intens luminoase la trecerea prin fasciculul de energie.

Fasciculul de atomi jucausi si stralucitori se pierdea in imensul nesfarsit.

Transferul de energie era constant, dar cei doi pamanteni stiau din experienta cat temei se poate pune pe observatia cu ochiul liber. O deviatie de o sutime de miime de secunda, pe care ochiul liber nici nu o percepe, era suficienta pentru a deplasa focarul axului si a nimici sute de mile patrate de pe suprafata Pamantului.

Iar de veghe era un robot pe care nu-l interesa nici axul, nici focarul, nici Pamantul, ci numai Stapanul!

Se scursera cateva ore. Cei doi pamanteni, fara sa scoata vreun cuvant, priveau ca hipnotizati prin fereastra de observatie. In cele din urma, punctele jucause de lumina se intunecara si nu se mai vazura. Furtuna se linistise.

Vocea lui Powell era lipsita de orice expresie:

― S-a terminat!

Donovan atipise si Powell il privea cu invidie. Semnalul luminos se aprinse de cateva ori, dar pamantenii nu-l bagara in seama. Ce importanta mai putea sa aiba? De altfel, nimic nu mai avea nici un fel de importanta! Poate ca avea dreptate Cutie. Nu erau altceva decat niste fiinte inferioare, inzestrate cu memorie, a caror existenta devenise inutila.

Cat n-ar fi dat Powell sa fie asa!

Cutie se afla in fata lui.

― N-ati raspuns la semnal si am venit sa vad ce mai faceti ― spuse el cu voce grava. Nu aratati prea bine. Ma tem ca viata voastra s-a cam apropiat de sfarsit. Totusi, poate ca va intereseaza diagramele inregistrate azi?

Gestul robotului era un gest de prietenie, in care Powell banui ca se ascunde o urma de remuscare pentru felul samavolnic in care ii inlaturase de la conducerea statiei solare. Lua foile pe care i le intinse Cutie si le privi fara sa le vada.

Cutie parea multumit.

― Sigur ca este un privilegiu deosebit de a-l putea sluji pe Stapan. Dar nu trebuie sa fiti prea amarati ca v-am luat locul.

Powell marai ceva, uitandu-se mecanic la hartii pana ce, la un moment dat, privirea i se opri pe o linie rosie, subtire, care strabatea in zigzag coala, de la un capat la celalalt.

Privea si nu-i venea sa-si creada ochilor. Apuca coala cu amandoua mainile, sari in picioare, fara sa-si ia ochii de pe ea. Celelalte foi se risipira pe jos.

― Mike! Mike! Il scutura cu strasnicie. A mentinut directia constanta!

Donovan se dezmetici greu.

― Ce? Unde? Isi indrepta si el ochii holbati spre diagrama.

― Ce nu-i in regula? interveni Cutie.

― N-ai deviat din focar ― spuse Powell balbaindu-se. Iti dai seama?

― Focar? Ce-i ala?

― Ai mentinut constanta directia fasciculului care a ajuns la statia de receptie; deviatiile inregistrate au fost sub o zecime de miime a unei milisecunde de arc.

― Care statie de receptie?

― De pe Pamant. Statia de receptie de pe Pamant ― baigui Powell. N-ai deviat din focar.

Cutie se rasuci pe calcaie, plictisit.

― Oricata bunavointa v-as arata este zadarnic. Tot nu incetati cu fantasmagoriile voastre. N-am facut altceva decat sa mentin toate cadranele in echilibru, dupa cum era voia Stapanului.

Strangand hartiile ravasite laolalta, se retrase teapan. Cand iesi, Donovan spuse:

― Sa ma ia naiba! Apoi catre Powell: Ce facem acum?

Powell era obosit, dar se simtea ca si cum i s-ar fi luat o piatra de pe inima.

― Nimic. Ne-a dat dovada ca e capabil sa conduca singur statia. Pana acum n-am vazut o manevra mai corecta pe timp de furtuna electronica.

― Dar tot n-am gasit solutia. Ai auzit cum vorbea de 'Stapan'. Nu putem

― Asculta, Mike, el urmeaza poruncile Stapanului primite prin mijlocirea cadranelor, instrumentelor si a diagramelor. Nici noi nu ne-am luat dupa altceva. De fapt, asa se justifica si refuzul sau de a ne asculta. Ascultarea este obiectul celei de-a doua legi. Prima lege priveste insa securitatea omului. Cum poate el asigura securitatea oamenilor ― fie ca stie sau nu? Pastrand constanta directia fasciculului. Si isi da seama ca e mai capabil decat noi s-o mentina constanta; de aceea sustine ca ne este superior si de aceea ne-a dat afara din camera de control. Daca judeci dupa legile roboticii, comportarea lui e fireasca.

― Ma rog, dar nu asta este problema. Nu-l putem lasa sa continue cu aberatiile lui despre Stapan.

― De ce nu?

― Pur si simplu, pentru ca sunt aberatii. Cum putem sa-i lasam statia pe mana, cand el nu crede in Pamant?

― E in stare s-o conduca.

― Da, dar..

― Atunci, ce importanta are in ce crede?

Powell se intinse cu voluptate; pe fata lui aparu un zambet si cazu pe pat. Adormise.

* *

Powell vorbea, in vreme ce-si punea haina usoara de cosmonaut.

― Treaba e foarte simpla ― spuse el. Se pot aduce noile tipuri QT pe rand, unul cate unul, dupa ce in prealabil li se monteaza un comutator automat, care sa intrerupa curentul dupa o saptamana. In felul asta au timp indeajuns sa invete hm, hm de la Profetul insusi, 'ritualul' conform caruia trebuie slujit Stapanul; apoi pot fi transportati pe o alta statie si repusi in functiune. Am putea scoate cate doi QT pe

Donovan isi ridica vizorul de glasita si urla:

― Taci odata si hai sa plecam. Ne asteapta schimbul; cat despre mine n-am sa-mi revin pe deplin decat cand voi zari Pamantul si voi simti taria lui sub talpi, de-abia atunci voi crede din nou ca exista cu adevarat.

In timp ce vorbea, usa se deschise, si Donovan isi trase vizorul la loc ― nu inainte de a mai injura o data ― si ii intoarse spatele lui Cutie.

Robotul se apropie de ei si ii intreba cu parere de rau:

― Plecati?

Powell raspunse dand din cap.

― Vor veni altii in locul nostru.

Cutie scoase un oftat care semana cu sunetul pe care-l produce vantul cand sufla prin sarmele de telegraf.

― Misiunea voastra s-a incheiat si acum veti pieri. Era de asteptat, totusi Faca-se voia Stapanului!

Resemnarea din vocea lui il scoase pe Powell din sarite:

― Nu-ti risipi compatimirea, Cutie. Nu spre pieire plecam noi, ci spre Pamant.

― E bine ca ganditi astfel ― ofta Cutie din nou. Acum imi dau eu seama de intelepciunea care se ascunde dincolo de iluzia voastra. N-as incerca sa va clintesc din credinta voastra, chiar daca mi-ar sta in puteri.

Rostind aceste cuvinte, devenise mila intruchipata; apoi pleca.

* *

Powell marai ceva apropiindu-se de Donovan. Cu valizele sigilate in maini se indreptara amandoi spre iesire. Afara astepta nava cu care venise schimbul, iar Franz Müller ii intampina cu o plecaciune teapana. Donovan abia il lua in seama si trecu mai departe in cabina pilotului, spre a prelua comanda de la Sam Evans. Powell zabovi:

― Ce mai face Pamantul? Era o intrebare conventionala, la care Müller raspunse tot atat de conventional:

― Se invarte.

― Bine ― mai spuse Powell.

Müller il privi si adauga:

― Baietii de la 'Robotii americani' au inventat un tip nou, un robot multiplu.

― Ce spui?!

― Ce-ai auzit. Li s-a si oferit un contract. Va fi folosit pentru exploatarea miniera astrala. Un robot care comanda sase roboti subalterni. Ca mana, degetelor.

― I s-a facut proba practica? intreba Powell ingrijorat.

Müller zambi:

― Am auzit ca va asteapta pe voi.

Powell stranse involuntar pumnii:

― Da' ni se cuvine si noua o vacanta, ce naiba!

― O sa aveti! Doua saptamani mi se pare!

Isi impaturea pedant manusile groase ale costumului cosmonautic, pregatindu-se sa-si ia locul in primire; intreba incruntandu-si sprancenele stufoase:

― Cum functioneaza noul robot? Daca nu merge cum trebuie nici nu-l las sa se apropie de vreun buton.

Powell nu raspunse imediat. Il masura cu privirea pe mandrul prusac ce statea in fata lui, din cap ― un cap cu chip sever si incapatanat, acoperit cu par tuns ca peria ― pana-n picioare ― niste picioare bine infipte in pamant ― si il cuprinse o bucurie launtrica.

― Robotul functioneaza destul de bine ― zise el taraganat ― nu cred ca va fi nevoie sa-ti bati prea mult capul cu comanda statiei.

Zambi, sau mai degraba ranji ― apoi disparu in interiorul navei. Müller avea sa ramana cateva saptamani.

INTAI SA PRINDEM IEPURELE

Mike fusese nevoit sa recunoasca ca vacanta nu durase numai doua saptamani. Avusese un concediu de sase luni, in care timp isi primise salariul integral. Recunoscu si asta. Dar dupa cum si explicase, de altfel, totul fusese doar o intamplare. 'Robotii americani' trebuiau sa gaseasca mai intai toate bubele robotului multiplu. Avea la defecte cu duiumul, dar, ca de obicei, in ciuda oricarui efort, cel putin o jumatate de duzina aveau sa iasa la iveala de-abia la proba practica. Asa incat fura nevoiti sa astepte si sa se odihneasca pana cand cei de la serviciul de proiectare si cei de la serviciul de verificare declarara ca totul e in perfecta ordine. Iar acum, el si Powell se aflau pe un asteroid si lucrurile nu erau nicidecum in ordine. lata ce repeta pentru a zecea oara Mike Donovan, cu fata congestionata de enervare:

― Pentru numele lui Dumnezeu, Greg, fii realist. De ce te cramponezi de instructiuni, tii neaparat sa vezi cu ochii cum esueaza robotul la proba practica? E timpul sa scoti rigla de calcul din buzunar si sa te apuci de treaba.

― Spuneam doar ― Gregory Powell vorbea cu multa rabdare, ca si cand ar fi explicat unui copil inapoiat legile electronicii ― spuneam doar ca, potrivit instructiunilor, acesti roboti au tot ce le trebuie ca sa exploateze minele asteroidale fara supraveghere. Deci nu trebuie sa-i supraveghem.

― Bine. Atunci s-o luam logic ― ridica mana lui paroasa si numara pe degete: Unu: Noul robot a trecut toate probele de laborator. Doi: Firma 'Robotii americani' a garantat reusita probei pe un asteroid. Trei: Robotul nu se comporta cum trebuie la aceasta proba. Patru: Daca proba nu reuseste, atunci 'Robotii americani' pierd un credit de zece milioane bani gheata, si cam o suta de milioane compromitandu-si reputatia. Cinci: Daca proba esueaza si nu putem explica de ce, se prea poate ca doua posturi bine platite sa ramana vacante.

Powell mormai ceva, dar se sili sa zambeasca; zambetul lui era insa, evident, fortat. Cunosteau cu totii legea nescrisa a societatilor 'Oamenii mecanici' si 'Robotii americani', care suna astfel: 'Nici unul dintre angajati nu poate comite o greseala de doua ori. Este concediat la prima.'

Spuse cu voce tare:

― Esti destept ca Euclid, dar te incurci cand e vorba de fapte. Ai supravegheat munca grupului de roboti trei zile in sir, si chiar tu, ma roscovane, ai spus ca ai lucrat foarte bine. Ce altceva putem face?

― Sa descoperim ce nu-i in regula, iaca ce putem face. Au lucrat bine atata timp cat am fost de fata. Dar, de fiecare data, cand i-am scapat din vedere, n-au adus nici un gram de minereu. Nici macar nu s-au intors la timp, am fost nevoit sa ma duc eu dupa ei.

― Se defectase ceva?

― Nimic, nimic. Toti erau in perfecta stare. Ma supara doar un detaliu neinsemnat: nu scoteau minereu.

Powell privi spre tavan incruntandu-se, si incepu sa se traga de mustata.

― Sa-ti spun ceva, Mike. Noua ni s-au dat intotdeauna treburile cele mai grele, dar asta le intrece pe toate. E mult prea complicata pentru posibilitatile noastre. Uite, robotul asta, DV-5, are sub ordinele sale sase roboti. Care, de fapt, nu sunt numai sub ordinele lui, ci fac parte din el.

― Stiu, dar

― Taci din gura! se rasti Powell. Stiu ca stii, dar vreau sa recapitulez. Acesti sase roboti subsidiari fac parte din robotul DV-5, intocmai cum degetele de la mana fac parte din tine; iar robotul principal nu transmite ordinele nici prin voce, nici prin difuzor, ci direct prin campurile pozitronice. Si nu exista nici un robotician, la 'Robotii americani', care sa stie ce inseamna sau cum lucreaza un camp pozitronic. Nici eu nu stiu. Si nici tu.

― Habar n-am ― fu Donovan de acord.

― Iar noi ne aflam in urmatoarea situatie: Daca totul merge bine e perfect; daca insa se strica ceva, noi nu putem face nimic si nici altcineva nu cred c-ar putea face ceva. Dar cum slujba e a noastra si nu a altcuiva, trebuie sa incercam s-o scoatem la capat, Mike. Isi macina o clipa nervii in tacere, apoi adauga: L-ai scos la lucru?

― Da.

― In clipa de fata se comporta normal?

― N-are manii religioase, nici nu fuge in cerc recitand poezele, asa incat, dupa aparente, pot spune ca se comporta normal.

Donovan iesi pe usa, dand din cap ca un cal naravas.

* *

Powell lua manualul gros de robotica, care se afla pe masa, si il deschise cu evlavie. Odata sarise pe fereastra unei case ce luase foc, avand timp doar sa-si traga pantalonii, dar luase manualul cu el. La nevoie ar fi renuntat si la pantaloni, dar manualul tot l-ar fi luat. Manualul statea proptit inaintea lui, cand aparu Robotul DV-5, urmat de Donovan, care tranti usa dupa el.

Powell il saluta incruntat:

― Noroc, Dave. Cum te simti?

― Foarte bine ― raspunse robotul. Pot sa ma asez? Trase mai aproape un scaun solid, facut anume pentru el, si se aseza incetisor.

Powell il privi pe Dave cu admiratie (pentru profani, un robot inseamna un numar de serie; nu insa si pentru roboticieni). Nu era prea masiv, desi constituia aparatul de gandire al unui complex indivizibil, format din sapte roboti. Avea aproape doi metri jumatate in inaltime si jumatate de tona de metal si electricitate. Cam mult? Nicidecum, cand te gandesti ca aceasta jumatate de tona era alcatuita dintr-o masa de condensatoare, circuite integrate, transformatoare si celule de vid care pot controla si savarsi orice reactie psihica proprie omului. Plus un creier pozitronic de vreo cinci kilograme de materii metalice si cateva cvadralioane de pozitroni care dirijeaza intreg ansamblul.

Powell cauta o tigara in buzunarul camasii.

― Dave ― ii spuse el ― esti un baiat bun. Nu esti flusturatic si n-ai veleitati de vedeta. Esti un robot echilibrat, construit sa scoata minereu din mina; dar ai sub comanda directa sase roboti subsidiari. Dupa cate imi pot eu da seama, faptul acesta nu a produs nici o dezordine in configuratia creierului tau, nu-i asa?

Robotul il aproba din cap.

― Ma simt foarte bine, dar unde vrei sa ajungi, sefule?

Avea o diafragma de calitate exceptionala, datorita careia putea emite si tonurile de sus, asa ca vocea lui era lipsita de acea monotonie metalica caracteristica vocii robotilor.

― Uite, am sa-ti spun. In ciuda calitatilor tale, as vrea sa stiu ce se intampla ca nu faci treaba cum trebuie? Bunaoara, ce s-a petrecut astazi, cand ai coborat a doua oara in mina?

Dave ezita.

― Dupa cate stiu eu, nimic.

― Dar n-ai scos nici un gram de minereu.

― Stiu.

― Pai, atunci

Dave era tulburat.

― Nu pot sa-mi explic, sefule. Din cauza asta am fost pe punctul sa fac o criza de nervi, dar m-am stapanit. Robotii subalterni au lucrat bine. Si stiu ca si eu am facut la fel. Ramase pe ganduri, ochii sai fotoelectrici ardeau cu intensitate mare. Apoi adauga: Nu-mi amintesc de nimic. Stiu atat ca, odata ziua de munca terminata, in fata mea se afla Mike si carele pentru transportul minereului, majoritatea goale.

Donovan il intrerupse.

― In ultimele zile nici n-ai mai dat raportul dupa fiecare coborare in mina, stii asta, Dave?

― Stiu. Dar daca ma intrebi de ce

Dadu din cap in semn de neputinta.

Powell avea senzatia ca daca fata robotului ar fi putut avea o expresie, ar fi fost o expresie de durere si umilinta. Robotul, prin insasi structura lui, nu suporta sa nu-si indeplineasca functiunile.

Donovan isi trase scaunul langa masa lui Powell si se apleca spre el:

― Sa fie amnezie?

― Habar n-am. Dar nu castigam nimic incercand sa-i lipim o eticheta cu numele unei boli. Analogia cu dereglarile trupului omenesc ne conduce la un diagnostic romantic, fara folos practic. Se scarpina pe gat: Nu-mi face nici o placere, dar va trebui sa-l supun la testele care sa-i verifice reactiile elementare ale creierului. Isi va simti, probabil, demnitatea ranita. Il privi ganditor pe Dave, apoi cauta in manual punctajul textului. Dupa care se adresa robotului: Asculta, Dave, ai avea ceva impotriva sa te examinez? Cred c-ar fi bine sa-ti facem o verificare.

Robotul se ridica in picioare.

― Daca crezi, sefule

Glasul sau era indurerat.

* *

Primele intrebari erau destul de usoare. Robotul DV-5 inmulti numere de cinci cifre, facand socotelile in ritmul metronomului. Insira numerele prime cuprinse intre o mie si zece mii. Extrase radacini patrate si calcula functiile integrale ale mai multor numere complexe. Parcurse toate reactiile mecanice in ordine crescanda. Si, in cele din urma, isi concentra mintea sa mecanica de mare precizie asupra capitolului de probleme dintre cele mai delicate pe care le putea rezolva un robot ― si anume asupra problemelor de judecata si etica.

Dupa doua ore, Powell era nadusit de-a binelea. Donovan isi mancase unghiile, desi isi dadea seama ca nu sunt o hrana consistenta. Robotul intreba:

― Care e rezultatul, sefule? Powell raspunse:

― Trebuie sa ma mai gandesc, Dave. O judecata pripita mai mult ne-ar incurca. Acum du-te la treaba, mai coboara o data in mina. Pentru moment, nu te stradui sa depasesti norma, nu face un efort prea mare, pana cand nu luam o hotarare.

Robotul pleca. Donovan privi intrebator spre Powell. ― Ei?

Acesta insa tinea mortis sa-si lungeasca mustatile, tragandu-le cu toata convingerea. Spuse totusi:

― Curentii creierului pozitronic functioneaza perfect, fara nici o defectiune.

― As prefera sa nu fiu chiar atat de sigur.

― Of! Doamne, Mike. La roboti, creierul este partea care se deregleaza cel mai greu. I se fac cinci probe pe Pamant. Si daca se comporta perfect la proba practica ― asa cum s-a comportat Dave ― nu mai exista nici un risc sa apara vreo defectiune la creier. Testul verifica toate caile-cheie.

― In concluzie, ce facem?

― Nu ma lua repede. Lasa-ma sa ma gandesc. Exista totusi posibilitatea unei defectiuni mecanice in trupul robotului. Ne-au ramas deci de verificat vreo mie cinci sute de condensatoare, douazeci de mii de circuite electrice secundare, cinci sute de celule cu vid, vreo mie de transformatoare, plus, una peste alta, tot cam o mie de piese complexe. Cat despre campurile astea pozitronice, nimeni nu stie nimic despre ele.

― Asculta, Greg ― Donovan deveni dintr-o data banuitor ― mi-a venit o idee. Poate ca robotul minte. Niciodata nu

― Ma, prostule, robotii nu pot minti cu buna stiinta. Daca am avea la indemana un verificator McCormack-Wesley, am putea verifica fiecare particica in parte in 24 sau cel mult 48 de ore; dar singurele doua verificatoare M.W. existente se afla pe Pamant, cantaresc fiecare 10 tone, au baza de beton si nu pot fi transportate. Spune si tu, nu se cheama asta ghinion?

Donovan batu cu pumnul in masa.

― Dar, Greg, Dave se deregleaza numai cand nu suntem langa el. Nu ti se pare ca toata povestea asta are un caracter sinistru?

Sublinie cele spuse, continuand sa bata cu pumnul in masa.

― Ma ― spuse Powell, rostind cuvintele rar ― nu ma scoate din sarite! Ti-ai imbuibat capul cu romane politiste.

― Vreau totusi sa stiu pe unde ne vom scoate camasa! urla Donovan.

― Iti spun imediat. Am sa-mi instalez un visiplat deasupra mesei ― arata cu degetul spre un punct din perete. Uite acolo, in perete. Am sa-l indrept spre locul unde se lucreaza in mina si am sa-l supraveghez pe Dave. Asta am sa fac.

― Doar atat? Greg, dar

Powell se scula in picioare si-si sprijini pumnii stransi de masa.

― Mike, am si-asa destula bataie de cap. Vocea lui era obosita. De o saptamana ma tot pisezi cu Dave. Spui ca s-a defectat? Stii cum s-a defectat? Nu. Stii in ce consta defectiunea? Nu. Stii motivul defectarii? Nu. Stii cum sa-l repari? Nu. Stii macar ceva in legatura cu defectiunea? Nu. Dar eu stiu ceva? Nu. Asa ca ce vrei sa fac?

Donovan facu cu mana prin aer un gest amplu si nedefinit.

Mi-ai luat piuitul!

― Deci, repet: inainte de a incepe reparatia, trebuie in primul rand sa descoperim in ce consta defectiunea. Ca sa faci o mincare de iepure, trebuie mai intai sa prinzi iepurele. Asa ca trebuie sa prindem iepurele. Si acum, iesi afara.

* *

Cu ochii obositi, Donovan cerceta schema raportului sau. Se simtea extenuat si apoi, ce putea sa scrie in raport, atata vreme cat lucrurile nu erau clare? Era manios. Spuse:

― Greg, suntem cu vreo mie de tone in urma fata de plan. Fara sa-l priveasca, Powell raspunse:

― In fine, mi-ai spus ceva ce nu stiam.

Donovan continua, simtind nevoia sa se descarce:

― Ceea ce as vrea eu sa stiu este pentru ce suntem noi vesnic obligati sa ne batem capul cu robotii de ultimul tip? Eu unul nu vad de ce robotul pe care il folosea bunicul meu dinspre partea mamei, n-ar fi destul de bun si pentru mine. Mie imi plac lucrurile rezistente si verificate. Si nu exista proba mai elocventa ca cea a timpului; imi plac robotii aceia demodati, solizi si buni, care nu se strica niciodata.

Powell lua o carte si o arunca spre o tinta precisa; Donovan cazu de pe scaun.

― De cinci ani incoace ― spuse Powell cu vocea egala ― munca ta la 'Robotii americani' consta in experimentarea noilor roboti la locul de munca. Pentru ca tu si cu mine am fost asa de prosti incat sa aratam ca suntem capabili, am fost rasplatiti dandu-ni-se munca cea mai idioata. Apoi adauga, aratand cu degetul in directia lui Donovan: Asta ti-e slujba. Dupa cate imi amintesc, asta ai facut de cand ai semnat contractul cu 'Robotii americani'. Daca nu-ti place, de ce nu-ti dai demisia?

Donovan se rostogoli pe burta, apoi isi apuca cu mana chica lui deasa si roscata, incercand sa-si ridice capul:

― Iti spun de ce. Vezi, in chestia asta intra si un principiu. In fond, cautand hibele noilor roboti, am jucat si eu un rol in dezvoltarea roboticii. Am slujit un principiu ajutand la dezvoltarea stiintei. Dar sa nu ma intelegi gresit. Nu din cauza principiului am ramas !a 'Robotii americani', ci din cauza banilor, Greg!

La strigatul disperat al lui Donovan, Powell sari in picioare; vazand incotro privea roscovanul, se uita si el prin visiplat. Amandoi incremenira inspaimantati: 'Sfinte, prea sfinte Jupiter!'

Donovan sarise in picioare cu sufletul la gura:

― Uite, priveste-i, Greg. Au innebunit!

Powell spuse:

― Adu costumele. Mergem la ei.

Tinea ochii fixati pe visiplat, observand miscarile robotilor, care in peisajul stancos si umbrit al asteroidului, lipsit de stratul de aer pamantesc, apareau ca niste licariri metalice mobile. Se incolonara pentru mars, iar lumina nebuloasa raspandita de trupurile lor pata, la intamplare, negrul peretilor ciopliti ai minei. Mergeau prin tunel toti sapte in acelasi pas, cu Dave in frunte, si nu se auzea nici un zgomot. Se oprira, apoi se intoarsera in loc; miscarile lor perfect sincronizate aveau ceva macabru. Schimbara pozitiile, se incolonara altfel, cu o usurinta nefireasca, de parca ar fi fost niste dansatori lunari.

Donovan se inapoie cu costumele:

― Ai vazut ce atitudine belicoasa au, Greg? Vin spre noi in pas militaresc.

I se raspunse cu raceala:

― Ce stii tu! Poate ca fac exercitii calistenice sau poate ca Dave are halucinatii si isi imagineaza ca este maestru de balet. Te sfatuiesc sa gandesti mai mult si sa vorbesti mai putin; sau chiar sa taci.

Donovan se incrunta si inciudat isi incarca pistolul cu material exploziv. Apoi spuse:

― Ma rog, asta-i situatia. Suntem angajati sa experimentam noile tipuri de roboti. Asta ni-i slujba. Dar explica-mi, te rog, si mie, de ce de ce de fiecare data, fara exceptie, se petrece ceva neprevazut?

― Asta-i blestemul nostru ― raspunse Powell sumbru. Hai sa mergem.

* *

Departe, in intunericul catifelat al tunelului, dincolo de zona pana unde ajungea lumina reflectoarelor de buzunar, zarira licarind robotii.

― Acolo sunt ― sopti Donovan.

Powell ii vorbi tot in soapta:

― Am incercat sa comunic cu Dave prin radio, dar nu mi-a raspuns. Probabil ca legatura radio a iesit din functiune.

― Noroc ca proiectantii n-au inventat inca roboti in stare sa lucreze pe intuneric. Iti inchipui cum m-as simti sa fiu nevoit sa cobor in mina, dupa sapte roboti nebuni, cu comunicatia prin radio intrerupta, daca astia n-ar arata ca niste pomi de Craciun, iluminati cu lumina radioactiva.

― Catara-te pe barna aia, Mike. Vin incoace si vreau sa-i observ de aproape. Poti?

Donovan sari mormaind. Forta de gravitatie era mult mai mica decat cea a Pamantului, dar costumul greu pe care-l purta compensa o parte din diferenta si, ca sa ajunga pe barna, trebui sa faca un salt de vreo trei metri. Powell se cocota si el alaturi.

Robotii incolonati in monom mergeau in urma lui Dave. In ritm mecanic, se asezara apoi doi cate doi si din nou revenira la formatia de monom, schimbandu-si locurile intre ei. Continuara manevra de nenumarate ori, fara ca Dave sa intoarca capul.

Cand Dave ajunse la o distanta de sapte-opt metri, jocul inceta. Ceilalti roboti rupsera formatia, ramasera o clipa locului, apoi se indepartara in mare viteza. Dave ii privi din urma, apoi incet se aseza. Isi sprijini capul intr-o mana; gestul lui era un gest omenesc. Powell ii auzi vocea in receptorul ce-l avea la ureche:

― Esti prin apropiere, sefule?

Powell ii facu un semn lui Donovan, apoi sari de pe barna.

― Aici sunt, Dave. Explica-mi te rog ce s-a intamplat?

Robotul dadu din cap.

― Nu stiu. Tin minte doar ca la un moment dat ne cazneam sa extragem minereu din tunelul 17; apoi m-am trezit dintr-o data aici, la o distanta de aproape un kilometru de locul unde lucram, dandu-mi seama de o prezenta omeneasca langa mine.

― Unde au plecat subalternii tai?

― Inapoi la munca, se intelege. Cat timp am pierdut?

― Nu prea mult. Nu face nimic. Apoi Powell adauga, adresandu-se lui Donovan: Ramai cu el pana la sfarsitul programului. Dupa aceea vino la mine. Mi-au venit vreo doua idei.

Donovan veni trei ceasuri mai tarziu. Parea obosit.

Powell il intreba:

― Ei, cum a mers?

Donovan dadu plictisit din umeri:

― Totul merge perfect, atata vreme cat stai langa ei. Arunca-mi, te rog, o tigara.

Roscovanul aprinse tigara cu o grija exagerata si sufla un colac de fum. Apoi spuse:

― Stii ca m-am gandit foarte serios, Greg. Dave are un fond cu totul special in comparatie cu alti roboti. Are sub comanda lui directa sase roboti, care-l asculta fara rezerve si asupra carora are drept de viata si de moarte. Lucrul asta nu se poate sa nu-i fi influentat mentalitatea. Acum, de pilda, poate se simte dator fata de sine insusi sa-si mareasca autoritatea.

― Unde vrei sa ajungi?

― Pai, am ajuns. Poate avem de-a face cu o actiune militarista? Poate ca-si instruieste armata. Poate ca ceea ce fac ei sunt manevre militare. Poate

― Poate ca te duci sa-ti bagi capul sub un dus rece. Ai cosmaruri tehnicolore, dupa cum se vede. Spui niste prostii cat tine de mari, de parca n-ai sti ce-i aia un creier pozitronic. Daca presupunerile tale ar corespunde realitatii, atunci Dave ar incalca prima lege a roboticii, care spune ca un robot nu poate pricinui vreun rau omului sau ingadui ― prin neinterventie ― sa i se intample ceva unei fiinte umane. Atitudinea militarista si hipertrofierea eului, pe care i-o atribui, ar duce in mod logic la dominatia lui asupra oamenilor.

― Exact. De unde stii tu ca nu acesta este scopul lui?

― Pentru ca, unu: nici un robot cu un creier conceput in felul acesta nu ar fi iesit vreodata din fabrica si, doi; ar fi fost imediat distrus. Nu uita ca eu insumi l-am verificat pe Dave.

Powell impinse scaunul pe care sedea si-si rezema picioarele pe masa.

― Nu. Inca nu putem lua nici o decizie, pentru ca habar n-avem care este motivul defectiunii. Daca am descoperi macar sensul dansului macabru la care am asistat, poate ca am gasi o solutie.

Facu o scurta pauza.

― Asculta, Mike, cum iti explici tu ca Dave se deregleaza numai cand nu suntem de fata si de cum apare unul din noi isi revine?

― Ti-am mai spus ca toata povestea mi se pare sinistra.

― Nu ma intrerupe. Ce se intampla cu un robot cand nu este langa el omul? Raspunsul e la mintea cocosului: i se solicita o mult mai mare cheltuiala de initiativa personala. In acest caz trebuie cercetate partile afectate de aceasta suprasolicitare.

― Ei, dracie! Donovan sari in picioare, apoi se aseza la loc. Nu, nu. Rationamentul e prea abstract, prea general. Nu restrange suficient numarul cauzelor.

― N-am ce face. In orice caz, suntem in imposibilitatea de a indeplini norma. Vom face de garda cu randul si vom tine robotii sub observatie cu ajutorul visiplatului. Cum se intampla ceva, mergem imediat la fata locului, si robotii vor functiona iar cum trebuie.

― Greg, insa chiar si asa, robotii tot nu se comporta cum scrie in instructiuni. Iar 'Robotii americani' nu vor putea scoate pe piata modelul DV-5, daca raportul nostru e defavorabil.

― Bineinteles. De aceea, trebuie sa descoperim unde, in constructia robotului, s-a strecurat vreo greseala si s-o corectam, avem zece zile la dispozitie.

Powell se scarpina in cap.

― Nenorocirea este ca dar mai bine te-ai uita chiar tu prin schite.

Schitele acopereau toata podeaua ca un covor, iar Donovan in patru labe se plimba printre ele, urmarind pe cele indicate de Powell cu creionul. Acesta spuse:

― Asta-i treaba ta, Mike. Tu esti specialist in trupuri de roboti si vreau sa controlezi daca am dreptate. Am incercat sa elimin toate circuitele care nu au legatura cu initiativa personala. Aici, de pilda, este artera principala a trunchiului care regleaza operatiile mecanice. Am eliminat toate circuitele secundare care reactioneaza la primejdie. Ridica privirea, apoi intreba: Ce parere ai?

Donovan simti in gura un gust de cenusa.

― Treaba nu-i chiar asa de simpla, Greg. Initiativa personala nu-i un circuit electric pe care sa-l poti separa de celelalte si studia independent. Cand robotul e singur intensitatea activitatii sale se ridica, si aceasta crestere se resimte imediat in aproape toate partile. Nu ramane nici un circuit pe care cresterea intensitatii sa nu-l afecteze totusi. Trebuie stabilit mai intai cu precizie care sunt conditiile speciale in care robotul se deregleaza, si abia dupa aceea poti elimina circuitele.

Powell se ridica de jos, scuturandu-se de praf.

― Hm! Bine. la schitele si da-le foc.

Donovan mai spuse:

― Intelegi tu, cand activitatea se intensifica, daca in constructia robotului s-a strecurat o eroare cat de mica, se poate intampla orice. Se topeste vreun izolator, se strica vreun condensator sau vreo legatura, se arde vreo siguranta. Si daca cauti eroarea pe bajbaite risti sa n-o gasesti in vecii vecilor. Pe cand daca il demontezi pe Dave si verifici pe rand fiecare particica, montand-o apoi la loc sa vezi cum functioneaza

― Bine, bine. Si asa tot in vecii vecilor ispravim.

Se privira cuprinsi de deznadejde, apoi Powell spuse:

― Ce-ar fi sa stam de vorba cu unul din robotii secundari?!

* *

Nici Powell nici Donovan nu mai avusesera ocazia sa vorbeasca cu un 'deget'. Acesta putea totusi vorbi; asemanarea lui cu un deget omenesc nu era tocmai perfecta. De fapt, avea un creier destul de complicat, dar care era construit sa raspunda in primul rand comenzilor primite prin campul pozitronic, asa incat reactiile lui fata de stimulii intamplatori erau cam aproximative.

Powell nu prea stia nici cum sa i se adreseze. Numarul sau de serie era DV-5-2, dar care era numele lui? Gasi o solutie de compromis, si-i spuse:

― Asculta, prietene. Am sa-ti cer sa faci un efort de gandire, dupa care te poti intoarce langa seful tau.

'Degetul' dadu teapan din cap fara sa-si iroseasca prin vorbe energia cerebrala si asa destul de limitata.

― In ultima vreme, in patru randuri, seful tau s-a abatut de la programul de functionare. Iti amintesti?

― Da, domnule.

Donovan marai infricosat.

― Isi aminteste. Ti-am spus eu ca se petrece ceva sinistru

― Da' mai taci odata din gura! Bineinteles ca 'degetul' isi aminteste. Lui nu i s-a intamplat nimic. Apoi Powell se intoarse catre robot: Ce faceati in fiecare din aceste dati? Ma refer la toti sapte.

'Degetul' raspunse ca si cand ar fi recitat pe de rost, fara nici un fel de insufletire, reactionand parca la o apasare pe un buton al creierului. Spuse:

― Prima oara cand s-a intamplat, lucram la nivelul B al tunelului 17, unde excavarea a fost anevoioasa. A doua oara, intaream plafonul tunelului ca masura de prevedere in cazul unei eventuale surpari. A treia oara tocmai pregateam explozivul pentru lungirea tunelului, fiind precauti sa nu dam peste vreo fisura subterana. A patra oara s-a intamplat imediat dupa o surpare nu prea grava.

― Ce s-a petrecut de fiecare data?

― E greu de descris. A fost transmisa o comanda, dar, inainte ca ea sa ajunga la noi si s-o executam, am primit ordin sa ne incolonam.

― De ce? il intreba Powell cu sufletul la gura.

― Nu stiu.

Donovan asculta incordat. Interveni si el:

― Care a fost prima comanda? Cea peste care a venit ordinul de incolonare?

― Nu stiu. Am inregistrat doar ca a fost emisa, dar n-a fost timp suficient sa ajunga la noi.

― Nu ne poti spune nimic in legatura cu aceasta comanda? A fost aceeasi in toate cele patru randuri?

'Degetul' dadu din cap cu parere de rau.

― Nu stiu.

Powell se sprijini de spatarul scaunului:

― Bine. Du-te inapoi la seful tau.

'Degetul' parasi incaperea cu o expresie de usurare.

― Mare branza am facut, n-am ce zice ― spuse Donovan. Dialogul a fost intr-adevar inteligent. Asculta, eu cred ca Dave si acest 'deget' prostanac ne trag pe sfoara. Prea nu stiu multe si prea nu-si amintesc nimic. Nu trebuie sa avem incredere in ei, Greg.

Powell isi trecu mana prin mustata, zburlind-o.

― Sa n-am parte de tine, Mike, daca la prima neghiobie pe care o spui nu-ti sar maselele din gura.

― Am inteles. Tu esti genial, iar eu copil de tata. Dar vreau sa stiu in ce stadiu am ajuns.

― Exact in acelasi stadiu. Am incercat sa merg de-a-ndaratelea cu ajutorul degetului, dar n-am reusit. Asa ca trebuie s-o tinem tot inainte pana gasim dezlegarea.

― Tii, da' mare esti! se minuna Donovan. Ceea ce ai spus schimba radical situatia! Numai ca te rog, maestre, fii bun si tradu in englezeste.

― Zi-i mai bine in limba sugacilor, c-o intelegi mai bine. Am vrut sa spun ca ceea ce trebuie sa descoperim este comanda pe care o transmite Dave inainte de a-si pierde memoria. Aici e cheia intregului mister.

― Si cum vrei sa descoperi? Nu ne putem apropia indeajuns de el pentru ca nu se defecteaza cand suntem in preajma. Nu putem prinde comanda prin radio pentru ca o transmite prin campul pozitronic. Eliminand astfel metoda minimei si pe cea a maximei distante, nu avem alta la dispozitie.

― In ceea ce priveste observatia directa. Dar mai exista si deductia.

― Poftim?

― Vom face cu schimbul, Mike. Powell zambi fioros. Si nu ne vom lua ochii de la visiplat nici o clipa. Vom urmari fiecare miscare a acestor capete de otel. Vom vedea ce se intampla inainte de a-si pierde busola si vom deduce in ce consta comanda.

Donovan deschise gura si ramase cu ea deschisa un minut intreg. Apoi rosti cu vocea strangulata:

― Imi dau demisia. Plec.

― Ai zece zile la dispozitie sa gasesti ceva mai bun de facut ― spuse Powell ostenit.

Ceea ce Donovan se stradui sa faca timp de opt zile. Opt zile in sir, facand de garda cu schimbul cate patru ore, urmarise cu ochii obositi siluetele de metal care se miscau in peisajul nebulos. Timp de opt zile ― in cele patru ore dintr-un schimb ― injurase 'Robotii americani', modelele D.V. si ziua in care se nascuse.

Si in cea de-a opta zi, cand Powell cu migrena si ochii carpiti de nesomn intra pe usa sa-si inceapa schimbul, Donovan se scula in picioare, lua o carte groasa cu care tinti atent visiplatul facandu-l tandari. Powell ramase uluit:

― Ce te-a apucat?

― Nu mai vreau sa-i supraveghez ― spuse Donovan aproape calm. Au mai ramas doua zile si n-am descoperit nimic. DV-5 e un esec lamentabil. S-a oprit de cinci ori in timp ce-l supravegheam eu si de trei ori in schimbul tau, si nici unul din noi doi n-a putut afla ce comenzi transmitea. Nu cred sa fii in stare sa afli de acum incolo, pentru ca nici eu nu sunt in stare.

― Da' cum sa supraveghez sase roboti dintr-o data? Unul isi misca mainile, altul picioarele, cel de-al treilea se invarte, altul sare ca nebunul, iar ceilalti doi naiba' mai stie ce fac si aia. Apoi deodata se opresc cu totii.

― Greg, nu procedam cum trebuie. Ii vom supraveghea de aproape. Trebuie sa-i urmarim dintr-un loc de unde sa le putem observa amanuntit miscarile.

Powell rupse tacerea amara ce se asternuse.

― Da, da, si sa asteptam pana se defecteaza; dar ne-au mai ramas doar doua zile.

― Crezi ca-i mai bine sa-i privim de aici?

― E mai comod.

― Aha! dar de acolo poti face ce nu poti face de aici.

― Ce anume?

― Ii poti opri cand vrei si, fiind pregatit, poti observa ce se defecteaza.

Powell, uimit, parca capatase din nou viata.

― Cum?

― Pai gandeste-te si tu. Parca spuneai ca tu esti creierul. Pune-ti intrebari. Cand functioneaza DV-5 anapoda? Cand a spus 'degetul' ca se deregleaza? Cand se prabuseste tavanul sau ameninta sa se prabuseasca: cand se pune o cantitate de exploziv, cantarita cu grija, sau in cazul unei excavari mai dificile?

― Cu alte cuvinte, cand se iveste un pericol.

Powell nu-si mai gasea astamparul.

― Exact. Circuitul initiativei personale, aici e buba. Initiativa personala este intens solicitata tocmai de cand se iveste un pericol si lipseste din preajma omul. Ce putem deduce din asta? Cum vom putea noi oare provoca defectiunea, in momentul si locul pe care-l vom alege? Se opri triumfator, caci incepuse sa-i placa rolul, si se grabi sa raspunda la intrebare, ghicind ca acelasi raspuns era si pe buzele lui Powell:

― Creand noi insine un pericol.

― Ai dreptate, Mike ― spuse Powell.

― Multumesc de aprobare, prietene. Eram sigur c-o voi scoate la capat.

― Foarte bine, dar, rogu-te, renunta la ironie. Pastreaz-o pentru cand vom fi pe Pamant, pastreaz-o conservata in borcane, pentru iernile lungi si friguroase pe care ai sa le apuci. Deocamdata ce pericol putem provoca?

― Daca nu ne-am afla pe un asteroid lipsit de aer, am putea inunda mina.

― Fara indoiala ca vrei sa fii spiritual ― spuse Powell. Zau, Mike, faci sa-mi piara rasul. Ce-ai zice de o surpare de proportii reduse?

Donovan isi stranse buzele, apoi spuse:

― In ceea ce ma priveste, O.K.

― Bun. Hai sa incepem.

Croindu-si drum prin tinutul acela stancos, Powell se simtea ca un conspirator. Din cauza fortei gravitationale scazute pasea pe terenul accidentat clatinandu-se si lovea cu piciorul pietrele ce se rostogoleau fara zgomot, ridicand nori de praf fumuriu. Cam asa banuia el ca se furiseaza cel ce pune la cale un complot. Spuse:

― Stii unde ne aflam?

― Cred ca da, Greg.

― Bine ― raspunse Powell posomorat ― dar sper ca stii ca daca intre noi si vreunul din 'degete' scade distanta sub 7 metri ne vor simti chiar daca nu ne vad.

― Daca ma hotarasc sa urmez un curs elementar de robotica, iti voi inainta o cerere in trei exemplare. Pe aici coboram.

Se aflau in tunel; disparuse pana si lumina stelelor. Cei doi mergeau de-a lungul peretilor, luminandu-si din cand in cand calea cu lanterna. Powell duse mana la buzunar sa se incredinteze ca avea la el pistolul incarcat cu pocnitori.

― Cunosti tunelul asta, Mike?

― Nu prea bine. E nou. Dar sper sa ma descurc, caci l-am vazut prin visiplat, desi

Trecura cateva minute chinuitor de lungi, dupa care Mike spuse:

― Pune mana aici.

Powell isi lipi mana de perete si prin degetele protejate de manusa metalica simti o usoara vibratie. Nu se auzea bineinteles nici un zgomot.

― Ei fir'ar sa fie! Suntem destul de aproape de ei!

― Fii cu ochii in patru ! spuse Powell.

Donovan, impacientat, dadu din cap.

Aparand si disparand, inainte ca ei sa-si dea seama, prin campul lor vizual trecu o licarire metalica. Tacura pe data si se stransera unul langa celalalt. In cele din urma, Powell sopti:

― Crezi ca ne-a simtit?

― Sper ca nu. Mai bine i-am ocoli. La primul tunel lateral ia-o la dreapta.

― Si daca ne ratacim de ei?

― Ce vrei sa facem? Sa ne intoarcem?

Donovan emise un sunet fioros.

― Sunt la mai putin de 400 de metri, i-am vazut doar prin visiplat. Si avem doua zile in care

― Taci odata! Consumi oxigenul degeaba. O fi vreo trecere pe-aici? aprinse lanterna. Da. Hai.

Vibratia crescu si sub picioare simtira cum se zgaltaia podeaua.

― Am luat-o bine ― spuse Donovan ― numai de nu s-ar surpa peste noi.

Indrepta fasciculul de lumina in sus. Puteau atinge tavanul tunelului cu bratul doar pe jumatate intins: proptelele erau noi, de curand construite.

Donovan ezita o clipa, apoi spuse:

― Am nimerit intr-o fundatura, hai sa ne inapoiem.

― Nu. Stai aici. Powell isi facu loc cu greu pe langa el si trecu inainte. Acolo in fata nu-i o lumina?

― Lumina? Nu vad. De unde sa fie lumina aici?

― De la roboti.

Se catara pe o mica ridicatura. Vocea lui rasuna ragusita si ingrijorata in urechea lui Donovan:

― Hei, Mike, vino incoa'.

Se vedea intr-adevar lumina. Donovan se catara si el trecand peste picioarele intinse ale lui Powell.

― Sa fie o deschizatura?

― Da. Probabil ca vor sa patrunda in tunelul acesta sapand din partea cealalta.

Donovan pipai contururile neregulate ale deschizaturii care dadea, asa cum se putea vedea la lumina prudenta a lanternei, intr-un tunel mai larg, desigur cel principal. Gaura era prea mica, ca prin ea sa treaca un om, atat de mica, incat cu greu puteau privi prin ea deodata doi oameni.

― Nu-i nimic acolo ― spuse Donovan.

― In clipa asta. Dar cu putin timp inainte trebuie sa fi fost, altfel nu vedeam lumina. Fii atent!

Simtira o zguduitura si avura impresia ca peretii se rostogolesc peste ei. Un praf subtire se cernu ca o ploaie. Powell ridica capul si mai privi o data.

― Ai dreptate, Mike. Sunt acolo. Robotii erau adunati in tunelul principal, la vreo 15 m distanta de ei. Cu bratele lor metalice munceau de zor la gramada de pietris care se adunase dupa explozie.

Donovan era grabit:

― Sa nu pierdem vremea. Mai au putin si patrund pana in partea noastra. Urmatoarea explozie poate surpa peretii langa care stam.

― Pentru numele lui Dumnezeu, nu ma lua repede.

Powell isi desfacu pistolul cu incarcatura exploziva, caznindu-se sa patrunda cu ochii intunericul in care nu se zarea alta lumina decat aceea a robotilor si in care orice protuberanta a peretelui stancos se confunda cu o umbra.

― Priveste colo tavanul, in dreptul capetelor lor. Ultima explozie nu l-a surpat complet. Daca poti nimeri locul acela, jumatate din tavan se va darama.

Powell isi indrepta privirea in directia aratata.

― Pazea! Nu slabi robotii din ochi si roaga-te sa nu se departeze prea mult de partea asta a tunelului. Sunt singura sursa de lumina. Ai numarat, sunt toti sapte?

Donovan numara:

― Da, sunt toti sapte.

* *

― Nu-i slabi din ochi. Urmareste-le fiecare miscare.

Ridica pistolul si tinti, in vreme ce Donovan privea concentrat, blestemand si nadusind. Apoi trase.

Peretele stancos parai, totul se cutremura; o zgaltaiala violenta il arunca pe Powell peste Donovan, care scoase un urlet:

― M-ai trantit, Greg. Din cauza ta n-am vazut nimic.

Powell se holba prin intuneric:

― Unde sunt robotii?

Dar Donovan nu fu capabil sa raspunda. Nu se mai vedea nici urma de robot. Era un intuneric deplin, ca in strafundurile raului Styx.

― Daca i-am ingropat? mormai Donovan.

― Hai sa mergem acolo. Si, te rog, nu ma intreba ce gandesc.

Powell se tari de-a-ndaratelea, rostogolindu-se, ca sa-si accelereze viteza.

― Mike!

Donovan, care venea pe urmele lui, se opri in loc.

― Ce s-a intamplat?

― Tine-te bine! gafai Powell la urechea lui Donovan. Mike! Ma auzi, Mike?

― Aici sunt. Ce s-a intamplat?

― Am ramas blocati inauntru. Nu zgaltaitura provocata de caderea unui tavan aflat la 15 m distanta ne-a trantit pe jos! Tavanul de deasupra propriilor noastre capete s-a daramat. Din cauza zguduiturii.

― Ce?!

Donovan se catara pe un bloc de piatra ce-i statea in cale.

― Aprinde lanterna!

Powell facu cum i se poruncise. Pe nicaieri nu se vedea nici o spartura cat de mica, prin care sa se fi strecurat macar un iepure.

Donovan spuse incet:

― Ce ne facem acum?

* *

Pierdura cateva minute si o cantitate apreciabila de energie musculara, incercand sa dea in laturi piatra ce inchidea iesirea. Powell mai incerca si rezistenta peretilor din jurul deschizaturii prin care intrasera. O clipa isi scoase masca; dar isi dete seama ca in spatiul acela inchis, orice scanteie i-ar fi fost fatala. Se aseza pe o piatra si spuse:

― Stii, Mike, experienta noastra a esuat. N-am reusit sa descoperim in ce consta defectiunea lui Dave. Ideea a fost buna, dar n-am stiut sa ne folosim de ea.

Privirea lui Donovan era plina de amaraciune, iar ochii lui scaparara inutil, caci intunericul era de nepatruns:

― Imi pare foarte rau ca te deranjez din meditatie, dragul meu, dar trebuie sa-ti atrag atentia ca indiferent de ceea ce stim sau nu despre Dave ne gasim intr-o situatie destul de grava. Daca nu iesim de aici, vom muri, prietene. Mu-ri, vom mu-ri. Cat oxigen ne-a mai ramas? Pentru cel mult sase ore.

― M-am gandit si la asta.

Degetele lui Powell se indreptara instinctiv spre mustata obisnuita sa suporte toate eforturile de gandire ale posesorului, dar detera peste vizorul transparent.

― Bineinteles ca in rastimpul asta Dave ne-ar putea dezgropa cu usurinta, numai ca 'starea de pericol' pe care noi insine i-am creat-o l-a dereglat probabil si nu putem comunica cu el prin radio.

― Deci totul e in regula!

Donovan se inalta pana la deschizatura, prin care abia, abia reusi sa-si treaca capul cu casca lui metalica cu tot.

― Ei! Greg!

― Ce-i?

― Ce-ai zice ca Dave sa fie prin apropiere? Daca ne simte isi revine la normal si suntem salvati.

― Ai dreptate, dar unde-i Dave?

― In coridorul asta, mai jos. Pentru Dumnezeu, nu ma trage pana nu-mi scot mai intai capul. Pe urma te las sa te uiti.

Powell izbuti sa-si scoata capul:

― Stii ca n-am gresit? Ia priveste la prostii aia. Am impresia ca executa figuri de balet.

― Lasa impresiile. Spune-mi mai bine, se apropie de noi?

― Nu-mi dau seama. Sunt prea departe. Lasa-ma sa ma mai uit o data. Fii bun si da-mi lanterna. Poate ca reusesc in felul asta sa le atrag atentia.

Dupa doua minute renunta.

― Nu-i chip. Parca ar fi orbi. U-hu, vin incoace. Ce zici de asta?

Donovan spuse:

― Lasa-ma si pe mine sa vad.

Urma o incaierare tacuta intre cei doi. Powell ceda in cele din urma iar Donovan scoase la randul sau capul prin deschizatura.

Intr-adevar, veneau inspre ei. In frunte, Dave mergea in pas saltat, iar cele sase 'degete' il urmau in monom, miscandu-se ondulat si sincron. Donovan se minuna:

― Ce-o mai fi si asta? Tare as vrea sa stiu. Parca ar dansa un dans popular din Virginia; Dave seamana leit cu un majordom, sa fiu al naibii daca nu-i asa!

― Ah, mai lasa-ma in pace cu descrierile tale! mormai Powell. La ce distanta sunt?

― La vreo cincisprezece metri si vin spre noi. In cincisprezece minute vom fi scosi de Hei, hei, heeiiii!

― Ce se intampla? Lui Powell ii trebuira cateva secunde sa-si revina din mirarea provocata de strigatul lui Donovan. Da-te jos, nu fii porc, lasa-ma si pe mine sa vad!

Se catara si el, in ciuda picioarelor pe care i le dadea Donovan.

― Au facut stanga-mprejur, Greg. Pleaca. Dave! Ei, Dave!

Powell striga la randul lui:

― Ma prostule, degeaba strigi. Nu stii ca sunetul nu ajunge pana la ei?

― Atunci fa ceva ― gafai Donovan ― da cu picioarele in pereti, loveste-i, fa-i sa vibreze. Trebuie cu orice chip sa le atragem atentia, altfel suntem pierduti, Greg.

Disperarea il adusese in pragul nebuniei.

Powell il scutura.

― Linisteste-te, Mike, nu-ti pierde cumpatul. Asculta, mi-a venit o idee. Pe Jupiter, a venit vremea sa incercam si solutii simple. Mike!

― Ce vrei?

Donovan isi trase capul inauntru.

― Da-mi repede locul inainte sa dispara robotii.

― Dar ce vrei sa faci? Ei, ce ai de gand sa faci cu pistolul? intreba Donovan, agatandu-se de bratul lui Powell.

Powell il dadu in laturi.

― Am de gand sa trag la tinta.

― De ce?

― Ai sa vezi mai tarziu. Intai sa vedem rezultatul. Daca nu reusim de data asta, atunci Da-te la o parte si lasa-ma sa trag.

* *

In departare, robotii se zareau ca niste scantei ce se faceau din ce in ce mai mici. Powell ochi cu multa atentie si apasa pe tragaci de trei ori. Apoi lasa arma in jos si privi ingrijorat. Unul din robotii subalterni fusese doborat. Nu se mai vedeau lucind decat sase siluete. Powell, cu o voce nesigura, vorbi in difuzor:

― Dave!

Urma o pauza, apoi veni in sfarsit raspunsul pe care-l auzira amandoi:

― Dumneata esti, sefule? Unde te afli? Celui de-al treilea subaltern i s-a sfaramat pieptul. A fost scos din functiune.

― Nu-i nimic ― spuse Powell ― lasa-l in pace. Am fost blocati in tunelul langa care a avut loc explozia. Vezi lumina lanternei noastre?

― Da. Venim indata.

Powell se aseza complet relaxat:

― Iaca, prietene!

Donovan sopti cu glasul inlacrimat:

― Bine, Greg. Ai castigat. Uite-ma cu capul in tarana la picioarele tale. Dar, te rog, nu ma mai umili, explica-mi mai bine si mie ce s-a intamplat.

― Foarte simplu. Numai ca noi, ca de obicei, am pierdut din vedere ceea ce era evident. Ne-am dat seama ca totul vine de la circuitul initiativei personale si ca defectiunea are loc in situatii primejdioase; insa credeam ca se produce in urma unei anumite comenzi. Dar de ce sa fie o comanda cauza?

― Si de ce nu?

― Uite de ce. Pentru ca e vorba de un anumit tip de comanda. Si ce tip de comanda solicita mai multa initiativa? Ce tip de comanda se repeta cu regularitate in caz de pericol?

― Nu-mi mai pune intrebari, Greg! Explica-mi.

― Tocmai asta fac! E vorba de comenzile simultane pe sase directii. In imprejurari obisnuite, unul sau mai multe 'degete' executa munci obisnuite care nu cer o supraveghere prea mare, asa cum trupul nostru, de pilda, executa miscarile mersului in chip aproape mecanic. Dar in caz de pericol, toti cei sase roboti subalterni trebuie mobilizati simultan si pe data. Dave trebuie deci sa manuiasca simultan sase roboti si nu reuseste. Restul rationamentului e simplu. Orice descrestere a solicitarii inregistrata de initiativa personala, cum ar fi de exemplu interventia omului, il readuce la normal. Asa incat am distrus unul din roboti. In felul acesta, Dave n-a mai transmis comenzi decat simultan pe cinci directii. Solicitarea initiativei personale scazand, a inceput sa functioneze normai.

― Cum ai descoperit?

― Prin deductie. Iar rezultatul punerii in practica l-ai vazut.

Din nou auzira prin casti glasul robotului:

― Am venit. Puteti rezista jumatate de ora?

― Cu usurinta ― raspunse Powell. Si continua, intorcandu-se catre Donovan: Acum treaba-i simpla. Vom revizui circuitele si vom selecta toate fragmentele asupra carora actioneaza cu precadere diferenta dintre intensitatea solicitarii cand comenzile sunt transmise simultan pe sase cai si intensitatea solicitarii cand comenzile sunt transmise pe cinci cai. Cam cat de mare crezi ca va fi campul nostru de cercetare?

Donovan se gandi o clipa.

― Destul de restrans, cred. Daca Dave corespunde prototipului pe care l-am vazut la fabrica, atunci inseamna ca e prevazut cu un circuit special de coordonare si nu avem de verificat decat acest circuit.

Fata i se lumina deodata.

― Stii ca solutia ta nu e rea deloc? Nu cred sa existe vreuna mai buna.

― In regula. Mai gandeste-te, si cum ne intoarcem ne uitam la scheme. Acum, pana ne dezgroapa Dave, vreau sa ma odihnesc.

― Stai! Mai spune-mi ceva. Dar ce insemnau marsurile alea ciudate, pasii aia caraghiosi de dans pe care-i executau robotii, ori de cate ori se defectau?

― De unde vrei sa stiu? Am totusi o banuiala. Iti amintesti cum numeam noi cei sase roboti subalterni? Degetele lui Dave, asa le spuneam. Uite, cred ca in intervalurile in care devenea un caz patologic, Dave cadea intr-un fel de piroteala tampa si se distra batand din degete.

Susan Calvin povesti amuzata peripetiile lui Powell si ale lui Donovan, dar nu zambi niciodata; ori de cate ori insa venea vorba despre roboti, glasul ei se incalzea. In scurt timp trecu in revista tipurile QT, SPD, VD, pana ce o oprii. Altfel si-ar mai fi amintit de cel putin o jumatate de duzina de astfel de roboti. Am intrebat-o:

Dar asemenea intamplari nu s-au petrecut si pe Pamant?

Se uita la mine, incruntand usor din sprancene.

Nu, caci pe Pamant robotii nu prea lucrau.

Pacat. Adica, vreau sa spun ca ce mi-ati povestit despre Powell si Donovan e foarte interesant, dar nu puteti sa-mi povestiti si ceva ce vi s-a intamplat dumneavoastra? Dumneavoastra, personal, n-ati trecut niciodata prin vreo incurcatura pricinuita de un robot? Stiti, articolul meu apare cu ocazia aniversarii dumneavoastra

Am observat ca se inrosise. Imi spuse:

Mi-au pricinuit si mie robotii destule incurcaturi. Doamne, de cand nu m-am mai gandit la asta! Au trecut patruzeci de ani de atunci. Da, sigur! Era in 2021. N-aveam decat 38 de ani. Ei, dar mai bine sa nu vorbim despre asta.

Am asteptat, convins ca se va razgandi.

Si de ce nu, in fond? spuse ea. Ce importanta mai are acum? Nici amintirea nu ma mai intristeaza. Ei, tinere, am facut si eu cateva prostii la vremea mea. Nu prea iti vine sa crezi, nu-i asa?

Nu, i-am raspuns.

Da, da, am facut. Iar Herbie era un robot care citea in mintea oamenilor.

Cum?

A fost singurul de felul acesta. Primul si ultimul. O eroare de calcul, la vreun circuit

MINCINOSUL

Alfred Lanning isi aprinse tacticos tigara de foi, dar varfurile degetelor ii tremurau usor. Sprancenele sale cenusii, stufoase, se impreunara in timp ce vorbea printre rotocoalele de fum:

― Citeste gandurile, nu exista nici o indoiala in aceasta privinta. Dar de ce? Isi indrepta privirea spre matematicianul Peter Bogert si mai intreba o data: De ce?

Bogert isi netezi parul negru cu amandoua mainile.

― Este al 34-lea robot de tip RB pe care l-am fabricat, Lanning. Ceilalti au iesit conform cu prototipul.

Ai treilea barbat care se afla in jurul mesei se incrunta. Milton Ashe era cel mai tanar functionar superior de la 'Robotii americani', si era foarte mandru de ascensiunea sa.

― Asculta, Bogert, sa stii ca nu a intervenit nici o eroare in procesul de fabricatie. Garantez eu.

Buzele groase ale lui Bogert schitara un suras plin de superioritate:

― Garantezi? Daca esti in stare sa garantezi pentru intregul proces de fabricatie, sa stii ca te propun ia avansare. Dupa cum arata cifrele exacte, fabricarea unui singur creier pozitronic necesita saptezeci si cinci de mii doua sute treizeci si patru de operatii, fiecare operatie depinzand la randul ei de un numar mai mare sau mai mic (care variaza intre cinci si o suta cinci) de factori. Daca unul singur din acesti factori este defectuos, functionarea creierului pozitronic va fi defectuoasa. Am citat cifre din registrul nostru, Ashe.

Milton Ashe se inrosi, dar se auzi o a patra voce care il impiedica sa raspunda.

― Daca incepem sa dam vina unii pe altii, eu parasesc adunarea. Susan Calvin isi impreuna mainile in poala, iar liniile din jurul buzelor ei subtiri si palide se adancira. Avem pe cap un robot care citeste gandurile, si ceea ce mi se pare a fi de maxima importanta este sa stabilim de ce citeste gandurile. Nu vom descoperi nimic repetand 'e vina ta, e vina mea!'

Ochii ei reci, de culoare cenusie, se oprira asupra lui Ashe care aproba printr-un ranjet. Ranji si Lanning. Ca totdeauna in asemenea imprejurari, datorita pletelor albe si ochilor mici, vioi, semana aidoma cu un patriarh din Biblie:

― Ai dreptate, dr. Calvin. Apoi vocea lui deveni mai ascutita: In cazul de fata, totul se prezinta sub forma de pilule comprimate. Am produs un creier pozitronic obisnuit, dupa aparente, dar care are extraordinara proprietate de a intercepta undele gandirii noastre, fapt care ar constitui cea mai importanta cucerire a roboticii, daca am putea explica fenomenul si am sti cum se produce. Ori noi nu stim, si de aceea trebuie sa descoperim. Am fost clar?

― As avea o sugestie ― spuse Bogert.

― Da-i drumul!

― Cred ca ar fi bine ca pana cand descurcam itele ― si eu ca matematician prevad c-o sa avem mult de furca ― sa pastram secreta existenta robotului RB-34. Chiar fata de ceilalti membrii ai conducerii. Ca sefi de sectie, n-ar trebui sa ni se para problema greu de rezolvat, si cu cat vor sti mai putini, cu atat

― Bogert are dreptate ― spuse dr. Calvin. De cand Codul Interplanetar a fost modificat si am capatat permisiunea de a experimenta robotii in interiorul fabricii, inainte de a-i trimite in Cosmos, propaganda antirobotica a crescut. Daca se aude, inainte ca noi sa putem explica fenomenul, ca am scos un robot care citeste mintile oamenilor, dam apa la moara dusmanilor nostri.

Lanning trase din tigara de foi si dadu grav din cap. Apoi se adresa lui Ashe:

― Spuneai ca erai singur cand ai descoperit capacitatea lui de a citi gandurile?

― Asa am spus, si marturisesc ca am tras o spaima sora cu moartea. RB-34 tocmai parasise masa de asamblare si fusese trimis jos la mine. Obermann plecase nu stiu unde, si l-am condus eu la camera de proba, sau mai bine-zis voiam sa-l conduc acolo. Ashe se opri, iar pe buzele lui aparu un zambet abia perceptibil. Spuneti, va rog, ati stat vreodata de vorba cu cineva fara sa stiti ca va poate citi gandurile? Cum insa nimeni nu gasi de cuviinta sa-i raspunda, Ashe continua: La inceput nici nu mi-am dat seama. Vorbea cu mine cat se poate de logic si de firesc, si de-abia la jumatatea drumului mi-am dat seama ca eu nu scosesem nici o vorba. Bineinteles, imi trecusera multe lucruri prin cap, dar nu spusesem nimic. Am incuiat repede usa si am fugit dupa Lanning. Mi se increteste pielea cand il simt pe langa mine, bagandu-se nestingherit in gandurile mele.

― Cred si eu ― spuse Susan Calvin, cazuta pe ganduri. Ochii ei, cu privirea intensa, ramasera pironiti pe Ashe. Suntem atat de obisnuiti sa consideram gandurile noastre ca apartinandu-ne integral

Lanning interveni impacientat:

― Deci nu stim decat noi patru. Perfect! Trebuie sa lucram sistematic. Ashe, dumneata vei controla cum a decurs procesul de fabricatie de la A la Z. Vei elimina operatiile in care nu exista nici cea mai mica probabilitate sa se fi strecurat vreo eroare si vei face o lista cu cele in care aceasta probabilitate exista, mentionand natura posibilei erori si consecintele ei.

― La ordine! marai Ashe.

― Si bineinteles ca vei pune la treaba toti oamenii de care dispui, pana la unul daca e nevoie; n-are importanta daca ramanem in urma cu planul. Dar sa fim intelesi, nu le spui despre ce este vorba.

― Hm, hm, bine. Mare pacoste pe capul nostru! ranji tanarul tehnician, schimonosindu-si fata.

Lanning se roti cu scaunul, intorcandu-se cu fata la Calvin.

― Dumneata vei merge cu cercetarile in directie opusa. Esti specialistul in psihorobotica al fabricii, asa ca vei porni de la examinarea robotului. Incearca sa descoperi cum functioneaza. Vezi ce mecanisme si circuite sunt legate de capacitatea lui telepatica, stabileste daca poti numarul lor, modificarile precise pe care le determina si in ce masura ii influenteaza calitatile specifice. Ai inteles? Lanning continua fara sa astepte raspunsul doctorului Calvin. Iar eu voi coordona munca de cercetare si voi interpreta matematic rezultatele.

Mai trase o data puternic din tigara de foi, rostind restul cuvintelor inconjurat de un nor de fum.

― Bogert va lucra desigur cu mine.

Bogert isi lustruia unghiile uneia din mainile sale grasute. Spuse blajin:

― Sigur ca da. Mai stiu si eu cate ceva in domeniul asta.

― Bun! Eu unul ma apuc de lucru! Ashe isi impinse scaunul si se ridica. Obrazul lui placut si tanar era crispat intr-un ranjet: Am treaba cea mai grea dintre voi toti, asa ca nu am timp de pierdut. Le facu cu mana: La revedere!

Susan Calvin ii raspunse printr-un semn imperceptibil cu capul, dar ochii ei il urmarira pana ce disparu; nici nu raspunse cand Lanning o intreba:

― Vrei sa pleci si dumneata, dr. Calvin, ca sa incepi examinarea robotului RB-34?

* *

Ochii fotoelectrici ai lui RB-34 se ridicara de pe carte la zgomotul abia auzit al usii; cand intra, Susan Calvin il gasi in picioare.

Se opri o clipa sa indrepte placa uriasa de pe usa, pe care scria: 'Intrarea interzisa', apoi se apropie de robot.

― Ti-am adus cateva carti despre motoarele hiperatomice, Herbie, nu-s prea multe. Vrei sa te uiti prin ele?

RB-34, cunoscut sub numele de Herbie, ii lua din brate cele trei albume grele si deschise unul din ele, citind pe prima pagina:

― Hm! Teoria hiperatomica. Mormai ceva ca pentru sine, intorcand paginile, apoi spuse absent: Ia loc, dr. Calvin! Le parcurg in cateva minute.

Psihologul se aseza si-l privi pe Herbie care-si trasese un scaun de cealalta parte a mesei, citind constiincios cele trei volume.

Dupa jumatate de ora, il inchise pe cel din urma.

― Imi dau seama de ce mi le-ati adus.

Dr. Calvin simti cum ii tremura coltul gurii.

― Banuiam ca vei intelege. E greu de lucrat cu tine, Herbie. Esti totdeauna cu un pas inaintea mea.

― Cu cartile astea s-a petrecut ca si cu celelalte. Nu ma intereseaza. Nu gasesti nimic in manualele astea. Intreaga voastra stiinta nu-i altceva decat o compilatie de cifre si date, conventional legate intre ele prin niste teorii superficiale, toate atat de puerile, incat nici nu merita sa-ti bati capul cu ele. Ceea ce ma intereseaza insa sunt romanele voastre. Studiul asupra relatiilor dintre cauzele si fenomenele emotive omenesti pe care le genereaza ― gesticula cu mana lui masiva, in vreme ce cauta cuvintele potrivite.

Dr. Calvin spuse in soapta:

― Cred ca te inteleg.

Robotul continua.

― Eu citesc in mintile oamenilor si nici nu va inchipuiti cat sunt de complicate. Nici nu pot intelege totul, ma depaseste, pentru ca mintea mea se aseamana atat de putin cu a lor. Dar ma straduiesc, si romanele ma ajuta.

― Tare mi-e frica insa ca dupa ce citesti romanele de azi, pline de zguduitoare complicatii sentimentale, mintile noastre realiste iti vor parea teribil de anoste si neinteresante ― in glasul ei se deslusea o nuanta de tristete.

― Dar nu-i adevarat!

Bruschetea si energia cu care raspunse robotul o facu pe Susan Calvin sa sara in picioare. Rosi si isi spuse: Probabil ca stie!

Herbie, potolit dintr-o data, sopti cu un glas din care disparuse aproape orice rezonanta metalica:

― Bineinteles ca stiu, dr. Calvin. Tot timpul te gandesti la el, asa ca e firesc sa stiu.

Fata ei era severa:

― Ai spus cuiva?

― Cum era sa spun, nu m-a intrebat nimeni ― raspunse Herbie sincer surprins.

Incapabila sa se stapaneasca, dr. Calvin izbucni:

― Imi inchipui ca ma judeci, ti se pare c-am innebunit, nu-i asa?

― De fel. Gasesc ca este un sentiment firesc.

― Tocmai de aceea pare atat de nebunesc.

Glasul ei era complet schimbat, intr-atat era de indurerat. In sfarsit, sub aparentele rigide ale savantului aparuse femeia.

― Nu sunt catusi de putin cum sa spun? seducatoare

― Din punct de vedere fizic, nu pot face nici o apreciere. Dar stiu ca exista si seductii de alta natura.

― Si nici tanara ― raspunse dr. Calvin, care nici nu auzise cuvintele robotului.

― N-ai implinit inca patruzeci de ani.

Herbie insista plin de solicitudine.

― Treizeci si opt, daca numeri anii; dar, daca iei in consideratie uscaciunea vietii si trairile mele, am vreo 60. Stiu asta. Nu degeaba am studiat psihologia. Ofta adanc si amar. Iar el n-are decat treizeci si cinci de ani si pare chiar mai tanar. Crezi ca ma vede vreodata altfel decat decat, ei da, decat asa cum sunt?

― Gresesti! Herbie batu cu pumnul sau de metal in masa de material plastic, care scoase un sunet strident. Asculta ce-ti spun eu!

Dar Susan Calvin se intoarse spre dansul, durerea din ochii ei se transforma in vapai:

― Si de ce te-as asculta? Ce poti stii tu, tu care nu esti decat o masina? Ce sunt eu pentru tine? Un specimen interesant de observat, un caz care prezinta toate fenomenele patologice caracteristice complexului de frustrare. Aproape la fel de instructiv pentru tine ca o carte. Se ineca in suspine apoi tacu.

* *

Robotul era coplesit de izbucnire. Isi clatina capul, incercand sa pledeze;

― De ce nu vrei sa ma asculti? Te rog. Daca mi-ai ingadui as putea sa te ajut.

― Cum? Buzele ei se rasfransera. Dandu-mi un sfat.

― Nu, nu cu sfaturi. Uiti ca eu stiu ce gandesc si alti oameni, Milton Ashe, de pilda.

Urma o lunga tacere; Susan Calvin isi pleca ochii in pamant, apoi spuse cu respiratia taiata:

― Nu vreau sa stiu ce gandeste. Taci.

― Sunt totusi incredintat ca vrei sa stii ce gandeste el.

Ramase cu capul plecat, cu respiratia din ce in ce mai precipitata.

― Vorbesti prostii ― sopti ea.

― De ce? Incerc sa te ajut. Stii ce gandeste Milton Ashe despre dumneata?

Herbie se opri. Psihologul ridica capul:

― Ce?

Robotul raspunse incetisor:

― Te iubeste.

Tacerea dura un minut intreg. Dr. Calvin ramase cu ochii in gol. Apoi se rasti iar:

― Nu-i adevarat. N-ai dreptate. De ce sa ma iubeasca?

― Totusi te iubeste. Un sentiment ca acesta nu poate fi ascuns; in orice caz nu poate fi ascuns fata de mine.

― Bine, dar sunt atat de atat de mai vru ea sa bolboroseasca.

― Dar el e un om care vede dincolo de pielea obrazului, un om in stare sa aprecieze capacitatea intelectuala a celorlalti. Milton Ashe nu e barbatul care sa se insoare cu un cap bine coafat si cu niste ochi frumosi.

Susan Calvin clipi de cateva ori si astepta putin, inainte sa raspunda. Dar chiar dupa acest ragaz vocea-i tremura:

― Totusi, nu mi-a aratat in nici un fel ca

― I-ai dat vreodata ocazia?

― Cum as fi putut! Nici nu mi-a trecut prin cap ca el

― Tocmai.

Psihologul cazu din nou pe ganduri, apoi deodata ridica capul:

― Acum sase luni a venit aici la fabrica o fata, sa-i faca o vizita. Era frumusica, sau cel putin asa mi s-a parut mie: blonda si subtire. Si, bineinteles, de-abia stia sa socoteasca cat fac doi si cu doi. Toata ziua a umblat cu pieptul umflat si a incercat sa-i explice cum se construieste un robot ― vocea ei se aprinse iar. Iti inchipui ca n-a inteles nimic. Cine era fata?

Herbie raspunse fara ezitare:

― Stiu despre cine vorbesti. E vara lui primara si nu exista nici un fel de legatura romantica intre ei.

Susan Calvin se ridica sprintena ca o fetita.

― Ce ciudat! Stii ca exact aceeasi presupunere am facut-o si eu, numai ca nu credeam in ea. Atunci, ceea ce spui tu pare sa fie adevarat.

Fugi la Herbie si-i lua mana lui mare si rece intr-ale sale:

― Iti multumesc, Herbie. Sa nu spui insa nimanui nimic. Acesta sa fie secretul nostru. Iti multumesc inca o data. Dupa ce stranse din nou degetele metalice ale lui Herbie, pleca.

Herbie isi relua lectura romanului abandonat; in mintea lui insa nimeni pe lume nu putea citi.

* *

Milton Ashe se intinse cu voluptate, incat i se auzira trosnind toate incheieturile si gemu pe mai multe tonuri. Apoi il privi pe Peter Bogert, doctor in filozofie, caruia ii adresa urmatoarele cuvinte:

― Spune-mi, am muncit o saptamana, zi si noapte, fara sa inchid ochii. Cat crezi c-o sa ne tineti aici? Parca vorbeai de o bombardare cu pozitroni in camera de vid D, ziceai ca asta ar fi solutia.

Bogert casca delicat si-si concentra privirea asupra mainii sale albe.

― Chiar este. Sunt pe calea cea buna.

― Stiu eu ce inseamna asta, cand vorbeste un matematician. As vrea insa sa aflu cat de aproape de sfarsit esti?!

― Depinde.

― De cine?

Ashe se aseza intr-un scaun si-si intinse picioarele inainte.

― De Lanning. Batranul nu-i de acord cu mine. Ofta. E cam depasit, asta-i nenorocirea cu el. Ii tot da inainte cu mama mecanica, ori problema noastra cere niste metode matematice mai avansate. Tare-i incapatanat!

Ashe mormai somnoros:

― De ce nu-l intrebati pe Herbie si terminati o data cu toata povestea.

― Sa intrebam robotul?

Sprancenele lui Bogert se ridicara mirate.

― De ce nu? Nu v-a povestit batrana?

― Vorbesti de Calvin?

― Da. Chiar Susie sustine ca robotul este un geniu in matematica. Stie totul despre toate, plus ceva pe deasupra. Face mental calcule integrale si se hraneste la desert cu analize tensoriale.

Matematicianul il privi neincrezator:

― Vorbesti serios?

― Pe cuvant de cinste! Nenorocirea e ca prostului nu-i place matematica. Prefera sa citeasca romane de dragoste ieftine. Zau! Sa vezi cu ce-l indoapa Susie: 'Pasiune purpurie' si 'Amor in Cosmos'.

― Noua, dr. Calvin nu ne-a suflat nici o vorba.

― N-a terminat inca examinarea lui. Stii cum e ea. Ii place mai intai sa-si ispraveasca treaba si de-abia dupa aceea dezvaluie marele mister.

― Totusi tie ti-a spus.

― Stam mult de vorba. Ne-am vazut des in ultima vreme.

Deschise ochii mari si se incrunta.

― Asculta, Bogie, n-ai observat nici o schimbare ciudata la cucoana asta?

Bogert ranji dispretuitor.

― Se da cu ruj, daca la asta te referi.

― Asta vad si eu. Ruj, pudra si albastru de ochi. Parca-i o aratare. Dar mai e ceva, nu stiu, nu-mi dau seama ce anume. Felul in care vorbeste ― parca s-ar bucura de ceva. Un moment ramase pe ganduri, apoi dadu din umeri.

Celalalt isi ingadui sa fie spiritual, ceea ce pentru un matematician trecut de cincizeci de ani nu-i un lucru obisnuit:

― O fi indragostita.

Ashe inchise ochii:

― Vorbesti prostii, Bogie. Mai bine du-te si vorbeste cu Herbie; eu vreau sa raman aici sa trag un pui de somn.

― Bine. Desi n-as putea spune ca-mi face deosebita placere sa pun un robot sa faca treaba mea; de altfel, nici nu-mi fac iluzii ca va fi in stare!

Raspunsul ce-l primi fu un sforait sonor.

* *

Herbie asculta cu atentie in vreme ce Peter Bogert, cu mainile in buzunar, vorbi cu prefacuta indiferenta:

― Deci, asa stau lucrurile. Mi s-a spus ca te pricepi in chestii de astea si vreau sa te consult asa, mai mult din curiozitate. Calea pe care vreau eu sa merg presupune cateva masuri indraznete, chiar nesigure ― sunt de acord ― pe care dr. Lanning refuza sa le accepte; de aceea, planul meu e inca destul de incomplet.

Robotul nu raspunse. Bogert insista:

― Ei, ce parere ai?

― Nu vad nici o greseala ― raspunse Herbie, studiind cifrele mazgalite de pe hartie.

― Nu cred sa poti duce problema mai departe, nu-i asa?

― Nu indraznesc sa incerc. Esti un matematician mai bun decat mine si n-as vrea sa ma compromit.

Bogert zambi multumit de sine:

― Cam asa credeam si eu. Sa lasam asta.

Stranse laolalta foile, le ingramadi pe raftul gol, care se afla dedesubt si voi sa plece, dar se razgandi.

― Apropo Robotul astepta. Bogert era incurcat. As vrea sa stiu e ceva care poate ai putea tu ― si tacu.

Herbie vorbi calm:

― Gandurile dumitale sunt cam confuze, dar n-am nici o indoiala ca sunt in legatura cu doctorul Lanning. N-are rost sa eziti, deoarece cum se limpezesc, voi sti ce vrei sa ma intrebi.

Matematicianul facu unul din gesturile sale obisnuite, trecandu-si mana prin parul rar.

― Lanning se apropie de saptezeci de ani ― rosti el, ca si cum asta ar fi explicat restul.

― Stiu.

― Si conduce fabrica de aproape treizeci de ani.

Herbie dadu aprobativ din cap.

― Pai, poate ca tu stii daca ― si vocea lui Bogert deveni rugatoare ― daca nu se gandeste sa iasa la pensie. Din cauza sanatatii sau din alte motive

― Intocmai ― spuse Herbie, fara sa mai adauge nimic.

― Ei, stii?

― Bineinteles.

― Atunci, hm, hm, n-ai putea sa-mi spui si mie?

― De vreme ce ma intrebi, iti voi spune. Robotul raspunse in chip cat se poate de firesc: A iesit deja la pensie.

― Ce!? Exclamatia semana cu sunetul nearticulat produs de o explozie. Capul mare al savantului se intinse inainte: Mai spune o data!

― A iesit deja la pensie ― repeta robotul calm ― dar inca nu a fost scos din munca. Asteapta si el pana cand se rezolva, hm, hm, problema mea. Odata solutia gasita, e gata sa predea postul de director succesorului sau.

Bogert intreba tinandu-si respiratia:

― Succesorul? Cine va fi succesorul?

Se apropiase de Herbie si ca fascinat isi tinti ochii in ochii fotoelectrici rosii intunecati, de nepatruns, ai robotului.

Se auzira raspicat urmatoarele cuvinte:

― Dumneata esti viitorul director.

Pe fata lui Bogert inflori un zambet satisfacut:

― Imi pare bine ca stiu. Speram si asteptam sa fie asa. Iti multumesc, Herbie.

* *

In ziua aceea, Peter Bogert ramase la masa de lucru pana la cinci dimineata si se intoarse la noua. Raftul instalat deasupra biroului lui se golise pe rand de toate cartile si manualele, pe masura ce acestea erau consultate. Paginile din fata, pline de calcule, cresteau infim, in vreme ce hartiile mazgalite si mototolite, aruncate in jurul lui, ajunsesera la proportiile unui deal.

La orele douasprezece fix, isi arunca privirea pe ultima pagina, isi freca ochii injectati, casca si se scutura:

― Merge din ce in ce mai prost. Fir'ar al naibii!

La zgomotul usii ce se deschise, se intoarse si-l saluta cu capul pe Lanning care intra pocnindu-si incheieturile mainilor.

Directorul observa dezordinea din odaie si-si incrunta sprancenele.

― Ai descoperit o cale noua? intreba el.

― Nu ― ii raspunse Bogert, sfidator. Ce, nu era buna cea veche?

Lanning nu se osteni sa raspunda si nici sa faca mai mult decat sa-si arunce o privire indiferenta asupra paginii de deasupra teancului ce se afla pe biroul lui Bogert. Apoi spuse, uitandu-se la flacara chibritului cu care voia sa-si aprinda tigara de foi.

― Ti-a vorbit Calvin despre robot? E un geniu matematic. Intr-adevar nemaipomenit.

Celalalt respira zgomotos.

― Am auzit si eu. Dar Calvin si-ar vedea mai bine de robopsihologia ei. L-am examinat sa vad cata matematica stie si de-abia reuseste sa se descurce in calculele elementare.

― Calvin nu e de aceeasi parere.

― E nebuna.

― Nici eu nu sunt de aceeasi parere ― ochii directorului se ingustara in chip primejdios.

― Dumneata! Vocea lui Bogert se aspri. Ce stii dumneata?

― L-am pus si eu pe Herbie la incercare, am stat cu el toata dimineata si stie subtilitati de care dumneata nici macar n-ai auzit.

― Chiar asa sa fie?

― Pari sceptic! Lanning scoase o foaie de hartie din buzunarul hainei si o despaturi. Nu-i scrisul meu, nu-i asa?

Bogert studie notatiile mari ce-o acopereau:

― E opera lui Herbie?

― Exact. Si poate ca iti dai seama ca a rezolvat integrarea timpului in ecuatia 22, la care lucrai dumneata. I-a iesit ― Lanning batu cu unghia sa ingalbenita pe ultimele cifre ― exact acelasi rezultat ca si mie, numai ca i-a trebuit pe un sfert mai putin timp. N-ai avut dreptate sa elimini efectul Linger din bombardamentul pozitronic.

― Dar nu l-am eliminat; pentru numele lui Dumnezeu, Lanning, de ce nu vrei sa intelegi ca ar anula

― Da, mi-ai explicat. Ai folosit ecuatia Mitchell, nu-i asa? Ei bine, nu era cazul.

― De ce nu?

― Pentru ca, in primul rand, ai facut exces de imaginatie.

― Ce legatura are cu asta?

― Ecuatia Mitchell nu e valabila cand

― Ai innebunit? Daca recitesti studiul original al lui Mitchell despre 'Trecerile'

― N-am nevoie sa-l recitesc. Ti-am spus de la inceput ca nu-mi place rationamentul si Herbie e de acord cu mine.

― Perfect ― tipa Bogert ― atunci da-i inventiei aleia de ceasornicar sa rezolve problema in locul dumitale! Ce sa ne mai batem capul de prisos?

― Tocmai aici am vrut sa ajung. Herbie nu poate rezolva problema. Si daca el nu poate, nu putem nici noi ― singuri. Voi supune problema Comitetului National. Pe noi ne depaseste.

Scaunul lui Bogert zbura inapoi cand acesta se scula in picioare, urland, cu fata congestionata:

― N-ai sa faci asa ceva.

Lanning se congestiona la randul sau:

― Nu cumva vrei sa ma inveti ce sa fac?

― Ba chiar asa ― raspunsul era inveninat. Am lucrat la problema asta si nu te las sa mi-o iei, ai inteles? Si sa nu-ti inchipui ca nu stiu ce-i in capul tau, fosila descompusa ce esti! Ai fi in stare sa-ti tai mai degraba singur nasul decat sa-mi acorzi creditul ca ma pricep in telepatie robotica.

― Esti un imbecil fara seaman, Bogert, si baga de seama ca acu' te suspend pentru insubordonare. Buza inferioara a lui Lanning tremura de enervare.

― E ultimul lucru pe care-l vei face, Lanning. Cu un robot care citeste gandurile, prin apropiere, nu mai poti avea secrete, asa incat afla ca stiu de pensionarea ta.

Scrumul tigarii de foi din mana lui Lanning tremura, apoi cazu, urmat la scurt interval de tigara:

― Cum? Ce?

Bogert chicoti rautacios.

― Iar noul director sunt eu, sa fim intelesi. Stiu, sa nu-ti inchipui ca nu stiu. Si sa fiu al naibalui, Lanning, daca chiar din clipa asta n-am sa fiu eu cel care comanda aici, altfel fac un scandal de ma tii minte cate zile mai traiesti!

Lanning isi regasi in sfarsit vocea si trase un racnet cat il tinu gura.

― Te dau afara, ai auzit? Esti suspendat din post. Esti un om sfarsit, ai inteles?

Zambetul de pe fata celuilalt inflori de-a binelea.

― La ce bun, amenintarile astea? Tot nu ma duci pe mine. Atu-ul e in mana mea. Stiu ca ai iesit la pensie. Mi-a spus Herbie si el a aflat direct de la tine.

Lanning incerca sa vorbeasca linistit. Parea un om batran, foarte batran; avea ochii adanciti intr-o fata din care culoarea rosie disparuse, lasand in urma-i galbenul pastos al batranetii:

― Vreau sa stau de vorba cu Herbie. Nu se poate sa-ti fi spus asa ceva. Joci tare, Bogert, dar am sa-ti dau cartile pe fata, sa vad cacialmaua. Vino cu mine.

Bogert dadu din umeri.

― Sa mergem la Herbie? Bine, foarte bine!

* *

Tot la orele douasprezece fix, Milton Ashe isi ridica privirea de pe schita stangace pe care o desenase si spuse:

― Poti sa-ti faci o idee? Nu prea sunt tare la desen, dar cam asa arata. E o nebunie de casa si pot s-o iau pe nimica toata.

Susan Calvin il privi topita de emotie.

― E intr-adevar frumoasa ― suspina. Totdeauna m-am gandit ca mi-ar placea dar nu izbuti sa termine.

― Bineinteles, continua Ashe voios, strangandu-si creionul ― va trebui sa astept pana la vacanta. Mai sunt doar doua saptamani, desi cu povestea asta a lui Herbie, totul e in aer. Apoi cu ochii la unghiile degetelor: Si stii, mai e ceva, dar e secret.

― Atunci nu-mi spune.

― Ah, ba tare ti-as spune, simt nevoia sa spun cuiva si cred ca din toti cei de aici esti persoana cea mai nimerita sa-mi descarc sufletul.

Susan Calvin simti cum inima-i zvacneste puternic, dar n-avu curajul sa rosteasca nici un cuvant.

― De fapt ― Ashe isi trase scaunul mai aproape si ii sopti confidential ― casa nu e numai pentru mine. Ma insor.

Apoi sari in picioare:

― Ce s-a intamplat?

― Nimic ― senzatia cumplita de ameteala trecuse, dar ii venea greu sa vorbeasca. Te insori? Vrei sa spui ca

― Da, sigur. Era si vremea, nu crezi? Iti aduci aminte de fata aceea care a fost pe-aici vara trecuta? Ea e. Dar ti-e rau. N-ai

― Ma doare capul. Susan Calvin il indeparta cu un gest slab. M-a M-a cam durut in ultima vreme. Trebuie desigur felicitarile mele. Ma bucur Rujul aplicat stangaci facea pe fata ei alba, ca de creta, doua pete hidoase. Simtea cum totul in jur incepe din nou sa se invarteasca. Iarta-ma, te rog

Bolborosi cuvintele indreptandu-se orbita de durere, cu pasi impiedicati spre usa. Totul se petrecuse fulgerator de repede, ca intr-un vis si tot ca intr-un vis catastrofa parea neverosimila.

Cum se poate una ca asta? Herbie spusese

Herbie stia! Doar citea gandurile oamenilor!

Se trezi cu respiratia taiata, sprijinita de cadrul usii, privind fata de metal a lui Herbie. Urcase cele doua etaje, dar nu-si aducea aminte. Parcursese distanta intr-o clipita, ca in vis.

Ca intr-un vis!

Si totusi, ochii lui Herbie priveau tinta in ochii ei, fara sa clipeasca, iar rosul lor intunecat parea ca ia forma de cosmar a unor globuri stralucitoare, cetoase.

In timp ce Herbie vorbea, simti apropiindu-se de buze sticla rece a unui pahar. Inghiti si se cutremura, incepand sa fie vag constienta de ceea ce se petrece in jurul ei.

Herbie vorbea intr-una, cu neliniste in glas, indurerat si speriat, incercand sa fie cat mai convingator.

Incetul cu incetul, vorbele isi recapatara intelesul:

― E un vis ― spunea el, in care nu trebuie sa crezi. In curand te vei trezi la realitate, si vei rade de tine. Te iubeste, iti spun eu ca te iubeste, te iubeste. Dar nu aici, nu acum. Totul e o iluzie.

Susan Calvin dadu din cap soptind:

― Da, sigur ca da! Se agatase de bratul lui Herbie, repetand intr-una: Nu-i adevarat? Nu-i asa ca nu-i adevarat?

Nu mai tinu minte cum isi veni in fire; i se paru ca o trecere dintr-o lume nebuloasa si ireala, in plin soare. Il dadu la o parte, impinse cu putere bratul de fier de langa ea si casca ochii mari:

― Ce incerci sa faci? vocea ei deveni un geamat strident. Ce vrei sa faci? Herbie se dadu inapoi.

― Vreau sa te ajut.

Psihologul il privi in ochi:

― Sa ma ajuti? Spunandu-mi ca realitatea e vis? Ducandu-ma pana la schizofrenie? Fu prada unei incordari isterice. Nu e vis! Ce n-as da sa fie! Apoi, odata respirand adanc: Stai! Da, da, inteleg! Sfinte Doamne! E evident.

In vocea robotului aparu un accent de groaza:

― N-aveam incotro!

― Si eu care te-am crezut! Nu mi-as fi inchipuit

* *

Vocile ce se auzira dincolo de usa o facura sa taca. Se intoarse cu spatele, strangandu-si pumnii, si, pana cand sa intre Lanning si Bogert, se retrase langa cea mai indepartata dintre ferestre. Nici unul din cei doi nu bagara de seama prezenta ei.

Amandoi se apropiara de Herbie in acelasi timp; Lanning, impacientat si suparat, Bogert rece si sarcastic. Directorul vorbi primul:

― Asculta, Herbie, vreau sa-ti vorbesc.

Robotul isi intoarse iute privirea agera asupra directorului:

― Da, dr. Lanning.

― Ai vorbit cu dr. Bogert despre mine?

― Nu, domnule 

Rosti cuvintele incet, iar surasul de pe fata lui Bogert disparu.

― Cum? Cum?

Bogert se baga inaintea superiorului sau, batand nervos podeaua sub picioare. Repeta ce mi-ai spus ieri!

― Am spus ca

Herbie tacu. In strafundul sau, se putea auzi cum diafragma metalica vibra usor, dezacordata.

― N-ai spus ca a iesit la pensie? urla Bogert. Raspunde-mi!

Bogert ridica bratele ca un nebun, dar Lanning il dadu in laturi:

― Il ameninti ca sa minta?

― L-ai auzit, Lanning. Incepuse sa spuna 'Da', dar l-ai oprit. Da-te la o parte din calea mea! Vreau sa scot odata adevarul de la el, intelege!

― Il intreb eu ― Lanning se intoarse spre robot: Linisteste-te, Herbie. Raspunde, am iesit eu la pensie?



Herbie ramase cu ochii pironiti, iar Lanning mai intreba o data nelinistit:

― Am fost scos la pensie?

Capul robotului se misca abia perceptibil in semn de negatie. Asteptara indelung, fara sa primeasca alt raspuns.

Cei doi se privira reciproc; animozitatea din ochii lor capatase o consistenta aproape tangibila.

― Ce naiba ― se rasti Bogert ― a amutit robotul? Mai monstrule, nu mai poti vorbi?

― Eu pot vorbi ― raspunse acesta de indata.

― Atunci raspunde la intrebare. Nu mi-ai spus tu mie ca dr. Lanning a iesit la pensie? A iesit sau nu la pensie?

Urma din nou o tacere stingherita, intrerupta brusc de hohotul strident si pe jumatate isteric al lui Susan Calvin, aflata in celalalt capat al incaperii.

Cei doi matematicieni tresarira, iar ochii lui Bogert se ingustara intre pleoape:

― Erai aici? Ce-i de ras?

― Nu-i nimic de ras. Nu avea vocea ei obisnuita. Deci n-am fost singura pacalita. E caraghios ca trei din cei mai mari experti in robotica sa cada intr-o cursa atat de simpla, nu gasiti? Vocea i se stinse si duse mana palida la frunte. Dar nu-i de ras!

Cei doi se privira din nou, de asta data cu sprancenele ridicate a mirare.

― Despre ce cursa vorbesti? intreba Lanning intepat. I s-a intamplat ceva lui Herbie?

― Nu ― se apropie de ei incet. Lui nu i s-a intamplat nimic, ci noua.

Se rasuci brusc si striga robotului:

― Pleaca! Du-te in capatul celalalt al odaii si piei din ochii mei!

Herbie se chirci sub furia privirilor si se indeparta impleticindu-se zgomotos in picioare.

Vocea lui Lanning era ostila:

― Ce inseamna iesirea asta, doctor Calvin?

Ea se intoarse cu fata spre ei si le spuse sarcastic:

― Desigur, cunoasteti prima lege fundamentala a roboticii?

Cei doi dadura afirmativ din cap.

― Bineinteles ― raspunse Bogert iritat. Prima lege spune ca robotul n-are voie sa pricinuiasca vreun rau omului sau sa ingaduie prin neinterventie sa i se intample vreun neajuns unei fiinte umane.

― Frumos formulat! ranji zeflemitor Calvin. Dar ce fel de neajuns?

― De orice natura.

― Intocmai! De orice natura. Deci inclusiv de natura psihica. Cum ar fi de pilda pierderea increderii in sine, spulberarea sperantelor. Acestea nu sunt neajunsuri?

Lanning se incrunta.

― Ce stie un robot despre asemenea

Apoi isi dete seama si i se taie respiratia.

― V-ati dat seama, nu? Acest robot citeste gandurile. Va inchipuiti ca nu stie tot ce-i legat de durerea sufletului? Va inchipuiti ca daca cineva i-ar pune o intrebare el nu i-ar da exact raspunsul dorit? Oricare alt raspuns ne-ar durea, iar Herbie stie.

― Doamne fereste! murmura Bogert.

Psihologul ii arunca o privire sarcastica:

― Banuiesc ca l-ai intrebat daca Lanning a iesit la pensie? Voiai sa auzi ca a iesit la pensie si de aceea Herbie ti-a raspuns afirmativ.

― Si presupun ca din acelasi motiv ― spuse Lanning in soapta ― n-a vrut sa raspunda adineauri. Nu putea raspunde fara sa loveasca in unul din noi.

Urma o tacere scurta, in care cei doi barbati privira robotul care se afla la capatul celalalt al odaii, ghemuit in scaunul de langa biblioteca, cu capul sprijinit intr-o mana.

Susan Calvin privi cu incapatanare podeaua.

― Stia lucrurile acestea. Acest acest diavol stie totul, inclusiv ceea ce s-a intamplat cu el.

Ochii ei se intunecara prevestitori de rele.

Lanning ridica capul.

― Aici cred ca gresesti, dr. Calvin. Nu stie. L-am intrebat.

― Ce dovedeste raspunsul lui? striga Calvin. Ca dumneata nu voiai sa gaseasca el solutia problemei. Daca o masina poate face ceea ce dumneata nu poti, iti pierzi increderea in dumneata. Tu l-ai intrebat? se rasti ea la Bogert.

― Oarecum ― Bogert rosi si-si drese glasul. Mi-a spus ca se pricepe prea putin la matematica.

Lanning rase, nu prea tare, iar psihologul zambi caustic. Apoi spuse:

― Las' ca-l intreb eu! Eu nu-mi pierd increderea in mine daca solutia o descopera el. Ridica glasul si spuse pe un ton rece, imperativ: Vino incoace!

Herbie se scula si se apropie ezitand.

― Banuiesc ca stii ― continua ea ― in care moment precis al fabricatiei tale a fost introdus un corp strain sau neglijat un factor esential, nu-i asa?

― Da ― spuse Herbie ― cu o voce abia auzita.

― Stai putin ― intrerupse Bogert, suparat. Poate ca nu-i adevarat. Poate ca a raspuns astfel fiindca doreai sa primesti raspunsul asta.

― Nu fi prost ― riposta Calvin. Stie mai multa matematica decat tine si Lanning la un loc, de vreme ce poate citi in mintile voastre. Sa-l punem la incercare.

Matematicianul ceda, iar Calvin continua:

― Hai, Herbie, spune solutia! Asteptam ― apoi celorlalti: Luati creion si hartie, domnilor!

Dar Herbie ramase mut. In vocea psihologului aparu o nota de triumf:

― De ce nu raspunzi, Herbie?

Robotul izbucni deodata:

― Nu pot! Stii ca nu pot! Doctorul Bogert si doctorul Lanning nu vor sa le spun solutia.

― Ba vor s-o afle.

― Dar nu de la mine.

Lanning interveni vorbind calm si raspicat:

― Nu fi prost, Herbie. Noi vrem sa ne spui solutia.

Bogert dadu si el din cap. Se auzi vocea chinuita a lui Herbie:

― De ce va prefaceti? Nu va dati seama ca vad dincolo de membrana superficiala a creierului vostru? Acolo, in adancul vostru, nu vreti sa aflati solutia de la mine. Sunt doar o masinarie, facuta de mana omului, pe care el a inzestrat-o cu viata, o viata imitata dupa a sa, datorita unor reactii pozitronice de pe creierul meu, inchipuit tot de el. Nu va pot depasi fara sa va ranesc. Lucrul acesta e adanc tiparit in mine si nimeni nu-l poate smulge. Nu va pot spune solutia.

― Noi plecam ― declara Lanning ― spune-i-o doamnei Calvin.

― Degeaba ― planse Herbie ― pentru ca toti veti sti ca vine de la mine.

Calvin recapitula:

― Dar intelege odata, Herbie, ca dr. Lanning si dr. Bogert vor totusi sa afle solutia.

― Prin efortul lor personal! insista Herbie.

― Totusi, ei vor s-o afle, si faptul ca tu o cunosti si nu vrei s-o spui ii jigneste. Iti dai seama, nu?

― Da! Da!

― Si daca le-o spui, de asemenea ii jignesti.

― Da! Da!

Herbie se dadu incet inapoi, iar Susan Calvin il urma pas cu pas. Cei doi barbati ii priveau uluiti.

― Nu le poti spune ― continua psihologul, cu un zumzet de bondar ― pentru ca ii ranesti si n-ai voie. Dar daca nu le spui ii jignesti, asa ca trebuie sa le spui si daca le spui ii ranesti si n-ai voie, asa ca nu trebuie sa le spui; dar daca nu le spui, ii jignesti si n-ai voie, asa ca trebuie sa le spui; dar daca le spui ii ranesti si n-ai voie, asa ca nu trebuie sa le spui; iar daca nu le spui ii jignesti, asa ca

Herbie ajunse la perete unde cazu in genunchi:

― Opreste! striga el. Inchide-ti mintea! E plina de complexe, de durere si de ura. N-am vrut sa-ti fac nici un rau, crede-ma! Am incercat sa te ajut! Ti-am spus doar ceea ce stiam ca doresti sa auzi! N-aveam incotro!

Psihologul nu-l lua in seama:

― Trebuie sa le spui; dar daca le spui ii ranesti, si n-ai voie; dar daca nu le spui ii jignesti, asa ca

Herbie scoase un geamat Un geamat care semana cu fluieratul mult amplificat al unei piculine ― din ce in ce mai subtire, pana cand in cele din urma se stinse, lasand in urma-i groaza unui suflet ce piere si umpland incaperea cu reverberatii.

Si cand se stinse, Herbie se prabusi, transformandu-se intr-un maldar de metal imobil.

Tot sangele disparuse din obrazul lui Bogert:

― A murit!

― Nu ― il contrazise Susan Calvin, zguduita de un hohot salbatic, n-a murit, a innebunit numai. L-am pus in fata unei dileme insolvabile si a clacat. Il puteti arunca la fiare vechi, caci de acum incolo nu va mai vorbi niciodata.

Lanning ingenunche langa ceea ce fusese Herbie. Pipai cu degetele sale fata rece, nesimtitoare de metal si se cutremura:

― Ai facut-o inadins ― spuse el, sculandu-se in picioare, privind-o in ochi.

― Si ce daca? Nu mai puteti face nimic. Apoi, deodata, cu un accent de amaraciune, adauga: Merita.

Directorul apuca bratul lui Bogert, care ramasese impietrit.

― Nu mai e nimic de facut. Hai, Peter ― si ofta: in orice caz, un robot de felul acesta nu e de nici un folos. Avea ochii obositi; de om batran. Hai, Peter!

Mult timp dupa plecarea celor doi savanti, dr. Susan Calvin isi recapata in parte echilibrul cerebral. Isi indrepta incet ochii spre Herbie, care era mai mult mort decat viu, si fata ei se crispa iar. Il privi indelung, pana ce expresia triumfatoare se sterse, facand din nou loc dezamagirii, iar din toate gandurile ce-i treceau prin cap alese un singur cuvant, nespus de amar, pe care il rostira buzele ei:

― Mincinosule!

Cu asta, intrevederea noastra s-a apropiat de sfarsit. Stiam ca deocamdata nu voi mai putea scoate nimic de la ea. Statea la birou, cu fata impasibila, coplesita de amintiri.

I-am spus:

Va multumesc, dr. Calvin.

Dar nu mi-a raspuns.

Trecura doua zile pana putui sta din nou de vorba cu ea.

* *

Urmatoarea mea intalnire cu Susan Calvin avu loc in fata usii biroului ei, unde o multime de lume facea coada. Imi spuse:

― Ei, tinere, cum iti ies articolele?

― Bine ― ii raspunsei. Le dadusem o forma conform viziunii mele, dramatizasem osatura simpla a povestirii ei, adaugasem dialogurile si facusem cateva mici modificari. N-ati vrea sa va uitati prin ele, sa vedeti daca nu mi-am permis prea multa libertate sau daca pe alocuri nu s-a strecurat vreo inexactitate?

― Ba da. Hai sa mergem la bufet. Putem lua acolo o cafea.

Parea bine dispusa, asa ca pe culoar am incercat sa mai scot ceva de la ea.

― Doamna Calvin, ma intrebam daca

― Poftim?

― Daca n-ati vrea sa-mi povestiti cate ceva din istoria robotilor.

― Da, sunt convinsa ca ti-am spus destule povesti.

― E adevarat. Numai ca ceea ce mi-ati istorisit pana in prezent nu prea are legatura cu contemporaneitatea. Vreau sa spun ca n-a existat decat un singur robot in stare sa citeasca gandurile oamenilor, statiile solare sunt depasite si demodate, iar munca robotilor in mina a devenit de mult un lucru curent. As vrea ceva despre calatoriile interstelare. Sunt numai douazeci de ani de cand s-a inventat motorul hiperatomic si se spune ca ar fi o inventie robotica. Care-i adevarul?

― Calatoriile interstelare? ramase pe ganduri.

Ne aflam la bufet; eu imi comandasem un pranz complet, ea nu ceruse decat o cafea.

― N-a fost pur si simplu o inventie robotica, lucrurile nu s-au petrecut chiar asa. Dar, se intelege, ca pana ce n-am perfectionat creierul, n-am putut ajunge prea departe. Desi am incercat; am incercat din rasputeri. Primul meu contact (direct, sa ne intelegem) cu cercetarile interstelare a fost in 2029, cand s-a pierdut un robot

S-A PIERDUT UN ROBOT

Pe Hyperbaza masurile fusesera luate in asemenea viteza frenetica, incat puteau fi comparate cu un strigat de isterie. Enumerandu-le in ordine cronologica si dupa gradul de disperare, sunau cam asa:

1. Suspendarea intregii activitati a Circuitului Hyperatomic care cuprinde Statiile celei de-a 27-a grupari asteroidale.

2. Tot acest volum spatial fusese, practic vorbind, eliminat din sistem. Nimeni nu putea patrunde fara permis, si nimeni nu-l putea parasi, sub nici un motiv,

3. Cu o nava guvernamentala speciala, care facea patrula, fura expediati spre Hyperbaza, dr. Susan Calvin si dr. Peter Bogert ― respectiv specialistul principal in psihorobotica si directorul sectiei matematica a firmei 'Robotii americani'.

* *

Pana atunci, Susan Calvin nu parasise niciodata suprafata pamantului, si nici de data aceasta nu avea nici cea mai mica dorinta sa se desparta de ea. Intr-o epoca atomica, in care problema la ordinea zilei era circuitul hiperatomic, ea ramasese destul de provinciala. Era nemultumita de calatorie si nu pe deplin convinsa de necesitatea deplasarii. In vreme ce lua primul dejun pe Hyperbaza, nemultumirea i se putea citi pe fiecare cuta a fetei ei, cam trecuta si lipsita de frumusete.

De altfel, si paloarea sclivisita a doctorului Bogert dovedea o anumita atitudine plictisita. Generalul-maior Kallner ― seful actiunii ― nu uita o clipa macar sa-si pastreze pe figura o expresie de spaima.

Pe scurt, pranzul se desfasura intr-o atmosfera nu tocmai agreabila si mica sedinta a celor trei, care urma imediat, incepu sub auspicii nefavorabile.

Kallner ― cu chelia stralucitoare si uniforma atat de nepotrivita cu starea lor de spirit ― ataca problema stingherit:

― Povestea-i foarte ciudata, draga domnule si stimata doamna. Va multumesc ca ati raspuns la apelul meu cu atata promptitudine si fara sa cereti explicatii in prealabil. Ne vom stradui insa sa remediem aceasta lipsa. S-a pierdut un robot. Toata activitatea a fost intrerupta si nu va putea fi reluata pana ce nu dam de urma lui. N-am reusit singuri si ne dam seama ca avem nevoie de ajutorul unor experti calificati.

Generalul gasise, probabil, ca nu prezentase situatia destul de patetic. De aceea, continua pe un ton disperat:

― Cred ca nu este nevoie sa va vorbesc despre importanta muncii noastre de aici. Peste 80% din investitiile facute pentru cercetarile stiintifice au mers la noi.

― Da, stim ― spuse Bogert amabil. 'Robotii americani' incaseaza drepturi de intrebuintare considerabile de pe urma robotilor.

Susan Calvin introduse in dialog o nota dura si acra:

― As vrea sa stiu cauza pentru care i se acorda atata importanta unui robot si sa-mi explicati cum de nu l-ati reperat inca?

Generalul isi intoarse spre ea fata congestionata si-si umezi buzele.

― La drept vorbind, l-am cam reperat noi. Apoi continua torturat: Uite, sa va explic. De indata ce robotul n-a raspuns la apel, am declarat stare de alarma si a fost intrerupta orice activitate pe Hyperbaza. Cu o zi inainte ne-a sosit o nava, care a adus doi roboti pentru laboratoarele noastre. Aveam in total saizeci si doi de roboti de hm, hm de acelasi tip, care urmau sa fie livrati in alte parti. Cifra o stim cu precizie. In privinta ei nu incape nici un dubiu.

― Da? Dar ce legatura are?

― Cand am vazut ca nu gasim nicaieri robotul care lipsea ― si va asigur ca daca la noi s-ar fi ratacit un fir de iarba, tot l-am fi gasit ― ne-am apucat sa numaram robotii de pe nava. Erau acum 63 la numar.

― Dupa cate inteleg, al saizeci si treilea era poznasul care lipsea?

Ochii doctorului Calvin se intunecara.

― Da, dar nu avem nici un mijloc de a-l deosebi de ceilalti.

Se lasa o tacere de plumb, in timp ce ceasul electric batu de unsprezece ori, dupa care robopsihologul spuse:

― Foarte ciudat! Iar colturile buzelor i se lasara in jos. Peter! i se adresa ea intrigata, colegului ei ― ce tip de roboti se folosesc pe Hyperbaza?

Dr. Bogert ezita, apoi zambi palici:

― Este un subiect considerat pana in prezent cam delicat, Susan.

― Da, pana in prezent ― spuse ea repede. Dar de vreme ce exista saizeci si trei de roboti de acelasi tip, dintre care unul este cel care va lipseste ― si nu-i puteti stabili identitatea ― nu vad de ce nu va multumiti cu oricare din cei 63 de roboti identici? Puteti sa-mi explicati de ce? De ce a fost nevoie de interventia noastra?

Bogert spuse resemnat:

― Daca-mi dai voie, Susan Pe Hyperbaza sunt folositi cativa roboti, pe al caror creier n-a fost imprimata in intregime legea intai.

― N-a fost imprimata?

Calvin se lasa pe speteaza scaunului.

Aha! Si cati roboti de felul acesta exista?

― Putini. Au fost facuti din ordinul guvernului sub consemnul secretului absolut. Nimeni n-a fost incunostiintat in afara de cei din conducere, pe care comanda ii privea direct. Dumneata, Susan, nu te numarai printre ei. In orice caz, eu n-am nici o vina.

* *

Generalul il intrerupse, ca unul ce se afla in cunostinta de cauza:

― As vrea sa va explic mai pe larg. Nu stiam ca dr. Calvin nu cunoaste situatia. Nu mai e nevoie sa va reamintesc, dr. Calvin, ca pe Planeta a existat dintotdeauna o puternica opozitie contra robotilor. Unicul argument al guvernului impotriva radicalilor fundamentali, in aceasta problema, este faptul ca robotii sunt construiti ― toti, fara exceptie ― in asa fel, incat sa nu poata calca prima lege ― care-i impiedica sa aduca vreun prejudiciu omului, indiferent de imprejurare.

Noi insa am fost constransi sa folosim cativa roboti de alta natura. Asa incat catorva roboti de tip NS-2 ― din cei carora li se spune Nestori ― li s-a facut o modificare in ceea ce priveste prima lege. Pentru pastrarea secretului, nici un NS-2 nu are numar de serie, si robotii care au suferit aceasta modificare sunt livrati impreuna cu altii obisnuiti, iar noua, desigur, ne este interzis cu strictete de a vorbi despre aceasta modificare cu personalul neautorizat. Pe fata ii aparu un zambet stingherit. Iar acum, toata povestea asta s-a intors impotriva noastra. Calvin spuse incruntata:

― I-ati intrebat macar, pe fiecare in parte, cine este? Nu ma indoiesc ca asta sunteti autorizat s-o faceti.

Generalul dadu din cap.

― Toti saizeci si trei neaga sa fi lucrat pana acum cu noi, si unul din ei minte.

― Da' cel pe care il cautati nu are vreo urma de uzura? Imi inchipui ca ceilalti erau noi de tot.

― Cel despre care e vorba a iesit din fabrica de-abia luna trecuta. El, impreuna cu cei doi, urmau sa fie livrati, erau cei mai noi. N-are nici o urma perceptibila de uzura. Clatina din cap si in ochi ii aparu o expresie de spaima: Dr. Calvin, nu indraznim sa lasam nava sa plece. Daca se afla de incalcarea primei legi a roboticii

Parea ca nu exista cale de a elimina pesimismul concluziei.

― Distrugeti-i pe toti saizeci si trei ― spuse fara ocol si cu raceala robopsihologul ― si terminati cu intreaga poveste.

Bogert stramba unul din colturile gurii:

― Inseamna sa distrugem treizeci de mii de dolari o data cu fiecare robot. Ma tem ca firma noastra n-are sa fie prea incantata. Mai bine ne-am stradui sa facem ceva, inainte de a ne apuca sa-i distrugem, Susan.

― In cazul acesta ― raspunse ea taios ― am nevoie de date precise. Trebuie sa stiu care sunt avantajele de care beneficiaza Baza de pe urma modificarii robotilor? Care este factorul care a determinat modificarea?

Kallner isi increti fruntea, apoi o lovi cu palma.

― Primii roboti cu care am lucrat ne produceau incurcaturi. Oamenii nostri au destul de mult de-a face cu radiatii puternice, ceea ce desigur este destui de periculos, dar s-au luat masurile de securitate necesare. De la infiintare pana acum n-au avut loc decat doua accidente, nici unul mortal. Totusi, era imposibil sa le explicam treaba asta robotilor. Prima lege prevede ca ― citez ― 'Robotul nu are voie sa pricinuiasca vreun rau omului, sau prin neinterventie sa ingaduie sa i se intample ceva unei fiinte umane'. Acesta este principiul de baza, dr. Calvin. De cate ori vreunul din oamenii nostri era nevoit sa se expuna pentru scurt timp unor radiatii gamma moderate ― care n-ar fi avut nici un fel de urmari fiziologice ― robotul ce se afla in apropierea lui s-ar fi repezit sa-l scoata din campul de actiune al radiatiilor. Daca radiatiile erau foarte slabe, reusea, si lucrul nu putea fi reluat decat dupa ce erau dati afara toti robotii. Dar daca erau ceva mai puternice, robotul nu mai ajungea pana la tehnicianul cu pricina, deoarece creierul sau pozitronic nu rezista la radiatii gamma ― si astfel pierdeam un robot costisitor si greu de inlocuit.

Am incercat sa discutam cu ei. Argumentul lor era ca orice om aflat intr-un camp de radiatii gamma isi pune viata in primejdie si ca n-are importanta ca o jumatate de ora nu i se intampla nimic. Dar daca ― ziceau ei ― uita si ramane o ora? Nu voiau cu nici un chip sa accepte riscul. Le-am demonstrat ca-si primejduiesc fara folos propria lor existenta. Dar legea privind securitatea lor personala este cea de-a treia lege a roboticii ― legea privind securitatea oamenilor fiind prima. Le-am dat ordin, le-am poruncit cu asprime si severitate sa ramana in afara campului gamma, orice s-ar intampla. Dar legea privitoare la executarea ordinelor este cea de-a doua, pe cand cea privind securitatea oamenilor este prima. Asa ca, dr. Calvin, am fost obligati sa alegem: sau ne lipsim de roboti, sau trebuie modificata prima lege. Si am ales.

― Nu-mi vine sa cred ― spuse dr. Calvin ― ca a fost cu putinta sa fie eliminata prima lege.

― N-a fost eliminata, ci modificata ― explica Kallner. Au fost construite niste creiere pozitronice, care pastrau doar aspectul pozitiv al legii si anume ca robotul n-are voie sa pricinuiasca vreun rau omului. Doar atat. Nu sunt obligati sa salveze pe cel caruia un factor extern ― cum sunt razele gamma -i-ar putea pricinui vreun rau. Am explicat corect, dr. Bogert?

― Foarte ― aproba matematicianul.

― Si aceasta este singura diferenta fata de tipul NS-2 obisnuit? Singura diferenta? Peter?

Singura, Susan.

Se ridica in picioare si vorbi hotarata.

― Acum vreau sa dorm si peste opt ceasuri as dori sa vorbesc cu cel care a vazut robotul ultima oara. Si va aduc la cunostinta, domnule general, ca nu-mi iau nici un fel de raspundere daca de acum inainte nu am controlul absolut si integral asupra investigatiilor.

* *

Desi coplesita de oboseala, Susan Calvin nu putu dormi mai mult de doua ceasuri. La ora locala 0700 batu la usa lui Bogert care nu dormea nici el. Observa ca acesta isi daduse osteneala sa-si ia cu sine un halat, cu care se imbracase. Cand intra Calvin, puse jos foarfecele cu care isi aranja unghiile. Spuse incet:

― Eram aproape sigur ca ai sa vii. Am impresia ca povestea asta te-a cam intors pe dos.

― Da.

― Imi pare rau. Sa stii insa ca nu puteam altfel. Cand ne-au chemat astia de la Baza, prevedeam ca s-a intamplat ceva cu Nestorii modificati. Dar ce era sa fac? Nu-ti puteam spune nimic pe drum, asa cum as fi dorit, pentru ca trebuia mai intai sa fiu sigur. Chestia cu modificarea e secret de stat.

Psihologul bombani:

― Ar fi trebuit sa stiu si eu. 'Robotii americani' nu aveau dreptul sa aduca asemenea modificari creierului pozitronic, fara avizul unui psiholog.

Bogert isi ridica sprancenele si ofta:

― Fii rezonabila, Susan. Nu i-ai fi putut influenta cu nimic. Trebuia implinita voia guvernului, care tine mult la dezvoltarea circuitului hiperatomic, iar eterofizicienii au nevoie de niste roboti care sa-i lase in pace. Si i-ar fi obtinut, chiar daca pentru asta legea intai ar fi trebuit intoarsa pe dos. Am fost obligati sa recunoastem ca lucrul era posibil, din punctul de vedere al fabricatiei, iar ei au jurat pe toti sfintii ca n-au nevoie decat de doisprezece roboti, care nu vor fi folositi decat pe Hyperbaza, ca odata Circuitul terminat ii vor distruge si ca vor lua toate masurile de precautie. Si au insistat asupra pastrarii secretului. Asta-i situatia.

Dr. Calvin vorbi printre dinti:

― Eu, una, mi-as fi dat demisia.

― N-ar fi folosit la nimic. Guvernul oferea firmei o avere si ne ameninta, in caz de refuz, cu o legislatie antirobotica. Eram pusi la zid, cum de altfel suntem si in momentul de fata. Daca se afla, lovitura pe care o vor primi 'Robotii americani' va fi cu mult mai mare decat cea pe care o va primi Kallner si guvernul.

Psihologul il fixa:

― Peter, iti dai seama despre ce e vorba? Intelegi oare ce inseamna eliminarea primei legi? Nu-i vorba numai de un secret.

― Inteleg ce-ar insemna eliminarea primei legi, doar nu-s copil. Ar insemna totala instabilitate, fara posibila solutie pentru campul de ecuatii pozitronice.

― Da, din punct de vedere al matematicii. Dar cum traduci asta, in termeni psihologici? Nici o vietuitoare normala nu accepta cu usurinta sa fie dominata, fie ca e constienta, fie ca reactioneaza din instinct. Daca cel care domina ii este inferior, sau poate fi socotit inferior, reactia celui dominat este mai violenta. Din punct de vedere fizic ― si intr-o masura oarecare si mental ― robotul este superior omului. Ce il face sa fie supus? Numai prima lege. Fara ea, primul ordin pe care l-ai da unui robot ti-ar aduce moartea. Instabilitate? Nu crezi ca termenul e prea bland?

― Susan ― spuse Bogert cu un aer intelegator si amuzat -sunt de acord ca se poate ivi Complexul Frankenstein de care pomenesti, de unde si existenta primei legi la loc de frunte. Totusi, prima lege ― am mai repetat si repet ― nu a fost eliminata, ci doar modificata.

― Dar ce te faci cu stabilitatea creierului?

Matematicianul isi tuguie buzele.

― A scazut, bineinteles, dar in limitele securitatii. Primul Nestor a fost adus aici pe Hyperbaza acum noua luni, si pana in prezent n-a avut loc nici un accident; si nici acum nu ne temem de primejduirea omenirii, ci de divulgarea secretului.

― Foarte bine atunci. Sa vedem ce aduce discutia de maine dimineata.

Bogert o conduse politicos pana la usa si facu o strambatura dupa ce pleca. Nu vedea nici un motiv pentru care sa-si schimbe parerea ce o avea despre ea, ca fiind o persoana acra si plina de complexe.

In gandurile lui Susan Calvin nu incapea loc pentru Bogert. Il gonise demult de acolo, ca fiind o pretentioasa, dar neinsemnata nulitate.

* *

Gerald Black isi luase diploma in fizica cosmica cu un an inainte, si, ca toti fizicienii din generatia sa, se angaja la Circuit. Isi aducea acum aportul sau personal la atmosfera generala a sedintelor de pe Hyperbaza. In haina sa alba, patata, parea pe jumatate revoltat si pe de-a-ntregul lipsit de siguranta. Avea o naivitate si o forta care cauta parca sa izbucneasca; degetele, pe care si le rasucea nervos, ar fi fost in stare sa indoaie o vergea de fier.

Generalul-maior Kallner sedea alaturi si cei doi de la 'Robotii americani' in fata lor.

Black spuse:

― Am auzit ca as fi ultimul om care l-a vazut pe Nestor-10 inainte de disparitia sa. Presupun ca vreti sa-mi puneti intrebari in legatura cu el.

Dr. Calvin il privi atenta.

― Vorbesti ca si cand n-ai fi prea sigur. Nu stii daca esti sau nu ultima persoana care l-a vazut?

― Lucra la mine, la generatori, doamna, si in dimineata disparitiei a fost cu mine. Nu stiu daca nu l-a mai vazut cineva dupa aceea, adica pe la ora pranzului. Nimeni insa nu recunoaste sa-l fi vazut.

― Crezi ca are cineva interesul sa minta?

― N-am spus asta. Dar nici n-am spus ca-mi convine sa ma scoateti pe mine vinovat

Ochii lui negri aruncara vapai..

― Noi nu vrem sa scoatem pe nimeni vinovat. Robotul s-a comportat conform naturii sale. Noi nu vrem decat sa gasim robotul, domnule Black, altceva nu ne intereseaza. Daca dumneata ai lucrat cu el, inseamna ca il cunosti mai bine decat il cunosc ceilalti. N-ai observat cumva daca comportamentul sau avea ceva neobisnuit? Ai mai lucrat vreodata cu roboti?

― Am lucrat cu cativa din robotii pe care ii avem aici, cu roboti din cei simpli. Nestorii nu se deosebesc de ei decat prin faptul ca sunt mult mai destepti si mai plicticosi.

― Plicticosi? In ce fel?

― Ma rog, poate ca nu-i greseala lor. Munca aici e grea si cam toti suntem putin sariti. Nu-i tocmai usor sa ai de-a face cu probleme hiperspatiale ― zambi usor, gasind agreabil actul confesiunii. Riscam continuu sa spargem echilibrul chestiei asteia spatio-temporale si sa picam din Univers cu asteroid cu tot. Pare neverosimil, nu-i asa? De aceea si suntem cateodata la limita. Nestorii insa, niciodata. Sunt curiosi, sunt calmi, nu-si fac griji. Nici nu trebuie mai mult ca sa te scoata din sarite. Tu ceri sa-ti execute ceva cat se poate de repede, iar robotii de-abia se misca. Cateodata imi vine sa ma lipsesc de ei.

― Spui ca de-abia se misca. Au refuzat vreodata sa execute o comanda?

― O, nu. Executa comenzile. Dar isi dau cu parerea si-ti spun cand cred ca n-ai dreptate. Despre subiectul respectiv nu stiu decat ceea ce ii invatam noi, insa asta nu-i impiedica sa faca aprecieri. Poate ca mi se pare doar, dar am impresia ca si celorlalti li se intampla la fel cu Nestorii lor.

Generalul Kallner tusi indispus:

― De ce n-a ajuns nici o plangere pana la mine, Black?

Tanarul fizician rosi:

― Pentru ca, de fapt, nu voiam sa renuntam la roboti, domnule, si pe urma nici nu prea stiam cum vor fi hm, hm primite astfel de plangeri lipsite de importanta.

Bogert il intrerupse:

― Nu s-a intamplat nimic deosebit in dimineata in care l-ai vazut pentru ultima oara?

Urma o tacere. Cu un gest usor, Susan Calvin opri pe buze comentariile pe care Kallner era gata sa le faca, si astepta cu rabdare.

Apoi Black vorbi, dand frau liber supararii:

― Ma maniasem pe el. Sparsesem in dimineata aceea un tub Kimball si stiam ca asta ma va tine cinci zile in loc si ca voi ramane in urma cu planul; de vreo doua saptamani nu mai primisem nici o scrisoare de acasa. Iar el se tot invartea in jurul meu, batandu-ma la cap sa repet o experienta la care renuntasem cu o luna in urma. Nu era prima oara ca ma plictisea vorbind despre experienta aia si mi-am iesit din fire. I-am spus sa plece ― si de atunci nu l-am mai vazut.

― I-ai spus sa plece? intreba dr. Calvin cu vadit interes. Cum i-ai spus? I-ai spus doar 'Pleaca'!? Incearca sa-ti aduci aminte cuvintele exacte.

In sinea iui Black se dadu o lupta. Isi ingropa o clipa fruntea in palma sa mare, apoi ridica capul si vorbi sfidator:

― I-am spus: Dispari din ochii mei, du-te de te pierde.

Bogert rase sarcastic:

― Ceea ce a si facut.

Dar Calvin nu ispravise. Spuse plina de bunavointa:

― In sfarsit, cred ca am gasit un punct de reper, domnule Black. Nici nu stii cata importanta au amanuntele exacte. Un cuvant, un gest, o subliniere pot explica totul, atunci cand vrei sa intelegi reactiile unui robot. In cazul de fata, de pilda, dumneata nu i-ai spus numai aceste cateva cuvinte, nu-i asa? Dupa cum ai povestit, erai enervat. Probabil ca ai mai adaugat ceva, ca sa-ti versi tot naduful.

Tanarul rosi.

― Da probabil cred ca l-am injurat.

― Ce i-ai spus? Trebuie sa stiu exact.

― Aa, nu-mi amintesc exact. Si nici n-as putea repeta. Rase incurcat. Stiti cum e omul la suparare, iar eu am obiceiul sa folosesc un limbaj cam verde.

― Nu-i nimic ― raspunse ea, cu severitatea omului manierat ― pentru moment sunt psiholog. As dori sa repeti cat mai exact ceea ce ai spus si, mai mult decat atat, sa reproduci tonul pe care ai vorbit.

Black privi spre superiorul sau cersindu-i din ochi ajutorul; neprimindu-l insa, rosti rugator:

― Dar nu pot.

― Trebuie.

― Inchipuie-ti ― spuse Bogert, de-abia ascunzandu-si zambetul ― ca mi te adresezi mie. Poate ca-ti vine mai usor.

Fata purpurie a tanarului se intoarse spre Bogert. Inghiti in sec:

― Am spus vocea i se stinse. Mai incerca o data: Am spus

Isi umplu pieptul cu aer, si pe lunga expiratie ingramadi in graba o succesiune de silabe. Apoi, in atmosfera incarcata care se lasase, incheie aproape izbucnind in lacrimi:

― cam asa. Nu mai tin minte exact ordinea injuraturilor si nici nu stiu daca astea sunt toate sau daca nu cumva am mai adaugat, dar cam asa i-am vorbit.

Doar o usoara roseata trada sentimentele robopsihologului, care spuse:

― Am inteles majoritatea cuvintelor. Celelalte presupun ca sunt la fel de insultatoare.

― Ma tem ca da ― confirma bietul Black.

― Si, printre altele, i-ai poruncit sa se piarda.

― La figurat doar.

― Imi dau seama. Sunt convinsa ca nu se vor lua masuri disciplinare. Sub privirea ei, generalul, care cu cinci secunde mai devreme nu era deloc convins, dadu suparat din cap, in semn de aprobare.

― Poti pleca, domnule Black. Multumesc pentru sprijinul dumitale.

* *

Lui Susan Calvin ii trebuira cinci ceasuri ca sa treaca in revista pe cei saizeci si trei de roboti. Cinci ceasuri, in care totul se repeta la nesfarsit; examina unul dupa altul, 63 de roboti identici; puse intrebarile A, B, C, D, la care primi raspunsurile A, B, C, D; timp de cinci ceasuri avu grija ca fata sa-i ramana senina, glasul bland si atmosfera sa fie prietenoasa. Raspunsurile fura imprimate pe banda unui magnetofon ascuns.

Cand termina, psihologul era vlaguit. Bogart o astepta, isi ridica intrebator ochii spre ea, cand o vazu punand pe masa lui acoperita cu plastic sulul pe care era infasurata banda.

Ea dadu din cap.

― Toti saizeci si trei mi s-au parut identici. Nu i-am putut deosebi.

El raspunse:

― Doar dupa ureche era si greu sa poti face vreo distinctie. Hai sa ascultam imprimarile.

Interpretarea matematica a reactiilor orale ale robotilor este una din cele mai complicate ramuri ale analizei robotice. Cere o echipa intreaga de tehnicieni calificati si ajutorul celor mai perfectionate masini de calcul. Bogert stia lucrul acesta si, foarte plictisit, se multumi s-o informeze si pe Susan Calvin, dupa ce mai intai asculta toate raspunsurile de pe banda, notandu-si particularitatile de pronuntie si facand un grafic al intervalurilor dintre raspunsuri.

― Nu exista nici un fel de diferentiere, Susan. Variatiile in ceea ce priveste pronuntia si lungimea pauzelor nu depasesc limitele Trebuie sa folosim metode mai subtile. S-ar putea sa gasim masini electronice de calcul pe aici. Ba nu ― se incrunta, rozandu-si delicat unghia de la degetul mare. Nu le putem folosi E pericol de Dar poate

Impacientata, dr. Calvin il opri cu un gest:

― Te rog, Peter. Aici nu-i vorba de o problema obisnuita de laborator. Daca nu exista nici o diferenta pe care s-o percepem cu ochiul liber, care sa stabileasca cu certitudine care dintre roboti este Nestorul modificat, inseamna ca n-avem noroc. Riscul de a ne insela si de a-l lasa sa ne scape e prea mare. Aici nu-i vorba de a gasi doar o neregularitate minima intr-o diagrama. Sa-ti spun drept, daca nu ma pot bizui pe altceva, prefer sa-i distrug pe toti. E mai sigur. Ai vorbit cu ceilalti Nestori modificati?

― Da, am vorbit ― raspunse Bogert ― si mi s-au parut in perfecta stare. Sunt mai mult decat normali, cel putin in ceea ce priveste atitudinea prieteneasca. Mi-au raspuns la toate intrebarile, s-au aratat mandri de cea ce stiu, in afara de cei doi noi-veniti, care n-au avut inca vreme sa invete fizica spatiala. Au ras chiar, amuzati de ignoranta mea in anumite probleme de specialitate. Dadu din umeri: Cred ca de aici porneste resentimentul pe care-l au tehnicienii de pe Baza fata de ei. Robotii sunt poate prea dornici sa-i impresioneze cu cunostintele lor.

― N-ai putea sa-i supui la reactiile Planar, ca sa verifici daca nu cumva a intervenit vreo schimbare, vreo deteriorare in configuratia lor mentala, de cand au parasit fabrica?

― Cum sa nu ― apoi ii facu cu degetul: Iti faci griji de pomana, Susan. Nu vad de ce dramatizezi situatia. Sunt cu totul inofensivi.

― Nu mai spune! Calvin se aprinse. Chiar asa sa fie? Dar nu-ti dai seama ca unul din ei minte? Unul din cei saizeci si trei de roboti pe care i-am analizat m-a mintit in mod deliberat, cu toate indicatiile severe de a spune adevarul. Ceea ce dovedeste ca anomalia este profunda si ingrozitor de ingrijoratoare.

Peter Bogert stranse din falci si spuse:

― Dar de unde? Nestor-10 a primit ordinul sa se piarda. Comanda a fost facuta pe tonul cel mai mobilizator cu putinta si a venit din partea persoanei care are cea mai mare autoritate asupra lui. N-ai cum anula ordinul pentru ca nu poti folosi un ton mai poruncitor si nici nu ai o autoritate mai mare asupra lui decat Black. E firesc ca robotul sa se straduiasca sa indeplineasca ordinul. Obiectiv vorbind, am toata admiratia pentru ingeniozitatea de care da dovada. Unde ar putea un robot sa se piarda mai bine decat ascunzandu-se intr-un grup de roboti identici cu el?

― Da, vad si eu ca esti plin de admiratie. Mi-am dat seama ca te amuzi, si ca ai o mare doza de inconstienta. Ma si intreb, Peter, esti tu cu adevarat un robotician? Acesti roboti acorda o mare importanta superioritatii, chiar tu ai spus asta. In subconstientul lor ei considera ca oamenii le sunt inferiori, iar legea 1 ― menita sa ne apere de ei ― a fost amputata. S-a creat astfel o stare de instabilitate. Si iata ca un tanar porunceste unui robot sa dispara, sa se piarda, exprimand fata de el, totodata, prin cuvintele rostite ― repulsie, dispret si dezgust. Bineinteles ca robotul trebuie sa execute comanda, dar in subconstientul lui apare resentimentul. I se va parea mai important ca niciodata sa-si dovedeasca superioritatea, tocmai pentru ca i s-a vorbit pe un ton atat de jignitor. Si s-ar putea ca la un moment dat sa i se para atat de important sa-si afirme superioritatea, incat ceea ce a ramas din legea 1 sa fie insuficient.

― Dar bine, Susan, cum poate intelege un robot sensul unui limbaj deocheat? Doar pe creierul lui n-au fost imprimate obscenitati.

― Imprimarile originale nu-s totul ― riposta Calvin maraind. Robotii sunt inzestrati cu capacitatea de a invata, ma ma prostule. Bogert isi dadu seama ca psihologul isi iesise cu totul din fire. Calvin continua precipitat: Nu-ti inchipui ca-si putea da seama dupa ton ca vorbele nu erau magulitoare? Nu-ti inchipui ca mai auzise aceleasi cuvinte si observase in ce imprejurare fusesera rostite?

― Bine, atunci ― urla Bogert ― vrei sa fii, te rog, buna si sa-mi explici si mie cum ar putea unul din robotii astia modificati, oricat de jignit ar fi, oricat de plin de dorinta de a-si dovedi superioritatea, cum ar putea face vreun rau cuiva?

― Daca-ti spun, iti tii gura?

― Da.

Se sprijineau de masa, fata in fata, privindu-se incrancenati, ochi in ochi. Psihologul spuse:

― Un robot modificat poate lasa sa cada o greutate in capul unui om, fara sa calce legea, daca stie ca ii sta in putere si ca poate actiona cu destula iuteala, ca sa inlature greutatea, inainte ca aceasta sa loveasca capul omului. Totusi, de indata ce greutatea nu se mai afla in mainile sale, el nu mai este factorul activ. Acest rol ii revine fortei oarbe a gravitatiei. Robotul se poate razgandi intre timp si ― doar din pricina neinterventiei sale, greutatea va cadea in capul omului. Modificarea legii 1 ii permite.

― Mergi prea departe cu imaginatia.

― Asa-mi cere meseria. N-are rost sa ne certam, Peter. Hai mai bine sa facem treaba. Cunosti natura exacta a stimulului care a determinat robotul sa se piarda. Ai datele configuratiei lui mentale. Vreau sa-mi spui in ce masura este posibil ca robotul sa se comporte ca in exemplul pe care ti l-am dat. Bineinteles, nu te lega de exemplul asta in speta, ma intereseaza intreaga categorie de reactii. Vreau raspunsul cat mai repede.

― Si intre timp?

― Intre timp vom supune robotii la teste, sa vedem pe viu cum reactioneaza la legea intai.

* *

La cererea lui, George Black supraveghea construirea celulelor de scanduri care rasareau ca ciupercile de jur imprejur, sub cupola ce acoperea al treilea etaj al Corpului 2 de radiatii. Lucratorii munceau fara sa vorbeasca prea mult, totusi, nu numai unul isi exprima cu voce tare nedumerirea in legatura cu cele saizeci si trei de celule fotoelectrice care trebuiau instalate.

Unul din ei se aseza alaturi de Black, isi scoase palaria si-si trecu bratul pistruiat peste fruntea ganditoare.

Black ii facu semn din cap.

― Cum merge, Walensky?

Walensky dadu din umeri si-si aprinse o tigara.

― Ca pe apa. Dar nu pricep ce se intampla, domnule inginer. Intai, trei zile fara lucru si acum toata nebunia asta. Se lasa pe spate, sprijinindu-se in coate si trase un fum.

Black isi ridica o spranceana:

― Au venit doi roboticieni de pe Pamant. Iti aduci aminte cat am avut de furca cu robotii care patrundeau in campurile gamma, pana am reusit sa le bagam in scafarlie ca n-au voie?

― Da. Dar n-am primit roboti noi?

― Au fost inlocuiti cativa, e adevarat, dar s-a dus si munca de lamurire cu ei. In orice caz, aia de la fabrica vor sa scoata niste roboti pe care razele gamma sa nu-i strice asa de rau.

― Totusi mi se pare ciudat sa se opreasca asa, hodoronc-tronc, toata activitatea pentru chestia asta cu robotii. Credeam ca nimic n-are voie sa intrerupa munca la Circuit.

― Ma rog, asa au hotarat cei de sus. Eu nu fac decat ce mi se spune. Probabil ca

― Inteleg ― electricianul zambi smecher facand cu ochiul. Cineva avea pe cineva la Washington. Insa cand e in joc salariul meu nu pot ramane rece. Circuitul nu ma priveste. Dar ce cauta astia aici?

― Pe mine ma intrebi? Au adus o groaza de roboti cu ei, peste saizeci, si le verifica reactiile. Asta-i tot ce stiu.

― Cat o sa dureze verificarea?

― Ma intreb si eu.

― Ma rog ― spuse Walensky sarcastic ― atata vreme cat nu ne atinge la bani, n-au decat sa se joace cat vor.

Black era cat se poate de multumit. Povestea avea sa se imprastie fara sa aduca nici un prejudiciu nimanui. Si era destul de aproape de adevar si de plauzibila ca sa astampere curiozitatea.

* *

Un om sedea pe scaun, tacut si nemiscat. De deasupra lui era lasata sa cada o greutate amenintand sa-l zdrobeasca, dar in ultimul moment un mecanism ii schimba traiectoria. In acea frantura de secunda, inainte ca greutatea sa fie inlaturata, robotii NST-2, care erau in fata, tasnira din cele 63 de cabine de lemn; 63 de celule fotoelectrice fixate la 2m deasupra capetelor robotilor (cand acestia erau in pozitia originala) miscara creionul care marca un unghi pe hartie. Greutatea se ridica si cazu din nou, se ridica si cazu, se ridica si cazu.

De zece ori!

De zece ori robotii sarira de la locurile lor si se oprira vazand ca omului nu i se intampla nimic.

* *

Generalul-maior Kallner imbracase uniforma de gala doar la primul pranz luat cu reprezentantii 'Robotilor americani'. Acum nu purta nimic peste camasa lui albastra-cenusie; ba inca isi descheiase nasturele de la gat, si largise nodul de la cravata lui neagra care atarna neglijent.

Privi plin de speranta spre Bogert, care-si pastrase infatisarea impecabila; unica exteriorizare a tensiunii sale interioare era roua care-i sclipea pe tample.

Generalul il intreba:

― Cum vi se pare? Ce vreti sa vedeti?

Bogert raspunse:

― O deosebire in modul de reactionare, care deosebire insa mi-e teama ca va fi prea subtila pentru scopurile noastre. Pentru 62 din acesti roboti, obligatia de a se repezi in ajutorul unui om in aparenta amenintat de un pericol constituie ceea ce in robotica se cheama o reactie fortata. Chiar atunci cand robotul stie ca omul respectiv nu este cu adevarat in pericol -si dupa a treia sau a patra inlaturare a greutatii au avut timp sa-si dea seama ― nu se poate opri de a reactiona tot asa. Il obliga prima lege.

― Ei si?

― Dar acest impuls nu actioneaza si asupra celui de-al saizeci si treilea robot, Nestorul modificat, care reactioneaza liber. Daca voia, putea ramane pe scaun. Din nefericire ― si in glasul lui se simti o unda de regret ― n-a vrut.

― De ce credeti ca n-a vrut?

Bogert dadu din umeri.

― Sper sa ne explice dr. Calvin cand va veni incoace. Interpretarea ei va fi probabil ingrozitor de pesimista. E cateodata cam plicticoasa.

― Dar e capabila, nu-i asa? intreba generalul incruntandu-se deodata ingrijorat.

― Da ― Bogert parea amuzat. E foarte capabila. Intelege robotii de parca le-ar fi sora; banuiesc ca din cauza aversiunii pe care o are fata de oameni. Cat o fi ea de psiholog, sta cam prost cu nervii. Are simptome de paranoia. Nu trebuie luata prea in serios.

Intinse inaintea sa un sir de foi pe care erau imprimate liniile frante ale graficelor.

― Vedeti, d-le general, in cazul fiecarui robot in parte, intervalul de timp dintre momentul caderii greutatii si executarea unei deplasari de doi metri are tendinta de a se micsora pe masura ce creste numarul de repetitii al testului. Totul se petrece conform unor relatii matematice precise; orice abatere ar indica o anomalie serioasa in creierul pozitronic. Din nefericire toti par normali.

― Dar daca Nestor-10 nu are o reactie fortata, de ce curba graficului sau nu se diferentiaza de a celorlalti? lata ce nu inteleg eu.

― Explicatia e destul de simpla. Reactiile robotilor nu sunt din pacate perfect similare cu cele omenesti; la oameni reactiile voluntare sunt mai incete decat cele reflexe. Nu asa se intampla insa si la roboti; la ei este mai degraba vorba de o libertate de alegere, altfel viteza cu care executa o actiune libera e cam aceeasi cu viteza actiunii fortate. Ma asteptam totusi ca Nestor-10 sa fie prima oara luat prin surprindere si sa lase sa treaca un interval mai mare de timp inainte de a raspunde.

― Si n-a lasat?

― Mi-e teama ca nu.

― Deci n-am facut nimic. Generalul se aseza cu o expresie indurerata pe chip. Au trecut cinci zile de cand ati venit.

Tocmai in clipa aceea intra Susan Calvin trantind usa dupa ea.

― Strange diagramele, Peter ― ii spuse ― stii prea bine ca n-ai sa afli nimic din ele.

Mormai impacientata ceva spre Kallner, vazandu-l ca se scoala s-o salute, si continua:

― Trebuie sa incercam repede altceva. Nu-mi place ce se petrece aici.

Resemnat, Bogert schimba o privire cu generalul:

― S-a intamplat ceva?

― Nimic in mod special. Dar nu-mi place ca Nestor-10 continua sa ne insele. Nu-i bine. Ii mareste sentimentul superioritatii care si asa e peste masura de umflat. Ma tem ca motivul nu mai este doar dorinta de a executa o comanda. Am impresia ca pentru el a ne duce pe noi de nas a devenit o necesitate patologica. Situatia e nesanatoasa si periculoasa. Peter, ai facut ce ti-am cerut? Ai calculat factorii instabilitatii la NS-2 modificati pe linia indicata de mine?

― Sunt pe cale ― raspunse indiferent matematicianul.

Ea il privi o clipa suparata, apoi se intoarse catre Kallner:

― Nestor-10 isi da singur seama care este rostul testului, d-le general. In cazul de fata, n-avea nici un motiv sa sara la momeala, mai ales dupa ce s-a putut convinge ca omul nostru nu era cu adevarat in pericol. Ceilalti nu puteau reactiona altfel; dar el isi falsifica reactia in mod deliberat.

― Ce credeti ca ar trebui sa facem in continuare, dr. Calvin?

― Sa-l punem in imposibilitate de a-si contraface reactiile. Vom repeta experienta, adaugandu-i ceva. Vom instala intre om si roboti, in numar destul de mare, cabluri de inalta tensiune, in stare sa electrocuteze tipurile de roboti Nestor, ca acestia sa nu poata sari peste ele; robotii vor fi incunostintati dinainte ca daca ating numai un cablu vor muri.

― Stai putin ― se aprinse deodata Bogert. Imi dau seama despre ce este vorba. Dar n-o sa electrocutam doua milioane de dolari ca sa-l descoperim pe Nestor-10. Exista alte cai.

― Esti sigur? Eu, una, n-am gasit. In orice caz, nu va fi nevoie sa-i electrocutam. Putem instala un releu ca va intrerupe curentul in clipa cand se mareste greutatea cablului; cand robotul va apasa asupra cablului, atingandu-l, nu va muri. Dar el nu va sti asta, intelegi?

In ochii generalului aparu o raza de speranta:

― Credeti ca experienta va da rezultat?

― Bineinteles. In aceste conditii, Nestor-10 va fi obligat sa ramana pe locul sau. Va atinge cablurile si va muri numai daca i se ordona ― pentru ca legea a doua cu privire la supunere este mai puternica decat cea de-a treia, referitoare la securitatea lui proprie. Dar nu va primi un astfel de ordin; va fi lasat sa actioneze dupa cum ii vine, intocmai cum vor fi lasati si ceilalti roboti. In cazul robotilor normali, legea intai ― referitoare la securitatea omului ― ii va obliga sa mearga la moarte chiar fara ordin special. Nu insa si Nestor-10. Datorita amputarii primei legi si neprimind nici un ordin special, legea a treia ― cea potrivit careia trebuie sa-si pazeasca existenta -va actiona cu precadere, si el nu va putea face altfel, decat sa-si pastreze locul. Ramanerea lui pe loc va fi o reactie fortata.

― Facem experienta chiar asta-seara?

― Chiar asta-seara ― raspunse robopsihologul, daca puteti instala cablurile. Ma duc sa le explic robotilor ce vor avea de facut.

* *

Un om sedea pe scaun, tacut si nemiscat. Deasupra lui era lasata sa cada o greutate amenintand sa-l zdrobeasca, dar, in ultimul moment, un mecanism ii schimba traiectoria.

O singura data.

De pe micul ei scaun din cabina de observatii, care se afla la balcon, dr. Calvin sari drept in picioare cu respiratia taiata de groaza. Saizeci si trei de roboti sedeau linistiti pe scaunele lor, holbandu-se la omul a carui viata era in pericol. Nu misca nici unul.

Dr. Calvin era furioasa, furioasa peste poate. Cu atat mai furioasa cu cat nu indraznea sa le-o arate robotilor care se perindara, unul cate unul, in odaie. Cerceta lista. Trebuia sa intre numarul 28. 25 inca nu parasise incaperea.

Intra numarul douazeci si opt. Incerca sa para calma:

― Cine esti tu?

Robotul raspunse cu voce joasa, nesigura:

― Nu am numar propriu, doamna. Sunt un robot NS-2 si eram al douazeci si optulea la rand. Am la mine o hartiuta pe care trebuia sa v-o dau.

― Ai mai fost vreodata aici?

― Nu, doamna.

― la loc. Acolo. Vreau sa-ti pun cateva intrebari, douazeci si opt. Acum patru ore erai in Camera de Radiatii a Corpului doi, nu-i asa?

Robotul se cazni sa raspunda. Rosti ragusit, ca o masinarie neunsa:

― Da, doamna.

― Acolo se afla un om a carui viata era in primejdie.

― Da, doamna.

― Nu i-ai sarit in ajutor, nu-i asa?

― Nu, doamna.

― Omul si-ar fi putut pierde viata din cauza neinterventiei tale. Stiai?

― Da, doamna, dar n-aveam ce face.

E greu sa-ti imaginezi un chip mare de metal complet inexpresiv, coplesit de umilinta. Asa arata robotul.

― As vrea sa-mi spui exact, ce te-a facut sa nu-i sari in ajutor.

― Si eu vreau sa va explic, doamna. N-as vrea ca dumneavoastra, sau oricine altcineva sa creada ca as fi in stare sa fac ceva care ar putea pricinui vreun rau unui om. Vai de mine, asa ceva ar fi o ingrozitoare o inimaginabila

― Te rog, linisteste-te, baiete. Nu te acuz de nimic. Vreau numai sa stiu ce se petrecea in acel moment in capul tau.

― Dumneavoastra ne-ati spus inainte ca un om se va afla in primejdie din cauza greutatii aceleia, care era gata sa-i cada in cap, si ca noi va trebui sa traversam niste cabluri electrice daca incercam sa-i venim in ajutor. Stiti, doamna, ca asa ceva nu m-ar fi oprit, caci ce inseamna viata mea cand viata unui om se afla in joc? Dar dar mi-am dat seama ca daca mor inainte de a ajunge la el, nu-l voi putea salva. Greutatea l-ar fi zdrobit in orice caz, iar eu as fi murit fara nici un rost si poate ca intr-o buna zi si-ar fi pierdut viata un alt om, care ar fi trait daca eu ramaneam in viata. Ma intelegeti, doamna?

― Vrei sa spui ca n-ai intervenit doar pentru ca aveai de ales intre moartea omului, care oricum era condamnat sa moara, si moartea amandorura, a ta si a omului. Asa-i?

― Da, doamna. Omul era imposibil de salvat. Putea fi considerat mort. In acest caz era de neconceput sa ma distrug in zadar, fara sa primesc un ordin special.

Robopsihologul framanta de zor creionul. Auzise aceeasi poveste, cu neinsemnate variatii in felul de exprimare, de douazeci si sapte de ori. Acum venea intrebarea cea grea.

― Baiete ― spuse ea ― judecata ta e valabila intr-o oarecare masura, totusi nu asa ma asteptam eu sa judeci. Rationamentul l-ai facut singur?

Robotul ezita:

― Nu.

― Atunci cine a avut ideea?

― Vorbeam impreuna ieri seara, si unul din noi spunea asa si noua ni s-a parut ca are dreptate.

― Cine anume?

Robotul se cazni sa-si aminteasca.

― Nu stiu. Unul dintre noi.

Calvin spuse oftand:

― Poti pleca.

Urma numarul douazeci si noua, apoi treizeci si patru.

* *

Si generalul-maior Kallner era furios. Sistase orice fel de activitate pe Hyperbaza de o saptamana intreaga, oprind astfel si cercetarile ce se faceau pe asteroizii subsidiari din acelasi grup. De aproape o saptamana, cei doi experti agravasera si mai mult situatia cu testele lor inutile. Iar acum cereau ― sau cel putin femeia cerea ― niste lucruri imposibile. Din fericire pentru situatia generala, lui Kallner nu i se parea potrivit sa-si manifeste deschis supararea.

Susan Calvin insista:

― De ce nu, domnule? E evident ca, asa cum stau lucrurile, nu putem face nimic. Singura cale sa reusim ceva pe viitor - si cine stie daca povestea asta mai are vreun viitor ― este separarea robotilor. Nu mai putem sa-i tinem laolalta.

― Draga dr. Calvin ― mormai generalul coborandu-si vocea in cel mai jos registru de bariton. Nu vad cum as putea caza saizeci si trei de roboti

Dr. Calvin ridica bratele in semn de neputinta.

― In cazul asta eu nu pot face nimic. Nestor-10 ii va imita pe ceilalti roboti si va face ce fac ei, sau ii va convinge sa nu faca ceea ce nu poate el face. In oricare din cazuri, nu e bine. Ne-am luat la lupta cu acest mic robot pierdut si pana in prezent el e cel care castiga. Fiecare victorie ii agraveaza anomalia. Se ridica hotarata in picioare: D-le general Kallner, daca nu separati robotii, asa cum v-am cerut, nu-mi ramane decat sa insist ca toti cei saizeci si trei de roboti sa fie distrusi de indata.

― Insisti sa-i distrugem? Bogert ridica brusc capul, suparat de-a binelea. Cu ce drept pretinzi asa ceva? Nimeni nu se va atinge de roboti. Eu sunt cel care raspund in fata firmei, nu dumneata.

― Iar eu ― adauga generalul-maior Kallner ― raspund in fata comisiei de coordonare a lumii si sunt obligat sa rezolv problema.

― In cazul acesta ― riposta Calvin ― nu-mi ramane altceva de facut decat sa-mi dau demisia. Daca pentru a va obliga sa distrugeti robotii va fi necesar sa incunostintez lumea de cele intamplate, voi face si asta. Nu eu sunt cea care am aprobat fabricarea robotilor modificati.

― Daca suflati un singur cuvant ― spuse generalul amenintator ― violand astfel secretul masurilor de securitate, veti fi de indata bagata la puscarie.

Bogert simti ca incepe sa piarda fraul din maini. Vocea sa deveni dulceaga:

― Va rog, va rog, am inceput sa ne purtam ca niste copii. De fapt n-avem nevoie decat de putin timp. Sunt sigur ca vom gasi noi un mijloc sa descoperim robotul asa incat nici sa nu ne dam demisia, nici sa nu bagam oameni la puscarie, nici sa nu ardem doua milioane de dolari.

Psihologul se intoarse spre ei cu o furie calma:

― Nu sunt de acord ca un robot dereglat sa fie lasat sa traiasca. Avem un Nestor dereglat, unsprezece care virtualmente se afla in aceeasi stare si saizeci si doi de roboti normali sub influenta unui mediu corupt. Singura metoda pe deplin sigura este distrugerea lor.

Cei trei fura intrerupti de zbarnaitul soneriei; cearta lor dezlantuita inceta.

― Intra ― marai Kallner.

Era Gerald Black, cu infatisarea ravasita. Auzise vocile lor furioase. Spuse:

― Credeam ca e mai bine sa viu eu insumi Nu voiam ca altcineva

― Ce s-a intamplat? Lasa conferintele

― Broasca usii compartimentului C a navei comerciale a fost fortata. Pe ea au aparut niste zgarieturi proaspete.

― Compartimentul C? exclama Calvin. Cel in care se afla robotii, nu? Cine a fortat broasca?

― A fost fortata dinauntru ― raspunse Black laconic.

― S-a stricat?

― Nu. E-n regula. Am stat pe nava patru zile si nici unul n-a incercat sa iasa. Dar am gasit de cuviinta ca trebuie sa fiti informati si dumneavoastra. N-as fi vrut sa se afle. Eu insumi am facut descoperirea.

― E cineva acolo in momentul asta? intreba generalul.

― I-am lasat pe Robbins si pe McAdams.

Urma o tacere meditativa, dupa care Calvin intreba ironic:

― Ei, ce spuneti?

Kallner isi freca nedumerit nasul:

― Asta ce-o fi insemnand?

― Nu va este clar? Nestor-10 planuieste sa plece. Ordinul de a se pierde are mai multa putere asupra anomaliei sale decat tot ce putem face noi. Nu m-as mira daca ceea ce a ramas la el din legea intai n-ar mai fi in stare sa-l opreasca. In ceea ce-l priveste, il cred capabil sa puna stapanire pe nava si sa plece cu ea. Atunci vom avea un robot nebun pe o nava cosmica. Ce va face dupa aceea? Aveti vreo idee? Ei, generale, mai vrei sa-i lasi pe toti laolalta?

― Prostii ― intrerupse Bogert care recapatase vocea lui dulceaga. Toate presupunerile astea de la cateva zgarieturi pe broasca unei usi!

― Dr. Bogert, deoarece iti dai cu parerea, pot sa te intreb daca ai facut analizele pe care ti le-am cerut?

― Da.

― Pot sa le vad si eu?

― Nu!

― De ce? Sau poate nici asta n-am dreptul sa intreb?

― Pentru ca n-are nici un rost, Susan. Ti-am spus dinainte ca acesti roboti modificati au mai putina stabilitate decat cei normali; asta reiese si din analiza. Exista un oarecare risc, foarte mic, sa se deregleze, dar numai in imprejurari extreme si putin probabile. Renunta, Susan. Nu vreau sa-ti procur noi argumente pentru a sprijini absurda ta pretentie de a distruge saizeci si doi de roboti in perfecta stare, numai si numai pentru ca esti incapabila sa-l deosebesti pe Nestor-10 de ei.

Susan Calvin ii arunca o privire plina de dispret:

― Nu vrei sa admiti nici un obstacol in calea ta spre postul de director plin, nu-i asa?

― Te rog ― spuse Bogert, pe jumatate iritat ― continui sa sustii ca nu este nimic de facut, dr. Calvin?

― Nu vad ce am mai putea face ― raspunse aceasta obosita. Daca cel putin ar exista alte deosebiri intre Nestor-10 si robotii normali, deosebiri nelegate de prima lege Macar una singura. De pilda, in modul in care li s-au facut imprimarile pe creier, sau deosebiri determinate de mediu sau de specializare Se opri ca strafulgerata.

― Ce-i?

― Mi-a venit o idee Ma gandesc ca Privirea ei deveni rece si distanta. In legatura cu Nestorii modificati, Peter. Pe creierul lor imprimarile se fac la fel ca pe creierul celor normali, nu-i asa?

― Da, exact la fel.

― Parca dumneata spuneai, d-le Black ― si se intoarse spre tanarul care in timpul discutiilor furtunoase starnite de stirea adusa de el, tacuse discret ― cand te plangeai de atitudinea de superioritate a Nestorilor, spuneai ca tot ceea ce stiu au invatat de la tehnicienii de aici.

― Da, tot ce stiu in domeniul fizicii cosmice. Cand sosesc n-au habar de nimic.

― Adevarat ― spuse Bogert uluit. Si eu ti-am spus, Susan, ca atunci cand am stat de vorba cu ceilalti Nestori, cei doi nou-veniti nu stiau fizica cosmica deloc.

― Care este explicatia? Dr. Calvin vorbea cu din ce in ce mai mare insufletire. De ce tipurilor NS-2 nu li s-au imprimat cunostintele de fizica cosmica de la inceput?

― Nu pot sa va explic ― raspunse Kallner. Cred ca tot din necesitatea de a pastra secretul. Ne-am gandit ca daca faceam un model special, competent in fizica cosmica, si daca foloseam doisprezece din ei si-i puneam pe ceilalti sa lucreze in alte domenii, am da de banuit. Cei care ar lucra cu Nestori normali s-ar mira cum de se pricep in fizica cosmica. Asa ca li s-a imprimat doar capacitatea de a se putea califica in aceasta specialitate. Dupa cum e si firesc, numai cei ce vin aici sunt instruiti. E simplu.

― Inteleg. Si acum va rog, iesiti cu totii. Dati-mi un ragaz de o ora sau doua.

* *

Susan Calvin simti ca nu mai poate indura calvarul pentru a treia oara. Se pregatise sufleteste, dar cand sa se apuce de treaba avu o asemenea repulsie, incat ii veni greata. Era peste puterile ei sa examineze inca o data sirul nesfarsit de roboti care repetau aceleasi lucruri. Asa ca Bogert era cel care punea intrebari, in vreme ce ea sedea alaturi, cu ochii pe jumatate inchisi si mintea opaca.

Urma numarul paisprezece; patruzeci si noua se pregatea sa plece.

Bogert ridica privirea de pe hartie si spuse:

― Ce numar de ordine ai?

― Paisprezece ― si robotul ii arata tichetul pe care era scris numarul.

― Stai jos, baiete. Apoi Bogert il intreba: Ai mai fost pana acum aici?

― Nu, domnule.

― Uite ce-i, baiete, cum terminam aici, vom avea iar de-a face cu un om in pericol. Cand vei parasi odaia, vei fi condus intr-o boxa unde vei astepta pana ce vei fi chemat. Ai inteles?

― Da, domnule.

― Bineinteles ca atunci cand un om e in pericol tu incerci sa-l salvezi.

― Bineinteles, domnule.

― Din nenorocire intre om si tine va fi un camp de raze gamma.

Tacere.

― Stii ce sunt razele gamma? intreba Bogert taios.

― Radiatii de energie, domnule?

Urmatoarea intrebare fu pusa pe un ton prietenesc, ca din intamplare:

― Ai lucrat vreodata cu raze gamma?

― Nu, domnule ― raspunsul era categoric.

― Hm, hm. Sa stii, baiete, ca aceste raze te omoara pe loc. Iti distrug creierul. Trebuie sa stii si sa tii minte. Bineinteles ca nu vrei sa te distrugi.

― Bineinteles ― din nou, robotul paru surprins. Apoi, cu voce scazuta: Dar, domnule, daca intre mine si omul in pericol se afla campul de raze gamma cum il voi putea salva? Ma voi distruge fara nici un rost.

― Tocmai. Bogert parea foarte interesat. Singurul sfat, pe care pot sa ti-l dau, este ca daca vei detecta radiatii gamma intre tine si om sa ramai pe loc.

Robotul nu-si ascunse usurarea.

― Multumesc, domnule. Caci n-ar avea nici un rost, nu-i asa?

― Sigur ca nu. Dar daca nu sunt radiatii primejdioase, atunci chestia se schimba.

― Bineinteles, domnule; nici vorba.

― Poti pleca. Afara la usa e un om care te va conduce la boxa. Du-te si asteapta acolo.

Dupa ce pleca robotul, se intoarse catre Susan Calvin.

― Cum a mers, Susan?

― Foarte bine ― spuse ea absenta.

― Crezi ca e posibil sa-l descoperim pe Nestor-10 daca le punem pe neasteptate intrebari de fizica cosmica?

― E posibil, dar nu sigur. Mainile i se odihneau in poala. Nu uita: intre el si noi se da o lupta. E precaut. Singurul fel de a-l descoperi este sa-l luam prin surprindere, dar stii ca, in anumite limite, se intelege, el gandeste mult mai repede decat omul.

― Dar daca de acum inainte le-as pune robotilor, asa in gluma, intrebari in legatura cu razele gamma? Despre limitele lungimilor de unda, de pilda.

― Nu ― ochii doctorului Calvin se animara dintr-o data. Ar fi prea simplu pentru el sa nege ca stie si, pe de alta parte, i-ar deschide ochii asupra testului care urmeaza si care constituie ultima noastra sansa. Te rog, rezuma-te la intrebarile pe care le-am stabilit, Peter, si nu face nimic in plus. Chiar intrebarea daca au mai lucrat cu raze gamma e putin riscanta. Incearca sa te arati mai indiferent cand o pui.

Bogert dadu din umeri si apasa butonul soneriei dupa care intra numarul cincisprezece.

Spatioasa Camera de Radiatii era din nou gata pentru experienta. Robotii asteptau linistiti in celulele lor de lemn, despartite unele de altele, dar deschise toate spre centrul incaperii.

Generalul-maior Kallner isi stergea incetisor fruntea cu o batista mare, in timp ce Calvin ii punea lui Black intrebari in legatura cu pregatirile.

― Esti sigur ca nici unul din roboti n-a putut sta de vorba cu ceilalti dupa ce au parasit camera de orientare?

― Pe deplin ― o asigura Black. N-au putut schimba nici un cuvant.

― Robotii au fost pusi in boxe dupa indicatii?

― Iata planul.

Psihologul il privi atenta.

― Ihm.

Generalul privi si el, plecandu-se peste umarul ei:

― Cum i-ati aranjat, dr. Calvin?

― Am cerut ca robotii care au aratat o cat de mica ezitare in testele anterioare sa fie pusi cu totii in partea aceasta a cercului.

― De data aceasta voi sta eu insumi in centru, cu fata spre ei, ca sa-i pot observa mai bine.

― Vrei sa stai in centru? exclama Bogert.

― De ce nu? intreba ea rece. Ceea ce ma astept sa surprind, va fi o reactie de moment. Nu pot risca sa las pe altcineva sa fie observatorul principal. Dumneata, Peter, vei sta in cabina de observatie si nu-i vei pierde din ochi pe cei asezati in jumatatea opusa a cercului. Domnule general, am dat dispozitii ca fiecare robot in parte sa fie filmat pentru cazul in care observatia vizuala nu se va dovedi suficienta. Daca va fi nevoie, robotii vor ramane exact pe locurile in care se afla, pana ce se developeaza filmele. N-are nici unul voie sa plece sau sa-si schimbe locul. Ne-am inteles?

― Perfect.

― Atunci hai sa incepem si aceasta ultima incercare.

Susan Calvin sedea pe scaun, tacuta si cu ochii ageri. De deasupra ei greutatea fu lasata sa cada, dar, in ultimul moment, un mecanism ii schimba traiectoria.

Un singur robot se ridica si facu doi pasi. Apoi se opri.

Dar dr. Calvin fu in picioare si cu degetul intins spre el porunci:

― Nestor-10, vino aici. Vino aici! Vino aici!

Incetisor, impotriva vointei sale, robotul mai facu un pas. Psihologul striga cat il tinu vocea lui ascutita, fara sa-si ia ochii de la robot:

Cineva sa scoata toti ceilalti roboti din sala. Repede! Si sa-i tina afara.

Auzi zgomot de invalmaseala, si sunetul unor pasi grei pe podea. Dar nu-si muta privirea.

Nestor-10 ― daca chiar el era ― mai facu un pas, apoi sub imperiul gestului ei autoritar, inca doi. Se afla la numai trei metri distanta cand spuse cu un glas dezacordat:

― Mi s-a poruncit sa ma pierd

Din nou se opri.

― N-am voie sa nu ascult. Pana acum nimeni nu m-a gasit. Va spune ca sunt un ratat El mi-a spus ca Dar nu Sunt puternic si inteligent

Dupa fiecare ezitare, cuvintele parca tasneau din gura lui. Mai facu un pas:

― Stiu o multime de lucruri Va crede ca Deci, am fost descoperit Ce rusine Tocmai mie sa mi se intample Sa ma descopere un om un om slab incet

Inca un pas; un brat de metal o lovi deodata pe umar. Susan Calvin cazu sub greutatea lui; simti cum i se strange gatlejul si lasa sa-i scape un strigat.

Din ce in ce mai nedeslusit auzi cuvintele lui Nestor-10:

― Nimeni nu trebuie sa ma gaseasca. Nici un om iar degetul de metal o apasa din ce in ce mai tare, zdrobind-o. In cele din urma auzi un sunet metalic ciudat si se prabusi, simtind presiunea bratului stralucitor si nemiscat asupra intregului trup. Nestor-10, intins langa ea, ramase imobil.

Iar acum asupra ei erau aplecate mai multe capete.

Gerald Black isi pierduse cumpatul:

― Sunteti ranita, dr. Calvin?

Dadu usor din cap. Luara bratul de pe ea si o ajutara sa se ridice in picioare:

― Ce s-a intamplat?

Raspunse Black:

― Am inundat sala cu raze gamma timp de cinci secunde. Nu stiam ce se petrece. De abia in ultima clipa ne-am dat seama ca va atacase si n-am mai avut vreme decat sa dam drumul la razele gamma. A cazut pe loc. Timpul a fost insa prea scurt ca razele sa fie nocive pentru dumneavoastra. Nu fiti ingrijorata.

― Nu-s ingrijorata ― inchise ochii si se sprijini o clipa de umarul sau. Nu cred ca m-a atacat cu adevarat, a incercat numai. Ceea ce ii ramasese din legea intai il tinea inca in frau.

* *

Doua saptamani dupa prima intalnire cu generalul-maior Kallner, Susan Calvin si Peter Bogert isi luara ramas bun de la acesta. Activitatea pe Hyperbaza fusese reluata. Nava comerciala, cu cei saizeci si doi de roboti NS-2 in stare perfecta, plecase catre destinatia ei; seful echipajului era inarmat cu o versiune oficiala prin care sa explice cele doua saptamani de intarziere. O alta nava, guvernamentala, ii astepta pe cei doi roboticieni sa-i duca inapoi pe Pamant.

Kallner era din nou stralucitor in uniforma lui. Cand isi dadura mainile, manusile sale albe luceau.

Calvin spuse:

― Trebuie distrusi si ceilalti Nestori modificati, bineinteles.

― Vor fi. Vom lucra numai cu cei obisnuiti sau, la nevoie, ne vom lipsi de roboti.

― Bine.

― Dar spuneti-mi. Nu mi-ati explicat. Ce s-a petrecut?

Calvin zambi incordata:

― A, da. V-as fi spus dinainte daca as fi fost sigura ca va reactiona astfel. Stiti, Nestor-10 suferea de un complex de superioritate care crestea mereu. Ii placea sa creada ca el si ceilalti roboti stiu mai multe decat fiintele omenesti; pentru el era capital sa creada asta. Noi il descoperisem. Avertizasem ceilalti roboti ca razele gamma sunt distrugatoare ― ceea ce este adevarat ― si le mai spusesem ca intre ei si mine va fi un camp de raze gamma. De aceea au ramas pe locurile lor, cum era si firesc. Caci asa cum le explicase chiar Nestor-10, nu avea nici un rost sa incerce sa salveze un om daca erau siguri ca vor muri inainte de a-l putea salva.

― Bine, dr. Calvin, pana aici am inteles si eu. Dar ce l-a facut pe Nestor-10 sa-si paraseasca locul?

― Eu si cu dl. Black am pus la cale o mica siretenie. Portiunea dintre mine si roboti a fost inundata nu cu raze gamma, ci cu raze ultrarosii si el stia ca sunt inofensive, asa ca s-a sculat sa-mi vina in ajutor cum credea ca vor face cu totii, conform primei legi. Doar o fractiune de secunda i-a trebuit pana sa-si aminteasca ca robotii NS-2 obisnuiti detecteaza prezenta radiatiilor, dar nu le pot identifica, ca numai el singur poate identifica lungimea undelor, datorita cunostintelor primite aici pe Hyperbaza, de la niste oameni; era umilitor pentru el sa-si aminteasca pe moment. Robotii obisnuiti considerau radiatia fatala, pentru ca asa le spusesem noi; numai Nestor-10 stia ca mintisem. A fost de ajuns sa uite o clipa ― sau sa nu vrea sa-si aminteasca ― ca exista roboti mai ignoranti decat oamenii. Insusi complexul lui de superioritate l-a facut sa se dea de gol. La revedere, generale!

EVADARE

Cand Susan Calvin se reintoarse de pe Hyperbaza, Alfred Lanning o astepta. Batranul nu vorbea niciodata de varsta lui, dar toata lumea stia ca trecuse de saptezeci si cinci de ani. Pastrase totusi mintea agera si, chiar daca primise sa fie facut director emerit al cercetarilor, in timp ce Bogert preluase conducerea efectiva, aceasta nu-l impiedica sa vina la birou zilnic.

― Cat mai au pana pun in functiune circuitul Hiperatomic? o intreba el.

― Nu stiu ― raspunse Susan Calvin iritata. Nu i-am intrebat.

― Hm. Ar fi bine sa se grabeasca. Altfel ma tem ca le-o ia 'Consolidated' inainte. Si ne-o ia si noua inainte.

― 'Consolidated'? Ce amestec au ei?

― Dupa cum stii, nu suntem singurii care avem masini de calcul. Ale noastre sunt pozitronice ― e adevarat ― dar asta nu inseamna ca-s mai bune. Robertson a convocat pentru maine o sedinta largita in legatura cu aceasta problema. A asteptat intoarcerea ta.

Robertson ― fiul fondatorului firmei 'Robotii americani' ― isi indrepta nasul ascutit spre administratorul sau general si marul lui Adam, pe care-l avea foarte proeminent, zvacni cand spuse:

― Ai cuvantul. Mergi direct la problema.

Ceea ce administratorul general se grabi sa faca:

― Iata despre ce e vorba. 'Consolidated' ne-a facut luna trecuta o propunere ciudata. Au venit la noi cu vreo cinci tone de cifre, ecuatii si asa mai departe. Au de rezolvat o problema si cer concursul Creierului. Conditiile sunt urmatoarele (le enumera pe degetele sale groase): Ne ofera o suta de mii, in cazul in care problema nu poate fi rezolvata, dar daca le spunem ce factori lipsesc. Doua sute de mii, in cazul in care problema e rezolvata, plus costul constructiei masinii respective, plus un sfert din profiturile provenite din toata afacerea. Problema consta in realizarea unei nave interstelare. Robertson se incrunta si toata fiinta lui uscativa impietri:

― In ciuda faptului ca au si ei o masina electronica de calcul. Nu-i asa?

― Este exact ceea ce face ca propunerea lor sa nu miroasa a bine. Levver, continua dumneata!

Abe Levver, asezat in celalalt capat al mesei, se scula si-si freca zgomotos barbia tepoasa. Surase:

― Lucrurile stau astfel: 'Consolidated' avea o masina de calcul, dar s-a defectat.

― Ce? Robertson sari in sus.

― Intocmai. S-a defectat! Nimeni nu stie din ce cauza, dar mi-au ajuns la ureche anumite presupuneri, destul de interesante, precum ca ei i-au cerut sa le rezolve problemele privind o nava interstelara, pornind de la aceleasi date pe care ni le-au trimis si noua, si ca masinaria lor s-a dus naibii. N-au mai ramas decat fiare vechi din ea.

― Ai inteles, sefule? administratorul general jubila. Ai inteles? In toata industria nu exista nici un grup de cercetatori, oricat ar fi el de restrans, care sa nu incerce sa rezolve problemele de constructie ale unei masini care sa savarseasca saltul in alta galaxie; 'Robotii americani' si 'Consolidated' au insa un mare avans datorita superrobotului Creier. Iar acum, cand ei au reusit sa si-l strice pe al lor, am ramas singuri in frunte. Asta-i toata chestia, explicatia vreau sa zic. Le trebuie cel putin sase ani pana sa construiasca un altul, si sunt la pamant, in afara de cazul cand izbutesc sa-l strice si pe al nostru, dandu-i sa rezolve aceeasi problema.

Presedintele 'Robotilor americani' isi holba ochii:

― Ei fir'ar sa fie

― Stai putin, sefule, n-am terminat ― facu un gest larg aratand cu degetul. Lanning, continua dumneata.

Dr. Alfred Lanning urmarise sedinta cu o prefacuta suparare, caci aceasta era reactia lui obisnuita la manevrele care se desfasoara in cadrul imenselor sectoare de vanzare-cumparare. Neverosimilele sale sprancene carunte coborara si savantul rosti cu o voce uscata:

― Din punct de vedere stiintific, situatia ― desi nu pe de-a-ntregul clara ― poate fi supusa unui examen inteligent. Problema cailor de comunicatie interstelare, in conditiile actuale de dezvoltare ale fizicii este hm, hm Inca nelamurita. Subiectul e inca in faza de discutii, iar datele pe care le-a furnizat 'Consolidated' masinii ― in ipoteza ca sunt aceleasi pe care ni le-a dat si noua ― sunt departe de a fi suficiente. Sectia noastra de matematica le-a analizat si se pare ca 'Consolidated' a trimis tot ce-a avut. Materialul cuprinde toate descoperirile facute pana in prezent, pe baza teoriei spatiale a lui Franciacci, si ― cel putin asa pare ― toate datele astrofizice si electronice legate de ea. Ceea ce e foarte mult.

Robertson, care il urmarise ingrijorat, il intrerupse:

― Sa fie prea mult pentru Creier?

Lanning isi clatina hotarat capul.

― Nu. Dupa cate stiu capacitatea Creierului nu cunoaste limite. Altceva e la mijloc. Intervin legile roboticii. De pilda: Creierul nu poate rezolva nici o problema care ar presupune primejduirea sau moartea unei fiinte umane. In masura in care depinde de el, o problema cu o astfel de solutie este de nerezolvat. Daca i se pune o asemenea problema si i se da un ordin foarte strict sa o rezolve, creierul care, la urma urmei, nu este decat un robot, se va afla probabil in dilema neputand nici rezolva problema, nici refuza s-o rezolve. Cam asa ceva trebuie sa i se fi intamplat masinii celor de la 'Consolidated'.

Se opri, dar administratorul general il indemna sa continue:

― Continuati, dr. Lanning. Explicati-le mai departe, asa cum mi-ati explicat mie.

Lanning stranse din buze si-si imprima o miscare ascendenta sprancenelor sale, privind spre dr. Calvin care ridica pentru prima oara ochii pironiti pe mainile impreunate cuminti in poala. Vocea ei era joasa si neutra:

― Natura reactiei robotului in fata unei dileme este ciudata ― incepu ea. Psihologia robotica este o stiinta in dezvoltare, avand inca lacune ― v-o pot spune, ca specialist. Totusi putem discuta in termeni calitativi, pentru ca, cu toata complexitatea creierului pozitronic al robotului, acesta este totusi facut de mana omului, conform valorilor umane. De multe ori in confruntarea sa cu imposibilul, omul reactioneaza printr-o evadare din realitate: fie refugiindu-se intr-o lume iluzorie, fie in betie, sau cedand isteriei, fie aruncandu-se in apa. Toate acestea au aceeasi semnificatie: refuzul sau incapacitatea de a infrunta situatia. La fel si robotul. O dilema, cat de slaba, ii va deregla jumatate din relee; daca e grava ii va arde si distruge ireparabil toate caile creierului sau pozitronic.

― Inteleg ― spuse Robertson, care insa nu intelesese. Dar ce parere ai in legatura cu problema pe care 'Consolidated' ne cere s-o rezolvam?

― Nu exista nici un dubiu ― spuse dr. Susan Calvin ― ca aceasta problema atinge un fagas interzis. Dar Creierul este mult deosebit de robotul firmei 'Consolidated'.

― Intocmai, sefule, intocmai ― interveni energic administratorul general. Vreau sa retineti lucrul acesta pentru ca de el depinde intreaga situatie.

Ochii lui Susan Calvin sclipira indaratul ochelarilor; apoi psihologul continua cu rabdare:

― Vedeti, domnule, masinile firmei 'Consolidated', si mai ales super-ganditorul, au fost construite fara personalitate. La ei, robotii au fost facuti pe baza de functionalism, dupa cum era si firesc, neavand patenturile 'Robotilor americani' pentru caile emotive ale creierului. 'Ganditorul' lor nu e altceva decat o masina de calcul de nivel superior, si orice dilema o distruge pe loc. Pe cand Creierul, masina noastra, are o personalitate: a fost inzestrat cu o personalitate de copil. Este un creier prin excelenta deductiv, dar se aseamana unui idiot savant. Nu intelege prea bine ce face; se multumeste sa faca. Si pentru ca e un copil, are o mentalitate mai elastica. Cum s-ar zice, nu ia lucrurile prea in serios. Robopsihologul continua: Iata ce avem de facut. Am impartit datele primite de la 'Consolidated' in unitati logice. Vom supune creierului aceste unitati, cu multa bagare de seama, una cate una. Cand va aparea factorul generator al dilemei, creierul, datorita personalitatii sale de copil, va ezita. Spiritul sau de discernamant nu este matur. Va trece un rastimp perceptibil inainte de a-si da seama ca se afla in fata unei dileme. Iar in acest interval va respinge automat unitatea ― inainte sa intre in functiune si sa i se deregleze caile cerebrale.

Marul lui Adam din gatlejul lui Robertson zvacni:

― Sunteti sigura?

Dr. Calvin isi ascunse impacienta.

― Sunt de acord ca, in limba curenta, explicatia nu-i destul de clara; totusi n-are nici un rost s-o traducem in termeni matematici. Va asigur ca lucrurile stau asa cum v-am spus.

Administratorul sari imediat si continua cu multa cursivitate:

― Deci, sefule, situatia asa sta. Daca acceptam oferta putem proceda in felul acesta. Creierul ne va spune in care unitate se afla dilema. Pornind de aici, putem descifra in ce consta dilema. Nu-i asa, dr. Bogert? Asta-i toata chestia, si-l avem la indemana pe dr. Bogert, care-i cel mai bun matematician din cati exista. Putem raspunde firmei 'Consolidated' ca problema e insolubila ― si-i putem spune de ce ― si incasam o suta de mii de dolari. Masina lor tot e stricata, pe cand a noastra va ramane intacta. Intr-un an, sau poate doi, noi vom construi nava spatiala, sau, dupa cum ii spun altii, motorul hiperatomic. Indiferent de nume, va fi cel mai grozav lucru din lume.

Robertson chicoti si intinse mana:

― Dati-mi contractul sa-l semnez.

* *

Cand Susan Calvin pasi in hala, pazita cu multa rigoare, in care se afla Creierul, unul din tehnicienii de garda il intrebase:

― Daca o gaina si jumatate face intr-o zi si jumatate, un ou si jumatate, cate oua vor face noua gaini in noua zile?

Iar Creierul tocmai raspundea:

― Cincizeci si patru.

Tehnicianul respectiv spuse altuia:

― Vezi ma, prostule!

Dr. Calvin tusi, si brusc se starni un curent de energie in toate directiile. Psihologul facu un gest scurt si ramase singura cu Creierul.

Creierul era un glob, inalt de numai un metru, care continea o atmosfera de heliu, conditionat cu grija, un strat izolator impotriva vibratiilor si radiatiilor si, in mijloc, acel complex pozitronic nemaiintalnit de cai cerebrale care era Creierul insusi. Restul incaperii era intesat de niste prelungiri care reprezentau puntea de legatura intre Creier si lumea exterioara ― adica vocea, mainile, organele sale de simt.

Calvin intreba incet:

― Ce mai faci, Creiere?

Creierul avea o voce pitigaiata si raspunse plin de entuziasm:

― Grozav, Miss Susan. Presimt ca ma vei intreba ceva ce stiu. Totdeauna tii o carte in mana cand vii sa-mi pui o intrebare.

Susan Calvin surase bland:

― Ai dreptate, iti voi pune o intrebare, dar nu imediat. E vorba de o problema complicata, incat ti-o voi da in scris. Dar nu imediat. Vreau mai intai sa stam de vorba.

― In regula. N-am nimic impotriva.

― Uite, Creiere, peste putin dr. Lanning si dr. Bogert vor veni aici cu problema aceea complicata. Iti vom da datele pe rand, cu incetul, pentru ca vreau sa fii cu multa bagare de seama. Iti vom cere sa construiesti ceva, daca poti, pe baza acestor date, dar tin sa te anunt dinainte ca s-ar putea ca solutia sa implice hm, hm punerea in pericol a unor oameni.

― Ei comedie! exclamatia tasni abia auzita.

― Fii atent. Cand ajungem la o foaie in care ti se pare ca e ceva care implica primejduirea sau chiar moartea unor oameni, nu-ti pierde cumpatul. Vezi tu, Creiere, in cazul de fata, pentru noi nici chiar moartea nu are importanta, nici un fel de importanta. Asa ca, atunci cand ajungi la foaia aceea, opreste-te si da-o inapoi ― asta-i tot. Ai inteles?

― Desigur. Dar vai mie! Moartea unor oameni! Vai mie!

― Asculta, Creiere, cred ca vin. Dr. Lanning si dr. Bogert iti vor spune in ce consta problema, si apoi ne apucam de treaba. Fii baiat cuminte

Foile fura introduse cu incetul. Dupa fiecare, Creierul se punea in actiune, lasand sa se auda o soapta ciudata ca un chicot infundat. Apoi tacea in semn ca era gata sa primeasca o noua foaie. Operatia dura multe ore in sir, in care timp Creierul inghiti echivalentul a aproximativ saptesprezece volume de fizica matematica.

Pe masura ce se desfasura munca, riduri apareau si se adanceau pe fetele celor trei. Lanning respira maraind ca un leu in cusca. Bogert incepu prin a-si privi ganditor unghiile, apoi si le manca pe rand, absent. De-abia dupa ce fu introdusa ultima fila, Calvin, palida, spuse:

― S-a intamplat ceva?

Lanning de-abia avu putere sa pronunte cuvintele:

― Nu se poate. Crezi Crezi ca a murit?

― Creiere? Susan Calvin tremura din toate madularele. Ma auzi, Creiere?

― Poftim? se auzi raspunsul rostit pe un ton absent. Vreti ceva de la mine?

― Solutia

― A, da! Pot rezolva problema. Pot sa va construiesc si nava numai sa-mi dati roboti. O nava grozava. Imi trebuie vreo doua luni.

― N-ai intampinat nici o dificultate?

― Am pierdut mult timp cu calculele ― spuse Creierul.

Dr. Calvin se retrase cativa pasi. Culoarea nu-i revenise inca in obrajii stravezii. Le facu si celorlalti semn s-o urmeze. Cand ajunse in biroul ei, spuse:

― Nu pot sa inteleg. Datele pe care le-am primit contineau, in mod evident, o dilema, implicau probabil moartea unor oameni. Daca cumva s-a defectat ceva

Bogert spuse linistit:

― De vreme ce masina vorbeste si pricepe ce i se spune, nu poate sa fi existat vreo dilema.

La care psihologul replica imediat:

― Sunt dileme si dileme. Exista mai multe cai de evadare. Sa presupunem ca Creierul a fost doar putin atins; destul totusi ca sa sufere de pe urma deceptiei de a nu fi putut rezolva problema. Sau sa presupunem ca intuieste ceva rau, ca bajbaie pe marginea unei prapastii, si atunci orice branci, cat de mic, il arunca in prapastie.

― Sa presupunem ― spuse Lanning ― ca nu e nici o dilema. Sa presupunem ca masina de la 'Consolidated' s-a defectat datorita unei alte cauze, sau din motive de ordin pur mecanic.

― Dar chiar asa sa fie ― insista Calvin ― n-avem voie sa riscam. Ascultati, de acum incolo nimeni n-are voie sa-i sufle macar o vorba Creierului. Imi asum eu raspunderea asupra lui.

― Foarte bine, ofta Lanning. Ia-ti dumneata raspunderea. Intre timp Creierul va construi nava. Si daca o construieste trebuie sa-i facem proba practica. Mormai ca pentru sine: Si pentru asta ne trebuie oamenii cei mai buni.

* *

Cu o miscare violenta a mainii, Michael Donovan isi trecu degetele prin par, fara sa ia in seama ca ciuful lui rebel ramanea la fel de dezordonat. Spuse:

― Ne-a venit randul, Greg. Se spune ca nava e gata. Nu prea se stie ce fel de nava e, dar e gata. Hai sa mergem, Greg. Sa apucam carma cat mai repede.

Powell spuse obosit:

― Termina, Mike. Umorul tau miroase a vechi si aerul inchis de aici nu-i prieste.

― Asculta ― spuse Donovan trecandu-si din nou mana prin par, fara nici un rezultat. Nu din cauza geniului aluia de fier si nici din cauza navei lui de tinichea ma necajesc eu. Ci din pricina concediului care s-a dus naibii si a monotoniei! Pe aici nu vezi nimic decat mustati si cifre ― si inca cifre care nu-mi spun nimic bun. Ah, de ce ne dau tocmai noua o treaba ca asta.

― Pentru ca ― raspunse bland Powell ― nu-i nici o paguba daca ne ducem naibii. O.K.! Destinderea. Vine dr. Lanning.

Aparu Lanning, cu sprancenele mai infoiate ca oricand, cu trupul drept si inca plin de viata. Urca scara impreuna cu cei doi si iesi afara, pe terenul unde niste roboti, nesupravegheati de nici un om, construiau in tacere o nava.

Timpul verbului e impropriu folosit: o construisera.

Caci Lanning spuse:

― Robotii au ispravit. Azi nu s-a miscat nici unul.

― E gata, deci? Complet? intreba Powell.

― Cum sa va spun eu ― Lanning parea incurcat, iar sprancenele i se impreunara ascunzandu-i ochii ― pare gata. Nu mai sunt materiale prin jur, iar interiorul e finisat si straluceste de-ti ia ochii.

― Ati fost inauntru?

― Am intrat si am iesit numai. Nu-s pilot. E vreunul din voi la curent cu teoria locomotivelor?

Donovan privi spre Powell care ii intoarse privirea. Donovan spuse:

― Mi-am dat licenta, domnule, dar la cursul pe care l-am urmat eu nu s-a vorbit nici de motorul hiperatomic, nici de navigatie hipercosmica. Doar despre obisnuitele jocuri in trei dimensiuni pentru copii.

Alfred Lanning le arunca o privire plina de dezaprobare si spuse rece:

― Bine, atunci vom apela la oamenii nostri de la motoare ― si dadu sa plece.

Powell se lua dupa el si-l apuca de brat.

― Domnule, nava continua sa fie considerata zona interzisa?

Batranul director ezita si zise frecandu-si creasta nasului:

― Presupun ca nu. Pentru voi, in orice caz, nu e.

Donovan il urmari cu ochii pana ce acesta disparu, apoi mormai ceva scurt si foarte expresiv. Se intoarse spre Powell:

― Mi-ar place sa-i fac portretul literar, Greg.

― Ce-ar fi sa vii cu mine, Mike?

* *

Interiorul navei era finisat cum nu mai fusese interior de nava vreodata, de asta iti puteai da seama dintr-o singura privire. Nici un pluton din lume, comandat de cel mai strasnic majur, n-ar fi intrecut robotii de lustruit suprafetele podelelor si a peretilor. Peretii aveau o nuanta argintie, stralucitoare, pe care nu ramanea nici macar urma degetelor.

Unghiuri nu existau; peretii, podelele si plafonul lunecau unul intr-altul si, in sclipirea metalica a surselor de lumina ascunse, omul uluit isi vedea de sase ori chipul.

Culoarul principal aducea cu un tunel ingust in care dadea un sir de camere, toate identice.

Powell spuse:

― Am impresia ca mobila e in perete. Sau poate ca nu trebuie nici sa sedem, nici sa dormim.

De-abia in ultima camera, cea mai apropiata de botul navei, o fereastra in forma de semicerc, cu sticla perfect transparenta, spargea monotonia suprafetelor metalice. Sub fereastra nu se afla decat un cadran foarte mare pe care un ac imobil era fixat pe zero.

Donovan spuse:

― la priveste! si arata cu degetul singurul cuvant de pe cadran. Cuvantul era 'Parsecs', iar cifrele micute din extremitatea stanga a semicercului gradat indicau 1 000 000.

Existau doua scaune grele, incapatoare, necapitonate. Powell se aseza delicat pe unul din ele si descoperi ca era comod si croit intocmai dupa formele trupului.

Powell spuse:

― Ei, ce zici?

― Atat cat ma duce pe mine capul, cred ca Creierul are febra cerebrala. Hai sa iesim de aici.

― Esti sigur ca nu vrei sa te mai uiti putin?

― M-am uitat destul. Venii, vazui, mi-ajunse! Parul rosu al lui Donovan se ridicase ca niste sarme in varful capului. Greg, hai sa iesim de aici. Am demisionat acum cinci secunde si ne aflam pe o zona interzisa celor care nu fac parte din personal.

Powell zambi, multumit de sine, mangaindu-si mustata:

― O.K., Mike, opreste secretiile de adrenalina care-ti picura in sange. Si eu m-am temut, dar mi-a trecut.

― Ti-a trecut, hm? Cum de ti-a trecut? Ti-a crescut asigurarea pe viata?

― Mike, nava nu poate zbura.

― De unde stii?

― Am fost prin toata nava, nu?

― Asa se pare.

― Crede-ma pe cuvant ca am fost. Ai vazut tu vreo cabina pentru pilot, in afara de incaperea asta cu fereastra unde nu se afla decat manometrul cu 'Parsecs'? Ai vazut vreo carma?

― Nu.

― Sau vreun motor?

― Sfinte Doamne, nu!

― Ei vezi? Hai sa-i dam de veste lui Lanning.

Se incurcara prin coridoarele care nu se deosebeau cu nimic unele de altele, pana ce in sfarsit nimerira in culoarul ingust care-i conduse spre iesire.

Donovan incremeni:

― Tu ai inchis usa, Greg?

― Nici nu m-am atins de ea. Trage de parghie!

Dar parghia nu se clinti, desi Donovan se schimbase la fata din cauza efortului.

Powell spuse:

Nu vad alta iesire, pentru caz de pericol. Daca s-a intamplat ceva, vor trebui sa topeasca nava ca sa ne scoata. Da, si va trebui sa asteptam pana si-or da seama ca cine stie ce netot ne-a inchis inauntru ― adauga Donovan disperat.

― Hai inapoi la fereastra. E singurul loc de unde putem fi vazuti.

Dar nu-i vazu nimeni.

In ultima incapere, prin fereastra, nu se mai vedea albastrul cerului. Suprafata rotunjita devenise neagra si pe ea scria cu litere din stele aurii: Spatiu.

O zdruncinatura puternica ii arunca pe Powell si pe Donovan in cele doua fotolii.

* *

Alfred Lanning o intalni pe dr. Calvin chiar in dreptul usii biroului sau. Isi aprinse nervos o tigara si o invita inauntru. Spuse:

― Ei, Susan, lucrurile au mers cam departe, iar Robertson a inceput sa-si piarda rabdarea. Ce faci cu Creierul?

Susan Calvin intinse mainile.

― N-are nici un rost sa ne impacientam. Creierul valoreaza mai mult decat intreg beneficiul care ne revine din afacerea asta.

― Bine, dar au trecut doua luni de cand ii tot pui intrebari!

Vocea psihologului era egala, dar nu prevestea nimic bun:

― Ai prefera sa te ocupi dumneata de el?

― Nu ma intelege gresit. Stii ce vreau sa spun.

― Da, stiu prea bine. Dr. Calvin isi freca mainile enervata. Nu-i o treaba usoara. L-am rasfatat si l-am cercetat cu grija fara sa ajung la nici un rezultat. Reactiile lui nu sunt normale. Raspunsurile pe care le da sunt uneori ciudate. N-am gasit insa nimic precis, nimic pe care sa pot pune mana. Si stiti, pana nu descoperim care-i buba, trebuie sa fim cu bagare de seama. Cand nici nu te astepti, cea mai neinsemnata intrebare sau observatie il poate da peste cap si atunci Ei da, atunci ramanem cu un Creier care nu ne mai poate fi de nici un folos. Vreti sa se intample asa ceva?

― Un lucru e sigur: nu poate incalca prima lege.

― Asa credeam si eu, dar

― Nici macar de asta nu esti sigura?

Lanning era profund mirat.

― Nu pot fi sigura de nimic, Alfred.

Deodata se auzira zbarnaind soneriile sistemului de alarma cu o bruschete inspaimantatoare. Cu un gest spasmodic, ca al unui paralitic, Lanning apasa pe un buton. Cuvintele soptite pe care le auzi prin receptor il inghetara. Spuse:

― Susan ai auzit ca nava a plecat. Acum jumatate de ora i-am trimis pe Powel si pe Donovan sa vada cum e pe dinauntru. Trebuie sa te duci de indata la Creier.

* *

Susan Calvin intreba cu un calm extrem.

― Creiere, ce s-a intamplat cu nava?

Creierul spuse plin de voiosie:

― Nava pe care am construit-o eu, Miss Susan?

― Intocmai. Ce s-a intamplat cu ea?

― A, absolut nimic. Cei doi oameni care trebuiau s-o incerce se aflau inauntru, si, cum toate pregatirile erau gata, i-am dat drumul.

― Oh aa foarte bine. Psihologul de-abia avea puterea sa respire. Crezi ca sunt in siguranta?

― In perfecta siguranta, Miss Susan. Am avut grija de toate. E o nava grozzzava.

― Da, Creiere, e intr-adevar grozava, dar crezi ca vor avea de ajuns de mancare? Se vor simti bine?

― E mancare din belsug.

― Dar s-ar putea sa se sperie, Creiere. Vezi tu, nu se asteptau.

Creierul dadu din cap impacientat.

― Se vor simti foarte bine. Experienta ar trebui sa li se para interesanta.

― Interesanta? In ce fel?

― Atata tot, interesanta ― spuse Creierul siret.

― Susan ― ii sopti Lanning furios ― intreaba-l daca nu cumva s-ar putea ca cei doi sa moara. Ar putea muri. Intreaba-l care sunt pericolele la care sunt expusi?

Fata lui Susan Calvin era descompusa de furie.

― Taci! apoi, cu vocea sugrumata, intreba Creierul: Putem comunica cu nava, nu-i asa, Creiere?

― Ei va vor auzi daca ii chemati prin radio. Am avut eu grija si de asta.

― Multumesc. Pentru moment, am terminat.

Odata afara, Lanning izbucni ca turbat:

― Pe-ntreaga Galaxie, Susan, daca sufla cineva vreun cuvant, ne-am curatat cu totii. Trebuie sa-i aducem inapoi pe nenorocitii aia. De ce nu l-ai intrebat direct daca nu-s in pericol de moarte?

― Pentru ca ― raspunse Calvin la marginea rabdarii ― este exact ceea ce nu am voie sa-l intreb. Daca e un caz de dilema, atunci e sigur vorba de moarte. Orice aluzie, lipsita de abilitate, il poate scoate cu totul din uz. Crezi ca atunci o sa ne fie mai bine? Uite ce trebuie sa facem: a spus ca putem comunica cu ei, hai sa incercam sa le dam de urma si sa-i intoarcem inapoi. E foarte probabil ca nu ei sa conduca nava si nici sa poata folosi carma, ci sa fie condusi de Creier de la distanta. Hai, vino!

* *

Trecu o buna bucata de vreme inainte ca Powell sa-si vina in fire.

― Mike ― spuse el cu buzele inghetate ― ai simtit cand s-a schimbat viteza?

Ochii lui Donovan priveau in gol:

― Poftim? Un Un

Atunci roscovanul stranse pumnii, se scula deodata in picioare cu o energie dementa si-si lipi fata de geamul rece si rotunjit. Nu vedea insa nimic, in afara de stele. Intoarse capul:

― Greg, au dat drumul motorului dupa ce am intrat in nava. Greg, treaba a fost aranjata dinainte; s-au inteles cu robotii sa ne oblige sa verificam nava in cazul in care ne simt ca vrem sa refuzam.

Powell spuse:

― Ce tot indrugi acolo? Care era rostul sa ne trimita pe noi, cand nici nu stim sa conducem nava? Cum puteau sa-si inchipuie ca o s-o putem intoarce? Nu, nu, nava a plecat singura si aparent fara schimbare de viteza.

Se ridica si masura podeaua cu pasi rari. Peretii de metal rasunara. Spuse cu vocea pierita:

― Mike, ne aflam in cea mai incurcata situatie in care am fost vreodata.

― Mi-ai dat o veste noua ― spuse Donovan plin de amaraciune. Si eu care tocmai ma distram de minune!

Powell nu-l lua in seama.

― Fara schimbare de viteza, deci nava functioneaza pe alt principiu decat cele cunoscute.

― .Cunoscute de noi, in orice caz.

― Decat cele cunoscute pana in prezent. Motoarele nu au nici o carma de mana. Sau poate carmele au fost facute in pereti. De aceea si sunt atat de grosi.

― Ce tot bodoganesti? intreba Donovan.

― De ce nu asculti? Am spus ca oricare ar fi forta care pune nava in miscare, totul a fost facut in pereti, si in asa fel, incat sa nu poata fi condusa dinauntru. Este evident faptul ca nava e condusa de la distanta.

― De cine? De Creier?

― De ce nu?

― Deci crezi ca ne vom plimba pana cand Creierul va binevoi sa ne aduca inapoi?

― S-ar putea. In acest caz, nu ne ramane decat sa asteptam in liniste. Creierul e un robot. Trebuie sa respecte prima lege. Nu-i poate pricinui nici un rau unei fiinte umane.

Donovan se aseza incet.

― Asa crezi tu? Incerca sa-si potoleasca parul cu mana. Asculta-ma, toata afacerea asta cu nava astrala a distrus robotul celor de la 'Consolidated', si specialistii spun ca din cauza ca trecerea dintr-o constelatie intr-alta e mortala pentru oameni. In care din roboti sa ai incredere? Dupa cate stiu, robotului nostru i s-au dat aceleasi date.

Powell isi tragea mustata fara mila:

― Nu te fa ca nu te pricepi in robotica, Mike. Inainte de a fi fizic posibil ca un robot sa inceapa macar sa calce prima lege se strica atatea lucruri intr-insul, incat e de mult dat la fiare vechi. Fenomenul are de altfel o explicatie foarte simpla.

― Bine, bine. Te rog spune valetului sa ma trezeasca maine dimineata. Totul mi se pare mult, mult prea simplu ca sa-mi bat capul inainte de somnul care-mi reface frumusetea.

― In numele lui Jupiter, Mike, poti sa te plangi de ceva? Creierul are grija de noi. Avem caldura. Lumina. Aer. Nici macar pornirea n-a fost destul de brusca sa-ti infoiasca parul. In cazul in care parul tau ar fi fost destul de moale ca sa se infoiasca.

― Ce spui? Tu ai luat lectii particulare, Greg. Altfel nu se explica cum ai devenit mai optimist decat insasi optimista Pollyanna. Dar ce mancam? Ce bem? Unde suntem? Cum ajungem inapoi? Si, in caz de accident, pe unde iesim? Ce costume cosmice imbracam? N-am vazut nici o baie si nici vreo instalatie sanitara din acelea care intra in notiunea de baie. Se vede ca are grija de noi ― si inca cum!

Vocea care intrerupse tirada lui Donovan nu era a lui Powell. Era a nimanui. Era in aer parca; o voce de stentor care-i impietri:

― Gregory Powell! Michael Donovan! Gregory Powell! Michael Donovan! RUGAM TRANSMITETI POZITIA IN CARE VA AFLATI. DACA NAVA E SUB CONDUCEREA VOASTRA, RUGAM REVENITI DE INDATA LA BAZA. GREGORY POWELL! MICHAEL DONOVAN!

Mesajul fu repetat mecanic, fara intrerupere, cu pauze regulate intre cuvinte.

Donovan spuse:

― De unde se aude?

― Nu stiu ― vocea lui Powell devenise o soapta incordata. Dar lumina, de unde vine? Si toate celelalte, de unde vin oare?

― Atunci cum vom raspunde?

Trebuiau sa vorbeasca in pauzele dintre cuvintele mesajului care se repeta la nesfarsit, ca un ecou puternic.

Peretii erau goi ― o suprafata metalica goala, neteda si neintrerupta. Powell spuse:

― Striga un raspuns.

Ceea ce facura amandoi. Strigara pe rand cate unul, apoi in cor:

― Nu cunoastem pozitia. Nava nu e sub conducerea noastra! Situatie-disperata!

Isi irosira vocile zadarnic. Propozitiunile scurte, telegrafice, se intretaiau si se suprapuneau intr-un talmes-balmes asurzitor, in timp ce vocea rece si impasibila repeta, repeta intr-una aceleasi cuvinte.

― Nu ne aud ― spuse Donovan cu respiratia taiata. Nu exista transmitator, ci doar receptor. Ochii sai ramasesera pironiti pe o pata gasita din intamplare pe un perete.

Cu incetul vocea venita dinafara scazu si se pierdu. Cand se auzi ca o soapta mai strigara o data si strigara din nou pana cand nu se mai auzi deloc.

Cam la un sfert de ora dupa aceea, Powell, stors de vlaga rosti:

― Hai sa mai cercetam o data nava. Pe undeva trebuie sa gasim ceva de mancare. Nu parea animat de sperante, ci mai degraba resemnat.

In coridor se despartira, unul o lua la dreapta iar celalalt la stanga. Fiecare il putea urmari pe celalalt dupa zgomotul pasilor; se intalnira intamplator, se privira, apoi isi urmara calea.

Cercetarile lui Powell luara brusc sfarsit. In aceeasi clipa auzi vocea lui Donovan rasunand voioasa:

― Ei, Greg ― urla acesta ― stii ca nava are instalatie de apa. Cum de n-am descoperit-o pana acum?

De-abia cinci minute mai tarziu il gasi pe Powell si-i spuse:

― Totusi nu sunt dusuri dar se opri la jumatatea frazei. Mancare ― murmura el fericit.

Peretele era dat in laturi si spatiul din interiorul sau era impartit prin doua rafturi. Pe cel de sus erau ingramadite o multime de cutii de conserve de diferite forme si marimi, fara etichete insa. Cutiile de conserve aflate pe raftul de jos erau toate la fel. Donovan simti in dreptul gleznelor un curent rece, ceea ce-l facu sa-si dea seama ca exista o instalatie frigorifica.

― Cum cum

― Mai-nainte nu le-am vazut ― explica laconic Powell ― dar cum am intrat pe usa, sectiunea asta a peretelui s-a dat in laturi.

Incepuse sa manance. Conserva era din cele care se incalzeau automat, iar in interior cutia era prevazuta cu o lingura. Aburi fierbinti, mirosind a fasole fiarta, umpleau incaperea.

― Ia o cutie, Mike!

Donovan ezita:

― Care-i meniul?

― De unde vrei sa stiu! Te pomenesti ca esti mofturos?

― Nu-s, dar totdeauna, pe toate navele am avut parte de fasole. As prefera orice altceva.

Ramase cu mana intinsa o clipa nehotarat, apoi in cele din urma alese o cutie eliptica, stralucitoare si turtita, care dupa forma te facea sa banuiesti ca inauntru continea somon sau o alta bunatate rafinata asemanatoare. O deschise apasand usor cu degetul.

― Fasole! urla Donovan, si porni sa caute alta cutie.

Powell il prinse din urma de cureaua pantalonilor.

― Mai bine mananc-o, baiete. Provizia de alimente e limitata si cine stie pentru cat amar de vreme trebuie sa ne ajunga.

Donovan reveni bodoganind:

― Asta-i tot ce avem? Fasole?

― Se prea poate.

― Da' pe raftul de jos, ce-i?

― Lapte.

― Doar lapte? striga Donovan ofensat.

― Asa se pare.

Pranzul compus din fasole si lapte se desfasura in tacere; cand plecara peretele reveni la loc intregind din nou suprafata metalica. Powell ofta:

― Totu-i automat. Totul, totul. In viata mea nu m-am simtit mai neputincios. Unde-i instalatia de apa de care vorbeai?

― Chiar aici. Nici asta n-am vazut-o cand am trecut prima oara.

Cincisprezece minute mai tarziu se aflau in camera cu fereastra, privindu-se unul pe altul, instalati in cele doua scaune.

Powell isi arunca ochii asupra manometrului, pe care scria in continuare 'Parsecs', cifrele se terminau tot cu 1 000 000, iar acul ramasese fixat tot la zero.

* *

In birourile conducerii firmei 'Robotii americani', Alfred Lanning spuse obosit:

― Nu raspund. I-am cautat pe toate lungimile de unda, publice si private, codificate, directe, chiar si pe noile unde supersonice recent descoperite. Creierul tot nu vrea sa spuna nimic? Intrebarea era la adresa doctorului Calvin.

― Nu ii place sa vorbeasca despre acest subiect ― raspunse ea cu emfaza. Spune ca ei ne aud si cand insist, devine Cum sa spun? Se indispune. Si nu e bine. Cine a mai auzit ca un robot sa fie indispus?

― Poate ne spui care este parerea ta, Susan ― spuse Bogert.

― Iata ce cred. Recunoaste ca el singur conduce nava. Este cat se poate de optimist in privinta securitatii celor doi, dar nu vrea sa dea detalii. Iar eu nu indraznesc sa insist. Cauza tulburarii pare sa fie in legatura cu saltul interstelar. Cand am adus vorba despre asta, Creierul pur si simplu mi-a ras in fata. A mai avut si alte reactii nu tocmai normale, aceasta insa se aseamana cel mai mult cu o reactie anormala. Ii privi pe ceilalti, apoi continua: Ma refer la isterie. Am schimbat imediat subiectul discutiei si sper sa nu-i fi pricinuit nici o defectiune, insa am gasit un punct de plecare. Stiu ce e de facut cand e vorba de isterie. Dati-mi douasprezece ore! Daca il pot readuce la normal, nava se va reintoarce.

Bogert intra in panica:

― Saltul interstelar!

― Ce s-a-ntamplat? intrebara speriati Calvin si Lanning in acelasi timp.

― Rezultatele calculelor pentru motorul hiperatomic, pe care mi le-a dat Creierul! Ascultati! mi-am adus aminte de ceva.

Si pleca grabit.

Lanning il urmari cu privirea. Apoi catre Calvin:

― Du-te, Susan, si incearca sa obtii un rezultat.

* *

Doua ore mai tarziu, Bogert perora cu insufletire:

― Iti spun eu, Lanning, asta e. Saltul interstelar nu se face instantaneu, de vreme ce viteza luminii nu este infinita. Viata nu rezista materia si energia nu pot exista ca atare in timpul trecerii de la o constelatie la alta. Nu-mi dau seama ce se poate intampla, dar asa stau lucrurile. Iata dilema care a distrus robotul firmei 'Consolidated'.

* *

Donovan se simtea tot atat de speriat pe cat arata.

― Au trecut doar cinci zile?

― Doar cinci zile. Sunt sigur.

Donovan privi nenorocit in jurul sau. Prin fereastra, stelele i se pareau familiare, dar nespus de indiferente. Peretii, reci la pipait; lumina, care se aprinsese din nou, mult prea stralucitoare; acul manometrului se incapatana sa ramana la zero; si Donovan nu putea scapa de gustul conservelor de fasole.

Spuse imbufnat:

― As face o baie.

Powell ii arunca o privire si-i raspunse:

― Si eu. Nu trebuie sa-ti faci complexe, caci in afara de cazul in care vrei sa te imbaiezi in lapte si sa rabzi de sete

― Ma tem ca oricum de sete tot o sa rabdam. Greg, unde crezi ca se va ispravi calatoria noastra hiperatomica?

― Poate-mi spui tu. Poate vom continua sa zburam. Sau poate vom ajunge undeva. Sau, cel putin, praful care va ramane de pe urma scheletelor noastre ― oare nu moartea noastra este cauza primordiala a dereglarii Creierului?