Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice


Acasa » didactica » carti
JEFFREY ARCHER - O tolba plina cu sageti

JEFFREY ARCHER - O tolba plina cu sageti




JEFFREY ARCHER

O tolba plina cu sageti

Din cele unsprezece povestiri, zece se bazeaza pe intamplari cunoscute (unele mi-am permis sa le infloresc). Numai o povestire este in intregime rezultatul imaginatiei mele. Povestirea Pranzul este inspirata de W. Somerset Maugham.

J. A.

Statueta chinezeasca.

Cand a venit randul statuetei chinezesti sa fie scoasa la licitatie, in sala s-a starnit acea rumoare care precede intotdeauna vanzarea unei capodopere. Asistentul licitatorului tinea piesa delicata de fildes sus pentru a putea fi admirata de publicul numeros, in timp ce licitatorul isi plimba privirea prin sala pentru a-si da seama unde se afla ofertantii seriosi. M-am uitat in catalog si am citit descrierea detaliata a piesei, precum si ceea ce se stia despre istoricul ei.




Statueta fusese cumparata in Ha Li Chuan in 1871 si era prezentata in catalogul firmei Sotheby cu mentiunea ciudata de „proprietatea unui gentleman”, ceea ce insemna, de regula, ca un membru al aristocratiei nu vroia sa se stie ca scotea in vanzare un obiect mostenit din generatie in generatie. M-am intrebat daca asa stateau lucrurile si in cazul de fata si mi-am pus in gand sa fac niste investigatii pentru a afla cum a nimerit statueta chinezeasca in sala de licitatii, in acea dimineata de joi, dupa mai bine de o suta de ani.

— Lotul nr. 103, a strigat licitatorul. Cat se ofera pentru acest exemplar magnific din.?

Sir Alexander Heathcote, in afara de faptul ca era un gentleman, era un om extrem de meticulos. Avea o inaltime de exact un metru, nouazeci si trei de centimetri si cinci milimetri, se scula la ora sapte fix in fiecare dimineata, lua, impreuna cu sotia, micul dejun constand dintr-un singur ou care a fiert exact patru minute, doua felii de paine prajita cu gem cumparat de la firma Cooper si o cana de ceai chinezesc. Dupa aceea, la ora opt si douazeci fix, lua o trasura din fata casei, care era situata in Cadogan Gardens, pentru a ajunge la Ministerul de Externe la opt cincizeci si noua fix, urmand sa se intoarca acasa cand batea ora sase.

Sir Alexander, unicul fiu al unui general, a dovedit ca stie exact ce vrea din frageda copilarie. Dar, spre deosebire de tatal sau, el a ales sa-si slujeasca regina intrand in diplomatie, o alta chemare foarte precisa. A pornit de la o slujba marunta de functionar la Ministerul de Externe, in Whitehall, ca sa ajunga secretar trei la Calcutta, secretar doi la Viena si secretar unu la Roma, apoi loctiitor al ambasadorului la Washington si in sfarsit ambasador la Beijing. A fost incantat cand dl. Gladstone i-a propus sa reprezinte guvernul in China, deoarece manifesta de mai mult timp fata de arta dinastiei Ming un interes care il depasea pe cel al unui amator. Aceasta numire, care era o incununare a distinsei sale cariere, ii oferea ceea ce pana atunci i se parea un lucru de neatins, posibilitatea de a vedea in habitatul lor natural o serie de statuete, picturi si desene pe care pana atunci nu le putuse admira decat in carti.

Cand a sosit la Beijing cu suita sa, dupa o calatorie pe mare si pe uscat care a durat aproape doua luni, el i-a prezentat imparatesei Tzu-Hsi sigiliul sau, precum si o scrisoare personala adresata acesteia de catre regina Victoria. Imparateasa, imbracata din cap pana in picioare in alb si auriu, l-a primit pe noul ambasador in sala tronului din Palatul Imperial. A citit scrisoarea din partea reginei britanice, in timp ce Sir Alexander astepta in picioare. Majestatea Sa Imperiala nu a dezvaluit nimic din continutul ei noului ministru, urandu-i doar succes in misiunea sa. Apoi a ridicat usor colturile gurii, ceea ce insemna, cum just a interpretat Sir Alexander, ca audienta s-a incheiat. In timp ce era condus inapoi prin salile mari ale Palatului Imperial de catre un mandarin imbracat in vesminte de gala, negru cu auriu, Sir Alexander si-a incetinit cat mai mult pasii pentru a putea cuprinde cu privirea colectia magnifica de statuete din fildes si jad raspandite de jur imprejur prin cladire, cam in felul in care sunt ingramadite astazi in Florenta operele lui Cellini si Michelangelo.

Intrucat numirea sa ca ambasador era pentru o perioada de numai trei ani, Sir Alexander nu si-a luat concediu in acest rastimp, ci a preferat sa-si foloseasca timpul liber lasand deoparte treburile ambasadei si strabatand calare diversele provincii pentru a afla cat mai multe lucruri despre tara si despre oamenii ei. In aceste calatorii era intotdeauna insotit si de un mandarin de la palat care avea rol de interpret si de calauza.

Intr-una din aceste calatorii, mergand pe strazile pline de noroi ale unui satuc cu doar cateva case, numit Ha Li Chuan si situat la o distanta de vreo cincizeci de mile de Beijing, Sir Alexander a dat peste atelierul unui artizan batran. Ministrul le-a spus insotitorilor sa-l astepte afara, a coborat de pe cal si a intrat in baraca darapanata pentru a admira obiectele delicate de fildes si jad care umpleau rafturile din podea pana in tavan.

Desi moderne, piesele erau superb executate de un artizan cu experienta. Ministrul intrase in atelier cu gandul sa-si cumpere o mica amintire din calatoria sa. O data aflat in incapere, aproape ca nu a mai indraznit sa faca nici un pas de teama sa nu darame ceva. Constructia nu fusese proiectata pentru un vizitator de un metru, nouazeci si trei de centimetri si cinci milimetri. Captivat de ceea ce vedea, Sir Alexander a ramas nemiscat, tragand in piept mirosul parfumat de iasomie care plutea in aer.

Un batran artizan, imbracat intr-un halat albastru de culi si avand pe cap o palarie neagra de pai traditionala, s-a grabit sa-l intampine; o codita neagra de par i se balabanea pe umeri. El s-a plecat adanc si apoi s-a uitat in sus la uriasul din Anglia. Ministrul i-a intors plecaciunea, iar mandarinul i-a explicat artizanului cine este Sir Alexander si i-a transmis dorinta acestuia de a-i permite sa-i vada lucrarile. Batranul a dat din cap in sensul ca e de acord, inainte de a apuca mandarinul sa termine fraza. Timp de peste o ora ministrul a studiat cu admiratie numeroase piese, oftand si bucurandu-se, dupa care s-a intors spre batran si i-a laudat maiestria. Artizanul a facut o noua plecaciune si zambetul sau sfios, pe langa faptul ca dezvaluia placerea sincera pe care i-o faceau complimentele lui Sir Alexander, a lasat sa se vada ca nu mai avea nici un dinte in gura. Aratand cu degetul spre usa din spate a atelierului, el a facut semn celor doi vizitatori de vaza sa-l urmeze. Acestia s-au conformat si au intrat intr-o adevarata Pestera a lui Aladin, plina de minunati imparati in miniatura si figuri clasice asezate randuri-randuri. Ministrul ar fi stat bucuros cel putin o saptamana in aceasta orgie de fildes. El s-a antrenat intr-o discutie inflacarata cu batranul artizan, prin translator si, curand, a iesit la iveala pasiunea sa pentru dinastia Ming si cunostintele pe care le avea despre ea. In fata acestei descoperiri, chipul micutului artizan s-a luminat si intorcandu-se spre mandarin l-a rugat ceva cu glas scazut. Mandarinul a fost de acord si a tradus.

— Excelenta Voastra, am o piesa care reprezinta un imparat din dinastia Ming. As dori s-o vedeti. Este o statueta care se afla in posesia familiei mele de peste sapte generatii.

— As fi onorat, a spus ministrul.

— Eu as fi onorat, Excelenta Voastra, a replicat omuletul, dupa care s-a napustit pe usa din dos, cat pe ce sa dea peste un caine ratacit pe acolo, si s-a indreptat spre o casuta taraneasca veche, situata la cativa metri de atelier. Ministrul si mandarinul au ramas in camera din spate. Sir Alexander stia ca batranul nu si-ar fi permis sa invite un oaspete de onoare in umila sa casa decat daca s-ar fi cunoscut de mai multi ani, si atunci numai daca ar fi fost el mai intai invitat acasa la Sir Alexander. Au trecut cateva minute pana ce micuta silueta albastra si-a facut din nou aparitia venind cu pasi mici si repezi si cu codita de par balanganindu-i-se pe umeri. Dupa felul in care tinea ceva strans la pieptul sau iti puteai da seama ca era vorba de o comoara. Artizanul i-a dat piesa ministrului ca s-o studieze. Sir Alexander a ramas cu gura cascata neputand sa-si ascunda emotia. Statueta, care nu era mai inalta de cincisprezece centimetri, il reprezenta pe imparatul Kung. Ministrul nu mai vazuse o piesa Ming atat de frumoasa. Era convins ca autorul ei nu putea fi decat marele Pen Q, care se bucurase de protectia imparatului, astfel ca piesa trebuie sa fi fost de pe la inceputul secolului al XV-lea. Singurul cusur al statuetei consta in faptul ca ii lipsea postamentul de fildes pe care sunt puse de obicei asemenea piese, astfel ca, de sub vesmintele imperiale iesea un betisor; dar in ochii lui Sir Alexander nimic nu putea sa umbreasca frumusetea ei in totalitate. Desi buzele artizanului ramasesera nemiscate, ochii ii straluceau la vederea placerii cu care oaspetele sau studia imparatul de fildes.

— Dupa parerea dvs., statueta este o piesa reusita? A intrebat artizanul prin interpret.

— Este magnifica, a raspuns ministrul. Absolut magnifica.

— Lucrarile mele nu sunt demne sa stea alaturi de ea, a adaugat artizanul cu umilinta.

— Ba nu, a replicat ministrul, desi, la drept vorbind, micutul artizan stia ca marele barbat o spunea numai din politete, caci dupa felul in care tinea statueta de fildes era vadit ca Sir Alexander o pretuia la fel de mult ca si batranul artizan.

Ministrul s-a uitat zambind la artizan in timp ce i-l inapoia pe imparatul Kung si apoi a rostit probabil singurele cuvinte nediplomatice pe care le-a spus in treizeci si cinci de ani de serviciu in slujba reginei si a tarii.

— Ce mult as dori ca statueta sa fie a mea.

Sir Alexander a regretat ca a dat glas gandurilor sale de indata ce l-a auzit pe mandarin traducandu-le, deoarece cunostea prea bine vechea traditie chinezeasca potrivit careia, daca un oaspete de seama isi exprima dorinta de a avea un obiect, cel care i-l ofera va creste in ochii celor din anturajul sau prin faptul ca se desparte de acel obiect.

Chipul micutului artizan s-a acoperit de tristete cand i-a oferit ministrului figurina.

— Nu, nu. Glumeam, a spus Sir Alexander, incercand grabit sa inapoieze piesa proprietarilor ei.

— Ati dezonora umila mea casa daca nu l-ati lua pe imparat, Excelenta Voastra, a spus tulburat batranul, iar mandarinul a aprobat din cap cu gravitate.

Ministrul a ramas tacut un timp.

— Mi-am dezonorat propria casa, domnule, a replicat el, si s-a uitat la mandarin al carui chip era impenetrabil.

Micutul artizan a facut o plecaciune.

— Trebuie sa fixez statueta pe un postament, a raspuns el, altminteri nu o veti putea expune.

S-a dus intr-un colt al camerei si a deschis un sipet de lemn care adapostea probabil zeci de postamente pentru propriile lui statuete. Scotocind prin el, a scos un postament decorat cu niste desene mici, intunecate, caruia ministrul nu i-a dat nici o importanta, dar care in orice caz se potrivea cu statueta; batranul l-a asigurat pe Sir Alexander ca, desi nu cunostea istoricul postamentului, piesa purta marca unui bun artizan.

Ministrul, stanjenit, a luat darul si a incercat, neconsolat, sa-i multumeasca batranului. Artizanul a facut o noua plecaciune cand Sir Alexander si mandarinul, care avea o fata impenetrabila, au parasit micul atelier.

Pe drumul de inapoiere spre Beijing, mandarinul a observat ca ministrul era foarte tulburat si, contrar uzantelor, a vorbit primul:

— Excelenta Voastra cunoaste, fara indoiala, a spus el, vechiul obicei chinezesc potrivit caruia atunci cand cineva se dovedeste generos trebuie sa te revansezi in rastimp de un an.

Sir Alexander i-a multumit cu un zambet si a meditat indelung la cuvintele lui. Odata intors la resedinta sa oficiala, s-a dus imediat la biblioteca ambasadei, ce continea un numar destul de mare de carti, pentru a vedea daca nu gaseste ceva care sa ateste valoarea reala a micutei capodopere. Dupa numeroase cercetari facute cu multa migala, el a gasit un desen al unei statuete Ming care era aproape o copie exacta a celei care se afla acum in posesia lui si, cu ajutorul mandarinului, a putut sa estimeze adevarata ei valoare, o cifra care atingea indemnizatia pe aproape trei ani a unui slujitor al Coroanei. Ministrul a discutat problema cu Lady Heathcote si aceasta i-a risipit orice indoiala in privinta masurii pe care trebuia sa o ia.

Saptamana urmatoare ministrul a trimis o scrisoare printr-un mesager particular la bancherii sai, Coutts & Co in Strand, Londra, cerandu-le sa trimita cat mai curand posibil la Beijing o mare parte a economiilor sale. Cand au sosit banii, dupa noua saptamani, ministrul l-a abordat din nou pe mandarin, care i-a ascultat doleantele si, dupa sapte zile i-a dat toate detaliile pe care i le ceruse.

Mandarinul descoperise ca micul artizan, Yung Lee, provenea din vechea si venerabila familie Yung Shan, o familie de oameni care fusesera artizani de-a lungul a vreo cinci sute de ani. Sir Alexander a aflat de asemenea ca multi dintre stramosii lui Yung Lee aveau expuse exemplare din opera lor in palatele printilor Manchu. In privinta lui Yung Lee, acesta era destul de batran si dorea sa se retraga in muntii care se inaltau deasupra satului, unde si-au sfarsit zilele toti stramosii sai. Fiul sau era gata sa preia atelierul si sa continue traditia familiei. Ministrul i-a multumit mandarinului pentru osteneala si i-a spus ca mai are o singura rugaminte. Mandarinul l-a ascultat cu simpatie pe ambasadorul Angliei, dupa care s-a reintors la palat pentru a vedea ce poate sa faca.

Dupa cateva zile, imparateasa a indeplinit rugamintea lui Sir Alexander.

La aproape un an de la vizita facuta batranului artizan, ministrul, insotit de mandarin, a plecat din nou din Beijing in directia satului Ha Li Chuan. Cand a sosit acolo, Sir Alexander a coborat imediat de pe cal si a intrat in atelierul pe care si-l amintea foarte bine. Batranul statea pe o bancuta, cu palaria data usor intr-o parte, tinand dragastos intre degete o bucata de fildes neprelucrata. Si-a ridicat privirea si s-a indreptat cu pasi tarsiti spre uriasul strain, pe care nu l-a recunoscut decat cand s-a apropiat foarte mult de el. Apoi a facut o plecaciune adanca. Ministrul i-a spus prin interpret:

— Domnule, m-am intors in rastimp de un an pentru a-mi plati datoria.

— Nu era nevoie, Excelenta Voastra. Familia mea este onorata ca statueta se afla intr-o mare ambasada si va putea fi candva admirata de oamenii din tara dumneavoastra.

Ministrul nu a gasit cuvinte sa dea o replica potrivita si l-a rugat pur si simplu pe batran sa-l insoteasca intr-o scurta calatorie.

Artizanul a acceptat fara nici un comentariu si cei trei au pornit calare pe magari spre nord. Au mers vreo doua ore pe o poteca serpuitoare ce ducea in muntii care se ridicau in spatele atelierului artizanului, si cand au ajuns in satul Ma Tien au fost intampinati de un alt mandarin, care s-a inclinat adanc in fata lui Sir Alexander si i-a cerut acestuia si artizanului sa continue drumul cu el pe jos. Au mers in tacere pana la capatul celalalt al satului si s-au oprit doar cand au ajuns intr-un loc de unde se deschidea o vedere magnifica spre valea care cobora in Ha Li Chuan. In acel loc se afla o casuta alba, nou construita, avand niste proportii perfecte. Doi lei de piatra, cu limbile atarnand, pazeau intrarea. Batranul artizan, care nu scosese o vorba de cand plecase de la atelier, a aflat scopul calatoriei abia atunci cand ministrul s-a intors spre el si i-a spus:

— Va ofer un mic dar care nu rasplateste indeajuns gestul dumneavoastra.

Artizanul a cazut in genunchi si a cerut iertare mandarinului, caci stia ca un artizan nu are voie sa accepte daruri de la un strain. Mandarinul l-a ajutat sa se ridice pe compatriotul sau, care era atat de speriat, explicandu-i ca insasi imparateasa a aprobat cererea ministrului. Un zambet de bucurie a luminat fata artizanului. El a mers incet pana la intrarea frumoasei casute si nu a rezistat sa nu mangaie leii sculptati. Cei trei au ramas mai mult de o ora pentru a admira casuta, dupa care s-au intors in tacere, fericiti, la atelierul din Ha Li Chuan. Ministrul si batranul artizan s-au despartit, onoarea fiind satisfacuta. Sir Alexander s-a intors calare la ambasada, unde a ajuns seara, multumit ca fapta sa a fost aprobata atat de mandarin, cat si de Lady Heathcote.

Cand ministrul si-a incheiat misiunea la Beijing, imparateasa i-a acordat Steaua de Argint a Chinei, iar regina, recunoscatoare, a adaugat distinctia KCVO1 la lunga lui lista de decoratii. Dupa ce s-a intors in Anglia, Sir Alexander a mai stat cateva saptamani la Ministerul de Externe pentru a preda, toate documentele referitoare la China. Apoi s-a retras in Yorkshire-ul sau natal, singurul comitat englezesc ai carui locuitori mai spera sa se nasca si sa moara in acelasi loc – ca si chinezii.

Sir Alexander si-a petrecut ultimii ani in casa defunctului sau tata impreuna cu sotia si cu micutul imparat din dinastia Ming. Statueta a fost pusa in sufragerie, deasupra caminului, pentru a putea fi vazuta si admirata de toata lumea.

Fiind un om foarte meticulos, Sir Alexander a scris un testament lung si amanuntit, in care a lasat instructiuni precise cu privire la averea lui, inclusiv dispozitii referitoare la statueta. El l-a lasat pe imparatul Kung fiului sau mai mare cerandu-i ca la randul sau sa faca acelasi lucru, astfel incat statueta sa treaca intotdeauna la fiul mai mare, sau la o fiica in cazul in care nu era descendenti directi pe linie barbateasca. El a introdus totodata o clauza care prevedea ca statueta sa nu fie instrainata decat in cazul in care este in joc onoarea familiei. Sir Alexander Heathcote a murit cand a batut de amiaza, la varsta de saptezeci de ani.

Primul sau nascut, maiorul James Heathcote, isi servea regina in Razboiul cu burii cand a intrat in posesia imparatului din dinastia Ming. Maiorul fusese numit prin brevet regal in regimentul Duke of Wellington si, cu toate ca nu era un om prea cultivat, a putut si el sa-si dea seama ca mostenirea de familie nu era o comoara obisnuita. El a imprumutat statueta popotei regimentului din Halifax pentru a fi expusa in sala de mese si a putea fi admirata de camarazii sai.

Cand James Heathcote a devenit colonel in acelasi regiment, imparatul a fost instalat pe biroul sau, unde statea mandru alaturi de trofeele castigate la Waterloo, Sevastopol si Madrid. Statueta Ming a ramas acolo pana cand colonelul s-a retras in casa tatalui sau din Yorkshire, unde, imparatul si-a reluat locul pe caminul din sufragerie. Colonelul nu era omul care sa nu se supuna tatalui sau, chiar daca acesta nu mai traia, si a lasat instructiuni clare ca mostenirea sa treaca intotdeauna in posesia primului nascut din familia Heathcote cu exceptia cazului in care ar fi fost in pericol onoarea familiei. Colonelul James Heathcote, medaliat cu MC2, nu a avut parte de o moarte de ostas; pur si simplu a inchis ochii intr-o noapte pentru totdeauna, in fata caminului, cu Yorkshire Post pe piept.

Primul nascut al colonelului, reverendul Alexander Heathcote, pastorea pe atunci o mica turma de enoriasi in parohia Much Hadham din Hertfordshire. Dupa ce l-a inmormantat pe tatal sau cu onoruri militare, el l-a instalat pe micutul imparat din dinastia Ming pe caminul din casa vicarului. Putine dintre membrele Asociatiei Mamelor apreciau capodopera. Totusi, cateva doamne mai in varsta au fost auzite facand remarci cu privire la delicatetea cu care era sculptata. Imparatul si-a atras admiratia pe care o merita abia atunci cand reverendul a devenit episcop si statueta a patruns in palatul episcopal. Multi dintre cei care au vizitat palatul si au auzit cum a fost obtinuta statueta Ming de catre bunicul episcopului au fost uluiti de nepotrivirea dintre magnifica statueta si postamentul ei. Acesta devenise subiectul predilect pentru taclalele de dupa masa.

Dumnezeu ii ia chiar si pe propriii sai ambasadori, dar El nu a facut-o inainte de a-i permite episcopului Heathcote sa faca un testament prin care lasa statueta fiului sau, repetand cu grija instructiunile precise ale bunicului sau. Fiul episcopului, capitanul James Heathcote, era ofiter in regimentul in care servise bunicul sau, astfel ca statueta Ming s-a reintors la popota din Halifax. Cat timp lipsise imparatul, trofeele regimentului se imbogatisera cu cele obtinute in bataliile de la Ypres, de pe Marna si de la Verdun. Regimentul s-a aflat din nou in razboi cu Germania si tanarul capitan James Heathcote a fost omorat pe plaja de la Dunkirque. El nu a apucat sa lase un testament. Conform legilor englezesti, au prevalat dorintele cunoscute ale strabunicului sau si bunul simt, astfel ca, micutul imparat a intrat in posesia fiului capitanului, in varsta de doi ani.

Dar, vai, Alex Heathcote nu era plamadit din acelasi aluat ca bravii sai predecesori si, odata ajuns la maturitate, nu a simtit nici o dorinta sa serveasca pe altcineva in afara de propria sa persoana. Dupa moartea capitanului James Heathcote in conditii atat de tragice, mama lui Alexander nu a precupetit nimic din veniturile ei modeste pentru a oferi tot ce era necesar baiatului. Dar degeaba. Nu a fost insa numai vina lui Alex, dupa cum spunea bunica lui, ca a devenit un tanar egoist si rasfatat.

Cand a renuntat sa mai mearga la scoala, cu putin timp inainte de a fi fost oricum exmatriculat, Alex si-a dat seama ca nu poate sa se tina de o slujba mai mult de cateva saptamani. I se parea intotdeauna necesar sa cheltuiasca mai mult decat putea sa acopere el si, in ultima instanta, mama lui. Sarmana femeie, vazand ca nu mai are nimic de la aceasta viata, a decis sa se desparta de ea si sa se alature celorlalti din familia Heathcote, dar nu in Yorkshire, ci in ceruri.

In tumultuosii ani saizeci, cand s-au deschis cazinourile in Anglia, tanarul Alex era convins ca a gasit modul ideal de a-si castiga existenta fara sa fie nevoit sa munceasca catusi de putin. Si-a facut un sistem pentru jocul la ruleta cu care, dupa parerea lui, era imposibil sa piarda. Dar a pierdut, astfel ca a purces la perfectionarea sistemului si urmarea a fost ca a pierdut si mai mult; si-a perfectionat din nou sistemul, ceea ce l-a obligat sa imprumute bani pentru a-si acoperi cheltuielile. De ce nu? Daca ajunge intr-o situatie fara iesire, isi zicea el, poate oricand sa dispuna de micutul imparat din dinastia Ming.

Si situatia fara iesire s-a ivit, caci fiecare dintre sistemele pe care le tot perfectiona l-a dus la datorii din ce in ce mai mari, astfel ca, pana la urma cazinourile au inceput sa-l preseze pentru a si le plati. Intr-o dimineata de luni, Alex a primit un telefon inopinat de la doi indivizi care pareau hotarati sa scoata de la el vreo opt mii de lire pe care le datora patronilor lor. Cand au lasat sa se inteleaga ca vor trece la molestari fizice daca nu se rezolva chestiunea in doua saptamani, Alex a cedat. La urma urmei, instructiunile stra-strabunicului sau erau foarte precise: statueta Ming putea fi vanduta daca era in joc onoarea familiei.

Alex l-a coborat pe micutul imparat de pe caminul din apartamentul sau situat in Cadogan Gardens si a privit indelung lucratura sa delicata, avand cel putin buna cuviinta sa simta o oarecare tristete la gandul ca pierde mostenirea de familie. Apoi, s-a urcat in masina si s-a dus pana in Bond Street unde se afla firma Sotheby. A predat capodopera la biroul de primire, cerand ca imparatul sa fie scos la licitatie. Dupa putin timp a aparut seful Departamentului oriental, un barbat palid si subtirel, pentru a discuta cu Alex despre capodopera. Omul semana foarte mult cu statueta Ming pe care o tinea dragastos in maini.

— Va fi nevoie de cateva zile pentru a estima piesa la adevarata ei valoare, a spus el cu o voce monotona, dar sunt convins, dupa o privire fugitiva, ca statueta este cel mai frumos exemplar de Pen Q pe care l-am scos vreodata la licitatie.

— Nu e nici o problema, a replicat Alex; as dori doar sa ma anuntati cat valoreaza in cel mult doua saptamani.

— O, bineinteles, a spus expertul. Sunt sigur ca va pot comunica un pret minim pana vineri.

— E perfect, a zis Alex.

In saptamana aceea el a luat legatura cu creditorii sai si toti, fara exceptie, erau dispusi sa astepte evaluarea pe care urma sa o faca expertul. Conform intelegerii, Alex a revenit in Bond Street vineri, cu fata luminata de un zambet larg. El stia cat a platit stra-strabunicul sau pentru statueta si era sigur ca valoreaza peste zece mii de lire. Din suma aceasta, nu numai ca isi va putea acoperi toate datoriile, dar ii va si ramane ceva pentru a-si verifica sistemul sau perfectionat si rasperfectionat pentru jocul la ruleta. In timp ce urca treptele firmei Sotheby, Alex i-a multumit in gand stra-strabunicului sau. El a intrebat-o pe functionara de la biroul de primire daca poate vorbi cu seful Departamentului oriental. Ea a dat un telefon pe interior si dupa cateva momente a aparut expertul cu o expresie sumbra pe fata. Lui Alex i s-au inmuiat picioarele cand i-a auzit vorbele:

— O piesa frumoasa, imparatul dumneavoastra, dar, din pacate, un fals; are probabil o vechime de doua sute sau doua sute cincizeci de ani, dar este doar o copie a originalului. Se faceau deseori copii, deoarece.

— Cat valoreaza? L-a intrerupt Alex cu un glas nelinistit.

— Sapte sute de lire, opt sute cel mult.

Destul pentru a cumpara un revolver si cateva gloante, si-a zis Alex sardonic in timp ce se indrepta spre iesire.

— Domnule, ce sa fac. A continuat expertul.

— Da, da, vinde obiectul ala blestemat, a spus Alex fara a se sinchisi sa se uite inapoi.

— Dar postamentul?

— Postamentul? A repetat Alex intorcandu-se cu fata spre orientalist.

— Da, postamentul. Este magnific, secolul cincisprezece, fara indoiala o opera de geniu, nu-mi imaginez cum.

— Lotul nr. 103, a anuntat licitatorul. Cat se ofera pentru acest exemplar magnific din.?

S-a dovedit ca expertul a avut dreptate. La licitatia de la Sotheby din acea dimineata de joi l-am adjudecat pe micutul imparat cu sapte sute douazeci de guinee. Si postamentul? Acesta a fost cumparat de un american provenit dintr-o familie cunoscuta cu suma de douazeci si doua de mii de guinee.

Pranzul.

Mi-a facut semn cu mana din partea opusa a camerei ticsite de lume din hotelul new-yorkez St. Regis. I-am raspuns in acelasi fel, dandu-mi seama ca o cunosteam dupa figura, dar nu stiam de unde s-o iau. S-a strecurat printre chelneri si invitati si a ajuns langa mine inainte de a reusi sa intreb pe careva din jurul meu cine era. Mi-am scormonit acea sectiune din creier care este menita sa memoreze oameni, dar nu mi-a transmis nici un raspuns. Nu-mi ramanea decat sa recurg la vechiul truc folosit la petreceri, si anume, sa formulez cu grija o serie de intrebari pana ce raspunsurile ei aveau sa ma ajute sa-mi amintesc cine era.

— Ce faci, draga? A strigat ea si s-a aruncat de gatul meu, o deschidere care nu m-a ajutat cu nimic, caci eram la un cocteil dat de asociatia „Literary Guild” si la asemenea ocazii toti te imbratisau, chiar si directorii clubului „Book-of-the-Month”. Dupa accent era evident americanca si parea ca se apropie de patruzeci de ani. S-ar fi putut sa aiba si mai mult, dar datorita ingenioaselor farduri moderne nu-si arata varsta. Purta o rochie lunga de gala, iar parul ei blond era strans intr-unul din acele cocuri care seamana cu o paine de casa. Impresia generala era cea a unei regine pe o tabla de sah. Nu ca acel coc in forma de paine de casa m-ar fi ajutat cu ceva, deoarece s-ar fi putut prea bine ca ultima oara cand ne-am intalnit sa fi avut niste plete negre cazandu-i pe umeri. As dori foarte mult ca femeile sa-si dea seama ca atunci cand isi schimba coafura ele obtin de cele mai multe ori exact ceea ce isi propun: sa para complet diferite oricarui barbat nesuspicios.

— Bine, multumesc, i-am spus eu reginei albe. Dar tu? Am intrebat-o facand un gambit in deschidere.

— Excelent, dragul meu, a replicat ea luand un pahar de sampanie de la un chelner care trecea pe langa noi.

— Ce-ti face familia? Am intrebat, fara sa fiu sigur ca are asa ceva.

— Sunt toti bine, a raspuns ea. Nici de data aceasta nu m-a ajutat in vreun fel. Ce face Luiza? A intrebat ea.

— Infloritoare, i-am replicat eu. Asadar, o cunostea pe nevasta-mea. Dar nu era obligatoriu sa fie asa, mi-am spus eu. Majoritatea americancelor sunt experte in memorarea numelor sotiilor. Ele trebuie sa fie experte, caci, atunci cand te invarti in cercurile new-yorkeze, numele se schimba atat de des incat te pun in dificultate mai ceva decat cuvintele incrucisate din The Times.

— Ai mai fost in ultimul timp la Londra? Am intrebat eu cu o voce sigura incercand sa nu ma dau de gol. O intrebare curajoasa, caci s-ar fi putut sa nu fi fost niciodata in Europa.

— Numai o data de cand am luat pranzul impreuna. Apoi m-a privit ironic. Nu-ti amintesti cine sunt, nu-i asa? M-a intrebat ea in timp ce devora un carnacior.

Am zambit.

— Nu fi stupida, Susan, am spus eu. Cum as fi putut sa uit vreodata?

A zambit si ea.

Marturisesc ca mi-a venit in minte numele reginei albe la tanc. Desi aveam amintiri foarte vagi despre ea, neindoielnic ca n-as fi putut sa uit vreodata pranzul pe care l-am luat impreuna.

Tocmai mi se publicase prima carte si criticii de pe ambele parti ale Atlanticului facusera cronici favorabile, chiar daca cecurile din partea editorilor mei au fost mai putin generoase. Agentul meu imi spusese de mai multe ori ca nu din scris se castiga bani. Aceasta mi-a creat o dilema, deoarece nu vedeam cum as putea sa castig bani daca nu as scrie.

Cam in perioada aceea, doamna care statea acum in fata mea si sporovaia fara sa-i pese de tacerea mea, m-a sunat din New York ca sa aduca laude romanului meu. Nu exista scriitor care sa nu se bucure cand primeste asemenea telefoane, desi, trebuie sa marturisesc ca am fost mai putin incantat de convorbirea cu o fetita de unsprezece ani care m-a sunat cu taxa inversa din California ca sa-mi spuna ca a gasit o greseala de corectura la pagina 47 si care m-a avertizat ca o sa telefoneze din nou daca va mai descoperi vreuna. Dar aceasta doamna si-ar fi putut incheia felicitarile transatlantice cu un simplu la revedere daca nu si-ar fi spus numele. Era unul din acele nume care pot intotdeauna, fara nici un demers in prealabil, sa rezerve o masa la un restaurant sic sau un loc la opera, ceea ce un muritor de rand ca mine n-ar putea sa obtina nici cu o notificare facuta cu o luna inainte. Ca sa fiu cinstit, numele sotului ei era celebru, fiind vorba de unul dintre cei mai distinsi producatori de filme din lume.

— Proxima oara cand am sa vin la Londra trebuie sa luati pranzul cu mine, s-a auzit prin telefonul care haraia.

— Nu, am spus eu galant, dvs. trebuie sa luati pranzul cu mine.

— Ce fermecatori puteti fi voi englezii intotdeauna, a zis ea.

M-am intrebat deseori cat pot obtine americancele cand lanseaza acele cateva cuvinte unui englez. In orice caz, sotia unui producator care a castigat premiul Oscar nu telefoneaza in fiecare zi.

— Va promit ca am sa va sun cand voi veni proxima oara la Londra, a spus ea.

Si intr-adevar a facut-o caci, dupa aproape sase luni, a telefonat din nou, de data aceasta de la hotelul Connaught, spunandu-mi cu cata nerabdare asteapta sa ne intalnim.

— Unde ati vrea sa luam pranzul? Am intrebat eu, dandu-mi seama o clipa prea tarziu, cand mi-a raspuns cu numele unuia din cele mai selecte restaurante din oras, ca ar fi trebuit sa ma asigur ca eu sa aleg locul de intalnire. M-am bucurat ca nu putea sa-mi vada disperarea pe fata cand a adaugat cu o dezinvoltura aroganta:

— Luni la ora unu. Lasati-ma pe mine sa fac rezervarea – sunt cunoscuta acolo.

In ziua cu pricina, mi-am pus unicul costum de gala, o camasa noua, pe care o pastram pentru o ocazie speciala inca de la Craciun si singura cravata care nu arata de parca pana atunci as fi folosit-o ca sa-mi leg pantalonii cu ea. Apoi, m-am dus la banca pentru a obtine un extras al contului meu curent. Casierul mi-a inmanat o coala lunga de hartie demna de o alta suma. Am studiat cifra ca unul care are de luat o hotarare financiara majora. Pe randul de jos, la credit, era trecuta in litere suma de treizeci si sapte de lire si saizeci si trei de pence. Am completat un cec de treizeci si sapte de lire. Eu consider ca un gentleman trebuie sa-si lase intotdeauna contul la credit si as putea adauga ca directorul bancii impartasea parerea mea. M-am indreptat apoi spre Mayfair ca sa ajung la intalnirea fixata pentru a lua masa de pranz.

Cand am intrat in restaurant, am observat ca, dupa gustul meu, erau prea multi chelneri si prea multe scaune plusate. Poti sa nici nu mananci, dar te taxeaza pentru lux. Intr-un colt, la o masa de doua persoane, statea o femeie nu prea tanara, dar foarte eleganta. Purta o bluza de matase albastra, iar parul ei blond era rulat inspre spate, o coafura care imi amintea de anii de razboi si care era din nou la moda. Era, evident, admiratoarea mea transatlantica. M-a salutat in aceeasi maniera de „ne cunoastem de o viata”, cum avea s-o faca si cativa ani mai tarziu la cocteilul dat de „Literary Guild”. Desi avea un pahar de bautura in fata ei, eu nu mi-am comandat nici un aperitiv, explicandu-i ca nu beau niciodata inainte de masa de pranz – si mi-ar fi placut sa adaug, „dar atunci cand sotul tau va face un film dupa romanul meu, o sa beau”.

Ea s-a lansat de indata in ultimele barfe de la Hollywood, mentionand raspicat, si nu ca din intamplare, tot felul de nume, in timp ce eu mancam intr-una cartofi prajiti din castronul din fata mea. Dupa cateva minute s-a ivit langa masa un chelner care ne-a oferit doua volume legate in piele, cu incrustatii pe coperta, in care era prezentat meniul. In orice caz, erau mult mai bine legate decat romanul meu. Era evident ca in locul acela se faceau cheltuieli inutile. Am deschis meniul si am studiat ingrozit primul capitol; era efectiv naucitor. Habar n-aveam ca un simplu aliment luat de la Covent Garden in dimineata aceea putea sa coste atat de mult pentru ca a fost transportat in Mayfair. As fi putut sa-i cumpar aceleasi feluri de mancare la un sfert de pret la bistro-ul meu preferat, situat doar la o suta de metri mai incolo. In plus, am observat ca era unul din acele restaurante unde meniul oferit invitatului nu mentiona preturile. M-am apucat sa studiez lista lunga de mancaruri frantuzesti, ceea ce n-a servit decat spre a-mi aminti, ca nu mancasem bine de peste o luna, o situatie care era pe cale de a se prelungi inca multa vreme. Mi-am amintit soldul pe care il aveam la banca si m-am gandit cu amaraciune ca nu-mi voi putea permite sa mai iau o masa ca lumea pana ce agentul meu nu va vinde drepturile romanului meu in Islanda.

— Ce ti-ar placea? Am spus eu galant.

— Imi plac mesele usoare, a replicat ea.

Am scos un oftat prematur de usurare, deoarece am constatat ca usor nu inseamna neaparat „ieftin”.

I-a zambit dulce chelnerului, care parea ca el personal nu-si face probleme ce va manca a doua zi, si i-a comandat doar o felie de somon afumat si doua cotlete subtiri de miel. Apoi a avut o ezitare, dar numai pentru o clipa, inainte de a adauga: si o salata de legume.

— Si eu mananc usor la pranz, am mintit eu. Nu doresc decat salata bucatarului.

Chelnerul era evident jignit, dar a plecat fara o vorba.

Ea a flecarit despre Coppola si Preminger, despre Al Pacino si Robert Redford, iar despre Greta Garbo a vorbit de parca o vedea tot timpul. A fost destul de amabila ca sa se intrerupa pentru un moment si sa ma intrebe la ce lucrez in momentul acela. As fi preferat sa-i raspund – asa cum i-as fi spus sotiei mele – ca mai am doar saizeci si trei de pence la banca; dar nu am facut-o si mi-am expus ideile legate de un nou roman. Ea a parut impresionata, dar nu a facut nici o referire la sotul ei. Era cazul sa aduc eu vorba de el? Nu. Nu trebuie sa para ca fortez nota sau ca as avea nevoie de bani.

A sosit mancarea sau mai bine zis somonul ei afumat. O urmaream tacut, in timp ce imi devora contul din banca, iar eu ciuguleam dintr-o chifla. Deodata am descoperit in dreptul meu un alt chelner, care era profilat pe vinuri.

— Ai dori niste vin? Am intrebat eu in mod nesabuit.

— Nu, nu cred, spuse ea.

Am zambit putin prea devreme:

— Poate, vin alb sec, a adaugat ea.

Chelnerul mi-a inmanat un al doilea volum legat in piele, de data aceasta cu incrustatii aurite pe coperta. Am cautat paginile unde apareau sticlele de jumatate de litru, explicandu-i invitatei mele ca eu nu beau niciodata la pranz. Am ales cel mai ieftin vin. Chelnerul a reaparut dupa o clipa cu o frapiera mare de argint plina de gheata in care, sticla de vin parea, ca si mine, ca se scufunda cu totul. Un chelner tanar a luat farfuria goala, in timp ce altul a adus un carucior mare langa masa noastra si a servit cotletele de miel si salata bucatarului. In acelasi timp, un al treilea chelner i-a facut invitatei mele o portie de salata de legume, care a iesit mai mare decat cea comandata de mine. N-am putut sa-i cer sa facem schimb.

Ca sa fiu cinstit, salata bucatarului a fost grozava, desi, marturisesc ca era greu sa apreciez intru totul un asemenea fel de mancare in timp ce incercam sa urzesc un plan care sa fie convingator in caz ca nota de plata depasea treizeci si sapte de lire.

— Ce prostie din partea mea sa cer vin alb la miel, a spus ea dupa ce aproape terminase sticla.

Am comandat o sticla de jumatate din vinul casei, rosu, fara sa mai cer lista de vinuri.

A terminat vinul alb si apoi s-a lansat in aprecieri despre teatru, muzica si despre diversi scriitori. Parea sa-i cunoasca pe toti cei care mai erau in viata, iar pe cei care erau morti nu-i citise. As fi putut sa ma amuz de spectacolul pe care il oferea daca n-ar fi fost teama ca nu voi putea sa-mi permit acest lucru cand se va trage cortina. Cand chelnerul a debarasat masa de farfuriile goale a intrebat-o pe invitata mea daca ar mai dori ceva.

— Nu, multumesc, a spus ea – era cat pe ce sa bat din palme. Doar daca mai aveti din faimoasele voastre mere-surpriza.

— Ma tem ca tocmai s-a servit ultimul, doamna, dar ma duc sa vad.

Nu te grabi, voiam sa spun, dar am zambit in timp ce streangul se strangea in jurul gatului meu. Dupa putin timp, chelnerul s-a intors triumfator strecurandu-se printre mese si tinand deasupra capului, in palma, marul-surpriza. M-am rugat lui Newton ca marul sa se supuna legii sale, dar n-a facut-o.

— Ultimul, doamna.

— O, ce noroc, a declarat ea.

— O, ce noroc, am repetat eu, incapabil sa infrunt meniul pentru a descoperi pretul. Incercam sa fac in minte niste socoteli, caci imi dadeam seama ca o sa fiu la limita cu banii.

— Mai doriti ceva, doamna? A intrebat insinuantul chelner.

Am tras adanc aer in piept.

— Doar cafea, a spus ea.

— Si pentru dvs., domnule?

— Nu, nu, pentru mine nu.

A plecat. Nu mi-a venit in minte nici o explicatie pentru faptul ca nu beam cafea.

Apoi, invitata mea a scos din poseta mare Gucci pe care o tinea langa ea un exemplar din romanul meu, pe care l-am fluturat inainte de a-l semna, in speranta ca ma va vedea chelnerul-sef si isi va da seama ca eram omul caruia putea sa i se permita sa semneze si nota de plata, dar el a ramas neclintit in coltul indepartat al salii, in timp ce eu scriam cuvintele „O intalnire de neuitat”, dupa care mi-am pus semnatura.

In timp ce scumpa doamna isi bea cafeaua, eu ciuguleam dintr-o alta chifla. Apoi am cerut nota de plata, nu ca as fi fost grabit, dar, asemenea unui inculpat la Old Bailey, am preferat sa nu mai astept sentinta judecatorului. Un individ intr-o uniforma verde eleganta, pe care nu-l vazusem pana atunci, a aparut cu o tavita de argint pe care era o foaie de hartie impaturita, foarte asemanatoare extrasului de cont de la banca. Am desfacut incet nota de plata si am citit cifra: treizeci si sase de lire si patruzeci de pence. Mi-am varat nepasator mana in buzunarul interior al hainei, mi-am scos economiile de o viata si am pus bancnotele nou-noute pe tavita de argint. Au disparut intr-o clipita. Individul in uniforma verde s-a intors dupa putin timp cu restul de saizeci de pence, pe care l-am bagat in buzunar, deoarece nu aveam alti bani cu care sa iau un autobuz pana acasa. Chelnerul mi-a aruncat o privire care, fara indoiala, i-ar fi asigurat un rol in oricare din filmele produse de distinsul sot al doamnei.

Invitata mea s-a ridicat si a strabatut restaurantul facand semn cu mana in dreapta si in stanga si, uneori, chiar sarutand anumite persoane pe care le vazusem doar in reviste ilustrate. Cand a ajuns la usa s-a oprit la garderoba, am ajutat-o sa-si puna haina de nurca.

Nici de data aceasta n-am lasat bacsis. Dupa ce am iesit pe Curzon Street, a tras langa noi un Rolls-Royce albastru-inchis din care a coborat un sofer in livrea. El a deschis portiera din spate si ea s-a urcat in masina.

— La revedere, dragul meu, a spus ea in timp ce se lasa in jos geamul automat. Multumesc pentru masa. A fost grozava.

— La revedere, am spus eu si, adunandu-mi tot curajul am adaugat: Sper intr-adevar ca data viitoare cand vei veni la Londra o sa am posibilitatea sa-l cunosc pe distinsul tau sot.

— Vai, draga, nu stiai? A spus ea privind din Rolls-Royce.

— Ce sa stiu?

— Suntem divortati de foarte multa vreme.

— Divortati?

— O, da, spuse ea vesel, n-am vorbit cu el de ani de zile.

M-am uitat la ea cu o figura disperata.

— O, nu-ti face griji din cauza mea, a spus ea. Nu e nici o pierdere. In orice caz, m-am casatorit de curand – un alt producator de filme, m-am rugat eu. De fapt, ma asteptam sa dau peste sotul meu astazi – stii, este proprietarul restaurantului.

Fara nici un alt cuvant geamul automat s-a ridicat si Rolls-Royce-ul s-a indepartat lin, eu urmand sa merg pe jos pana la cea mai apropiata statie de autobuz.

In timp ce stateam inconjurat de oaspetii asociatiei „Literary Guild” si ma uitam la regina alba cu coc in forma de paine de casa, mi-am amintit scena in care se indeparta in Rolls-Royce-ul ei albastru. Am incercat sa ma concentrez asupra cuvintelor ei.

— Stiam eu ca n-ai sa ma uiti, dragul meu, a spus ea. La urma urmei, ai fost invitatul meu la masa, nu-i asa?

Lovitura de stat.

Boeing-ul 707 albastru-argintiu, etaland un „P” imens pe coada, rula pe pista si in cele din urma se opri in capatul de nord al Aeroportului International din Lagos. Sase Mercedes-uri negre pornira intr-acolo si se postara in dreptul avionului, formand o coloana care semana cu un crocodil pe uscat. Sase soferi asudati, imbracati in uniforma, iesira din masini si luara pozitia de drepti. Cand soferul masinii din capul coloanei deschise portiera din spate, colonelul Usman cobori si se indrepta spre scara avionului, care fusese instalata in graba de patru oameni din personalul aeroportului.

Usa cabinei din fata a avionului, se dadu la o parte si colonelul vazu, proiectata pe fondul intunecat al cabinei, o stewardesa zvelta, atragatoare, imbracata intr-un taior albastru cu paspoal argintiu. Pe reverul jachetei era un „P” mare. Ea se intoarse si facu semn cu capul in directia cabinei. Dupa cateva clipe, aparu in usa un barbat inalt, imbracat intr-un costum alb imaculat, cu par negru si cu ochi caprui inchis. Avea un aer nonsalant, pe care milionarii ridicati prin eforturi proprii ar fi dat bani grei ca sa-l posede. Colonelul saluta cand senhor Eduardo Francesco de Silveira, presedintele imperiului Prentino, dadu usor din cap.

Eduardo de Silveira trecu de la racoarea din avion, care avea aer conditionat, la soarele nigerian arzator fara sa dea nici cel mai mic semn de disconfort. Colonelul il conduse pe brazilianul inalt si elegant, insotit doar de secretarul sau particular, la Mercedes-ul din fata, in timp ce restul personalului de la Prentino cobori pe scara din spate a avionului si se inghesui in celelalte cinci masini. Soferul, un caporal care primise misiunea speciala de a fi la dispozitia distinsului oaspete zi si noapte, deschise portiera din spate a primei masini si saluta. Eduardo de Silveira nu-i raspunse in nici un fel. Caporalul zambi nervos, dand la iveala cel mai lung sir de dinti albi pe care-l vazuse vreodata brazilianul.

— Bun venit la Lagos, spuse caporalul. Sper sa incheiati afaceri bune cat timp veti sta in Nigeria.

Eduardo se urca in masina fara sa comenteze. Prin geamul usor colorat zari pasagerii unui Boeing 707 apartinand Liniilor Aeriene Britanice, care aterizase cu putin timp inaintea sosirii lui. Acestia formau o coada lunga pe pista fierbinte, asteptand rabdatori sa li se faca vama. Soferul porni cu viteza intai si crocodilul negru se puse in miscare. Colonelul Usman, care statea acum in fata, langa caporal, constata curand ca oaspetelui brazilian nu-i placea sa discute banalitati, iar secretarul, care statea langa el, nu scotea nici o vorba. Colonelul, obisnuit sa actioneze dupa exemplul altora, ramase tacut, lasandu-l pe Silveira sa se gandeasca la planul sau de campanie.

Eduardo Francesco de Silveira s-a nascut in satul Rebeti, la vreo suta de kilometri nord de Rio de Janeiro. Era mostenitorul uneia din cele doua familii foarte bogate din Brazilia. A urmat o scoala particulara in Elvetia, dupa care s-a inscris la University of California din Los Angeles. Apoi si-a completat studiile la Harvard Business School. Dupa Harvard, s-a intors in Brazilia unde a inceput sa lucreze in cadrul firmei. Nu a intrat direct in munca de conducere, dar nici n-a luat-o chiar de jos. S-a ocupat de investitiile miniere ale familiei in Minas Gerais. A avansat foarte repede pana in varf, chiar mai repede decat planificase tatal sau, dar, acesta s-a convins ca aschia nu sare departe de trunchi. La douazeci si noua de ani, Eduardo s-a casatorit cu Maria, fiica mai mare a celui mai bun prieten al tatalui sau. Dupa doisprezece ani, cand a murit tatal sau, Eduardo i-a succedat la tronul imperiului Prentino; Erau sapte frati: Alfredo, al doilea fiu, avea sarcina acum sa se ocupe de tranzactiile bancare; Joao organiza transportul si expedierea marfurilor; Carlos se ocupa de constructii; Manoel procura alimente si alte provizii; Jaime conducea ziarele familiei, iar ultimul dintre frati, dar, desigur, nu cel mai putin important, administra fermele familiei. Toti fratii se consultau cu Eduardo inainte de a lua o decizie majora, caci el era, totusi, presedintele celei mai mari companii particulare din Brazilia, in ciuda pretentiilor laudaroase ale lui Manuel Rodrigues, vechiul dusman al familiei sale.

In 1964, cand regimul militar al generalului Castelo Branco a rasturnat guvernul civil, generalii au cazut de acord ca nu pot sa-i lichideze pe toti membrii familiilor Silveira sau Rodrigues, astfel ca, au preferat sa invete sa convietuiasca cu cele doua familii rivale. La randul lor, cei din familia Silveira au avut intotdeauna bunul simt de a nu se implica in politica altfel decat oferind bani fiecarui membru marcant al guvernului, militar sau civil, suma variind in functie de rangul sau. Aceasta a dat imperiului Prentino posibilitatea sa prospere, indiferent ce factiune venea la putere. Unul din motivele pentru care Eduardo de Silveira si-a rezervat trei zile in agenda sa incarcata pentru o vizita la Lagos era faptul ca sistemul nigerian de guvernare parea sa semene foarte mult cu cel din Brazilia si apoi, cu acest proiect, cel putin, era convins ca ii taia lui Manuel Rodrigues craca de sub picioare. In felul acesta va compensa cu varf si indesat faptul ca pierduse oferta pentru aeroportul din Rio. Eduardo zambea la gandul ca lui Rodrigues nici prin cap nu-i trecea ca el era in Nigeria si se pregatea sa incheie o afacere care il va face sa devina de doua ori mai puternic decat rivalul sau.

In timp ce Mercedes-ul negru se deplasa incet pe strazile zgomotoase si foarte aglomerate, fara sa tina seama de culorile semaforului, rosu sau verde, Eduardo isi reamintea prima sa intalnire cu generalul Mohammed, seful statului nigerian, cu ocazia vizitei oficiale a acestuia in Brazilia. Vorbind la dineul dat in onoarea generalului Mohammed, presedintele Ernesto Geisel isi exprimase speranta ca cele doua tari vor coopera mai strans in domeniul politicii si al comertului. Eduardo, de acord cu presedintele sau ne-ales, era bucuros sa-i cedeze politica, daca il lasa pe el sa se ocupe de comert. Generalul Mohammed a raspuns, din partea oaspetilor, intr-o engleza al carei accent, in mod normal, putea fi asociat numai cu Oxford-ul. Generalul a vorbit pe larg despre proiectul la care tinea cel mai mult si anume, construirea unei capitale noi la Abuja, un oras care, considera el, ar putea rivaliza cu Brasilia. Dupa ce au fost rostite discursurile, generalul l-a luat pe Silveira deoparte si i-a vorbit in detaliu despre proiectul orasului Abuja, intrebandu-l daca ar accepta o oferta particulara. Eduardo a zambit. Singurul lucru pe care si l-ar fi dorit in clipa aceea ar fi fost ca dusmanul sau, Rodrigues, sa poata auzi conversatia intima pe care o avea cu seful statului nigerian.

Eduardo a studiat atent schita de oferta care i-a fost trimisa o saptamana mai tarziu, dupa ce generalul s-a intors in Nigeria si a fost de acord cu prima lui doleanta, aceea de a trimite la Lagos o echipa de sapte experti care sa analizeze posibilitatile de executare a proiectului Abuja.

Dupa o luna Silveira era in posesia raportului detaliat al echipei sale. Eduardo a ajuns la concluzia ca, avand in vedere rentabilitatea potentiala a proiectului, merita sa faca o propunere completa guvernului nigerian. El a luat legatura cu generalul Mohammed personal si a primit acordul si imputernicirea de a merge mai departe. De data aceasta au fost trimisi la Lagos douazeci si trei de oameni. Dupa trei luni, acestia au intocmit un raport de o suta saptezeci de pagini. Eduardo a semnat si a parafat oferta intitulata „O noua capitala pentru Nigeria”. El a facut o singura modificare in documentul final. Coperta dosarului era de culoare albastru-argintie, avand in centru cuvantul Prentino; Eduardo a cerut ca dosarul sa aiba culorile nationale ale Nigeriei, verde si alb, iar in centrul lui sa fie stema tarii: un vultur deasupra a doi cai. El stia ca asemenea lucruri marunte ii impresioneaza pe generali si deseori au o importanta decisiva. A trimis sefului de stat nigerian zece exemplare din studiul cu privire la posibilitatile de executare a proiectului, cu un deviz de un milion de dolari.

Dupa ce a analizat oferta, generalul Mohammed l-a invitat pe Eduardo de Silveira sa viziteze Nigeria ca oaspete al sau, pentru a discuta urmatoarea faza a proiectului. Silveira a dat un telex prin care a acceptat in principiu invitatia. El a atras atentia politicos dar ferm ca nu i-au fost inca rambursati cei un milion de dolari cheltuiti cu studiul initial privind posibilitatile de realizare a proiectului. Banii i-au fost trimisi prin telex de la Banca Centrala a Nigeriei si Silveira a reusit sa-si rezerve patru zile in agenda sa pentru „Proiectul noii capitale federale”: programul sau impunea sa soseasca in Lagos intr-o luni dimineata deoarece trebuia sa fie la Paris cel mai tarziu joi seara.

In timp ce lui Eduardo ii treceau prin minte aceste ganduri, Mercedes-ul a ajuns in fata cazarmei Dodan. A fost deschisa poarta de fier si garda inarmata a dat onorul. O asemenea primire se facea, in mod normal, numai unui sef de stat. Mercedes-ul negru a intrat incet prin poarta deschisa si s-a oprit in fata resedintei particulare a presedintelui. La scara astepta un brigadier care avea misiunea sa-l escorteze pe Silveira pana la presedinte.

Cei doi barbati au luat masa impreuna intr-o sala care aducea cu popota unei cazarmi britanice. Pranzul a constat dintr-o friptura, pe care n-ar fi acceptat-o nici macar un ingrijitor de vaci sud-american, si o garnitura de legume, care i-a amintit lui Eduardo de anii sai de scoala. Ce-i drept, Eduardo nu intalnise niciodata un militar care sa inteleaga ca un bucatar bun este tot atat de important ca si o ordonanta buna. In timpul pranzului au discutat in linii generale despre problemele legate de construirea unui oras nou in mijlocul junglei ecuatoriale.

Estimarea provizorie a costului proiectului a fost de un miliard de dolari, dar, atunci cand Silveira l-a avertizat pe presedinte ca pana la urma suma s-ar putea ridica la aproape trei miliarde de dolari, presedintelui i s-a cam lungit fata. Silveira a trebuit sa admita ca acest proiect era cel mai ambitios din cate a atacat vreodata Compania Internationala Prentino, dar el i-a ripostat imediat presedintelui spunandu-i ca acest lucru ar fi fost valabil pentru oricare companie de constructii din lume.

Eduardo de Silveira nu era omul care sa-si joace cea mai buna carte prea devreme. A asteptat pana la cafea ca sa strecoare in conversatie faptul ca tocmai i se acordase, in ciuda unei opozitii puternice (inclusiv din partea lui Rodrigues), contractul de construire a unei autostrazi cu opt fire prin jungla amazoniana, care va face legatura, in cele din urma, cu autostrada panamericana, un contract depasit ca dimensiuni doar de cel pe care vroiau sa-l realizeze in Nigeria. Presedintele a fost impresionat si l-a intrebat daca aceasta lucrare nu-l va impiedica sa se implice in proiectul noii capitale.

— Am sa va pot da raspunsul peste trei zile, a replicat brazilianul, si a ramas sa mai aiba o discutie cu seful statului la sfarsitul vizitei sale, cand il va anunta daca va da sau nu curs proiectului.

Dupa pranz, Eduardo a plecat cu o masina spre Hotelul Federal unde i se rezervase etajul sase. Aceasta provocase nemultumirea altor oaspeti care venisera in Nigeria sa incheie afaceri de numai cateva milioane si carora li se ceruse sa elibereze in graba camerele in care stateau pentru a fi puse la dispozitia lui Silveira si a personalului sau. Eduardo nu stia nimic de aceste manevre caci, in orice parte a lumii se ducea, avea intotdeauna rezervata o camera.

Cele sase Mercedes-uri oprira in fata hotelului. Colonelul si distinsul oaspete intrara in hol prin usile batante si trecura pe langa receptie fara sa se opreasca. In ultimii paisprezece ani, Eduardo nu se inregistrase niciodata la un hotel, cu exceptia cazurilor cand vroia el sa se treaca sub un alt nume, ca sa nu se stie cu ce femeie era.

Presedintele Companiei Internationale Prentino o lua pe coridorul principal al hotelului si urca intr-un lift care astepta cu usile deschise. Deodata i se inmuiara picioarele si simti ca i se face rau. Intr-un colt al cabinei se afla un barbat mic si gras, cu chelie, imbracat intr-un tricou si o pereche de blugi vechi, care mesteca intr-una chewing-gum. Cei doi barbati au stat, pe cat posibil, la distanta unul de altul, fara sa dea nici un semn de recunoastere. Liftul se opri la etajul cinci. Din el cobori Manuel Rodrigues, presedintele Companiei Internationale Rodrigues SA, lasandu-l in urma lui pe omul care-i era, de treizeci de ani, cel mai inversunat rival.

Eduardo continua sa se tina de bara din lift ca sa nu-si piarda echilibrul, deoarece inca se mai simtea ametit. Cat de mult il dispretuia pe acest individ lipsit de educatie, un parvenit care s-a ridicat prin forte proprii. Familia lui, formata din patru frati, fiecare avand alt tata, pretindea ca detine cea mai mare companie de constructii din Brazilia. Cei doi barbati erau la fel de interesati in esecul celuilalt ca si in propriul lor succes.

Eduardo era oarecum intrigat, caci nu stia ce putea sa faca Rodrigues in Lagos. Era convins ca rivalul sau nu venise in contact cu presedintele nigerian. La urma urmei, Eduardo nu incasase niciodata chiria pentru o casuta din Rio in care statea metresa unui functionar superior din serviciul de protocol al guvernului. Singura lui sarcina era sa aiba grija ca Rodrigues sa nu fie niciodata invitat la intalnirile din Brazilia cu demnitari straini. Absenta permanenta a lui Rodrigues de la aceste intalniri la nivel inalt asigurau „amnezia” persoanei care strangea chiriile pentru Eduardo in Rio.

Eduardo nu ar fi recunoscut fata de nimeni ca prezenta lui Rodrigues l-ar nelinisti, dar, cu toate acestea, se hotari sa afle imediat ce l-a adus pe vechiul sau dusman in Nigeria. De indata ce sosira oamenii sai, Eduardo de Silveira ii ceru secretarului particular sa verifice de ce se afla Manuel Rodrigues acolo. Eduardo era decis sa se intoarca imediat in Brazilia daca se dovedea ca Rodrigues era implicat in vreun fel in proiectul noii capitale. In acest caz, o tanara doamna din Rio s-ar fi pomenit deodata in situatia de a cauta o alta locuinta.

In decurs de o ora, secretarul sau particular se intoarse cu informatiile cerute. Rodrigues, descoperise el, se afla in Nigeria pentru a face o oferta privind contractul de construire a unui port nou in Lagos si, aparent, nu era implicat in nici un fel in proiectul noii capitale. Si, de fapt, abia acum incerca sa aranjeze o intalnire cu presedintele.

— Care ministru raspunde de porturi si cand urmeaza sa am o intrevedere cu el? Intreba Silveira.

Secretarul se uita cu atentie in carnetul de intalniri.

— Ministrul Transporturilor, spuse secretarul. Aveti o intalnire cu el joi dimineata, la ora noua.

Serviciul de Constructii Civile Nigerian stabilise, pentru cele patru zile, un grafic al intalnirilor lui Eduardo de Silveira cu fiecare ministru din guvern implicat in proiectul noii capitale.

— Este ultima intrevedere inainte de discutia finala cu presedintele. Dupa aceea, plecati cu avionul la Paris.

— Excelent. Aminteste-mi de aceasta discutie cu cinci minute inainte de a-l vedea pe ministru si din nou cand voi vorbi cu presedintele.

Secretarul isi nota dispozitiile primite in carnet si pleca.

Eduardo, ramas singur in apartament, rasfoi rapoartele prezentate de expertii sai cu privire la proiectul noii capitale. Unii din echipa dadeau deja semne de neliniste. Cand era vorba de un contract de proportii mari aparea intotdeauna temerea ca beneficiarul nu ar fi in stare sa plateasca in general sau sa plateasca la timp. O situatie de acest gen era calea cea mai sigura spre faliment, dar, de cand se descoperise petrol in Nigeria, se parea ca veniturile crescusera si ca existau multi oameni dornici sa-si cheltuiasca banii in folosul guvernului. Aceste temeri nu-l nelinisteau pe Silveira, caci el insista intotdeauna sa i se faca o plata substantiala in avans; altminteri, nici el, nici colaboratorii sai nu faceau un pas dincolo de granitele Braziliei. Totusi, anvergura acestui contract, cu totul deosebit, facea ca imprejurarile sa fie oarecum neobisnuite. Eduardo isi dadea seama ca ar fi foarte daunator pentru reputatia sa internationala daca ar demara actiunea si apoi s-ar constata ca nu a dus-o la bun sfarsit. El citi si rasciti rapoartele, dupa care lua cina in camera si se duse la culcare devreme, nu insa inainte de a pierde o ora in zadar incercand sa vorbeasca la telefon cu sotia.

In dimineata urmatoare, Silveira avea prima intalnire cu guvernatorul Bancii Centrale a Nigeriei. Eduardo purta un costum si o camasa impecabil calcate si niste pantofi bine lustruiti: timp de patru zile nimeni nu-l va vedea in acelasi costum. La ora opt patruzeci si cinci se auzi o bataie usoara in usa. Cand deschise, secretarul dadu cu ochii de colonelul Usman, care statea in pozitie de drepti, gata sa-l conduca pe Eduardo la banca. La iesirea din hotel, Eduardo il vazu din nou pe Manuel Rodrigues, care se urca intr-un BMW. Rodrigues purta aceiasi blugi, acelasi tricou botit si probabil mesteca aceeasi guma. Silveira arunca o privire furioasa inspre BMW-ul care se indeparta, dupa care, isi aminti de intalnirea de joi dimineata cu ministrul care raspundea de porturi, urmata de intrevederea cu presedintele.

Guvernatorul Bancii Centrale a Nigeriei avea obiceiul sa propuna grafice de efectuare a platilor si modalitati de garantare a comenzilor de executie. Nu-i spusese nimeni pana atunci ca, daca o plata intarzia cu o saptamana, putea sa considere contractul nul si neavenit, iar brazilienii puteau sa-l abandoneze. Ministrul ar fi facut niste comentarii daca Abuja n-ar fi fost proiectul favorit al presedintelui. Odata stabilite conditiile, Silveira a analizat rezervele bancii, depunerile pe termen lung, angajamentele de peste mari si a estimat veniturile care urmau sa fie realizate din petrol in urmatorii cinci ani. Dupa ce a plecat Silveira, guvernatorul tremura ca o gelatina si avea lacrimi in ochi. A urmat apoi inevitabila vizita de curtoazie a lui Eduardo la ambasadorul Braziliei unde a luat masa de pranz. Ii displaceau aceste functii, caci, dupa parerea sa, ambasadele erau bune numai pentru cocteiluri si tot felul de discutii fara rost. Or, pe el nu-l interesa asa ceva. In asemenea locuri, mancarea era inevitabil proasta, iar compania deplorabila. Nici de data aceasta nu a fost altfel. Singurul profit (Eduardo cantarea totul in functie de profituri si pierderi) pe care l-a tras din aceasta intalnire a fost informatia ca Manuel Rodrigues se afla pe o lista restransa de trei companii propuse pentru construirea unui port nou in Lagos si, daca i se acorda contractul, spera ca vineri sa aiba o intrevedere cu presedintele. Pana joi dimineata va fi o lista de doua nume si nu va avea loc nici o intalnire cu presedintele, promise in sinea lui Eduardo de Silveira si considera ca acesta era singurul castig de pe urma pranzului, cand, deodata, ambasadorul adauga:

— Rodrigues tine foarte mult sa vi se acorde contractul pentru noua capitala a Nigeriei. Va lauda la fiecare ministru cu care se intalneste. Ciudat, continua ambasadorul, intotdeauna am crezut ca nu va puteti suferi.

Eduardo nu raspunse nimic; incerca sa-si imagineze ce festa vrea sa-i joace Rodrigues, din moment ce ii sustine cauza.

Eduardo si-a petrecut dupa-amiaza cu ministrul de Finante si a confirmat intelegerile provizorii pe care le facuse cu guvernatorul bancii. Ministrul de Finante fusese prevenit de guvernator cu privire la ce se putea astepta de la o intalnire cu Eduardo de Silveira. In felul acesta, nu putea fi luat prin surprindere de pretentiile insolente ale brazilianului. Silveira, convins ca aceasta prevenire avusese loc, l-a lasat pe bietul om sa se tocmeasca putin si chiar a cedat in cateva puncte minore, lucru pe care ministrul avea, desigur, sa-l raporteze presedintelui la urmatoarea intrunire a Consiliului Militar Suprem. Dupa plecarea lui Eduardo, ministrul isi spuse zambind ca scorul era in avantajul lui in partida cu formidabilul sud-american.

In seara aceea Eduardo a cinat numai cu consilierii sai, care, la randul lor, erau in tratative cu delegatii ministrilor. Toti au prezentat rapoarte despre problemele cu care se vor confrunta daca vor lucra in Nigeria. Inginerul-sef s-a grabit sa sublinieze ca nu puteau fi angajati la nici un pret muncitori calificati, deoarece nemtii acaparasera deja piata pentru proiectele lor vaste privind construirea unor sosele. Si consilierii financiari au prezentat un raport sumbru. Din acesta reiesea ca societatile internationale asteptau sase luni sau mai mult pentru a le fi deblocate cecurile de catre Banca Centrala. Eduardo si-a notat parerile lor, dar nu s-a aventurat sa-si exprime propria-i opinie in niciunul din cazuri. Consilierii au plecat putin dupa ora unsprezece. Inainte de a se duce la culcare, Eduardo a hotarat sa iasa in parcul hotelului. In timp ce se plimba prin gradina tropicala luxurianta era cat pe ce sa dea nas in nas cu Manuel Rodrigues. A reusit in ultima instanta sa se ascunda dupa un iroko urias. Omuletul a trecut pe langa el mestecand ca de obicei chewing-gum, fara sa stie ca Eduardo il urmarea cu o privire plina de ura. Eduardo i-a incredintat unui papagal cenusiu care trancanea intr-una gandurile sale tainice: joi dupa-amiaza, Rodrigues, vei fi in drum spre Brazilia, cu un geamantan plin de planuri care vor fi clasate intr-un dosar pe care va scrie „proiecte esuate”. Papagalul a dat din cap si a scos niste tipete stridente ca si cand ar fi vrut sa confirme ca i-a inregistrat secretul. Eduardo si-a permis un zambet si s-a intors in camera.

A doua zi, colonelul Usman a sosit la opt patruzeci si cinci fix si Eduardo si-a petrecut dimineata cu ministrul Cooperativelor si al Aprovizionarii – sau al lipsei de aprovizionare, cum avea sa comenteze el in prezenta secretarului sau particular. Dupa-amiaza si-a petrecut-o cu ministrul Muncii, cu care a analizat disponibilitatile de muncitori necalificati, constatand totodata lipsa totala a mainii de lucru calificate. Eduardo a ajuns repede la concluzia ca, in ciuda optimismului profesat de ministrii cu care a discutat, era vorba de cel mai greu contract pe care l-a abordat vreodata. Avea de pierdut mai mult decat bani daca lumea afacerilor constata esecul sau. Seara, consilierii i-au prezentat din nou rapoarte, din care reiesea ca au rezolvat cateva probleme mai vechi si au depistat altele noi. Din cate au constatat ei, au ajuns la concluzia ca, daca ramane la putere actualul regim, nu trebuie sa-si faca griji in privinta platilor, deoarece presedintele a alocat fonduri pentru noua capitala considerand-o un proiect prioritar. Ei auzisera chiar ca armata ar fi dispusa sa ofere mana de lucru calificata daca va fi nevoie. Eduardo si-a notat acest lucru deoarece intentiona sa obtina confirmarea lui in scris de la seful statului la intalnirea pe care urma sa o aiba a doua zi. Dar nu problema fortei de munca era cea care il preocupa pe Eduardo in timp ce isi punea pijamaua de matase si se pregatea de culcare. El jubila la ideea plecarii iminente a lui Manuel Rodrigues in Brazilia. In noaptea aceea Eduardo a dormit bine.

A doua zi dimineata s-a sculat odihnit, a facut un dus si si-a pus un alt costum. Se parea ca cele patru zile de discutii meritau osteneala si ca putea sa impuste doi iepuri dintr-o data. La opt patruzeci si cinci il astepta nerabdator pe colonelul Usman care pana atunci fusese punctual. Dar colonelul nu s-a aratat la opt patruzeci si cinci si nu a aparut nici cand ceasornicul de pe camin a batut ora noua. Eduardo de Silveira si-a trimis secretarul particular sa-l caute. Era foarte nervos si se plimba de colo-colo prin apartament. Dupa cateva minute, secretarul s-a intors speriat la culme, cu informatia ca hotelul era inconjurat de garzi inarmate. Eduardo nu a intrat in panica. El trecuse prin opt lovituri de stat de-a lungul vietii si invatase o regula de aur: noul regim nu-i omoara pe strainii aflati in vizita deoarece are tot atata nevoie de banii acestora ca si fostul guvern. Eduardo a ridicat receptorul telefonului, dar nu i-a raspuns nimeni. Apoi a deschis radioul, unde se dadea fara intrerupere urmatorul comunicat: „Aici Radio Nigeria, aici Radio Nigeria. A avut loc o lovitura de stat. Generalul Mohammed a fost inlaturat de la putere si conducerea noului guvern revolutionar a fost luata de locotenent-colonelul Dimka. Nu va fie teama; ramaneti acasa si in cateva ore totul va reveni la normal. Aici Radio Nigeria, aici Radio Nigeria. A avut loc.”

Eduardo a inchis radioul. Doua lucruri i-au trecut prin minte. Loviturile de stat amanau rezolvarea problemelor si creau haos, astfel ca, neindoielnic, si-a irosit timpul in cele patru zile. Dar, mai rau, va putea oare sa iasa din Nigeria si sa-si continue afacerile normale cu restul lumii?

La amiaza, la radio se putea auzi muzica martiala intrerupta din cand in cand de mesajul inregistrat pe banda, pe care Eduardo il stia deja pe de rost. El le-a cerut oamenilor sai sa incerce sa afle cat mai multe lucruri si sa vina sa-i raporteze direct. Toti s-au intors cu aceeasi poveste; ca a fost imposibil sa treaca de soldatii care inconjurau hotelul astfel ca, n-au putut sa culeaga informatii noi. Eduardo a injurat pentru prima oara in ultimele luni. Si pentru ca neplacerea sa fie si mai mare, a dat telefon directorului hotelului, care a spus ca, din pacate, domnul de Silveira va trebui sa manance in sala de mese, deoarece, pana la noi ordine, nu va mai putea fi servit in camera. Desi nu-i convenea situatia, Eduardo a coborat la restaurant, dar acolo a constatat ca pe seful de sala nu-l interesa cine este. Ba, mai mult, l-a plasat in mod neceremonios la o masa mica, deja ocupata de trei italieni. Manuel Rodrigues se afla la numai doua mese mai incolo: Eduardo s-a crispat la gandul ca acesta vede in ce situatie neplacuta se afla. Apoi si-a amintit ca in dimineata aceea ar fi trebuit sa se intalneasca cu ministrul care raspunde de porturi. Eduardo a mancat repede felul intai, dupa ce a asteptat destul de mult pana ce a fost servit, iar cand italienii au incercat sa-l atraga in conversatie, a facut semn cu mana in sensul ca nu intelege, desi vorbea limba italiana fluent. Dupa ce a terminat felul doi, s-a intors imediat in camera. Oamenii sai nu i-au putut transmite decat zvonurile care circulau in hotel. De asemenea, nu reusisera sa ia legatura cu Ambasada braziliana pentru a inainta un protest oficial.

— Ne-ar ajuta mai mult de o gramada un protest oficial, spuse Eduardo pravalindu-se intr-un fotoliu. Cui l-ati trimite, noului sau vechiului guvern?

In restul zilei a stat singur in camera. Linistea lui a fost tulburata doar de ceea ce isi inchipuia el ca sunt impuscaturi in departare. Apoi, a citit pentru a treia oara propunerea cu privire la proiectul construirii unei noi capitale federale si rapoartele consilierilor sai.

In dimineata urmatoare, Eduardo, imbracat in acelasi costum pe care il purtase in ziua sosirii sale, a fost intampinat de secretarul sau cu stirea ca lovitura de stat a esuat; dupa lupte de strada violente, l-a informat el pe presedintele sau care asculta deosebit de atent, vechiul regim a recastigat puterea, dar nu fara pierderi; printre cei omorati in timpul ciocnirilor se afla si generalul Mohammed, seful statului. Vestile aduse de secretar au fost confirmate oficial la Radio Nigeria in cursul diminetii. Capetenia rasculatilor fusese un oarecare locotenent-colonel Dimka: Dimka si cativa ofiteri inferiori scapasera, iar guvernul declarase stare exceptionala pana la arestarea criminalilor.

Da o lovitura de stat reusita si devii erou national, da gres si devii un criminal; este aceeasi diferenta ca si in afaceri intre a da faliment si a face avere, isi zise Eduardo in timp ce asculta buletinul de stiri. Incepuse sa-si faca planuri cum sa plece mai repede din Nigeria cand, deodata, crainicul facu un anunt care ii ingheta sangele in vine.

— Atata timp cat colonelul Dimka si complicii sai se afla sub urmarire, aeroporturile din toata tara raman inchise pana la noi ordine.

Dupa ce crainicul si-a incheiat anuntul, s-a cantat muzica martiala in memoria generalului Mohammed.

Eduardo cobori in hol furios la culme. Iesi afara si vazu ca hotelul era in continuare inconjurat de garzi inarmate. Privi cele sase Mercedes-uri goale, parcate la numai cativa metri departare de pustile soldatilor. Se intoarse in hol, enervat de discutiile in limbi diferite care ajungeau la el din toate directiile. Eduardo se uita in jurul lui: era clar ca multi esuasera la hotel peste noapte si dormisera in hol sau la bar. Vru sa ia ceva de citit de la standul de carti, dar nu mai erau decat patru exemplare dintr-un ghid turistic al Lagosului; se vanduse tot. Autori care nu fusesera cititi ani de zile erau acum la mare pret. Cartile treceau din mana in mana. Eduardo se intoarse in camera sa, care i se parea din ce in ce mai mult o inchisoare si respinse ideea de a citi a patra oara proiectul privind Noua Capitala Federala. Incerca din nou sa ia legatura prin telefon cu ambasadorul Braziliei pentru a vedea daca poate sa obtina o permisie de iesire din tara, dat fiind ca avea avion personal. La ambasada nu raspundea nimeni. Cobori pentru a lua pranzul mai devreme, dar constata si de data aceasta ca aproape toate locurile erau ocupate. Eduardo fu plasat la o masa cu niste nemti, care discutau ingrijorati despre un contract ce fusese semnat de guvern in saptamana precedenta, inainte de lovitura de stat esuata. Se intrebau daca va mai fi onorat. Dupa cateva minute intra in sala Manuel Rodrigues, care fu plasat la masa alaturata.

Dupa-amiaza, Eduardo de Silveira si-a studiat mahnit programul pentru urmatoarele sapte zile. In dimineata respectiva ar fi trebuit sa fie la Paris pentru a avea o intrevedere cu ministrul de Interne si de acolo ar fi trebuit sa plece cu avionul la Londra pentru a discuta cu presedintele Departamentului Siderurgic. Agenda lui era completa pentru urmatoarele nouazeci si doua de zile, cate mai ramasesera pana in luna mai, cand intentiona sa plece in concediu cu familia.

— Anul acesta o sa-mi petrec concediul in Nigeria, ii spuse el cu o grimasa de nemultumire unui asistent de al sau.

Ceea ce il enerva cel mai mult pe Eduardo in situatia data era faptul ca nu putea sa comunice cu lumea din afara. Voia sa stie ce se intampla in Brazilia. Era exasperat ca nu putea sa dea un telefon sau un telex la Paris sau la Londra pentru a explica personal absenta sa. Asculta cu sfintenie Radio Nigeria din ora in ora, in speranta ca se transmite ceva nou. La cinci a aflat ca a fost ales, de catre Consiliul Militar Suprem, un nou presedinte care se va adresa natiunii la televiziune si la radio in seara aceea la ora noua.

La opt patruzeci si cinci Eduardo de Silveira a deschis televizorul; in mod normal acest lucru l-ar fi facut un subaltern de al sau la noua fara un minut. A stat si s-a uitat la o nigeriana care a vorbit despre croitorie, apoi a urmarit buletinul meteo si a avut surpriza sa afle ca in luna urmatoare vremea va continua sa fie foarte calda. Eduardo bataia nervos din picior in timp ce astepta mesajul noului presedinte. La ora noua, dupa ce s-a cantat imnul national, a aparut pe ecran noul sef de stat, generalul Obasanjo, imbracat in uniforma. El a vorbit mai intai despre moartea tragica a fostului presedinte si de pierderea pe care o reprezinta ea pentru tara. Apoi a spus ca guvernul sau va continua sa actioneze pentru binele Nigeriei. Parea stingherit cand si-a cerut scuze tuturor vizitatorilor straini care au avut neplaceri din cauza tentativei de lovitura de stat, dar a explicat ca starea exceptionala va continua pana la capturarea liderilor rebeli si aducerea lor in fata justitiei. El a confirmat ca toate aeroporturile vor ramane inchise pana la arestarea locotenent-colonelului Dimka. Noul presedinte si-a incheiat alocutiunea spunand ca celelalte forme de comunicatii vor fi deschise din nou cat mai curand posibil. S-a cantat pentru a doua oara imnul national. Eduardo se gandea la milioanele de dolari pe care avea sa le piarda stand incarcerat in acea camera de hotel, in timp ce avionul sau personal statea degeaba pe pista de decolare aflata doar la cativa kilometri de acolo. Unul dintre directorii sai a deschis o lista de pariuri in legatura cu durata de timp necesara autoritatilor pentru a-l prinde pe locotenent-colonelul Dimka; nu i-a spus lui Silveira ca aproape toti considerau ca e nevoie de o luna de zile.

Eduardo a coborat la restaurant in costumul pe care il purtase si cu o zi inainte. Un chelner tanar l-a plasat la o masa cu niste francezi care sperau sa obtina un contract pentru executarea unor operatii de forare pe teritoriul statului nigerian. Si de data aceasta Eduardo a facut semn cu mana in sensul ca nu intelege limba atunci cand au vrut sa-l includa in conversatia lor. Exact in momentul acela ar fi trebuit sa stea de vorba cu ministrul de Interne francez, nu cu niste sondori francezi. A incercat sa se concentreze asupra supei indoite cu apa, intrebandu-se cat va mai trece pana li se va servi apa chioara. La un moment dat a aparut seful de sala, care, pe locul ramas liber la masa, l-a plasat pe Manuel Rodrigues. Niciunul dintre cei doi barbati n-a dat vreun semn de recunoastere. Eduardo se lupta cu el insusi nestiind ce sa faca: sa paraseasca masa sau sa se comporte ca si cum vechiul sau rival era inca in Brazilia. A decis ca cea de a doua atitudine era mai demna. Francezii s-au lansat intr-o discutie aprinsa asupra datei cand vor putea sa plece din Lagos. Unul din ei a declarat emfatic ca, dupa cate a auzit el de la o autoritate foarte inalta, guvernul nu va deschide aeroporturile pana ce nu va aresta pana la unul pe cei implicati in lovitura de stat si ca acest lucru s-ar putea sa dureze o luna de zile.

— Ce? Izbucnira deodata cei doi brazilieni in limba engleza.

— Eu nu pot sa stau aici o luna, spuse Eduardo.

— Nici eu, spuse Manuel Rodrigues.

— Va trebui sa stati cel putin pana la arestarea lui Dimka, le-o taie unul dintre francezi in engleza. Asa ca nu va agitati.

Brazilienii si-au continuat masa in tacere. Cand a terminat de mancat, Eduardo s-a ridicat si, fara sa se uite direct la Rodrigues, a spus noapte buna in portugheza. Vechiul rival si-a inclinat capul ca raspuns la salut.

In ziua urmatoare nu s-a mai auzit nimic nou. Hotelul a ramas inconjurat de soldati si spre seara Eduardo, pierzandu-si rabdarea, nu a mai vrut sa ia legatura cu niciunul din oamenii sai. S-a dus la cina si, cand a intrat in restaurant, l-a vazut pe Manuel Rodrigues stand singur la o masa intr-un colt. Rodrigues si-a ridicat privirea si a parut sa ezite pentru o clipa, dar apoi i-a facut semn din cap lui Eduardo. Si Eduardo a ezitat la inceput, dar apoi s-a indreptat incet spre Rodrigues si s-a asezat la masa in fata lui. Rodrigues i-a turnat un pahar de vin. Eduardo, care bea foarte rar, l-a dat pe gat. La inceput conversatia s-a legat mai greu, dar cum amandoi au consumat destul de mult vin, s-au relaxat si au inceput sa se simta bine unul in compania celuilalt. Cand a sosit cafeaua, Manuel ii spunea lui Eduardo ce are de gand cu tara aceea parasita de Dumnezeu.

— Nu mai dai curs afacerii chiar daca ti se acorda contractul de construire a portului? Intreba Eduardo.

— Bineinteles ca nu, spuse Rodrigues, fara sa se arate surprins ca Silveira era la curent cu faptul ca il interesa contractul de construire a portului. M-am retras de pe lista restransa cu o zi inainte de lovitura de stat. Aveam intentia sa ma intorc in Brazilia in dimineata aceea de joi.

— Poti sa-mi spui de ce te-ai retras?

— In primul rand din cauza problemelor legate de forta de munca si apoi din cauza supraaglomerarii portului.

— Nu cred ca inteleg, spuse Eduardo, intelegand prea bine, dar curios sa afle daca Rodrigues culesese unele detalii care scapasera oamenilor sai.

Manuel Rodrigues facu o pauza pentru a ingera faptul ca barbatul pe care l-a considerat timp de peste treizeci de ani cel mai periculos adversar al sau era pe punctul de a afla acuma de la el niste amanunte pretioase. In timp ce sorbea din cafea, Manuel cantari situatia. Eduardo nu scoase nici o vorba.

— In primul rand, trebuie sa stii ca este o lipsa teribila de mana de lucru calificata si, pe deasupra, este sistemul asta nebunesc privind procentajul angajatilor.

— Ce sistem? Intreba Eduardo cu un aer inocent.

— Proportia in care guvernul permite oamenilor din tara cu care a incheiat contractul sa lucreze in Nigeria.

— De ce ar fi asta o problema? Intreba Eduardo aplecandu-se inainte.

— Potrivit legii, trebuie sa angajezi cincizeci de indigeni la un strain, astfel ca, as putea sa aduc numai douazeci si cinci din oamenii cei mai buni pentru a organiza un contract de cincizeci de milioane de dolari si ar trebui sa ma descurc cu nigerieni la toate nivelurile. Guvernantii isi rup gatul cu acest sistem nenorocit; ei nu se pot astepta ca niste oameni necalificati, fie albi, fie negri, sa devina peste noapte tehnicieni experimentati. Totul e legat de mandria lor nationala. Ar trebui sa le spuna cineva ca nu pot sa-si permita acest soi de mandrie daca vor sa duca treaba la bun sfarsit la un pret rezonabil. Calea pe care au pornit-o duce in mod sigur la faliment. Mai mult, nemtii au atras deja tot ce era mai bun in materie de mana de lucru calificata pentru proiectele legate de construirea soselelor.

— Bine, spuse Eduardo, dar exista niste reglementari care, oricat de stupide ar fi, acopera toate eventualitatile, si atata timp cat esti sigur ca plata este garantata.

Manuel ridica mana pentru a opri debitul verbal al lui Eduardo.

— Asta este o alta problema. Nu poti sa fii sigur. Luna trecuta guvernul nu a mai recunoscut un contract mare cu o companie siderurgica internationala. In felul acesta respectiva companie, care se bucura de o buna reputatie, a dat faliment. Guvernul ar fi capabil sa-mi joace si mie aceeasi festa. Si daca nu-ti plateste, cui ii ceri despagubiri? Consiliului Militar Suprem?

— Dar problema portului?

— Portul este supraaglomerat. O suta saptezeci de vase asteapta pana la sase luni ca sa descarce marfa pe care au adus-o. In plus, exista o taxa de locatie de cinci mii de dolari pe zi si numai marfurile perisabile au prioritate.

— Dar exista intotdeauna o solutie in astfel de situatii, spuse Eduardo. Se poate da mita.

— Nu tine, Eduardo. Cum poti sa sari peste rand cand toate cele o suta saptezeci de vase l-au mituit deja pe comandantul portului? Si sa nu-ti imaginezi ca daca nu incasezi chiria pentru apartamentul in care sta una din amantele sale aceasta va ajuta la ceva, spuse Rodrigues cu un ranjet. In cazul lui trebuie sa-i procuri si amanta.

Eduardo isi tinu rasuflarea, dar nu spuse nimic.

— Gandeste-te, continua Rodrigues, daca situatia se inrautateste, comandantul portului va deveni singurul om din tara care va fi mai bogat decat tine.

Eduardo rase pentru prima oara in trei zile.

— Sa stii, Eduardo, ca am avea un profit mai mare daca am construi o salina in Siberia.

Eduardo rase din nou. Cei cativa oameni din compania Prentino si din personalul lui Rodrigues, care mancau la mesele alaturate, se uitau la patronii lor si nu le venea sa-si creada ochilor.

— Ai venit pentru contractul cel mare, noua capitala de la Abuja? Intreba Manuel.

— Da, recunoscu Eduardo.

— Am facut tot ce mi-a stat in putinta pentru a ti se acorda contractul, spuse celalalt pe un ton calm.

— Cum asa? Exclama Eduardo mirat. De ce?

— Imi inchipuiam ca Abuja ii va da imperiului Prentino foarte multe dureri de cap si ca tu insuti va trebui sa le faci fata, Eduardo, astfel incat mi-ar ramane mie camp liber de actiune acasa. Gandeste-te la urmatorul lucru. De cate ori are loc o recesiune in Nigeria, de unde se reduc in primul rand cheltuielile? De la „orasul inutil”, cum ii spun localnicii.

— Orasul inutil? Repeta Eduardo.

— Da, si nu ajuta sa spui ca nu faci nimic daca nu ti se plateste in avans. Stii tot atat de bine ca si mine ca o sa ai nevoie aici de o suta din cei mai buni oameni ai tai, care sa lucreze cu norma intreaga, pentru a organiza o activitate atat de ampla. Ei vor avea nevoie de hrana, salarii, locuinte, poate chiar de o scoala si un spital. Odata instalati aici nu poti sa-i intrerupi din munca la fiecare doua saptamani pentru ca guvernul intarzie cu decontarea cecurilor. Nu e practic si tu stii lucrul acesta.

Rodrigues ii turna lui Eduardo de Silveira inca un pahar de vin.

— Am luat si aceasta in considerare, spuse Eduardo in timp ce sorbea din vin, dar atunci am avut in vedere sprijinul sefului de stat.

— Cel decedat.

— Inteleg ce vrei sa spui, Manuel.

— Poate ca te va sustine si actualul sef de stat, dar, care va fi atitudinea urmatorului? In Nigeria au fost trei lovituri de stat in ultimii trei ani.

Eduardo ramase tacut pentru o clipa, apoi spuse:

— Joci table?

— Da. De ce intrebi?

— Trebuie sa fac rost de niste bani cat stau aici.

Manuel rase.

— Ce-ar fi sa vii in camera mea? Continua Silveira. Desi, trebuie sa te avertizez ca reusesc intotdeauna sa-i bat pe cei din personalul meu.

— Poate ca ei reusesc intotdeauna sa piarda, spuse Manuel. Apoi insfaca sticla de vin pe jumatate goala si se ridica de la masa. Cei doi presedinti parasira restaurantul razand.

De atunci, au luat pranzul si cina impreuna in fiecare zi. Dupa o saptamana si oamenii din subordinea lor mancau la aceleasi mese. Eduardo putea fi vazut la restaurantul hotelului fara cravata, iar Manuel s-a imbracat pentru prima oara in sort dupa multi ani. In intervalul de doua saptamani care s-a scurs, cei doi rivali au jucat ping-pong, table si bridge pe o suta de dolari punctul. La sfarsitul fiecarei zile Eduardo datora, chipurile, lui Manuel, aproximativ un milion de dolari, pe care Manuel ii cheltuia bucuros pe cel mai bun vin ramas in pivnita hotelului.

Desi fusese vazut de vreo patruzeci de mii de nigerieni in tot atatea locuri diferite, locotenent-colonelul Dimka nu a fost capturat. Asa cum a anuntat noul presedinte, aeroporturile au ramas inchise, dar telecomunicatiile au fost deschise, ceea ce i-a permis lui Eduardo sa dea telefoane si telexuri in Brazilia. Sotia si fratii sai ii raspundeau din ora in ora, implorandu-l sa se intoarca acasa cu orice pret: o serie de decizii privind contracte importante pe tot mapamondul erau tinute in loc din cauza absentei sale. Dar mesajul de raspuns al lui Eduardo era intotdeauna acelasi: cat timp Dimka este in libertate aeroporturile vor ramane inchise.

Intr-o joi, in timpul cinei, Eduardo s-a straduit sa-i explice lui Manuel de ce a pierdut Brazilia Cupa Mondiala. Manuel a respins acuzatiile grave aduse de Eduardo spunandu-i ca este prost informat si ca are prejudecati. A fost singurul subiect asupra caruia nu s-au inteles in ultimele trei saptamani.

— Consider ca Zagalo poarta vina intregului fiasco, spuse Eduardo.

— Nu, nu-l poti acuza pe managerul echipei, spuse Manuel. Vina este a selectionerilor nostri stupizi, care stiu mai putin despre fotbal chiar si decat tine. N-ar fi trebuit sa renunte la portarul Leao si, in orice caz, ar fi trebuit sa invatam din infrangerea in meciul cu Argentina de anul trecut ca metodele noastre sunt depasite. Trebuie sa ataci si iar sa ataci daca vrei sa inscrii goluri.

— Prostii. Avem in continuare cea mai buna aparare din lume.

— Ceea ce inseamna ca, cel mai bun rezultat pe care il poti spera este 0-0.

— Niciodata., incepu Eduardo.

— Scuzati-ma, domnule.

Ridicandu-si privirea, Eduardo il vazu pe secretarul sau particular care se uita ingrijorat la el.

— Da, ce s-a intamplat?

— Un telex urgent din Brazilia, domnule.

Eduardo citi primul paragraf, dupa care, il ruga pe Manuel sa fie atat de amabil sa-l scuze cateva minute. Acesta incuviinta din cap politicos. Cand Eduardo se ridica de la masa, alti saptesprezece oaspeti isi lasara mancarea neterminata si il urmara grabiti in apartamentul sau din hotel, unde se adunase deja restul echipei. El se aseza intr-un colt al camerei si citi atent telexul. Nimeni nu scotea o vorba. Abia acum realiza Eduardo de cate zile era intemnitat in Lagos.

Telexul era de la fratele sau Carlos. Se referea la proiectul de construire a autostrazii panamericane, o sosea cu opt fire de circulatie, care urma sa se intinda din Brazilia pana in Mexic. Compania Prentino facuse o oferta pentru portiunea care trecea prin mijlocul junglei Amazonului si trebuia ca pana a doua zi la amiaza, marti, sa semneze si sa certifice garantiile bancii. Dar Eduardo uitase cu totul de care marti era vorba si de documentul pe care se angajase sa-l semneze pana a doua zi si ca termen limita.

— Care este problema? Il intreba Eduardo pe secretarul sau particular. Banco do Brasil a cazut deja de acord cu Alfredo sa actioneze ca garant. Ce-l impiedica pe Carlos sa semneze intelegerea in absenta mea?

— Din cauza problemelor legate de asigurari mexicanii cer ca responsabilitatea pentru contract sa nu fie asumata de o singura companie. Banca Lloyd din Londra nu vrea sa acopere intregul risc daca este implicata doar o companie. Detaliile se afla la pagina sapte a telexului.

Eduardo rasfoi repede paginile. El afla ca fratii sai incercasera deja sa faca presiuni asupra bancii Lloyd, dar fara nici un rezultat. E ca si cand ai incerca sa convingi o matusa care este fata batrana sa ia parte la o orgie publica, se gandi Eduardo, si ar fi avut mai multe sa le spuna daca ar fi fost in Brazilia. Prin urmare, guvernul mexican insista ca respectivul contract sa fie asumat de inca o companie de constructii internationala care sa fie acceptata de Llyod, iar documentele legale trebuiau semnate pana a doua zi la pranz ca termen limita.

— Ramaneti pe loc, le spuse Eduardo oamenilor sai, si se intoarse in sala de mese singur, tarand telexul dupa el. Rodrigues vazu ca e foarte agitat cand se aseza la masa.

— Arati ca un om care are o problema.

— Chiar am, spuse Eduardo. Citeste asta.

— Ochiul experimentat al lui Manuel parcurse telexul retinand punctele esentiale. El insusi facuse o oferta pentru proiectul autostrazii amazoniene si isi mai amintea detaliile. La insistentele lui Eduardo reciti pagina sapte.

— Banditi mexicani, spuse el in timp ce ii inapoia lui Eduardo telexul. Cine isi inchipuie ei ca sunt ca sa-si permita sa-i spuna lui Eduardo de Silveira cum trebuie sa-si conduca afacerile. Transmite-le imediat prin telex ca esti presedintele celei mai mari companii de constructii din lume si ca n-au decat sa se duca la dracu', dar n-ai sa fii de acord cu conditiile lor stupide. Stii prea bine ca este prea tarziu pentru ei sa se retraga si sa faca alta oferta in situatia in care celelalte sectoare ale autostrazii sunt gata sa inceapa lucrul. Ar pierde milioane. Spune-le ca este un bluf, Eduardo.

— Cred ca ai dreptate, Manuel, dar orice intarziere acum ar insemna pentru mine pierdere de timp si de bani, asa ca vreau sa dau curs cererii lor si sa caut un partener.

— N-o sa poti sa gasesti intr-un timp atat de scurt.

— Ba da.

— Pe cine?

Eduardo de Silveira avu o scurta ezitare.

— Pe tine, Manuel. Vreau sa ofer Companiei Internationale Rodrigues SA cincizeci la suta din contractul pentru autostrada amazoniana.

Manuel Rodrigues ii arunca lui Eduardo o privire mirata. Pentru prima oara nu anticipase miscarea urmatoare a vechiului sau rival.

— Presupun ca te-ar putea ajuta sa acoperi milioanele pe care mi le datorezi la ping-pong.

Cei doi barbati izbucnira in ras. Apoi, Rodrigues se ridica in picioare si isi stransera mainile cu un aer grav. Silveira parasi in fuga restaurantul. Ajuns in camera, redacta un telex pe care i-l dadu directorului companiei sa-l transmita in Brazilia. Textul suna astfel: „Semneaza, accepta conditiile, partenerul cu o cota de cincizeci la suta va fi Compania Internationala de Constructii Rodrigues SA, Brazilia”.

— Va dati seama ca daca transmit acest mesaj el capata un caracter legal?

— Trimite-l, spuse Eduardo.

Eduardo reveni in restaurant. Intre timp Manuel comandase cea mai buna sampanie pe care o aveau la hotel. Tocmai cand ii cereau chelnerului a doua sticla si cantau o versiune plina de haz a slagarului Esta Cheganda a hora, aparu din nou secretarul particular al lui Eduardo, de data aceasta cu doua telexuri, unul de la presedintele lui Banco do Brasil, celalalt de la fratele sau Carlos. Amandoi voiau o confirmare in privinta partenerului pentru proiectul autostrazii amazoniene. Eduardo deschise a doua sticla de sampanie fara sa se uite la secretarul sau.

— Confirma presedintelui bancii si fratelui meu ca este vorba de Compania Internationala de Constructii Rodrigues SA, spuse el in timp ce umplea paharul gol al lui Manuel. Si sa nu ma mai deranjezi in seara asta.

— Da, domnule, spuse secretarul si pleca fara sa mai zica o vorba.

Niciunul din cei doi nu-si putea aminti cand s-a varat in pat in noaptea aceea, dar, in dimineata urmatoare, devreme, Silveira a fost trezit brusc dintr-un somn adanc de secretarul sau. Lui Eduardo i-au trebuit cateva minute sa digere noutatile. In noaptea aceea, la ora trei, locotenent-colonelul Dimka fusese capturat in Kano. Toate aeroporturile erau acum din nou deschise. Eduardo ridica receptorul telefonului si forma trei cifre.

— Manuel, ai aflat noutatile? Bine. Atunci trebuie sa te intorci cu mine, cu Boeing-ul meu 707. Daca nu, cine stie cat mai trebuie sa astepti pana iesi de aici. Peste o ora in hol. La revedere.

La opt patruzeci si cinci se auzi o ciocanitura usoara in usa. Cand deschise, secretarul lui Eduardo il vazu pe colonelul Usman, care statea in pozitie de drepti, asa cum facuse si in zilele de dinainte de lovitura de stat. Tinea un plic in mana. Eduardo deschise plicul si gasi o invitatie de a lua masa in ziua respectiva cu noul sef al statului, generalul Obasnajo.

— Va rog sa-i transmiteti scuze domnului presedinte din partea mea, spuse Eduardo, si sa fiti atat de amabil sa-i explicati ca sunt nevoit sa ma intorc in tara din cauza unor obligatii presante.

Colonelul pleca vadit deranjat. Eduardo isi puse costumul, camasa si cravata pe care le purtase in ziua cand a venit in Nigeria, lua liftul pana la parter si se duse in hol unde se intalni cu Manuel, care era imbracat, ea de obicei, in blugi si cu un tricou. Cei doi presedinti iesira din hotel si se urcara in Mercedes-ul din capul coloanei. Cele sase masini pornira spre aeroport. Colonelul, care statea acum in fata, langa sofer, n-a indraznit pe parcursul calatoriei sa se adreseze nici unuia din cei doi distinsi brazilieni. Acestia, avea sa-i spuna el noului presedinte al statului mai tarziu, pareau preocupati de proiectul unei autostrazi amazoniene si discutau despre responsabilitatea care avea sa fie impartita intre cele doua companii ale lor.

N-au mai trecut pe la vama intrucat niciunul din ei nu voia sa scoata altceva din tara in afara de persoana lui. Coloana de masini s-a oprit langa Boeing-ul 707 albastru-argintiu al lui Eduardo. Oamenii din ambele companii s-au urcat in partea din spate a avionului, absorbiti si ei in discutii despre proiectul autostrazii amazoniene.



Un caporal sari din masina din capul coloanei si deschise portiera din spate pentru a le permite celor doi presedinti sa mearga direct la scara avionului si sa se urce in partea din fata.

Cand cobori din Mercedes, Eduardo fu salutat prompt de soferul nigerian.

— La revedere, domnule, zise el, dezvelindu-si din nou sirul de dinti albi.

Eduardo nu spuse nimic.

— Sper, adauga caporalul politicos, ca ati incheiat afaceri bune cat ati stat in Nigeria.

Primul miracol.

A doua zi urma sa fie anul 1 al erei crestine, dar nu-i spusese nimeni.

Daca i-ar fi spus cineva, tot n-ar fi inteles, deoarece el stia ca este anul patruzeci si trei al domniei imparatului si, oricum, il preocupau alte lucruri. Mama sa era inca suparata pe el, dar trebuia sa admita ca fusese rau in ziua aceea, chiar si dupa criteriile unui baiat de treisprezece ani obisnuit. Nu a spart cu intentie ulciorul cand l-a trimis la fantana sa ia apa. A incercat sa-i explice mamei ca nu din vina lui s-a impiedicat de o piatra. Asta, cel putin, era adevarat. Ceea ce nu-i spusese era faptul ca in momentul respectiv alerga dupa un caine vagabond. Si pe urma a mai fost rodia aceea; de unde sa fi stiut ca era ultima si ca tatal sau daduse de gustul rodiilor? Baiatul se temea ca atunci cand se va intoarce tatal sau il va snopi din nou in bataie. Isi amintea de ultima, cand doua zile n-a putut sa stea jos de durere, iar cicatricele rosii n-au disparut complet decat dupa vreo trei saptamani.

Se aseza pe pervaz, intr-un colt intunecat al camerei sale, incercand sa gaseasca o cale de a se reabilita in ochii mamei, acum cand l-a dat afara din bucatarie. Du-te si joaca-te afara, insistase ea, dupa ce el isi varsase niste ulei pe tunica. Dar ideea nu-l amuza prea mult, deoarece nu i se dadea voie sa se joace decat singur. Tatal sau ii interzisese sa se amestece cu baietii localnici. Ce mult ura aceasta tara; de s-ar intoarce odata acasa la prietenii sai; cate ar avea de facut. Dar, sa mai treaca aceste trei saptamani si va putea. Usa se deschise brusc si in camera aparu mama. Era imbracata in rochia neagra subtire care era pe placul localnicilor: ii tinea racoare, ii explicase ea tatalui baiatului. Acesta mormaise ca nu este de acord, astfel ca, seara, inainte de a veni el, se schimba intotdeauna si isi punea una din rochiile pe care le purta de obicei acasa, in tara.

— Ah, aici erai, spuse ea adresandu-se fiului sau care statea ghemuit.

— Da, mama.

— Visezi cu ochii deschisi, ca de obicei. Ei bine, trezeste-te, pentru ca am nevoie sa te duci in sat si sa cumperi ceva de mancare.

— Da, mama, ma duc imediat, spuse baiatul si sari de pe pervaz.

— Cel putin asteapta sa auzi ce vreau.

— Iarta-ma, mama.

— Te rog sa asculti cu atentie. Si incepu sa numere pe degete in timp ce vorbea. Am nevoie de un pui, stafide, smochine, curmale si. Ah, da, doua rodii.

Baiatul rosi cand auzi de rodii si isi fixa privirea in podea, sperand ca ea a uitat. Mama scoase doua monede mici din punguta de piele care-i atarna de cordon si, inainte de a i le inmana, il puse sa repete instructiunile.

— Un pui, stafide, smochine, curmale si doua rodii, spuse el raspicat, ca si cand ar fi recitat din poetul modern Virgiliu.

— Si ai grija sa-ti dea restul corect, adauga ea. Nu uita niciodata ca localnicii sunt toti hoti.

— Da, mama. Baiatul ezita o clipa.

— Daca ai sa tii minte tot si ai sa aduci restul corect, s-ar putea sa uit sa-i spun lui tata de ulciorul spart si de rodii.

Baiatul zambi, baga cele doua monede de argint in buzunarul de la tunica si iesi alergand in curte. Santinela dadu la o parte bara mare de lemn care fixa poarta masiva, dar baiatul se strecura printr-o gaura si, intorcandu-se catre santinela, ii zambi.

— Ai necazuri din nou? Striga acesta dupa el.

— Nu, de data asta nu, replica baiatul. Cred ca am sa scap.

Ii facu semn cu mana si o porni grabit spre sat fredonand o melodie care-i amintea de tara sa. Mergea pe mijlocul cararii serpuitoare pe care localnicii aveau tupeul sa o numeasca drum. I se parea ca jumatate din timp si-l pierde scotand pietricele din sandale. Daca tatal lui ar fi fost numit aici pentru o perioada mai lunga, el ar fi facut niste schimbari; atunci ar fi avut un drum ca lumea, drept si suficient de lat pentru a putea fi strabatut de un car. Intre timp, mama sa ar fi facut o selectie printre fetele care serveau in casa. Niciuna nu stia sa puna masa sau sa pregateasca o mancare, cel putin in conditii igienice. Pentru prima oara in viata a vazut-o pe mama lui facand treaba in bucatarie, dar era sigur ca nu va mai fi cazul in viitor, deoarece ei se vor intoarce cu totii acasa, tatal sau fiind pe punctul de a-si incheia misiunea.

In timp ce mergea il invaluiau razele soarelui care cobora spre asfintit; era un soare rosu, imens, acelasi rosu ca al tunicii tatalui sau. Din cauza caldurii incepu sa transpire si i se facu sete. Poate ca ii vor ramane destui bani ca sa-si cumpere o rodie. Era nerabdator sa duca una acasa, in tara sa, ca sa le arate prietenilor ce mari sunt rodiile in acest tinut barbar. Marcus, prietenul sau cel mai bun, a vazut, fara indoiala, unele la fel de mari, deoarece tatal sau a comandat o armata intreaga in aceste locuri, dar ceilalti colegi de clasa vor fi impresionati.

Satul in care trebuia sa ajunga era la numai vreo doi kilometri de casa, iar poteca plina de praf se intindea de-a lungul unui munte la poalele caruia se deschidea o vale larga. Drumul era deja plin de calatori care mergeau sa caute un adapost in sat. Toti coborasera din munti la ordinul expres al tatalui sau, care fusese investit cu autoritate chiar de catre imparat. Cand va implini saisprezece ani va intra si el in serviciul imparatului. Prietenul sau Marcus voia sa fie soldat si sa cucereasca restul lumii. Pe el insa il interesau mai mult legile si apoi voia sa-i invete pe paganii de pe meleagurile straine obiceiurile tarii sale.

Marcus ii spusese:

— Eu am sa-i cuceresc, iar tu ai sa-i guvernezi.

I-a atras atentia prietenului sau ca face o separare intre inteligenta si forta musculara, dar acesta nu a parut impresionat si l-a scufundat in cea mai apropiata baie.

Baiatul isi iuti pasul deoarece stia ca trebuie sa se intoarca acasa inainte de a disparea soarele in spatele muntilor. Tatal sau ii spusese de multe ori ca trebuie sa se asigure intotdeauna sa ajunga acasa inainte de a apune soarele. Isi dadea seama ca tatal sau nu se bucura de popularitate in randul localnicilor. El isi avertizase fiul ca, atata timp cat e lumina si cei din jur pot sa vada ce se intampla, nimeni n-ar indrazni sa-i faca vreun rau, dar, de indata ce se intuneca, se poate intampla orice. De un lucru era sigur: cand va fi mare nu se va face nici perceptor, nici cenzor.

Cand ajunse in sat, constata ca pe ulitele inguste si intortocheate, strajuite de casute albe, era o mare forfota de oameni, care venisera din toate regiunile invecinate, din ordinul tatalui sau, ca sa fie inregistrati in cadrul recensamantului ce se facea cu scopul de a li se fixa impozitele. Baiatul ii alunga pe plebei din mintea sa. (Marcus il invatase sa le spuna la toti strainii plebei). Cand intra in piata, il alunga si pe Marcus din minte si incepu sa se concentreze asupra produselor pe care le voia mama sa. Nu mai trebuie sa faca nici o greseala de data asta, altminteri se va alege din nou cu o bataie de la tatal sau. Incepu sa alerge de colo-colo printre tarabe, cercetand produsele cu atentie. Unii dintre localnici se uitau cu uimire la baiatul cu par saten carliontat si cu un nas drept, ferm. Spre deosebire de cea mai mare parte a lor, parea sa nu aiba nici o imperfectiune si sa nu sufere de nici o boala. Altii intorceau capul cand il vedeau; la urma urmei a venit din tara stapanitorilor lor. Baiatul nu se gandea la aceste lucruri. Observase doar ca pielea lor era arsa si ridata din cauza soarelui prea puternic. Stia ca soarele prea puternic iti face rau: te imbatraneste inainte de vreme, il prevenise preceptorul sau.

La ultima taraba, baiatul vazu o batrana care se tocmea pentru un pui viu, neobisnuit de gras. Cand se indrepta spre batrana, aceasta fugi speriata, renuntand la oratanie. El isi pironi privirile asupra taranului care vindea la taraba, dar se hotari sa nu se targuiasca. Era sub demnitatea lui. Arata spre pui si ii dadu omului un dinar. Acesta musca moneda rotunda de argint si privi capul lui Cezar August, stapanitorul unei jumatati a lumii (Cand preceptorul sau ii vorbise, la o lectie de istorie, despre izbanzile imparatului, isi aminteste ca se gandise la urmatorul lucru: sper ca Cezar nu va cuceri intreaga lume inainte de a avea sansa sa particip si eu la aceasta). Taranul continua sa se holbeze la moneda de argint.

— Hai, grabeste-te, n-am timp de pierdut, spuse baiatul pe tonul cu care ar fi vorbit tatal sau.

Localnicul nu raspunse, caci nu intelegea ce spunea baiatul. Tot ce stia cu certitudine era faptul ca n-ar fi fost intelept din partea lui sa-l supere pe invadator. Taranul apuca hotarat puiul de gat si, scotand un cutit de la cingatoare, ii taie capul dintr-o miscare si ii dadu baiatului pasarea moarta. Apoi ii inapoie cateva monede locale, care aveau imprimate pe ele chipul unui barbat pe care tatal il numea „acel Irod fara valoare”. Baiatul continua sa-si tina mana intinsa si localnicul ii puse in palma toti talantii de bronz pe care ii avea, ramanand fara niciunul. Apoi baiatul se muta la alta taraba, de data aceasta aratand spre niste saci care contineau stafide, smochine si curmale. Vanzatorul de aici ii puse cate o masura din fiecare si primi de la baiat cinci monede cu „Irod fara valoare”. Omul fu pe punctul sa protesteze, dar baiatul il privi fix in ochi, asa cum il vazuse pe tatal sau facand deseori. Taranul batu in retragere si isi pleca capul.

— Ei bine, ce mai voia mama? Isi scormoni creierii. Un pui, stafide, curmale, smochine si. Desigur, doua rodii. Se invarti printre tarabele cu fructe proaspete si alese trei rodii. Desfacand una din ele, incepu sa manance scuipand samburii pe jos. Ii dadu vanzatorului cei doi talanti de bronz care ii mai ramasesera, multumit ca indeplinise dorintele mamei sale si ca se putea intoarce acasa si cu unul dintre dinarii de argint. Chiar si tatal sau va fi impresionat de acest lucru. Termina de mancat rodia si o porni incet, cu bratele incarcate, spre casa, incercand sa evite cainii vagabonzi care i se bagau mereu printre picioare. Acestia latrau si uneori se repezeau la glezne: nu stiau cine este el.

Cand ajunse la capatul satului, observa ca soarele coborase deja dincolo de muntele mai inalt. Grabi pasul, amintindu-si ca tatal sau il povatuise sa ajunga acasa inainte de a se lasa intunericul. In timp ce mergea pe drumul ingust acoperit cu pietris, cei care se indreptau spre sat se tineau la o distanta plina de respect, astfel ca putea sa vada ce se intampla in fata lui, dar nu foarte departe, deoarece cara o multime de lucruri in brate. La un moment dat, observa la o mica distanta in fata lui un om cu barba – tatal sau ii spusese ca numai oamenii lenesi si murdari obisnuiesc sa poarte barba – imbracat in niste haine zdrentaroase dupa care puteai sa-ti dai seama ca facea parte din neamul lui Iacob. Barbatul tragea un magar indaratnic, care, la randul lui, cara o femeie voinica. Femeia era imbracata, dupa cum o cereau obiceiurile lor, in negru din cap pana in picioare. Baiatul fu pe punctul de a le ordona sa se dea la o parte, dar barbatul lasa magarul la marginea drumului si intra intr-o casa care, dupa inscriptia care se vedea, parea sa fie un han.

In tara sa o asemenea darapanatura n-ar fi fost niciodata luata in discutie de consilierii locali pentru a servi drept loc de refugiu pentru cei care erau dispusi sa plateasca. Dar baiatul isi dadea seama ca in aceasta saptamana chiar si o rogojina pe care sa-ti pui capul putea fi considerata un lux. Omul cu barba reaparu in usa citindu-i-se disperarea pe chipul obosit. Era clar ca nu se mai gaseau camere la han.

Baiatul ar fi putut sa-i spuna acest lucru de la bun inceput si se intreba ce va face omul, deoarece alta casa la care sa traga nu mai era pe acolo. Nu ca il interesa neaparat; din partea lui puteau sa doarma si afara. De altfel, se parea ca asta or sa si faca. Omul cu barba ii spunea ceva femeii si arata cu mana in spatele hanului. Fara alte vorbe, el indrepta magarul in directia pe care o indicase. Baiatul se intreba ce putea sa fie in spatele hanului si, plin de curiozitate, merse pe urmele lor. Cand ajunse in dreptul hanului il vazu pe barbat incercand sa convinga magarul sa intre printr-o usa deschisa intr-un fel de staul. Baiatul urmari trio-ul ciudat si se uita prin usa ramasa intredeschisa sa vada ce fac inauntru. Staulul, acoperit cu paie murdare, era plin de pui, oi si vite si ii amintea baiatului de mirosul degajat de canalele pentru ape menajere construite pe strazile laterale acasa, in tara sa. I se facu greata. Barbatul dadu la o parte paiele murdare din mijlocul staulului si incerca sa faca un culcus curat pentru ei – un lucru aproape imposibil, isi zise baiatul. Dupa ce se stradui sa aranjeze paiele, barbatul cobori femeia voinica de pe magar si o puse cu grija in paie. Apoi, se duse in partea cealalta a staulului unde era o iesle din care bea apa un bou. Isi facu mainile caus, le umplu cu apa din iesle si se intoarse la femeia voinica.

Baiatul incepu sa se plictiseasca si fu pe punctul de a pleca, dar in momentul acela femeia se apleca inainte pentru a bea din mainile barbatului. Salul ii cazu de pe cap si pentru prima oara ii vazu fata.

Se uita la ea inmarmurit. Nu vazuse niciodata ceva mai frumos. Spre deosebire de cei din neamul ei, avea o piele transparenta, iar ochii erau plini de stralucire. Dar cel mai mult il impresiona tinuta ei. Niciodata n-a fost cuprins de o asemenea veneratie, nici chiar atunci cand a ascultat la Senat discursul lui Cezar August.

Pentru o clipa ramase ca vrajit, dar apoi stiu ce trebuie sa faca. Intrand prin usa care ramasese deschisa, se indrepta spre femeie, cazu in genunchi in fata ei si ii oferi puiul. Ea zambi; apoi el ii dadu rodiile; ea zambi din nou. Deserta restul produselor cumparate in fata ei, dar ea ramase tacuta. Omul cu barba aduse din nou apa. Cand il vazu pe tanarul strain, cazu in genunchi varsand apa pe paie si isi acoperi fata. Baiatul statu un timp in genunchi, dupa care se ridica si se indrepta incet spre usa staulului. Inainte de a iesi, se intoarse si privi inca o data lung chipul frumoasei femei. In continuare ea nu scoase nici o vorba.

Tanarul roman ezita doar o clipa, apoi isi pleca fruntea.

Se inserase deja cand se intoarse fugind pe poteca serpuitoare pentru a se duce acasa, dar nu-i era frica. Simtea mai curand ca facuse o fapta buna si, deci, nu i se putea intampla nimic rau. Privi in sus spre cer si vazu chiar deasupra lui prima stea, care stralucea atat de puternic la rasarit incat se mira de ce nu vedea si altele. Tatal sau ii spusese ca nu se vedeau aceleasi stele in toate tarile, asa incat, el alunga nedumerirea din minte, inlocuind-o cu ingrijorarea de a nu fi acasa inainte de caderea intunericului. In fata lui drumul era acum liber, astfel ca putea sa mearga repede. Dar era inca departe de a se afla in siguranta cand auzi prima oara cantece si chiuituri. Se intoarse sa vada de unde venea primejdia, scrutand inaltimile de deasupra lui. La inceput nu intelegea ce se intampla. Apoi identifica pe o pajiste, nevenindu-i sa-si creada ochilor, niste pastori care topaiau, cantau, chiuiau si bateau din palme. Baiatul observa ca oile se aflau in siguranta intr-un tarc la marginea pajistei. Marcus ii spusese ca, uneori, pastorii din aceasta tara faceau multa zarva in timpul noptii, deoarece credeau ca in felul acesta alunga spiritele rele. Cum puteau sa fie atat de prosti, se intreba baiatul. Deodata cerul fu strabatut de un fulger, iar campia fu invaluita intr-o lumina stralucitoare. Pastorii cazura in genunchi, tacuti, cu ochii atintiti spre cer timp de cateva minute, ca si cand ar fi ascultat ceva cu cea mai mare atentie. Apoi totul se scufunda din nou in intuneric.

Baiatul o lua la fuga spre casa cat putu de repede; voia sa se stie in siguranta dincolo de zid, sa auda inchizandu-se in urma lui poarta masiva si sa-l vada pe centurion punand la loc bara de lemn. Ar fi alergat tot drumul daca nu ar fi zarit in fata lui ceva care il facu sa se opreasca brusc. Tatal sau il invatase sa nu arate niciodata ca ii este teama in fata unei primejdii. Baiatul isi tinu respiratia ca sa nu se creada cumva ca este speriat. De fapt, era speriat, dar pasi mandru inainte, hotarat sa nu se dea la o parte de pe poteca. Cand ajunsera fata in fata, fu cuprins de uimire.

Inaintea lui vazu trei camile, pe care stateau calare trei barbati. Acestia se uitau in jos la el. Primul era imbracat in auriu si cu o mana proteja ceva ce tinea ascuns sub mantie. La sold ii atarna o sabie mare cu teaca batuta cu tot felul de pietre rare. Unele dintre ele baiatul nici nu le cunostea. Al doilea era invesmantat in alb si tinea o caseta de argint la piept, in timp ce al treilea era imbracat in rosu si cara o cutie mare de lemn. Barbatul invesmantat in auriu isi ridica mana si se adresa baiatului intr-o limba ciudata, pe care n-o mai auzise nici la preceptorul sau. Al doilea barbat incerca in ebraica, dar fara nici un rezultat, si al treilea recurse la o alta limba fara sa obtina vreun raspuns de la baiat.

Baiatul isi incrucisa bratele pe piept, le spuse cine este, unde se duce si ii intreba incotro se indreapta. Spera ca vocea lui ascutita nu-i tradeaza teama. Cel imbracat in auriu raspunse primul si il intreba pe baiat in limba lui.

— Unde este imparatul de curand nascut al iudeilor? Fiindca I-am vazut steaua la rasarit si am venit sa ne inchinam Lui.

— Imparatul Irod locuieste dincolo de.

— Nu vorbim de imparatul Irod, spuse al doilea barbat, pentru ca el nu este decat un imparat al oamenilor cum suntem noi.

— Vorbim, spuse al treilea, despre Imparatul Imparatilor si am venit sa-i oferim daruri de aur, tamaie si mir.

— Nu stiu nimic despre Imparatul Imparatilor, spuse baiatul, devenind mai increzator. Eu nu-l recunosc decat pe Cezar August, imparatul lumii cunoscute.

Barbatul imbracat in auriu isi scutura capul si, aratand spre cer, il intreba pe baiat:

— Vezi steaua aceea stralucitoare la rasarit? Cum se numeste satul asupra caruia straluceste?

Baiatul privi steaua si, intr-adevar, satul de dedesubt se distingea mai bine decat sub razele soarelui.

— Dar nu este decat Betleem, spuse baiatul razand. N-o sa gasiti un imparat al imparatilor acolo.

— Tocmai acolo o sa-l gasim, spuse cel de-al doilea mag, caci preotul cel mai de seama al lui Irod ne-a spus: „Si tu, Betleeme, tara lui Iuda, Nu esti nicidecum cea mai neinsemnata dintre capeteniile lui Iuda;

Caci din tine va iesi o Capetenie, Care va fi Pastorul poporului Meu Israel.”

— Nu poate sa fie adevarat, spuse baiatul aproape tipand la ei. Cezar August carmuieste Israelul si toata lumea cunoscuta.

Dar cei trei barbati nu acordara atentie cuvintelor sale si isi continuara drumul spre Betleem.

Baiatul, aflat in plin mister, o porni pe ultima portiune a drumului spre casa. Desi cerul devenise negru ca smoala, ori de cate ori isi intorcea privirea spre Betleem, satul se distingea clar sub lumina stralucitoare a stelei. O lua din nou la goana spre casa si ii veni inima la loc cand ii zari contururile in fata lui.

Cand ajunse la poarta, mare de lemn, batu tare de mai multe ori. In cele din urma aparu un centurion, cu sabia scoasa, tinand o faclie aprinsa in mana, vrand sa vada cine ii tulbura garda. Cand il vazu pe baiat se incrunta.

— Tatal tau e toarte furios. S-a intors la apusul soarelui si tocmai voia sa trimita o patrula dupa tine.

Baiatul o zbughi pe langa centurion si alerga pana in casa. Aici il gasi pe tatal sau care se adresa unui sergent din garda. Mama sa statea langa el plangand.

Cand isi vazu fiul, tatal striga:

— Unde ai fost?

— La Betleem.

— Da, stiu, dar de ce te-ai intors atat de tarziu? Nu ti-am spus de nenumarate ori sa vii acasa inainte de a se intuneca? Vino imediat in camera mea.

Baiatul se uita neputincios la mama lui care continua sa planga, dar nu dintr-un sentiment de usurare, si isi urma tatal in camera sa. Sergentul din garda ii facu cu ochiul cand trecu pe langa el, dar baiatul stia ca nimic nu-l mai poate salva. Tatal sau intra inaintea lui si se aseza pe un taburet de piele de langa masa de scris. Aparu si mama, care ramase tacuta la usa.

— Acum spune-mi exact unde ai fost si de ce ti-a trebuit atat de mult timp ca sa te intorci. Ai grija sa-mi spui adevarul.

Baiatul se posta in fata tatalui sau si ii povesti tot ce s-a intamplat. Ii spuse cum s-a dus in sat si a ales cu grija ce avea de cumparat si cum a economisit in felul acesta jumatate din banii pe care ii daduse mama. Cum pe drumul de intoarcere a vazut calare pe un magar o femeie trupesa, care a vrut sa traga la han, dar nu a gasit loc; explica de ce i-a dat produsele pe care le cumparase. In continuare, ii descrise pe pastorii care chiuiau si se bateau cu pumnul in piept pana ce a aparut o lumina puternica pe cer si toti au cazut in genunchi pastrand tacere. In sfarsit, ii spuse tatalui de cei trei barbati in vesminte scumpe care il cautau pe imparatul imparatilor.

Pe tata il suparara spusele fiului sau.

— Ce-i cu povestea asta? Striga el. Ia spune-mi, l-ai gasit pe Imparatul Imparatilor?

— Nu, tata. Nu l-am gasit, raspunse el, uitandu-se la tatal sau care se ridicase si incepuse sa masoare camera in lung si in lat.

— Poate ca exista si o explicatie mai simpla pentru faptul ca fata si degetele tale sunt manjite cu suc de rodii.

— Nu, tata. Am cumparat o rodie in plus dupa ce am facut toate cumparaturile si, chiar si asa am reusit sa economisesc un dinar de argint.

Baiatul ii dadu mamei moneda crezand ca acest lucru va confirma cele povestite de el. Dar la vederea monedei tatal se infurie si mai mult. Se opri din mers si se uita fix in ochii fiului sau.

— Ai cheltuit celalalt dinar pentru tine si, deci, nu ai cu ce sa-l justifici.

— Nu-i adevarat, tata, eu.

— Atunci iti mai dau o sansa, cu conditia sa spui adevarul, zise tatal sau asezandu-se din nou pe scaun. Daca ma minti, baiatule, am sa-ti trag o bataie s-o tii minte toata viata.

— Ti-am spus deja adevarul, tata.

— Asculta-ma atent, fiule. Noi ne-am nascut romani, ne-am nascut sa stapanim lumea, deoarece legile si obiceiurile noastre sunt verificate si prezinta incredere. Ele s-au bazat intotdeauna ferm pe o cinste absoluta. Romanii nu mint niciodata; in aceasta consta forta noastra si slabiciunea inamicilor nostri. De aceea noi conducem, iar altii sunt condusi. Si atata timp cat lucrurile vor sta asa, Imperiul Roman nu va cadea. Intelegi ce spun, fiul meu?

— Da, tata, inteleg.

— Atunci vei intelege si de ce este absolut necesar sa spui adevarul.

— Dar, tata, nu am mintit.

— Atunci nu mai ai scapare, spuse el cu manie. Si nu-mi mai ramane decat un singur mod de a trata aceasta problema.

Mama voia sa vina in ajutorul fiului sau, dar stia ca orice protest era inutil. Tatal se ridica de pe scaun, isi scoase cureaua cu care era incins peste mijloc si o indoi lasand cataramele de alama grele in partea exterioara. Ii porunci fiului sa stea aplecat. Baiatul se supuse fara nici o ezitare; tatal isi ridica centura deasupra capului si lovi cu toata puterea in copil. Acesta nu tresari si nu cracni deloc. Mama isi intoarse privirea si incepu sa planga. Dupa ce ii administra si a douasprezecea lovitura, tatal ii porunci sa se duca in camera sa. Baiatul iesi fara o vorba si mama il urma supraveghindu-l in timp ce urca scarile. Apoi se duse repede in bucatarie si lua niste ulei de masline si alifii care, spera ea, ii vor alina fiului ei durerea provocata de rani. Cand urca in camera lui cu borcanelele, il gasi deja culcat. Se duse langa pat si trase cearsaful. Baiatul se intoarse cu fata in jos, iar mama pregati unguentele. Apoi ii ridica incet camasa de noapte de teama sa nu-i mareasca durerile. Ii privi trupul si nu-i veni sa creada.

Pe pielea baiatului nu era nici o urma.

Isi plimba usor degetele pe trupul lui si constata ca avea o piele catifelata de parca tocmai s-ar fi imbaiat. Il intoarse cu fata in sus, dar nu vazu nici un semn. Il acoperi imediat cu cearsaful.

— Nu-i spune nimic lui tata si scoate-ti din minte ce-ai vazut pentru totdeauna, deoarece, chiar si istorisirea acelor lucruri l-ar infuria.

— Da, mama.

Mama se apleca si stinse lumanarea de langa pat; lua unguentele nefolosite si se indrepta in varful picioarelor spre usa. In prag, care era usor luminat, se intoarse spre fiul ei si ii spuse:

— Pontius, acum stiu ca ai spus adevarul.

Un gentleman perfect.

Nu l-as fi cunoscut niciodata pe Edward Shrimpton daca nu ar fi avut nevoie de un prosop. Statea gol langa mine uitandu-se uluit la o banca din fata lui si bolborosind:

— As fi putut sa jur ca am lasat blestematul ala de prosop acolo.

Tocmai iesisem din sauna infasurat in prosoape, asa ca, am luat un prosop de pe umarul meu si i l-am dat. Mi-a multumit si mi-a intins mana.

— Edward Shrimpton, a spus el zambind.

I-am luat mana si ma intrebam cum trebuie sa aratam stand acolo, in vestiarul salii de gimnastica a Clubului Metropolitan, spre seara, doi barbati in toata firea strangandu-ne mainile, goi.

— Nu-mi amintesc sa va fi vazut la club pana acum, a adaugat el.

— Nu, sunt un membru de dincolo de ocean.

— Aha, din Anglia. Ce va aduce la New York?

— Am venit pentru o romanciera americana pe care editura mea ar vrea sa o publice in Anglia.

— Si ati avut vreun succes?

— Da, cred ca saptamana aceasta voi incheia afacerea, daca agentul va inceta sa incerce sa ma convinga ca autoarea lui este o combinatie intre Tolstoi si Dickens si, deci, trebuie sa fie platita corespunzator.

— Niciunul dintre cei doi nu a fost platit prea bine, daca memoria nu ma insala, a spus Edward Shrimpton in timp ce-si freca energic spatele cu prosopul.

— Acelasi lucru l-am spus si eu agentului, care insa a contracarat amintindu-mi ca editura mea l-a publicat pe Dickens initial.

— Va sugerez, a spus Edward Shrimpton, sa-i amintiti ca rezultatul final s-a dovedit profitabil pentru toti cei interesati.

— Am facut-o, dar, ma tem ca acest agent este mai interesat de „clipa de fata” decat de posteritate.

— Ca bancher, acesta e un sentiment pe care cu greu as putea sa-l dezaprob, deoarece: singurul lucru pe care il avem in comun cu editorii este faptul ca, intotdeauna clientii nostri incearca sa ne spuna o poveste minunata.

— Poate ca ar trebui sa scrieti una din ele pentru mine? Am spus eu politicos.

— Doamne-fereste, cred ca sunteti satul de cat vi se spune ca viata fiecaruia dintre noi este un roman, asa ca ma grabesc sa va asigur ca nu este si cazul meu.

Am ras, caci era reconfortant sa nu fii informat de catre o cunostinta noua ca memoriile ei, daca ar gasi timpul necesar sa le scrie, ar deveni peste noapte un best-seller.

— Poate ca in viata dvs. exista o poveste interesanta, dar nu sunteti constient de acest lucru, am sugerat eu.

— Daca asa stau lucrurile, ma tem ca nu am bagat-o in seama.

Dl. Shrimpton a intrat intr-o cabina sa se imbrace si, dupa un timp, a iesit si mi-a inapoiat prosopul. Dupa aprecierea mea era inalt de aproape un metru optzeci si cinci. Purta un costum cu dungi subtiri, caracteristic bancherilor din Wall Street. Cu toate ca era aproape chel, avea un fizic remarcabil pentru un barbat care probabil trecuse bine de saizeci de ani. Doar mustata alba stufoasa ii trada varsta adevarata, dar avea mai degraba aerul unui colonel englez in retragere decat al unui bancher new-yorkez.

— Stati mult in New York? A intrebat el in timp ce scotea din buzunarul interior al hainei un etui de piele. Acesta continea o pereche de ochelari cu lentile in forma de semiluna pe care si i-a pus pe varful nasului.

— Doar saptamana aceasta.

— Sunteti cumva liber maine ca sa luam masa de pranz impreuna? A intrebat el uitandu-se pe deasupra ochelarilor.

— Da. Oricum n-as mai putea suporta inca un pranz cu agentul acela.

— Foarte bine, atunci, ce-ar fi sa ne intalnim si sa-mi povestiti in continuare actiunea dramatica de capturare a autoarei americane?

— Si poate ca am sa descopar ca la urma urmei si in viata dvs. exista o poveste demna de a fi scrisa.

— Nici o speranta, a spus el, ati paria pe un perdant daca v-ati bizui pe aceasta si mi-a intins din nou mana. Ora unu, sufrageria membrilor clubului, va aranjeaza?

— Ora unu, sufrageria membrilor clubului, am repetat eu.

In timp ce parasea vestiarul, m-am dus la oglinda sa-mi strang cravata. In seara aceea luam cina cu Eric McKenzie, un prieten editor, cel care mi-a propus la vremea respectiva sa fiu membru al clubului. Ca sa fiu mai exact, Eric McKenzie era mai degraba prietenul tatalui meu. Ei se cunoscusera inainte de razboi intr-un concediu petrecut in Portugalia si, atunci cand am fost ales membru al clubului, curand dupa retragerea tatalui meu, Eric si-a asumat sarcina de a lua masa cu mine ori de cate ori ma aflam in New York. Cei din generatia parintilor vad intotdeauna in tine un copil de care trebuie sa aiba in permanenta grija. Intrucat era un contemporan al tatalui meu, Eric trebuia sa aiba aproape saptezeci de ani. Cu toate ca era cam tare de o ureche si usor adus de spate, era intotdeauna amuzant si constituia o companie placuta, chiar daca ma intreba mereu daca stiam ca bunicul sau a fost scotian.

In timp ce-mi puneam ceasul la mana, am realizat ca Eric trebuia sa soseasca in cateva minute. Mi-am pus haina si m-am dus in hol ca sa constat ca el ma astepta deja. Isi omora timpul citind anunturile depasite ale clubului. Din cate am observat eu, poti conta pe faptul ca americanii vin sau mai devreme sau mai tarziu; niciodata la timp. M-am oprit si m-am uitat la barbatul garbovit, al carui par, cu exceptia catorva suvite, incaruntise complet. Costumul lui format din trei piese avea un nasture lipsa la haina, ceea ce mi-a amintit ca sotia lui murise cu un an inainte. Dupa o alta strangere de mana prieteneasca si urari de bun venit, am luat liftul pana la etajul doi si ne-am dus in sala de mese.

Sala de mese a Clubului Metropolitan este foarte putin diferita de cea a oricarui alt club de barbati. O multime de scaune vechi imbracate in piele, covoare vechi, portrete vechi si membri vechi. Un chelner ne-a condus intr-un colt la o masa de la care se vedea Central Park. Am facut comanda, dupa care am vorbit despre toate subiectele pe care le discut de obicei cu o cunostinta pe care apuc s-o vad doar de doua ori pe an – familie, copii, prieteni comuni, munca, baseball si cricket. Cand am ajuns la cricket am ajuns si la cafea, astfel ca, ne-am retras in celalalt capat al camerei si ne-am instalat confortabil in fotolii. La cafea am comandat si doua coniacuri. Eric si-a scos tacticos un trabuc cubanez. Desi pe eticheta scria ca sunt trabucuri din Indiile de Vest, stiam ca sunt cubaneze, deoarece eu i le-am adus de la o tutungerie din St. James's, Piccadily, care e specializata in schimbarea etichetelor pentru clientii ei americani. M-am gandit deseori ca trebuie sa fie singura pravalie din lume care schimba etichetele cu unicul scop de a face ca un produs superior sa apara inferior. Sunt sigur ca negustorul meu de vinuri procedeaza tocmai pe dos.

In timp ce Eric incerca sa-si aprinda trabucul, mi-am plimbat privirea prin incapere si, deodata, mi-au cazut ochii pe un panou care era pe peretele din fata mea. Mai exact, era o placa de lemn frumos lustruita, pe care erau pictate cu litere cursive aurite numele celor care au castigat de-a lungul anilor Campionatul de Table al clubului. M-am uitat in treacat pe lista, caci nu ma asteptam sa vad vreun nume cunoscut, cand, deodata, am dat peste numele Edward Shrimpton. Candva, pe la sfarsitul anilor treizeci, a fost pe locul doi.

— Ce interesant, am spus eu.

— Ce anume? A intrebat Eric, invaluit intr-un nor de fum de parca ar fi fost in Gara Centrala.

— Edward Shrimpton a fost pe locul doi in Campionatul de Table al clubului de pe la sfarsitul anilor treizeci. Maine iau masa cu el.

— N-am stiut ca-l cunosti.

— L-am cunoscut abia azi dupa-amiaza si i-am explicat in ce imprejurari.

Eric a ras si s-a intors sa vada panoul. Apoi adauga, oarecum misterios:

— A fost o noapte pe care n-am s-o uit, probabil, niciodata.

— De ce? Am intrebat.

Eric ezita si paru nesigur pe el inainte de a continua:

— A trecut prea multa vreme ca sa mai intereseze pe cineva acum. Facu din nou o pauza. In timp ce tragea din trabuc, scrumul fierbinte cazu pe jos si arse covorul, adaugand inca o urma la cele care formau deja un model sui generis. Cu putin inainte de razboi, a spus el, Edward Shrimpton era printre cei mai buni sase jucatori de table din lume. De fapt, cam in vremea aceea a castigat campionatul mondial neoficial de la Monte Carlo.

— Si nu a putut sa castige campionatul clubului?

— Nu a putut” ar fi gresit spus, dragul meu. „Nu a castigat” ar fi mai corect. Eric a cazut intr-o alta tacere, evident preocupat de ceva.

— Vrei sa-mi explici de ce? Am intrebat eu, sperand ca va continua, sau ma lasi ca pe un copil care vrea sa afle cine l-a omorat pe Cocosul Rosu?

— Toate la timpul lor, dar, da-mi voie mai intai sa-mi aprind din nou blestematul asta de trabuc.

Am tacut si, dupa ce a aprins patru bete de chibrituri la rand, a spus:

— Inainte de a incepe, uita-te la barbatul acela care sta acolo la masa din colt cu o tanara blonda.

M-am intors si m-am uitat in directia respectiva. Am vazut un barbat care tocmai ataca o friptura impresionanta. Arata cam de aceeasi varsta cu Eric si era imbracat intr-un costum elegant, care, insa, nu reusea sa ascunda faptul ca avea probleme cu silueta: numai croitorul i-a zambit, probabil, multumit. In fata lui statea o blonda neatragatoare, foarte slaba, care avea cam jumatate din varsta lui.

— Ce pereche nepotrivita. Cine sunt?

— Harry Newman cu a patra nevasta. Toate sunt la fel. Ma refer la sotii – par blond, ochi albastri, slabanoage si mute. N-am sa inteleg niciodata de ce mai divorteaza un barbat daca, apoi, se insoara cu o copie la indigo a originalului.

— Ce legatura au toate astea cu Edward Shrimpton? Am intrebat eu incercand sa-l fac pe Eric sa nu se abata de la subiect.

— Ai rabdare, a spus gazda mea in timp ce-si aprindea din nou trabucul. La varsta ta ai mult mai mult timp de pierdut decat mine.

Am ridicat razand paharul de coniac de pe masa si, tinandu-l in mainile facute caus, am inceput sa rotesc licoarea in el.

— Harry Newman, a continuat Eric, pe care aproape nu-l mai vedeam din cauza fumului, a fost cel care l-a batut pe Edward Shrimpton in finala campionatului de club din acel an, desi, la drept vorbind, el n-a atins niciodata clasa lui Edward.

— Explica-mi de ce, am spus eu in timp ce priveam panoul pentru a vedea daca intr-adevar numele lui Newman il preceda pe cel al lui Edward Shrimpton.

— Ei bine, a spus Eric, dupa semifinala, pe care Edward a castigat-o usor, ne-am zis cu totii ca finala va fi o formalitate. Harry era un jucator foarte bun. Eu pierdusem cu el in semifinale, dar stiam ca nu poate spera sa iasa invingator in confruntarea cu Edward Shrimpton. Finala de la club este castigata de cel care face primul douazeci si unu de puncte si, daca atunci m-ar fi intrebat cineva care este pronosticul meu, as fi raspuns ca rezultatul va fi probabil 21 la 5 in favoarea lui Edward. Afurisit trabuc, a spus el, si l-a aprins, pentru a patra oara.

Am asteptat din nou plin de nerabdare.

— Finala se tine intotdeauna sambata seara si bietul Harry de colo, a spus Eric, aratand cu trabucul spre coltul indepartat al camerei, in timp ce scrumul cadea din nou pe covor, despre care toti credeam ca ii merg bine afacerile in domeniul asigurarilor, primise chiar in dimineata de luni, inainte de finala, o nota prin care i se anunta falimentul – as putea sa adaug ca nu era vina lui. Asociatul lui incasase bani in contul lui Harry fara stirea acestuia, a disparut si l-a lasat pe el sa achite facturile. Toata lumea la club il compatimea.

Joi, presa a aflat de povestea asta, si, in plus, a scris ca nevasta lui Harry a fugit cu asociatul. Harry nu s-a aratat la club toata saptamana, iar unii dintre noi ne intrebam daca nu va da inapoi si il va lasa pe Edward sa castige prin neprezentare, caci, oricum, rezultatul era stiut dinainte. Dar Comitetul Jocurilor nu a primit nimic de la Harry in sensul ca intrecerea nu va mai avea loc, astfel ca s-a procedat ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. In seara finalei am cinat cu Edward Shrimpton aici la club. Era intr-o forma excelenta. A mancat foarte putin si n-a baut decat un pahar cu apa. Daca m-ai fi intrebat atunci, n-as fi pariat nici un penny pe Harry Newman, chiar daca sansele ar fi fost de zece la unu pentru el.

Am cinat cu totii sus la etajul trei. Comitetul hotarase ca aceasta camera sa fie eliberata si sa se puna saizeci de scaune in patrulater in jurul mesei de joc. Finala trebuia sa inceapa la ora noua. La noua fara douazeci nu mai era nici un loc liber. Se statea si in picioare pe doua randuri in spatele patrulaterului format de scaune: nu aveam sansa in fiecare zi sa vedem un campion mondial in desfasurare. La noua fara cinci Harry inca nu aparuse si unii membri ai clubului incepusera sa dea semne de nerabdare. Cand a batut de ora noua, arbitrul s-a dus la Edward si i-a spus ceva. Edward a clatinat din cap ca nu este de acord si s-a indepartat. Tocmai in clipa cand ma gandeam ca arbitrul va trebui sa fie ferm si sa-i atribuie meciul lui Edward, a intrat in camera Harry, elegant imbracat, intr-un smoching cu cateva numere mai mici decat cel pe care-l poarta in seara asta. Edward s-a dus direct la el, i-a strans mana calduros si s-au instalat la masa din mijlocul camerei. De la prima aruncare a zarurilor s-a creat o stare de tensiune in jurul meciului. Membrii clubului asteptau sa vada cum se va descurca Harry in jocul de deschidere.

Trabucul intermitent s-a stins din nou. M-am aplecat si i-am aprins un chibrit.

— Multumesc, dragul meu. Unde am ramas? A, da, la primul joc. Ei bine, cu greu a reusit Edward sa castige primul joc. Ma intrebam daca nu cumva nu se concentra suficient sau daca nu se relaxase putin prea mult in asteptarea adversarului. In al doilea joc Harry a avut noroc la zar si a castigat destul de usor. Din acel moment a inceput o lupta apriga si, atunci cand scorul a ajuns la 11-9 in favoarea lui Edward, tensiunea din camera a devenit de-a dreptul electrizanta. La al noualea joc am inceput sa-l urmaresc mai atent pe Edward si am observat ca a acceptat sa fie atras intr-un joc de aparare, o mica greseala de rationament pe care numai un jucator experimentat ar fi depistat-o. Ma intrebam cate alte erori subtile a mai facut fara ca eu sa le fi observat. Harry a castigat si al noualea joc astfel ca s-a ajuns la scorul de 18-17 in favoarea sa. Urmarind cu si mai multa atentie am vazut ca Edward a facut exact atat cat trebuia ca sa castige al zecelea joc si, dupa o dubla pe care a jucat-o nesabuit, a facut exact atat cat trebuia ca sa piarda al unsprezecelea joc, aducand scorul la egalitate, 20-20, astfel ca, totul depindea acum de ultimul joc. Jur ca nimeni n-a plecat din camera in seara aceea; toata lumea s-a ridicat in picioare; unii s-au urcat pe pervazul ferestrelor. In camera plutea un abur de bautura, iar fumul de tigara era atat de gros ca puteai sa-l tai cu cutitul si totusi, cand Harry a ridicat paharul cu zaruri pentru ultimul joc, se putea auzi rapaitul cubuletelor de fildes inainte de a fi aruncate. Harry a avut un zar bun in acel ultim joc si Edward a facut doar o mica greseala, de felul celei pe care am reusit s-o depistez mai inainte; dar a fost suficient ca Harry sa castige jocul, meciul si campionatul. Dupa ultima aruncare a zarurilor, toti cei din camera, inclusiv Edward, s-au sculat in picioare si l-au ovationat pe campion.

— Oare, ceilalti membri ai clubului si-au dat seama ce s-a intamplat, de fapt, in seara aceea?

— Nu, nu cred, spuse Eric. Si cu siguranta Harry Newman nu si-a dat seama. Toata lumea spunea ca niciodata n-a jucat Harry atat de bine si ca este un campion vrednic de lauda, cu atat mai mult cu cat stradania lui a avut loc in conditii grele.

— Edward a comentat in vreun fel?

— Da, a zis ca de la Monte Carlo a fost cel mai greu meci al lui si ca nu voia decat sa spere ca i se va da posibilitatea sa-si ia revansa in anul urmator.

— Dar nu i s-a dat, am spus eu uitandu-ma iarasi la panou. N-a castigat niciodata campionatul organizat in cadrul clubului.

— Este adevarat. Dupa ce Roosevelt a insistat sa va ajutam pe voi, cei din Anglia, clubul n-a mai tinut nici o competitie pana in 1946 si Edward, care luptase in razboi, pierduse orice interes pentru jocul respectiv.

— Dar Harry?

— O, Harry. Harry n-a mai privit inapoi dupa castigarea campionatului; cred ca a facut o multime de tranzactii in seara aceea la club. Intr-un an a ajuns din nou la o situatie buna si si-a gasit chiar si o alta blonda atragatoare.

— Ce spune Edward despre rezultat acum, dupa treizeci de ani?

— A ramas un mister pana in ziua de azi. In toata aceasta perioada nu l-am auzit niciodata facand vreo referire la meciul acela.

Eric a terminat de fumat trabucul si a pus chistocul intr-o scrumiera in care nu era nici urma de scrum. Este limpede ca trabucul a actionat ca un semnal care i-a amintit ca era timpul sa mergem acasa. S-a ridicat cu putina greutate si am coborat cu el pana la usa de la intrare.

— La revedere, baiete, spuse el, transmite-i lui Edward urari de bine maine cand iei masa de pranz cu el. Si tine minte, nu incerca sa joci table cu el. Te-ar bate si acum.

A doua zi am sosit in holul de la intrare cu cateva minute inainte de ora fixata, nefiind sigur daca Edward Shrimpton facea parte din categoria americanilor care vin devreme sau a celor care vin tarziu. Cand a batut ora unu el a intrat pe usa: exista intotdeauna exceptii de la regula. Am hotarat sa mergem direct la masa, deoarece avea o intalnire in Wall Street la doua si jumatate. Ne-am urcat intr-un lift aglomerat si am apasat pe butonul nr. 3. Usile s-au inchis ca o armonica obosita si cel mai incet lift din America a urcat pana la etajul doi.

Cand am intrat in sufragerie m-am amuzat sa-l vad pe Harry Newman tot acolo, atacand o alta friptura, in timp ce micuta blonda ciugulea dintr-o salata. El l-a salutat cu un gest larg pe Edward Shrimpton, care a raspuns la salut dand prietenos din cap. Ne-am asezat la o masa in centrul camerei si am studiat lista de bucate. Meniul zilei consta in friptura si placinta cu rinichi, ceea ce era cazul, probabil, in jumatate din cluburile de barbati din lume. Edward a notat comanda noastra cu un scris frumos si citet pe o bucata de hartie adusa de chelner.

M-a intrebat despre autoarea dupa care umblam si a facut cateva comentarii pertinente cu privire la lucrarile ei anterioare, la care am raspuns cat am putut de bine, incercand in acelasi timp sa fac un plan pentru a-l face sa vorbeasca despre campionatul de table de dinainte de razboi, un subiect care, dupa parerea mea, ar fi constituit o povestire mult mai buna decat tot ce scrisese autoarea respectiva pana atunci. Dar Edward n-a vorbit niciodata despre el in timpul mesei, asa incat, incepusem sa disper. In cele din urma, uitandu-ma la panoul de pe perete, i-am spus cu stangacie:

— Vad ca ati fost pe locul doi in campionatul de table care s-a desfasurat chiar inainte de izbucnirea razboiului. Ati fost, desigur, un jucator excelent.

— Nu, nu tocmai, a replicat el. Putini se preocupau de table pe vremea aceea. Astazi este o cu totul alta atitudine. Tinerii astia iau jocul in serios.

— Ce parere aveti despre campion? Am spus eu incercandu-mi norocul.

— Harry Newman? A fost un jucator remarcabil. Juca foarte bine, mai ales sub presiune. Este domnul care ne-a salutat cand am intrat in camera. Uitati-l acolo in colt cu sotia.

Am privit docil spre masa domnului Newman, dar gazda mea n-a mai adaugat nimic, astfel ca am renuntat. Am comandat doua cafele si asa s-ar fi sfarsit povestea lui Edward daca Harry Newman si sotia lui nu ar fi venit direct la noi dupa ce si-au terminat pranzul. Edward s-a ridicat mult mai repede decat mine, cu toate ca eram cu douazeci de ani mai tanar. Harry Newman parea si mai solid cand statea in picioare, iar sotioara lui blonda parea mai degraba desertul decat consoarta lui.

— Ed, a spus el plin de exuberanta, ce mai faci?

— Multumesc bine, Harry, a replicat Edward. Iti prezint pe invitatul meu.

— Incantat de cunostinta, a spus el. Rusty, de mult voiam sa-l cunosti pe Ed Shrimpton, pentru ca ti-am vorbit de atatea ori despre el.

— Chiar ai facut-o, Harry? A rostit ea cu voce pitigaiata.

— Desigur. Doar iti amintesti, scumpa mea. Ed este acolo, pe panoul de onoare al jucatorilor de table, a spus el aratand cu degetul spre placa respectiva. Inaintea lui este doar un nume si acela este al meu. Si unde mai pui ca Ed era campion mondial pe vremea aceea. Nu-i asa, Ed?

— Asa-i, Harry.

— Prin urmare, presupun ca eu ar fi trebuit sa fiu campion mondial in anul acela, nu esti de aceeasi parere?

— N-as putea sa te contrazic, a replicat Edward.

— In acea zi mare, Rusty, cand lucrurile se puneau foarte serios, iar eu ma aflam sub o mare presiune, l-am batut fara drept de apel.

Eu n-am scos o vorba desi nu credeam nimic din ce spunea, iar Edward Shrimpton nu l-a contrazis nici acum.

— Trebuie sa mai jucam o data de dragul vremurilor de odinioara, Ed, a continuat grasanul. Ar fi amuzant sa vedem daca ai putea sa ma bati acum. Fii atenta, Rusty, in ultimul timp mi-au cam ruginit balamalele3. A ras tare de propria sa gluma, dar fata consoartei sale a ramas fara nici o expresie. Ma intrebam cat va mai dura pana cand va aparea a cincea doamna Newman.

— Ma bucur ca te-am vazut din nou, Ed. Ai grija de tine.

— Multumesc, Harry, spuse Edward.

Dupa ce Newman si sotia lui au plecat ne-am asezat din nou la masa. Cafeaua ni se racise asa ca am comandat alta. Camera era aproape goala. Cand am turnat cafeaua din cafetiera in cesti, Edward s-a aplecat spre mine conspirativ si mi-a soptit:

— Acum exista o poveste grozava pentru un editor ca dumneata, a spus el. Ma refer la adevarul adevarat despre Harry Newman.

Am ciulit urechile deoarece imi inchipuiam ca o sa-mi spuna versiunea lui cu privire la ceea ce s-a intamplat realmente la acel campionat de table antebelic, in urma cu peste treizeci de ani.

— Zau? Am spus eu inocent.

— O, da, a zis Edward. Nu a fost atat de simplu cum ti-ai putea inchipui. Inainte de razboi Harry a fost adus intr-o situatie foarte grea de partenerul lui de afaceri, care i-a furat nu numai banii, dar si nevasta. Chiar in saptamana in care era la pamant, a castigat campionatul de table al clubului, a lasat de-o parte toate necazurile si, in ciuda dificultatilor, a avut o revenire spectaculoasa. Stii, acum este foarte bogat. Nu esti de acord ca povestea asta ar fi teribil de interesanta?

O aventura de o noapte.

Cei doi barbati s-au intalnit prima data la varsta de cinci ani, cand au fost asezati in aceeasi banca la scoala pentru simplul motiv ca numele lor, Thompson si Townsend, veneau unul dupa altul in catalogul clasei. Au devenit curand prieteni foarte buni, o legatura care, la varsta aceea, este mai puternica decat o casatorie. Dupa ce au absolvit scoala primara, au intrat la liceul local, unde nu a existat nici un Timpson, Tooley sau Tomlinson care sa-i desparta. Dupa ce au urmat sapte ani in acea institutie de invatamant, au ajuns la o varsta cand trebuiau sa hotarasca daca sa-si ia o slujba sau sa se duca la universitate. Au optat pentru aceasta din urma pe motiv ca munca trebuie amanata pana in ultimul moment posibil. Din fericire, amandoi aveau suficienta materie cenusie si inteligenta nativa ca sa poata intra la Universitatea Durham pentru a studia engleza.

In timpul studentiei relatiile dintre ei s-au dovedit la fel de prietenoase ca si in scoala primara. Amandurora le placeau engleza, tenisul, cricketul, mancarea buna si fetele. Noroc ca in ultima din aceste predilectii gusturile lor difereau in privinta unor detalii. Michael, un barbat de un metru optzeci si sapte, suplu, cu un par negru carliontat, prefera blondele inalte, pieptoase, cu ochi albastri si picioare lungi. Lui Adrian, un barbat indesat, de un metru saptezeci si sapte, cu un par blond lins, ii placeau fetele mici, zvelte, brunete si cu ochi negri. Astfel, ori de cate ori Adrian cunostea o fata care il interesa pe Michael sau viceversa, fie ca era studenta sau chelnerita, fiecare din ei era bucuros sa exagereze virtutile prietenului sau. In felul acesta, au petrecut trei ani idilici la unison in universitate, castigand considerabil mai mult decat o licenta. Intrucat niciunul dintre ei nu i-a impresionat pe examinatori suficient pentru a mai petrece doi ani expunandu-si teoriile in vederea obtinerii doctoratului, ei nu au mai putut evita lumea reala.

Legati intre ei ca doi gemeni, si-au parasit locurile natale si au plecat la Londra spre a-si face un loc in viata. Michael a intrat la BBC ca stagiar, in timp ce Adrian s-a angajat la Benton & Bowles, agentia internationala de publicitate, ca ajutor de contabil. Au facut rost de un mic apartament in Earl's Court Road pe care l-au zugravit in oranj si cafeniu si au inceput sa duca o viata de tineri burlaci, caci, fara indoiala, asa se considerau.

Cei doi barbati au dus inca cinci ani aceasta viata fericita de celibatari pana ce fiecare s-a indragostit de cate o fata care indeplinea cerintele lor speciale. In cateva saptamani s-au casatorit amandoi: Michael cu o blonda inalta, cu ochi albastri, pe care a intalnit-o pe cand juca tenis la Clubul Hurlingham; Adrian, cu o fata zvelta, cu ochi negri, bruneta, contabila la firma Kellogg's Cornflakes. Amandoi isi indeplineau foarte bine indatoririle de soti si amandoi au procreat cate trei copii la interval de un an; si in aceasta privinta s-au diferentiat, dar numai in detalii, Michael avand doi baieti si o fata, Adrian doua fete si un baiat. Fiecare din ei a devenit nasul primului fiu nascut al celuilalt.

Casatoriile nu i-au despartit, ei continuand sa-si vada de vechile obiceiuri: jucau cricket impreuna la sfarsit de saptamana in timpul verii si fotbal iarna, fara a mai vorbi de mesele de pranz regulate pe care le luau in cursul saptamanii.

Dupa ce a sarbatorit zece ani de casnicie, Michael, care era acum un producator respectabil la Thames Television, i-a marturisit oarecum timid lui Adrian ca a avut o prima aventura: nu a putut sa reziste unei blonde inalte, bine facute, de la serviciul de steno-dactilografie, care ii oferea mai mult decat o stenografiere cu saptezeci de cuvinte pe minut. Doar cateva saptamani mai tarziu si Adrian, acum director managerial respectabil la Pearl & Dean, a calcat stramb, punand ochii pe o ziarista din Fleet Street, care voia sa obtina niste informatii secrete despre una din companiile pe care le reprezenta el. La fiecare intalnire ea isi percepea taxa. Curand, cei doi barbati si-au reluat vechile obiceiuri. Orice ajutor pe care si-l puteau da unul altuia era oferit cu generozitate, fara sa se creeze conflicte de interese, caci aveau gusturi diferite. Casniciile lor nu aveau de suferit – sau cel putin asa se convingeau unul pe celalalt – si la varsta de treizeci si cinci de ani, dupa ce au trecut cu bine prin tumultuosii ani saizeci, au intrat in anii saptezeci hotarati sa ia cat mai mult de la viata.

La inceputul acelui deceniu, Thames Television a decis sa-l trimita pe Michael in America pentru a face un film ABC despre viata la New York. Filmul era destinat telespectatorilor britanici. Lui Adrian, care a vrut intotdeauna sa vada coasta de est a Americii, nu i-a fost greu sa aranjeze o excursie in aceeasi perioada pretextand ca era necesar sa faca niste cercetari mai serioase decat se fac de obicei pentru o companie de tutun anglo-americana. In saptamana pe care au petrecut-o impreuna la New York, cei doi barbati s-au distrat de minune, punctul culminant constituindu-l o petrecere data de ABC in ultima seara pentru vizionarea formei finale a filmului lui Michael despre New York, intitulat „Opiniile unui englez despre Big Apple”.

Cand Michael si Adrian au sosit la studiourile ABC, petrecerea era deja in toi. Au intrat impreuna in sala, cu intentia de a bea ceva si de a pleca mai devreme, pentru ca a doua zi urmau sa se intoarca in Anglia.

Au depistat-o exact in acelasi moment.

Era de inaltime medie, bine facuta, cu niste ochi verzi langurosi si cu un par acaju – o combinatie frapanta intre gusturile fanteziste ale celor doi barbati. Intr-o clipa, fiecare din ei stia exact unde dorea sa petreaca acea noapte si, inarmati cu doua minti, dar cu o singura idee, au pornit hotarati la atac.

— Salut, ma numesc Michael Thompson.

— Salut, replica ea. Eu sunt Debbie Kendall.

— Iar eu sunt Adrian Townsend.

Ea le-a intins mana si s-au repezit amandoi s-o apuce. Intretinandu-se cu ea cand unul, cand altul, au descoperit pana la sfarsitul petrecerii ca Debbie Kendall era angajata la ABC ca regizor pentru emisiunea de actualitati de seara. Era divortata si avea doi copii care locuiau cu ea in New York. Dar niciunul dintre cei doi barbati n-a reusit s-o impresioneze cat de cat, chiar daca fiecare s-a straduit din rasputeri sa arate ca este superior celuilalt; amandoi au facut pe grozavii intr-un mod dezgustator si au ajuns aproape sa se incaiere cand noua companioana voia sa i se aduca ceva de mancare sau de baut. In absenta, fiecare isi barfea prietenul cel mai bun intr-un mod subtil, plin de perfidie.

— Adrian ar fi un baiat simpatic daca n-ar bea, spuse Michael.

— Un tip grozav Michael, cu o nevasta foarte draguta si cu trei copii adorabili, zise Adrian.

Au escortat-o amandoi pe Debbie pana acasa si, calcandu-si pe inima, au parasit-o la treptele de la usa de intrare a locuintei ei din Strada 68. Ea i-a sarutat pe cei doi usor pe obraji, le-a multumit si le-a zis noapte buna. Ei s-au intors la hotel in tacere.

Cand ajunsera in camera lor de la etajul nouasprezece al hotelului Plaza, Michael fu cel care vorbi primul.

— Imi pare rau, spuse el. M-am purtat prosteste.

— Si eu m-am comportat la fel, spuse Adrian, nu se cade sa ne batem pentru o femeie. N-am fi facut-o niciodata in trecut.

— Asa e, spuse Michael. Si atunci, de ce nu am ajunge la un compromis onorabil?

— Ce sugerezi?

— Intrucat plecam amandoi maine dimineata la Londra, sa stabilim ca oricare dintre noi se intoarce primul.

— Perfect, spuse Adrian si isi stransera mainile in semn ca au incheiat targul, ca si cand ar fi jucat din nou o partida de cricket la scoala si ar fi trebuit sa decida cine sa loveasca mingea primul. Odata afacerea incheiata, s-au culcat si au cazut intr-un somn adanc.

Dupa ce au ajuns la Londra amandoi au facut tot ce le-a stat in putinta pentru a gasi un pretext sa se intoarca la New York. Niciunul n-a contactat-o pe Debbie Kendall prin telefon sau prin vreo scrisoare, deoarece, asta ar fi incalcat intelegerea intervenita intre ei, dar cand saptamanile au devenit luni, amandoi au inceput sa-si piarda speranta. Se parea ca nici unuia nu i se va da posibilitatea sa se intoarca la New York. Dar iata ca, Adrian fu invitat la Los Angeles pentru a vorbi la o conferinta consacrata mijloacelor de comunicare in masa. Nu-si mai incapea in piele de multumit ce era. Isi facea socoteala ca in drumul de inapoiere spre Londra se va putea opri la New York. Dar Michael a descoperit ca Liniile Aeriene Britanice ofereau bilete ieftine pentru sotiile care isi insoteau barbatii in calatoriile de afaceri: prin urmare, Adrian nu se mai putea intoarce via New York. Michael a scos un oftat de usurare, care a devenit un strigat de triumf atunci cand a fost ales pentru a pleca la Washington si a face un reportaj despre alocutiunea adresata Congresului de catre presedinte. El i-a sugerat sefului Departamentului Emisiuni Externe ca ar fi bine ca in drum spre casa sa se opreasca la New York pentru a intari legaturile pe care le stabilise in prealabil cu ABC. Seful Departamentului Emisiuni Externe a fost de acord, dar i-a atras atentia lui Michael ca trebuie sa se intoarca in ziua imediat urmatoare pentru a face reportajul privind deschiderea Parlamentului.

Adrian i-a telefonat sotiei lui Michael si i-a spus despre calatoriile ieftine in Statele Unite atunci cand iti insotesti barbatul.

Ce dragut din partea ta ca te-ai gandit la mine, Adrian, dar, din pacate, nu ni se da niciodata liber de la scoala in timpul trimestrului si, oricum, adauga ea, mi-e o frica teribila sa merg cu avionul.

Michael a dovedit foarte multa intelegere pentru fobia neveste-sii si s-a dus sa cumpere un singur bilet.

Michael a plecat cu avionul la Washington in lunea urmatoare si a sunat-o pe Debbie Kendall din camera de hotel, intrebandu-se daca ea isi va mai aminti de cei doi fanfaroni englezi cu care a avut o scurta intalnire in urma cu cateva luni, iar in caz ca isi amintea, daca isi va da seama care din ei este el. A facut numarul cu teama. Se auzea sunand. Oare era acasa, oare era macar in New York? In sfarsit s-a auzit un declic si a raspuns o voce suava.

— Salut, Debbie, la telefon Michael Thompson.

— Salut, Michael. Ce surpriza placuta. Esti in New York?

— Nu, in Washington, dar vreau sa vin si la New York. Esti cumva libera joi ca sa luam cina impreuna?

— Stai sa ma uit in agenda.

Michael astepta cu sufletul la gura. I se parea ca dureaza ore intregi.

— Da, ar fi foarte bine.

— Excelent! Pot sa vin sa te iau la ora opt?

— Da, multumesc, Michael. Astept cu nerabdare sa te vad.

Incurajat de acest prim succes, Michael i-a trimis imediat o telegrama de compatimire lui Adrian, exprimandu-si regretul pentru pierderea pe care a suferit-o. Adrian nu a raspuns.

Joi dupa-amiaza, de indata ce a terminat reportajul despre discursul presedintelui, Michael a luat un tren suburban pana la New York. Dupa ce s-a instalat la hotel – de data aceasta insistand sa i se dea o camera cu pat dublu pentru cazul in care copiii lui Debbie erau acasa – a facut o baie pe-ndelete si s-a barbierit incet, taindu-se de doua ori si dandu-si cu putin prea mult aftershave. Si-a ravasit toate lucrurile pana ce s-a hotarat ce cravata, camasa si costum sa-si puna ca sa arate mai bine. Dupa ce s-a imbracat, s-a studiat in oglinda, pieptanandu-si cu grija parul proaspat spalat, astfel incat, suvitele lungi si subtiri sa acopere portiunile unde parul incepea sa se rareasca. Dupa o ultima verificare, a ajuns la convingerea ca arata mai tanar decat cei treizeci si opt de ani ai sai. Apoi, Michael a luat liftul pana la parter. Iesind din hotelul Plaza, a nimerit in plin Fifth Avenue iluminat de neon si, vesel, a luat-o spre Strada 68. Pe drum, a cumparat un buchet de trandafiri de la o florarie situata la incrucisarea Strazii 68 cu Madison Avenue si, fredonand o melodie, a pornit din nou plin de incredere. La opt si cinci minute a ajuns la usa de la intrare a casei placate cu gresie in care statea Debbie Kendall.

Cand i-a deschis usa, Michael a constatat ca este chiar mai frumoasa decat si-o amintea. Purta o rochie albastra, lunga, cu volane de matase alba la guler si la mansete. Rochia ii acoperea tot trupul, de la gat pana la glezne si, cu toate acestea, era extrem de atragatoare. Nu era aproape deloc fardata, cu exceptia unui strat subtire de ruj pe buze, pe care Michael isi pusese deja in gand sa-l inlature. Ochii ei verzi straluceau.

— Spune ceva, spuse ea zambind.

— Arati extraordinar, Debbie, a fost tot ce a putut sa ingaime in timp ce-i oferea trandafirii.

— Ce dragut din partea ta, replica ea si-l invita inauntru.

— Michael a urmat-o in bucatarie unde, ea a mai taiat din tulpinele lungi ale florilor si le-a aranjat intr-o vaza de portelan. Apoi, l-a condus in living, unde a pus trandafirii pe o masa ovala langa o fotografie cu doi baietasi.

— Avem timp sa bem ceva?

— Desigur. Am retinut o masa la Elaine pentru ora opt treizeci.

— Restaurantul meu favorit, a spus ea cu un zambet care i-a scos in evidenta o gropita in obraz. Fara sa-l mai intrebe pe Michael ce ar dori sa bea, Debbie a turnat whisky in doua pahare si i-a intins unul.

— Ce memorie buna are, s-a gandit el, in timp ce ba ridica paharul, ba il lasa jos, emotionat ca un adolescent la prima intalnire. Cand, in cele din urma, Michael si-a terminat bautura, Debbie i-a spus:

— Trebuie sa plecam. Elaine nu tine o masa libera nici un minut, chiar daca ai fi Henry Kissinger.

Michael a ras. Apoi, a ajutat-o sa-si imbrace mantoul. Cand a incuiat usa, el si-a dat seama ca in casa nu era nici o baby-sitter si ca nu se auzeau glasuri de copii. Probabil ca stau cu tatal lor, si-a spus el. Ajunsi in strada, el a oprit un taxi si i-a spus soferului sa-i duca pe Strada 87, colt cu Second Avenue. Michael nu mai fusese la Elaine. Restaurantul ii fusese recomandat de un prieten de la ABC care il asigurase ca localul acesta ii va spori sansele cu mai mult de jumatate.

Restaurantul era arhiplin. In timp ce asteptau la bar sa vina seful de sala, Michael a observat ca era tipul de local frecventat de bogatasi si celebritati si s-a intrebat daca buzunarul lui va face fata cheltuielilor si, mai important, daca o asemenea cheltuiala se va dovedi o investitie care merita sa fie facuta.

Au fost condusi de un chelner la o masuta in fundul salii, unde au mai luat cate un whisky in timp ce studiau meniul. Chelnerul s-a intors sa ia comanda. Debbie n-a vrut felul intai, ci doar friptura de vitel, astfel ca Michael a comandat acelasi lucru pentru el. Ea a refuzat sa i se serveasca la friptura sos alb cu usturoi. Michael a permis sperantelor sale sa creasca putin.

— Ce face Adrian? A intrebat ea.

— O, cat se poate de bine, a replicat Michael. Mi-a zis, bineinteles, sa-ti transmit toata dragostea lui. El a subliniat cuvantul dragoste.

— Dragut din partea lui ca isi aminteste de mine. Te rog sa-i transmiti si din partea mea toate cele bune. Cu ce ocazie ai venit la New York de data aceasta? Alt film?

— Nu. New York-ul poate sa devina, ce-i drept, al doilea oras pentru oricine, dar de data aceasta am venit numai ca sa te vad pe tine.

— Sa ma vezi pe mine?

— Da, am avut de facut un reportaj la Washington, dar, stiind ca pot sa-mi termin treaba pana astazi la pranz, am sperat ca vei fi libera sa petreci o seara cu mine.

— Sunt flatata.

— Nu este cazul.

A zambit. Intre timp a sosit friptura.

— Arata bine, zise Michael.

— E si foarte buna, spuse Debbie. Cand te intorci acasa?

— Maine dimineata, din pacate, cu avionul de ora unsprezece.

— Nu-ti ramane timp sa faci mare lucru in New York.

— Am venit aici numai ca sa te vad pe tine, repeta Michael.

Debie continua sa manance.

— Cum a putut un barbat sa divorteze de tine?

— O, ma tem ca nu e nimic original. S-a indragostit de o blonda de douazeci si doi de ani si si-a parasit nevasta de treizeci si doi de ani.

— Un prost. Ar fi trebuit sa aiba o aventura cu blonda de douazeci si doi de ani si sa ramana credincios nevestei de treizeci si doi de ani.

— Nu este o contradictie in asta?

— O, nu. Nu cred. Nu mi s-a parut niciodata nefiresc sa doresti pe altcineva. La urma urmei, viata e lunga si e greu sa ti se ceara sa nu vrei o alta femeie.

— N-as spune ca sunt de acord cu tine, spuse Debbie pe ganduri. Mi-ar fi placut sa raman fidela unui singur barbat.

Drace, isi zise Michael, asta nu e o filosofie care sa ma favorizeze.

— Ii simti lipsa? Incerca el din nou.

— Da, uneori. Au dreptate in revistele pentru femei cand spun ca te simti foarte singura cand esti parasita pe neasteptate.

Asta suna mai promitator, isi zise Michael si, se pomeni spunand:

— Da, inteleg, dar o femeie ca tine nu e cazul sa ramana singura prea mult timp.

Debbie nu raspunse nimic.

Michael ii umplu din nou paharul cu vin pana sus, sperand sa mai comande o sticla pana ce ea isi va termina friptura.

— Vrei sa ma imbeti, Michael?

— Crezi ca ajuta? Replica el razand.

Debbie insa nu rase. Michael incerca din nou.

— Ai fost la teatru in ultimul timp?

— Da, m-am dus la Evita saptamana trecuta. Mi-a placut – ma intreb cu cine ai fost, reflecta Michael – dar mama a adormit in mijlocul actului doi. Cred ca va trebui sa mai merg o data singura sa vad piesa.

— Ce mult as dori sa stau mai mult ca sa poti merge cu mine.

— Ar fi placut, spuse ea.

— Va trebui sa ma multumesc sa vad spectacolul la Londra.

— Cu sotia.

— Chelner, inca o sticla de vin, te rog.

— Eu nu mai beau, zau, Michael.

— Ei, o sa ma ajuti putin.

Chelnerul pleca.

— Exista vreo posibilitate sa vii si tu in Anglia? Intreba Michael.

— Nu, am fost o singura data, cand Roger, fostul meu sot, ne-a luat cu el, pe mine si pe copii. Mi-a placut tara. Tot ce am vazut m-a incantat, dar, ma tem ca am vizitat ceea ce viziteaza toti americanii de obicei. Turnul Londrei, Palatul Buckingham, apoi Oxford si Stratford, dupa care am plecat cu avionul la Paris.

— Un mod trist de a vedea Anglia; sunt atat de multe locuri pe care as fi putut sa ti le arat.

— Am impresia ca voi, englezii, cand veniti in America, nu vedeti mare lucru in afara de New York, Washington, Los Angeles si poate San Francisco.

— Asa e, spuse Michael, nevrand s-o contrazica.

Chelnerul debarasa masa.

— Te tenteaza un desert, Debbie?

— Nu, nu, incerc sa mai slabesc.

Michael o lua usor pe dupa talie.

— N-ai nevoie, spuse el. Esti tocmai cum trebuie.

Ea rase. El zambi.

— In orice caz, nu renunt la cafea.

— Putin coniac?

— Nu, multumesc, doar cafea.

— Cu frisca?

— Nu, fara.

— Doua cafele, te rog, fara frisca, ii spuse Michael chelnerului care se invartea tot timpul in jurul lor.

— Regret ca nu te-am dus intr-un local mai linistit si cu mai putin fast, spuse el intorcandu-se din nou spre Debbie.

— De ce?

Michael ii lua mana. Era rece.

— Mi-ar placea sa-ti spun niste lucruri pe care sa nu le auda si cei de la masa vecina.

— Nu cred, Michael, ca cineva ar fi socat de ceea ce ar auzi la Elaine.

— Foarte bine atunci. Crezi in dragoste la prima vedere?

— Nu, dar cred ca poti fi atras fizic de o persoana cand o intalnesti prima oara.

— Ei bine, trebuie sa-ti marturisesc ca asta mi s-a intamplat cu tine.

Din nou ea nu replica nimic.

Sosi cafeaua si Debbie isi retrase mana. Apuca cescuta si lua o inghititura. Michael facu la fel.

— In seara in care ne-am intalnit au fost o suta cincizeci de femei in sala, Debbie, si eu nu am avut ochi decat pentru tine.

— Chiar si in timpul filmului?

— Da-l incolo de film ca-l vazusem de o suta de ori. Mi-era teama ca n-am sa te mai vad pe tine niciodata.

— Sunt de-a dreptul miscata.

— De ce ai fi? Probabil ca ti se intampla tot timpul.

— Din cand in cand, spuse ea. Dar n-am luat pe nimeni prea in serios de cand m-a parasit sotul.

— Imi pare rau.

— Nu e nevoie. Doar ca nu e chiar asa de usor sa uiti pe cineva dupa ce ai trait zece ani impreuna. Ma intreb daca multe din femeile divortate sunt chiar asa de dispuse sa sara in pat cu primul barbat care le iese in cale, cum se sugereaza in toate filmele din ultimul timp.

Michael ii lua din nou mana, sperand din toata inima ca el nu intra in acea categorie.

— A fost o seara foarte placuta. Ce-ar fi sa mergem la Carlyle ca sa-l ascultam pe Bobby Short?

Prietenul sau de la ABC ii daduse aceasta idee, pentru cazul in care simtea ca mai are o sansa.

— Da, mi-ar face placere, spuse Debbie.

Michael ceru nota de plata – optzeci si sapte de dolari. Daca de cealalta parte a mesei ar fi stat nevasta-sa, el ar fi verificat socoteala cu grija, dar nu era cazul acum. A lasat pe o tavita cinci hartii de douazeci de dolari si n-a mai asteptat restul. Cand au iesit din Second Avenue, el a luat-o de mana pe Debbie si au pornit impreuna spre centru. Pe Madison Avenue s-au oprit la vitrine. El ar fi vrut sa-i cumpere ba o haina de blana, ba un ceas Cartier, ba o rochie Balenciaga. Noroc ca toate magazinele sunt inchise, isi zise Debbie.

Au sosit la Carlyle tocmai cand incepea spectacolul de la ora unsprezece. Un chelner ii conduse cu o lanterna prin sala de la parter, cufundata in intuneric, pana la o masa situata intr-un colt. Michael comanda o sticla de sampanie, iar Bobby Short, dupa cateva acorduri, incepu sa cante alene: „Georgia, Georgia, ah, iubita mea.” Michael, care nu mai putea sa-i vorbeasca lui Debbie deoarece il acoperea zgomotul orchestrei, se multumi sa o tina de mana, iar atunci cand interpretul canta „De data aceasta a fost aproape perfect, nu-i asa, iubito?”, el se apleca si o saruta pe obraz. Ea se intoarse spre el si ii zambi – era, oare, un zambet complice, sau i s-a parut ca e asa pentru ca o dorea el prea mult? Apoi ea isi turna sampanie. La douasprezece fix, Bobby Short inchise capacul pianului si spuse „Noapte buna, dragi prieteni, a sosit momentul ca voi toti care sunteti cuminti sa mergeti la culcare – dar si cei dintre voi care nu sunteti cuminti”. Michael rase un pic prea tare, dar ii facu placere ca si Debbie rase.

Au mers pe jos pe Madison Avenue pana la Strada 68, vorbind vrute si nevrute, dar Michael se gandea la un singur lucru. Cand au sosit acasa la Debbie, ea si-a scos cheia de la yale.

— Vrei sa mai bei ceva? Intreba ea fara nici o intentie insinuanta.

— Multumesc, Debbie, n-as mai vrea bautura, dar as bea cu placere o cafea.

Ea l-a condus in living.

Florile au rezistat bine, il tachina ea si se duse la bucatarie sa prepare cafeaua.

Michael se amuza intre timp rasfoind un numar vechi din revista Time si uitandu-se numai la ilustratii. Ea se intoarse dupa cateva minute cu o cafetiera si doua cesti pe o tava lacuita. Turna cafeaua si apoi se aseza pe canapea langa Michael, tragandu-si un picior sub ea si intorcandu-se usor catre el. Michael dadu pe gat cafeaua din doua inghitituri, oparindu-si putin buzele. Apoi, punandu-si ceasca pe o masuta, se apleca spre Debbie si o saruta pe gura. Ea mai avea in mana ceasca de cafea. Deschise o clipa ochii si cu o manevra abila reusi sa puna ceasca pe masuta. Dupa un alt sarut lung, ea se smulse de langa el.

— Maine dimineata trebuie sa ma scol devreme.

— Si eu, spuse Michael, dar ma preocupa mai mult faptul ca n-am sa te mai vad din nou multa vreme.

— Dragut din partea ta sa-mi spui acest lucru, replica Debbie.

— Nu, efectiv ma framanta, spuse el si o saruta din nou.

De data aceasta ea raspunse; cu o mana, el incepu sa-i descheie sirul de nasturei pe care ii avea rochia la spate, iar cealalta mana i-o strecura in san. Ea se smulse din nou.

— Sa nu facem ceva ce o sa regretam.

— Sunt sigur ca n-o sa regretam, spuse Michael.

Apoi, o saruta pe gat si pe umeri lasand intre timp sa-i alunece rochia in jos. Ii mangaia sanii cu miscari indemanatice, incantat sa constate ca nu purta sutien.

— Mergem sus, Debbie? Sunt prea batran ca sa fac dragoste pe canapea.

Fara o vorba ea se ridica si il conduse tinandu-l de mana in dormitor, unde plutea acelasi parfum discret si placut pe care il simtise si la ea.

Debbie aprinse o veioza de langa pat si isi scoase desuurile lasandu-le sa cada pe jos. Michael, in timp ce se dezbraca de partea cealalta a patului, nu-si lua o clipa ochii de pe trupul ei. Se vari sub plapuma si imediat se lungi si ea langa el. Dupa ce au facut dragoste, o experienta care i-a produs lui Michael o placere cum n-a avut de mult, el a stat si s-a gandit ca Debbie cedase cu totul, si inca de la prima intalnire.

Stateau imbratisati, fara sa vorbeasca. Apoi au facut dragoste din nou. Si a doua oara a fost la fel de placut.

Dupa aceea, Michael a cazut intr-un somn adanc.

El se trezi primul in dimineata urmatoare si se uita lung la femeia frumoasa care dormea langa el. Ceasul electronic de pe noptiera arata sapte-zero-trei. Michael ii atinse usor fruntea cu buzele si incepu s-o mangaie pe par. Ea se trezi cu miscari lenese si ii zambi. Apoi au facut din nou dragoste, de data aceasta incet, tandru, dar la fel de placut ca si in timpul noptii. El nu spuse nimic cand ea se dadu jos din pat si se duse la bucatarie sa pregateasca micul dejun. Intre timp, dadu drumul la apa in cada. Michael se relaxa in baia fierbinte cantand in gura mare un slagar al lui Bobby Short. Ce mult ar fi dorit sa-l poata vedea Adrian. Dupa ce se sterse cu prosopul si se imbraca, se duse si el in bucatarie si luara impreuna micul dejun. Oua, sunca, paine prajita, marmelada englezeasca si cafea aburinda. Apoi, Debbie se duse sa faca o baie si sa se imbrace. Intre timp, Michael citi New York Times. Cand reaparu in living imbracata intr-o rochie eleganta corai, lui ii paru rau ca pleaca atat de curand.

— Trebuie sa plecam imediat, altfel pierzi avionul.

Michael se ridica fara tragere de inima si Debbie il duse cu masina inapoi la hotel. Isi arunca repede hainele intr-o valiza, achita nota pentru camera cu pat dublu in care nu dormise si se intoarse la masina unde il astepta Debbie. In drum spre aeroport vorbira despre viitoarele alegeri si despre placinte cu dovleac ca si cand ar fi fost casatoriti de ani de zile sau ar fi evitat amandoi sa admita ca s-a intamplat ceva in noaptea precedenta.

Debbie l-a lasat pe Michael in fata cladirii Pan Am si, dupa ce-a parcat masina, s-a dus cu el la ghiseul de control. Nu le mai ramanea decat sa astepte anuntarea zborului.

— Pan Am anunta plecarea cursei aeriene 006 in directia Londra – Heathrow. Pasagerii sunt rugati sa se prezinte cu pasapoartele la Poarta numarul noua.

Cand au ajuns la bariera care era „numai pentru pasageri”, Michael a luat-o pe Debbie o clipa in brate.

— Multumesc pentru seara de neuitat pe care am petrecut-o impreuna, spuse el.

— Nu, Michael, eu trebuie sa-ti multumesc, replica ea in timp ce il saruta pe obraz.

— Trebuie sa marturisesc ca n-am sperat ca vom ajunge chiar atat de departe, spuse el.

— De ce nu? Intreba ea.

— E greu de explicat, replica el, cautand cuvinte care s-o flateze, nu s-o puna intr-o situatie jenanta. Sa zicem ca m-a surprins.

— Te-a surprins faptul ca m-am culcat cu tine din prima noapte? Nu trebuie sa te surprinda.

— De ce?

— Exista o explicatie foarte simpla. Cand am divortat, toate prietenele mi-au spus sa-mi gasesc un barbat cu care sa am o aventura de o noapte. Ideea era nostima, dar imi displacea gandul ca barbatii din New York or sa zica despre mine ca sunt o usuratica. Ea il mangaie tandru pe obraz. Asa ca, atunci cand te-am intalnit pe tine si pe Adrian, care locuiati la peste trei mii de mile departare, mi-am zis: „Oricare dintre voi se intoarce primul”.

Un om al rutinei.



Septimus Horatio Cornwallis nu era la inaltimea numelui sau. Cu un asemenea nume ar fi trebuit sa fie ministru, amiral sau, cel putin, preot de tara. De fapt, Septimus Horatio Cornwallis era un simplu functionar la biroul central al Societatii de Asigurari Industriale Ltd., 172 Holborn Bars, London EC 1.

Numele lui Septimus puteau fi imputate tatalui sau, care stia cate ceva despre Nelson, mamei sale, care era superstitioasa, si stra-stra-strabunicului sau, despre care se pretindea ca a fost var de-al doilea cu ilustrul guvernator general al Indiei. Dupa ce a terminat liceul, Septimus, un tanar subtirel, anemic, cu o chelie prematura, s-a angajat la Societatea de Asigurari Industriale; profesorul care se ocupa de orientarea profesionala a elevilor i-a spus ca, pentru inceput, era o situatie ideala pentru un tanar cu calificarea lui. Ceva mai tarziu, cand s-a gandit la sfatul pe care l-a primit, Septimus insusi si-a dat seama ca, din pacate, nu avea nici o calificare. In ciuda acestui neajuns, Septimus s-a ridicat incet, de-a lungul anilor, de la curier la asigurator (nu s-ar putea spune ca s-a catarat pe scara ierarhica, ci mai degraba ca a poposit pe fiecare treapta o vreme mai mult sau mai putin indelungata), ajungand la titlul pompos de asistent al directorului adjunct (sectia cereri de plata a asigurarilor).

Septimus isi petrecea ziua de munca intr-o cabina de sticla la etajul sase, primind cereri de plata a asigurarilor si recomandand plati pana la un milion de lire sterline. Simtea ca, daca nu-si baga nasul in rahat (una din expresiile favorite ale lui Septimus), va putea, dupa alti douazeci de ani, sa devina director (sectia cereri de plata a asigurarilor) si sa aiba in jur pereti prin care sa nu se vada inauntru si un covor ca lumea, nu petice in diverse nuante de verde puse unul langa altul. Ar putea chiar sa devina una din acele semnaturi pe cecurile de un milion de lire sterline.

Septimus locuia in Sevenoaks cu sotia, Norma, si cei doi copii, Winston si Elizabeth, care urmau scoala generala din localitate. Ei ar fi vrut sa mearga la liceul clasic, isi informa el regulat colegii, dar guvernul laburist le-a taiat aceasta posibilitate.

Septimus isi conducea viata de zi cu zi cu ajutorul unui set de sub-rutine invariante, ca un microprocesor primitiv, considerand despre sine ca respecta in cea mai mare masura traditia si disciplina. Caci, daca alta calitate nu avea, era cel putin un om cu deprinderi precise. In cazul in care, dintr-un motiv inexplicabil, KGB-ul ar fi vrut sa-l asasineze pe Septimus, n-ar fi trebuit decat sa-l puna sub urmarire timp de sapte zile si, in felul acesta, ar fi aflat orice miscare a lui de-a lungul unui an.

Septimus se scula in fiecare dimineata la sapte si cincisprezece si isi punea unul din cele doua costume de culoare inchisa pe care le avea. Pleca de acasa -statea pe Palmerston Drive nr. 47 – la sapte cincizeci si cinci, dupa ce-si lua micul dejun constand, in mod invariabil, dintr-un ou fiert moale, doua bucati de paine prajita si doua cesti de ceai. Cand ajungea la Peronul Unu al garii din Sevenoaks cumpara Daily Express si apoi se urca in trenul de opt si douazeci si sapte in directia Cannon Street. In timpul calatoriei, Septimus citea ziarul si fuma doua tigari. La noua si sapte minute ajungea in gara Cannon Street. Apoi mergea pe jos pana la birou, se aseza la masa de lucru din cabina de sticla de la etajul sase si la ora noua treizeci se confrunta cu prima cerere care trebuia inregistrata. Isi lua pauza de cafea la ora unsprezece, permitandu-si luxul de a fuma inca doua tigari. Isi delecta din nou colegii cu realizarile imaginare ale copiilor sai si la unsprezece si cincisprezece isi relua lucrul.

La ora unu parasea Marea Catedrala Gotica (o alta expresie de a lui) pentru o ora, pe care o petrecea la o bodega numita The Havelock, unde obisnuia sa bea un pahar de bere Carlsberg cu o feliuta de lamaie si sa serveasca meniul zilei. Dupa ce termina pranzul, fuma din nou doua tigari. La unu si cincizeci si cinci se reintorcea la birou si lucra pana la pauza de cincisprezece minute de la ora patru, care, ii oferea prilejul ritual de a mai fuma doua tigari. La cinci treizeci fix, Septimus isi lua umbrela si servieta diplomat cu armatura de otel avand inscrise pe ea, in argint, initialele S. H. C., incuia usa cabinei de sticla de doua ori si pleca. Cand trecea pe langa serviciul de dactilografie, spunea cu o voiosie mecanica „Pe maine la aceeasi ora, fetelor”, fredona cateva masuri din Sunetul muzicii in timp ce cobora cu liftul, apoi intra in torentul functionarilor care se revarsa pe High Holborn. Se indrepta hotarat spre statia Cannon Street, atingand usor cu umbrela trotuarul. Se izbea de bancheri, comercianti, agenti de bursa, avand satisfactia de a se simti o particica din marele City al Londrei.

Odata ajuns in gara, Septimus cumpara de la un chiosc de ziare Evening Standard si un pachet cu zece tigari Benson & Hedges, pe care le punea in servieta, peste documentele Societatii de Asigurari Industriale. La cinci cincizeci se urca in vagonul al patrulea al trenului de pe Peronul Cinci, alegea intotdeauna acelasi compartiment si isi ocupa locul favorit de la fereastra, cu fata spre locomotiva, langa domnul care avea un inceput de chelie si citea inevitabilul Financial Times si vizavi de secretara elegant imbracata care citea lungi romane de dragoste si cobora undeva dupa Sevenoaks. Inainte de a se aseza, scotea din servieta Evening Standard si pachetul nou de Benson & Hedges, le aseza pe bratul canapelei si punea servieta si umbrela in plasa de deasupra sa. Odata instalat, deschidea pachetul si fuma prima dintre cele doua tigari planificate pentru calatorie. Intre timp, citea Evening Standard. Astfel, ii ramaneau opt tigari pe care le fuma pana ce lua trenul de cinci cincizeci in seara urmatoare.

Cand ajungea in gara Sevenoaks, el mormaia un buna seara tovarasilor sai de drum (singurele cuvinte pe care le rostea in cursul calatoriei), cobora din tren si o pornea direct spre locuinta sa din Palmerston Drive nr. 47, ajungand la usa de la intrare cu putin inainte de sase patruzeci si cinci. Intre sase patruzeci si cinci si sapte treizeci termina de citit ziarul sau controla temele de casa ale copiilor, dojenindu-i usor cand gasea o greseala sau scotand un oftat atunci cand el insusi era depasit la matematica. La sapte treizeci, „buna lui stapana” (o alta expresie favorita de a lui) ii punea pe masa din bucatarie meniul zilei facut dupa Woman's Own sau mancarea lui favorita „trei degete de peste, mazare si cartofi prajiti”. In ultimul caz, obisnuia sa spuna: „Daca Dumnezeu voia ca pestii sa aiba degete, el le-ar fi dat si maini”, dupa care radea si punea sos de rosii peste pestii lunguieti. In timp ce manca, sotia ii relata evenimentele din ziua respectiva. La ora noua urmarea stirile reale la BBC 1 (nu se uita niciodata la ITV) si la zece treizeci se ducea la culcare.

Aceste tabieturi erau intrerupte numai in concediu cand, Septimus avea, bineinteles, alte tabieturi. Craciunul era sarbatorit alternativ, cand cu parintii Normei in Watford, cand cu sora si cumnatul lui Septimus in Europa, iar vara isi permiteau luxul sa mearga, pentru doua saptamani, in Corfu, la Hotelul Olympic.

Nu numai ca lui Septimus ii placea stilul sau de viata, dar il deranja cea mai mica perturbare a rutinei sale. Aceasta existenta monotona parea sa nu mai sufere nici o schimbare pana la moarte, caci Septimus nu era genul de om care sa ofere scriitorilor subiecte pentru romane fluviu de doua sute de mii de cuvinte. Totusi, s-a intamplat o data ca rutina lui Septimus sa fie nu numai usor perturbata, ci pur si simplu data peste cap.

Intr-o seara, la ora cinci si douazeci si sapte, cand Septimus inchidea dosarul cu ultima cerere din ziua respectiva, seful lui nemijlocit, directorul adjunct, il chema sa-l consulte intr-o problema. Din cauza acestei grosolane lipse de consideratie, Septimus pleca de la birou abia la sase si cateva minute. Desi nu mai era nimeni la serviciul de dactilografie, el saluta birourile goale si masinile de scris cu invariabilul „Pe maine la aceeasi ora, fetelor” si fredona cateva masuri din Edelweiss in timp ce cobora cu liftul. Cand iesi din Marea Catedrala Gotica vazu ca ploua. Deschise fara nici un chef umbrela si, ridicand-o deasupra capului, alerga printre baltoace sperand sa ajunga la timp pentru a prinde trenul de sase si treizeci si doua de minute. Cand ajunse in gara Cannon Street, statu la coada pentru a-si lua ziarul si tigarile, le puse in servieta, dupa care, se repezi pe Peronul Cinci. Se indispuse si mai mult cand se anunta la megafon, cu scuze rostite pe un ton indiferent, ca trei trenuri fusesera anulate in seara aceea din cauza unei intarzieri.

Pana la urma, Septimus isi croi drum prin multimea de oameni agitati, uzi leoarca si se urca in vagonul al saselea al unui tren care nu figura in nici un orar. Constata ca era plin cu oameni pe care nu-i mai vazuse niciodata si, mai rau, aproape toate locurile erau ocupate. Singurul loc pe care-l gasi era in mijlocul vagonului, cu spatele spre locomotiva. Isi puse servieta si umbrela in plasa de deasupra sa si, dupa ce arunca o privire de jur imprejurul vagonului, se aseza. Nu era nici o figura familiara printre ceilalti sase pasageri din compartiment. Vizavi de el, ocupand mai mult decat un loc, era o femeie cu trei copii. In stanga lui, dormea dus un domn in varsta. In dreapta, era un tanar de vreo douazeci de ani care statea aplecat pe fereastra si privea afara.

Cand se uita la tanar, Septimus avu un soc. Imbracat intr-o jacheta de piele neagra si pantaloni foarte stramti, fluiera nepasator. Parul sau negru, soios, era pieptanat in sus pe crestetul capului si in jos in parti. Singurele doua culori din infatisarea tanarului care se asortau, erau cele ale jachetei si unghiilor. Dar cel mai rau din toate pentru firea sensibila a lui Septimus era sloganul batut in tinte pe spatele jachetei. Deasupra semnului nazist pictat in alb scria cu nerusinare „Heil Hitler” si, ca si cand nu era suficient, dedesubtul svasticii era scris cu litere aurite: „Ti-o bag”. Din ce tara venea? Se intreba Septimus. Ar trebui sa se reinfiinteze Serviciile Nationale pentru asemenea delincventi. In ceea ce-l priveste, Septimus nu putuse fi recrutat in Serviciile Nationale din cauza ca avea platfus.

Septimus decise sa ignore creatura respectiva si, luand pachetul de Benson & Hedges aflat pe bratul canapelei in dreapta sa, aprinse o tigara si incepu sa citeasca Evening Standard. Puse la loc pachetul, asa cum facea de obicei, in ideea ca va mai fuma una inainte de a ajunge la Sevenoaks. Cand, in sfarsit, trenul porni din Cannon Street, tanarul imbracat in negru se intoarse spre Septimus si, uitandu-se urat la el, lua pachetul de tigari, aprinse una si incepu sa pufaie. Lui Septimus nu-i venea sa-si creada ochilor. Era cat pe ce sa protesteze, dar isi dadu seama ca in vagon nu era niciunul dintre cei cu care calatorea de obicei ca sa-l sustina. Cantari situatia pentru un moment si apoi decise ca Discretia este partea cea mai buna a Valorii (o alta vorba de a lui Septimus).

Cand se opri trenul in gara Petts Wood, Septimus lasa ziarul din mana, desi nu citise mai nimic din el si, asa cum facea aproape intotdeauna, isi lua a doua tigara. O aprinse, trase un fum si vru sa ia din nou ziarul, cand tanarul il apuca de un capat si se pomenira amandoi cu cate o jumatate de ziar. De data aceasta Septimus se uita de jur imprejur dupa ajutor. Copiii din fata lui incepura sa chicoteasca, in timp ce mama lor isi intoarse voit privirile de la ce se intampla, nevrand bineinteles sa fie implicata; batranul din stanga lui Septimus sforaia. Tocmai cand se gandea sa ia pachetul de tigari si sa-l puna in buzunar, tanarul se repezi la pachet, lua inca o tigara si o aprinse, tragand adanc fumul in piept. Apoi, inainte de a pune pachetul la loc, ii sufla lui Septimus, in mod intentionat, fumul in nas. Septimus ii arunca tanarului o privire plina de dusmanie prin valatucii de fum care il inconjurau. Scrasnind din dinti, se apuca sa citeasca din nou Evening Standard, ca sa constate ca in jumatatea sa de ziar erau numai anunturi cu oferte de serviciu, vanzari de automobile vechi si rubrici de sport, subiecte care nu-l interesau catusi de putin. Singura lui consolare era, insa gandul ca, fara indoiala, derbedeul de langa el nu voia, in fond, decat pagina de sport. Oricum, Septimus nu mai era capabil sa citeasca. Tremura tot de nervi din cauza purtarii scandaloase a vecinului sau din dreapta.

Nu se mai gandea decat cum sa se razbune. Treptat, in mintea sa se infiripa un plan cu care era convins ca ii va demonstra tanarului ca, uneori, virtutea inseamna mai mult decat propria ei recompensa (o varianta a unei zicale de a lui Septimus). Zambi din varful buzelor si, incalcandu-si obiceiurile, lua a treia tigara si puse sfidator pachetul la loc. Tanarul isi stinse propria tigara si, ca si cand ar fi primit provocarea, lua pachetul, scoase o alta tigara si o aprinse. Septimus era invins; pufai cat putu de repede iarba dracului, o stinse pe sfert nefumata, lua a patra tigara si o aprinse imediat. Cursa continua, caci mai ramasesera doua tigari. Septimus, desi tusea si se ineca din cauza fumului, reusi sa termine a patra tigara inaintea tanarului. Se apleca peste jacheta de piele si isi stinse tigara in scrumiera de la fereastra. Vagonul era plin de fum, dar tanarul tragea in continuare cat putea de repede. Copiii de vizavi tuseau intr-una, iar mama isi rotea bratele ca o moara de vant. Septimus se facea ca n-o vede si, prefacandu-se ca citeste despre sansele echipei de fotbal Arsenal in Cupa Angliei, statea cu ochii pironiti pe pachetul de tigari.

Septimus isi aminti apoi de maxima lui Montgomery, potrivit careia, in ultima instanta, luarea prin surprindere si sincronizarea sunt armele victoriei. Trenul intra incet in gara Sevenoaks cand tanarul isi stinse cea de a patra tigara in scrumiera. El ridica mana, dar Septimus fu mai iute. Anticipase urmatoarea miscare a inamicului si, in felul acesta, captura pachetul de tigari. Scoase cea de a noua tigara si, punand-o intre buze, o aprinse incet, cu voluptate, tragand adanc in piept, dupa care sufla fumul direct in nasul inamicului. Tanarul era exasperat. Septimus scoase ultima tigara din pachet si o sfarama intre degetul mare si aratator, lasand sa cada tutunul in pachetul gol. Apoi inchise cu grija cutiuta galben-aurie si o puse ostentativ pe bratul canapelei. Se ridica si, cu o miscare energica, lua de pe locul sau ramas vacant pagina de sport din Evening Standard, o rupse in doua, in patru, in opt si in cele din urma in saisprezece. Gramajoara de hartiute astfel formata o puse pe genunchii tanarului.

Trenul se opri in Sevenoaks. Triumfatorul Septimus, dupa ce administrase ultima lovitura in fata unui public care n-a scos o vorba, isi lua umbrela si servieta din plasa de deasupra si dadu sa plece. Dar servieta se lovi de bratul canapelei din fata lui si ii sari capacul. Toti pasagerii ramasera cu ochii tinta la continutul ei. Caci, in servieta, deasupra documentelor Societatii de Asigurari Industriale, era un exemplar frumos impaturit din Evening Standard si un pachet neinceput de zece tigari Benson & Hedges.

Ghinioanele lui Henric.

Cand Marelui Pasa i s-a nascut primul baiat, in 1900 (avea deja douasprezece fete de la sase neveste), i-a dat numele de Henric, dupa regele sau favorit al Angliei. Henric a intrat in aceasta lume cu mai multi bani decat si-ar fi putut imagina chiar si cel mai blazat agent de perceptie, astfel ca parea destinat sa duca o viata de huzur.

Marele Pasa, care domnea peste zece mii de familii, era de parere ca, pana la urma, vor ramane doar cinci regi in lume – regii de pica, de caro, de trefla, de cupa si regele Angliei. Avand aceasta convingere, el decise ca Henric sa primeasca o educatie englezeasca. Astfel, la varsta de opt ani, Henric parasi orasul sau natal, Cairo. El fu trimis in Anglia, unde urma sa fie instruit asa cum se cuvine. Fiind la o varsta destul de frageda, el ramase cu amintiri vagi despre zgomotul, caldura si murdaria din orasul in care s-a nascut. Henric isi incepu noua viata la Dragon School, care era, potrivit asigurarilor primite de Marele Pasa de la consilierii sai, cea mai buna scoala pregatitoare din tara. Dupa patru ani, baiatul absolvi aceasta scoala, alegandu-se cu o pasiune pentru polo de camp si cu o aversiune pentru orele de clasa. Continua, cu minimele cunostinte dobandite, la Eton, care, potrivit asigurarilor primite de Pasa de la consilierii sai, era cea mai buna scoala din Europa. Fu incantat sa afle ca scoala a fost infiintata de regele sau favorit. Henric petrecu cinci ani la Eton, unde adauga squash-ul, golful si tenisul la pasiuni si matematica, jazzul si crosul la aversiuni.

Nici atunci cand termina aceasta scoala nu reusi sa lase o impresie mai puternica examinatorilor sai. Cu toate acestea, i se gasi un loc la Balliol College, Oxford, care era, potrivit asigurarilor primite de Pasa de la consilierii sai, cea mai mare universitate din lume. Cei trei ani petrecuti la Balliol adaugara vietii sale inca doua pasiuni: caii si femeile si inca trei aversiuni de neinlaturat: politica, filosofia si economia.

Cand se incheie stagiul sau in statu pupillari, nu reusi sa-i impresioneze catusi de putin pe examinatori, astfel ca, nu i se acorda nici un titlu academic. Tatal sau, care considera ca cele doua goluri inscrise de Henric impotriva lui Cambridge la meciul de polo intre universitati constituie un rezultat satisfacator al carierei sale universitare, il trimise intr-o calatorie in jurul lumii ca sa-si completeze educatia. Lui Henric ii placu aceasta experienta. La Longchamps si pe strazile periferice din Benghazi invata mai mult cu privire la cursele de cai decat in scolile pe care le urmase in Anglia.

Marele Pasa ar fi fost mandru de tanarul inalt, frumos si rafinat, care se reintoarse in Anglia dupa un an, avand un foarte usor accent strain, daca n-ar fi murit inainte ca fiul sau iubit sa ajunga in Southampton. Henric, desi cu inima zdrobita, nu a disperat, caci tatal sau ii lasase vreo douazeci de milioane in active, o crescatorie de cai de curse la Suffolk, un iaht cu o lungime de 100 de picioare la Nisa si un palat la Cairo. Dar cea mai importanta mostenire de la tatal sau a fost, categoric, cel mai bun valet din Londra, un oarecare Godfrey Barker. Barker putea sa rezolve orice problema in cel mai scurt timp posibil.

Neavand altceva mai bun de facut, Henric se instala in fostul apartament de la Ritz al tatalui sau; nu era nevoit sa citeasca ofertele de serviciu din London Times. S-a lansat intr-o viata dedicata exclusiv placerii, singura cariera pentru care il pregatisera in mod adecvat Eton, Oxford si averea mostenita. Ca sa fim drepti cu Henric, in ciuda faptului ca avea mult sarm si o infatisare placuta, dadea dovada de suficient bun-simt ca sa-i aleaga cu grija pe cei cu care isi petrecea timpul lui pretios. Selecta numai prieteni vechi din liceu si universitate care, desi nu erau nici pe departe atat de bine situati ca el, nu erau genul de oameni care veneau sa cerseasca un imprumut de cinci lire sterline ca sa plateasca o datorie la jocurile de noroc.

Ori de cate ori era intrebat ce iubeste mai mult in viata, lui Henric ii venea greu sa aleaga intre cai si femei, dar, intrucat a constatat ca poate sa petreaca ziua cu caii si noaptea cu femeile fara sa provoace gelozii sau sa se ajunga la acuzatii reciproce, nu-si mai batea capul sa rezolve problema. Majoritatea cailor sai erau armasari frumosi, iuti, cu parul lucios si catifelat, cu ochi negri si musculatura puternica. Henric se indragostea pe rand de toate fetele din corul de la London Palladium. De fiecare data cand se sfarsea o poveste de amor, Barker avea grija ca respectiva sa primeasca o amintire corespunzatoare, ca sa nu izbucneasca un scandal. Pana la varsta de treizeci si cinci de ani, Henric a castigat toate cursele clasice ale turfului englez, iar Barker parea sa stie intotdeauna in ce an sa parieze pe calul stapanului sau.

Curand, viata lui Henric a cazut in rutina, dar nu se poate spune ca se plictisea vreodata. O luna o petrecea la Cairo, unde avea de rezolvat chestiuni de afaceri, trei luni le petrecea in sudul Frantei, cu excursiile de rigoare la Biarritz, iar in celelalte opt luni statea la hotelul Ritz. In cele patru luni cat lipsea din Londra, apartamentul sau magnific, cu fata spre St James's Park, ramanea neocupat. Istoria n-a consemnat daca Henric lasa camerele goale deoarece ii displacea ideea ca persoane necunoscute sa se balaceasca in baia ingropata in marmura sau pentru ca, pur si simplu, nu mai vroia sa se complice cu formalitatile de intrare si iesire din hotel de doua ori pe an. Administratorii hotelului Ritz n-au comentat niciodata aceasta chestiune cu tatal lui; de ce ar fi facut-o cu fiul? Acest program acoperea in intregime timpul lui Henric in decursul unui an, cu exceptia cate unei calatorii neprevazute la Paris, cand vreuna din fetele venite de pe meleagurile natale devenea mai insistenta in privinta casatoriei. Aproape toate fetele care il cunosteau pe Henric voiau sa se marite cu el, iar o buna parte dintre ele ar fi facut-o chiar daca el n-ar fi avut nici un ban. Totusi, Henric nu vedea nici un motiv sa fie fidel unei singure femei.

— Am o suta de cai si o suta de prieteni, explica el cand era intrebat. De ce m-as limita la o singura femeie? Parea sa nu existe un raspuns imediat la logica lui Henric.

Povestea lui Henric s-ar fi sfarsit aici daca si-ar fi continuat viata asa cum parea ca i-o pregatise soarta, dar chiar si Henricii din aceasta lume dau de necazuri la un moment dat.

Odata cu trecerea anilor, Henric si-a luat obiceiul sa nu faca nici o planificare in prealabil, deoarece experienta si abilul sau valet Barker l-au facut sa ajunga la convingerea ca atunci cand dispui de o avere imensa poti sa obtii orice doresti pe loc si sa faci fata oricaror imprejurari neprevazute. Dar nici chiar Barker n-a putut sa contracareze declaratia lui Chamberlain din 3 septembrie 1939, potrivit careia poporul britanic era in razboi cu Germania. Henric a socotit ca este o lipsa de consideratie din partea lui Chamberlain sa declare razboi imediat dupa Wimbledon si Oaks si o si mai mare lipsa de consideratie din partea Ministerului de Interne, care l-a anuntat, cateva luni mai tarziu, ca Barker va inceta sa mai fie in serviciul Marelui Pasa si, pana la noi ordine, va fi in serviciul Majestatii Sale Regele.

Ce putea sa faca bietul Henric? La patruzeci de ani, nu era obisnuit sa stea decat la Ritz si, nemtii, din cauza carora a fost amanat Wimbledon-ul sine die, ocupau acum si hotelul George V din Paris si hotelul Negresco din Nisa. Pe masura ce treceau saptamanile si, cum invazia parea iminenta, Henric ajunse la concluzia neplacuta ca va trebui sa se intoarca intr-un Cairo neutru pana ce englezii vor castiga razboiul. Nici o clipa nu i-a trecut prin minte ca englezii ar putea sa piarda. La urma urmei, au castigat primul razboi mondial si, deci, trebuie sa-l castige si pe al doilea. „Istoria se repeta” era aproape singura pilda de intelepciune pe care si-o amintea clar din cei trei ani de studii la Oxford.

Henric l-a convocat pe directorul hotelului Ritz si i-a spus ca pleaca, urmand ca apartamentul sa ramana neocupat pana la reintoarcerea sa. A platit pe un an in avans, considerand ca e un ragaz de timp mai mult decat suficient ca sa scape de parveniti de genul lui Herr Hitler si a plecat la Cairo. Ulterior, directorul a fost auzit facand observatia ca plecarea Marelui Pasa in Egipt era de-a dreptul rizibila; la urma urmei, era mai englez decat englezii.

Henric statu un an in palatul sau din Cairo, dar, constatand ca nu-i mai poate suporta pe compatriotii sai, se muta la New York. Daca mai ramanea putin ar fi avut posibilitatea sa dea nas in nas cu Rommel. Odata aflat la New York, Henric trase la Pierre Hotel de pe Fifth Avenue, isi alese un valet american pe nume Eugene si astepta ca dl. Churchill sa puna capat razboiului. Ca si cand ar fi vrut sa dovedeasca sprijinul sau permanent acordat englezilor, la 1 ianuarie al fiecarui an trimitea un cec la Ritz pentru a plati costul apartamentului sau pe urmatoarele douasprezece luni.

Henric sarbatori Ziua Victoriei in Times Square alaturi de un milion de americani si imediat facu planuri de reintoarcere in Anglia. Fu surprins si dezamagit cand i se comunica de la Ambasada Britanica din Washington ca s-ar putea sa dureze un timp pana ce i se va permite sa se reintoarca in tara pe care o iubea atat de mult. In ciuda presiunilor permanente pe care le facu si a intregii influente pe care o puse la bataie, abia in iulie 1946 se putu imbarca pe un vas cu destinatia Southampton. Isi lua ramas-bun de la America, facandu-i cu mana de pe puntea clasei intai. Era nerabdator sa ajunga in Anglia si sa-l revada pe Barker.

De indata ce puse piciorul pe pamantul englezesc, se duse direct la Ritz unde isi gasi apartamentul exact asa cum l-a lasat. Dupa cate putea sa constate Henric, nimic nu s-a schimbat in afara de faptul ca valetul sau (care era acum ordonanta unui general) trebuia sa mai ramana in armata cel putin inca sase luni. Henric era decis sa-si aduca contributia la efortul de razboi supravietuind fara el in perioada imediat urmatoare. Amintindu-si de cuvintele lui Barker: „Toata lumea stie cine sunteti. Nu se va schimba nimic”, avea convingerea ca totul va fi bine. Intr-adevar, pe Bonheur-du-jour din apartamentul sau de la Ritz era o invitatie de a lua cina a doua zi cu Lordul si Lady Lympsham la locuinta lor din Chelsea Square. Predictia lui Barker parea sa se adevereasca: totul va fi ca inainte. Henric trimise un raspuns afirmativ la invitatie, bucuros la gandul ca isi va relua viata in Anglia exact din punctul in care a lasat-o.

In seara urmatoare, Henric sosi in pragul casei din Chelsea Square la opt si cateva minute. Familia Lympsham, un cuplu mai varstnic, care nu avusese nici o contributie la razboi, dadea impresia ca nici nu stia ca a avut loc razboiul sau ca Henric a lipsit de pe scena sociala londoneza. Cina pe care o servi, in ciuda rationalizarilor, i se paru lui Henric la fel de buna ca inainte si, ceea ce era mai important, una dintre invitate era cu totul deosebita de persoanele pe care le mai intalnise acolo. Numele ei, dupa cum afla Henric de la gazda, era Victoria Campbell si, se dovedi a fi fiica unui alt invitat, generalul Sir Ralph Colquhoun. Lady Lympsham ii spuse lui Henric, pe deasupra oualor de prepelita, ca fiinta aceea tanara si trista si-a pierdut sotul cand aliatii au pornit ofensiva spre Berlin, cu cateva zile inainte de a se preda nemtii. Pentru prima oara, Henric incerca un sentiment de vinovatie pentru faptul ca nu a jucat nici un rol in razboi.

In tot timpul cinei, el nu si-a putut lua ochii de la tanara Victoria, a carei frumusete clasica era egalata doar de conversatia ei vie, care dovedea ca este o persoana informata. Lui Henric ii era teama sa nu se observe insistenta cu care se uita la tanara aceasta zvelta, cu par negru si cu pometii inalti; parea ca admira o sculptura frumoasa si vrea sa o atinga. Zambetul ei fermecator ii facea pe toti cei carora le era adresat sa raspunda tot printr-un zambet. Henric facu tot ce ii statu in putinta ca sa beneficieze de zambetul ei si fu recompensat de cateva ori. Era constient de faptul ca, pentru prima data in viata lui, se indragostise pana peste cap – si era incantat de acest lucru.

Curtea pe care i-a facut-o Victoriei nu a fost in maniera lui obisnuita. Nu a incercat in nici un fel sa-i obtina consimtamantul. Era atent si plin de intelegere. Cand ea a iesit din doliu, l-a abordat pe tatal ei si l-a intrebat daca poate sa-i ceara mana fiicei sale. Henric a fost nespus de bucuros cand generalul a fost de acord, iar ulterior, Victoria a acceptat. Dupa ce au dat un anunt in The Times, au sarbatorit logodna la Ritz, unde au dat o mica masa. Au participat o suta douazeci de prieteni apropiati, care puteau fi usor scuzati ca au ajuns la concluzia ca Attlee exagera cu programul lui de austeritate. Dupa ce a plecat ultimul musafir, Henric a dus-o pe Victoria pe jos acasa la tatal ei, in Belgrave Mews, discutand pe drum problemele legate de nunta si planurile lui pentru luna de miere.

— Totul trebuie sa fie perfect pentru tine, ingerul meu, spuse el admirand din nou felul in care ii cadea pe umeri parul ei negru, ondulat. Ne vom cununa la St. Margaret's, Westminster si, dupa o receptie la Ritz, ne vom duce cu masina la gara Victoria, unde ne va intampina Fred, seful hamalilor. Fred nu va permite altcuiva sa-mi care bagajele pana la ultimul vagon al garniturii Golden Arrow. E bine sa alegi ultimul vagon, draga mea, explica Henric, in felul acesta nu te deranjeaza ceilalti calatori.

Victoria era impresionata de modul in care se descurca Henric, stiind mai ales ca nu-l mai are pe valetul sau Barker.

Henric se inflacara pe aceasta tema.

— Odata instalati in tren, vei fi servita cu ceai chinezesc si niste sandviciuri cu file de somon afumat, cu care ne vom delecta pana la Dover. Cand ajungem in portul de la Canalul Manecii, vei fi intampinata de Albert, pe care Fred il va anunta intre timp de venirea noastra. Albert ne va da jos bagajele, dar numai dupa ce toti ceilalti calatori vor fi coborat din tren. Apoi ne va conduce la vapor, unde vom bea un pahar de vin cu capitanul, in timp ce bagajele vor fi plasate in cabina numarul trei. Ca si tatal meu, intotdeauna iau cabina numarul trei; nu numai ca este cea mai mare si cea mai confortabila, dar este situata la mijlocul vasului, ceea ce iti da posibilitatea sa calatoresti confortabil, chiar daca ai ghinionul sa fie vreme rea. Cand ajungem la Calais, vom fi asteptati de Pierre. El aranjeaza totul ca sa ne urcam in primul vagon al trenului Fleche d'Or.

— Un asemenea program necesita o planificare detaliata, sugera Victoria.

Ochii ei caprui straluceau la auzul descrierii pe care o facea viitorul ei sot calatoriei de nunta.

— E vorba mai mult de traditie decat de organizare, replica Henric zambind in timp ce se plimbau tinandu-se de mana prin Hyde Park. Desi, trebuie sa marturisesc, in trecut Barker avea grija sa nu intervina ceva neprevazut. In orice caz, iau intotdeauna primul vagon al trenului Fleche d'Or, deoarece, in felul acesta poti sa cobori si sa iesi din gara inainte ca ceilalti sa-si dea seama ca ai ajuns, de fapt, in capitala Frantei. In afara de Raymond, bineinteles.

— Raymond?

— Da, Raymond, un valet par excellence, care l-a adorat pe tatal meu. El va avea grija ca in timpul calatoriei sa ni se aduca o sticla de Veuve Cliquot '37 si icre negre. Tot el se va ingriji ca in vagon sa existe o canapea pe care sa te poti intinde daca simti nevoia, iubita mea.

— Se pare ca te-ai gandit la toate, dragul meu Henric, spuse ea in timp ce intrau in Belgrave Mews.

— Sper sa fii multumita, Victoria; cand vom ajunge la Paris, pe care n-am mai avut prilejul sa-l vizitez de multi ani, in dreptul vagonului ne va astepta un Rolls-Royce, cu portiera deschisa; vei pasi din Fleche d'Or direct in automobil si Maurice ne va duce la George V, fara indoiala cel mai bun hotel din Europa. Louis, directorul, ne va intampina pe treptele hotelului si ne va conduce in apartamentul nuptial, care ofera o vedere coplesitoare asupra orasului. Camerista iti va despacheta bagajele in timp ce tu te vei retrage ca sa faci o baie si sa te odihnesti dupa calatoria obositoare. Dupa ce te refaci complet, luam masa la Maxim, unde Marcel, cel mai bun sef de sala din lume, te va conduce la o masa aflata intr-un colt, departe de orchestra. Dupa ce te vei aseza, muzicantii vor ataca „O camera cu vedere frumoasa”, melodia mea preferata si vom fi serviti cu cea mai grozava langusta, cum n-ai mai mancat niciodata, pot sa te asigur.

Henric si Victoria ajunsera la usa de la intrare a casei generalului din Belgrave Mews. El ii lua mana si apoi continua:

— Dupa ce terminam masa, o luam pe Bulevardul Madeleine unde iti voi cumpara un buchet de trandafiri rosii de la Paulette, cea mai frumoasa florareasa din Paris. E aproape la fel de atragatoare ca tine.

Henric ofta, dupa care incheie:

— Apoi ne vom intoarce la George V unde, vom petrece prima noastra noapte impreuna.

In ochii caprui ai Victoriei se citea placerea cu care astepta acest lucru.

— As vrea sa fie maine, spuse ea.

Henric o saruta galant pe obraz si spuse:

— Merita sa astepti, draga mea, te asigur ca va fi o zi pe care niciunul din noi n-o va uita.

— Sunt sigura, raspunse Victoria in timp ce-si retragea mana.

In ziua cununiei, Henric sari din pat si trase perdeaua cu o miscare energica, dar constata ca afara ploua mocnit.

— Pana la unsprezece se va opri ploaia, spuse el cu voce tare, ferm convins de acest lucru. Incepu sa fredoneze in timp ce se barbierea incet si cu grija.

Vremea nu s-a imbunatatit. Dimpotriva, pe cand Victoria intra in biserica, ploua foarte tare. Dezamagirea lui Henric a disparut in momentul in care si-a vazut frumoasa mireasa; nu se mai gandea decat s-o duca la Paris. Dupa ce s-a terminat ceremonia, Marele Pasa si sotia au iesit in fata bisericii, o pereche stralucitoare, care zambea pentru fotoreporteri, in timp ce invitatii aruncau orez peste ei. Au incercat, in mod decent, sa plece cat mai repede la Ritz, unde se dadea masa. In timpul mesei au reusit sa schimbe cateva cuvinte cu fiecare invitat. Ar fi putut sa plece mai devreme daca Victoria s-ar fi schimbat mai repede si daca toastul generalului in cinstea fericitei perechi ar fi fost mai scurt. Invitatii s-au imbulzit pe treptele de la Ritz, revarsandu-se pana pe trotuarul din Piccadilly, ca sa-si ia la revedere de la perechea ce pleca in luna de miere. Ei erau protejati de ploaia torentiala numai de o prelata rosie imensa.

Marele Pasa si sotia se dusera la gara cu Rolls-ul generalului. Acolo, soferul descarca bagajele. Henric ii dadu dispozitie sa se intoarca la Ritz intrucat de acum inainte avea totul sub control. Soferul isi duse mana la chipiu si spuse:

— Sper ca dvs. si doamna sa aveti o calatorie minunata.

— Henric statea pe peron asteptandu-l pe Fred. Dar nu era nici urma de acesta, asa ca se adresa unui hamal care trecea pe acolo.

— Unde este Fred? Intreba Henric.

— Care Fred? Veni replica.

— De unde sa stiu, dumnezeule? Spuse Henric.

— Atunci de unde dracu' sa stiu eu? Riposta hamalul.

Victoria tremura. Garile englezesti nu sunt proiectate pentru ultima moda – pardesie de matase.

— Fii amabil si du-mi bagajele la ultimul vagon al trenului, spuse Henric.

Hamalul se uita la cele paisprezece valize.

— Bine, spuse, el fara nici o tragere de inima.

Henric si Victoria au stat rabdatori in frig pana ce hamalul a incarcat valizele pe carucior si le-a carat de-a lungul peronului.

— Nu-ti face griji, draga mea, spuse Henric. O ceasca de ceai chinezesc si niste sandviciuri cu somon afumat si ai sa te simti alt om.

— Ma simt foarte bine, spuse Victoria cu un zambet, care insa nu era atat de fermecator ca de obicei.

Ea isi lua barbatul de brat si pornira impreuna spre ultimul vagon.

— Pot sa controlez biletele dvs., domnule? Spuse conductorul blocand intrarea la ultimul vagon.

— Ce sa controlezi? Intreba Henric cu un accent neobisnuit.

— Bi. Le. Te. Le dvs., spuse conductorul, constient ca se adreseaza unui strain.

— Inainte rezolvam lucrurile acestea in tren, dragul meu.

— Acum nu se mai poate, domnule. Trebuie sa mergeti la casa si sa cumparati bilete, cum face toata lumea. Ar trebui sa va grabiti pentru ca trenul pleaca peste cateva minute.

Henric se uita uluit la conductor si nu-i venea sa creada ce se intampla.

— Presupun ca sotia mea poate sa se urce in tren pana ce ma duc sa cumpar biletele, spuse el.

— Nu, imi pare rau. Nimeni nu se poate urca in tren daca n-are bilet.

— Ramai aici, draga mea, spuse Henric. O sa rezolv problema asta marunta imediat. Hamal, fii amabil si condu-ma la casa de bilete.

— Capatul Peronului Patru, sefule, spuse conductorul si tranti usa vagonului, deranjat de faptul ca a fost facut hamal.

In orice caz, nu asta intelesese Henric prin „condu-ma”. Totusi, isi lasa mireasa cu cele paisprezece valize si o porni, fara nici un chef, spre casa de bilete de la capatul Peronului Patru. Acolo era o coada mare. Henric se duse in fata.

— Hei, sefule, aici e randul, striga cineva.

Henric nu-si daduse seama ca randul e la casa de bilete.

— Sunt foarte grabit, spuse el.

— Si eu sunt grabit, veni raspunsul prompt, asa ca treci la rand.

Lui Henric i se spusese ca englezii sunt cumsecade cand stau la cozi, dar, cum el nu trebuise niciodata sa se aseze la vreuna pana in acel moment, nu putea nici sa confirme, nici sa infirme acest lucru. Se aseza in sila la coada. Trecu ceva timp pana cand ajunse in fata.

— As dori sa iau ultimul vagon pana la Dover.

— Ati dori ce.?

— Ultimul vagon, repeta Henric putin mai tare.

— Imi pare rau, domnule, dar sunt vandute toate locurile la clasa intai.

— Eu nu vreau un loc, spuse Henric. Vreau tot vagonul.

— Astazi nu mai sunt vagoane disponibile, domnule si, asa cum am spus, toate locurile la clasa intai sunt vandute. Pot sa va ofer la clasa a treia.

— Nu conteaza cat costa, spuse Henric. Trebuie sa calatoresc cu clasa intai.

— Nu am nici un bilet la clasa intai. Chiar daca v-ati putea permite sa cumparati toate locurile din tren, tot n-ar ajuta la nimic.

— Imi pot permite, spuse Henric.

— Si totusi, n-am nici un loc la clasa intai, spuse functionarul cu un aer neputincios.

Henric ar mai fi insistat, dar cateva persoane de la coada au inceput sa protesteze aratand ca mai erau doua minute pana la plecarea trenului si ca ele voiau sa-l prinda chiar daca el nu voia.

— Atunci doua locuri, spuse Henric, incapabil sa rosteasca cuvintele „clasa a treia”.

I-au fost inmanate, prin grila de la ghiseu, doua bilete verzi cu destinatia Dover. Henric le lua si o porni inapoi spre tren.

— Va costa saptesprezece silingi si sase pence, domnule.

— O, da, desigur, va rog sa ma scuzati. Henric se scotoci in buzunar si scoase una din cele trei bancnote albe de cinci lire pe care le avea intotdeauna asupra lui.

— Nu aveti marunt?

— Nu, nu cred, spuse Henric, caruia si asa ideea de a avea bani asupra sa i se parea destul de vulgara, dar sa mai aiba si marunt.

Functionarul ii dadu inapoi patru lire si o jumatate de coroana. Henric ii lasa jumatatea de coroana.

— Multumesc, domnule, spuse omul vadit surprins. Era mai mult decat sporul pe care il lua pentru ziua de sambata.

Henric baga biletele in buzunar si se intoarse repede la Victoria, care zambea sfidand vantul rece; nu era chiar zambetul cu care il cucerise la inceput. Hamalul lor disparuse de mult si altul nu se vedea. Conductorul lua biletele si le composta.

— Poftiti in vagoane, striga el. Apoi flutura un stegulet galben si dadu semnalul de pornire.

Henric arunca repede cele paisprezece valize prin usa deschisa, o impinse pe Victoria in trenul care se pusese deja in miscare si apoi sari si el. Dupa ce isi trase sufletul, inainta de-a lungul culoarului privind uluit compartimentele de clasa a treia. Nu mai vazuse niciunul pana atunci. Pernele de pe banchete erau subtiri si complet uzate. Tocmai cand zari doua locuri alaturate intr-un compartiment, se repezi o pereche tanara si le ocupa pe amandoua. Henric cauta innebunit un compartiment liber, dar nu gasi nici macar unul in care sa fie doua locuri. Victoria se aseza, fara sa se planga, pe singurul loc gasit intr-un compartiment supraaglomerat, in timp ce Henric se instala, simtindu-se parasit, pe unul din geamantanele de pe culoar.

— Lucrurile se vor schimba cand vom ajunge in Dover, spuse el, fara acea incredere in sine pe care o manifesta de obicei.

— Sunt sigura, Henric, replica ea zambindu-i dragastos.

Cele doua ore cat a durat calatoria au parut interminabile. Pasageri de toate dimensiunile treceau incolo si incoace pe culoar, calcandu-l pe pantofii de piele lucrati de mana la Lobbs si scuzandu-se cu cuvintele:

— Scuzati, domnule.

— Scuza-ma, sefule.

— Scuza-ma, babacule.

Henric arunca toata vina pe umerii lui Clement Attlee cu campania lui ridicola pentru egalitate sociala. Era nerabdator sa ajunga in gara Dover. In momentul in care se opri locomotiva, Henric sari din vagon primul, nu ultimul, cum facea inainte si incepu sa-l strige pe Albert cat putu de tare. Nu se petrecu nimic, in afara de faptul ca o multime de oameni treceau grabiti pe langa el si se indreptau spre vapor. In cele din urma, Henric depista un hamal. Se repezi la el, dar constata ca acesta incarca deja bagajele altcuiva in carucior. Henric alerga dupa un al doilea hamal, apoi dupa un al treilea si, in sfarsit, cand flutura o bancnota de o lira unui al patrulea, acesta veni imediat si ii descarca cele paisprezece valize.

— Incotro, sefule? Intreba hamalul amical.

— La vapor, spuse Henric si se intoarse sa-si recupereze sotia.

O ajuta pe Victoria sa coboare din tren. Alergara amandoi prin ploaie pana ce, cu sufletul la gura, ajunsera la pasarela vasului.

— Prezentati biletele, domnule, spuse un tanar ofiter in uniforma bleumarin care statea in dreptul pasaralei.

— Eu iau intotdeauna cabina numarul trei, spuse Henric gafaind.

— Desigur, domnule, spuse tanarul si se uita pe diagrama.

Henric zambi plin de incredere spre Victoria.

— Dl. si dna. William West.

— Poftim? Spuse Henric.

— Trebuie sa fiti dl. William West.

— Categoric nu. Sunt Marele Pasa de Cairo.

— Imi pare rau, domnule, cabina numarul trei este rezervata pe numele unui domn William West cu familia.

— Capitanul Rogers nu ne-a tratat niciodata cu atata impolitete, spuse Henric, avand acum un accent strain mai pronuntat. Trimite imediat dupa el.

— Capitanul Rogers a murit in razboi. Comandantul vasului este acum capitanul Jenkins si el nu paraseste niciodata puntea cand mai sunt treizeci de minute pana la plecare.

Exasperarea lui Henric se transforma in panica.

— Aveti o cabina libera?

Tanarul ofiter se uita pe diagrama.

— Nu, domnule. Ultima a fost luata acum cateva minute.

— Pot sa iau doua bilete? Intreba Henric.

— Da, domnule, spuse tanarul ofiter. Dar trebuie sa le cumparati de la casa de bilete de pe chei.

Henric isi spuse ca orice alta discutie ar fi pierdere de timp, astfel ca, o porni spre casa de bilete, fara nici o alta vorba, lasandu-si nevasta, cu hamalul incarcat de bagaje.

— Doua bilete la clasa intai pentru Calais, spuse el ferm.

Omul din spatele ghiseului se uita la Henric cu o privire obosita.

— Acum exista o singura clasa, domnule, in afara de cazul in care aveti o cabina.

El ii oferi doua bilete.

— Face exact o lira.

Henric ii dadu o bancnota de o lira, isi lua biletele si se grabi se ajunga inapoi la tanarul ofiter.

Hamalul descarca bagajele pe chei.

— Nu poti sa le duci la bord si sa le pui in cala?

— Nu, domnule, acuma nu se poate. Numai pasagerii mai sunt lasati la bord dupa ce se da semnalul de zece minute.

Victoria cara doua din valizele mai mici, in timp ce Henric se lupta cu celelalte douasprezece, ducandu-le pe rand pe pasarela. In cele din urma, se aseza extenuat pe punte. Se parea ca toate locurile erau ocupate. Henric nu putea sa-si dea seama daca ii era frig din cauza ploii sau cald din cauza efortului. Victoria ii lua mana si ii zambi cu toata fata.

— Nu-ti face griji, dragul meu, spuse ea. Relaxeaza-te si bucura-te de croaziera; va fi atat de placut sa stam impreuna pe punte.

Vasul iesi incet din apele linistite ale golfului si intra in Stramtoarea Dover. Mai tarziu, in seara aceea, capitanul Jenkins avea sa-i spuna sotiei sale ca traversarea de douazeci si cinci de mile a fost una din cele mai neplacute pe care le-a facut vreodata. I-a mai spus ca era cat pe ce sa se intoarca atunci cand secundului sau, veteran a doua razboaie, i s-a facut ingrozitor de rau. Henric si Victoria au petrecut cea mai mare parte a calatoriei aplecati peste bord, scapand de tot ce mancasera la masa de nunta. N-au existat oameni mai fericiti sa vada pamant in viata lor ca Henric si Victoria cand au zarit coasta Normandiei. Ajunsi in port, au carat valizele una cate una, clatinandu-se in mers.

— Poate ca in Franta va fi altfel, spuse Henric pe un ton neconvingator.

Dupa ce mai mult s-a prefacut ca-l cauta pe Pierre, s-a dus direct la casa de bilete si a luat doua locuri la clasa a treia pentru Fleche d'Or. Cel putin, de data aceasta au stat unul langa altul, dar intr-un compartiment in care mai erau alti sase pasageri, precum si un caine si o gaina. Cei sase nu i-au lasat nici un dubiu lui Henric in privinta faptului ca aveau obiceiul modern de a fuma in public si deprinderea straveche de a pune usturoi in mancare. Ii venea din nou sa vomite, dar nu mai avea nimic in stomac. Henric se gandi pentru o clipa sa-l caute pe Raymond prin vagoane, dar ii fu teama ca singurul rezultat al tentativei lui ar putea fi pierderea locului de langa Victoria. Renunta sa mai faca conversatie cu ea in harmalaia creata de caine, gaina si palavrageala galica si se multumi sa se uite pe fereastra, admirand peisajul frantuzesc si inregistrand, pentru prima oara in viata sa, numele fiecarei gari prin care treceau.

Odata ajunsi in Gara de Nord, Henric nu-l mai cauta pe Maurice, ci pur si simplu se duse direct la cea mai apropiata statie de taxiuri pentru a se aseza la coada. Intre timp, cara toate cele paisprezece valize. Statu la coada impreuna cu Victoria, mai bine de o ora, mutand valizele cate putin, pana ce le veni randul.

— Monsieur?

— Vorbiti englezeste?

— Un peu, un peu.

— Hotel George V.

— Oui, mais je ne peux pas mettre toutes les valises dans le coffre.

Astfel ca, Henric si Victoria au stat in spate inghesuiti, obositi, uzi pana la piele si morti de foame, inconjurati de valize de piele, hurducati pe tot drumul pana la hotelul George V.

Portarul hotelului se repezi sa-i ajute cand vazu ca Henric ii oferea soferului de taxi o bancnota de o lira.

— Nu luat bani englezesti, monsieur.

Lui Henric nu-i venea sa-si creada urechilor. Portarul plati bucuros soferului in franci si baga repede in buzunar hartia de o lira. Henric era prea obosit ca sa mai comenteze. O ajuta pe Victoria sa urce treptele de marmura si apoi se duse la Receptie.

— Marele Pasa de Cairo si sotia. Va rog, apartamentul nuptial.

— Oui, monsieur.

Henric ii zambi Victoriei.

— Aveti confirmarea la dvs.? Intreba receptionerul cu un pronuntat accent frantuzesc.

— Nu, spuse Henric, in trecut n-a fost nevoie niciodata sa confirm rezervarea la dvs. Inainte de razboi eu.

— Imi pare rau, domnule, tot hotelul este ocupat in momentul de fata. O conferinta.

— Chiar si apartamentul nuptial? Intreba Victoria.

— Da, doamna, presedintele si sotia, intelegeti.

Numai ca nu a facut eu ochiul. Bineinteles ca Henric nu intelegea. In trecut, ori de cate ori voia, exista o camera pentru el la hotelul George V. Disperat, scoase a doua dintre bancnotele sale de cinci lire si o strecura peste tejghea.

— Ah, spuse receptionerul, vad ca mai avem o camera neocupata, dar ma tem ca e cam mica.

Henric facu un gest cu mana in semn ca ii este indiferent.

Receptionerul apasa cu palma soneria de pe tejghea si de indata aparu un hamal care ii conduse la camera promisa. Receptionerul spusese adevarul. Incaperea in care s-au pomenit era aproape ca o debara. Motivul pentru care jaluzelele erau tot timpul lasate il constituia faptul ca vederea asupra cosurilor Parisului era cat se poate de neatragatoare. Dar Henric primi lovitura finala abia cand vazu cele doua paturi inguste de o persoana. Se uita si nu-i venea sa-si creada ochilor. Victoria incepu sa despacheteze fara sa scoata un cuvant, in timp ce Henric statea abatut pe marginea unuia dintre paturi. Dupa ce se inmuie intr-o cada care avea dimensiunile perfecte pentru un copil de sase ani, Victoria se lungi epuizata pe celalalt pat. Timp de vreo ora nu vorbira nimic.

— Draga mea, hai sa mergem la cina, spuse in cele din urma Henric.

Victoria se scula supusa, dar fara nici o tragere de inima si se imbraca pentru cina. Henric intra in cada si incerca sa se spele stand cu genunchii la nas. Apoi isi puse fracul. De data aceasta, telefona la Receptie si comanda un taxi. De asemenea, ceru sa i se rezerve o masa la Maxim. Soferul de taxi accepta bancnota de o lira. Cand intra in restaurant impreuna cu sotia lui, Henric nu recunoscu pe nimeni si nimeni nu-l recunoscu pe el. Un chelner ii conduse la o masuta inghesuita intre alte doua mese, in dreptul orchestrei, care exact in clipa aceea ataca Alexander's Rag Time Band.

Dupa ce au studiat meniul bogat, au facut comanda. Langusta s-a dovedit excelenta si, de altfel, tot ce au comandat a fost grozav, asa cum ii promisese Henric sotiei sale ca va fi la Maxim, numai ca stomacurile lor nu puteau inghiti tot ce li s-a adus la masa, asa ca, cea mai mare parte a mancarurilor a fost lasata in farfurie.

Lui Henric i-a fost greu sa-l convinga pe noul sef de sala ca langusta a fost superba si ca ei au venit intentionat la Maxim ca sa nu o manance. La cafea, Henric i-a luat mana Victoriei si a incercat sa se scuze.

— Hai sa punem capat acestei farse, spuse el. Mergem pe Bulevardul Madeleine cum am stabilit si luam florile pe care ti le-am promis. Paulette n-o sa fie in piateta ca sa te salute, dar precis va fi cineva care sa ne vanda trandafiri.

Henric ceru nota de plata si scoase a treia hartie de cinci lire (cei de la Maxim accepta intotdeauna bucuros valuta altui stat si, bineinteles ca nu l-au mai deranjat ca sa-i dea restul). Dupa ce iesira din restaurant, se indreptara tinandu-se de mana spre Madeleine.

De data aceasta Henric avusese dreptate. Paulette nu se vedea nicaieri. Intr-un colt al piatetei, inconjurata de cele mai frumoase flori, statea o batrana cu un sal pe cap si cu un neg pe nas.

Henric alese un buchet mare de trandafiri rosii cu coada lunga si il puse in bratele sotiei sale. Batrana ii zambi Victoriei.

Victoria, la randul ei, ii zambi batranei.

— Dix francs, monsieur, ii spuse florareasa lui Henric.

Henric se scotoci in buzunar, dar descoperi ca isi cheltuise toti banii. Se uita disperat la batrana care isi ridica mainile, ii zambi si spuse:

— Nu-ti face probleme, Henric, ia-le din partea mea, in amintirea trecutului.

O chestiune de principiu.

Sir Hamish Graham avea multe din calitatile si cea mai mare parte din defectele care rezulta din faptul de a te naste intr-o familie scotiana burgheza. Era bine crescut, muncitor si onest, dar in acelasi timp marginit, intransigent si orgolios. Niciodata, la nici o ocazie, nu si-a muiat buzele in vreo bautura tare si nu avea incredere in nici un om care nu era nascut la nord de Valul lui Hadrian. Nu e vorba, ca nici in multi din cei care erau nascuti acolo nu avea incredere.

Dupa ce si-a facut studiile liceale la Fettes School, pentru care obtinuse o bursa modesta, si apoi si-a continuat studiile la Universitatea din Edinburgh, unde a obtinut o diploma de categoria a doua in inginerie, a fost ales dintr-un lot de doisprezece pentru a fi angajat la o companie de constructii internationala, TarMac (denumita asa dupa fondatorul ei, J. L. McAdam, care a descoperit ca smoala amestecata cu pietris este cel mai bun constituent pentru construirea soselelor). Noul angajat, printr-o munca asidua si printr-o atitudine intransigenta, a devenit cel mai tanar si cel mai antipatizat sef al serviciului de proiectare al firmei. La varsta de treizeci de ani, Graham a fost numit director general adjunct al firmei TarMac si incepea deja sa-si dea seama ca nu putea spera sa ajunga mai departe atata timp cat era angajatul altuia. Prin urmare, a inceput sa se gandeasca la crearea propriei sale firme. Doi ani mai tarziu, cand presedintele firmei TarMac, Sir Alfred Hickman, i-a oferit posibilitatea sa ia locul directorului general, Graham si-a dat demisia imediat. La urma urmei, daca Sir Alfred simtea ca el are capacitatea de a conduce firma TarMac, inseamna ca este destul de competent pentru a-si crea o firma proprie.

A doua zi, tanarul Hamish Graham si-a fixat o intalnire cu directorul local al Bancii Scotiei, care raspundea de conturile firmei TarMac si cu care avusese de a face in ultimii zece ani. Graham i-a explicat directorului planurile sale de viitor, prezentandu-i o propunere scrisa detaliata si cerandu-i ca posibilitatea sa de a depasi contul in banca sa se extinda de la cincizeci de lire la zece mii de lire. Dupa trei saptamani, Graham a aflat ca cererea a fost avizata favorabil. El a ramas in locuinta sa din Edinburgh si a inchiriat un local pentru birouri in partea de nord a orasului (sau, pentru a fi mai exact, o camera cu zece silingi pe saptamana). A cumparat o masina de scris, a angajat o secretara si a comandat niste hartie de scrisori cu antet, fara nici un fel de ornamente. Dupa ce a avut timp de o luna o serie de interviuri, a angajat doi ingineri, amandoi absolventi ai Universitatii din Aberdeen, si cinci muncitori someri din Glasgow.

In cele cateva saptamani de cand era pe cont propriu, Graham a facut oferte pentru mai multe contracte de construire a unor sosele mai mici in partea de sud a Scotiei, dar primele sapte nu a reusit sa le obtina. Pregatirea unei oferte este in general o treaba delicata si deseori costisitoare, astfel ca, la sase luni dupa preluarea afacerii pe cont propriu, Graham a inceput sa se intrebe daca nu cumva plecarea sa precipitata de la TarMac n-a fost un act nesabuit. Pentru prima oara in viata lui s-a indoit de sine, dar acest sentiment a fost curand inlaturat de Consiliul de administratie al comitatului Ayrshire care a acceptat oferta sa de a construi un drum mic care urma sa lege o scoala aflata inca in proiect cu soseaua principala. Drumul avea o lungime de numai cinci sute de iarzi, dar echipei mici a lui Graham i-au trebuit sapte luni ca sa-l faca si, dupa ce s-au platit toate facturile si s-au luat in calcul toate cheltuielile, firma Graham a iesit cu o pierdere neta de 143 lire, 10 silingi si 6 pence.

Totusi, in coloana de profituri s-a inscris o mica reputatie, care era invizibila, dar care a determinat Consiliul de administratie al comitatului Ayrshire sa-i propuna construirea scolii la capatul drumului cel nou. Acest contract i-a adus firmei Graham un profit de 420 lire sterline si a facut sa-i creasca reputatia. Din acel moment, firma Graham a mers din ce in ce mai bine si, dupa trei ani de activitate, a putut sa declare la fisc un mic profit, si acesta a crescut mereu in urmatorii cinci ani. Cand firma de constructii Graham a fost inregistrata la Bursa din Londra, cererea pentru actiunile ei a fost de zece ori mai mare si compania nou cotata a fost curand considerata o filiala a unitatii centrale. Celor din lumea financiara a Londrei le plac oamenii care se dezvolta incet si pe care se pot bizui, in sensul ca nu isi asuma riscuri inutile.

In anii saizeci firma Graham a construit sosele, spitale, fabrici si chiar si o uzina electrica; dar realizarea de care era cel mai mandru presedintele ei o constituia galeria de arta a orasului Edinburgh, singurul contract care a aparut cu un deficit in raportul general anual. Dar coloana de castiguri invizibile a inregistrat distinctia de cavaler pentru presedinte.

Sir Hamish a decis ca a venit timpul ca firma de constructii Graham sa se extinda in noi teritorii si si-a indreptat privirile, asa cum au facut generatii de scotieni inaintea lui, spre piata fireasca a Imperiului Britanic. A construit in Australia si in Canada cu propriii sai bani, iar in India si in Africa cu subventii de la guvernul britanic. In 1963, a fost numit „Omul de afaceri al Anului” de ziarul The Times, iar trei ani mai tarziu, „Presedintele Anului” de revista The Economist.

Sir Hamish nu si-a schimbat niciodata metodele pentru a tine pasul cu vremurile schimbatoare si credea cu tot mai multa obstinatie ca ideile sale in privinta afacerilor erau corecte, indiferent de parerea altora; avea o coloana de credit lunga, ceea ce dovedea ca are dreptate.

La inceputul anilor saptezeci, cand criza economica a lovit si lumea constructiilor, firma Graham a suferit pierderi in buget si a trebuit sa renunte la o serie de contracte, asa cum s-a intamplat cu toti marii ei concurenti. Sir Hamish a reactionat intr-un mod previzibil, strangand cureaua si reducandu-si treptat cheltuielile, dar, in acelasi timp, fara sa renunte nici cu o iota la principiile lui comerciale. Prin urmare, firma a slabit si multi dintre colaboratorii lui tineri mai intreprinzatori au parasit-o si au plecat la alte firme care continuau sa accepte contracte riscante.

Sir Hamish s-a nelinistit numai atunci cand panta graficului de profituri a inceput sa ia aspectul unui slalom. Intr-o noapte, cand medita asupra profiturilor si pierderilor firmei din ultimii trei ani, si-a dat seama ca pierdea contracte chiar si in Scotia, tara sa natala. Cu parere de rau, Sir Hamish a ajuns la concluzia ca trebuie sa accepte si contracte mai putin sigure si poate chiar sa mearga la risc.

Cel mai stralucit dintre directorii sai executivi, David Heath, un barbat scund si indesat, de varsta mijlocie, in care nu avea incredere deplina – la urma urmei, omul invatase la sud de Valul lui Hadrian si, mai rau, absolvise celebra Wharton Business School din Statele Unite – voia sa-l determine sa-si incerce norocul in apele mexicane. Mexicul, dupa cum sublinia mereu Heath, a descoperit vaste rezerve de petrol in largul coastei de est si a facut rost peste noapte de foarte multi dolari americani. In Mexic, afacerile legate de constructii au devenit brusc deosebit de profitabile si contractele oferite de mexicani avansau cifre de ordinul a treizeci pana la patruzeci milioane de dolari. Heath l-a indemnat insistent pe Sir Hamish sa se duca dupa un asemenea contract, care fusese anuntat cu putin timp in urma pe o pagina intreaga in The Economist. Guvernul mexican pregatea documentele in vederea construirii unui drum de centura in jurul capitalei, Mexico City. Intr-un articol din sectiunea comerciala a publicatiei The Observer au fost prezentate argumente detaliate referitoare la motivele pentru care societatile britanice ar trebui sa incerce sa dea curs ofertei de construire a drumului de centura. In trecut, Heath ii oferise lui Sir Hamish sfaturi inteligente in legatura cu contractele de peste mari, pe care acesta le lasase sa-i scape printre degete.

In dimineata urmatoare, Sir Hamish statea la biroul sau ascultandu-l atent pe David Heath, care simtea ca, intrucat firma Graham a construit drumurile de centura ale oraselor Glasgow si Edinburgh, orice cerere pe care ar face-o guvernului mexican ar trebui sa fie luata in serios. Spre surprinderea lui Heath, Sir Hamish a fost de acord cu el si a permis unei echipe de sase oameni sa plece in Mexic, ca sa obtina documentele necesare pentru oferta si sa studieze proiectul.

Echipa era condusa de David Heath si era formata din alti trei ingineri, un geolog si un contabil. Cand au sosit in Mexic, au obtinut documentele legate de oferta de la Ministerul Lucrarilor Publice si s-au apucat sa le studieze minutios. Dupa ce au reperat problemele majore, s-au plimbat prin Mexico City, numai ochi si urechi, si au facut o lista de probleme cu care, evident, aveau sa se confrunte: imposibilitatea de a descarca marfa la Vera Cruz si de a o transporta apoi la Mexico City fara ca jumatate din incarcatura initiala sa fie furata, lipsa de comunicare intre ministere si, cel mai rau, atitudinea mexicanilor fata de munca. Dar contributia cea mai importanta a lui David Heath la aceasta lista a fost descoperirea ca, fiecare ministru avea propriul sau om in afara ministerului si ca era foarte important ca acel om sa fie favorabil firmei daca voia sa fie macar inclusa pe o lista de selectie. Heath l-a cautat imediat pe omul ministrului Lucrarilor Publice, un anume Victor Perez, si l-a invitat la un pranz costisitor la Fonda el Refugio, unde au baut cam mult amandoi, desi Heath a ramas suficient de treaz pentru a fi de acord cu toate conditiile puse, bineinteles dupa ce aveau sa fie aprobate de Sir Hamish. Luandu-si toate precautiile posibile, Heath a ajuns cu Perez la o cifra care trebuia sa includa si profitul ministrului. Dupa ce a intocmit raportul pentru presedintele sau, Heath a plecat cu echipa inapoi in Anglia.

In seara intoarcerii lui David Heath, Sir Hamish s-a bagat in pat mai devreme ca sa studieze concluziile directorului. A citit raportul toata noaptea, asa cum altii ar citi un roman de spionaj si a ajuns la convingerea ca aceasta era ocazia pe care o astepta pentru a depasi dificultatile temporare prin care trecea firma Graham. Desi era impotriva companiilor de genul Costain, Sunley sau John Brown, precum si a multor altor companii internationale, Sir Hamish era totusi increzator in faptul ca orice oferta ar face ar avea o „sansa onesta”. Cand a sosit la birou in dimineata urmatoare, Sir Hamish a trimis dupa David Heath, care a fost incantat de prima reactie a presedintelui la raportul sau.

De indata ce directorul a intrat in camera, Sir Hamish a inceput sa vorbeasca, fara ca macar sa-l invite sa ia loc.

— Trebuie sa iei legatura imediat cu ambasada noastra din Mexico City si sa prezinti intentiile noastre, spuse Sir Hamish. As putea sa vorbesc chiar eu cu ambasadorul, a adaugat el, intentionand cu aceasta remarca sa incheie discutia.

— N-are rost, replica David Heath.

— Poftim?

— N-as vrea sa par grosolan, dar lucrurile nu mai stau ca inainte. Anglia nu mai este o mare putere care ajuta cu generozitate tarile de peste mari in schimbul recunostintei lor.

— Cu atat mai regretabil, spuse Sir Hamish.

Directorul continua de parca nu ar fi auzit remarca.

— Mexicanii dispun acum de o mare avutie, iar Statele Unite, Japonia, Franta si Germania au ambasade mari in Mexico City, cu oameni foarte competenti in domeniul afacerilor, care incearca sa influenteze fiecare minister.

— Dar cred ca istoria mai conteaza cat de cat, spuse Sir Hamish. Nu prefera sa trateze mai degraba cu o companie britanica serioasa decat cu niste parveniti din.?

— S-ar putea, domnule, dar pana la urma ceea ce conteaza intr-adevar este care minister se ocupa de un anume contract si cine este reprezentantul lui.

Sir Hamish era stupefiat.

— Nu inteleg ce vrei sa spui, domnule Heath.

— Dati-mi voie sa va explic. In conditiile actualului sistem din Mexic, fiecare minister are o alocatie de bani destinati a fi cheltuiti pe proiecte aprobate de guvern. Fiecare secretar de stat este foarte constient de faptul ca investitura sa in postul respectiv poate fi foarte scurta, astfel ca, din numeroasele contracte disponibile alege unul mai avantajos pentru el insusi. Este unicul mod de a-si asigura o pensie pe viata daca guvernul se schimba peste noapte sau daca, pur si simplu, isi pierde postul.

— Nu-mi veni mie cu asemenea lucruri, domnule Heath. Ceea ce imi sugerezi este ca trebuie sa mituiesc un functionar guvernamental. In treizeci de ani de activitate n-am facut niciodata asa ceva.

— Nici n-as vrea sa o faceti acum, replica Heath. Mexicanii sunt mult prea versati in ceea ce priveste eticheta comertului pentru a sugera un lucru atat de lipsit de tact, dar din moment ce legea cere sa numiti un agent mexican, este firesc sa-l angajati pe omul ministrului, singura persoana care, pana la urma, poate aranja sa va fie acordat contractul. Se pare ca sistemul functioneaza bine si, atata timp cat un ministru trateaza numai cu firme internationale de prestigiu si nu devine prea lacom, nimeni nu se plange. Daca nu se respecta aceste doua reguli de aur, intregul castel de carti de joc se prabuseste. Ministrul sfarseste in Le Cumberri, condamnat la treizeci de ani, iar companiei respective i se expropriaza toate bunurile si i se interzice sa mai faca afaceri in Mexic.

— Nu vreau sa fiu implicat in asemenea matrapazlacuri, spuse Sir Hamish. Eu n-am incetat sa-i respect pe actionarii mei.

— Dvs. nu trebuie sa fiti implicat, relua Heath. Dupa ce facem oferta de contract, asteptati si vedeti daca firma apare pe lista restransa, iar apoi, daca se petrece acest lucru, asteptati din nou sa vedeti daca ne abordeaza omul ministrului. Eu il cunosc pe acest om si, daca ia legatura cu noi, inseamna ca afacerea este incheiata. La urma urmei, firma Graham este o companie internationala respectabila.

— Exact, si tocmai de aceea acest lucru este impotriva principiilor mele, spuse Sir Hamish cu trufie.

— Sper din tot sufletul, Sir Hamish, ca tot impotriva principiilor dvs. este si sa le permiteti nemtilor si americanilor sa va fure contractul de sub nas.

Sir Hamish ii arunca o privire fioroasa directorului, dar ramase tacut.

— Si consider ca mai trebuie sa adaug, spuse David Heath, miscandu-se nervos de pe un picior pe altul, ca veniturile realizate in Scotia in ultimul timp au fost destul de anemice.

— Bine, bine, da-i inainte, spuse Sir Hamish in sila. Stabileste o cifra de oferta pentru un drum de centura in Mexico City, dar te avertizez ca, daca descopar vreo luare de mita, dumneata raspunzi, adauga el, dand cu pumnul in masa.

— Ce cifra de oferta ati fixat dvs.? Intreba directorul. Dupa parerea mea, asa cum am stabilit si in raport, trebuie sa mentinem suma sub patruzeci de milioane dolari.

— De acord, spuse Sir Hamish, care se opri o clipa si zambi in sinea lui inainte de a adauga: Hai sa fie 39.121.110 dolari.

— De ce tocmai aceasta cifra, domnule?

— Din motive sentimentale, spuse Sir Hamish, fara alta explicatie.

David Heath pleca, multumit ca si-a convins seful sa mearga mai departe, dar temandu-se ca, pana la urma, va fi mai greu sa infranga principiile lui Sir Hamish decat intregul guvern mexican. Totusi, a completat pe oferta suma care i s-a spus si, apoi, a obtinut semnaturile a trei directori, inclusiv presedintele, asa cum cerea legea mexicana. A trimis oferta printr-un mesager special, pentru a fi indata la Ministerul Constructiilor in Paseo de la Reforma: cand faci o oferta pentru un contract de peste treizeci si noua de milioane dolari, nu trimiti documentul prin posta.

Au trecut cateva saptamani pana ce Ambasada Mexicana din Londra l-a contactat pe Sir Hamish, cerandu-i sa plece in Mexico City pentru a se intalni cu Manuel Unichurtu, ministrul care raspundea de proiectul de constructie a drumului de centura al orasului. Sir Hamish era sceptic, dar David Heath jubila, deoarece aflase din alta sursa ca firma Graham era singura a carei oferta era luata in serios in acel moment, desi mai erau cateva puncte importante asupra carora trebuiau sa cada de acord. David Heath stia exact ce insemna aceasta.

Dupa o saptamana, Sir Hamish si David Heath au plecat cu avionul de pe aeroportul Heathrow din Londra, primul la clasa intai, celalalt la clasa cea mai ieftina. Cand au ajuns la aeroportul international din Mexico, le-a trebuit o ora pentru a trece de vama si inca treizeci de minute pentru a gasi un taxi care sa-i aduca in oras si, aceasta, numai dupa ce soferul s-a tocmit cu ei pentru o suma exorbitanta. Distanta de cincisprezece mile de la aeroport la hotel au parcurs-o in peste o ora si, astfel, Sir Hamish a putut sa-si dea seama la fata locului de ce doreau mexicanii cu atata ardoare sa construiasca un drum de centura. Chiar si cu geamurile deschise, masina veche de zece ani era ca un cuptor in care a ars focul toata noaptea, dar in tot timpul calatoriei, Sir Hamish nu si-a desfacut nici un pic gulerul sau cravata. Cei doi s-au instalat la hotel, au telefonat secretarei ministrului pentru a o informa in legatura cu sosirea lor si apoi au asteptat.

Timp de doua zile nu s-a intamplat nimic.

David Heath l-a asigurat pe presedinte ca o asemenea amanare nu este un lucru neobisnuit in Mexico City, deoarece ministrul sta, fara indoiala, in sedinte de dimineata pana seara, si apoi, nu este „manana” singurul cuvant spaniol pe care il inteleg toti strainii?

In dupa-amiaza celei de a treia zi, tocmai inainte ca Sir Hamish sa ameninte ca se intoarce acasa, David Heath a primit un telefon de la omul ministrului, care a acceptat invitatia de a lua cina cu ei doi in seara aceea in apartamentul lui Sir Hamish.

Sir Hamish si-a pus fracul in vederea acestei ocazii, cu toate ca David Heath l-a sfatuit sa nu o faca. El a cerut chiar sa i se aduca o sticla de Fina La Ina, in cazul in care omul ministrului ar fi dorit o bautura racoritoare. S-a pus masa si cele doua gazde erau pregatite sa-si astepte musafirul la sapte treizeci. Omul ministrului n-a aparut nici la sapte treizeci, nici la sapte patruzeci si cinci, nici la opt, nici la opt si cincisprezece, nici la opt treizeci. La, opt patruzeci si noua s-a auzit o bubuitura in usa si Sir Hamish a mormait un repros abia auzit cand David Heath s-a dus sa deschida. In prag statea omul sau de legatura.

— Buna seara, domnule Heath, ma scuzati ca am intarziat. M-a retinut ministrul, ma intelegeti.

— Da, bineinteles, spuse David Heath. Ce bine ca ati venit, Senor Perez. Vi-l prezint pe presedintele companiei, Sir Hamish Graham.

— Imi pare bine, Sir Hamish. Victor Perez la dispozitia dvs.

Sir Hamish era consternat. Pur si simplu statea si se uita la micutul mexican, un barbat de varsta mijlocie, care venise la cina imbracat in blugi si cu un tricou alb cam murdar. Perez parea ca nu s-a barbierit de trei zile si ii amintea lui Sir Hamish de banditii pe care ii vazuse in filmele de serie B pe cand era elev. Avea o bratara groasa de aur la mana care putea sa provina de la Cartier si un colt de tigru agatat de un lant de platina in jurul gatului care parea sa provina de la Woolworth. Perez ranjea cu gura pana la urechi, multumit de efectul produs.

— Buna seara, raspunse Sir Hamish cu raceala dandu-se un pas inapoi. Doriti o bautura racoritoare?

— Nu, multumesc, Sir Hamish. M-am obisnuit sa beau whisky-ul dvs. cu cubulete de gheata si putin sifon.

— Imi pare rau, n-am decat.

— Nu va faceti griji, domnule, am eu in camera mea, spuse David Heath si se repezi sa aduca o sticla de Johnnie Walker pe care o ascunsese in sertarul de sus sub camasi. In ciuda acestui stimulent scotian, conversatia dintre cei trei inaintea cinei a fost cam pretioasa, dar David Heath nu venise cinci mii de mile ca sa ia o masa de hotel modesta cu Victor Perez, iar Victor Perez, in alte imprejurari, nici macar n-ar fi traversat drumul ca sa se intalneasca cu Sir Hamish Graham, chiar daca ar fi fost construit de el. Conversatia lor a trecut de la recenta vizita in Mexic a Majestatii Sale Regina – cum s-a referit Sir Hamish la ea – la calatoria pe care urma sa o faca presedintele Portillo in Marea Britanie. Cina ar fi putut sa decurga mai placut daca dl. Perez n-ar fi mancat aproape tot timpul cu mainile, stergandu-si apoi degetele de blugi. Cu cat se uita Sir Hamish mai uluit la el, nevenindu-i sa-si creada ochilor, cu atat ranjea mai tare micul mexican. Dupa cina, David Heath s-a gandit ca a venit momentul sa conduca discutia spre scopul real al intalnirii, dar nu inainte ca Sir Hamish, calcandu-si pe inima, sa ceara o sticla de coniac si o cutie de trabucuri.

— Cautam un agent care sa reprezinte compania de constructii Graham in Mexic, domnule Perez, si dvs. ne-ati fost recomandat cu caldura, spuse Sir Hamish pe un ton care denota ca nu era convins de propria sa afirmatie.

— Spuneti-mi Victor.

Sir Hamish se inclina in tacere si se infiora. In nici un caz nu trebuia sa i se permita acestui om sa-i spuna Hamish.

— Mi-ar face placere sa te reprezint, Hamish, continua Perez, daca, bineinteles, consideri conditiile mele acceptabile.

— Poate ne explici in ce constau, hm, acele conditii, spuse Sir Hamish rigid.

— Desigur, replica micul mexican vesel. Eu pretind zece la suta din cifra de oferta acceptata, cinci la suta urmand sa mi se plateasca in ziua in care vi se acorda contractul si cinci la suta cand prezentati actele care certifica incheierea lucrarii. Nu e nevoie sa-mi platiti nici un ban pana ce nu incasati dvs. onorariul; toate platile mele sunt depuse intr-un cont la Credit Suisse din Geneva in decurs de sapte zile de la decontarea cecului dvs. de catre Banca Nationala din Mexic.

David Heath trase zgomotos aer in piept si isi fixa privirea in podea.

— Dar, in aceste conditii dumitale iti revin aproape patru milioane de dolari, protesta Sir Hamish, rosu la fata. Asta inseamna peste jumatate din profitul nostru planificat.

— Asta e problema voastra, Hamish, cum spuneti voi in Anglia, voi ati fixat pretul ofertei, zise Perez, nu eu. In orice caz, mai putem scoate amandoi un profit frumos, care este neindoielnic cinstit, deoarece declaram jumatate din suma.

Sir Hamish ramase mut de uimire. Isi tot aranja papionul la gat, in timp ce David Heath isi examina cu atentie unghiile.

— Reflecteaza la toata povestea asta, Hamish, spuse Perez imperturbabil, si comunica-mi decizia dumitale pana maine la pranz. Mie imi este egal ce hotarasti. Mexicanul se ridica, ii stranse mana lui Sir Hamish si pleca. David Heath, pe care il trecusera toate naduselile, il insoti pana jos cu liftul. In hol ii intinse mexicanului o mana umeda.

— Noapte buna, Victor. Sunt sigur ca totul va fi bine – pe maine la pranz.

— Sper, replica mexicanul, pentru voi in primul rand. Si iesi din hotel fluierand.

Cand se intoarse David Heath, Sir Hamish era inca la masa, cu un pahar cu apa in mana.

— Nu pot sa cred ca e posibil ca acest – ca acest om sa-l reprezinte pe secretarul de stat, sa reprezinte un ministru al guvernului.

— Sunt sigur ca asa este, replica David Heath.

— Sa platesti aproape patru milioane unui asemenea individ.

— Sunt de acord cu dvs., domnule, dar asa se fac aici afacerile.

— Nu pot sa cred, spuse Sir Hamish. Nu vreau sa cred. Te rog sa-mi aranjezi o intalnire cu ministrul maine dimineata.

— Nu i-ar conveni acest lucru. Ar putea sa-i pericliteze pozitia si sa atraga atentia asupra lui intr-un mod care nu ar face decat sa-l stanjeneasca.

— Nu-mi pasa catusi de putin daca il stanjeneste. Este vorba de o luare de mita, trebuie sa ti-o spun raspicat, Heath? O mita de aproape patru milioane de dolari. Nu ai nici un fel de principii?

— Ba da, domnule, dar, totusi, nu v-as sfatui sa aveti o intrevedere cu secretarul de stat. El nu va dori sa fie trecuta in procesul verbal conversatia dvs. cu dl. Perez.

— Am condus aceasta companie cum am crezut de cuviinta timp de aproape treizeci de ani, domnule Heath, si eu voi fi cel care va decide ce trebuie trecut in procesul verbal.

— Desigur, domnule.

— Primul lucru pe care il voi face maine dimineata va fi sa am o intrevedere cu secretarul de stat. Te rog sa aranjezi o intalnire.

— Daca insistati, spuse David Heath resemnat.

— Insist.

Directorul se retrase in camera sa. Nu inchise un ochi toata noaptea. Dis-de-dimineata trimise o scrisoare particulara si personala, scrisa de mana, ministrului, care, la randul sau, trimise imediat o masina dupa industriasul scotian.

Masina ministrului, un Ford negru cu un stegulet fluturand, inainta incet printre multimile din oras, care umblau de colo pana colo zgomotoase si exuberante. Oamenii croiau drum masinii plini de respect. Soferul opri in fata Ministerului Constructiilor si Lucrarilor Publice din Paseo de la Reforma si il conduse pe Sir Hamish prin niste coridoare lungi, zugravite in alb, pana la sala de asteptare. Dupa cateva minute, o asistenta il conduse pe Sir Hamish la secretarul de stat si se aseza langa el. Ministrul, un om cu o infatisare severa, care parea bine trecut de saptezeci de ani, era imbracat intr-un costum de un alb imaculat, cu camasa alba si cravata albastra. Se ridica, se apleca peste biroul imbracat in piele de culoare verde si intinse mana.

— Luati loc, Sir Hamish.

— Multumesc, spuse presedintele, simtindu-se mai la largul sau in biroul ministrului; pe tavan era un ventilator mare cu elice care se invartea incet, dar nu reusea sa inlature zapuseala din camera. Pe perete, in spatele ministrului, atarna un portret semnat al presedintelui Josι Lopez Portillo, imbracat la costum, iar sub fotografie era o placa avand pe ea niste insemne cunoscute.

— Vad ca ati facut studiile la Cambridge.

— Asa este, Sir Hamish, am fost la Corpus Christi College timp de trei ani.

— Atunci cunoasteti bine tara mea, domnule ministru.

— Am multe amintiri frumoase legate de sederea mea in Anglia, Sir Hamish; de fapt, si acum ma duc in vizita la Londra ori de cate ori pot sa-mi iau concediu.

— Trebuie sa mergeti odata si la Edinburgh.

— Am fost deja, Sir Hamish. Am asistat la Festival in doua randuri si acum stiu de ce este considerat orasul dvs. Atena Nordului.

— Sunteti bine informat, domnule ministru.

— Multumesc, Sir Hamish. Si acum, spuneti-mi, cu ce va pot fi de folos. Nota asistentului dvs. a fost destul de vaga.

— In primul rand, domnule ministru, dati-mi voie sa va spun ca firma mea se simte onorata pentru faptul ca este luata in considerare in vederea proiectului de construire a drumului de centura si sper ca experienta noastra de treizeci de ani in constructii, dintre care, douazeci in lumea a treia – era cat pe ce sa spuna tarile subdezvoltate, dar directorul Heath il prevenise sa nu faca acest lucru – este motivul pentru care dvs., ca ministru insarcinat cu acest obiectiv, ati considerat ca noi suntem o alegere potrivita pentru contractul respectiv.

— Aceasta, plus reputatia dvs. ca terminati lucrarile la timp si la pretul stabilit, replica secretarul de stat. Numai de doua ori de-a lungul anilor v-ati incalcat principiul, acceptand schimbari in graficul de plati. O data in Uganda, cand ati cedat la rugamintile patetice ale lui Amin, iar alta data in Bolivia, daca nu ma insel, cand ati depasit inevitabil termenul cu sase luni din cauza unui cutremur de pamant. In ambele cazuri ati modificat contractul la noul pret stipulat si principalii mei consilieri sunt de parere ca in ambele cazuri ati pierdut bani.

Secretarul de stat isi sterse fruntea cu o batista de matase. Apoi continua:

— N-as vrea sa credeti ca guvernul meu ia aceste decizii de selectie usor.

Sir Hamish a fost impresionat de modul succint in care secretarul de stat i-a expus situatia, cu atat mai mult cu cat nu avea nici un fel de notite pe biroul imbracat in piele din fata lui. Dintr-o data s-a simtit vinovat ca nu stia mai nimic despre trecutul secretarului de stat.

— In nici un caz, domnule ministru. Ma flateaza interesul pe care il aratati dvs. personal si aceasta ma determina cu atat mai mult sa abordez un subiect jenant care.

— Inainte de a spune despre ce este vorba, Sir Hamish, pot sa va pun cateva intrebari?

— Bineinteles, domnule ministru.

— Considerati si acum ca pretul ofertei de 39.121.110 dolari este acceptabil in orice conditii?

— Da, domnule ministru.

— Aceasta suma va permite sa faceti o lucrare buna si in acelasi timp sa obtineti un profit pentru compania dvs.?

— Da, domnule ministru, dar.

— Excelent, atunci nu va mai ramane decat sa decideti daca vreti sa semnati contractul astazi la amiaza.

Ministrul a accentuat cat se poate de clar cuvantul amiaza.

Sir Hamish, care nu intelesese niciodata zicala „orbului degeaba ii spui ca s-a facut ziua”, continua sa atace prosteste.

— Exista, totusi, un aspect al contractului pe care simt ca trebuie sa-l discut cu dvs. in particular.

— Sunteti sigur ca acest lucru ar fi intelept, Sir Hamish?

Sir Hamish avu o ezitare, dar numai pentru o clipa si, apoi se porni. Daca David Heath ar fi auzit conversatia care avusese loc pana atunci, s-ar fi ridicat in picioare, i-ar fi strans mana secretarului de stat, si-ar fi scos capacul de la stilou si s-ar fi indreptat spre contract. Dar nu era cazul cu patronul sau.

— Dar, domnule ministru, simt ca trebuie s-o fac, spuse Sir Hamish hotarat.

— Sunteti amabila sa ne lasati singuri, domnisoara Vieites? Spuse secretarul de stat.

Asistenta isi inchise agenda, se ridica si parasi camera. Sir Hamish astepta sa se inchida usa inainte de a incepe din nou.

— Ieri am avut vizita unui compatriot de-al dvs., un oarecare domn Victor Perez, care locuieste aici in Mexico City si pretinde.

— Un om minunat, spuse ministrul foarte calm.

Cu toate acestea, Sir Hamish ataca in continuare.

— Da, cred, domnule ministru, dar a cerut sa i se permita sa reprezinte compania de constructii Graham ca agent al nostru si ma intreb.

— O practica obisnuita in Mexic, care nu contravine legii, spuse ministrul rotindu-si scaunul si privind pe fereastra.

— Da, inteleg ca asa este obiceiul, spuse Sir Hamish vorbind acum spatelui ministrului, dar daca urmeaza sa platesc zece la suta din banii guvernului, trebuie sa fiu convins ca o asemenea decizie are aprobarea dvs. personala.

Sir Hamish isi zise in gandul sau ca a fost cat se poate de explicit.

— Hm, spuse secretarul de stat, masurandu-si cuvintele, Victor Perez este un om remarcabil si a fost intotdeauna loial cauzei mexicane. Poate ca uneori lasa o impresie proasta, nu face parte din „elita”, cum spuneti dvs., dar aici in Mexic nu exista bariere de clasa.

Ministrul se intoarse si il privi drept in fata pe Sir Hamish.

Industriasul scotian se inrosi.

— Nu ma indoiesc, domnule ministru, dar, va rog sa ma iertati, nu aceasta e problema. Dl. Perez imi cere sa-i transfer aproape patru milioane de dolari, ceea ce reprezinta peste jumatate din profitul meu estimat, fara sa tina seama ca pe parcurs pot sa apara lucruri neprevazute sau chiar catastrofe.

— Dvs. ati fixat cifra ofertei, Sir Hamish. Va marturisesc ca m-a amuzat faptul ca ati adaugat data nasterii dvs. la cele treizeci si noua de milioane.

Sir Hamish ramase cu gura cascata.

— Am crezut, continua ministrul, ca avand in vedere bilantul pe care l-ati realizat in ultimii trei ani si situatia actuala din Anglia, n-o sa faceti caz de asa ceva.

Ministrul se uita impasibil la Sir Hamish, pe a carui fata se citea stupoarea. Incepura sa vorbeasca amandoi in acelasi timp. Sir Hamish isi inghitea cuvintele.

— Permiteti-mi sa va spun o mica poveste despre Victor Perez. Cand razboiul a ajuns la apogeu (batranul secretar de stat se referea la revolutia mexicana, asa cum, atunci cand aud cuvantul „razboi”, americanii se gandesc la Vietnam, iar englezii la Germania), tatal lui Victor era unul din tinerii aflati sub comanda mea. El a murit pe campul de lupta de la Celaya cu numai cateva zile inainte de a obtine noi victoria. A lasat un fiu nascut in ziua independentei, care nu si-a cunoscut niciodata tatal. Am onoarea, Sir Hamish, sa fiu nasul acestui copil. L-am botezat Victor.

— Inteleg ca aveti o raspundere fata de un vechi camarad, dar totusi consider ca patru milioane reprezinta.

— Intelegeti? Atunci lasati-ma sa continui. L-am vazut pe tatal lui Victor chiar inainte de a muri. Era intr-un spital de campanie. M-a rugat doar sa am grija de sotia lui. Ea a murit la nastere. De aceea consider ca raspunderea mea s-a transferat asupra unicului lor copil.

Sir Hamish ramase tacut pentru o clipa.

— Apreciez atitudinea dvs., domnule ministru, dar zece la suta din unul din cele mai mari contracte ale dvs.?

— Odata, continua secretarul de stat, ca si cand nu ar fi auzit remarca lui Sir Hamish, tatal lui Victor lupta in linia intai la Zacatecas si, in timp ce-si plimba privirea pe un camp minat, a zarit un tanar locotenent care zacea cu fata in jos in noroi, avand un picior aproape smuls. Fara sa se gandeasca la viata sa, s-a tarat pe acel camp minat pana ce a ajuns la locotenent si apoi l-a tras, metru cu metru, inapoi in tabara. I-au trebuit peste trei ore. L-a urcat pe locotenent intr-un camion si l-a dus la cel mai apropiat spital de campanie, salvandu-i neindoielnic piciorul si, poate si viata. Prin urmare, vedeti ca guvernul are motive sa acorde fiului lui Perez privilegiul de a-l reprezenta din cand in cand.



— Sunt de acord cu dvs., domnule ministru, spuse Sir Hamish calm. Am toata admiratia. Secretarul de stat zambi pentru prima oara. Dar, trebuie sa marturisesc ca tot nu pot sa inteleg de ce ii permiteti sa ia un procent atat de mare.

Ministrul se incrunta.

— Ma tem, Sir Hamish, ca daca nu intelegeti acest lucru, n-o sa ajungeti sa intelegeti niciodata principiile dupa care traim noi, mexicanii.

Secretarul de stat se ridica de dupa biroul sau si, schiopatand, il conduse pe Sir Hamish pana la usa.

Profesorul ungur.

Scriitorilor li se spune (de obicei de catre critici) ca trebuie sa evite coincidentele, desi in realitate lumea este plina de intamplari care, in sine, sunt de necrezut. Fiecare dintre noi a avut o experienta care, daca ar fi povestita in scris, ar parea celorlalti pura fictiune.

In aceeasi saptamana in care in ziarele din toata lumea se puteau citi titluri ca „Rusia invadeaza Afganistanul, America trebuie sa se retraga de la Jocurile Olimpice de la Moscova”, in The Times a aparut si un scurt necrolog pentru un distins profesor de engleza de la Universitatea din Budapesta. „Un om care s-a nascut si a murit in Budapesta sa natala si a carui reputatie este asigurata de stralucita traducere a operei lui Shakespeare in maghiara sa natala. Desi unii lingvisti considera ca traducerea piesei Coriolan dovedeste lipsa de maturitate, toata lumea recunoaste ca Hamlet-ul sau este o traducere geniala”.

La aproape un deceniu de la Revolutia din Ungaria, am avut sansa de a participa la un concurs de atletism pentru studenti care avea loc la Budapesta. Acesta era programat sa dureze o saptamana, asa ca, in acest rastimp aveam posibilitatea sa aflu cate ceva despre tara in care ma aflam. Echipa a ajuns cu avionul la aeroportul Ferihegy duminica seara si am fost dusi imediat la hotelul Ifjϊsαg. (Am aflat ulterior ca acest cuvant inseamna tineret in ungara.) Dupa ce ne-am instalat, majoritatea ne-am culcat devreme, deoarece a doua zi participam in deschidere la probele de alergare.

Micul dejun din dimineata urmatoare, compus din lapte, paine prajita si un ou, a fost servit in trei reprize cu lungi intervale intre ele. Cei care urmam sa alergam in dupa-amiaza aceea am sarit peste masa de pranz de teama ca daca pierdeam o cursa puteam sa ratam intreaga noastra participare la concurs.

Cu doua ore inainte de inceperea competitiei, am fost dusi cu autobuzul la Nιpstadion si lasati in fata vestiarelor. Ne-am imbracat in trening si ne-am asezat pe banci nerabdatori sa fim chemati. Dupa un timp care ni s-a parut interminabil, dar, de fapt a durat numai cateva minute, a aparut un oficial care ne-a condus pe pista. Intrucat era ziua de deschidere a concursului, stadionul era plin. Dupa ce mi-am facut incalzirea alergand, apoi sprintand si executand cateva exercitii usoare de gimnastica, s-a anuntat la difuzor, in trei limbi, startul la proba de 100 m. Mi-am scos treningul si am alergat la linia de start. Cand mi-am auzit numele, m-am asezat in bloc-starturi si am asteptat cu emotie pocnetul pistolului. Felkιszόlni, Kιsz – poc! Dupa zece secunde cursa era terminata si singurul avantaj al faptului ca am ajuns pe ultimul loc consta in aceea ca imi ramaneau sase zile libere pentru a vizita pe indelete capitala ungara.

Plimbarea prin Budapesta mi-a amintit de zilele din copilarie petrecute in Bristol imediat dupa razboi, dar cu o singura diferenta notabila. In afara de cladirile bombardate, in unele ziduri se vedeau, randuri-randuri, urme de gloante. Desi trecusera opt ani de la Revolutie, erau inca multe marturii ale ei, poate pentru ca nationalistii voiau sa nu se uite ce a fost. Oamenii de pe strada aveau fete ridate, inexpresive; ei isi tarseau picioarele lasand impresia unei natiuni de oameni batrani. Daca ii intrebai cu un aer nevinovat de ce erau asa, iti spuneau ca nu aveau de ce sa se grabeasca, sau de ce sa se bucure, desi pareau atenti unii cu altii.

In a treia zi a jocurilor m-am dus din nou pe Nιpstadion pentru a-l sustine pe un prieten de al meu care concura in semifinale la 400 m garduri, prima proba din dupa-amiaza aceea. Avand legitimatie de concurent puteam sa stau, in principiu, oriunde in tribuna pe jumatate goala. Am hotarat sa urmaresc cursa din dreptul ultimei portiuni pe care se desfasura, cursa, deoarece in felul acesta aveam o vizibilitate mai buna asupra liniei de sosire. M-am asezat pe banca de lemn fara sa acord prea mare atentie celor de langa mine. S-a dat startul si, atunci cand prietenul meu a ajuns in dreptul locului unde eram eu, sarind peste al saptelea gard si mai avand doar trei garduri de trecut pana la linia de sosire, m-am ridicat in picioare si l-am incurajat din toata inima pana la terminarea cursei. A reusit sa iasa pe locul trei, asigurandu-si un loc in finala din ziua urmatoare. M-am asezat din nou si am notat rezultatul exact in programul meu. Eram pe punctul de a pleca, deoarece la proba de ciocan si la saritura cu prajina nu participau concurenti britanici, cand o voce din spatele meu imi zise:

— Sunteti englez?

— Da, am raspuns eu, intorcandu-ma in directia din care imi fusese pusa intrebarea. Am vazut un domn mai in varsta care se uita la mine. Purta un costum de haine cu vesta care trebuie sa fi fost demodat si pe vremea cand era al tatalui sau si al carui stil nu avea nici o sansa sa fie intr-o zi din nou la moda. Peticele de piele de la coate m-au convins fara tagada ca cel care imi pusese intrebarea era burlac, caci nu puteau fi cusute decat de un barbat – iar daca nu aceasta era explicatia, se putea trage concluzia ca avea coatele in alte parti decat unde ar trebui sa fie. Lungimea pantalonilor denota faptul ca tatal sau fusese cu cinci centimetri mai inalt decat el. Cat despre individul propriu-zis, avea cateva suvite de par alb, o mustata pe oala si obraji rumeni. Ochii sai albastri aveau o privire obosita si erau tot timpul pe jumatate acoperiti de pleoape ca de niste obloane. Fruntea sa era atat de ridata incat puteai sa-i dai orice varsta intre cincizeci si saptezeci de ani. Impresia generala era de un amestec intre un controlor de tramvai si un violonist somer.

M-am asezat din nou.

— Sper ca nu va deranjeaza intrebarea mea, adauga el.

— Nu, bineinteles, am spus eu.

— Eu nu prea am ocazia sa conversez cu un englez, astfel ca, ori de cate ori depistez unul, iau taurul de coarne. E corecta expresia aceasta colocviala?

— Da, am spus, incercand sa ma gandesc cate cuvinte unguresti stiu: Da, Nu, Buna dimineata, La revedere, M-am ratacit, Ajutor.

— Luati parte la intrecerile studentesti?

— Am luat parte, am raspuns eu, dar am iesit cam repede din concurs, inca de luni.

— Pentru ca nu ati fost suficient de rapid?

Am ras, admirand din nou modul in care stapaneste prima mea limba.

— Cum de vorbiti engleza atat de bine? Am intrebat.

— Ma tem ca am cam neglijat-o, replica batranul. Dar inca mi se mai permite sa predau engleza la Universitate. Trebuie sa va marturisesc ca nu ma intereseaza deloc sportul, dar in asemenea imprejurari am ocazia sa gasesc cate o persoana ca dvs. si sa mai ung masinaria asta ruginita, macar pentru cateva minute.

Mi-a zambit cu un aer obosit, dar ochii ii straluceau acum.

— Din ce parte a Angliei proveniti?

Pentru prima oara pronunta gresit, astfel ca „proveniti” a iesit „preveniti”.

— Somerset, i-am zis.

— A, spuse el, poate cel mai frumos comitat din Anglia.

Am zambit, caci majoritatea strainilor par sa nu calatoreasca mult dincolo de Stratford-upon-Avon sau Oxford.

— Sa traversezi cu masina muntii Mendip, continua el, printr-o zona vesnic verde si sa te opresti la Cheddar pentru a vedea pesterile lui Cough, la Wells pentru a te amuza privind pe zidul Catedralei imaginile lebedelor negre care trag clopotul, sau la Bath pentru a admira stilul de viata al Romei antice si pe urma sa ajungi la granita comitatului si sa treci in Devon. Dupa parerea dvs., Devon e mai frumos decat Somerset?

— In nici un caz, am spus eu.

— Poate ca aveti niste idei preconcepute, rase el. Sa vad daca imi amintesc:

Sunt sapte comitate-n vest, dar neindoios.

Devon este comitatul cel mai glorios.

— Poate ca Hardy, ca si dvs., a avut idei preconcepute si nu putea sa se gandeasca decat la iubitul sau Exmoor, la satul Tiverton si la orasul Plymouth al lui Drake.

— Care este comitatul dvs. favorit? L-am intrebat eu.

— Partea de nord din Yorkshire a fost intotdeauna subestimata, dupa parerea mea, replica batranul. Cand se vorbeste de Yorkshire, cred ca oamenii se gandesc instantaneu la Leeds, Sheffield si Barnsley. Extractie de carbuni si industrie grea. Vizitatorii ar trebui sa calatoreasca prin toata zona si sa vada valcelele de acolo; ar constata ca e o diferenta ca de la cer la pamant fata de imaginea pe care si-au format-o. In Lincolnshire este prea mult ses, iar Midlands nu mai are probabil farmecul de altadata din cauza oraselor care se intind mereu. Cat despre Birmingham, asemenea orase, oriunde in lume ar fi ele, nu prezinta nici un interes pentru mine. In sfarsit, imi plac Worcestershire si Warwickshire, sau acele vechi sate englezesti, pline de pitoresc, cuibarite in muntii Cotswold si incununate de Stratford-upon-Avon. Cat de mult as fi vrut sa ma aflu in Anglia in 1959, cand compatriotii mei se refaceau dupa ranile Revolutiei. Olivier in rolul lui Coriolan, un alt om care nu a vrut sa-si arate ranile.

— Am vazut spectacolul, am spus eu. Ne-am dus in grup de la scoala, pe cand eram elev.

— Un baiat norocos. Eu am tradus piesa in maghiara la nouasprezece ani. Anul trecut cand am citit-o din nou, mi-am dat seama ca trebuie sa repet exercitiul inainte de a muri.

— Ati mai tradus si alte piese de Shakespeare?

— Toate in afara de trei, las Hamlet la urma si apoi o sa ma reintorc la Coriolan si o s-o iau de la inceput. Avand in vedere ca sunteti student, imi permiteti sa va intreb la ce Universitate?

— Oxford.

— Si ce Colegiu?

— Brasenose.

— A! BNC. Ce minunat sa fii la cativa pasi de Biblioteca Bodleiana, cea mai mare din lume. Daca m-as fi nascut in Anglia, as fi vrut sa-mi petrec zilele la All Souls, care este chiar vizavi de BNC, nu-i asa?

— Exact.

Profesorul s-a oprit din vorbit peritru a putea urmari impreuna urmatoarea cursa, prima semifinala la 1.500 metri. Castigatorul a fost Anfras Patovics, un ungur, si numerosii lui suporteri erau in delir.

— Astia, da, suporteri, am zis eu.

— Ca si Manchester United cand au marcat golul castigator in Finala Cupei. Dar compatriotii mei nu se bucura pentru ca ungurul a fost primul, spuse batranelul.

— Nu? Am replicat eu, oarecum surprins.

— O, nu, ei se bucura pentru ca i-a batut pe rusi.

— Nici macar n-am observat, am spus eu.

— Dvs. n-ati fi avut nici un motiv sa observati, dar in mintile noastre ei sunt tot timpul prezenti si rareori ni se da ocazia sa-i vedem batuti in public.

Am incercat sa-l abat spre un subiect mai placut.

— Si inainte de a fi fost selectionat pentru All Souls, ce colegiu ati fi vrut sa urmati?

— Vreti sa stiti unde as fi vrut sa fiu student?

— Da.

— Neindoielnic, Magdalen este cel mai frumos colegiu. Are avantajul de a fi situat pe raul Cherwell; si, in orice caz, trebuie sa marturisesc ca am o slabiciune pentru stilul perpendicular in arhitectura si o mare dragoste pentru Oscar Wilde.

Conversatia a fost intrerupta de pocnetul pistolului si am urmarit a doua semifinala la 1.500 metri, care a fost castigata de Orentas din URSS, iar spectatorii si-au manifestat dezaprobarea si mai evident de data aceasta, aplaudand in asa fel incat, mana stanga trecea pe langa mana dreapta fara ca palmele sa se atinga. M-am pomenit si eu de partea ungurilor. Scena l-a facut pe batran sa cada intr-o tacere trista. Ultima cursa a zilei a fost castigata de Tim Johnston din Anglia, iar eu m-am ridicat in picioare si l-am ovationat fara nici o retinere. Spectatorii unguri aplaudau politicosi.

M-am intors sa-mi iau ramas bun de la profesor, care nu mai spusese nimic de catva timp.

— Pana cand ramaneti in Budapesta? Ma intreba el.

— Toata saptamana. Duminica ma intorc in Anglia.

— Puteti sa va rupeti din timp pentru a lua cina intr-o seara cu un om batran?

— As fi incantat.

— Ce amabil din partea dvs., spuse el, dupa care, isi scrise numele si adresa completa cu majuscule pe spatele programului meu si mi-l inapoie.

— Ce-ati zice de maine la ora sapte? Daca aveti ziare sau reviste vechi, va rog sa le aduceti cu dvs., spuse el putin sfios. Si n-am sa ma supar daca va trebui sa va schimbati planurile.

In dimineata urmatoare am vizitat biserica St. Matyas si vechea fortareata, doua monumente care nu purtau urme ale Revolutiei. Apoi am facut o scurta plimbare pe Dunare. Dupa-amiaza m-am dus la Bazinul Olimpic pentru a-i sustine pe inotatori. La ora sase am plecat de la bazin si m-am intors la hotel. Mi-am pus tricoul cu culorile echipei mele si pantaloni de trening gri, sperand sa arat destul de bine pentru distinsa mea gazda. Am incuiat usa si m-am indreptat spre lift cand, deodata, mi-am amintit ce ma rugase profesorul. M-am intors in camera sa iau mormanul de ziare si reviste pe care le adunasem de la coechipierii mei.

A fost mai greu decat m-am asteptat sa gasesc casa profesorului. Dupa ce m-am tot invartit pe strazi intortocheate, pietruite, si am fluturat adresa profesorului sub ochii catorva trecatori, am fost indreptat in cele din urma spre un bloc vechi. Am urcat in fuga trei etaje pe o scara de lemn intrebandu-ma cat ii trebuie profesorului ca sa urce in fiecare zi. M-am oprit la usa cu numarul pe care mi-l daduse si am ciocanit.

Batranul a raspuns imediat, ca si cand ar fi stat acolo, asteptand la usa. Am remarcat ca purta acelasi costum ca si in ziua precedenta.

— Ma scuzati ca am intarziat, am spus eu.

— Nu face nimic, si studentii mei gasesc ca e greu sa ma gaseasca prima oara, spuse el strangandu-mi mana. Facu o pauza. Nu trebuia sa folosesc acelasi cuvant de doua ori in aceeasi fraza. „Sa ma repereze” ar fi fost mai bine, nu-i asa?

A luat-o inaintea mea, fara a mai astepta raspunsul. Era, evident, un om obisnuit sa locuiasca singur. M-a condus printr-un coridor mic si intunecos in biroul sau. M-au socat dimensiunile lui. Trei pereti erau acoperiti cu diverse gravuri si acuarele, iar al patrulea era dominat de o biblioteca mare. Am putut sa disting volume de Shakespeare, Dickens, Austin, Trollope, Hardy chiar si Waugh si Graham Greene. Pe masa era un numar vechi din The New Statesman. M-am uitat in jur sa vad daca mai e cineva, dar nu era nici un semn ca ar exista o nevasta sau un copil, fie in persoana, fie in vreo fotografie. Si apoi, masa era pusa numai pentru doi.

Batranul se intoarse si privi cu o bucurie copilareasca spre mormanul meu de ziare si reviste.

— Punch, Time si Observer, o adevarata desfatare, declara el strangandu-le la piept inainte de a le pune cu dragoste pe patul aflat intr-un colt al camerei.

Apoi profesorul deschise o sticla de Szόrkebarαt si ma lasa sa ma uit la tablouri in timp ce el pregatea masa. S-a strecurat intr-o nisa care era atat de mica incat n-am realizat ca era o chicineta. A continuat sa ma bombardeze cu intrebari despre Anglia, la multe din ele nefiind capabil sa raspund.

Dupa cateva minute a revenit in camera si m-a poftit „sa iau” un scaun.

— Asezati-va, spuse el reflectand. Nu vreau „sa mutati” scaunul. Vreau sa stati pe el. A pus o farfurie in fata mea pe care era un copan ce putea fi de pui, o bucata de salam si o rosie. M-am simtit prost, nu pentru ca tratatia era nepotrivita, ci pentru ca el credea ca e indestulatoare.

Dupa cina, care, in ciuda eforturilor mele de a manca incet si de a prelungi conversatia, nu a durat prea mult, batranul a facut cafea, care era cam amara si, dupa ce si-a umplut pipa, am continuat discutia. Am vorbit despre Shakespeare, mi-a spus parerile sale cu privire la A. L. Rowse, dupa care a revenit la politica.

— Este adevarat, a intrebat profesorul, ca Anglia va avea in curand un guvern laburist?

— Sondajele de opinie par sa indice acest lucru, am spus eu.

— Englezii simt, probabil, ca Sir Alec Douglas-Home nu este destul de flexibil pentru anii saizeci, spuse profesorul, pufaind viguros din pipa.

Facu o pauza si se uita la mine prin fum.

— Nu va ofer pipa deoarece presupun ca, dupa iesirea dvs. prematura in prima proba a concursului, nu fumati.

Am zambit.

— Dar Sir Alec, continua el, este un om cu multa experienta in politica si e bine ca o tara sa fie guvernata de o asemenea persoana.

As fi ras zgomotos daca o asemenea parere ar fi fost exprimata de propriul meu profesor.

— Si ce credeti despre liderul laburist? Am spus eu abtinandu-ma de la a-i mentiona numele.

— Format in vartejul revolutiei tehnologice, replica el. Nu sunt prea sigur. Mi-a placut Gaitskell, un om inteligent si viclean. A avut o moarte prematura. Attlee, ca si Sir Alec, a fost un gentleman. Cat despre dl. Wilson, cred ca istoria il va pune la incercare in acest vartej al revolutiei tehnologice si abia atunci vom descoperi adevarul.

N-am putut sa-i dau nici o replica.

— M-am gandit aseara, dupa ce ne-am despartit, continua batranul, la efectul pe care trebuie sa-l fi avut Suezul asupra unei tari care cu numai zece ani mai inainte castigase un razboi mondial. Americanii ar fi trebuit sa va sprijine. Acum, privind retrospectiv, privilegiul din totdeauna al istoricului, aflam ca la vremea respectiva prim-ministrul Eden era obosit si bolnav. Adevarul este ca el nu a primit sprijin din partea celor mai apropiati aliati ai sai atunci cand a avut cel mai mult nevoie de el.

— Poate ca noi ar fi trebuit sa va sprijinim in 1956.

— Nu, nu, atunci era prea tarziu pentru ca Occidentul sa sustina problemele Ungariei. Churchill a inteles acest lucru in 1945. El a vrut sa avanseze dincolo de Berlin si sa elibereze toate tarile care aveau frontiere cu Rusia. Dar Occidentul era satul pana in gat de razboi si l-a lasat pe Stalin sa profite de aceasta apatie. Cand Churchill a creat expresia „Cortina de fier”, el a prevazut exact ce avea sa se intample in Est. E uluitor sa te gandesti ca atunci cand marele barbat a spus „daca Imperiul Britanic ar dura o mie de ani”, in fond el era sortit sa supravietuiasca numai douazeci si cinci. Ce mult as fi dorit ca el sa mai fi fost pe culoarele puterii in 1956.

— Revolutia v-a afectat mult viata?

— Nu ma plang. Este un privilegiu sa fii profesor de engleza intr-o mare Universitate. Ei nu se amesteca in catedra mea, iar opera lui Shakespeare nu este considerata inca o literatura subversiva.

Facu o pauza si trase adanc din pipa.

— Si ce veti face dupa ce veti termina Universitatea? Ne-ati aratat ca nu puteti spera sa traiti din sport, ca alergator.

— Vreau sa devin scriitor.

— Atunci calatoriti, calatoriti, calatoriti, spuse el. Sa nu credeti ca puteti invata totul din carti. Trebuie sa vedeti lumea cu ochii dvs. daca vreti sa o zugraviti pentru altii.

M-am uitat la ceasornicul vechi de pe camin si am constatat ce repede a trecut timpul.

— Imi pare rau, dar trebuie sa plec; suntem asteptati cu totii la hotel pana la ora zece.

— Bineinteles, spuse el zambind cu intelegere pentru mentalitatea liceanului englez. Va insotesc pana in Piata Kossuth si de acolo se vede hotelul dvs., care e in partea mai inalta a orasului.

Cand am plecat, am observat ca nu s-a sinchisit sa incuie usa. Viata nu-i lasase prea multe de pierdut. M-a condus cu pasi repezi pe nenumaratele strazi inguste pe care imi fusese atat de greu sa ma orientez ceva mai devreme. A vorbit despre diversele cladiri pe langa care treceam, dovedindu-se un izvor nesecat de cunostinte, atat despre tara sa, cat si despre a mea. Cand am ajuns in Piata Kossuth mi-a luat mana si mi-a tinut-o mult, nevrand sa-i dea drumul, asa cum fac deseori oamenii singuri.

— Va multumesc ca ati avut rabdare sa ascultati un om batran sporovaind despre subiectul lui preferat.

— Va multumesc pentru ospitalitatea dvs., am spus eu, iar data viitoare, cand o sa veniti in Somerset, trebuie neaparat sa va abateti la Lympsham ca sa-mi cunoasteti familia.

— Lympsham? Nu stiu unde este, spuse el, citindu-i-se nelinistea pe fata.

— Nu ma surprinde. Satul are o populatie de numai douazeci si doi de locuitori.

— Suficient pentru doua echipe de cricket, remarca profesorul. Un joc pe care, trebuie sa marturisesc, nu l-am inteles niciodata.

— Nu va faceti probleme, am spus eu, jumatate din englezi nu-l inteleg.

— O, dar mie mi-ar placea sa-l inteleg. Sunt cativa termeni care m-au intrigat intotdeauna.

— Atunci nu uitati sa luati legatura cu mine cand veniti data viitoare in Anglia. Am sa va duc la Lord's si am sa incerc sa va invat cate ceva.

— Dragut din partea dvs., spuse el, apoi avu o ezitare inainte de a adauga: Nu cred ca o sa ne mai intalnim vreodata.

— De ce nu? Am intrebat eu.

— Pai, vedeti, eu n-am iesit niciodata in afara granitelor Ungariei. Cand eram tanar nu-mi puteam permite, iar acum nu-mi imaginez ca cei care se afla la putere ma vor lasa sa vad iubita dvs. Anglie.

Mi-a dat drumul la mana, s-a intors si s-a pierdut in intunericul strazilor laturalnice ale Budapestei.

Am citit din nou necrologul sau in The Times, precum si titlurile despre Afganistan si consecintele lui asupra Jocurilor Olimpice de la Moscova.

A avut dreptate. Nu ne-am mai intalnit niciodata.

O dragoste veche.

Se zice ca unii oameni se indragostesc la prima vedere, dar nu asa s-a intamplat cu William Hatchard si Philippa Jameson. Ei s-au urat din clipa in care s-au intalnit. Aceasta aversiune reciproca a inceput de la primul seminar pe care l-au avut in anul intai de facultate. Amandoi obtinusera, la inceputul anilor treizeci, William la Merton, iar Philippa la Somerville, burse mari pentru a studia limba si literatura engleza. Fiecare primise asigurari din partea profesorilor de liceu ca va fi cel mai bun Student al anului.

Seful de lucrari, Simon Jakes de la New College, era uimit si totodata amuzat de competitia feroce care a aparut atat de repede intre cei doi studenti straluciti. El a folosit cu dibacie antipatia dintre ei pentru a scoate tot ce e mai bun din fiecare, fara sa permita insa sa se ajunga la insulte pe fata. Philippa, o fata atragatoare, zvelta, cu un par rosu si cu o voce ascutita, era de aceeasi inaltime cu William, astfel ca isi expunea cat mai multe din argumentele ei stand in picioare, cocotata pe pantofii cu tocuri inalte, de curand achizitionati, in timp ce William, a carui voce joasa ii dadea un aer de autoritate, incerca intotdeauna sa-si prezinte opiniile stand jos. Cu cat devenea mai aprinsa rivalitatea lor, cu atat incercau sa se intreaca unul pe celalalt. La sfarsitul anului intai erau cu mult inaintea colegilor lor, dar la egalitate intre ei. Simon Jakes i-a spus profesorului de studii anglo-saxone de la Merton ca n-a avut niciodata o pereche atat de stralucita in acelasi an si ca, in curand, vor ajunge la nivelul lui.

In timpul vacantei mari amandoi au muncit dupa un program extenuant, fiecare imaginandu-si ca celalalt va face mai mult. I-au intors pe toate fetele pe Blake, Wordsworth, Coleridge, Shelley si Byron, iar la culcare si-l luau pe Keats. Cand s-au intors in anul doi, au constatat ca absenta a facut ca ostilitatea dintre ei sa devina si mai mare; si cand au primit amandoi alpha plus pentru eseurile despre Beowulf, lucrurile au ajuns la apogeu. Intr-o seara, la o sedinta de catedra, Simon Jakes a remarcat ca daca Philippa Jameson s-ar fi nascut baiat, unii dintre profesorii lui ar fi ajuns fara indoiala sa fie luati la bataie.

— De ce nu-i despartiti? A intrebat Decanul somnoros.

— Cum, si sa muncesc eu dublu? A spus Jakes. Ei vorbesc in cea mai mare parte a timpului: eu sunt doar arbitru.

Uneori, cei doi adversari voiau sa afle de la Jakes care dintre ei a fost mai bun si atat de convins era fiecare ca este studentul favorit incat, intrebarea era intotdeauna pusa in prezenta celuilalt. Jakes era prea siret ca sa cada in cursa; in loc sa le raspunda, le amintea ca profesorii de la examene vor fi ultimii arbitri. Atunci au inceput sa recurga la propriile lor subterfugii referindu-se unul la altul, de la o distanta la care se poate auzi, cu cuvinte de genul „proasta aia” sau „arogantul ala”. La sfarsitul anului doi s-a ajuns la situatia ca era aproape imposibil ca cei doi sa ramana impreuna in aceeasi camera.

In vacanta mare, William a manifestat un interes pasager pentru Al Jolson si pentru o fata pe nume Ruby, in timp ce Philippa a cochetat cu Charlestonul si cu un tanar locotenent de marina din Dortmouth. Dar cand au inceput cursurile in mod serios, aceste interludii nu au mai fost admise si curand ele au fost uitate.

La inceputul anului trei s-au inscris amandoi, la sfatul lui Simon Jakes, pentru premiul Charles Oldham, alaturi de alti colegi de an despre care se considera ca ar putea castiga locul intai. Premiul Charles Oldham se acorda pentru un eseu asupra unui anumit aspect al operei lui Shakespeare. Philippa si William si-au dat seama ca pentru prima oara in viata lor universitara vor fi testati la aceeasi proba intr-o competitie stransa. Amandoi au studiat, pe ascuns, intreaga opera a lui Shakespeare, de la Henric al VI-lea la Henric al VIII-lea si l-au tinut deseori pe Jakes peste orele lui de program solicitandu-i dezbateri din ce in ce mai rafinate pe probleme din ce in ce mai obscure.

In anul acela, tema aleasa pentru eseu a fost „Satira in opera lui Shakespeare”. Troilus si Cresida era, evident, in centrul atentiei, dar amandoi au considerat ca, de fapt, se puteau gasi nuante satirice in toate cele treizeci si sapte de piese ale bardului. „Ca sa nu mai vorbim de grosul sonetelor”, ii scrise Philippa acasa, tatalui ei, intr-unul din rarele ei momente in care se indoia de ea insasi. Cand s-a apropiat sfarsitul anului, devenise limpede pentru toti cei interesati ca premiul va fi castigat fie de William, fie de Philippa, urmand bineinteles ca locul doi sa fie ocupat de unul din ei doi. In orice caz, nimeni nu se aventura sa-si dea cu parerea cine va iesi victorios. Portarul de la New College, expert in materie, deschizandu-si carnetelul de pariuri pentru premiul Charles Oldham, i-a trecut pe amandoi la egalitate de puncte, cu sanse de zece la unu fata de ceilalti concurenti.

Inainte de data la care urma sa se prezinte eseul pentru concurs, ei au mai avut de dat examenele de absolvire. Timp de doua saptamani, in fiecare dimineata si dupa-amiaza, Philippa si William s-au confruntat cu lucrarile pe care le aveau de dat, dovedind un apetit care friza vulgarul. N-a fost pentru nimeni o surpriza faptul ca amandoi au absolvit cu note maxime. In universitate s-a raspandit zvonul ca cei doi rivali au primit alpha la fiecare din cele noua lucrari pe care le-au dat.

— As vrea sa cred ca asa stau lucrurile, ii spuse Philippa lui William. Dar trebuie sa-ti atrag atentia ca este o diferenta considerabila intre alpha plus si alpha minus.

— Nu cred ca tu ai luat mai mult, spuse William. Cand ai sa afli cine a castigat premiul Charles Oldham, ai sa stii cine a luat mai putin.

In cele trei saptamani care mai ramasesera pana la data cand trebuia prezentat eseul pentru concurs, amandoi au muncit cate douasprezece ore pe zi, adormind cu capul pe masa si visand ca celalalt trage mai tare. Cand a sosit momentul, ei s-au intalnit in holul de la intrare, pardosit cu marmura, al cladirii in care se afla salile de examen. In hol era o lumina difuza, sumbra.

— Buna dimineata, William, sper ca eforturile tale iti vor asigura un loc in primii sase.

— Multumesc, Phillippa. Daca nu va fi asa, am sa caut inaintea mea pe lista numele C. S. Lewis, Nichol Smith, Nevil Coghill, Edmund Blunden, R. W. Chambers si H. W. Garrard. Altcineva, bineinteles, nu are sanse.

— Sunt multumita, spuse Philippa, ca si cand nu ar fi auzit raspunsul lui, ca nu ai stat langa mine cand mi-am scris eseul, astfel ca, pentru prima oara in trei ani, nu ai putut sa copiezi de la mine.

— Singurul lucru pe care l-am copiat dupa tine, Philippa, a fost orarul trenurilor de la Oxford la Londra, ca sa descopar ulterior ca nu mai era valabil, ceea ce era in ton cu celelalte eforturi ale tale.

Si-au prezentat amandoi eseurile de cate douazeci si cinci de mii de cuvinte la ghiseul unde se strangeau lucrarile si au plecat fara sa mai schimbe nici o vorba, intorcandu-se la caminele unde stateau, nerabdatori sa afle rezultatul.

In weekend-ul care a urmat predarii eseului, William a incercat sa se relaxeze si, pentru prima oara in trei ani, a jucat tenis cu o fata de la St. Anne's, nereusind sa castige nici un game, darmite un set. Cand s-a dus sa inoate era cat pe ce sa se duca la fund, ceea ce s-a si intamplat cand a vrut sa vasleasca. Singura lui consolare era ca Philippa n-a fost martora la niciunul din eforturile fizice in care a dat dovada de slabiciune.

Luni seara, dupa o cina copioasa cu administratorul de la Merton, William s-a decis sa faca o plimbare pe malul raului Cherwell pentru a-si limpezi gandurile inainte de a merge la culcare. In acea seara de mai era inca lumina cand o porni pe drumul ingust de langa zidul colegiului. Traversa apoi o pajiste si se indrepta spre malul raului Cherwell. In timp ce mergea pe cararea serpuitoare, a avut impresia ca o zareste pe rivala sa citind pe o banca sub crengile unui copac. Pentru o clipa s-a gandit sa se intoarca, dar, pe urma si-a spus ca s-ar putea ca ea sa-l fi reperat deja, astfel ca, a mers inainte.

Nu o vazuse pe Philippa de trei zile, desi se gandise aproape tot timpul la ea: odata ce el va fi castigat premiul Charles Oldham, prostanaca asta n-o sa mai faca atata pe grozava. Zambi multumit in sinea lui si decise sa treaca nonsalant pe langa ea. Cand se apropie, isi ridica ochii din pamant pentru a arunca o privire furisa in directia ei si simti cum roseste dinainte la gandul insultei inevitabile pe care i-o va adresa ea la momentul oportun. Dar nu s-a intamplat nimic, astfel ca privi cu mai multa atentie si descoperi ca ea nu citea: isi tinea capul in maini si parea sa suspine incet. William isi incetini pasul si constata ca in fata lui se afla nu rivala formidabila care timp de trei ani i-a urmarit fiecare pas, ci o fiinta nefericita si singuratica ce parea oarecum neajutorata.

Prima reactie a lui William a fost gandul ca ea aflase ca nu castigase premiul pentru eseu si ca el a iesit intr-adevar victorios. Reflectand insa mai serios, William si-a seama ca nu poate fi asa: examinatorii primisera lucrarile abia in dimineata respectiva si, cum toti citesc fiecare eseu in parte, rezultatele nu vor putea fi date inainte de sfarsitul saptamanii. Philippa nu isi ridica privirile cand ajunse in dreptul ei – nici macar nu era sigur daca era constienta de prezenta lui. Cand se opri sa se uite la adversara sa, William nu putu sa nu observe parul ei rosu ondulat care ii cadea pe umeri. Se aseza langa ea, dar tot nu dadu nici un semn ca l-a vazut.

— Ce s-a intamplat? Intreba el. Pot sa fac ceva pentru tine?

Philippa intoarse spre el o fata rosie de plans.

— Nu, nimic, William, doar sa ma lasi in pace. Ma privezi de solitudine fara sa-mi oferi companie.

Lui William ii facu placere sa recunoasca imediat mica aluzie literara.

— Ce s-a intamplat, Madame de Sιvignι? Intreba el, mai mult din curiozitate decat dintr-un sentiment de ingrijorare, cu inima sfasiata intre compasiune si faptul ca a prins-o cu garda jos.

Paru sa treaca mult timp pana ce raspunse.

— A murit tata azi dimineata, spuse ea in cele din urma, ca si cand ar fi vorbit pentru ea insasi.

Lui William i s-a parut deodata ciudat ca dupa trei ani, desi o vazuse pe Philippa aproape in fiecare zi, nu stia nimic despre viata ei de acasa.

— Si mama? Spuse el.

— Ea a murit cand aveam trei ani. Nici nu mi-o amintesc. Tatal meu este. Ea facu o pauza. A fost preot si m-a crescut sacrificand totul pentru a putea merge la Oxford, chiar si argintaria familiei. Am tinut foarte mult sa castig premiul Charles Oldham pentru el.

William isi puse mana, timid, pe umarul Philippei.

— Nu fi absurda. Cand ai sa castigi premiul, or sa te declare studenta vedeta a deceniului. La urma urmei, ai vrut sa ma bati ca sa obtii distinctia.

Ea incerca sa rada.

— Bineinteles ca am vrut sa te bat, William, dar numai pentru tata.

— Cum a murit?

— Cancer, dar n-a vrut ca eu sa stiu. M-a rugat sa nu ma duc acasa pana la vacanta mare, deoarece, spunea el, o intrerupere in invatatura ar influenta examenele de absolvire si premiul Charles Oldham. Dar, de fapt, el m-a tinut departe pentru ca stia ca daca vedeam in ce stare este n-as mai fi putut sa ma pregatesc serios pentru ceea ce imi propusesem.

— De unde esti? Intreba William, din nou surprins ca nu stie.

— Brockenhurst. In Hampshire. Ma duc acolo maine dimineata. Inmormantarea este vineri.

— Pot sa te duc cu masina? Intreba William.

Philippa ridica privirea si citi in ochii adversarului ei o blandete pe care n-o mai vazuse pana atunci.

— Ar fi dragut din partea ta, William.

— Hai, prostanaco, spuse el. Te conduc inapoi la camin.

— Data trecuta cand m-ai facut prostanaca ai si gandit-o.

Lui William i s-a parut firesc sa se tina de mana cand mergeau de-a lungul malului. N-a scos niciunul nici o vorba pana cand au ajuns la Somerville.

— La ce ora sa vin sa te iau? Intreba el, fara sa-i dea drumul la mana.

— Nu stiam ca ai masina.

— Tata mi-a facut cadou un MG vechi cand am luat odata o nota maxima. De mult doream sa gasesc un motiv ca sa ma laud cu dracia aia. Stii, porneste apasand pe un buton.

— Desigur, tatal tau n-a vrut sa riste sa astepte rezultatele de la concursul Charles Oldham ca sa-ti dea masina.

William rase din toata inima, mai tare decat merita mica intepatura.

— Imi pare rau, spuse ea. Pune-o pe seama obisnuintei. Abia astept sa vad daca sofezi la fel de ingrozitor cum scrii. In acest caz, s-ar putea sa nu apucam sa ne incheiem calatoria. Te astept la ora zece.

In drum spre Hampshire, Philippa a vorbit despre munca tatalui ei ca preot si l-a intrebat pe William despre familia lui. S-au oprit sa ia masa de pranz la un local din Winchester. Friptura de iepure si piure de cartofi.

— Prima masa pe care o luam impreuna, spuse William.

Nici un raspuns sardonic nu veni din partea Philippei; ea zambi doar.

Dupa ce au luat pranzul, au continuat calatoria spre satul Brockenhurst. William a parcat masina intr-un loc nesigur, pe pietris, langa vicariat. O slujnica mai in varsta, imbracata in negru, deschise usa, surprinsa sa o vada pe domnisoara Philippa cu un barbat. Philippa o prezenta pe Annie lui William si o ruga sa pregateasca odaia pentru oaspeti.

— Ma bucur foarte mult ca v-ati gasit un tanar atat de dragut, remarca Annie mai tarziu. Il cunoasteti de mult?

Philippa zambi.

— Nu, ieri ne-am intalnit pentru prima oara.

Philippa a pregatit pentru William cina, s-au asezat in fata focului pe care el il facuse in camera din fata. Desi timp de trei ore nu au schimbat multe cuvinte, niciunul nu s-a plictisit. Philippa a observat felul in care parul blond, ciufulit al lui William ii cadea pe frunte si s-a gandit ce distins va arata la batranete.

In dimineata urmatoare ea a intrat in biserica la bratul lui William si a stat brava in timpul slujbei de inmormantare. Dupa aceea, William a dus-o inapoi la vicariat unde erau numerosii prieteni ai fostului paroh.

— Sa nu ne-o iei in nume de rau, ii spuse dl. Crump, ajutorul de vicar, lui Philippa. Ai fost totul pentru tatal dumitale si noi toti am avut instructiuni stricte sa nu afli despre boala lui ca sa nu te perturbe in pregatirea pentru Charles Oldham. Acesta este numele premiului, nu-i asa?

— Da, spuse Philippa. Dar toate acestea n-au nici o importanta acum.

— Va castiga premiul in memoria tatalui sau, spuse William.

Philippa se intoarse si se uita la el, dandu-si seama pentru prima oara ca el voia intr-adevar ca ea sa castige premiul Charles Oldham.

In noaptea aceea au ramas la vicariat si joi s-au intors la Oxford. Vineri dimineata la ora 10, William s-a dus la Philippa la camin si i-a spus portarului ca ar vrea sa vorbeasca cu domnisoara Jameson.

— Va rog sa luati loc in sala de asteptare, spuse portarul in timp ce il conducea pe William intr-o camaruta din spatele boxei lui. Apoi se precipita sa o gaseasca pe domnisoara Jameson. Dupa cateva minute se intoarsera impreuna.

— Ce naiba faci aici?

— Am venit sa te iau la Stratford.

— Dar nici n-am avut timp sa despachetez lucrurile pe care le-am adus de la Brockenhurst.

— Fa si tu o data ce ti se spune; iti dau cinsprezece minute.

— Desigur, spuse ea. Cine sunt eu ca sa nu ma supun viitorului castigator al premiului Charles Oldham? Am sa-ti permit chiar sa vii in camera mea pentru un minut si sa ma ajuti la despachetat.

Sprancenele portarului se ridicara pana la marginea chipiului, dar el nu spuse nimic, din respect pentru pierderea grea suferita de domnisoara Jameson cu putin timp in urma. William fu din nou surprins la gandul ca nu fusese niciodata in camera Philippei in cei trei ani. Escaladase zidurile tuturor caminelor de fete ca sa-si petreaca timpul cu tot felul de fete, care de care mai stupida, dar niciodata cu Philippa. El se aseza pe marginea patului.

— Nu acolo, creatura fara minte. Tocmai l-a facut femeia. Voi barbatii sunteti toti la fel, niciodata nu va asezati pe scaune.

— Am s-o fac intr-o buna zi, spuse William. La Catedra de Limba si Literatura Engleza.

— Nu atata timp cat sunt eu la aceasta Universitate, spuse ea si disparu in baie.

— Bunele intentii sunt una, iar talentul este alta, striga el in urma ei, multumit in sinea lui ca Philippei ii revenea spiritul competitiv.

Dupa un sfert de ora ea iesi din baie intr-o rochie galbena, inflorata, cu guler si mansete albe. William se gandi ca, probabil, si-a dat si cu putin fard.

— N-o sa ne faca bine la reputatiile noastre sa fim vazuti impreuna, spuse ea.

— M-am gandit la asta, replica William. Daca am sa fiu intrebat, o sa spun ca fac o opera de binefacere.

— Fata de mine?

— Da, anul acesta ii ajut pe orfanii aflati intr-o situatie grea.

Philippa si-a luat bilet de voie pana la miezul noptii si cei doi studenti au pornit spre Stratford, oprindu-se la Broadway ca sa ia masa de pranz. Dupa-amiaza au vaslit pe raul Avon. William a prevenit-o pe Philippa asupra ultimei lui plimbari dezastruoase cu barca. Ea i-a spus ca a auzit cum s-a dat in spectacol, dar s-au intors cu bine la mal: poate pentru ca Philippa a preluat vaslitul. S-au dus sa-l vada pe John Gielgud in rolul lui Romeo si au cinat la Dirty Duck. Philippa a fost uneori chiar dura cu William in timpul mesei.

Au pornit spre casa imediat dupa ora unsprezece si Philippa era cat pe ce sa adoarma, deoarece din cauza zgomotului pe care il facea motorul masinii nu se prea puteau auzi unul pe celalalt. Cam la douazeci si cinci de mile de Oxford, MG-ul s-a oprit.

— Credeam, spuse William, ca atunci cand aparatul care indica nivelul benzinei este la zero, in rezervor se mai afla cativa litri.

— Gresesti si, evident, nu pentru prima oara. Din cauza acestei lipse de prevedere va trebui sa mergi singur pana la cel mai apropiat garaj. Sa nu-ti imaginezi ca am sa-ti tin companie. Am sa raman pur si simplu aici, la caldura.

— Dar nu e nici un garaj pana la Oxford, protesta William.

— Atunci va trebui sa ma duci in brate. Sunt prea fragila ca sa merg pe jos.

— Cred ca n-as putea sa te duc nici cincizeci de metri dupa cina copioasa pe care am luat-o si dupa tot vinul pe care l-am baut.

— Pentru mine este un mister, William, cum ai putut obtine diploma de categoria intai la engleza cand nu stii nici macar sa citesti un aparat care indica nivelul benzinei.

— Exista o singura solutie, spuse William. Va trebui sa asteptam primul autobuz de maine dimineata.

Philippa s-a ghemuit pe bancheta din spate si a adormit fara sa mai scoata nici un cuvant. William si-a pus palaria, fularul si manusile, si-a incrucisat bratele ca sa-i fie mai cald si, in timp ce Philippa dormea, i-a atins coama rosie incalcita. Apoi si-a scos pardesiul si a acoperit-o cu el.

Philippa s-a trezit prima, putin dupa ora sase, si a gemut cand a incercat sa-si intinda picioarele intepenite. Apoi l-a scuturat pe William ca sa se trezeasca si l-a intrebat de ce taica-sau n-a fost destul de prevazator ca sa-i fi cumparat o masina care sa aiba in spate o bancheta confortabila.

— Dar este cea mai grozava masina, spuse William masandu-si grijuliu muschii de la ceafa inainte de a-si pune haina pe el.

— Dar nu merge si nici nu va merge fara benzina, replica ea iesind din masina pentru a-si intinde picioarele.

— Am lasat-o fara benzina dintr-un singur motiv, spuse William mergand dupa ea in fata masinii.

Philippa se astepta la o intepatura si nu a fost dezamagita.

— Tatal meu mi-a spus ca daca petrec o noapte cu o chelnerita la bar, ceea ce trebuie sa fac este pur si simplu sa mai comand o halba de bere, dar daca petrec o noapte cu fiica vicarului trebuie sa ma casatoresc cu ea.

Philippa a ras. William, obosit, nebarbierit si stanjenit de pardesiul greu cu care era imbracat, se straduia sa se lase intr-un genunchi.

— Ce faci, William?

— Ce crezi ca fac, prostanaco. Vreau sa-ti cer sa te mariti cu mine.

— O propunere pe care sunt incantata sa o resping, William. Daca as accepta-o, s-ar putea sa-mi petrec restul vietii pe soseaua dintre Oxford si Stratford intr-o masina aflata in pana.

— Te mariti cu mine daca o sa castig premiul Charles Oldham?

— Intrucat nu exista absolut nici o temere ca se va intampla asa, pot sa spun cu certitudine da. Si acum ridica-te, William, sa nu te ia cineva din greseala drept un cocostarc ratacit de cardul sau.

Primul autobuz a sosit la sapte si cinci in dimineata aceea de sambata si i-a dus pe Philippa si William inapoi la Oxford. Philippa a urcat la ea si a facut o baie buna, fierbinte, in timp ce William a umplut o canistra de benzina si s-a intors la MG-ul lui parasit pe sosea. Dupa aceea, s-a dus cu masina direct la caminul Somerville si a cerut din nou sa vorbeasca cu domnisoara Jameson. Ea a coborat dupa cateva minute.

— Iar ai venit? Spuse ea. N-am destule necazuri?

— Cum asa?

— Pentru ca am lipsit azi-noapte si nu am fost insotita.

— Dar ai fost insotita.

— Tocmai asta ii nelinisteste.

— Le-ai spus cu cine ai petrecut noaptea?

— Nu, nu le-am spus. Nu ma deranjeaza daca cei din anturajul meu isi inchipuie despre mine ca sunt o destrabalata, dar n-as vrea catusi de putin sa creada ca sunt lipsita de gust. Acum, te rog sa fii amabil sa pleci caci ma gandesc cu groaza ca ai putea sa castigi premiul Charles Oldham si ca va trebui sa-mi petrec restul zilelor cu tine.

— Stii ca voi castiga negresit, asa ca de ce nu vii sa stai cu mine de pe acum?

— Imi dau seama ca astazi a devenit la moda sa te culci cu oricine, William, dar daca acesta este ultimul meu weekend de libertate, am intentia sa-l savurez, mai ales ca s-ar putea sa iau in considerare si ideea sinuciderii.

— Te iubesc.

— Pentru ultima oara, William, pleaca. Si daca nu castigi premiul Charles Oldham, te rog sa nu te mai arati la Somerville.

William a plecat, teribil de nerabdator sa afle rezultatul concursului. Daca si-ar fi dat seama cat de mult dorea Philippa ca el sa castige, ar fi dormit in noaptea aceea.

Luni dimineata au sosit amandoi devreme in cladirea in care sunt salile de examen. Asteptau cu infrigurare rezultatul, fara sa-si adreseze vreun cuvant, inghiontiti de ceilalti studenti din anul lor care candidau la premiu. Cand a batut ora zece a intrat in sala mare presedintele comisiei de examinare, imbracat in roba si mergand cu un pas masurat. Pretinzand o indiferenta totala, el prinse o foaie de hartie pe un panou cu un ac de gamalie. Toti studentii care candidau la premiu s-au repezit sa vada lista, in afara de William si Philippa, care au stat deoparte, constienti ca acum era prea tarziu sa influenteze un rezultat de care se temeau amandoi.

Din busculada creata in jurul listei a iesit o fata care a alergat spre Philippa.

— Bravo, Phil. Ai castigat.

Ochii Philippei s-au umplut de lacrimi. S-a intors cu fata spre William.

— Felicitarile mele, spuse el repede, desigur ai meritat premiul.

— Am vrut sa-ti spun ceva sambata.

— Mi-ai spus ca daca pierd sa nu ma mai arat la Somerville.

— Nu, am vrut sa-ti spun: „Si eu care te iubesc pe dumneata mai mult ca orisice pe lume. Nu e ciudat?”4

O clipa s-a uitat la ea in tacere. Era imposibil sa gaseasca o replica mai buna decat cea a lui Beatrice.

— Ba da, ciudat, ca un lucru de care nu am cunostinta „5, spuse el cu un glas bland.

Un coleg l-a batut pe umar, i-a luat mana si i-a strans-o viguros. Proxime accessit era desigur impresionant pentru unii, chiar daca nu pentru William.

— Bravo, William.

— Locul doi nu merita felicitari, spuse William cu dispret.

— Dar ai castigat, baiete.

Philippa si William s-au uitat unul la altul.

— Ce vrei sa spui? Intreba William.

— Exact ce am spus. Ai castigat premiul Charles Oldham.

Philippa si William au alergat la panou ca sa vada lista.

Premiul Memorial Charles Oldham.

Examinatorii au fost de data aceasta in imposibilitate de a acorda premiul unei singure persoane si au decis prin urmare sa fie atribuit lui…

Timp de cateva clipe au ramas cu ochii pironiti pe lista afisata, fara sa scoata o vorba. In cele din urma, Philippa si-a muscat buza si a spus cu o voce slaba:

— Te-ai descurcat destul de bine avand in vedere exigentele concursului. Sunt gata sa-mi tin promisiunea, „dar, pe onoarea mea, te iau din mila”6.

Replica lui William a venit prompt:

— Nici eu n-o sa te reneg; dar, crede-ma, ma dau batut numai in urma staruintelor si, pe de alta parte, ca sa-ti scap viata, pentru ca mi s-a spus ca te oftici.”7

Si, spre incantarea colegilor, cei doi s-au imbratisat sub panou, in vreme ce presedintele comisiei se retragea stupefiat.

Se spune ca, din acel moment, ei nu au stat niciodata despartiti mai mult de cateva ore.

Casatoria a avut loc o luna mai tarziu la biserica din Brockenhurst, unde fusese preot tatal Philippei.

— Daca stai bine sa te gandesti, spuse colegul de camera al lui William, cu cine altcineva s-ar fi putut ea marita?

Cuplul aflat intr-o continua disputa si-a inceput luna de miere la Atena, purtand discutii in contradictoriu cu privire la semnificatia arhitecturii dorice si ionice, despre care niciunul nu stia mai mult decat cele memorate pe ascuns dintr-un ghid turistic de o jumatate de coroana. Apoi s-au dus cu vaporul la Istanbul, unde William se prosterna in fata fiecarei moschei peste care dadea, in timp ce Philippa statea singura deoparte. Fierbea de manie cand se gandea la modul cum tratau turcii femeile.

— Turcii sunt un popor subtil, declara William, capabil sa aprecieze de indata valoarea reala.

— Atunci de ce nu treci la religia musulmana, William, si n-o sa fie nevoie sa fiu in prezenta ta decat o data pe an.

— Nenorocul care ma urmareste de cand m-am nascut, o loialitate prost plasata si semnarea unui contract nefericit imi impun sa-mi petrec restul vietii cu tine.

Intorsi la Oxford, s-au apucat de o munca creativa serioasa, alaturi de ceilalti tineri cercetatori de la colegiile respective. William s-a dedicat unui studiu de proportii despre folosirea cuvintelor la Marlowe, iar in momentele libere a invatat statistica, deoarece avea nevoie pentru descoperirile sale, Philippa si-a ales ca subiect de cercetare influenta Reformei asupra scriitorilor englezi din secolul al XVII-lea si, curand, a depasit sfera literaturii intrand in arta si muzica. Si-a cumparat o spineta si seara obisnuia sa cante Dowland si Gibbons.

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse William, exasperat de sunetul strident al spinetei, n-o sa deduci convingerile lor religioase din armoniile lor.

— Oricum, sunt mai instructive decat conjunctiile „daca” sau „si”, dragul meu, spuse ea, fara sa se tulbure, si, oricum, seara sunt mai relaxante decat oalele si cratitele.

Trei ani mai tarziu, dupa ce au obtinut amandoi, pe merit, titlul de doctor in filologie, s-au mutat, in mod inexorabil in tandem, la catedra, fiecare la colegiul sau. In timp, ce umbra lunga a fascismului cadea asupra Europei, ei citeau si scriau in ambianta linistita a caminului sau isi tineau cursurile in aceleasi cladiri ale universitatii.

— Am avut un an destul de slab, spuse William, dar totusi, din unsprezece cinci au reusit sa ia nota maxima.

— Eu am un an si mai slab, spuse Philippa, dar, oricum, trei din sase au scos nota maxima, si nu va trebui sa-mi invoci teorema binoamelor, William, pentru a afla ca este o victorie aritmetica pentru mine.

— Presedintele comisiei de examinare mi-a spus, adauga William, ca o mare parte din ceea ce prezinta studentii tai este doar o reproducere din memorie.

— Mie mi-a spus, replica ea, ca studentii tai inventeaza tot felul de lucruri la examene.

Cand luau masa impreuna la colegiu, lista invitatilor se umplea imediat si, dupa ce-si spuneau amabilitatile de rigoare, dialogul lor devenea atat de aprins, ca se cutremura candelabrul.

— Am auzit, Philippa, ca la sfarsitul anului colegiul n-o sa-ti mai poata reinnoi contractul de munca.

— Mi-e teama ca spui adevarul, William, replica ea. Au hotarat ca nu-l pot reinnoi pe al meu, dar, in acelasi timp, imi ofera locul tau.

— Crezi, William, ca or sa te faca vreodata membru al Academiei Britanice?

— Trebuie sa spun, cu o oarecare dezamagire, ca n-or sa ma faca niciodata.

— Imi pare rau sa aud asta; si de ce, ma rog?

— Pentru ca atunci cand m-au invitat, i-am spus presedintelui ca prefer sa astept sa fiu ales in acelasi timp cu sotia mea.

Unii oaspeti din afara Universitatii care stateau la masa pentru prima oara, luau in serios duelurile lor verbale; altii nu puteau decat sa fie invidiosi ca exista o asemenea dragoste.

Un coleg a sugerat, dand dovada de meschinarie, ca ei isi repeta partiturile inainte de a veni la masa, de teama ca s-ar putea crede ca se inteleg bine. In primii ani de cariera pedagogica universitara ei au fost recunoscuti ca varfuri in domeniile lor. Ii atrageau ca un magnet pe cei mai straluciti studenti, dar, aparent, ei doi ramaneau la poluri opuse.

— Dr. Hatchard va tine jumatate din aceste prelegeri, anunta Philippa la inceputul semestrului intai cu ocazia deschiderii cursului lor comun cu privire la legenda lui Arthur. Dar pot sa va asigur ca nu va fi jumatatea mai buna. V-as sfatui sa verificati intotdeauna care dr. Hatchard tine prelegerea.

Cand Philippa a fost invitata sa tina o serie de prelegeri la Yale, William si-a luat un concediu de un an ca sa poata fi alaturi de ea.

Cand se aflau pe vasul cu care traversau Atlanticul, Philippa i-a spus lui William:

— Sa fim cel putin multumiti ca de data aceasta calatorim pe mare, dragul meu. In felul acesta nu riscam sa ramanem fara benzina.

— Mai degraba sa multumim lui Dumnezeu ca vasul are un motor pentru ca daca ar fi cu panze ai fi in stare sa opresti si vantul in loc.

Singura tristete in viata lor era faptul ca Philippa nu putea face copii. Dar asta i-a facut sa se apropie si mai mult unul de altul. Philippa nutrea o afectiune cvasi-materna fata de studentii ei si isi permitea doar sa spuna cu un zambet fortat ca era crutata de probabilitatea de a face un copil care sa semene la infatisare cu William si care sa aiba mintea lui.

Cand a izbucnit razboiul, experienta lui William in manuirea cuvintelor a facut inevitabila detasarea lui in munca de descifrare a codurilor. A fost recrutat de un domn anonim care i-a vizitat acasa si care avea o servieta legata cu un lant de incheietura mainii. Philippa nu s-a sfiit sa se uite prin gaura cheii si sa asculte ce discuta. Cand a aflat despre ce este vorba, a dat buzna in camera si a cerut sa fie recrutata si ea.

— Stiti ca eu rezolv cuvintele incrucisate din The Times in jumatate din timpul in care le rezolva sotul meu?

Barbatul anonim nu a putut decat sa se bucure ca nu era legat cu un lant de Philippa. I-a angajat pe amandoi la Amiralitate, in sectia care se ocupa de mesajele radio cifrate care se trimiteau submarinelor germane sau erau trimise de pe ele.

Manualul de semnale german era o carte de coduri de patru litere si fiecare mesaj era recifrat, tabelul de substitutie schimbandu-se zilnic. Williams a invatat-o pe Philippa cum sa evalueze frecventele literelor si ea a aplicat noile ei cunostinte la textele germane moderne, venind cu o analiza a frecventelor care a ajuns sa fie curand folosita de toate sectiile de decodare din Commonwealth.

Chiar si asa, decodarea cifrurilor si alcatuirea unei carti de semnale a constituit o sarcina colosala, care le-a luat doi ani, muncind in cea mai mare parte a timpului.

— Niciodata nu mi-am dat seama ca pot fi atat de instructive conjunctiile „daca” si „si”, spuse ea cu admiratie despre propria ei munca.

Cand aliatii au debarcat in Europa, sotul si sotia au putut deseori sa decodeze cifruri pornind de la un text codificat de numai sase randuri.

— Sunt o echipa de analfabeti, bombani William. Nu-si codifica umlauturile. Isi merita soarta.

— Cum poti sa-i critici cand tu nu pui niciodata punctele pe i.

— Deoarece consider ca punctul este redundant si sper sa-mi revina mie sarcina de a-l inlatura din limba engleza.

— Asta va fi contributia ta majora la dezvoltarea stiintei, William? Daca asa stau lucrurile, ma simt obligata sa te intreb cum vom putea face deosebirea intre I si i atunci cand vom citi eseurile studentilor nostri?

— Este un argument slab, draga mea. Daca ar avea putere de convingere, ar insemna sa pui punct deasupra lui n pentru a fi sigur ca nu se confunda cu h.

— N-ai decat sa-ti dezvolti in continuare teoriile, William, pentru ca eu intentionez sa-mi cheltui energia inlaturand mai mult decat punctul si I din Hitler.

In mai 1945 au luat masa in particular cu Prim-ministrul si cu doamna Churchill in Downing Street nr. 10.

— Ce a vrut sa spuna Prim-ministrul cand mi-a zis ca nu a putut niciodata sa inteleaga ce faci tu? Intreba Philippa in taxiul catre gara Paddington.

— Presupun ca acelasi lucru ca atunci cand mi-a spus ca stie exact ce esti tu in stare sa faci, spuse William.

La inceputul anilor cincizeci, cand a iesit la pensie profesorul de engleza de la Merton, toata Universitatea a asteptat sa vada care anume dr. Hatchard va fi numit la catedra.

— Daca Consiliul iti propune sa iei catedra, spuse William trecandu-si degetele prin parul care incepuse sa incarunteasca, aceasta se datoreaza faptului ca pe mine vor sa ma faca prorector.

— Singurul mod prin care ti s-ar putea propune vreodata sa detii o pozitie care iti depaseste posibilitatile ar fi nepotismul, ceea ce ar insemna ca eu sa fiu deja prorector.

Dupa cateva ore de dezbateri, adunarea generala a Consiliului a oferit doua catedre si i-a numit profesori plini pe William si pe Philippa in aceeasi zi.

Cand a fost intrebat de ce s-a incalcat obiceiul, prorectorul a raspuns:

— Simplu, daca nu le-as fi dat la amandoi cate o catedra, unul dintre ei ar fi urmarit postul meu.

In seara aceea, dupa ce a avut loc o cina festiva, au plecat spre casa pe jos, luand-o prin Christ Church Meadows si apoi pe malul raului Isis. In toiul unei discutii foarte aprinse in legatura cu ultimul volum al monumentalei opere a lui Proust, un politist, auzind scandalul, a alergat spre ei si a intrebat:

— E totul in regula, doamna?

— Nu, nu este, exclama William, femeia asta ma ataca de peste treizeci de ani si pana acum politia n-a facut mai nimic ca sa ma protejeze.

La sfarsitul anilor cincizeci Harold Macmillan i-a propus Philipei sa intre in consiliul IBA.

— Presupun ca ai sa devii o experta in televiziune, spuse William, si cum varsta mentala medie a celor care se uita la televizor este de sapte ani, o sa te simti la largul tau.

— Sunt de acord, spuse Philippa. Dupa ce am trait douazeci de ani alaturi de tine sunt cat se poate de calificata sa ma ocup de copii.

Dupa cateva saptamani presedintele BBC i-a scris lui William invitandu-l sa ia legatura cu Consiliul de conducere al companiei.

— Ai de gand sa inlocuiesti emisiunea „Hancock's Half Hour” sau „Dick Barton, Special Agent”? Intreba Philippa.

— Am fost invitat sa tin un ciclu de douasprezece prelegeri.

— Pe ce tema, ma rog?

— Geniu.

Philippa rasfoi Programul de radio.

— Emisiunea „Geniu” se da sambata noaptea la doua, ceea ce este de inteles, deoarece numai la ora aceea mintea ta este stralucita.

Cand i s-a acordat lui William un doctorat de onoare la Princeton, Philippa a urmarit ceremonia stand mandra in primul rand.

— Am incercat sa ma asez in spate, explica ea, dar era plin cu studenti care dormitau. Evident, nu auzisera niciodata de tine.

— Daca asa stau lucrurile, Philippa, ma surprinde ca nu i-ai confundat cu cei de la prelegerile tale.

Pe masura ce treceau anii, multe anecdote, din care numai cateva erau apocrife, au intrat in legendele Oxfordului. Toti studentii de la engleza stiau povestile despre „cei doi Hatchard aflati intr-o continua disputa”. Cum si-au petrecut prima noapte impreuna. Cum au castigat la egalitate premiul Charles Oldham. Cum rezolva Philippa cuvintele incrucisate din The Times inainte ca Bill sa apuce sa se barbiereasca. Cum au fost numiti amandoi la catedra in aceeasi zi. Cum munceau mai mult decat oricare dintre colegii lor, ca si cand ar fi avut ceva de dovedit, macar unul fata de celalalt. Se parea aproape ca legile simetriei cereau ca ei sa fie intotdeauna judecati de la egal la egal. Pana ce s-a anuntat, cu ocazia distinctiilor acordate de Anul Nou, ca Philippa a fost facuta Dame of the British Empire.

— In sfarsit, iubita noastra Regina si-a dat seama care dintre noi merita intr-adevar recunoastere, spuse ea in timpul mesei de la colegiu, la desert.

— Iubita noastra Regina, spuse William alegand vinul de Madeira, stie prea bine cat de putina concurenta este in colegiile de fete: uneori trebuie incurajate candidatele mai slabe in speranta ca aceasta ar putea stimula un talent real, in pericol sa se piarda.

Dupa aceasta, ori de cate ori apareau in public impreuna Philippa ii cerea maestrului de ceremonii sa-i anunte ca Profesorul William si Dame Philippa Hatchard. Ea spera ca multi ani de aci inainte, in orice imprejurare oficiala, ea va aparea intr-o pozitie superioara sotului ei, dar triumful ei a durat numai sase luni, deoarece William a primit distinctia de Cavaler cu ocazia zilei de nastere a Reginei. Philippa a pretins ca o surprinde neasteptata lipsa de judecata din partea Reginei, dar imediat a cerut sa fie prezentati in public ca Sir William si Dame Philippa Hatchard.

— Este cat se poate de inteles, spuse William. Regina a trebuit sa te faca mai intai pe tine Dame ca sa nu te confunde cineva cu o lady. Cand m-am insurat cu tine, Philippa, erai o tanara cercetatoare, iar acum constat ca traiesc cu o batrana Dame.

— Nu e de mirare, spuse Philippa, ca bietii tai studenti nu pot sa-si dea seama daca esti homosexual sau pur si simplu ai complexul lui Oedip. Sa fii multumit ca n-am acceptat propunerea lui Girton: in acest caz ai fi fost insurat cu o metresa.

— Intotdeauna am fost multumit, prostanaco.

Pe masura ce treceau anii, niciunul nu inceta sa pretinda ca este convins de debilitatea mintala a celuilalt. Cartile Philippei, „lucrari de mare valoare”, insista ea, erau publicate de Oxford University Press, in timp ce lucrarile lui William, „de importanta monumentala”, declara el, erau scoase la tipografia Universitatii Cambridge.

Numarul profesorilor de engleza nou-numiti, pe care ei i-au avut studenti, curand s-a dublat.

— Daca ii numeri si pe cei de la Politehnica, va trebui sa-mi fac rost de o catedra in Kenya, spuse William.

— Nu tu i-ai predat profesorului de engleza de la Nairobi, ci eu, spuse Philippa. Tu i-ai predat Sefului statului, ceea ce explica de ce Universitatea se bucura de mare apreciere, in timp ce tara este in degringolada.

La inceputul anilor saizeci au purtat o batalie in TLS sub forma de scrisori cu privire la lucrarile lui Philip Sidney, fara sa discute vreodata subiectul unul in prezenta celuilalt. Pana la urma, editorul a spus ca trebuie sa puna capat corespondentei, anuntand ca au obtinut acelasi punctaj.

Amandoi au declarat ca editorul este un idiot.

Daca a existat un lucru care la batranete l-a enervat pe William la Philippa a fost ambitia ei permanenta de a rezolva in fiecare dimineata cuvintele incrucisate din The Times inainte ca el sa vina la micul dejun. La un moment dat, William a facut doua abonamente la ziar, dar a trebuit sa renunte cand Philippa a inceput sa completeze careurile in ambele exemplare si i-a explicat ca risipeste banii.

Intr-o dimineata de iunie, la sfarsitul ultimului lor an universitar inainte de pensionare, cand a coborat la micul dejun, William a gasit in careul de cuvinte incrucisate un spatiu lasat liber pentru el. A citit indicatia: „Skelton afirma ca se pune in supa”. El a completat imediat cele opt patratele.

Philippa s-a uitat peste umarul lui.

— Nu exista un asemenea cuvant, degeaba iti dai aere, a spus ea cu fermitate. L-ai inventat numai ca sa ma enervezi. Si i-a pus in fata un ou fiert foarte tare.

— Ba exista, prostanaco; cauta whymwham in dictionar.

Philippa s-a uitat in Oxford Shorter aflat printre cartile de bucate pe care le avea in bucatarie si i-a spus triumfatoare ca nu l-a gasit.

— Draga mea Dame Philippa, spuse William, ca si cand s-ar fi adresat unui copil tampit, sa nu-ti inchipui ca daca esti batrana si parul ti-a albit de tot esti neaparat si inteleapta. Trebuie sa intelegi ca Shorter Oxford Dictionary a fost facut pentru oameni simpli, care cunosc cel mult o suta de mii de cuvinte in limba engleza. Cand o sa ajung la colegiu in dimineata asta, o sa confirm existenta cuvantului in Oxford English Dictionary care este pe biroul meu. Mai e nevoie sa-ti amintesc ca OED este o lucrare serioasa care, cu peste cinci sute de mii de cuvinte, este destinat oamenilor cu o cultura serioasa cum sunt eu?

— Prostii, spuse Philippa. Cand se va dovedi ca am dreptate, va trebui sa repeti povestea asta, cuvant cu cuvant, incluzand si non-cuvantul tau ofensator, la masa anuala in onoarea fostilor studenti de la Somerville.

— Iar tu, draga mea, vei citi Operele complete ale lui John Skelton si iti vei cere scuze la masa respectiva.

— O sa-i rugam pe batranii soti Onion sa fie arbitri.

— S-a facut.

— S-a facut.

Dupa aceasta, William si-a impaturit ziarul, a sarutat-o pe sotia sa pe obraz si a spus cu un oftat exagerat:

— In momente ca acestea as fi dorit sa fi pierdut premiul Charles Oldham.

— L-ai pierdut, dragul meu. Pe vremea aceea nu era la moda sa se admita ca o femeie sa castige ceva.

— M-ai castigat pe mine.

— Da, infumuratule, dar am fost lasata sa inteleg ca tu erai unul din acele premii pe care le poti returna la sfarsitul anului. Si acum constat ca va trebui sa te pastrez chiar si la pensie.

— Sa lasam pe seama OED, draga mea, ca sa decida rezultatul asupra caruia examinatorii de atunci pentru acordarea premiului Charles Oldham nu au putut sa se hotarasca.

Acestea fiind spuse, pleca la colegiu.

— Nu exista un asemenea cuvant, murmura Philippa in timp ce el inchidea usa de la intrare.

Se stie ca atacurile de cord sunt mai rare la femei decat la barbati. In dimineata aceea, Dame Philippa a avut o criza de inima in bucatarie. Ea a cazut pe podea strigandu-l cu o voce ragusita pe William, dar el era prea departe ca s-o mai poata auzi. Femeia de serviciu a fost cea care a gasit-o pe Dame Philippa, in bucatarie, cazuta pe jos. Ea a alergat imediat ca sa aduca pe cineva de la colegiu. Prima reactie a administratorei a fost ca probabil Dame Philippa pretinde ca Sir William a lovit-o cu o tigaie, dar oricum s-a dus imediat acasa la sotii Hatchard, in Little Jericho. Administratora i-a luat pulsul Philippei si l-a chemat pe medicul colegiului, iar apoi pe decan. Amandoi au sosit in cateva minute.

Decanul si administratora stateau langa ilustra lor colega, dar ei stiau deja ce avea sa zica doctorul.

— E moarta, confirma el. Probabil ca s-a sfarsit repede si fara dureri prea mari.

S-a uitat la ceas; era noua patruzeci si sapte. Si-a acoperit pacienta cu o patura si a chemat o ambulanta. O ingrijise pe Dame Philippa mai bine de treizeci de ani si ii spusese de atatea ori sa nu mai traga asa de mult, incat ar fi putut sa inregistreze o placa de gramofon cu toate notitele pe care le-a luat ea.

— Cine o sa-i spuna lui Sir William? Intreba decanul.

Cei trei se uitara unul la altul.

— Eu, spuse doctorul.

De la Little Jericho la Radcliffe Square e o distanta mica. Dar in acea zi doctorului i s-a parut lung drumul de la Little Jericho la Radcliffe Square. Nu i-a placut niciodata sa anunte moartea sotului sau a sotiei, dar in toata cariera lui nu i s-a parut ca are o sarcina atat de grea ca de data aceasta.

Cand a batut la usa, Sir William l-a poftit sa intre. Distinsul profesor statea la birou, cufundat in Oxford Dictionary si murmurand ceva.

— I-am spus, dar n-a vrut sa asculte, prostanaca, a spus el pentru sine si apoi s-a intors si l-a vazut pe doctor stand tacut in usa.

— Doctore, joia viitoare esti invitatul meu la masa anuala in onoarea fostilor studenti de la Somerville cand Dame Philippa isi va cere scuze in public. Va fi joc, set, meci si campionat castigat de mine. O justificare pentru treizeci de ani de activitate universitara.

Doctorul nu a schitat nici un zambet si a ramas nemiscat. William s-a indreptat spre vechiul sau prieten si l-a privit direct in ochi. Vorbele erau de prisos. Doctorul a spus doar:

— Nu am cuvinte sa-mi exprim regretul, si l-a lasat pe Sir William cu durerea lui.

In decurs de o ora au aflat de moartea Philippei toti colegii lui Sir William. In ziua aceea pranzul de la colegiu a fost luat in tacere. Doar seful de lucrari l-a intrebat pe directorul de colegiu daca este cazul sa i se duca ceva de mancare profesorului de la Merton.

— Nu cred, spuse directorul.

Altceva nu s-a mai spus.

Profesorii, cercetatorii si studentii au traversat in tacere curtea patrata din fata si cand s-au adunat la cina nimeni nu a avut chef de conversatie. La sfarsitul mesei, seful de lucrari a sugerat ca ar trebui sa i se duca ceva de mancare lui Sir William. De data aceasta directorul a fost de acord si bucatarul sef al colegiului a pregatit o mancare usoara. Directorul si seful de lucrari au urcat treptele de piatra uzate pana la camera lui Sir William si, in timp ce unul tinea tava, celalalt a ciocanit usor la usa. Nu s-a auzit nici un raspuns, astfel ca directorul, obisnuit cu felul de a fi al lui William, a intredeschis usa si a privit inauntru.

Batranul zacea nemiscat pe podea, intr-o balta de sange, cu un pistol alaturi. Cei doi au intrat uluiti de ceea ce vedeau. In mana dreapta William tinea Operele complete ale lui John Skelton. Cartea era deschisa la The Tunnyng of Elynour Rummyng si era subliniat cuvantul whymwham.

A 1529, Skelton, E. Rummyng 75 „After the Sarasyns gyse, Woth a whym wham, Knyt with a trym tram, Upon her brayne pan.”

Cu scrisul sau ingrijit, Sir William, notase pe margine: „Iertati-ma, dar trebuia sa-i comunic.”

— Oare ce trebuia sa-i comunice? Se intreba directorul cu o voce slaba, in timp ce incerca sa ia cartea din mana lui Sir William, dar degetele erau deja intepenite si reci.

Potrivit legendei, ei nu s-au despartit niciodata mai mult de cateva ore.

Cuprins:

Statueta chinezeasca8Pranzul16Lovitura de stat22Primul miracol40Un gentleman perfect48O aventura de o noapte56Un om al rutinei67Ghinioanele lui Henric72O chestiune de principiu84Profesorul ungur 96O dragoste veche104

Sfarsit

1 Knight Commander of the Victorian Order (n.t.).

2 Military Cross (n.t.).

3 Joc de cuvinte: rusty (engl.) – ruginit (n. t).

4 Replica din W. Shakespeare, Mult zgomot pentru nimic, trad. De Leon Levitchi, Opere complete, vol. 4, Editura Univers, 1985, p. 290 (n.t.)

5 Ibidem

6 Op. Cit. P. 310 (n.t.)

7 Ibidem








Politica de confidentialitate







.com Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 Proiect didactic Clasa: a-IX-a, Luarea deciziilor
 PROIECT DIDACTIC 3-5 ani dezvoltarea limbajului si a comunicarii orale - „Cine face, ce face”
 PROIECT MOTOR ASINCRON - Determinarea parametrilor schemei echivalente si a caracteristicilor de functionare in regim stabilizat de la gol la sarcina
 TEMA DE PROIECTARE - arbore de masina rotativa

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 PROIECT DE DIPLOMA CHIRURGIE ORO-MAXILO-FACIALA - SUPURATIILE LOJELOR PROFUNDE DE ETIOLOGIE ODONTOGENA
 Relatiile diplomatice dintre Romania si Austro- Ungaria din a doua jumatate a secolului al XIX-lea
 LUCRARE DE DIPLOMA MANAGEMENT - MANAGEMENTUL CALITATII APLICAT IN DOMENIUL FABRICARII BERII. STUDIU DE CAZ - FABRICA DE BERE SEBES
 Lucrare de diploma tehnologia confectiilor din piele si inlocuitor - proiectarea constructiv tehnologica a unui produs de incaltaminte tip cizma scurt

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 Lucrare de licenta contabilitate si informatica de gestiune - politici si tratamente contabile privind leasingul (ias 17). prevalenta economicului asupra juridicului
 LUCRARE DE LICENTA - FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
 Lucrare de licenta - cercetare si analiza financiara asupra deseurilor de ambalaje la sc.ambalaje sa
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 Atestat la informatica cu tema “gestionarea unui magazin de confectii”
 Proiect atestat electrician constructor - tehnologia montarii instalatiilor electrice interioare
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 ATESTAT PROFESIONAL TURISM SI ALIMENTATIE PUBLICA, TEHNICIAN IN TURISM

Castelul din Carpati
Jeffrey archer - sa-i spunem presedintelui?
FIUL MORTII de HEIKKI TOPPILA Traducere de Angela Croitoru
MIRCEA CUZINO-STANESCU - N.A.T.O. SI DESOVIETIZAREA ROMANIEI
Citate
Piratii Marii Negre - drama electronica in trei acte
Legenda valaha al. mitru - dupa cantarea de seara a muezinului
Karl may- glasul sangelui





Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu