Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice




Acasa » didactica » carti
Legenda valaha al. mitru - o noapte pe valea voievozilor

Legenda valaha al. mitru - o noapte pe valea voievozilor




LEGENDA VALAHA AL. MITRU - O NOAPTE PE VALEA VOIEVOZILOR

Baietii si Tit nu se mai saturau sa se imbratiseze, sa se priveasca si sa se asculte vorbind.

Mai ales lui Tit nu‑i venea sa creada ca aceia care fusesera doar niste copii – cand rautatea si dorinta de razbunare a comisului Ghilt ii despartise – crescusera atat de mari, li se ingrosasera putin glasurile si amandurora le rasarisera deasupra buzei de sus tuleiele. Inima lui de tata il indemna sa‑l stranga la piept mai mult pe Bucur. Numai ca, fiind un om bun si intelegator, nu‑l lasa pe Baiat sa simta acest lucru. Ii arata aceleasi calde simtaminte, ca si fiului sau. De fapt nici nu era prea greu, fiindca in lunile cat colindasera prin tara se tesusera intre Baiat si Tit niste legaturi aproape la fel ca acelea dintre un tata si fiu.

Era miscator, ce‑i drept, insa si cam caraghios, sa vezi pe un om atat de voinic, cioplit parca dintr‑un trunchi retezat de stejar – cum era papusarul – plangand ca o femeie.

Atat era de bucuros de revederea neasteptata ca, oricat se straduia, nu putea sa‑si opreasca lacrimile. Pe chipul lui mare, cu pielea negricioasa si invartosata, semanand cu coaja de copac, picaturile fierbinti si sarate i se prelingeau necontenit pana in barba, in timp ce‑i strangea la piept, pe rand, cu bratele sale ingrozitor de lungi, pe cei doi baieti.




La bucuria generala luau parte si Negru si ursul…

Un asemenea spectacol merita sa fie vazut. Cele doua animale nu isi uitasera stapanii si se inghesuiau care mai de care sa‑i atinga pe noii sositi – unul cu fruntea, nechezand induiosator, celalalt cu labele, mormaind. Calul numai ca nu vorbea, dar incolo il privea pe Baiat cu niste ochi umezi, aproape omenesti. Ii punea capul pe umar si si‑l sprijinea cu incredere. In felul acesta nadajduia ca il va face sa inteleaga pe Baiat cat il iubea, cat ii lipsise de mult in acesti trei ani, de cate ori nu‑i venise sa‑l paraseasca pe Tit si s‑o ia la fuga prin coclauri, doar‑doar il va regasi. Ursul avea si el un fel aproape asemanator de a se purta fata de Bucur, alaturi de care copilarise. Insa nu‑l uita nici pe Baiat. Din cand in cand se repezea la el, apucandu‑l cu labele pe dupa umeri, si mormaind bucuros il strangea la pieptul paros. O data il stranse chiar cu atata foc, incat, daca Baiatul n‑ar fi ajuns asa de voinic in anii petrecuti in tabara ienicereasca, poate l‑ar fi inabusit.

Mihailo sezuse la inceput mai la o parte, dar curand fu prins si el de vartejul veseliei celorlalti. Familia pe care si‑o pierduse din pricina navalirilor otomane si‑o regasea aici, alaturi de un om simplu si bun, ca papusarul, de cei doi baieti si de niste biete necuvantatoare, cum erau Negru si ursul, iar patria lui adoptiva devenea Valahia.

Pana sa ajunga insa sa se intalneasca cu Tit, baietii strabatusera tara, calari, calauziti de ostenii domnesti. Acestia aveau o infatisare care le placuse baietilor. Fusesera alesi numai oameni inalti, chipesi, purtand pe ei un fel de dolmane, cum erau cele unguresti, incheiate cu nasturi facuti din sireturi, caciuli inalte din postav, impodobite cu blana, cizme de piele in picioare, si erau inarmati cu sabii si halebarde.

In drum nu facusera decat o oprire intr‑o cetate asezata pe raul Dambovita, in mijlocul unor paduri dese, numite Codrii Vlasiei. Aici, in Cetatea Bucurestilor, se soptea ca ar cam dori voda, cu vremea, sa‑si stramute capitala. La Targoviste, cel mai de seama si mai frumos oras al tarii, salasluiau prea multi dintre dusmanii sai inversunati, fosti prieteni si tovarasi de uneltiri ai lui Albu cel Mare, pe care Vlad il scurtase de cap inca de la inceputul domniei. In Cetatea Bucurestilor, Vlad isi cladise o casa intarita, in mijlocul unei puzderii de cocioabe acoperite cu paie, de dughene ale negustorilor si ateliere ale fierarilor, dulgherilor si ale altor meseriasi.

Nu prea departe de casa domneasca, se ridica un han. In curtea lui se aflau o multime de care cu boi dejugati.

La han poposira ostenii. Baietii fura ospatati pe seama domniei, asa cum suna porunca pentru toti cati erau condusi, sub paza, pana la scaunul din Targoviste.

Din cetatea amintita, tinura raul Dambovita pe tot cursul sau, strabatand padurile pana intr‑un sat ce era, ca si toate mosiile dimprejur, in stapanirea unui mare boier, Flor.

In dreptul conacului cu ziduri ca de cetate, al boierului Flor, se despartira de cursul Dambovitei si, taind printr‑o lunca impresurata de salcii scorburoase si plopi, iesira spre valea altui rau, Ilfovul… Trecura raul prin vad – si iacata‑i, in putina vreme, la poarta dinspre miazazi a cetatii de scaun.

De pe zidurile inalte, strajerii ii oprira cu strigate groase si amenintatoare: Dar ostenii le raspunsera, aratandu‑le cine sunt. Si intrara cu baietii pe poarta.

Daca Cetatea Bucurestilor era un targulet curat, cu niste case domnesti, un han, cateva dughene si o bisericuta de lemn, in schimb Targovistea le starni baietilor o uimire dintre cele mai puternice.

Casele erau aratoase, cu acoperisuri largi, de sindrila, si inconjurate cu gradini si livezi. Printre coroanele inverzite ale copacilor – fiindca aici, in Valahia, primavara parea ca venise de‑a binelea – se iveau turlele – care de care mai stralucite – ale nenumaratelor biserici. Aproape fiecare mare boier din Targoviste isi ridicase in ograda cate o biserica, cele mai multe fiind facute din piatra. In biserici, boierii isi aveau preotii sau calugarii lor, ce le faceau slujbele de dimineata si seara.

Ostenii domnesti, acolo unde imprejmuirile erau mai scunde, aruncau in ograzile boieresti priviri patrunzatoare si lipsite de prietenie. La ivirea oamenilor lui Vlad, rarii slujitori boieresti, inarmati, ce se vedeau pe ulite sau cei ce se iteau prin locasurile rotunde, anume scobite in ziduri, dispareau ca batuti de vant. Unii se trageau inapoi, sa nu li se mai vada obrazurile. Ceilalti intrau repede in curti si inchideau in urma lor portile de lemn, cu drugi puternici sau cu carlige de fier.

Casute mai marunte, cum vazusera in cetatea de pe raul Dambovita, cocioabe sau bordeie nu se intalneau in Targoviste. Saracimea fusese nevoita sa‑si vanda cocioabele sau petecele de pamant. Boierimii trufase sau chiar negutatorilor instariti nu le placea sa se amestece cu nevoiasii.

In timpul lungii domnii a inaintasului lui Vlad, aceste masuri se desavarsisera. Micii mestesugari, carpacii de incaltaminte si imbracaminte, barbierii si tot soiul de oameni nevoiti sa‑si castige painea, facand fel de fel de munci negutatorilor instariti, fusesera impinsi cu totul afara din oras. Cocioabele lor se gaseau in partea mai joasa de dincolo de ziduri.

Calaretii nostri strabatura partea de miazazi, linistita si tacuta, a ograzilor si caselor boieresti, si intrara pe ulitele stramte, unde se inghesuiau pravaliile si dughenele negutatoresti, cu acoperisuri late si lasate in fata ca niste cozoroace de sepci, la adapostul carora puteau fi insiruite marfurile: postavuri si panzeturi, incaltaminte sau numai piele tabacita, olarie, faina, peste proaspat si sarat, obiecte de podoaba – si toate cate se mai puteau vinde intr‑un targ atat de mare si insemnat ca Targoviste.

Pe vremea lui Mircea cel Batran, bunicul domnitorului Vlad – acela ce stapanise Valahia pana la Marea cea mare – pe locul acesta, unde se intindeau pravaliile si puzderia de ateliere pe bresle – unele in aer liber sau numai sub cate un sopron – fusese targul propriu‑zis. Aici se intalneau negutatorii, venind cu carele din toate patru zarile, din tara si de peste hotare, sa‑si vanda sau sa‑si schimbe intre ei marfurile. Targul se tinea si primavara, si toamna, dupa culesul strugurilor.

Pentru ca locuitorii orasului se inmultisera si se ridicasera case numeroase, locul se stramtase.

Asta il facuse pe Vladislav, dupa cum se povesteste, sa ia hotararea ca targurile de aici – cele mai mari si vestite din tara, de la care venea chiar numele orasului – sa aiba loc in afara de ziduri.

Locul ales de Vladislav pentru tinerea targurilor era pe malul celalalt al raului Ialomita – rau ce strajuia in partea de miazanoapte zidurile orasului – in apropiere de asa‑numita Vale a Voievozilor. (Vale unde, in vremea de demult, pe o campie inflorita, isi tineau stravechii cneji si voievozi adunarile cu obstea, atunci cand aveau de luat hotarari insemnate, cum ar fi pacea sau razboiul…)

Stramutarea targului, facuta de Vladislav, se pastrase si sub voievodul Vlad, fiindca orasul, oricat era de mare, nu izbutea sa cuprinda pe toti negutatorii cati veneau din intreaga tara.



De altfel, chiar in ziua aceea incepuse targul din saptamana de dinaintea Floriilor. Negutatorii erau plecati cu marfuri pe Valea Voievozilor. Cu toate acestea, freamatul era destul de viu si in cartierul negutatoresc al Targovistei, caci multi straini de locuri venisera sa viziteze si sa cunoasca pravaliile din oras.

Dincolo de cartierul acesta, plin de zarva si inghesuit, de unde, prin poarta Dealului, se putea trece peste Ialomita, incepea, spre stanga, Ulita Domneasca.

Ulita avea de o parte casele domnesti, sprijinite pe zidurile dinspre miazanoapte ale cetatii, si de alta – o serie de curti boieresti.

Nefiind cu putinta, ca astazi, o aliniere a caselor si gradinilor, Ulita Domneasca se infatisa privitorului intr‑un fel de haos pitoresc de curti, cladiri de locuit si biserici, imprejmuite de ziduri si garduri de lemn, ale caror porti inalte si bine zavorate erau pazite de slujitori inarmati.

De cum coteai spre stanga, pe Ulita Domneasca, cele mai mari case erau tot ale fostului vistiernic Flor, acela al carui conac, zidit in chip de cetate, il intalnisera baietii pe malul Dambovitei, in timp ce calareau spre Targoviste.

Ostenii domnesti se oprira o clipa in fata portilor intunecate, tacute si bine zavorate, ale caselor lui Flor, in spatele carora nu parea sa se afle nimeni. Se uitara lung la crenelul de pe zidul de langa poarta, si Baiatului i se paru ca vede, in razele rosii ale amurgului care se cobora peste oras, lucirea unui varf de sulita sau a taisului unei sabii.

Doi osteni isi facura semne, aratand catre crenele. Bagasera si ei de seama lucirea armelor. Ceilalti dadura din cap. Pornira apoi mai departe, pana la poarta palatului domnesc. Poarta se deschise, si ceata de osteni si baieti intrara in ograda domneasca, in trapul grabit al cailor.

In curte, langa casele mici, locuite de slujitori, se vedeau cativa cai cu fraiele legate de stalpii anume infipti in pamant.

Aici descalecara si inaintara pe jos, pana la locuinta comandantului ostenilor domnesti: Xalom.

Xalom, un barbat colturos, aproape patrat, cu niste sprancene groase, dar cu o privire trista, ii intampina de la usa, banuitor.

Despre Xalom se stia ca fusese in robie la turci si vaslise pe galere. Trupul ii era plin de urmele ranilor. Copila lui fusese luata si ea roaba si dusa lui Hamza. Si pasa o azvarlise in Dunare, pestilor.

— Cine sunteti voi si ce vreti? ii intreba pe noii sositi.

Baiatul ii povesti cine erau si ii spuse ca, stand la usa lui Hamza Pasa de straja, vazuse niste valahi si auzise unele vorbe de care atarna chiar viata mariei sale Vlad. Dar pe cine vazuse si ce anume auzise nu voia sa destainuie decat insusi domnitorului.

De indata Xalom, lasandu‑i in incaperea lui, sub paza unui ostean, pleca sa‑l anunte pe domnitor de sosirea fostilor ieniceri.

Se intoarse. Porunci Baiatului sa se spele. Ii dete un rand de straie curate din magazia ostenilor garzii domnesti, a trabantilor, si ii facu semn sa‑l urmeze.

Amurgul se coborase de peste dealuri. Panzele lui albastre invaluiau zidurile stravechii cetati domnesti. Strajerii aprindeau facliile in ograda si le intepeneau in lacasurile rotunde din ziduri.

Cladirile domnesti, zidite dupa gustul lui Mircea cel Batran, pe temelii solide de piatra, aveau in partea de sus un ceardac podit si el cu lespezi de piatra. Stalpii ceardacului, maiestrit incrustati de un pietrar din Valahia mica, sprijineau acoperisul tuguiat si facut din sindrila.

In peretele de sub ceardac se deschidea o poarta boltita si se vedea, in dreapta, un sir de ferestre de la odaile ostenilor de garda, ale calaului, de la inchisoare si de la magazii.

Pe partea stanga a caselor domnesti se ridica un turn cladit chiar in acel an, din porunca domnitorului Vlad.

Din varful turnului, ostenii de sub comanda lui Xalom puteau veghea nu numai orasul, ci si zarile – intr‑o parte pana la raul Dambovita, si peste campiile si padurile din jur.

Intre turn si casa domneasca era o biserica‑paraclis. O trecere subterana ducea de la casele domnesti, pe sub biserica, pana la turnul unde domnitorul putea, la nevoie, sa se ascunda si sa tina piept navalitorilor, aparandu‑se de sus.

Un alt drum ascuns unea turnul, pe sub raul Ialomita, cu manastirea si fortareata de pe deal…

Baiatul, urmandu‑l pe Xalom, patrunse prin partea boltita, urca pe scarile de piatra ce duceau in ceardac si, trecand printr‑un coridor, ajunse in fata unei usi pazite de doi halebardieri.

Odaia unde il primea voda Vlad pe Baiat se afla langa sala cea mare a sfatului. Ea fusese harazita, la savarsirea palatului, pentru coconii domnesti. Dar Vlad, neavand copii legiuiti si recunoscuti, camera devenise lacasul «sfatului mic», unde nu erau primiti decat boierii cei mai apropiati de domnitor, pentru treburi la care ceilalti nu aveau ce se amesteca.

In popor se povestea ca Vlad nu se mai casatorise, desi boierii il rugau staruitor si ii gasisera o multime de mirese, fiindca voia sa pastreze neintinata amintirea iubitei sale din tinerete, care se inecase, din pricina dusmanilor.

— Sa mai treaca timp!… Sa mai vedem!… Sa mai imi alin durerea!… se zice ca le raspundea voda boierilor dornici sa‑l insoare si sa‑l vada cu un mostenitor legiuit.

Intrand in aceasta incapere, Baiatul simti un nod ridicandu‑i‑se in gat.

Domnitorul Vlad, cu chipul sau tanar, cu parul balai, cu ochii patrunzatori, era acolo, in fata lui.

Sedea la o masa groasa si grea de stejar, inconjurat de patru boieri. Unul se afla mai in umbra, si nu i se vedea bine fata. Ceilalti trei, dintre care doi mai tineri, erau luminati din belsug de facliile ce palpaiau sprijinite in lacasurile lor de pe ziduri, ca si de faclia de pe masa, infipta intr‑un sfesnic de metal, inchipuind un dragon cu spinarea sfasiata in lung, de la cap la coada, avand deasupra o cruce.

Sfesnicul fusese primit in dar de tatal lui Vlad de la imparatul Sigismund, si domnitorul tinea la el foarte mult.



Ochii albastri ai domnitorului erau limpezi. Parul blond ii cadea in suvite bogate pe gulerul de catifea, de culoarea visinei putrede.

Baiatul ingenunche, si pletele lui, la fel de aurii ca ale voievodului, luminate de palpairea jucausa a facliilor, ii lunecara de‑a lungul obrajilor.

— Nu esti tu calaretul cel mic de la Ramnic? il intreba Vlad, recunoscandu‑l numaidecat, in chip uimitor, caci Baiatul se schimbase destul de mult.

— Ba da, maria ta, ridica el indata fruntea, fericit ca fusese recunoscut.

Voda zambi, amintindu‑si de papusa manuita de Baiat.

— De ce n‑ai venit la mila noastra, cum ti‑am ingaduit? il intreba Voda.

— Am sa lamuresc totul! zise el… Numai nu stiu daca niste lucruri, care il privesc doar pe maria ta, pot sa le spun inaintea cinstitilor boieri aici de fata.

— Nu te sfii de nimeni. Sunt boierii cei mai apropiati de inima mea! ii arata el pe cei de la masa. Ridica‑te, apropie‑te si vorbeste…

Chipul lui Vlad nu se schimbase, dar vocea lui – cel putin asa i se paru Baiatului – se facuse mai taioasa, mai puternica si mai poruncitoare.

Boierii surasera si ei, recunoscatori domnitorului pentru noua incredere ce le‑o arata, de a‑i lasa sa asculte o taina care, asa cum intelesesera de la Baiat, il privea numai pe Vlad.

— Maria ta, rosti Baiatul – dupa ce se ridica si se apropie de masa, in lumina facliilor, ramanand totusi, asa cum se cuvenea, in picioare – impreuna cu alti doi prieteni ai mei, baiatul papusarului pe care l‑ai cunoscut, si un sarb, am fugit din Cetatea Nicopole…

Ochii lui Vlad si ai boierilor il atintira.

— Ati fost robi? intreba voda.

— Nu, ieniceri, glasui Baiatul…

— Lamureste pe indelete, ii porunci Vlad.

— Asta am sa si fac, maria ta, daca‑mi dai voie, rosti Baiatul…

Si incepu sa‑i povesteasca, pe cat putea mai deslusit, incercand sa nu lase sa‑i scape nici un amanunt, ce se petrecuse dupa noaptea aceea din Ramnic; cum fusese trimis cu o ortá la Nicopole, cum statuse de straja si vazuse ce vazuse, si auzise cate auzise.

Voda ii puse apoi si alte intrebari. El si boierii intelesera ceea ce Baiatul nu putuse sa‑si dea seama prea bine. Si anume ca, in cetatea Nicopole, in afara de pasa, de Catavolinos, de ieniceri, spahii si boierii valahi tradatori, se mai afla insusi fratele lui Vlad, trecut de partea dusmanilor.

Despre fratele domnitorului, pe care l‑am mai amintit, pe nume Radu, desi fusese si el inchis de turci la Egrigoz, se stia ca nu facuse nici cea mai mica incercare de a fugi. Dimpotriva, se aratase supus fata de osmanlai, asteptand ceasul cand Mahomed ar fi hotarat sa‑i dea scaunul domnesc.

Ceasul venise. Vlad il rasturnase pe slabanogul Vladislav. Otomanii voiau sa aiba pe tron un alt domnitor credincios lor, nu un razvratit, un luptator pentru libertate, asa cum fusese Mircea cel Batran, Dracul Voievod si, in anii din urma, Vlad.

Pentru blidul de linte al osmanlailor, Radu – caruia prietenii si slugile lui, valahii fugari din tara, ii ziceau «cel Frumos», fiindca avea, intr‑adevar, o frumusete de femeie – isi vindea patria, isi vindea fratele si isi vindea poporul din care facea parte. Trecea de bunavoie in tabara dusmanului, cu ajutorul si in folosul caruia voia sa domneasca.

Baiatul lamurea totul, mai departe, si chipul voievodului se intuneca din ce in ce mai mult.

Facliile palpaiau, imprastiind un miros dulceag de rasina. Cainele latos, alb, pe care numai tarziu de tot Baiatul bagase de seama ca Vlad il avea la picioare, marai pe neasteptate, simtind pesemne pe domnitor manios, dupa felul cum lovise cu pumnul in masa.

Vlad izbuti totusi sa se stapaneasca. Ridicandu‑se in picioare, se indrepta, urmat de cainele lui, pana langa una din cele doua ferestruici inguste ale incaperii, privind luna ce rasarise alburie pe cer.

Gandul ca insusi fratele sau era de partea turcilor il mania si il mahnea peste masura.

— Iar pe comisul Ghilt trebuia sa‑l tai chiar atunci la Ramnic! isi spuse gandul cu glas tare. Dar vremea inca nu este trecuta!

Baiatul nu indraznea sa faca nici cea mai mica miscare. Astepta poruncile domnului. Aproape uitase ca afara, in incaperea lui Xalom, il asteptau Bucur si Mihailo, despre care ii povestise totul, in amanunt, lui Vlad.

— Eu am vrut sa‑l injunghii la usa lui Hamza Pasa – isi lua curaj Baiatul, pana la urma – dar m‑am temut ca nu voi putea sa mai ajung la timp la Targoviste…

— Bine ai facut si intelepteste te‑ai purtat, ii spuse Vlad, reintorcandu‑se la masa, facandu‑i semn sa se apropie si punandu‑i mana pe umar. Esti un viteaz. Si cei doi prieteni ai tai sunt niste viteji. Logofete Lazar – se intoarse domnitorul catre boierul ce statea mai in umbra – nu stii cumva unde se afla papusarul, tatal prietenului acestui baiat? Parca‑mi spuneai zilele trecute ceva despre el… Nu avea si un urs?…

— Ba da, maria ta… Avea!… izbucni Baiatul, inveselit, recunoscandu‑l pe boierul ce‑l insotise pe Vlad, cu trei ani in urma, la iarmarocul din Ramnic, si care se ridicase, ca toti ceilalti, intre timp, in picioare.

— Maria ta, rosti logofatul, te instiintasem ca… boierul Flor – si, rostind numele acestui boier, logofatul apasa pe cuvant cu un anumit inteles – se pregateste sa‑si serbeze ziua. La petrecere a poftit de pe acum, pentru sfanta zi a Floriilor, pe anumiti boieri. Ca hazul sa fie mai mare si bucatele sa fie mestecate mai usor, adauga el batjocoritor, vistiernicul a poruncit sa i se infatiseze in ziua aceea la curte si o multime de lautari si mascarici. Printre ei l‑a chemat si pe Tit, fiindca stie mestesugul acela ciudat de a manui papusile, si canta, si joaca un urs…



— Asa e! isi aminti domnitorul, in vreme ce Baiatului ii venea sa sara de fericire si sa‑i strige pe fereastra lui Bucur ca tatal sau se gaseste la Targoviste, si poate chiar in aceeasi seara il vor revedea. Ingrijeste‑te atunci, sfetnice Lazar, urma voievodul, ca aceasta intalnire sa aiba loc cat mai curand. Voiesc sa bagi insa de seama si sa tii minte, se intoarse el iar catre Baiat, ca nu numai la Nicopole se afla tradatori, ci si la Targoviste…

— Am sa tin minte! ii raspunse Baiatul, uitandu‑i‑se drept in ochi, incat Vlad se incredinta ca asa va fi.

Baiatul se pleca inaintea domnului si se retrase, mergand cu spatele pana la usa pe care un halebardier o deschise inainte ca el s‑o fi atins.

Cu ajutorul logofatului Lazar, al carui nume era si Cazan, si al trabantilor lui Xalom, baietii l‑au gasit dupa aceea, cu destula usurinta, pe Tit, in apropierea Vaii Voievozilor, unde acesta isi intinsese cortul…

Noaptea aceea n‑a mai fost chip de dormit!

Nici pe animale nu le‑a prins somnul, fie pentru ca‑i auzeau pe ei vorbind, fie ca fusesera tulburate de reintalnirea cu tinerii lor stapani. Negru sforaia intruna pe nari si necheza, iar ursul mormaia si se framanta in culcusul sau.

Dupa ce baietii povestira prin cate trecusera, de cand fusesera rapiti de comisul Ghilt si pana ajunsesera, in seara aceea, la Targoviste, fu randul lui Tit sa arate cate se petrecusera cu el…

Povestea lui era mai scurta. Oamenii lui Ghilt crezusera ca s‑a inecat, insa cu voinicia pe care o avea, desi lovit si ranit, izbutise sa iasa din valuri. Prea tarziu insa, ca sa‑i mai poata ajuta pe baieti.

Din nefericire, papusarul, in timpul luptei cu slugile boieresti, fusese impuns cu o sulita. Pierduse o multime de sange, inotand in apa rece a Oltului si catarandu‑se pe stanci. Mainile si picioarele ii tremurau. Voise sa se repeada si sa‑l dezlege pe Negru. Sa incalece pe el si sa porneasca pe urmele lui Ghilt. Dar o slabiciune il cuprinsese si se rasturnase in iarba.

Negru, la randul sau, necheza furios si sarea in doua picioare. Poate ca, daca ar fi fost dezlegat, cu simturile lui ascutite, le‑ar fi aflat indata urma. Ar fi fost insa degeaba, fiindca un cal singur n‑ar fi fost in stare sa lupte cu toate slugile lui Ghilt. Acestia l‑ar fi sagetat si l‑ar fi rapus fara nici un folos.

Tit zacuse in nesimtire pana a doua zi. Abia atunci izbutise sa se ridice si sa se tarasca pana la Ramnic, unde bolise trei saptamani.

Toamna venise in acel an mai timpuriu decat alta data. Iarmaroacele, balciurile si targurile se tineau lant. Oamenii se bucurau ca turcii nu mai puteau sa dea iama oricand peste ei, sa‑i jefuiasca. Nu luau, de aceea, in seama nici ploile ce incepusera sa cada, nici vanturile ce suierau tot mai avan peste orase, sate si campii, tarand cu ele in alai frunzele din ce in ce mai galbene, ruginite, putrede sau uscate. Nu tineau seama de nimic. Voiau sa vanda, sa cumpere, sa joace, sa petreaca.

Papusarul, care era totodata ursar si cantaret, avea de lucru destul… Numai ca grija lui cea dintai, pe oriunde ajungea, era sa‑i intrebe pe oameni daca nu auzisera sau nu stiau ceva despre copiii rapiti. Insa, la fel cum nu izbutisera sa afle nici cea mai mica veste despre surioara de suflet a Baiatului – Roxana – cat timp fusesera impreuna, nu reusea sa prinda nici cea mai slaba urma a celor doi copii rapiti de comisul Ghilt.

Tit ajunsese sa creada ca Ghilt ii omorase pe copii, ii ingropase prin vreo padure, pe undeva, si el fugise, de teama, la turci.

— Nu mai aveai nici o nadejde sa ne revedem? il intreba Bucur pe tatal sau, luandu‑l de gat.

— Judecata imi spunea sa nu mai am nici o nadejde, raspunse el razand, imbratisandu‑si dragastos baiatul… Dar inima ma imboldea in taina sa mi‑o pastrez…

— Si caii? Vad ca nu il mai ai decat pe Negru, isi aminti Baiatul… Unde sunt ceilalti? Ai fost nevoit sa‑i vinzi?

— Deloc! se inviora papusarul… Ceilalti patru i‑am incredintat domniei, lasand sa‑i foloseasca trabantii, cat vor avea nevoie. Dar acum ceata ni s‑a marit, urma el, uitandu‑se cu incredere la Mihailo. Suntem cinci… daca‑l punem la socoteala si pe mosneag. Maine ma infatisez la comandantul Xalom si‑i cer inapoi caii.

— Mi‑ar place sa luptam si noi in oastea mariei sale Vlad, isi rosti, cu glas tare, un gand mai vechi si mai tainic, Baiatul…

— Pentru maria sa Vlad vom fi gata oricand sa luptam, zisera nu numai Tit si Bucur, ci si sarbul Mihailo.

De dupa dealul Gorgotei incepeau sa rasara cele dintai raze cenusii‑rosietice de lumina. Un cocos canta in departare, si altii ii raspunsera, cutcurigind din rasputeri, parca pentru a trezi targul…

Baiatului insa tocmai atunci i se inchisera ochii. Tit le facu semn celorlalti sa taca. Prin somnul ce dura nu mai mult de o ora, se vazu calare, in rand cu ostenii lui Vlad.

Caii tropoteau. Sabiile zanganeau. Domnitorul semana de data asta cu voinicul din poveste.

Din spate insa, Hamza Pasa, avand o sulita in mana, se pregatea sa‑l loveasca pe Vlad.

«Fereste‑te!» ii striga Baiatul…

Domnitorul se intoarse, si cu o singura lovitura de sabie, ca un trasnet, il spinteca pe pasa din crestet pana in talpi…

Se destepta lac de sudoare. Bucur il scutura incet. Targul se trezise si multimea incepuse sa se framante. Se auzeau mugetele vitelor si nechezatul cailor, care isi cereau in felul acesta tainul de hrana si portia de apa a diminetii. Negutatorii isi deschideau tarabele si isi oranduiau marfurile. Glasurile lor le auzise Baiatul prin somn.

— Ai visat urat? il intreba Bucur.

— Ba dimpotriva, am visat nespus de frumos! ii raspunse Baiatul…







Politica de confidentialitate


.com Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 SCHITA DE PROIECT DIDACTIC GEOGRAFIE CLASA: a IX-a - Unitatile majore ale reliefului terestru
 PROIECT DIDACTIC 5-7 ani Educatia limbajului - Cate cuvinte am spus?
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 Proiect - masurarea si controlul marimilor geometrice

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 LUCRARE DE DIPLOMA MANAGEMENT - MANAGEMENTUL CALITATII APLICAT IN DOMENIUL FABRICARII BERII. STUDIU DE CAZ - FABRICA DE BERE SEBES
 Lucrare de diploma tehnologia confectiilor din piele si inlocuitor - proiectarea constructiv tehnologica a unui produs de incaltaminte tip cizma scurt

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 LUCRARE DE LICENTA CONTABILITATE - ANALIZA EFICIENTEI ECONOMICE – CAI DE CRESTERE LA S.C. CONSTRUCTIA S.A TG-JIU
 Lucrare de licenta sport - Jocul de volei
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 PROIECT ATESTAT MATEMATICA-INFORMATICA - CALUTUL INTELIGENT
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 ATESTAT PROFESIONAL TURISM SI ALIMENTATIE PUBLICA, TEHNICIAN IN TURISM




Karl may- glasul sangelui
Legenda valaha al. mitru - o noapte pe valea voievozilor
CHICOTELE LUI MARS SI SUSPINELE DE FRUSTRARE ALE ATENEI
JEFFREY ARCHER - O tolba plina cu sageti
Lucian boia - istoria intre adevar si fictiune
Legenda valaha al. mitru - strigatul huhurezului
James hadley chase - considera-te mort!
Legenda valaha al




Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu