Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice




Acasa » didactica » carti
Jeffrey archer - sa-i spunem presedintelui?

Jeffrey archer - sa-i spunem presedintelui?




JEFFREY ARCHER

SA-I SPUNEM PRESEDINTELUI?

MARTI DUPA-AMIAZA, 20 IANUARIE. 12:26 P. M.

— Eu, Florentyna Kane, jur solemn.

— Eu, Florentyna Kane, jur solemn.

— Ca voi indeplini cu credinta functia de presedinte al Statelor Unite.

— Ca voi indeplini cu credinta functia de presedinte al Statelor Unite.




— Si voi pastra, proteja si apara cu toata priceperea mea Constitutia Statelor Unite. Asa sa-mi ajute Dumnezeu.

— Si voi pastra, proteja si apara cu toata priceperea mea Constitutia Statelor Unite. Asa sa-mi ajute Dumnezeu.

Cu mana inca pe Biblie, cel de al patruzeci si treilea presedinte i-a zambit primului gentleman al tarii. Era sfarsitul unei batalii si inceputul alteia. Florentyna Kane stia prea bine ce inseamna o batalie. Cea dintai o purtase ca sa fie aleasa in Congres, apoi in Senat, iar ultima avusese loc cu patru ani in urma, cand devenise prima femeie vicepresedinte al Statelor Unite. Dupa o campanie inversunata in preliminarii reusise sa-l infranga la mustata pe senatorul Ralph Brooks in cel de al cincilea tur de scrutin la Conventia Partidului Democrat din iunie. In noiembrie a supravietuit unei batalii si mai cumplite cu candidatul republican, un fost congresman din New York. Florentyna Kane a fost aleasa presedinte al Statelor Unite cu 105.000 voturi, cu o diferenta doar de un procent fata de rivalul ei, fiind cea mai mica diferenta din istoria Americii, mult mai mica chiar si decat aceea cu care John F. Kennedy il invinsese in 1960 pe Richard Nixon, cand obtinuse 118.000 voturi.

Dupa ce aplauzele au incetat, presedintele a asteptat sa se termine cele douazeci si unu de salve de tun. Florentyna Kane si-a dres vocea si si-a indreptat privirile spre cei cincizeci de mii de oameni adunati in Piata Capitoliului si alti doua sute de milioane care se aflau in fata televizoarelor. In acea zi, nu era nevoie de pleduri si haine groase care, de obicei, insoteau asemenea ocazii. Vremea era neobisnuit de blanda pentru acest sfarsit de ianuarie si zapada cazuta de Craciun se topise lasand scuarul din fata aripii de est a Capitoliului mustind de apa.

— Domnule vicepresedinte Bradley, domnule ministru de justitie, domnule presedinte Carter, domnule presedinte Reagan, inalt Prea Sfintia Voastra, stimati concetateni.

Primul gentleman o privea, zambind in sinea lui ori de cate ori recunostea cuvinte si fraze cu care contribuise si el la discursul sotiei sale.

Isi incepusera ziua in jur de 6:30 a.m. Niciunul nu dormise prea bine dupa splendidul concert pre-inaugural dat in cinstea lor cu o seara in urma. Florentyna Kane parcursese pentru ultima oara discursul prezidential, subliniind cuvintele importante cu rosu si facand unele schimbari minore.

Cand se trezise dis-de-dimineata, Florentyna nu-si pierduse timpul in fata sifonierului ci-si alesese dintr-o singura privire rochia albastra, isi prinsese apoi brosa micuta pe care fostul ei sot, Richard, i-o daruise chiar inainte de a muri.

Ori de cate ori purta brosa aceea Florentyna isi aducea aminte atunci de el; cum nu putuse sa ia avionul din cauza unei greve a lucratorilor de la intretinerea pistelor de zbor, cum inchiriase, totusi, o masina ca sa poata sa fie alaturi de Florentyna cand isi tinea discursul cu ocazia inmanarii diplomelor de absolvire la Harvard.

Richard n-a mai apucat niciodata sa auda acel discurs, pe care revista Newsweek l-a numit trambulina de lansare pentru presedintie – pentru ca nu mult dupa sosirea ei la spital el murise.

Gandurile Florentynei s-au intors din trecut la ziua de azi, la lumea reala, in care ea era cel mai puternic sef de stat de pe pamant. Dar nu atat de puternic incat sa-l aduca pe Richard inapoi. Florentyna si-a privit chipul in oglinda. Se simtea sigura pe ea. La urma urmelor, deja fusese presedinte aproape doi ani, dupa moartea neasteptata a presedintelui Parkin. Istoricii vor descoperi cu surprindere ca ea aflase despre moartea presedintelui cand incerca sa aplice ultima lovitura intr-o partida de golf cu cel mai bun prieten si viitorul ei sot, Edward Winchester.

Isi intrerupsesera partida cand elicopterele incepusera sa se roteasca deasupra capetelor lor. Unul dintre ele a aterizat si un capitan din infanteria marina a coborat in fuga, a alergat spre ea, a salutat si a spus: „Doamna presedinte, presedintele este mort.” Acum poporul american prin propria vointa aratase ca este de acord sa aiba in continuare o femeie la Casa Alba. Pentru prima oara in istorie Statele Unite isi alesesera o femeie in pozitia cea mai ravnita din ierarhia politica. De la fereastra dormitorului, Florentyna a privit spre suprafata calma a raului Potomac ce stralucea in soarele diminetii.

A iesit din dormitor si s-a dus in sufragerie unde sotul ei, Edward, discuta cu copiii, William si Annabel. Florentyna i-a sarutat pe toti trei inainte de a se aseza la masa pentru micul dejun.

Au ras amintindu-si de trecut si au discutat despre viitor, dar cand ceasul a batut ora opt, presedintele i-a parasit si a plecat spre Biroul Oval. Sefa ei de cabinet, Janet Brown, o astepta pe coridor.

— Buna dimineata, doamna presedinte.

— Buna dimineata, Janet. Totul este in ordine? A intrebat-o zambind.

— Cred ca da, doamna.

— Bun. De ce nu-mi faci programul zilei ca de obicei? Nu te ingrijora in privinta mea, iti voi urma instructiunile. Ce-ai dori sa fac mai intai?

— Au sosit 842 de telegrame si 2.412 scrisori, dar ele vor trebui sa astepte, cu exceptia celor de la sefii de state. Pentru acestia voi avea raspunsurile pregatite pe la ora douasprezece.

— Pune-le data de astazi, pentru ca o sa le faca placere si am sa le semnez pe fiecare in parte imediat ce sunt gata.

— Da, doamna. V-am facut si programul, incepeti ziua oficiala la ora unsprezece cu o cafea cu fostii presedinti Reagan sf Carter, dupa care urmeaza ceremonia de Inaugurare. Dupa Inaugurare veti lua pranzul la Senat, apoi veti asista la parada ce se va tine in fata Casei Albe.

Janet Brown i-a inmanat cateva fise prinse laolalta, asa cum proceda de cincisprezece ani, de cand Florentyna fusese aleasa in Congres si-i propusese sa faca parte din functionarii ei. Acele fise contineau programul presedintelui ceas cu ceas; acum erau mai putine ca de obicei. Florentyna si-a aruncat privirea peste ele si i-a multumit sefei sale de cabinet. A aparut in usa Edward Winchester. Cand ea l-a zarit, el i-a zambit cu un amestec de iubire si admiratie. Florentyna n-a regretat niciodata hotararea aproape spontana pe care o luase de a se casatori cu el in finalul unei partide de golf din acea zi extraordinara, cand i se comunicase moartea presedintelui Parkin si ea avusese senzatia certa ca Richard ar fi fost de acord.

— O sa ma ocup de hartiile mele pana la ora unsprezece, i-a spus ea lui Edward.

El a dat din cap si a plecat spre a-si face propriile pregatiri pentru ziua ce o avea in fata.

In preajma Casei Albe deja incepusera sa se adune cei dornici sa participe la festivitatile de Inaugurare.

— As fi vrut sa ploua, i-a marturisit seful Serviciului Secret ajutorului sau; si pentru el era una din cele mai importante zile din viata. Stiu ca cei mai multi dintre oameni sunt inofensivi, dar in imprejurari ca aceasta ma trec toti fiorii.

Multimea numara cam vreo suta cincizeci de oameni; cincizeci dintre ei erau subalternii domnului Knight. Prima masina care intotdeauna pleca cu cinci minute inaintea coloanei prezidentiale verifica cu meticulozitate traseul spre Casa Alba; cei din Serviciul Secret urmareau micile grupuri de oameni adunati de-a lungul strazii, multi dintre ei fluturau stegulete; se aflau cu totii acolo spre a fi martori la Inaugurare si candva, peste ani, aveau sa povesteasca nepotilor ca o vazusera pe Florentyna Kane cand fusese instaurata ca presedinte al Statelor Unite.

La ora 10:59 maestrul de ceremonii a deschis usa din fata si lumea a inceput sa ovationeze.

Florentyna si sotul ei si-au fluturat mainile spre chipurile zambitoare si doar instinctul profesional si experienta le-au spus ca o parte din oameni nu-si avea privirile indreptate spre ei.

La ora 11:00 doua limuzine negre s-au oprit fara nici un zgomot la intrarea de pe latura de nord a Casei Albe. Garda de onoare din Infanteria Marina statea in pozitie de drepti dand onorul celor doi fosti presedinti cu sotiile care au fost intampinati de Florentyna Kane la portic, privilegiu ce se acorda, de obicei, doar sefilor de state veniti in vizita, insusi presedintele i-a condus in biblioteca unde au servit o cafea impreuna cu Edward, William si Annabel.

Cel mai in varsta dintre ex-presedinti se plangea ca a slabit pentru ca in ultimii opt ani a trebuit sa suporte talentul culinar al sotiei sale.

— De ani de zile ea n-a folosit o tigaie, dar isi imbunatateste experienta zilnic. Ca sa fiu sigur, i-am dat un exemplar din Cartea de bucate scoasa de The New York Times, singura dintre publicatiile lor care nu ma critica.

Florentyna a ras nervos. Dorea ca acest protocol sa se termine mai repede, dar si-a dat seama ca pe fostii presedinti i-a bucurat reintoarcerea la Casa Alba, asa ca s-a prefacut ca-i asculta cu atentie, compunandu-si o expresie de mare concentrare, si interes, cu care se obisnuise doar dupa aproape douazeci de ani petrecuti in politica.

— Doamna presedinte. Florentyna a trebuit sa se controleze rapid ca nimeni sa nu observe reactia ei instinctiva la formula de adresare. Este douasprezece si un minut.

Si-a inaltat privirile spre secretara ei de presa, apoi s-a ridicat de pe scaun si i-a condus pe fostii presedinti si sotiile lor spre treptele Casei Albe. Fanfara Infanteriei Marine a intonat pentru ultima oara „Traiasca seful” in onoarea fostului presedinte. La ora unu avea sa-l cante pentru prima oara pentru noul locuitor de la Casa Alba.

Cei doi ex-presedinti au fost condusi la prima masina din coloana, o limuzina neagra, cu acoperisul transparent, impenetrabil pentru gloante. Speaker-ul Camerei, Jim Wright, si liderul majoritatii parlamentare din Senat, Robert Byrd, ca reprezentanti ai Congresului, deja isi ocupasera locurile in cea de a doua limuzina. Imediat in spatele lor veneau doua masini pline cu agenti din Serviciul Secret. Florentyna si Edward ocupau cea de a cincea limuzina din coloana. Vicepresedintele Bradley din New Jersey si sotia erau in cea de a sasea masina.

H. Stuart Knight a mai facut inca o verificare de rutina. Cei cincizeci de oameni ai sai ajunsesera acum la o suta. Daca ii adunai si pe cei din politia locala si din F. B. I. numarul lor se ridica la cinci sute. Si nu trebuie uitati baietii de la C. I. A., si-a zis cu amaraciune in sinea lui Knight. Cu siguranta ei n-o sa-i spuna daca aveau de gand sa se afle acolo sau nu si nici chiar el nu putea intotdeauna sa-i repereze in multime. A ascultat ovatiile privitorilor care au urcat in crescendo cand limuzina prezidentiala a pornit spre Capitoliu.

Edward ii vorbea molcom, dar gandurile Florentynei erau in alta parte. Facea cu mana in mod mecanic spre multimea ce strajuia Pennsylvania Avenue, dar in minte ii rasareau iar si iar fraze din discurs. Prin fata ochilor se perindau hotelul Willard, recent renovat, cele sapte cladiri in constructie, destinate birourilor, noile magazine si restaurante, precum si frumoasele si largile alei laterale; cladirea J. Edgar Hoover in care se afla F. B. I.-ui si care inca purta numele primului director, in ciuda numeroaselor eforturi ale unor senatori de a-l schimba. Cat de mult se transformase acest bulevard in cincisprezece ani!

Au ajuns aproape de Capitoliu si Edward a intrerupt reveria presedintelui.

— Dumnezeu sa te aiba in paza, draga mea.

Ea i-a zambit si i-a strans mana. Cele sase masini s-au oprit.

Presedintele Kane a intrat in Capitoliu, in graba Edward a ramas in urma o clipa si i-a multumit soferului. Cei care au coborat din masini au fost repede inconjurati de agenti din Serviciul Secret si s-au indreptat spre locurile ce le erau rezervate pe podium, facand semne cu mana spre multime, intre timp, maestrul de ceremonii a condus-o pe Florentyna de-a lungul culoarului, fiind salutata din zece in zece pasi de infanteristii din Marina Militara. I-a iesit apoi in intampinare vicepresedintele Bradley. Cei doi au facut, un schimb de banalitati fara ca vreunul din ei sa fie atent la raspunsul celuilalt.

Cei doi ex-presedinti au strabatut culoarul zambind. Pentru prima oara presedintele mai in varsta isi arata anii pe care-i avea, parul parca i se grizonase peste noapte. Din nou el si Florentyna si-au strans mainile, asa cum cerea protocolul; in ziua aceasta trebuiau s-o faca de sapte ori. Maestrul de ceremonii i-a condus printr-o mica sala de receptie spre podiumul care fusese inaltat si de aceasta data ca la toate Inaugurarile prezidentiale pe treptele de est ale Capitoliului. Multimea s-a ridicat in picioare si a ovationat minute in sir in timp ce presedintele si fostii presedinti isi fluturau mainile; in cele din urma, aclamatiile au incetat si toti asteptau inceperea ceremonialului de Inaugurare.

— Dragii mei compatrioti, imi revine aceasta inalta functie intr-un moment in care Statele Unite se confrunta cu probleme serioase si grave pe plan mondial. Africa de Sud este macinata de un razboi civil nemilos intre albi si negri, in Orientul Mijlociu se repara ravagiile bataliilor de anul trecut, dar ambele parti sunt preocupate cu precadere in a-si reface armamentul, nu scolile, spitalele sau gospodariile. La granitele dintre China si India si dintre Rusia si Pakistan sunt focare ce pot genera razboaie intre patru dintre cele mai mari natiuni ale globului. America de Sud penduleaza intre extrema dreapta si extrema stanga, dar niciuna dintre ele nu pare a imbunatati conditiile de viata ale popoarelor lor. Doua dintre semnatarele initiale ale Tratatului Atlanticului de Nord, Franta si Italia, sunt pe punctul de a se retrage din acest pact. In 1949 presedintele Harry S. Truman a anuntat ca Statele Unite sunt gata, cu toate fortele si resursele de care dispun, sa apere libertatea oriunde ar fi amenintata. Astazi, s-ar putea ca unii sa spuna ca acest angajament de proportii s-a dovedit un esec, ca America a fost si este prea slaba ca sa-si asume intreaga greutate si responsabilitate de lider mondial, in fata repetatelor crize internationale, orice cetatean american se poate intreba de ce trebuie sa-si faca el griji pentru evenimente ce se intampla la capatul lumii si de ce trebuie sa-si asume el responsabilitatea apararii libertatii in afara granitelor Statelor Unite. La aceste intrebari n-am sa raspund cu propriile mele cuvinte. John Donne in urma cu mai bine de trei secole si jumatate a spus: „Nici un individ nu este o insula. Fiecare om este o particica, dintr-un continent. „Statele Unite se intind de la Atlantic la Pacific si din Arctica pana la Ecuator. „Problemele umanitatii sunt si problemele mele; Si ca atare niciodata nu am sa intreb pentru cine bat clopotele; clopotele bat pentru fiecare dintre noi.”

Lui Edward ii placea aceasta parte a discursului, exprima atat de bine propriile sale sentimente. Se intreba, totusi, daca publicul avea sa primeasca cu acelasi entuziasm ca in trecut, figurile de stil ale Florentynei. Aplauzele furtunoase i-au dat raspunsul.

— Acasa, vom organiza asistenta medicala, incat sa fim invidiati de toata lumea libera. Aceasta va asigura tuturor cetatenilor sanse egale pentru cel mai bun sfat si ajutor medical. Nici un american nu trebuie lasat sa moara pentru ca nu-si poate permite sa traiasca.

Multi democrati votasera impotriva Florentynei Kane din cauza atitudinii ei privind asistenta medicala. Cand un venerabil medic in varsta ii spusese: „Americanii trebuie sa invete sa stea pe propriile lor picioare”, Florentyna ii daduse urmatoarea replica: „Cum ar putea s-o faca daca deja zac si nu se mai pot tine pe picioare?” „Dumnezeu sa ne apere de o femeie presedinte” ii spusese doctorul si-i votase pe republicani.

— Dar principala preocupare a acestei administratii va fi in domeniul legislatiei si ordinii publice si in acest sens intentionez sa propun Congresului o lege prin care vanzarea de arme cetatenilor care n-au autorizatie sa fie considerata ilegala.

Aplauzele au scazut in intensitate. Florentyna si-a inaltat capul.

— Asa ca acum va zic voua, dragii mei compatrioti, fie ca in acest sfarsit de secol Statele Unite sa aiba puterea sa conduca lumea cu responsabilitate si in spiritul dreptatii si sa declare razboi impotriva bolilor, a discriminarilor si a saraciei.

Presedintele s-a asezat pe scaun; ca la un semn, intregul auditoriu s-a ridicat in picioare.

Discursul de saisprezece minute fusese intrerupt de zece ori de aplauze. Dupa ce seful executivului american a plecat de la microfon, privirile nu i-au mai zabovit asupra multimii care ovationa si pe care acum o stia cu siguranta de partea sa, ci si le-a indreptat spre demnitarii de pe podium cautand singura persoana pe care dorea s-o vada. S-a dus spre sotul ei, l-a sarutat pe obraz si l-a prins de brat, dupa care maestrul de ceremonii i-a condus si familia prezidentiala a parasit podiumul.

Lui H. Stuart Knight nu-i placeau lucrurile care nu se desfasurau conform programului si astazi nimeni nu se incadrase in timpul stabilit. Toti vor merge la masa cu o intarziere de cel putin treizeci de minute.

Saptezeci si sase de invitati, barbati si femei, care detineau posturile cheie in Partidul Democrat, s-au ridicat in picioare cand presedintele a intrat in sala. Toti liderii partidului care se hotarasera sa o sprijine pe aceasta doamna, in afara de sustinatorii senatorului Ralph Brooks, erau acum de fata.

Unii dintre invitatii la dineu deja faceau parte din cabinetul ei si toti cei prezenti isi avusesera contributia lor la reintoarcerea Florentynei la Casa Alba.

Presedintele n-a avut nici sansa, nici dispozitia de a manca ceva; toti voiau sa stea de vorba cu ea. Meniul fusese special alcatuit cu preferintele ei, incepea cu supa de raci, continua cu friptura de vita si, in final.

— Piesa de rezistenta – un tort de inghetata din ciocolata care avea forma Casei Albe. Edward si-a privit sotia cum ignora micul Birou Oval ce se afla pe farfurioara din fata ei.

— Din cauza asta nu trebuie sa faca niciodata cura de slabire, comentase Marian Edelman, care fusese numita procuror general, spre surpriza multora.

Marian ii vorbea lui Edward despre importanta drepturilor copiilor. Edward incerca sa asculte, dar nu izbutea; poate ca altadata. Cand ultima bucatica din Casa Alba a fost demolata si cand a fost stranse ultima mana, presedintele si anturajul ei erau intr-o intarziere de patruzeci si cinci de minute. Cand au ajuns in tribuna din fata Casei Albe, unde ii astepta o multime de doua sute de mii de oameni, cei mai usurati au fost infanteristii din garda de onoare a presedintelui, care stateau in pozitie de drepti de peste o ora. Imediat ce presedintele si-a ocupat locul, a inceput parada, acompaniata de fanfara Marinei Militare, care a abordat un repertoriu de la Sousa1 pana la Dumnezeu sa binecuvanteze America. Care alegorice din fiecare stat, unele, precum cele din Illinois, facand aluzie la evenimente ce aveau legatura cu originea poloneza a Florentynei adaugau un plus de culoare unei parazi care pentru ea avea o semnificatie solemna.

Florentyna si acum nutrea aceeasi convingere ca aceasta era singura natiune de pe pamant care putea incredinta cea mai inalta functie din stat fiicei unui imigrant.

Cand dupa trei ore parada, in sfarsit, s-a terminat si ultimul car alegoric a disparut, Janet Brown, sefa de cabinet a Florentynei Kane, s-a aplecat spre urechea ei si a intrebat-o ce ar dori sa faca pana la inceperea balului inaugural.

— Sa semnez numirile in cabinet, scrisorile catre sefii de state si sa rezolv lucrarile care ma asteapta pe birou.

— De asta va trebui sa va ingrijiti in primii patru ani.

Presedintele s-a intors direct la Casa Alba. Cand a trecut prin porticul de sud, fanfara a intonat Traiasca seful.

Florentyna si-a scos haina inca inainte de a ajunge in Biroul Oval. S-a asezat hotarata la biroul impozant din lemn de stejar si piele. A facut o scurta pauza plimbandu-si ochii prin incapere. Totul era asa cum dorise; in spatele ei se afla o fotografie a lui Richard jucand fotbal, in fata, un presse-papiers pe care era scris un citat din George Bernard Shaw pe care Annabel il reproducea adeseori: „Unii oameni vad lucrurile asa cum sunt si spun de ce; eu visez lucruri care n-au existat niciodata si spun, „de ce n-ar fi cu putinta?” In stanga Florentynei era steagul prezidential, iar in dreapta steagul Statelor Unite. Dominand centrul biroului se afla o macheta din papier mache a Baronului din Varsovia facuta de William cand avea paisprezece ani. Focul ardea in camin. Abraham Lincoln din tabloul de deasupra isi avea privirile coborate spre presedintele ce abia depusese juramantul. Dincolo de ferestrele boltite, pajistile verzi se intindeau molcom pana la Monumentul Washington. Presedintele a zambit. Se intorsese acasa.

Florentyna a luat teancul de hartii oficiale pe care le avea in fata si si-a aruncat privirile peste numele ce urmau sa figureze in cabinetul ei; vor fi facute treizeci de numiri. Presedintele le-a semnat pe fiecare in parte cu cate o infloritura. Ultima a fost Janet Brown in postul de sef de cabinet. Florentyna a cerut apoi ca toate sa fie trimise Congresului. Secretara de presa a adunat hartiile cu numele celor ce vor hotari soarta Americii in urmatorii patru ani si a spus:

— Multumesc, doamna presedinte. Apoi a adaugat: De ce ati dori sa va ocupati in continuare?

— Intotdeauna sa incepi cu problema cea mai importanta, acesta este sfatul pe care il dadea Lincoln, asa ca sa mai parcurg o data proiectul de lege pentru controlul si folosirea armelor.

Secretara de presa a presedintelui a fost strabatuta de un fior pentru ca stia prea bine ca batalia ce se va da in Congres in urmatorii doi ani va fi probabil tot pe-atat de dura ca razboiul civil caruia Lincoln a trebuit sa-i faca fata. Pentru ca erau foarte multi oameni care inca mai considerau dreptul de a poseda arme ca un drept inalienabil ce l-au dobandit odata cu nasterea. S-a rugat in gand sa nu sfarseasca in acelasi mod: cu un Congres divizat.

JOI SEARA, 3 MARTIE (DOI ANI MAI TARZIU) 5:45 P. M.

Nick Stames avea de gand sa plece acasa. Se afla la slujba de la ora sapte dimineata si acum deja era 5:45 p.m. Nu-si amintea sa fi mancat de pranz; sotia lui, Norma, din nou va bombani reprosandu-i ca nu vine niciodata acasa la timp pentru cina, iar cand isi face aparitia, pentru ea este destul de tarziu ca sa mai merite sa manance. Oare, cand a fost ultima data cand au mancat impreuna de la primul la ultimul fel? Cand el pleca la birou la ora 6:30 dimineata, Norma era inca in pat. Acum copiii erau la scoala, asa ca ea nu avea altceva de facut, decat sa-i pregateasca cina. Si nu s-ar putea spune ca lui Nick ii mergeau toate ca pe roate. Insuccesele lui, totusi, o nemultumeau, atata doar ca el era al dracului de bun in meserie, corespundea celor mai riguroase standarde; era cel mai tanar agent special care raspundea de un intreg departament din F. B. I. si un post ca acesta nu-l ocupi la varsta de patruzeci si unu de ani ducandu-te acasa in fiecare seara la timp pentru cina. In orice caz, Nick isi iubea meseria. Era amanta lui; cel putin din punctul asta de vedere, sotia nu-si facea probleme.

Nick Stames conducea Departamentul Washington din F. B. I. de noua ani. Era cel de al treilea ca importanta din toata America, desi acoperea cel mai mic teritoriu – doar saizeci si unu de mile patrate din Washington, D. C.

— Avea douazeci si doua de brigazi; douasprezece se ocupau de criminalitate si zece de paza. Raspundea de mentinerea ordinii in capitala lumii! Deci era de asteptat ca sa intarzie la masa uneori. Totusi, in seara asta voia sa faca un efort deosebit si sa ajunga la timp acasa. Cand se iveau asemenea prilejuri isi adora sotia. A ridicat telefonul de interior si l-a sunat pe seful de la Criminalistica, pe Grant Nanna.

— Grant.

— Da, sefule.

— Plec spre casa.

— Nu stiam ca mai ai si o casa.

— Nu incepe si tu.

Nick Stames a pus receptorul in furca si si-a trecut mana prin parul lung si negru. Ar fi facut o figura mai buna in rolul unui criminal dintr-un film politist decat in ipostaza reala de agent F. B. I., pentru ca totul la el era de culoare intunecata: ochi negri, piele maslinie, par negru, chiar si costumul si pantofii erau negri, dar este adevarat ca acele obiecte vestimentare aveau aceasta culoare la toti agentii speciali. La reverul hainei purta o insigna cu doua steaguri: al Statelor Unite si al Greciei.

In urma cu cativa ani i se oferise sansa de a trece strada si de a fi promovat la sediul central ca unul dintre cei treisprezece consilieri ai directorului. Dar nu era stilul lui sa stea pironit la o masa. Schimbarea ar fi insemnat pentru el trecerea de la mahala la palat; Departamentul Washington se afla la etajele patru, cinci si opt din cladirea vechii Poste de pe Pennsylvania Avenue. Camerele sunt micute, ca niste cutii de chibrituri, si-i dau impresia ca se afla intr-un cartier evreiesc saracacios.

Pe masura ce soarele disparea dupa cladirile inalte de vizavi, in birou se facea tot mai intuneric. Nick s-a indreptat spre intrerupatorul electric. „Nu faceti risipa de energie” comenta o eticheta fluorescenta lipita de comutator. Asa dupa cum fluxul continuu de barbati si femei in costume sobre, de culoare inchisa, care intrau si ieseau din vechea cladire a Postei, era un indiciu suficient pentru a localiza Departamentul Washington F. B. I., la fel si aceasta notita guvernamentala avertiza ca cele doua etaje din cladirea cu aspect de caverna din Pennsylvania Avenue erau administrate de cerberii de la Departamentul Federal al Energiei.

Nick privea pe fereastra la noua cladire a cartierului general al F. B. I.-ului de peste drum, care fusese terminata in 1976, un edificiu imens si urat ale carui lifturi erau mai mari decat biroul sau. Atinsese treapta 18 de salarizare si numai directorul era platit mai bine decat el. In orice caz, nu avea de gand sa stea la un birou pana il vor pensiona si-i vor face cadou o pereche de butoni de aur. El voia sa fie intr-un contact permanent cu agentii de pe strada, sa simta pulsul activitatii. Voia sa ramana la Departamentul Washington si moartea sa-l gaseasca in picioare, nu asezat la un birou. A apasat din nou tasta de la interfon.

— Julie, o pornesc spre casa.

Julie Bayers si-a ridicat privirile si s-a uitat la ceas.

— Da, domnule Stames, a spus ea neincrezatoare. Cand a trecut prin biroul ei, i-a zambit.

— Ma asteapta o musaca, pilaf de orez si sotia; sa nu le spui celor din Mafia.

Nick deja era cu un picior peste prag cand a auzit telefonul direct sunand. Daca mai facea inca un pas ajungea la lift, dar Nick niciodata n-a putut rezista sa nu raspunda la un telefon. Julie s-a ridicat si s-a indreptat spre biroul lui.

— E-n ordine Julie. O sa raspund eu. A strabatut cu pasi mari antecamera si a ridicat telefonul care suna.

— Sunt locotenentul Stames.

— Buna seara, domnule Stames. Blake de la Politia Metropolitana.

— Buna, Dave. Felicitari pentru avansare. Nu te-am vazut. A facut o pauza. Cred ca de cinci ani, erai doar sergent. Ce mai faci?

— Multumesc, domnule Stames. Bine.

— Ei bine, locotenente, te-ai mutat la crime deosebit de grave, nu-i asa? Ai prins un pustan de paisprezece ani furand un pachet de guma si ai nevoie de cei mai buni oameni ai mei ca sa afli unde e dosit bunul furat?

Blake a ras.

— Nu-i chiar atat de grav, domnule Stames. Am un individ internat la Centrul Medical Woodrow Wilson care vrea sa se intalneasca cu seful F. B. I-ului, zice ca ar avea ceva extrem de important sa-i spuna.

— Cunosc starea de spirit, mi-ar placea sa ma intalnesc chiar eu cu el. Stii cumva daca este unul dintre informatorii nostri obisnuiti, Dave?

— Nu, domnule.

— Cum il cheama?

— Angelo Casefikis.

Blake i-a dictat numele pe litere.

— Poti sa mi-l descrii? L-a intrebat Stames.

— Nu. Am vorbit cu el doar la telefon. Tot ce a spus a fost ca va fi rau pentru America daca F. B. I-ul nu sta de vorba cu el.

— Acum ti-a spus-o? Asteapta o clipa sa verific numele. S-ar putea sa fie vreun nebun. Nick Stames a apasat pe butonul ce-i facea legatura cu ofiterul de serviciu.

— Cine este de serviciu?

— Paul Fredericks, sefule.

— Paul, scoate „cutia cu nebuni”.

„Cutia cu nebuni”, asa cum i se spunea, in gluma, in birou era o cartoteca cu numele oamenilor care obisnuiau sa sune la miezul noptii si sa spuna ca au vazut martieni aterizand in ograda lor sau ca au descoperit un complot C. I. A. care va rasturna lumea.

Agentul special Fredericks a reaparut la celalalt capat al firului cu cutia in fata sa.

— E-n ordine, sefule. Cum il cheama?

— Angelo Casefikis, a spus Stames.

— Un grec nebun, a comentat Fredericks. Cu strainii astia niciodata nu stii la ce sa te astepti.

— Grecii nu sunt straini, i-a retezat-o Stames. Numele lui, inainte de a fi fost scurtat, fusese Nick Stamatakis. Niciodata nu l-a iertat pe tatal sau, Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, pentru anglicizarea unui superb nume elenic.

— Iertati-ma, domnule. Un astfel de nume nu exista nici in „cutia cu nebuni”, nici in dosarul cu informatori. Individul a mentionat cumva numele vreunui agent pe care-l cunoaste?

— Nu. A vrut doar sa vorbeasca cu seful F. B.l-ului.

— Nu vrem cu totii?

— Gata cu glumele, Paul, sau ai sa faci de serviciu la Reclamatii mai mult decat o saptamana cum prevede regulamentul.

Fiecare agent din Departament lucra o saptamana pe an la „cutia cu nebuni”, raspunzand toata noaptea la telefon, trebuind sa faca fata unor martieni abili, sa dejoace lovituri de stat ale C. I. A. si, mai presus de toate, sa nu-i deranjeze pe cei din conducerea F. B. I. Fiecare agent se ingrozea de acea saptamana. Paul Fredericks a pus rapid telefonul jos. Doua saptamani sa faci aici de serviciu si poti sa fii sigur ca ai sa adaugi la cartoteca inca o fisa cu propriul nume.

— Ei bine, ti-ai format vreo parere, l-a intrebat Stames pe Blake in timp ce cauta cu infrigurare o tigara in sertarul stang de la birou. Cum ti s-a parut?

— Speriat si incoerent. Am trimis pe unul din oamenii mei sa-l vada, dar n-a putut sa scoata nimic de la el in afara de faptul ca America trebuie sa auda ce are el de spus. Pare, intr-adevar, infricosat. A fost impuscat in picior si s-ar putea ivi complicatii. S-a infectat; se pare ca a lasat sa treaca cateva zile pana s-a hotarat sa vina la spital.

— Cum a fost impuscat?

— Nu stiu inca. Incercam sa gasim martori, dar pana acum n-am aflat nimic si Casefikis refuza sa vorbeasca.

— Vrea F. B. I-ul, nu? Si de aici pe cel mai bun, nu? A spus Stames, regretand remarca in clipa in care a facut-o; dar era prea tarziu. N-a incercat s-o mai dreaga. Multumesc, locotenente, a spus el. Am sa dau cazul imediat cuiva si maine dimineata te informez.

Stames a pus telefonul jos. Se facuse deja ora sase. De ce se intorsese? Sa-l ia naiba de telefon! Grant Nanna ar fi manuit intreaga afacere tot atat de bine si el n-ar fi facut remarca aceea nechibzuita despre cel mai bun. Si asa erau destule frecusuri intre F. B. I. si Politia Metropolitana fara a mai fi nevoie sa adauge si el altele in plus. Nick a ridicat telefonul de interior si l-a sunat pe seful Sectiei Criminalistice.

— Grant, vreau sa-ti vorbesc.

— Parca ai spus ca pleci acasa.

— Vino pentru o clipa in biroul meu, te rog.

— Bineinteles, sefule, imediat.

In cateva secunde si-a facut aparitia Grant Nanna cu nelipsitul lui trabuc, isi pusese jacheta pe care n-o purta decat atunci cand intra in biroul lui Nick.

Se putea scrie un roman despre cariera lui Nanna. Se nascuse in El Campo, in Texas, obtinand o licenta in arte la Baylor si apoi o alta in drept la S. M. U. Ca tanar agent la Departamentul din Pittsburgh si-a cunoscut viitoarea sotie, Betty, o stenodactilografa la F. B. I. Aveau patru copii si toti au urmat Institutul Politehnic din Virginia, doi iesind ingineri, unul doctor si altul dentist. Nanna era agent F. B. I. de peste treizeci de ani, depasindu-l pe Nick cu doisprezece ani ca vechime. De fapt, Nick ii fusese subaltern. Nanna nu-i purta nici o ranchiuna, de vreme ce el era seful Sectiei Criminalistice si, in plus, il respecta foarte mult pe Nick – asa cum il numea cand nu se gaseau de fata si altii.

— Care-i problema, sefule?

Stames si-a inaltat privirile cand Nanna a intrat in birou. N-a putut sa nu observe ca seful de la Criminalistica, un barbat de cincizeci si cinci de ani, robust, inalt de cinci picioare si noua toli, ce-si mesteca intr-una trabucul in coltul gurii era departe de canoanele impuse de Biroul Agentilor Federali. Un barbat inalt de cinci picioare si noua toli trebuia sa cantareasca intre o suta cincizeci si patru si o suta saizeci si unu de livre. Nanna intotdeauna fusese nevoit sa recurga la tot felul de tertipuri cand se facea cantarirea trimestriala a agentilor. De multe ori n-a mai avut incotro si si-a luat masuri ca sa scape de livrele in plus, prin care incalca regulamentul Biroului Federal, mai ales in timpul lui Hoover cand agentii trebuiau sa fie inalti si supli.

Ce importanta are? Si-a zis in gand Stames. Cunostintele si experienta lui Grant faceau cat o duzina de agenti tineri, supli, cu infatisare atletica, pe care zilnic ii puteai intalni la tot pasul pe culoarele Departamentului din Washington. Asa cum se mai intamplase de o suta de ori pana acum, si-a zis ca se va ocupa altadata de supraponderabilitatea lui Nanna.

Nick i-a repetat povestea despre grecul din Centrul Medical Woodrow Wilson, asa cum o auzise de la locotenentul Blake.

— Vreau sa trimiti acolo doi oameni. Cine este de serviciu in seara asta?

— Aspirina. Dar, daca crezi ca s-ar putea sa fie un informator, sefule, cu siguranta nu-l putem trimite pe el.

Aspirina era porecla celui mai in varsta agent care inca mai lucra in Departamentul Washington. Dupa ce in tinerete slujise sub Hoover, acum facea totul ca la carte, ceea ce dadea dureri de cap mai tuturor. Urma sa se pensioneze la sfarsitul anului si acum exasperarea se transforma in nostalgie.

— Nu, nu-l trimite pe Aspirina. Trimite doi tineri.

— Ce-ai zice de Calvert si Andrews?

— De acord, a raspuns Stames. Daca ei pornesc imediat, as putea sa ma duc si eu, totusi, la cina. Suna-ma acasa, daca este ceva deosebit.

Grant Nanna a parasit biroul si Nick i-a zambit curtenitor pentru a doua oara secretarei in timp ce-si lua ramas bun. Ea era singurul lucru atractiv din Departamentul Washington. Julie si-a inaltat privirile zambindu-i, la randul ei, cu nonsalanta.

— Nu ma deranjeaza sa lucrez pentru un agent F. B. I., dar sub nici o forma n-am sa ma marit vreodata cu vreunul, i-a spus ea micii oglinzi din sertarul de sus al biroului.

Grant Nanna s-a intors in biroul lui si a ridicat telefonul ce facea legatura cu camera de expertiza criminalistica.

— Trimite-i pe Calvert si Andrews la mine.

— Da, sefule.

S-a auzit un ciocanit hotarat la usa. Au intrat cei doi agenti speciali. Barry Calvert era inalt, se incadra in orice standarde, avea sase picioare si sase toii, fara pantofi, dar nu multa lume il vazuse astfel. La cei treizeci si doi de ani ai sai, era considerat unul dintre cei mai ambitiosi tineri de la Sectia de Criminalistica. Purta o jacheta verde inchis, pantaloni de culoare inchisa, greu de precizat si ghete de piele neagra, cu talpa dubla. Paru-i castaniu era tuns scurt, cu carare pe dreapta. Ochelarii de aviator erau singurul semn de nonconformism. Intotdeauna putea fi gasit la serviciu mult dupa ora cand se termina in mod oficial programul – 5:30 – dar nu pentru ca tinea cu tot dinadinsul sa ajunga in varful ierarhiei. Pur si simplu, ii placea slujba. Nu iubise pe nimeni altcineva, din cate stiau colegii, sau cel putin nu fusese decat ceva trecator. Era originar din Mid-West si intrase in F. B. I. dupa ce obtinuse o licenta in sociologie la Indiana University, urmata de un curs de cincisprezece saptamani la Quantico, Academia F. B. I. Din orice unghi ar fi fost privit era arhetipul agentului F. B. I.

Prin contrast cu el, Mark Andrews fusese unul dintre cei mai neobisnuiti oameni care intrase in F. B. I. Dupa ce studiase istoria la Yale, isi continuase tot acolo cursurile postuniversitare la Facultatea de Drept si apoi se hotarase sa incerce pentru cativa ani o cariera mai aventuroasa inainte de a intra la o firma cu profil juridic. A considerat ca i-ar fi folositor sa-i cunoasca pe criminali si pe politisti direct de la sursa. Cand si-a facut cererea spre a fi admis in F. B. I. nu a venit cu aceasta motivatie – pentru ca nimeni nu s-ar fi putut gandi la Biroul Federal de Investigatii ca la un experiment academic. De fapt, Hoover i'l concepuse intr-o asemenea masura ca o cariera in sine, incat n-a permis niciodata agentilor care l-au parasit sa se mai intoarca. La inaltimea-i de sase picioare, Mark Andrews parea mic in comparatie cu Calvert. Avea un chip ce-ti dadea senzatia de prospetime si franchete, ochii ii erau albastri, limpezi si parul blond, carliontat, suficient de lung incat sa-i atinga gulerul camasii. Avea douazeci si opt de ani si era unul dintre cei mai tineri agenti din Departament. Hainele-i erau intotdeauna elegante si dupa ultima croiala a modei si uneori nu foarte regulamentare. Nick Stames l-a prins odata intr-o jacheta sport rosie si pantaloni maro si l-atrimis acasa sa se imbrace corespunzator spre a nu compromite Departamentul. Sarmul personal l-a scos pe Mark din multe buclucuri la Sectia de Criminalistica, dar el avea o perseverenta in urmarirea unui tel care tinea mai degraba de educatia de la Yale League. Era plin de incredere in sine, dar deloc arivist sau preocupat de propria-i ascensiune, si nu facea confidente nimanui de la slujba despre planurile sale profesionale.

Grant Nanna le-a spus povestea despre omul speriat care-i astepta la Woodrow Wilson.

— Este negru? S-a interesat Calvert.

— Nu. Grec.

Surpriza i se citea in ochi. Optzeci de procente din locuitorii Washington-ului erau negri si nouazeci si opt la suta din cei arestati sub acuzatii de crima tot dintre ei proveneau. Unul din motivele pentru care patrunderea de la Watergate trezise suspiciuni din capul locului pentru acei care cunosteau bine Washington-ul fusese si faptul ca n-a fost implicat nici un negru, desi agentii F. B. I. n-au recunoscut-o niciodata.

— O. K., Barry, crezi ca ai sa te descurci?

— Bineinteles. Doriti sa aveti un raport pe masa dumneavoastra maine dimineata?

— Nu. Seful vrea ca sa iei legatura cu el direct daca se iveste ceva deosebit, daca nu, faci un raport obisnuit.

Telefonul de pe biroul lui Nanna a sunat.

— Domnul Stames va cauta prin radio-telefonul din masina sa, domnule Nanna, a spus Polly care era de serviciu de noapte.

— N-are pic de astampar, le-a soptit Grant celor doi tineri agenti acoperind receptorul cu palma.

— Buna, sefule.

— Grant, ti-am spus ca grecul a avut un glont in picior si ca rana s-a infectat?

— Da, sefule.

— Bun. Fa-mi te rog, o favoare. Suna-l pe parintele Gregory de la biserica mea, Sf. Constantin si Elena, si roaga-l sa mearga la spital sa-l vada.

— Voi face asa cum doresti.

— Si du-te acasa, Grant. Aspirina o sa se descurce si singur peste noapte.

— Eram chiar pe punctul de a pleca, sefule. Telefonul s-a inchis.

— O. K. Acum amandoi la treaba.

Cei doi agenti speciali au pornit-o de-a lungul coridorului cenusiu si au intrat in liftul de serviciu, care, ca de obicei, parea a avea nevoie de o manivela ca s-o ia din loc. In cele din urma au ajuns in/strada, in Pennsylvania Avenue si au plecat cu masina de serviciu.

Mark a trecut la volanul Ford-ului albastru inchis si au coborat Pennsylvania Avenue, pe langa Arhivele Nationale si Mellon Gallery. Au ocolit terenurile pline de verdeata din jurul Capitoliului si au apucat-o pe Independence Avenue indreptandu-se spre partea de sud-est a Washington-ului. In timp ce asteptau schimbarea semaforului la intersectia cu 1-st Street, langa Biblioteca Congresului, Barry mocnea de furie din cauza traficului aglomerat la orele de varf si-si privea mereu ceasul.

— De ce nu i-au dat lui Aspirina sa faca afurisita asta de treaba?

— Cine l-ar trimite pe Aspirina la un spital? I-a raspuns Mark.

Barry a zambit. Cei doi tineri s-au imprietenit din prima clipa cand s-au intalnit la Academia F. B. I. din Quantico in prima zi, la cursul practic, fiecare cursant primea telegrama prin care i se confirma ca fusese acceptat la scoala. Fiecare elev trebuia sa ceara si sa verifice autenticitatea telegramei vecinilor din dreapta si din stanga sa. Exercitiul avea drept scop sa scoata in evidenta necesitatea unei precautii extreme. Mark si-a aruncat ochii peste telegrama lui Barry si i-a inapoiat-o cu un zambet.

— Presupun ca esti admis, i-a spus el, daca regulamentul F. B. I. il accepta pe King Kong in randu-rile sale.

— Asculta, i-a raspuns Calvert citind telegrama lui Mark cu atentie. S-ar putea ca intr-o buna zi sa ai nevoie de King Kohg, domnule Andrews.

Semaforul s-a schimbat in verde, dar masina din fata lui Mark si Barry ce se afla pe banda de mijloc a semnalizat stanga spre a o vira pe 1-th Street. Asa ca pentru moment cei doi agenti grabiti de la F. B. I. erau blocati in trafic.

— Ce crezi ca ar putea sa ne spuna tipul ala?

— Sper sa aiba vreo legatura cu povestea de la banca, din orasul de jos, i-a raspuns Barry. Eu inca ma ocup de caz si dupa trei saptamani n-am nici un fir.

Stames incepe sa-si piarda rabdarea.

— Nu, nu poate fi asta, mai cu seama daca tii cont de glontul din picior. Probabil ca sotia l-a impuscat pentru ca n-a fost la timp acasa sa-si manance musacaua.

— Stii, seful nu trimite preot decat la un grec. Asa ca atata vreme cat este o chestiune in care el se implica personal, chiar daca noi am inota in noroi pana-n gat si tot nu l-am impresiona.

Amandoi au ras pentru ca stiau ca, in cazul in care vreunul din ei ar da de bucluc, Nick Stames ar demonta Monumentul Washington bucata cu bucata daca ar sti ca asta ar ajuta la ceva. Pe masura ce masina inainta pe Independence Avenue, in inima Washington-ului de sud-est traficul se reducea treptat. Dupa cateva minute au depasit 19-th Street si D. C. Armory si au ajuns la Centrul Medical Woodrow WHson. Au gasit parcajul pentru vizitatori si Calvert a verificat de doua ori ca portierele sa fie inchise. Nimic nu este mai jenant pentru un agent federal decat sa i se fure masina si apoi sa fie chemat la Politia Metropolitana ca sa si-o ridice. Acesta era cel mai rapid mod de a ajunge sa te ocupi de „cutia cu nebuni” timp de o luna.

Infatisarea spitalului era sumbra si deprimanta, iar coridoarele cenusii si pustii. Asistenta care era in tura de noapte la Informatii le-a spus ca pacientul Casefikis se afla la etajul al patrulea, salonul 4308. Amandoi agentii au fost surprinsi de lipsa oricaror masuri de securitate si paza. Nimeni nu le-a cerut nici o legitimatie si au fost lasati sa umble de capul lor prin cladire de parca erau pacientii spitalului.

Liftul i-a dus urcand anevoie pana la etajul al patrulea. In el se mai aflau un barbat in carje si o femeie intr-un scaun pe rotile care sporovaiau intre ei de parca ar fi avut tot timpul de pe lume. Cand au ajuns la etajul al patrulea, Calvert s-a indreptat spre o sora si i-a cerut sa aduca medicul de garda.

— Cred ca doamna doctor Dexter si-a terminat garda, dar am sa verific, a spus asistenta si a plecat grabita. Ea nu avea o vizita din partea F. B. I.-ului in fiecare zi, iar barbatul mai scund si cu ochi albastri arata atat de bine. Asistenta si doctorita s-au intors impreuna. Doctora Dexter a fost o surpriza si pentru Calvert si pentru Andrews. Cei doi s-au prezentatPesemne ca picioarele erau pricina, a hotarat in sinea lui Mark. Ultima oara cand vazuse asemenea picioare se intamplase la cinematograful clubului Yale, unde rulase o reluare a filmului Absolventa, cu Anne Bancroft. A fost pentru prima oara cand a privit cu mare atentie la picioarele unei femei si de atunci n-a mai incetat niciodata sa le studieze.

Pe ecusonul rosu din plastic ce-i impodobea halatul alb si apretat era scris cu litere negre „Dr. Elizabeth Dexter”. Sub halat, Mark a observat o bluza rosie, de matase si o fusta cu o croiala moderna, neagra, ce-i acoperea genunchii. Doctorita Dexter era de inaltime mijlocie si de o suplete ce-ti crea impresia de fragilitate. Din cate isi putea da seama Mark, nu era fardata deloc; cu certitudine, piele fina si ochii negri nu aveau nevoie de nici un artificiu. Aceasta excursie, pana la urma, se dovedea a fi profitabila, in schimb, Barry nu a manifestat nici un interes fata de frumoasa doctorita si a cerut sa vada dosarul medical al lui Casefikis. Mark imediat s-a gandit la un pretext de conversatie.

— Sunteti ruda cu senatorul Dexter? A intrebat el accentuand usor pe cuvantul senator.

— Da, este tatal meu, a raspuns ea plat, evident obisnuita cu intrebarea si destul de plictisita de ea sau de aceia ce-si imaginau ca este important.

— I-am urmat cursurile in ultimul an la Yale, a spus Mark dandu-si seama ca se lauda singur, dar Calvert avea sa termine acel blestemat de raport medical in cateva clipe.

— O, si dumneata ai fost la Yale? L-a intrebat ea. Cand ai terminat?

— Acum trei ani. Facultatea de Drept, i-a raspuns Mark.

— S-ar putea chiar sa ne fi intalnit. Eu am terminat Medicina anul trecut.

— Daca v-as fi mai intalnit pana acum, doctor Dexter, nu v-as fi uitat.

— Hei, voi doi din Ivy League, cand aveti de gand sa va terminati de depanat povestea vietii, pentru ca cel din Midwest ar dori sa-si duca la capat misiunea, i-a intrerupt Barry Calvert.

Da, si-a zis in sinea lui Mark, Barry va sfarsi ca director intr-o buna zi.

— Ce ne puteti spune despre pacient, doctor Dexter? A intrebat-o Calvert.

— Mi-e teama ca foarte putin, i-a raspuns doctorita, reluand dosarul lui Casefikis. S-a prezentat de buna voie la spital si a declarat ranirea prin impuscare. Rana era deja septica si parea a se fi intamplat in urma cu o saptamana; ar fi fost bine daca venea mai devreme, in dimineata asta i-am extras glontul. Dupa cum stiti, domnule Calvert, este datoria noastra sa informam politia imediat ce avem un pacient ranit prin impuscare, asa ca i-am sunat pe baietii dumneavoastra de la Politia Metropolitana.

— Nu sunt baietii nostri, a corectat-o Mark.

— Iertati-ma, i-a raspuns doctorita. Pentru un medic un politist este un politist.

— Si pentru un politist un doctor este un doctor, dar si dumneavoastra aveti specialitati – ortopedie, ginecologie, neurologie – nu-i asa? Doar nu vreti sa spuneti ca eu arat ca unul din curcanii de la Politie?

Doctor Dexter nu s-a lasat ademenita intr-un raspuns care sa-l flateze. A deschis dosarul.

— Tot ceea ce cunoastem este ca respectivul se numeste Angelo Casefikis si este grec de origine. Pana acum n-a mai fost inregistrat niciodata in acest spital. A declarat ca are treizeci si opt de ani. Ma tem ca alte amanunte nu va pot furniza.

— Perfect, cam acestea sunt datele pe care le obtinem de obicei, a spus Calvert. Am putea sa-l vedem?

— Bineinteles. Va rog urmati-ma.

Elizabeth Dexter s-a rasucit pe calcaie si i-a condus de-a lungul coridorului. Cei doi barbati au urmat-o, Barry cautand cu privirea salonul cu numarul 4308 iar Mark admirandu-i picioarele. Cand au ajuns, s-au uitat prin mica fereastra si au vazut doi barbati, Angelo Casefikis si un negru cu o figura foarte vesela, ce priveau la un televizor al carui sonor era oprit.

— N-am putea sa vorbim numai cu el, doctor Dexter?

— De ce? A intrebat ea.

— Nu stim ce intentioneaza sa ne spuna si s-ar putea sa nu doreasca sa mai auda si altii.

— Ei bine, nu va faceti probleme, a spus doctorita Dexter razand. Postasul meu favorit, Benjamin Reynolds, cel care sta in patul de alaturi este complet surd si pana nu-l vom opera saptamana viitoare nu va putea sa auda nici trambita arhanghelului Gabriel pentru Ziua Judecatii de Apoi si cu atat mai putin un secret de stat.

Calvert a zambit pentru prima oara.

— Ar fi un martor grozav.

Doctorita i-a condus pe Calvert si Andrews in salon, dupa care a plecat. Am sa te vad curand, frumoasa doamna, si-a promis Mark in gand. Calvert i-a aruncat lui Benjamin Reynolds o privire suspicioasa, dar negrul i-a trimis un zambet fericit, i-a facut un scurt semn cu mana si a continuat sa urmareasca filmul Piramida de 25.000 dolari fara sonor; in orice caz, Barry Calvert a ramas in picioare langa pat blocand imaginea lui Casefikis spre a impiedica o eventuala citire a cuvintelor dupa miscarea buzelor.

— Domnul Casefikis?

— Da.

Casefikis era un barbat de talie mijlocie, cu un chip pamantiu, de om bolnav, cu nas proeminent, sprancene stufoase si o expresie de neliniste ce-i ramasese intiparita pe figura.

Paru-i era bogat, negru si ravasit. Mainile care-i zaceau pe cearsaful alb pareau deosebit de mari si venele foarte proeminente. Un picior era infasurat in bandaje si-l tinea deasupra cuverturii. Ochii i se plimbau nervos de la un barbat la celalalt.

— Sunt agentul special Calvert si el este agentul special Andrews. Suntem ofiteri F. B. I. Am inteles ca doriti sa stati de vorba cu noi.

Amandoi si-au scos legitimatiile din buzunarul drept din interiorul hainei si i le-au aratat lui Casefikis tinandu-le in mana stanga. Chiar si asupra acestui gest aparent nesemnificativ se insista la scoala de pregatire a noilor agenti F. B. I. pentru ca „mana puternica” trebuia sa le ramana libera si sa foloseasca pistolul daca era necesar.

Casefikis le-a studiat legitimatiile cu o figura incruntata si nedumerita, muscandu-si buzele, fiind evident ca nu stia la ce sa se uite. Semnatura agentului trebuia sa acopere partial stampila Departamentului de Justitie spre a confirma autenticitatea documentului. S-a uitat la numarul legitimatiei lui Mark, 3302, si la numarul insignei, 1721. N-a scos nici o vorba de parca ar fi stat pe ganduri, intrebandu-se de unde s-o inceapa sau poate ca voia sa se razgandeasca si sa nu mai spuna nimic. Si-a pironit privirile asupra lui Mark, care parea, de la o posta, mult mai intelegator si si-a inceput povestea.

— Pana acum nu avut niciodata de-a face cu politia, a spus el. Cu nici un fel de politie, de nicaieri.

Niciunul dintre agenti n-a zambit si nici n-a comentat.

— Dar acum eu sunt in mare primejdie si, pentru Dumnezeu, am nevoie de ajutor.

Calvert a intervenit.

— De ce ai nevoie de ajutorul nostru?

— Sunt imigrant ilegal, la fel sotia. Amandoi greci de origine, venit la Baltimore cu vaporul si lucram aici de doi ani. In Grecia nu avem nimic ca sa intoarcem.

Cu un efort vadit si printre poticneli a continuat:

— Am o informatie, vreau s-o negociez, dau la voi daca nu suntem expulzati.

— Nu putem face un asemenea. A inceput Mark.

Barry i-a atins bratul lui Mark.

— Daca este importanta si ne puteti ajuta sa prevenim un delict grav vom vorbi cu autoritatile de la Imigrari. Asta-i tot ce putem promite.

Mark a reflectat in sinea lui; daca la cele sase milioane de imigranti ilegali din Statele Unite se mai adaugau doi, n-avea sa se scufunde din cauza lor vaporul.

Casefikis arata disperat.

— Aveam nevoie de slujba, aveam nevoie de bani, intelegeti?

Amandoi intelegeau. Se confruntau cu asemenea probleme de zeci de ori intr-o saptamana, sub diverse aspecte.

— Cand s-a oferit la mine slujba asta de ospatar in restaurant, sotia mea foarte incantat. In a doua saptamana s-a dat la mine servici special, sa servesc intr-o camera de hotel oameni mari. Omul voia ospatar care nu vorbeste engleza. Engleza mea proasta, asa ca seful spus la mine ca as putea merge, dar sa nu deschid gura, vorbeste numai pe greceste. Pentru douazeci de dolari, eu zis da. Plecat la hotel intr-o dubita – cred ca in Georgetown. Cand sosit, trimis pe mine la bucatarie. M-am imbracat si am inceput sa duc mancare in salonul special. Acolo cinci-sase barbati si l-am auzit pe unul mare spus ca eu nu vorbeste engleza. Asa ca ei vorbit mai departe. Eu nu ascultat. La ultima ceasca de cafea, cand ei inceput vorbeste despre presedintele Kane, eu ascultat, place la mine Kane. Am auzit: Trebuie sa terminam cu ea. Altul a zis: Cea mai buna zi ramane, totusi, 10 martie, asa cum am planuit. Apoi am auzit: Sunt de acord cu senatorul, sa scapam de tarfa asta. Cineva s-a uitat la mine, asa ca eu plecat din salon. Cand coborat la spalat, vase, un barbat intrat si strigat. Hei, tu, prinde asta. Eu privit si intins bratele. Imediat el pornit spre mine si eu fugit afara, in strada. El impuscat la mine, eu simtit durere in picior, dar reusit fug acasa pentru ca el era mai batran, mare si mai incet decat mine. Eu auzit cum striga, dar stiam ca nu ma poate prinde. Eu speriat. Ajuns acasa repede si in noaptea aia eu si sotia mutat si ascuns afara din oras la un prieten din Grecia. Sperat ca totul va fi bine, dar dupa cateva zile piciorul rau si Ariana cerut la mine sa vin la spital si sa sun la voi, pentru ca prietenul meu spus ca ei ma cauta si daca ma gasesc, impusca la mine.

S-a oprit respirand anevoie, fata-i nebarbierita era acoperita cu broboane de sudoare si-i privea pe cei doi barbati implorandu-i din ochi.

— Care e numele si prenumele dumitale? L-a intrebat Calvert precipitat.

— Angelo Mexis Casefikis.

Calvert i-a cerut sa-l spuna litera cu litera.

— Unde locuiti?

— Acum in Blue Ridge Manor Apartments, 11501 Elkin Street, Wheaton. Casa la un prieten, om bun, rog nu faceti probleme la el.

— Cand s-a petrecut acest incident?

— Joia trecuta, a raspuns imediat Casefikis. Calvert a verificat data – 24 februarie? Grecul a inaltat din umeri.

— Joia trecuta, a repetat el.

— Unde este restaurantul la care lucrai?

— La cateva strazi de mine, Se cheama Golden Duck.

Calvert continua sa-si noteze in carnet.

— Si unde este hotelul la care ai fost dus?

— Nu stiu, in Georgetown. Poate duc pe voi acolo, cand ies din spital.

— Acum, domnule Casefikis, va rog sa fiti atent. A mai fost altcineva la pranzul acela care ar fi putut auzi din intamplare conversatia?

— Nu, domnule. Eu singurul ospatar ce servit acolo.

— Ai povestit cuiva ce-ai auzit? Sotiei? Prietenului la care stai? Altcuiva?

— Nu, domnule. Numai la dumneavoastra. Nu spus la sotie ce auzit. Nu spus la nimeni, prea speriat.

Calvert a continuat sa-l chestioneze, cerandu-i sa-i descrie pe ceilalti barbati din incapere, dupa care l-a pus pe grec sa repete tot ce vazuse pentru a se convinge ca povestea ramanea aceeasi, ceea ce s-a si intamplat. Mark ii privea tacut, fara sa scoata o vorba.

— O. K., domnule Casefikis. Asta-i tot ce putem face pentru asta-seara. Ne vom intoarce maine dimineata si ne veti semna o declaratie scrisa.

— Dar ei au sa ma omoare. Au sa ma omoare.

— Nu va speriati, domnule Casefikis. Vom pune un politist la salonul dumneavoastra cat de curand posibil. N-o sa va omoare nimeni.

Casefikis si-a coborat privirile fara a fi convins de asigurarile date.

— Ne vom revedea maine, i-a raspuns Calvert inchizandu-si carnetul. Acum odihniti-va. Noapte buna, domnule Casefikis.

Calvert a aruncat o privire spre fericitul Benjamin care era absorbit de Piramida de 25.000 de dolari de la televizor, care mergea tot fara sonor. Le-a facut semn cu mana, dezvelindu-si singurii trei dinti pe care ii avea, doi negri si unul de aur. Calvert si Andrews au iesit pe coridor.

— Nu cred o iota din ce-a povestit, a spus imediat Barry. Cu cata engleza stie, s-ar putea foarte usor sa fi inteles gresit. Nu este exclus sa fi fost o fraza destul de inofensiva. Oamenii intotdeauna il injura pe presedinte. Si tatal meu o face, dar asta nu inseamna ca l-ar omori.

— Poate, dar cum ramane cu impuscatura? Asta este foarte adevarata, a spus Mark.

— Stiu. Cred ca acesta este lucrul care ma ingrijoreaza, a spus Barry. S-ar putea sa fie o acoperire pentru cu totul altceva. Cred ca am sa-l avertizez pe sef sa aiba si asta in vedere.

Calvert s-a indreptat spre telefonul public de langa lift si a scos din buzunar doua monezi de douazeci si cinci de centi. Toti agentii au buzunarele pline cu asemenea monezi; nu exista privilegii telefonice pentru agentii F. B. I.

— Ei bine, spera sa jefuiasca fortul Nox? A auzit Mark vocea doctoritei Elizabeth Dexter, fiind luat prin surprindere, desi oarecum se asteptase ca ea sa se reintoarca. Se vedea clar ca acum se pregatea sa plece acasa: halatul alb fusese inlocuit cu o jacheta rosie.

— Nu chiar, a raspuns Mark. Maine dimineata va trebui sa revenim pentru unele clarificari; probabil ii vom cere sa semneze o declaratie si-i vom lua amprentele. Apoi vom primi medalia de aur.

— Bun, a spus ea. Maine dimineata este de serviciu doctorita Deigado. Le-a zambit. Sunt sigura ca o s-o placeti si pe ea.

— Acest spital este dotat numai cu doctorite frumoase? A intrebat-o Mark. Cum ar putea cineva sa-si petreaca aici o noapte?

— Ei bine, gripa este boala care se poarta luna asta. Chiar si presedintele Kane a facut-o.

Calvert i-a aruncat o privire scrutatoare la auzul numelui de Kane. Elizabeth Dexter s-a uitat la ceas.

— Deja am facut doua ore suplimentare fara a fi platita, a spus ea. Daca nu mai aveti alte intrebari, domnule Andrews, acum ar trebui sa plec acasa.

Le-a zambit si s-a rasucit pe calcaie, tocurile de la pantofi rasunandu-i pe dalele de pe coridor.

— O singura intrebare, doctor Dexter, a spus Mark ajungand-o din urma, tocmai la coltul coridorului unde nu mai era in raza privirilor dezaprobatoare ale lui Barry Calvert. Ce-ati zice daca ati lua cina cu mine in seara asta, putin mai tarziu?

— Ce-as putea spune? Il tachina ea. Sa ma gandesc. Cred ca as accepta-o cu placere, dar nu foarte dornica. S-ar putea, totusi, sa ma intereseze cum sunt in realitate agentii F. B. I.

— Muscam, i-a raspuns Mark. Cei doi si-au zambit. O. K. Acum este 7:15. Daca vrei sa profiti de ocazie, as putea sa trec sa te iau pe la 8:30.

Elizabeth si-a notat adresa si numarul de telefon pe o pagina din agenda lui.

— Deci esti stangace, nu, Liz?

Ochii negri au stralucit pentru o clipa, cand s-au ridicat si i-au intalnit pe ai lui.

— Numai iubitii imi spun Liz, a comentat ea si a plecat.

— Sunt eu, Calvert, sefule. Nu-mi pot face o idee clara. Nu stiu daca este o aiureala sau ceva real si cred ca este mai bine sa decideti singur.

— Bine, Barry. Da-i drumul.

— S-ar putea sa fie ceva serios, dar, la fel de bine, doar o pacaleala. Nu este exclus sa fie doar un pungas marunt, care sa incerce sa scape din undita pentru o potlogarie mai mare. Dar nu sunt sigur. Totusi, daca ce-a spus el este adevarat, cred ca ar trebui sa stiti imediat.

Barry i-a relatat partile relevante din cursul interogarii, fara a face nici o mentiune despre senator, dar precizand ca ar mai avea de adaugat un amanunt, pe care insa nu vrea sa-l discute la telefon.

— Ce incerci sa faci tu acum cu mine o va determina pe nevasta-mea sa ma aduca in fata tribunalului si sa ceara divortul, deoarece presupun ca trebuie sa ma intorc la birou, a spus Nick Stames evitand privirea nelinistita a sotiei lui. OK, OK. Ii multumesc lui Dumnezeu ca macar am apucat sa mananc putina musaca. Barry, ne vedem in treizeci de minute.

— Bine, sefule.

Calvert a inchis telefonul si a format imediat numarul de la Politia Metropolitana. Alte doua monezi de douazeci si cinci de centi s-au dus, ramanandu-i in buzunar doar saisprezece. Deseori s-a gandit ca modul cel mai rapid de a verifica un agent F. B. I. este sa-l cauti in buzunare. Daca are douazeci de fise, in mod cert este de la F. B. I.

— Locotenentul Blake este in biroul alaturat. Va fac imediat legatura.

— Locotenentul Blake.

— Agentul Calvert. V-am vazut grecul si am dori sa-i puneti un om de paza la salon. Este speriat al dracului de tare in legatura cu ceva si n-am vrea sa riscam.

— Sa-l ia naiba, nu este grecul meu, a spus Blake. Nu poti sa trimiti pe cineva de la voi?

— In clipa de fata nu avem pe nimeni disponibil, locotenente.

— Pentru Dumnezeu, nici eu nu stau prea bine cu oamenii. Ce-ti imaginezi ca este la noi, hotelul Shoreham? La dracu', voi vedea ce pot face. Dar n-au sa poata ajunge acolo inainte de cateva ore.

— Bun. Iti multumesc pentru ajutor, locotenente. Voi raporta la mine la birou.

Barry a inchis telefonul.

Mark Andrews si Barry Calvert au asteptat ascensorul care i-a dus jos tot atat de incet si poticnit, cum ii urcase. Niciunul din ei n-a vorbit pana n-au ajuns in Fordul albastru.

— Stames se intoarce la birou sa auda povestea, a spus Calvert. Nu cred ca o sa vrea sa se ocupe el de toata treaba, dar este mai bine sa-l informam. Si cu asta s-ar putea sa incheiem si noi ziua de lucru.

Mark s-a uitat la ceas; mai avea o ora si patruzeci si cinci de minute, ceea ce pentru un agent era maximum de timp ce si-l putea permite intr-o zi.

— Sa speram ca da, a spus Mark. Nu de altceva, dar am o intalnire.

— Eu o cunosc?

— Frumoasa doctor Dexter. Barry si-a inaltat sprancenele.

— Sa nu afle seful. Daca ii ajunge la ureche ca ai agatat pe cineva cand erai in misiune, te expediaza direct la minele de sare din Butte, Montana.

— Habar n-am avut ca sunt mine de sare la Butte, Montana.

— Numai agentii F. B. I. trimisi acolo disciplinar stiu ca sunt mine de sare la Butte.

Mark a sofat la intoarcere, iar Barry si-a scris raportul. Cand au ajuns la vechea cladire a Postei era 7:40 si Mark a gasit parcajul aproape gol. La aceasta ora tarzie mai toti oamenii civilizati erau la ei acasa, facand lucruri civilizate, de pilda, mancau musaca. Masina lui Stames deja se afla acolo. Sa-l ia naiba! Au luat liftul pana la etajul cinci si au intrat in antecamera biroului lui Stames, care arata pustie fara Julie. Calvert a ciocanit usor in usa sefului si cei doi agenti au intrat inauntru. Stames si-a inaltat privirile spre ei. El deja isi gasise o gramada de lucruri sa faca de cand se intorsese, de parca ar fi uitat ca venise special sa-i intalneasca.

— Bun, Barry. Deci hai s-o luam de la capat si cu migala.

Calvert i-a povestit exact ce se intamplase din clipa in care au ajuns la Woodrow Wilson, pana in momentul in care a cerut celor de la Politia Metropolitana sa trimita pe cineva la spital sa-l apere pe grec. Mark era impresionat de reproducerea foarte exacta si fara nici o omisiune a lui Barry. Nu exagerase cu nimic si nu alterase catusi de putin prin consideratii personale. Stames si-a coborat capul pentru cateva clipe, apoi s-a intors brusc spre Mark.

— Vrei sa mai adaugi ceva? L-a intrebat el.

— Nu, chiar, domnule. A fost un pic cam melodramatic. Desi nu avea aspect de mincinos, era categoric foarte speriat. Cu toate ca nu este inregistrat absolut nicaieri. Am verificat prin radio. Casefikis nu apare in nici o parte.

Nick a ridicat telefonul si a cerut sa i se faca legatura cu cartierul general F. B. I.

— Polly, da-mi, te rog, Centrul National de informatii.

I s-a facut imediat legatura. A raspuns o voce tanara, de femeie.

— Sunt Stames, de la Departamentul Washington. Vreti, va rog, sa-mi verificati imediat in computer urmatorul suspect?

— Angelo Casefikis; barbat; grec de origine, inaltime cinci picioare, noua toii; cam o suta saizeci si unu de livre; par castaniu inchis; ochi caprui; varsta: treizeci si opt; fara semne particulare.

Toate le-a citit din carnetul lui Calvert ce-l avea in fata. A asteptat in tacere.

— Daca povestea pe care ne-a spus-o este adevarata, n-o sa-l avem inregistrat nicaieri, a zis Mark.

— Dar daca este adevarat? Il intreba Calvert. Stames continua sa astepte. Vremurile cand abia dupa zile in sir puteai sa afli cine figura si cine nu in dosarele F. B. I. erau demult apuse.

Vocea a reaparut pe fir.

— Nu avem pe nimeni cu numele de Casefikis, Angelo. Nu exista nici macar un alt Casefikis. Singurul mai apropiat ce figureaza in computer este un Casegikis nascut in 1901. Imi pare rau, domnule Stames, ca nu v-am putut ajuta.

— Multumesc foarte mult. Stames a pus telefonul in furca. O. K., baieti, pentru moment sa-i acordam lui Casefikis sansa de a nu-i pune la indoiala spusele. Sa plecam de la premisa ca povestea lui este adevarata si ca aceasta este o investigatie serioasa. El nu exista in niciunul din dosarele noastre, asa ca mai bine sa-i dam crezare pana la proba contrarie; s-ar putea ca el sa fi aflat ceva si, daca este adevarat, atunci treaba ma depaseste. Maine dimineata, Barry, te duci la spital cu expertul in amprente; ia-i amprentele pentru eventualitatea ca si-a dat un nume fals, le trimiti imediat la computer pentru identificare si-i iei o declaratie completa pe care il pui s-o semneze. Apoi verifica dosarele de la Politie, privind orice incident ce s-a lasat cu o impuscare in 24 februarie, in care ar fi putut fi implicat. Imediat ce poate parasi patul il vreau intr-o ambulanta ca sa ne arate unde a avut loc pranzul. Daca este posibil, fa-i pe cei de la spital sa fie de acord pentru maine dimineata. Deocamdata el nu este sub stare de arest si nici nu este urmarit pentru vreun delict despre care sa avem cunostinta, deci nu intindeti coarda cu el prea tare. De altfel, nici nu-mi face impresia ca ar sti prea multe despre drepturile sale.

— Mark, a spus Stames intorcandu-si capul. Vreau sa pleci imediat la spital si sa te asiguri ca cei de la Politie au ajuns acolo. Daca n-au ajuns, stai cu Casefikis pana sosesc ei. Dimineata te duci la Golden Duck si verifici. Vreau sa aranjez, pentru orice eventualitate ca pana maine la ora 10:00 a.m. sa ne primeasca directorul, asa ca pana atunci ai destul timp ca sa-mi raportezi ce-ai facut. Si daca, dupa verificarea amprentelor nu iese la iveala nimic si daca hotelul si restaurantul exista inseamna ca am incurcat-o urat de tot. Si, daca asa stau lucrurile, eu nu voi face nici un pas mai departe, fara stirea directorului. Pentru moment, nu vreau nimic in scris. Pana maine dimineata nu vreau nici un document oficial. Si mai presus de toate, nu mentionati nimanui ca este implicat un senator – nici macar lui Grant Nanna. S-ar putea ca maine, dupa ce-l vom vedea pe director sa nu mai avem altceva de facut decat un raport complet si sa predam actiunea Serviciului Secret. Nu uitati, impartirea responsabilitatilor este foarte stricta – Serviciul Secret il pazeste pe presedinte si noi ne ocupam de crima federala. Daca este amestecat un senator, cazul este al nostru; daca este implicat presedintele, cazul este al lor; il lasam pe director sa decida – eu n-am de gand sa ma bag in problemele de pe Dealul Capitoliului, acesta este bebelusul directorului si cum nu mai sunt decat sapte zile de care putem dispune, n-avem vreme de stat la discutii academice.

Stames a ridicat telefonul rosu prin care asigura direct legatura cu biroul directorului.

— Sunt Nick Stames, de la Departamentul Washington.

Buna seara, a spus o voce joasa.

Doamna MeGregor, o secretara foarte devotata directorului F. B. I., inca mai era la slujba Se spunea ca pana chiar si lui Hoover ii era putin teama de ea

— Doamna McGregor, as dori sa-mi fixati provizoriu o intalnire pentru mine si agentii speciali Calvert si Andrews, la domnul director, pentru cincisprezece minute daca se poate. Oricand maine, intre 9,00 si 11,00 a.m. Este posibil ca dupa alte investigatii pe care le vom face la noapte si maine dimineata, sa nu mai fie necesar sa-l deranjam.

Doamna McGregor si-a consultat agenda de pe masa.

— Domnul director merge maine la ora 11.00 la o intalnire cu sefii de la Politie, dar trebuie sa vina la birou la ora 8:30 si pana la ora 11:00 nu este trecut nimic in agenda. Va scriu in creion pentru ora 10:30, domnule Stames. Doriti sa-i comunic domnului director in ce problema anume doriti sa-l vedeti?

— As prefera sa nu dau alte amanunte acum.

Doamna McGregor niciodata n-a presat si nici acum n-a pus alte intrebari. Stia ca, daca telefona Stames, era ceva important. El il vedea pe director de zece ori pe an in ocazii oficiale, dar doar de trei sau patru ori pe an, il suna in probleme profesionale si nu avea obiceiul sa-l faca pe director sa-si piarda timpul cu fleacuri.

— Multumesc, domnule Stames. Ramane pe maine la 10:30, daca nu contramandati.

Nick a pus telefonul in furca si i-a privit pe cei doi.

— E-n ordine. Am fixat sa-l vedem pe director maine la 10:30. Barry, ce-ar fi sa ma duci si pe mine cu masina acasa, dupa care esti liber si maine dimineata vii si ma iei din nou. Asa vom putea sa mai examinam inca o data detaliile. Barry a incuviintat din cap. Mark tu te duci direct la spital.

Mark si-a lasat mintea sa rataceasca imaginandu-si-o pe Elizabeth Dexter pe coridorul spitalului Woodrow Wilson, indreptandu-se spre el, cu gulerul de matase rosie rasfrant peste halat si cu o fusta neagra ce i se mula pe trup. Visa la ea cu ochii deschisi si rezultatul era destul de placut. A zambit

— Andrews, ce dracu gasesti atat de amuzant intr-o amenintare la adresa vietii presedintelui? L-a intrebat Stames.

— Iertati-ma, domnule. N-a fost decat o reactie la faptul ca s-a ales praful de intalnirea mea din aceasta seara. As putea sa folosesc propria mea masina? Sper sa pot merge de la spital direct la cina.

— Da, este in ordine. Noi vom folosi masina serviciului si ne vedem dimineata. Da-i drumul Mark si sper ca cei de la Politie sa ne dea rezultatele inainte de micul dejun.

Mark s-a uitat la ceas.

— Christoase, este deja ora opt!

Mark a parasit biroul usor derutat. Chiar daca cei de la Politie se aflau deja la spital, cand ajungea el acolo, tot avea sa intarzie la intalnirea cu Elizabeth Dexter. Totusi, de la spital putea sa-i dea un telefon.

— Ai vrea o farfurie cu musaca fierbinte si o sticla de retsina, Barry?

— Este mai mult decat as fi indraznit sa visez, sefule. Cei doi au parasit biroul. Stames a mai facut mental o verificare de rutina.

— Barry, cand iesi sa vezi daca Aspirina este de serviciu si spune-i ca nu ne vom intoarce in seara asta.

Calvert s-a oprit la sectia de criminalistica si a transmis mesajul lui Aspirina, care dezlega cuvinte incrucisate din The Washington Star. Dezlegase trei randuri; noaptea se anunta lunga. Barry l-a ajuns pe Stames cand se urca in Ford-ul albastru inchis.

— Da, sefule, este de serviciu in continuare.

S-au privit unul pe celalalt. Se anunta o noapte cu dureri de cap. Barry a trecut la volan, a dat scaunul inapoi la maximum si si-a pus centura de siguranta. Au intrat pe Constitution Avenue, apoi vor trece pe langa Casa Alba si vor apuca pe E. Street Expressway spre podul Memorial.

— Daca Casefikis nu ne-a indrugat minciuni, inseamna ca ne asteapta o saptamana de iad, a spus Nick Stames. Parea sigur de data tentativei de asasinat?

— Cand i-am cerut a doua oara sa-mi reproduca detaliile, a repetat: 10 martie, in Washington.

— Hm. Sapte zile, nu avem prea mult timp. Ma intreb ce hotarare va lua directorul.

— O va da Serviciului Secret, daca rationeaza cum trebuie, a spus Barry.

— Ei, hai sa uitam de asta deocamdata si sa ne gandim la musacaua fierbinte. Sa lasam zilei de maine ceea ce este pentru ziua de maine.

Masina s-a oprit la stop, chiar dincolo de Casa Alba unde un tanar murdar, pletos si cu barba, care facea greva in fata casei presedintelui, tinea in mana o pancarta prin care instiinta pe toata lumea: ATENTIE, SFARSITUL ESTE APROAPE. Stames a citit ce scria pe pancarta si a dat din cap spre Barry.

— Asta este tot ce ne trebuie in noaptea asta.

Au trecut pe sub Virginia Avenue, pe Expressway si Barry a apasat pe acceleratie cand au ajuns pe podul Memorial. Un Lincoln negru a trecut pe langa ei cu o viteza cam de saptezeci de mile pe ora.

— Pariez ca cei de la Politie il prind, a spus Stames.

— Probabil se grabeste pentru aeroportul Dulles, a raspuns Barry.

Soseaua nu era aglomerata, orele de varf trecusera de mult si cand au virat-o pe George Washington Parkway mergeau in plina viteza. Autostrada Parkway, paralela cu raul Potomac era intunecata si in meandre. Reflexele lui Barry erau rapide, asa cum le aveau toti din meseria lui, iar Stames, desi mai in varsta, a observat exact in acelasi timp ce s-a intamplat. Un Buick mare si negru a inceput sa-i depaseasca pe banda din dreapta. Calvert l-a vazut si cand a privit in clipa urmatoare in fata, o alta masina, un Lincoln negru a tasnit in fata lor de pe contrasens. A avut impresia ca a auzit si o impuscatura. Barry a tras de volan sa aduca masina pe centrul soselei, dar acesta n-a raspuns la comanda. Ambele masini l-au lovit deodata, dar tot a reusit sa traga pe una din ele alaturi de el, pe panta povarnita. Amandoua au prins viteza pana au izbit cu un zgomot surd suprafata apei. In timp ce se lupta in van sa deschida portiera, Nick a simtit ca scufundarea se facea grotesc de incet, dar implacabil.

Buick-ul negru si-a continuat drumul pe autostrada, de parca nu s-ar fi intamplat nimic, trecand pe langa o masina care a franat brusc, inauntru era o tanara pereche, doi martori care asistasera ingroziti la accident. Au iesit in graba din masina si au privit de la marginea pantei. Nu puteau face nimic decat sa se uite neajutorati cum Ford-ul albastru inchis si Lincoln-ul se faceau nevazute.

— Iiisuse, ai vazut ce s-a intamplat? A zis tanarul.

— Nu prea bine. N-am vazut decat doua masini prabusindu-se. Ce facem acum, Jim?

— Anuntam politia, repede.

Barbatul si femeia au alergat inapoi spre masina.

JOI SEARA, 3 MARTIE, 8:15 P. M.

— Buna, Liz.

La celalalt capat al firului a urmat o scurta pauza.

— Buna, domnule agent al Biroului Federal. Nu crezi ca te cam grabesti?

— Ba da, dar intentiile imi sunt bune. Asculta, Elizabeth, a trebuit sa ma intorc la spital ca sa-l supraveghez pe domnul Casefikis pana soseste politia. S-ar putea sa fie in oarecare pericol, asa ca este mai bine sa-i asiguram paza, ceea ce inseamna ca voi intarzia la intalnire. Te superi?

— Nu. N-am sa mor de foame. Joia, intotdeauna iau pranzul cu tatal meu si el este un gurmand.

— Asta-i bine, pentru ca sunt convins ca nu ti-ar strica sa mananci mai mult. Esti asa de subtire incat cu greu, te-ar gasi omul pe intuneric. Sa stii ca eu tot mai incerc sa iau gripa.

Ea a ras prietenoasa.

— Ne vedem mai tarziu.

Mark a inchis telefonul, apoi s-a indreptat spre lift si a apasat pe buton.

Spera ca cei de la Politie sa fi sosit si sa fie deja la datorie. Dumnezeule, cat ii trebuie ascensorului astuia sa coboare la parter? Pacientii pot sa si moara asteptandu-l. In cele din urma liftul a sosit, usile s-au deschis si un preot grec ortodox, matahalos s-a grabit sa iasa din el. Putea sa jure ca este un preot grec ortodox dat fiind potcapul inalt si negru si valul care-i flutura, precum si crucea ortodoxa de la gat, dar ceva i s-a parut ciudat la acest preot, numai ca nu-si dadea seama ce anume. A ramas o clipa uitandu-se uimit la el cum se indeparta si abia in ultimul moment a reusit sa sara in lift inainte de a se inchide usile. A apasat pe butonul pentru etajul patru de mai multe ori. Haide, haide, porneste odata, ticalosule, dar ascensorul n-avea urechi pentru Mark si a inceput sa urce atunci cand a avut el chef si tot atat de anevoie ca in urma cu cateva ceasuri. Nu se sinchisea el de intalnirea lui Mark cu Elizabeth Dexter. Usa s-a deschis incet si el a tasnit afara indreptandu-se grabit spre salonul 4308, dar nu se vedea nici urma de politist. De fapt, coridorul era pustiu, totul parea incremenit. S-a uitat prin micul geam de la usa la cei doi barbati care dormeau in paturile lor, televizorul inca mergea, tot fara sonor, luminand putin salonul. Mark a plecat s-o caute pe asistenta de serviciu si, in cele din urma, a gasit-o in biroul sorei sefe savurandu-si cafeaua. A fost incantata cand a vazut ca, din cei doi agenti F. B. I., s-a intors cel care arata atat de bine.

— A venit cineva de la Politia Metropolitana sa stea de paza la salonul 4308?

— Nu, n-a trecut nimeni pe la salon in seara asta. Este o tacere mormantala acolo. Asteptati pe cineva?

— La naiba, da. Cred ca voi avea cam mult de asteptat. Mi-ati putea aduce un scaun? Trebuie sa raman pana soseste ofiterul de la Politie. Sper ca nu va deranjez.

— Catusi de putin. Puteti sta cat doriti. Am sa merg sa va caut un scaun mai comod. Si-a pus ceasca pe masa. Vreti putina cafea?

— Bineinteles ca da.

Mark s-a uitat la ea mai atent. S-ar putea sa-si petreaca seara mai degraba cu asistenta decat cu doctorita. Dar a hotarat ca este mai bine sa se intoarca si sa verifice salonul, sa vada daca inca mai era treaz Casefikis si apoi sa sune la politie sa intrebe unde dracu era omul lor. S-a indreptat agale spre usa pentru a doua oara; acum nu mai avea de ce sa se grabeasca. A deschis incet usa. Inauntru era intuneric, exceptand unda de lumina de la televizor si i-au trebuit cateva fractiuni de secunda pana i s-au acomodat ochii, i-a vazut pe cei doi cum dormeau linistiti. Nu s-ar fi deranjat sa se mai uite o data, daca n-ar fi auzit picatura. Pic, pic, pic.

Semana cu o picatura de la robinet, numai ca nu-si amintea sa existe vreunul in salon.

A pasit incet spre marginea patului lui Angelo Casefikis si l-a privit atent.

Pic, pic.

Marginea cearsafului era plina de sangele ce siroia din gura lui Casefikis, ochii negrii ii iesisera din orbite, iar limba umflata i se revarsa afara. Beregata ii fusese taiata, imediat sub barbie. Deja incepuse sa se faca o balta de sange pe dusumea. Mark calcase drept in ea. A simtit picioarele alunecandu-i si abia a apucat sa se prinda de marginea patului ca sa nu cada. S-a indreptat apoi spre barbatul surd. Ochii i se obisnuisera cu intunericul. A inceput sa vomeze. Capul postasului era detasat de trup. Numai culoarea pielii dovedea ca cele doua parti fusesera candva unite. Mark a reusit sa iasa impleticindu-se din salon si s-a indreptat spre telefonul public, bataile inimii rasunandu-i in urechi. Simtea cum i se lipeste camasa de trup. Mainile ii erau manjite de sange. A gasit cu greu doua fise. A sunat la Omucideri si a descris in linii mari ce se intamplase. De data asta n-o sa mai intarzie ca sa trimita pe cineva. Asistenta si-a facut aparitia cu o ceasca de cafea.

— Nu va simtiti bine? Sunteti un pic cam palid, a spus ea, apoi i-a vazut mainile si a tipat.

— Sub nici o forma sa nu intrati in salonul 4308. Sa nu lasati pe nimeni inauntru fara aprobarea mea. Trimite-mi un doctor imediat.

Sora i-a intins ceasca de cafea fortandu-l s-o ia si a luat-o la fuga pe coridor. Mark a facut un efort si s-a intors in salonul 4308, desi prezenta lui acolo nu era de nici un folos. Nu avea nimic de facut, decat sa astepte. A aprins lumina si s-a indreptat spre baie; a incercat sa-si curete de pe haine urmele de sange si de voma. Mark a auzit usa batanta de la intrare si s-a intors in salon. Aici era o alta doctorita tanara, cu halat alb. „Dr. Alice Delgado” scria pe ecusonul de plastic.

— Sa nu atingeti nimic, i-a spus Mark.

Dr. Delgado s-a uita la el, apoi spre cadavre si a incercat sa protesteze.

— Sa nu atingeti nimic, a repetat Mark, pana nu sosesc cei de la Omucideri; au sa vina foarte curand.

— Cine esti dumneata? L-a intrebat ea.

— Agentul special F. B. I. Mark Andrews, in chip automat si-a scos portmoneul si i-a aratat legitimatia.

— Ai de gand sa stam aici si sa ne holbam unul la celalalt, sau ma lasi sa fac ceva cu toata harababura asta?

— Nu veti face nimic pana nu-si termina investigatia cei de la Omucideri. Numai ei va pot da dezlegarea. Haideti sa plecam de aici.

A trecut pe langa ea si a impins usa cu umarul, fara sa atinga nimic.

Erau din nou pe coridor.

Mark a instruit-o pe doctorita Delgado sa stea in fata usii si sa nu lase pe nimeni inauntru pana ce el va suna din nou la Politia Metropolitana.

Ea a incuviintat din cap supusa.

S-a dus la telefonul public, a mai scos doua fise si a sunat la Politie cerandu-l pe locotenentul Blake.

— Locotenentul Blake a plecat acasa acum o ora. Va pot ajuta cu ceva?

— Cand aveti de gand sa trimiteti pe cineva sa asigure paza la salonul 4308 de la Centrul Medical Woodrow Wilson?

— Cine e la aparat?

— Andrews, F. B. I., Departamentul Washington. Mark i-a repetat detaliile dublei crime.

— Ei bine, omul nostru ar trebui sa soseasca din clipa in clipa. A plecat de la birou acum o jumatate de ora. Voi anunta imediat la Omucideri.

— Deja am facut-o, i-a retezat-o Mark.

A inchis telefonul si s-a prabusit in scaunul din apropiere. Coridorul deja era plin de halate albe. Toti asteptau. Ce ar trebui sa faca acum?

Cu inca doua fise a format numarul lui Nick Stames de acasa. Telefonul a sunat cam mult. De ce nu raspunde?

In cele din urma s-a auzit o voce de femeie.

Nu trebuie sa fiu panicat, si-a zis in gand, cu mana stransa pe telefon.

— Buna seara, doamna Stames. Sunt Mark Andrews. Pot sa vorbesc cu sotul dumneavoastra?

Vocea i-a fost egala, fara a-i trada nelinistea.

— Nick nu este acasa, Mark. Cam acum doua ore s-a intors la birou. Nostim este ca el zicea ca se va intalni cu tine si cu Barry Calvert.

— Da, ne-am intalnit, dar dansul a plecat spre casa acum patruzeci de minute.

— Inca n-a ajuns. A reusit sa manance primul fel la cina si a zis ca pleaca imediat. Poate ca s-a dus la birou. De ce nu incerci acolo?

— Da, bineinteles. Iertati-ma ca v-am deranjat.

Mark a inchis telefonul si a verificat sa nu fi intrat cineva in salonul 4308. A mai introdus doua fise si a sunat la birou. Era de serviciu Polly.

— Sunt Mark Andrews. Fa-mi te rog legatura repede cu domnul Stames.

— Domnul Stames si agentul special Calvert au plecat cam acum patruzeci si cinci de minute, cred ca sunt in drum spre casa, domnule Andrews.

— Nu se poate, nu se poate.

— Ba da, au plecat, i-am vazut eu.

— Poti sa mai verifici o data?

— Daca ziceti dumneavoastra, domnule Andrews. Mark a asteptat un timp ce i s-a parut fara de sfarsit.

Ce sa faca? Nu era decat el singur, unde puteau fi ceilalti? Cum era, oare, mai bine sa procedeze? Dumnezeule, nimic din ceea ce invatase nu-i era de folos in cazul de fata – in mod normal F. B. I.-ul ajungea la locul crimei la douazeci si patru de ore dupa ce fusese savarsita, nu in timpul ei.

— Nu raspunde nimeni, domnule Andrews.

— Multumesc, Polly.

Mark se uita cu disperare in tavan sperand sa-i vina vreo idee. Fusese avertizat sa nu vorbeasca cu nimeni despre evenimentele din aceasta seara, sa nu scoata o vorba, indiferent ce s-ar fi intamplat pana cand Stames il vedea pe director. Trebuie sa-l gaseasca pe Stames; trebuie sa-l gaseasca pe Calvert. Trebuie sa gaseasca pe cineva cu care sa vorbeasca. A mai scos din buzunar doua fise. A incercat la Barry Calvert. Telefonul a sunat lung. N-a raspuns nimeni in apartamentul celibatarului. Cu aceleasi fise a sunat iar la Norma Stames.

— Doamna Stames, sunt Mark Andrews. Iertati-ma ca va deranjez din nou. In clipa in care soseste sotul dumneavoastra cu Calvert, va rog, spuneti-i sa ma sune la Woodrow Wilson.

— Da, ii voi transmite, Mark, imediat ce intra pe usa. Probabil ca s-au oprit pe undeva pe drum.

— Da, probabil, la asta nu m-am gandit. Cred ca cel mai bine ar fi pentru mine ca imediat ce-mi soseste schimbul sa ma intorc acasa. Asa ca poate ar fi mai nimerit ca ei sa ma sune acolo. Multumesc, doamna Stames.

In timp ce inchidea telefonul l-a vazut pe ofiterul de la Politia Metropolitana croindu-si drum spre el prin coridorul care deja era aglomerat. Sub brat avea un roman de Ed McBain. Mark era pe punctul de a tipa la el pentru ca a venit tarziu, dar ce rost mai avea? La ce bun sa te agiti cat nu mai poti drege nimic, cand balta de sange ramane balta de sange? Simtea ca-i vine iar sa vomite. L-a luat pe tanarul ofiter deoparte si i-a rezumat cele intamplate, fara a-i furniza nici un detaliu referitor la motivul pentru care cei doi erau importanti, si limitandu-se strict la fapte, i-a cerut sa-si informeze superiorul, a adaugat ca echipa de la Omucideri trebuie sa soseasca si din nou evitand sa-i dea alte amanunte. Politistul a sunat la el la slujba si i-a raportat ofiterului de serviciu pe un ton neutru, cele ce i s-au relatat. Politia Metropolitana se confrunta cu peste sase sute de omucideri pe parcursul unui an.

Personalul medical astepta nelinistit; avea sa fie o asteptare lunga. Agitatia profesionala parea a lua locul panicii anterioare. Mark inca nu stia incotro s-o porneasca, ce sa faca. Unde era Stames? Unde era Calvert? Unde naiba erau amandoi?

S-a dus din nou spre politist care explica personalului medical cu lux de amanunte de ce nu trebuie sa intre nimeni in salon. Nu parea a-i fi convins, dar ei au continuat sa astepte; Mark i-a spus ca se duce la Departament. Nici acum nu i-a dat nici un indiciu de ce Casefikis fusese important pentru F. B. I. Ofiterul de la politie avea sentimentul ca are lucrurile sub control. Cei de la Omucideri vor veni din clipa in clipa, i-a spus lui Mark ca acestia, in mod cert, vor voi sa vorbeasca cu el mai tarziu. Mark a incuviintat din cap si a plecat.

Cand a ajuns la masina, a scos girofarul si l-a fixat pe capota. Voia sa se intoarca la birou cat se putea de repede, sa ajunga la oameni pe care-i cunostea, la oameni care puteau gasi un sens cosmarului in care intrase.

Mark a rasucit butonul emitatorului din masina.

— D. W. 180 raporteaza. Va rog sa incercati, sa-i localizati pe domnul Stames si Calvert. Este urgent. Ma intorc la birou imediat.

— Da, domnule Andrews.

— D. W., terminat.

Dupa douasprezece minute a ajuns la Departament si si-a parcat masina. A alergat la lift. Liftierul l-a dus sus. Mark a tasnit afara.

— Aspirina, Aspirina. Cine naiba este de serviciu in seara asta?

— Eu sunt singurul, baiete. Singur, de capul meu, a spus Aspirina privindu-l peste ochelari, destul de plictisit. Care-i problema?

— Unde este Stames? Unde este Calvert? A intrebat el.

— Au plecat acasa chiar acum o ora.

La naiba! Ce sa faca el acum? Aspirina nu era omul in care sa ai incredere, dar era singura persoana la indemana careia ii putea cere un sfat. Si, desi Stames il instruise ca nu trebuie sa discute cu nimeni nici un detaliu pana nu-l vedeau pe director, aceasta era o urgenta. El n-o sa desconspire nici un detaliu, va afla doar ce ar fi facut un om de pe timpul lui Hoover.

— Trebuie sa-i gasesc, din pamant din iarba verde, trebuie sa-i gasesc pe Stames si Calvert. Imi poti da vreo sugestie?

— Ei bine, mai intai, ai incercat statia radio din masina?

— Am rugat-o pe Polly sa verifice. Am s-o sun din nou.

Mark a ridicat telefonul cel mai apropiat.

— Polly, i-ai localizat pe domnul Stames si Calvert prin radio?

— Inca incerc, domnule Andrews.

Asteptarea i s-a parut fara de sfarsit; n-a venit nici un raspuns.

— Ce se intampla, Polly, ce se intampla?

— Fac tot ce pot, domnule. Nu se aude decat un bazait. Incearca statiile unu, doi, trei sau patru. N-are importanta care. Incearca tot ce poti.

— Da, domnule. Nu pot sa le incerc decat pe rand. Sunt patru si nu pot sa le iau decat una cate una.

Mark si-a dat seama ca intrase in panica. Era timpul sa se aseze pe un scaun si sa incerce sa gandeasca limpede. N-a venit sfarsitul lumii – sau poate ca a venit?

— Pe statia unu, nu sunt, domnule. Nici pe doi. De ce sa fie pe trei sau patru la ora asta din noapte? Ei au plecat spre casa.

— Nu ma intereseaza unde au plecat. Doar sa mi-i gasesti. Mai incearca o data.

— O. K., O. K.

A incercat statia trei, apoi patru. Pentru cinci si sase avea nevoie de autorizatie spre a utiliza codul.

— Este o urgenta, jur ca este o urgenta.

Aspirina i-a dat dezlegare lui Polly sa incerce statiile cinci si sase. Acestea erau cunoscute sub initialele K. G. B.: pe cei de la F. B. I. intotdeauna i-a amuzat sa aiba K. G. B.-ul drept reteaua lor codificata de transmisiuni. Dar in momentul de fata nu mai parea nostim. N-a fost nici un raspuns de la K. G. B.5 A urmat apoi K. G. B.6; din nou nimic. Bunule Dumnezeu, acum ce-i de facut? Incotro sa se indrepte? Aspirina s-a uitat la el intrebator, nevoind sa se implice.

— Intotdeauna sa-ti amintesti, fiule C-Y-A. Acesta este biletul care te poate duce undeva: C-Y-A.

— Daca tu vrei sa-ti acoperi fundul, asta tot nu ma ajuta sa-l localizeze pe domnul Stames, a spus Mark fortandu-se sa fie calm. N-are importanta, Aspirina, intoarce-te la cuvintele tale incrucisate.

Mark a plecat si s-a oprit la toaleta. Si-a facut mainile palnie sub robinet si si-a clatit gura; inca simtea mirosul de sange si voma. S-a intors in sectia criminalistica, s-a asezat pe un scaun si a numarat pana la zece foarte rar. Trebuia sa hotarasca ce are de facut si apoi sa duca la indeplinire, indiferent ce ar fi fost. Pesemne ca lui Stames si Calvert li se intamplase ceva, iar ceea ce se petrecuse cu postasul de culoare si cu grecul – stia. Probabil ca va trebui sa incerce sa ia legatura cu directorul, desi acest lucru trebuia facut in extremis. Un om cu gradul lui Mark, iesit nici de doi ani de pe bancile Academiei, nu pune, pur si simplu, mana pe telefon si-l suna pe director, in orice caz, el trebuie sa se duca la intalnirea pe care a fixat-o Stames cu directorul pentru ora 10:30, in dimineata urmatoare. 10:30 a doua zi. Pana atunci erau mai mult de douasprezece ore in care nu stia ce sa faca. Trebuie sa pastreze un secret despre care i se spusese sa nu discute cu nimeni altcineva. Sa detii o informatie pe care sa n-o poti impartasi nimanui.

A sunat telefonul si a auzit vocea lui Polly. S-a rugat in gand sa fie Stames, dar ruga nu i-a fost ascultata.

— Domnule Adrews, mai sunteti acolo? Capitanul Hogan de la Omucideri vrea sa va vorbeasca.

— Andrews?

— Da, domnule capitan. Ce-mi poti spune?

Mark i-a raportat despre Casefikis ca era un imigrant ilegal care se internase cu intarziere la spital pentru a-si opera piciorul, ceea ce era adevarat, si ca fusese impuscat de un escroc care-l santajase, amenintandu-l cu expulzarea pentru intrare ilegala in State, ceea ce nu era adevarat. Un raport scris ii va parveni a doua zi dimineata.

Detectivul n-a parut convins.

— Nu-mi ascunzi nimic, fiule? Ce a cautat F. B. I.-ul acolo din capul locului? O sa fie scandalul dracului daca aflu ca-mi ascunzi ceva. N-o sa stau pe ganduri ca sa-ti pun fundul la prajit pe cei mai incinsi carbuni din Washington.

Mark a reflectat la ordinul pe care Stames l-a repetat de cateva ori in privinta pastrarii secretului.

— Nu, nu ascund nici o informatie, a spus el ridicand vocea.

Stia ca tremura si altfel n-ar fi putut fi mai convingator. Detectivul de la Omucideri a marait ceva; i-a mai pus cateva intrebari si a inchis. Mark a lasat receptorul in furca. Telefonul era lipicios din cauza transpiratiei, hainele inca i se lipeau de trup. A sunat din nou la Norma Stames; nu, seful inca nu se intorsese acasa. A rugat-o pe Polly sa mai verifice o data statiile radio; n-a aflat nimic in afara de bazaitul de pe canalul unu. In cele din urma, Mark a parasit telefonul si i-a spus lui Aspirina ca se duce acasa. Aspirina n-a parut interesat catusi de putin.

Mark a iesit grabit din lift, apoi a urcat repede in masina. „Trebuie sa ajung acasa. Apoi il sun pe director”. Din nou gonea pe strazi catre casa.

Nu era partea cea mai luxoasa a orasului, dar zona de sud-vest a Washington-ului, renovata, era preferata de multi tineri burlaci. Mark locuia nu departe de Arena Stage, langa statia de metrou. Locul era placut, plin de viata, nu foarte scump – iar lui Mark ii convenea de minune.

Imediat ce a intrat in apartament a dat buzna la telefon. Dupa ce a sunat de cateva ori, la capatul firului, cineva a ridicat receptorul.

— Biroul directorului. Ofiterul de serviciu.

Mark a tras adanc aer in piept.

— Sunt agentul special Andrews, de la Departamentul Washington, a inceput Mark rar. Vreau sa vorbesc cu domnul director imediat, este absolut urgent.

— Se pare ca directorul era invitat la cina la procurorul general acasa.

Mark a cerut numarul de telefon. Ofiterul s-a interesat daca avea permisiunea sa-l deranjeze pe director la aceasta ora din noapte. Mark i-a raspuns ca avea fixata o audienta la director a doua zi dimineata, la ora 10:30 si, pentru Dumnezeu, avea autorizatia necesara.

Pesemne ca ofiterul a simtit disperarea din glasul lui Andrews.

— Va sun eu, dati-mi va rog numarul dumneavoastra.

Andrews stia ca asa se proceda, trebuia verificat daca era agent F. B. I, si daca avea programare pentru a doua zi la director. Telefonul a sunat peste un minut si ofiterul a spus:

— Domnul director este inca la procurorul general. Numarul este 761-4386.

Mark a format numarul.

— Resedinta doamnei Edelman, a spus o voce.

— Sunt agentul special Mark Andrews, a inceput el. Trebuie sa vorbesc cu domnul director al Biroului Federal de Investigatii.

A spus-o rar si clar, desi inca mai tremura. Raspunsul a venit din partea omului a carui grija suprema in acea seara era ca se prajisera prea tare cartofii.

— Vreti sa asteptati putin, domnule?

A asteptat, a asteptat, a asteptat.

O alta voce a spus:

— Tyson la aparat.

Mark a mai tras o data adanc aer in piept si a plonjat:

— Sunt agentul special Mark Andrews. Am o audienta la dumneavoastra pentru maine dimineata la ora 10:30 impreuna cu seful Departamentului, domnul Stames si agentul special Calvert. Nu cunoasteti detaliile, pentru ca audienta a fost fixata prin doamna McGregor, dupa ce dumneavoastra plecaseti de la birou. Trebuie sa va vad imediat si, daca doriti ma puteti suna. Sunt acasa.

— Da, Andrews. Am sa te sun. Care este numarul tau?

Mark i l-a dat.

— Tinere, a spus Tyson, sper sa fie, intr-adevar, o urgenta.

— Este, domnule director.

Mark a asteptat. A trecut un minut si apoi altul. L-a luat Tyson drept nebun? Ce se intampla? S-au scurs trei minute; patru; era clar ca directorul facea mai multe verificari decat ofiterul de serviciu.

Telefonul a sunat. Mark a tresarit.

— Buna, Mark. Sunt Roger. Vrei sa iesim la o bere?

— Nu acum, Roger, nu acum, a spus Mark si a inchis.

Telefonul a sunat imediat.

— E-n ordine, Andrews. Ce vrei sa-mi spui? Scurt si la obiect.

— Vreau sa va vad acum, domnule director. Va cer cincisprezece minute din timpul dumneavoastra ca sa-mi spuneti ce naiba ar trebui sa fac.

A regretat cuvantul „naiba” in momentul in care i-a iesit din gura.

— Foarte bine, daca este atat de urgent. Stii unde locuieste procurorul general?

— Nu, domnule director.

— Noteaza: 2942 Edgewood Street, Arlington.

Mark a pus telefonul jos si a notat adresa cu grija si cu litere de tipar pe interiorul unei cutii de chibrituri ce facea reclame la asigurarile pe viata. L-a sunat apoi pe Aspirina care nu gasea solutie la un rand 7 pe verticala.

— Daca se intampla ceva, ma gasesti prin radio, voi fi in masina mea. Am sa las canalul doi deschis tot timpul. Ceva nu este in ordine pe canalul unu.

Aspirina a pufnit pe nas. Tinerii agenti de astazi isi dau prea multa importanta. Una ca asta nu s-ar fi intamplat in timpul lui J. Edgar Hoover si n-ar trebui lasat sa se intample nici acum. Noroc ca el nu mai are decat un an, apoi se pensiona. S-a reintors la cuvintele incrucisate, la randul sapte, pe verticala, format din zece litere si a inceput sa-si stoarca creierii spre a gasi solutia.

Si mintea lui Mark Andrews fierbea cand a pornit-o in goana spre lift, dupa care a iesit in strada, s-a urcat in masina si a plecat in plina viteza spre Arlington. Din East Basin Drive a intrat pe Independence Avenue, a trecut pe langa Memorialul Lincoln si s-a indreptat spre podul Memorial. Accelera cat era posibil, blestemand in gand oamenii care traversau strada agale in aceasta seara placuta si blanda, blestemandu-i pe acei care nu dadeau nici o atentie luminii rosii a girofarului fixat pe capota masinii, blestemand tot timpul. Unde era Stames? Unde era Barry? Ce naiba se intampla? Are sa creada directorul ca este nebun?

A traversat podul Memorial si s-a inscris pe iesirea spre G. W. Parkway. Circulatia era oprita. Nu mai putea inainta deloc. Probabil ca fusese un accident. Sa-l ia naiba de accident, acum si-a gasit sa se intample si lui exact asta ii trebuia. A virat-o pe mijlocul strazii si a pus in functie sirena. Mai toti oamenii au crezut ca este din echipa de investigatie a politiei, asa ca i-au facut loc. in cele din urma a ajuns la grupul de masini ale politiei langa care se aflau si ambulantele. Un tanar politist s-a apropiat de masina lui.

— Si dumneavoastra va ocupati de acest caz?

— Nu. Sunt de la F. B. I. Trebuie sa ajung in Arlington Este extrem de urgent.

I-a aratat legitimatia. Politistul i-a facut loc si Mark a parasit accidentul. Sa-l ia naiba de accident. Dupa ce a scapat de el, traficul a fost lejer, in cincisprezece minute a ajuns in Edgewood Street, nr. 2942, in Arlington. A mai sunat-o inca o data de la telefonul din masina pe Polly la Departament, pentru o ultima verificare. Nu, nici Stames, nici Calvert nu dadusera nici un telefon.

Mark a sarit din masina, inainte de a apuca sa faca vreun pas, l-a oprit un barbat din Serviciul Secret. Mark i-a aratat legitimatia si i-a spus ca are intalnire cu directorul. Ofiterul de la Serviciul Secret i-a cerut politicos sa astepte langa masina. Dupa o scurta consultatie la usa, Mark a fost condus intr-o camera micuta ce pornea din hol, pe dreapta si care, in mod evident, era folosita drept birou. Directorul a intrat. Mark s-a ridicat in picioare.

— Buna seara, domnule director.

— Buna seara, Andrews. Ai intrerupt un dineu foarte important. Sper ca stii ce faci.

Directorul era glacial si foarte direct, lasand clar sa se vada ca nu-l incanta deloc ca un tanar agent necunoscut ii ceruse aceasta intrevedere.

Mark i-a relatat toata povestea, incepand cu prima intalnire cu Stames pana la decizia lui de a trece peste capetele tuturor. Chipul directorului a ramas impenetrabil pe tot parcursul recitalului. Cand a terminat, lui Mark i se invarteau in cap doar cateva fraze: „Am procedat prost. Ar fi trebuit sa mai incerc sa dau de Stames si Calvert.

Pesemne ca ei acum deja erau acasa. A asteptat pe frunte aparandu-i mici broboane de transpiratie. Probabil ca azi era ultima lui zi m F. B. I. Primele cuvinte ale directorului l-au luat prin surprindere:

— Ai facut exact ceea ce trebuia, Andrews. Eu daca as fi fost in locul tau as fi luat aceeasi decizie. Ti-a trebuit mare curaj sa vii cu toata povestea la mine. L-a privit scrutator pe Mark. Esti absolut sigur ca numai tu, Stames, Calvert si cu mine cunoastem toate detaliile in privinta celor intamplate in seara asta? Nu mai stie nimeni altcineva din Serviciul Secret sau de la Politie?

— Sunt absolut sigur, domnule director, nu stim decat noi patru.

— Si voi trei deja aveati fixata o intalnire cu mine maine dimineata la 10:30.

— Da, domnule director.

— Bun. Noteaza-ti.

Mark a scos un carnetel din buzunarul interior de la haina.

— Numarul de aici al procurorului general.

— Da, domnule director.

— Si numarul meu de acasa este 721-4069 Memoreaza-le si apoi distrugi hartia. Acum iti voi spune exact cum trebuie sa procedezi. Te intorci la Departament. Mai faci inca o verificare in privinta lui Stames si Calvert. Suna la morga, suna spitalele, suna politia rutiera. Daca nu afli nimic, te prezinti maine la mine la birou, nu la 10:30, ci la ora 8:30. Asta-i prima ta sarcina. A doua: imi dai numele ofiterului de la Omucideri si de la Politia Metropolitana care lucreaza la acest caz. Acum vreau sa stiu daca am retinut exact – or nu le-ai spus nimic despre motivul pentru care te-ai dus sa-l vezi pe Casefikis.

— Absolut nimic, domnule director.

— Bine.

Procurorul general si-a varat capul pe usa.

— Totul e-n ordine, Halt?

— Da, multumesc, Marian. Nu cred ca-l cunosti pe agentul special Andrews de la Departamentul Washington.

— Nu. Sunt incantata sa te cunosc, domnule Andrews.

— Buna seara, doamna.

— Ai sa intarzii mult, Halt?

— Nu. Ma intorc imediat ce stabilesc cateva lucruri cu Andrews.

— Este ceva deosebit?

— Nu, nimic ca sa ne facem griji.

Era evident ca directorul hotarase ca sa nu spuna nimanui nimic din cele intamplate pana ce el insusi nu le dadea de cap.

— Unde ramasesem?

— Mi-ati ordonat sa ma intorc la Departament si sa verific in privinta lui Stames si Clavert.

— Da.

— Si apoi sa sun la morga, la spitale si la politia rutiera.

— Exact.

— Si mi-ati mai spus sa verific la Omucideri, sa iau numele ofiterului de acolo care se ocupa de caz.

— Perfect. Noteaza-ti urmatoarele: verifica numele tuturor angajatilor de la spital si al vizitatorilor, precum si al tuturor persoanelor care s-au aflat in preajma salonului 4308 intre ultima ora cand se stie ca erau in viata si momentul in care au fost gasiti morti. Verifica numele celor doi morti atat in cartotecile de la NCIC cat si de la F. B. I. pentru orice fel de informatii pe care le-am putea obtine. Cere amprentele personalului de serviciu, ale vizitatorilor si tuturor celor identificati ca s-ar fi aflat in apropierea salonului 4308 precum si amprentele celor doi morti. Avem nevoie de toate aceste amprente atat pentru eliminare, cat si pentru o posibila identificare a suspectului. Daca nu-i gasesti pe Stames si Clavert, asa cum ti-am spus, ne vedem maine dimineata la 8:30 la mine in birou. Daca se mai intampla ceva peste noapte, ma suni aici sau acasa. Nu te sfii. Dupa ora 11:30 voi fi acasa. Daca ma suni la telefon, foloseste un nume codificat – sa ma gandesc – lulius – sa speram ca nu este o premonitie si imi dai numarul la care te afli. Foloseste un telefon public si eu te sun imediat. Daca nu este ceva important, nu ma deranja inainte de 7:15. Ai inteles?

— Da, domnule director.

— Bun. Acum am sa ma intorc la masa.

Mark se ridica in picioare pregatindu-se sa plece. Directorul i-a pus o mana pe umar.

— Nu te speria tinere. Asemenea lucruri se intampla din cand in cand si tu ai luat exact decizia care trebuia. Ai dovedit o mare prezenta de spirit intr-o situatie extrem de dificila. Acum, la treaba.

— Da, domnule director.

Mark era usurat ca mai stia si altcineva prin ce trecuse el; cineva cu umeri mult mai solizi decat ai lui, cu care sa imparta greutatea.

In drum spre birou, a folosit iar microfonul masinii.

— Sunt WD180. Aveti vreo veste de la domnul Stames?

— Nimic pana acum, WD180, dar incercam in continuare.

Ajuns la birou, a dat tot peste Aspirina care nu banuia nimic ca Mark, cu putin timp mai inainte, statuse de vorba cu directorul F. B. I. Aspirina ii intalnise la cocteiluri pe toti cei patru directori, desi niciunul dintre ei nu si-ar fi amintit numele lui.

— Urgenta s-a terminat, fiule?

— Da, a spus Mark mintind. Ai aflat ceva despre Stanes si Calvert?

Incerca sa nu-si tradeze nelinistea.

— Nu, Pesemne ca s-au abatut pe undeva, in drum spre casa. Nu-ti face griji. O sa-si gaseasca ei calea spre casa, fara sa te tii tu de coada lor.

Mark isi facea, intr-adevar, griji. S-a dus in biroul lui si s-a oprit direct la telefon. Polly tot nu aflase nimic. Pe canalul unu era un bazait continuu. A sunat-o pe Norma Stames, dar sotul ei tot nu daduse nici o veste. Doamna Stames l-a intrebat daca ar fi putut fi un motiv de ingrijorare.

— Absolut niciunul. O alta minciuna. Reusise oare sa-si mascheze ingrijorarea? Atata doar ca nu putem sa aflam in care bar s-a impotmolit.

Ea a ras, dar stia ca Nick nu se oprea niciodata in baruri.

Mark a incercat iar la Calvert, tot nici un raspuns in apartamentul celibatarului, in adancul sufletului stia ca ceva se intamplase. Atat ca nu-si putea da seama ce anume. Bine macar ca directorul era acolo si acum stia totul. S-a uitat la ceas. Era 11:15. Ce trebuia sa faca in seara asta? Drace! Convinsese o fata frumoasa sa ia cina cu el. Din nou a ridicat telefonul. Cel putin ea era acasa in siguranta, acolo unde trebuia sa fie.

— Alo.

— Alo, Elizabeth, sunt eu, Mark Andrews. Crede-ma, imi pare rau ca nu ne-am vazut in seara asta. S-a intamplat ceva care m-a depasit.

— Nu-ti face griji, a spus ea. M-ai prevenit ca nu se poate pune baza pe tine.

— Nadajduiesc ca ai sa-mi dai ocazia sa ma revansez. Sper ca dimineata sa-mi clarific lucrurile. Probabil ca am sa te vad atunci.

— Dimineata? A intrebat ea. Daca te referi la spital, maine sunt libera.

Mark a ezitat, gandind cu repeziciune la ce ar fi fost prudent sa spuna.

— Poate ca este mai bine. Ma tem ca vestile sunt proaste. Casefikis si celalalt barbat din salon au fost omorati cu brutalitate in seara asta. Politia Metropolitana cerceteaza cazul, dar noi nu mai avem de ce sa continuam.

— Omorati? Amandoi? De ce? Cine? Casefikis n-a fost omorat fara motiv, nu-i asa? Cuvintele s-au revarsat ca un torent. Ce se intampla, pentru Dumnezeu? Nu, nu-mi raspunde, in orice caz, nu mi-ai spune adevarul.

— Nu mi-as pierde timpul ca sa-ti spun minciuni, Elizabeth. Asculta, azi am avut multe pe cap si iti sunt dator cu un cotlet la gratar pentru ca ti-am stricat seara. Pot sa te sun mai tarziu?

— Mi-ar face placere. O crima iti taie orice pofta de mancare. Sper ca ai sa-i prinzi pe vinovati. La Woodrow Wilson deseori avem de-a face cu rezultatele violentelor dar nu suntem obisnuiti ca acestea sa se comita chiar in incinta lui.

— Stiu. Imi pare rau ca s-a intamplat tocmai cu bolnavii tai. Noapte buna, Elizabeth. Somn usor.

— Si tie, Mark. Daca ai sa poti.

Mark a pus telefonul in furca si imediat greutatile zilei au revenit. Ce sa faca acum? Nu-i ramanea altceva decat sa pastreze legatura prin radio pana ajungea acasa. N-avea rost sa mai ramana la birou, sa se uite pe fereastra si sa se simta neajutorat, bolnav si singur. S-a dus la Aspirina si i-a spus ca pleaca acasa, dar il va suna din cincisprezece in cincisprezece minute pentru ca inca era nelinistit si voia sa vorbeasca cu Starnes si Calvert. Aspirina nici macar nu si-a ridicat ochii spre el.

— Bine, a spus Aspirina, mintea fiindu-i intru-totul preocupata de cuvintele incrucisate. Completase unsprezece randuri, ceea ce era un semn sigur ca seara parea a fi linistita.

Mark a iesit in Pennsylvania Avenue si s-a indreptat spre casa. La prima intersectie cu sens giratoriu, un turist care nu stia ca are prioritate tinea pe loc traficul. Sa-l ia naiba, a spus Mark in gand. In cele din urma, Mark a reusit sa-si continue drumul pe Pennsylvania Avenue. Sofa incet, fiind ingandurat si nelinistit. A dat drumul la radio pentru stirile de la miezul noptii; trebuia sa-si mute gandurile spre altceva, in seara aceea nu se petrecusera evenimente deosebite si prezentatorul stirilor parea destul de plictisit; presedintele tinuse o conferinta de presa in legatura cu legea pentru controlul si folosirea armelor, iar situatia in Africa de Sud parea a se inrautati. Au urmat apoi stirile locale; se intamplase un accident de circulatie pe G. W. Parkway in care fusesera implicate doua masini, care urmau a fi scoase din rau cu macaralele la lumina reflectoarelor, in conformitate cu cele relatate de martori oculari, o familie din Jacksonville ce-si facea vacanta la Washington, una din masini era un Lincoln negru si cealalta o limuzina Ford albastra. Alte detalii nu se cunosc.

O limuzina Ford albastra. Desi nu fusese atent la stiri, aceste cuvinte i se invarteau in creier. O limuzina Ford albastra? O, nu, Doamne, te rog, nu. A virat-o imediat in Maine Avenue si a pornit-o in plina viteza spre podul Memorial, unde mai fusese cu doua ore in urma. Acum strazile erau pustii si a ajuns in cinci minute. La locul accidentului cei de la Politia Metropolitana se aflau inca in numar mare si o banda din G. W. era inchisa cu bariere. Mark a parcat langa bordura cu iarba si a alergat spre bariera. Si-a aratat legitimatia si a fost dus la ofiterul care se ocupa de accident; i-a explicat ca se teme ca una dintre masinile implicate era condusa de un agent F. B. I.

— Aveti unele amanunte?

— Inca n-am scos masinile din rau, i-a raspuns inspectorul. Avem doar doi martori ai accidentului, daca a fost un accident. Aparent s-a intamplat ceva ciudat cu ele. In treizeci de minute masinile ar trebui sa fie scoase. Tot ce puteti face este sa asteptati.

Mark s-a dus la marginea soselei si a urmarit macaralele uriase si scafandrii minusculi care se scufundau in rau, sub lumina reflectoarelor. Cele treizeci de minute n-au fost treizeci de minute; Mark a tremurat in frigul noptii asteptand si privind. Au trecut patruzeci de minute, cincizeci si cand Lincoln-ul negru a aparut la suprafata se scursese mai bine de o ora. In masina era un singur cadavru. Precautul om purta centura de siguranta. Politia s-a pus in miscare imediat. Mark s-a inapoiat la ofiterul de serviciu si l-a intrebat cat va mai dura pana va fi scoasa cea de a doua masina.

— Nu mult. Deci Lincoln-ul n-a fost masina dumneavoastra?

— Nu, a spus Mark.

Au mai trecut zece minute, douazeci si apoi a vazut capota celei de a doua masini, cea de culoare albastru inchis; a aparut in cateva minute si partea laterala, cu una din ferestre deschisa foarte putin; apoi a vazut intreaga masina, inauntru se aflau doi barbati. A vazut numarul de inmatriculare. Pentru a doua oara in noaptea aceea Mark a simtit ca i se face rau. Aproape plangand a alergat la ofiterul ce raspundea de actiune si i-a dat numele celor doi barbati din masina si apoi a fugit la un telefon public, de pe marginea soselei. A fost un drum lung. A format numarul, timp in care s-a uitat la ceas; era aproape ora unu. Dupa ce telefonul a sunat o data, a auzit o voce obosita care a spus:

— Da.

Mark a zis:

— Julius.

Vocea a intrebat:

— Ce numar ai?

I l-a dat. Dupa treizeci de secunde telefonul a sunat.

— Ei bine, Andrews, este ora unu noaptea.

— Stiu, domnule director. Este vorba de Stames si Calvert. Sunt morti.

A urmat un moment de ezitare; vocea era acum a unui om perfect treaz.

— Esti sigur?

— Da, domnule director.

Mark i-a dat detalii despre accident incercand ca vocea sa nu-i tradeze emotia si ingrijorarea.

— Andrews, suna la tine la birou imediat, a spus Tyson, fara sa dezvalui vreunul din detaliile pe care mi le-ai dat mie in asta-seara. Spune-le doar despre accidentul de automobil, nimic mai mult. Apoi obtii de la politie orice informatie posibila. Vii la mine la birou la 7:30, nu la 8:30, intri pe lateralul cladirii, pe la intrarea mare, acolo va fi un barbat care te va astepta; sa nu intarzii. Du-te acum acasa si incearca sa dormi putin si pana maine sa nu te mai vada nimeni la fata. Nu te ingrijora, Andrews. Suntem doi care stim si voi pune alti agenti sa faca verificarile de rutina pe care ti le-am dat tie mai devreme.

Telefonul s-a inchis. Mark l-a sunat pe Aspirina. De ce noapte a avut parte! I-a spus despre Stames si Calvert si a inchis imediat, inainte ca Aspirina sa-i poata pune vreo intrebare. S-a reintors la masina sa si a condus foarte incet prin noapte. Cand si cand mai aparea cate o masina pe strada si ceata ce se lasase dadea lucrurilor o infatisare ciudata, ne-pamanteana.

La intrarea in garaj l-a vazut pe Simon, tanarul negru care lucra acolo si care-l placea pe Mark dar mai ales Mercedes-ul lui Mark. Mark cheltuise aproape toata mica mostenire lasata de o matusa pe aceasta masina, chiar dupa ce absolvise colegiul dar niciodata nu regreta aceasta extravaganta. Simon stia ca Mark nu are un anume loc in garaj si intotdeauna se oferea sa-i parcheze masina – ar fi dat oricat pentru sansa de a conduce superbul Mercedes SLC 580. De obicei, Mark schimba cateva glume cu Simon; in seara asta i-a dat cheile fara ca macar sa se uite la el.

— Am nevoie de ea la sapte dimineata, i-a spus indepartandu-se.

— Bine, omule, a venit inapoi raspunsul.

Inainte ca usa liftului sa se inchida, Mark l-a auzit pe Simon pornind din nou motorul. A ajuns in apartamentul sau; trei camere goale, fara nici un suflet in ele. A inchis usa si a tras si zavorul, ceea ce nu se intamplase niciodata pana atunci. A facut incet cativa pasi prin incapere, s-a dezbracat si a aruncat camasa mirosind a transpiratie in cosul cu rufe murdare, s-a spalat pentru a treia oara in seara aceea si s-a dus in pat unde a ramas cu ochii pironiti in tavanul alb. A incercat sa gaseasca un sens la tot ceea ce se intamplase si a incercat sa doarma. Au trecut sase ore si daca a atipit cateva minute.

In noaptea aceea a mai fost cineva care n-a dormit mai mult de cateva minute si s-a foit si s-a rasucit in patul ei de la Casa Alba.

Abraham Lincoln, John F. Kennedy, Martin Luther King, John Lenon si Robert Kennedy. Cati oameni de vaza si simpli cetateni au trebuit sa plateasca cu viata pana ca Parlamentul sa se hotarasca sa aprobe o lege care sa prescrie o asemenea autodistrugere?

— Cine altcineva mai trebuie sa moara? Se intreba ea. Daca ar fi randul meu, o ora mai potrivita nici ca ar exista.

S-a intors si l-a privit pe Edward, pe al carui chip se putea citi fara nici o indoiala ca astfel de ganduri morbide nu salasluiau in mintea lui.

VINERI DIMINEATA, 4 MARTIE. 6: 27 A. M.

In cele din urma, Mark n-a mai putut suporta sa stea in pat si la 6:30 s-a ridicat, a facut un dus, si-a pus o camasa curata si un alt costum de haine. De la fereastra apartamentului sau si-a aruncat privirile peste Washington Channel catre parcul East Potomac si prin minte i s-au perindat toate cele petrecute ieri. In cateva saptamani ciresii aveau sa infloreasca, in cateva saptamani.

A inchis usa apartamentului si a plecat bucurandu-se doar pentru simplul fapt ca se afla din nou in miscare. Simon i-a dat cheile de la masina; el reusise sa-i gaseasca un loc pentru Mercedes intr-una din parcarile particulare.

Mark a sofat incet pe 6-th Street, a virat-o la stanga pe G si a mers drept inainte pe 7-th Street. La aceasta ora matinala, pe strazi nu circulau decat camionetele pentru aprovizionare. A trecut pe langa muzeul Hirshhorn si a traversat Independence Avenue. La intersectia cu Pennsylvania, langa Arhivele Nationale s-a oprit la culoarea rosie a semaforului. Avea un sentiment ciudat, de parca totul ar fi reintrat in normal, iar ziua anterioara n-ar fi fost decat un vis urat. O sa ajunga la birou si Nick Stames si Barry Calvert vor fi acolo, ca de obicei. A privit spre stanga si imaginea s-a evaporat. La capatul bulevardului pustiu, zarea printre copaci portiuni din cladirea Casei Albe. In dreapta sa, la celalalt capat al bulevardului se inalta stralucitor in soarele diminetii Capitoliul. Si intre cele doua, si-a zis in gand Mark, intre Caesar si Cassius se gasea cladirea F. B. I. Singura, la mijloc, iar el si directorul se jucau cu destinul.

Mark a coborat panta garajului din spatele cladirii centrale F. B. I. si si-a parcat masina. Un tanar imbracat in uniforma regulamentara a Biroului – blazer bleumarin pantaloni gri, pantofi negri si o cravata eleganta – il astepta. Barbatul anonim, cum l-a numit in gand Mark arata mult prea pus la punct ca abia atunci sa se fi sculat. Mark Andrews i-a aratat legitimatia. Tanarul l-a condus spre lift fara sa scoata o vorba; au ajuns la etajul sapte unde Mark a fost escortat spre o camera mica si i s-a cerut sa astepte.

A ramas in antecamera directorului unde se gaseau pe o masuta numere vechi din Time si Newsweek; putea crede ca se afla intr-o sala de asteptare, la un dentist. Era pentru prima oara in viata lui cand ar fi preferat sa fie la un cabinet stomatologic. A reflectat la evenimentele din ultimele paisprezece ore. Dintr-un om care nu avea nici o responsabilitate si-si petrecea fara griji cel de al doilea an din cei cinci ce-i dedica F. B. I.-ului si care pareau a fi lipsiti de evenimente, se trezise peste noapte holbandu-se la falcile gata sa-l inghita ale unui tigru. La sediul central al Biroului Federal nu fusese decat o singura data, la angajare; atunci nimeni nu-l prevenise de ce se putea intampla. Discutasera despre salarii, bonificatii, concedii, despre o slujba in care te poti implini si care merita sa o practici, sa-ti servesti natiunea, dar nu se spusese nimic despre imigranti greci si postasi negri cu beregatile taiate si nici despre prieteni ce ar putea fi pescuiti din Potomac. Masura camera cu pasii incercand sa-si faca ordine in ganduri: ieri trebuia sa fie ziua lui libera, dar hotarase ca i-ar pica bine niste bani in plus. Poate ca un alt agent s-ar fi dus la spital mai repede si ar fi preintampinat o dubla crima. Poate ca, daca el ar fi condus limuzina Ford in noaptea trecuta, el ar fi fost cel cules din Potomac, nu Stames si Calvert. Poate. Mark a inchis ochii si, fara sa vrea, a simtit un fior prin sira spinarii. A facut un efort sa indeparteze panica si teama ce-l tinusera treaz toata noaptea. Poate ca acum ii va veni lui randul.

Ochii i s-au oprit pe placa de pe perete pe care era scris ca in peste saizeci de ani de istorie a F. B. I.-ului nu fusesera omorati in timpul serviciului decat treizeci si patru de oameni; numai o singura data se intamplase sa moara doi ofiteri in aceeasi zi. Ziua de ieri facea ca aceasta afirmatie sa fie depasita. Mark a continuat sa-si plimbe privirile de-a lungul peretilor, oprindu-se, in cele din urma, asupra unei fotografii a Curtii Supreme; guvernul si legea mana in mana. In stanga lui se aflau cei cinci directori: Hoover, Gray, Ruckelshaus, Kelley si acum redutabilul H. A. L. Tyson, cunoscut tuturor din F. B. I. sub acronimul Halt. Se pare ca nimeni, in afara de secretara sa, doamna McGregor, nu-i stia numele de botez. Se practica de multa vreme un fel de pariu la sediul central al Biroului Federal. Orice proaspat angajat in F. B. I. platea un dolar doamnei McGregor, care lucra ca secretara la cabinetul directorului de douazeci si sapte de ani, si-i spunea numele mic pe care presupunea ca l-ar avea directorul. Daca ghicea, primea toata suma ce se stransese de-a lungul timpului. Acum pisoiul-pusculita numara 3.516 dolari. Mark avansase numele de Hector. Doamna McGregor rasese si se mai adaugase un dolar la suma adunata de-a lungul anilor. Daca doreai sa mai incerci o data, asta te mai costa un dolar, dar, in cazul in care nu nimereai, trebuia sa platesti o amenda de zece dolari.

Foarte putini isi mai incercau norocul a doua oara si pisoiul se facea tot mai mare odata cu noua victima care sosea.

Mark fusese convins ca a dat lovitura cand ii venise ideea de a verifica dosarele cu amprentele criminalilor. F. B. I.-ul avea trei categorii de dosare pentru amprente: pentru militari, civili si criminali. Amprentele tuturor agentilor F. B. I. se gaseau in dosarul pentru criminali, in acest fel puteau fi urmariti agentii F. B. I. ce deveneau criminali sau erau eliminate amprentele unui agent de la locul crimei; aceste dosare rareori erau consultate. Mark se considerase foarte destept cand ceruse sa vada fisa lui Tyson. Aceasta ii fusese in-manata de un lucrator de la sectia de amprente. Pe ea scria: inaltimea: 61”; Greutatea: 180 livre; Parul: castaniu; Ocupatia: Director F. B. I.; Nume: Tyson, H. A. L. Nu se dadea nici un prenume. Ofiterul, un alt barbat anonim, in costum bleumarin, zambise sarcastic spre Mark si spusese destul de tare ca sa poata fi auzit: „Inca un tanc care-si inchipuie c-o sa castige cat ai bate din palme trei miare”.

Cum in ultima decada Biroul Federal de Investigatii devenise tot mai implicat in politica, Congresul a cazut foarte repede de acord asupra numirii in functia de director a unui bun specialist cu o solida baza juridica. Tyson avea legea in sange. Strabunicul lui fusese angajat la Wells Fargo1 aparand cu arma drumul dintre San Francisco si Seattie, din celalalt stat Washington. Bunicul lui fusese primar al Bostonului si sef al politiei, o combinatie rara, iar tatal lui se pensionase din functia de procuror de Masschusetts. Ca stranepotul urmase traditia familiei si sfarsise ca director al Biroului Federal de 1 Wells, Fargo & comp. (1852) – societate ce asigura serviciul de posta si diligenta in vestul Americii.

Investigatii nu surprinsese pe nimeni. Anecdotele despre el atinsesera cifre incredibile si Mark se intreba cate din ele erau apocrife.

Nu era nici un dubiu ca Tyson marcase golul victoriei in ultimul sau meci ca student din partida Harvard-Yale, pentru ca existau marturii scrise, dupa cum tot atat de adevarat era faptul ca el a fost singurul alb care a facut parte din echipa americana de box de la Jocurile Olimpice din 1956 de la Melbourne. Daca era adevarat ca-i spusese fostului presedinte Nixon ca mai degraba l-ar sluji pe diavol, decat sa fie directorul F. B. I. sub pre-sedentia lui, nimeni n-ar putea sti cu siguranta, dar ca echipa Kane n-ar fi facut nici un efort spre a-l convinge sa accepte postul era o pura-inventie.

Sotia lui murise in urma cu cinci ani pentru ca facuse scleroza in placi. O ingrijise timp de douazeci de ani cu un devotament fara margini.

Nu se temea de nimeni si reputatia sa de om cinstit, care-ti spune in fata tot ce gandea, il ridicase in ochii natiunii cu mult deasupra celorlalti demnitari. Dupa o perioada de deceptie ce a urmat mortii lui Hoover, Halt Tyson a readus Biroului Federal prestigiul de care se bucurase in anii '30 si '40. Tyson fusese unul din motivele pentru care Mark acceptase fericit sa-si incredinteze cinci ani din viata F. B. I.-ului.

Mark a inceput sa-si faca de lucru cu butoniera de la mijlocul hainei, asa cum au tendinta toti agentii F. B. I. in cea de a cincisprezecea saptamana de la cursul de la Quantico i se repetase pana la exasperare ca haina niciodata nu trebuie sa fie inchisa la nasturi, spre a lasa butonierele libere pentru teava pistolului, pe care trebuia sa-l tina in toc, la sold si nu pe o curea fixata pe umar. Pe Mark il irita ca serialele de la televiziune despre F. B. I. intotdeauna prezentau gresit acest lucru. Ori de cate ori un agent F. B. I. simte ca este in pericol incepe sa se joace cu butoniera din mijloc spre a se asigura ca haina nu este inchisa. Mark se simtea cotropit de un sentiment de frica, frica de necunoscut, frica de H. A. L. Tyson, frica pe care un Smith si Wesson n-o puteau vindeca.

Tanarul anonim cu privire vigilenta si cu jacheta bleumarin s-a intors.

— Domnul director va asteapta.

Mark s-a ridicat in picioare simtindu-se nesigur pe el, si-a trecut mainile peste pantaloni spre a-si sterge palmele de transpiratie si l-a urmat pe tanar in camera urmatoare si apoi in cabinetul particular al directorului. Acesta si-a inaltat privirile, i-a facut semn sa ia loc si a asteptat ca tanarul sa iasa si sa inchida usa. Directorul era un om voinic, cu un cap mare, bine infipt pe umerii masivi. Sprancenele-i stufoase se potriveau cu parul castaniu, sarmos si pieptanat neglijent; era atat de carliontat, ca ai fi putut crede ca este o peruca, daca n-ar fi fost vorba despre H. A. L. Tyson. Mainile-i mari le tinea rasfirate pe birou intr-un gest de parca ar fi incercat sa-l opreasca sa n-o ia la fuga. Delicatul birou Queen Anne parca era gata sa se sfarame sub stransoarea directorului. Obrajii-i erau roscovani, dar nu roseata celor obisnuiti cu alcoolul, ci aramiul pe care ti-l da vremea buna si vremea rea. Putin mai in stanga directorului se afla inca un barbat, muschiulos, proaspat ras si tacut, tipul clasic al politistului. Directorul a vorbit:

— Andrews, ti-l prezint pe directorul adjunct Matthew Rogers. L-am pus la curent cu evenimentele ce au urmat mortii lui Casefikis. Vor fi multi agenti care se vor ocupa de aceasta investigatie impreuna cu tine. Ochii cenusii ai directorului il sfredeleau pe Mark. Ieri am pierdut doi dintre cei mai buni oameni ai mei, Andrews, si nimic – iti repet, nimic – nu ma va opri ca sa aflu cine este vinovatul, chiar daca acesta ar fi sa fie presedintele in persoana, ma intelegi?

— Da, domnule director, spuse Mark foarte incet.

— Din informatiile pe care le-am dat presei ai sa vezi ca am lasat publicului impresia ca ceea ce s-a intamplat ieri seara nu este altceva decat un obisnuit accident de circulatie intre multe altele. Nici un jurnalist n-a facut legatura intre crimele de la Centrul Medical Woodrow Wilson si moartea agentilor mei. De ce-ar face-o, cand in America se petrece cate o crima la fiecare douazeci si sase de minute?

Un dosar pe care era scris „Seful Politiei Metropolitane” se afla pe masa, langa director; asa ca si cei de la Politie erau sub control.

— Noi, domnule Andrews.

Cuvintele l-au facut pe Mark sa se simta oarecum plin de importanta.

— Avem de gand sa-i dezamagim. Am examinat foarte atent ceea ce mi-ai spus seara trecuta. Am sa rezum situatia dupa cum o vad eu. Te rog, considera-te liber sa ma intrerupi ori de cate ori doresti.

In imprejurari normale, Mark ar fi ras.

Directorul isi pironise privirile asupra dosarului.

— Imigrantul grec a vrut sa-l vada pe seful F. B. I., a continuat el. Poate ca i-as fi satisfacut cererea daca as fi stiut despre ea. Si-a inaltat privirile. Totusi, sa trecem la fapte: Casefikis a facut o declaratie verbala in fata ta la Woodrow Wiison, al carei miez este ca el era convins ca s-a pus la cale un complot pentru asasinarea presedintelui Statelor Unite in 10 martie; el a auzit din intamplare aceasta informatie cand servea pranzul intr-un salon special dintr-un hotel din Georgetown, pranz la care el credea ca ar fi fost prezent un senator al Statelor Unite. Pana aici este corect, Andrews?

— Da, domnule director.

Din nou directorul si-a coborat privirile in dosar

— Politia a luat amprentele mortului si el nu figureaza nici in dosarele noastre, nici ale Politiei. Asa ca deocamdata, tinand cont de cele patru omoruri de ieri seara, trebuie sa plecam de la prezumtia ca tot ceea ce ne-a spus imigrantul grec a fost de buna credinta. Poate ca nu a inteles el foarte exact intreaga poveste, dar a prins ceva destul de important, daca s-au comis patru crime intr-o singura noapte. Cred, de asemenea, ca putem presupune ca acei oameni, indiferent cine ar fi, care se afla in spatele acestor evenimente diabolice sunt convinsi ca acum sunt in siguranta, pentru ca i-au omorat pe toti care ar fi putut sti despre planurile lor. Te poti considera norocos, tinere, ca ai scapat.

— Da, domnule director.

— Presupun ca te-ai gandit ca ei au crezut ca tu ai fost in Fordul albastru.

Mark a dat din cap. In ultimele zece ore gandul asta nu-i mai daduse pace; spera ca Norma Stames sa nu se gandeasca la acelasi lucru.

— Vreau ca acesti conspiratori sa creada ca acum se afla in afara de orice pericol si, din acest motiv, intentionez sa las programul presedintelui sa se desfasoare conform planificarii, cel putin pentru moment.

Mark a indraznit sa puna o intrebare:

— Dar, domnule director, n-o puneti pe doamna presedinte intr-un pericol de moarte?

— Andrews, cineva, undeva, si s-ar putea sa fie un senator al Statelor Unite, planuieste sa asasineze presedintele; pana acum el a fost pregatit sa-mi omoare doi dintre cei mai buni agenti ai mei, un grec care ar fi putut sa-l recunoasca si un postas surd a carui singura legatura cu aceasta treaba a fi fost aceea ca l-ar fi putut identifica pe ucigasul lui Casefikis. Daca ne punem acum in miscare artileria grea, ii vom speria. Noi nu avem aproape nimic ca sa ne continuam ancheta; este foarte putin probabil sa le descoperim identitatea. Si daca o facem, cu siguranta ca n-o sa putem sa-i rastignim. Singura noastra sansa de a-i prinde este sa-i lasam pe ticalosi sa creada ca nu mai este nici un pericol pentru ei – asta exact pana in ultima clipa. Numai in acest mod ii putem aresta. S-ar putea ca ei deja sa fie speriati, ceea ce, totusi, nu prea cred. Ei au folosit mijloace atat de violente ca sa-si asigure secretul intentiilor, incat trebuie sa aiba motive stringente ca sa doreasca sa-l inlature pe presedinte din calea lor in urmatoarele sapte zile. Trebuie sa aflam care este motivul.

— Nu, nu inca. Dumnezeu stie ca in ultimii doi ani a avut destule probleme cu proiectul de lege pentru controlul armelor, fara sa fi fost nevoita sa priveasca inapoi peste umar, ca sa afle care dintre senatori este Marc Antoniu si care Brutus.

— Deci ce vom face in urmatoarele sase zile?

— Tu si cu mine va trebui sa-l gasim pe Casius. Si el nu poate fi decat un calic, hamesit de foame.

— Dar daca nu-l aflam? A intrebat Mark.

— Dumnezeu sa ajute America.

— Si daca-l gasim?

— Tu va trebui sa-l omori.

Mark a reflectat o clipa. In viata lui nu omorase pe nimeni; si, daca te gandesti, nu omorase absolut nimic. Lui nu-i placea nici macar sa calce pe insecte. Si gandul ca prima persoana pe care s-ar putea s-o omoare ar fi posibil sa fie un senator american, il ingrozea.

— Nu fi atat de speriat, Andrews. S-a putea sa nu ajungi pana acolo. Acum lasa-ma sa-ti spun exact ce vreau sa faci. Intentionez sa-l informez pe Stuart Knight, seful Serviciului Secret, ca doi dintre ofiterii mei investigau un barbat care pretindea ca presedintele Statelor Unite va fi asasinat in cursul urmatoarei luni. Totusi, n-am nici o intentie sa-i mentionez ca este implicat un senator; si n-am sa-i spun ca doi dintre oamenii mei au murit din aceasta cauza; asta nu este problema lui. S-ar putea, de fapt, sa nu fie amestecat nici un senator si nu vreau ca o mana de oameni sa se holbeze la reprezentantii lor alesi si sa se intrebe care dintre ei este criminalul.

Adjunctul directorului si-a dres vocea si a vorbit pentru prima oara:

— Unii dintre noi, oricum, gandesc in acest mod.

Directorul a continuat fara comentarii:

— Andrews, in dimineata asta vei scrie un raport despre informatia data de Casefikis si imprejurarile in care a fost omorat si i-l vei da lui Grant Nanna. Nu incluzi si mortile lui Stames si Calvert care au urmat: nimeni nu trebuie sa faca nici o legatura intre cele doua evenimente. Raportezi amenintarea asupra vietii presedintelui, dar nu si posibilitatea de a fi implicat un senator. Tu ai proceda la fel, Matt?

— Da, domnule director, a spus Rogers. Daca ne exprimam suspiciunile in fata unor oameni care nu trebuie sa le cunoasca, riscam sa provocam luarea unor masuri de securitate ce-i vor face pe asasini sa-si caute acoperire; atunci, pur si simplu, va trebui sa ne oprim si s-o pornim din nou – daca vom fi suficient de norocosi ca sa ni se mai ofere a doua sansa.

— Exact, a spus directorul. Deci asa vom proceda, Andrews. Sunt o suta de senatori. Unul din ei constituie singura noastra legatura cu conspiratorii. Va fi sarcina ta sa-l depistezi pe acel om. Directorul adjunct ne va da cativa tineri care sa urmareasca celelalte fire pe care le avem. Nu este cazul ca ei sa cunoasca detaliile, Matt. Pentru inceput trebuie verificat restaurantul Golden Duck.

— Si fiecare hotel din Georgetown spre a vedea care dintre ele a dat un dineu intr-un salon in 24 februarie, a spus Rogers. Si spitalul. S-ar putea ca cineva sa fi zarit vreun suspect dand tarcoale prin parcare sau pe coridoare; pesemne ca asasinii au vazut Fordul nostru acolo, pe cand Calvert si cu tine, Andrews, stateati de vorba cu Casefikis. Cred ca asta-i tot ce putem face pentru moment.

— Sunt de acord, a spus directorul. Bine, iti multumesc, Matt, n-am sa-ti mai rapesc din timp acum. Daca apare ceva, te rog, anunta-ma imediat.

— Bineinteles, a spus directorul adjunct.

A dat din cap spre Mark, in semn de ramas bun si a parasit incaperea.

Mark a ramas tacut, impresionat de claritatea cu care directorul prinsese detaliile cazului. Mintea lui pesemne ca era ca un seif cu documente, fiecare lucru cu compartimentul lui.

Directorul a apasat pe un buton al interfonului.

— Cafea pentru doua persoane, doamna McGregor, te rog.

— Da, domnule director.

— Acum, Andrews, tu te vei prezenta la mine la birou in fiecare dimineata la ora sapte si-mi vei raporta. Daca se iveste vreo urgenta ma suni folosind numele codificat Julius. Eu voi folosi acelasi nume cand te sun. Cand vei auzi cuvantul „Julius”, intrerupi orice activitate asupra careia te afli. Ai inteles?

— Da, domnule director.

— Acum, un punct foarte important. Daca se intampla cumva ca eu sa mor sau sa dispar, nu raportezi decat procurorului general, iar Rogers va avea grija de rest. Daca tu mori, tinere, lasi decizia asupra mea. A zambit pentru prima oara – pentru Mark nu era genul de gluma pe care sa-l guste. Am vazut din dosar ca ai dreptul la doua saptamani de concediu. Ei bine, ia-l incepand cu dupa-amiaza de azi. Nu vreau ca tu sa existi oficial la birou cel putin o saptamana. Grant Nanna deja a fost informat ca lucrezi cu mine, a continuat directorul. Tinere, va trebui sa ma suporti zi si noapte si nimeni altcineva, in afara de raposata mea sotie, n-a mai trebuit sa faca fata unei asemenea corvezi.

— Si dumneavoastra pe mine, domnule director, a venit rapid si pe negandite raspunsul lui Mark.

Astepta sa fie pus la punct; in schimb, directorul a zambit din nou.

Doamna McGregor a aparut cu cafelele, i-a servit si a plecat. Directorul si-a baut-o dintr-o inghititura si a inceput sa masoare biroul cu pasii, de parca s-ar fi aflat intr-o cusca; Mark nu s-a clintit de pe locul sau, dar nu si-a dezlipit ochii de pe director. Umerii masivi i se miscau in sus si in jos, iar capu-i mare, cu par stufos si-l clatina dintr-o parte in alta.

Parcurgea, ceea ce baietii numeau un proces de gandire.

— Primul lucru pe care trebuie sa-l faci, Andrews, este sa afli ce senatori se gaseau in Washington pe 24 februarie. Cum era in preajma weekend-ului, pesemne ca mai toti stimabilii nostri senatori bantuiau prin tara, ca sa tina discursuri sau sa-si duca rasfatatele odrasle in vacanta.

Ceea ce-l facea pe director sa fie iubit de toata lumea era nu ceea ce spunea despre cineva care nu era prezent, ci franchetea cu care iti trantea in fata tot ceea ce avea de zis. Mark a zambit si a inceput sa se relaxeze.

— Cand o sa avem lista aceea, o sa incercam sa vedem ce au in comun, ii vom separa pe republicani de democrati si apoi ii vom grupa in functie de interese de partid, publice si personale. Dupa aceea va trebui sa aflam care dintre ei are vreo legatura cu presedintele Kane, fie in trecut, fie in prezent, fie de prietenie, fie de neamicitie. Raportul tau va cuprinde toate aceste detalii si fii pregatit pentru intalnirea noastra de maine dimineata. Ai inteles?

— Da, domnule director.

— Acum mai exista inca ceva ce as vrea sa-ti fie foarte clar, Andrews. Asa dupa cum sunt sigur ca stii, in ultima decada, F. B. I.-ul a fost intr-o pozitie politica foarte delicata. Cainii aceia de paza din Congres abia asteapta ca noi sa ne depasim autoritatea legitima. Daca cream cumva vreo suspiciune asupra unui membru al Congresului, fara a avea dovezi de netagaduit in privinta nevinovatiei lui, au sa ne rastigneasca pe cruce. Si pe buna dreptate, dupa parerea mea. Agentiile de politie intr-o democratie trebuie sa dovedeasca faptul ca se poate avea incredere in ele si ca nu reprezinta un factor care sa submineze procesul politic. Trebuie sa fim mai puri, decat sotia lui Caesar. Ai inteles?

— Da, domnule director.

— Cu ziua de azi, nu ne mai raman decat sase zile, iar de maine numai cinci si vreau sa-mi prinzi pe acest om si complicii lui, cu dovezi de netagaduit, incat niciunul din noi sa nu fie invinuit de depasirea atributiilor statutare.

— Nu va fi, domnule director.

Directorul s-a intors la biroul sau si a sunat-o pe doamna McGregor.

— Doamna McGregor, acesta este agentul special Andrews care va lucra alaturi de mine intr-o investigatie extrem de importanta in urmatoarele sase zile. Ori de cate ori doreste sa ma vada il lasi sa intre; daca eu sunt cu cineva, exceptand domnul Rogers, anunta-ma imediat nu-l lasi sa astepte nici un minut.

— Da, domnule director.

— Si as dori ca sa nu mentionezi acest lucru nimanui.

— Bineinteles, domnule Tyson. Directorul s-a intors spre Mark.

— Acum te duci la Departament si te apuci de treaba. Maine la sapte dimineata te prezinti in acest birou.

Mark s-a ridicat in picioare. Nu-si terminase cafeaua; poate ca dupa sase zile se va simti mai la largul lui. A strans mana pe care i-a intins-o directorul si s-a indreptat spre usa. Cand era pe punctul de a o deschide, directorul a adaugat:

— Andrews, sper ca ai sa fii cu mare grija. Priveste tot timpul peste ambii umeri deodata, fii cu ochi-n patru.

Mark fu strabatut de un fior si a iesit repede din camera, apoi pe hol, iar cand a ajuns la lift si-a rezemat spatele de perete. A coborat la parter si a pornit grabit de-a lungul coridorului ciocnindu-se de un grup de turisti care cercetau fotografiile celor mai cautati criminali din America. Saptamana viitoare, unul dintre ei va fi oare un senator?

Cand a ajuns in strada s-a strecurat printre vehicule si a traversat Pennsylvania Avenue oprindu-se la Departament, care in dimineata asta i se parea strain. Doi oameni lipseau si vor lipsi mereu, iar ei nu puteau fi inlocuiti de un manual de instructie. Steagul de pe cladirea F. B. I, si cel de pe vechea Posta erau in berna; doi dintre agentii lor erau morti.

Mark s-a dus direct in biroul lui Grant Nanna; acesta, peste noapte, imbatranise cu zece ani. Ii murisera doi prieteni, unul, superiorul sau ierarhic si celalalt ii era subaltern.

— Stai jos, Mark.

— Multumesc.

— Directorul deja a vorbit cu mine in dimineata asta. Nu-ti pun nici o intrebare, inteleg ca de azi de la pranz iti iei doua saptamani de concediu si ca-mi vei scrie un raport cu ceea ce s-a intamplat la spital. Eu il voi da superiorilor mei si cu asta cazul este inchis pentru Departament, fiind preluat de cei de la Omucideri. Ei au incercat, de asemenea, sa-mi spuna ca Nick si Barry au murit intr-un accident de masina.

— Da, domnule, a spus Mark.

— Nu cred o iota din toata povestea asta, a spus Nanna. Acum tu, intr-un fel, esti in mijlocul evenimentelor si poate ca ai sa reusesti sa-i prinzi pe ticalosi. Daca-i gasesti piseaza-le coaiele in tarana si cheama-ma si pe mine sa-ti dau o mana de ajutor, pentru ca daca pun laba pe unul din ticalosii aia.

Mark si-a ridicat privirile spre Grant Nanna, apoi plin de tact si le-a indreptat in alta parte, asteptand ca superiorul sau sa-si redobandeasca stapanirea de sine.

— Acum, dupa ce parasesti biroul, nu ti se mai permite sa iei legatura cu mine, dar, daca te pot ajuta cu ceva, suna-ma oricand. Nu-i spune directorului pentru ca ne-ar omori pe amandoi daca ar afla. Pleaca, Mark.

Mark a parasit imediat incaperea si s-a indreptat spre biroul lui. S-a asezat la masa si a scris raportul cu exactitate, asa cum il instruise directorul, scurt si fara alte implicatii, i l-a dus lui Nanna, care si-a aruncat ochii peste el si l-a pus intr-un plic.

— L-ai cam spalat putin, dar e bine facut.

Mark n-a comentat. A semnat din partea Departamentului Washington, acesta fiind unicul loc in care se simtea in siguranta, in urmatoarele sase zile va fi singur, de capul sau. Barbatii ambitiosi intotdeauna si-au dorit sa-si stie viitorul cu anticipatie, sa-si cunoasca evolutia carierei; Mark s-ar fi multumit cu o perioada doar de o saptamana.

Directorul a apasat un buton. Tanarul anonim, in blazer bleumarin si pantaloni gri a intrat in camera.

— Da, domnule director.

— Vreau o supraveghere totala asupra lui Andrews, zi si noapte; sase oameni in trei schimburi, care sa-mi raporteze in fiecare seara. Vreau o fisa amanuntita asupra lui: familie, educatie, prietene, asociati, obiceiuri, hobby-uri, religie, afilieri la organizatii, absolut totul pana maine dimineata la 6:45. Ai inteles?

— Da, domnule director.

Constient ca membrii Senatului ar fi suspicios daca un agent F. B. I. s-ar interesa despre vreunul din ei, Mark si-a inceput investigatiile la Biblioteca Congresului, in timp ce urca lungul sir de trepte si-a amintit o scena din Toti oamenii presedintelui in care Woodward si Bernstein si-au petrecut ore al caror numar nu se mai stie, cautand fara nici un succes cateva pagini in noianul de hartii din dosarele bibliotecii, incercau sa gaseasca probe ca E. Howard Hunt verificase materialele referitoare la Edward M. Kennedy. Si pentru un agent F. B. I. ce se afla pe urmele unui criminal, ba chiar si pentru reporterii ce faceau investigatii, era o munca de cercetare extrem de obositoare si nu o indatorire placuta de serviciu. Tocmai aici zacea diferenta dintre succes si esec.

Mark a deschis usa pe care era scris: „Acces numai cititorilor” si s-a indreptat cu pasi mari spre sala principala de lectura, o camera mare, circulara, cu cupola, decorata in tonuri discrete de auriu, bej, ruginiu si bronz. Parterul era ocupat de siruri de mese din lemn de culoare inchisa, curbate, asezate concentric in jurul biroului supraveghetorului de sala, ce se afla in mijlocul incaperii. La etajul al doilea, printre arcade gratioase, se aflau mii de carti. Mark s-a apropiat de birou si pe un ton soptit asa cum este firesc in astfel de incinte, l-a intrebat pe bibliotecar unde ar putea gasi Stenogramele Congresului.

— Camera 244, la sala de lectura pe profil juridic.

— Cum ajung acolo?

— Va intoarceti la fisier si din cealalta parte a cladirii, luati liftul pana la etajul al doilea.

Mark a reusit sa gaseasca sala de literatura juridica, o camera alba, rectangulara, cu trei siruri de rafturi cu carti pe latura stanga. Dupa ce a intrebat o alta bibliotecara, a reusit sa localizeze Stenogramele Congresului in unul din rafturile de culoare maro inchis, de pe peretele din dreapta A luat volumul necapsat, pe care scria 24 februarie, s-a asezat la o masa lunga si goala si a inceput anosta munca de selectare.

Dupa ce a rasfoit timp de o jumatate de ora rezumatul problemelor dezbatute in Senat, Mark si-a dat seama ca era norocos. Multi senatori, se pare, parasisera Washington-ul plecand in weekend, pentru ca atunci cand a verificat prezenta din 24 februarie a vazut ca, din cei o suta de senatori, numarul celor care au participat la dezbateri n-a depasit cifra de saizeci. Si legile care au fost votate erau destul de importante incat sa impuna prezenta acelor senatori care inca mai erau prin Senat.

S-a uitat la ceas- 12:15.

Pauza pentru pranz.

Nu-si putea permite sa-si ia o pauza.

VINERI DUPA-AMIAZA, 4 MARTIE, 12:30 P. M.

In camera isi facusera aparitia la scurte intervale unul dupa altul trei oameni. Nu se placeau niciunul pe celalalt numai rasplata pecuniara ii adunase in aceeasi incapere. Primul asosit sub numele de Tony; avusese atat de multe nume ca nimeni nu mai stia care era cel adevarat, cu exceptia, poate, a mamei sale, iar ea nu-l mai vazuse de douazeci de ani, cand parasise Sicilia plecand la tatal lui si fostul ei sot, in State. Sotul ei o abandonase cu douazeci de ani inainte de asta; istoria, deci, se repeta cu o ciclicitate de douazeci de ani.

Dosarul lui Tony de la F. B. I., categoria criminali, il desena ca avand o statura potrivita: cinci picioare si opt toli si o suta patru zeci si sase de livre, par negru, nas drept ochi caprui, fara semne particulare, arestat si acuzat de jefuirea unei banci; fiind prima condamnare, sentinta fusese de doi ani inchisoare. Ceea ce nu se mentiona in dosar era faptul ca Tony era un foarte bun sofer, o dovedise ieri si daca prostul ala de neamt si-ar fi pastrat cumpatul, acum s-ar fi aflat in incapere patru oameni in loc de trei. El ii spusese sefului -”daca ai de gand sa folosesti un neamt, pune-l sa-ti construiasca o masina, nu sa stea la volan.” Seful nu-l ascultase si neamtul fusese scos afara cu macaralele de pe fundul Potomacului. Data viitoare il vor folosi pe varul lui Tony, Mario. Asa, cel putin, va mai fi inca cineva de incredere in echipa, pentru ca nu poti conta pe un fost politist si pe un tar de japonez care nu scoate niciodata nici o vorba.

Tony a aruncat o privire spre Xan Tho Huc, care nu vorbea decat atunci cand i se adresa direct o intrebare. De fapt, el era vietnamez, dar izbutise, in cele din urma, sa fuga in 1979 in Japonia. Daca ar fi concurat la Jocurile Olimpice de la Los Angeles toata lumea i-ar fi stiut numele, pentru ca nimeni nu l-ar fi impiedicat sa castige medalia de aur la tir, dar Xan, gandindu-se la viitoarea cariera pe care avea de gand sa o imbratiseze, a hotarat ca este mai bine sa-si pastreze anonimatul, asa ca s-a retras de la selectiile pentru Jocurile Olimpice. Antrenorul lui a incercat sa-l faca sa se razgandeasca, dar fara succes. Pentru Tony, Xan ramanea un ticalos de japonez, desi in sinea lui trebuia sa recunoasca, vrand nevrand, ca nu mai exista un alt om care sa traga grupat zece gloante de la o distanta de opt sute de iarzi, intr-un patrat cu latura de trei toli, exact marimea fruntii Florentynei Kane.

Japonezul statea nemiscat cu privirile pironite asupra lui Tony. Infatisarea lui Xan il avantaja mult in meserie. Nimeni nu se astepta ca omuletul care abia daca atingea cinci picioare si doi toli si cantarea vreo suta zece livre sa fie un ochitor de exceptie. Mai toti oamenii asociau bunii tragatori cu matahalosii cowboy, ori cu caucazieni cu obraji scofalciti. Daca ti s-ar fi spus ca omul asta este un ucigas fara mila, te-ai fi gandit ca-si foloseste mainile, recurgand la garota si nunchaki sau chiar la otrava. Dintre toti trei, numai Xan avea o razbunare personala de platit. Cand era copil ii vazuse pe parintii sai macelariti de americani in Vietnam. Pana ce gloantele le sfartecasera trupurile ei vorbisera de bine despre yanchei si chiar ii sprijinisera. Pe el il crezusera mort si nu-i mai dadusera nici o atentie. Fusese o tinta prea mica spre a-l nimeri.

Din acel moment jurase in sinea lui ca se va razbuna. Izbutise sa fuga in Japonia si acolo, timp de doi ani, dupa caderea Saigon-ului, obtinuse o slujba intr-un restaurant chinezesc si participase la un program guvernamental american pentru refugiatii din Vietnam, isi oferise ajutorul vechilor sale contacte din serviciile secrete vietnameze, insa acestea ii spusesera ca regreta, dar nu pot sa-i ofere nimic de lucru; data fiind prezenta tot mai redusa a americanilor in Asia, comunistii nu mai aveau nevoie de ucigasi, ci mai degraba de oameni cu pregatire juridica. Asa ca Xan lucrase pe unde putuse in Japonia. In 1981 obtinuse cetatenie japoneza, un pasaport si isi incepuse noua cariera.

Spre deosebire de Tony, lui Xan nu-i repugnau cei cu care lucra. Pur si simplu, nici nu se gandea la ei. El fusese angajat si acceptase de buna voie sa execute o sarcina profesionala pentru care avea sa fie foarte bine platit si, in acest fel, cel putin intr-o oarecare masura, trupurile sfartecate ale parintilor sai aveau sa fie razbunate. Celorlalti le reveneau indatoriri limitate care sa asigure succesul operatiunii pe care el trebuia s-o duca la capat. Daca ei isi vor executa sarcinile cu un minimum de erori prostesti, el isi va indeplini partea ce-i revine fara cusur si peste cateva zile se va intoarce in Orient. La Bangkok sau Manila sau poate la Singapore. Xan inca nu se hotarase. Cand toata aceasta poveste se va termina, el va avea nevoie – si acum si-o va putea permite – de o lunga perioada de odihna.

Cel de al treilea barbat din incapere, Ralph Matson, era, poate, cel mai periculos dintre cei trei. Inalt de sase picioare si doi toi, spatos, cu nas mare si barbie puternica, era cel mai de temut pentru ca era foarte inteligent. Dupa ce lucrase cinci ani ca agent special in F. B. I. gasise un mod usor de a-i parasi dupa moartea lui Hoover; loialitatea fata de sef si toate celelalte nu erau decat prostii. Pana una alta invatase destule, ca sa profite de cunostintele dobandite in F. B. I. despre criminologie, incepuse cu un mic santaj asupra unor oameni care nu voiau sa fie facute publice dosarele lor de la F. B. I., dar acum trecuse la afaceri mai importante. Nu avea incredere in nimeni – lucru ce tot de la F. B. I. il invatase – si cu siguranta nu in neamtul ala idiot care se zapacise si, in loc sa-dea inapoi, o luase razna inainte si nici in asiaticul asta galben, cu ochi piezisi.

Nimeni din incapere nu scosese nici o vorba.

Usa s-a deschis. Trei capete s-au intors deodata, trei capete care erau obisnuite cu pericolul si nu se sinchiseau de surprize; apoi s-au relaxat imediat, cand i-au vazut pe cei doi barbati care au intrat.

Cel mai tanar dintre cei doi fuma. S-a asezat in capul mesei, loc ce-i revine, de obicei, presedintelui, celalalt s-a asezat langa Matson, avandu-l pe presedinte in dreapta. Au dat doar din cap, in semn de salut, fara a scoate nici o vorba. Barbatul mai tanar, inregistrat pe listele de vot sub numele de Peter Nicholson, dar in certificatul de nastere sub cel de Piotr Nicolaevici, avea un cap ce putea servi drept reclama pentru o companie de cosmeticale, plina de succes. Costumul sau arata ca se imbraca la Chester Barrie, pantofii erau de la Loeb's, cravata de la Ted Lapidus. Fisa lui de la Criminalistica era goala. Aceasta era cauza pentru care se si afla in capul mesei. El nu se privea pe sine ca un criminal; se considera un om care doreste sa pastreze statu quo-ul2.

Facea parte dintr-un mic grup de milionari din sud care-si consolidasera averile din comertul cu arme mici. Afacerile lor se desfasurau pe scara mare, pentru ca, in conformitate cu amendamentul doi la Constitutie, fiecare cetatean american avea dreptul sa poarte arma si unul din patru americani isi exercita acest drept. Un pistol obisnuit putea fi cumparat cu 100 dolari, dar armele sofisticate si pustile, care aveau statutul de simbol pentru multi patrioti americani, puteau fi achizitionate la suma de 10.000 dolari. Presedintele si cei de-o teapa cu el vindeau pistoale cu milioanele si pusti cu zecile de mii. Nu le fusese greu sa-l determine pe Ronald Reagen sa lase in pace comertul cu arme, dar stiau ca nu vor reusi niciodata s-o convinga pe Florentyna Kane. Legea controlului si folosirii armelor deja fusese aprobata de Camera si, daca nu se luau unele masuri drastice, nu mai era nici o indoiala ca va trece si prin Senat cu acelasi rezultat. Din aceasta cauza, pentru a mentine statu quo-ul, presedintele se afla in capul mesei.

A deschis sedinta, asa cum orice presedinte ar face-o, cerand oamenilor sai sa i se raporteze pentru domeniul fiecaruia de activitate. Primul a fost Matson.

Nasul mare s-a inaltat, falcile grele s-au pus in miscare.

— Eu am intrat pe canalul unu F. B. I.

In anii cand lucra ca agent F. B. I. si se pregatea pentru criminalistica, Matson furase un post emitator-receptor portativ al biroului, il solicitase pentru exercitii de rutina, semnase pentru el si apoi il raportase pierdut. A fost pedepsit si a trebuit sa suporte costul lui; pretul platit a fost mic raportat la avantajul de a asculta comunicarile F. B. I.

— Stiam ca grecul se ascunde undeva in Washington si banuiam ca; din cauza ranii de la picior, pana la urma, se va duce la unul din cele cinci spitale districtuale. Stiam ca nu va ajunge la un cabinet particular, pentru ca era prea scump. Atunci l-am prins pe putoarea de Stames pe canalul unu.

— Fara injurii, te rog, a spus presedintele.

Stames il pedepsise de patru ori pe Matson cat fusese in F. B. I., asa ca n-avea de ce sa-i deplanga moartea. Si-a continuat raportul:

— L-am auzit pe Stames pe canalul unu cand se afla in drum spre spitalul Woodrow Wilson cerand ca un preot Gregory sa mearga la grec. Nu prea aflasem mare lucru, dar mi-am amintit ca Stames, el insusi, este grec, asa ca n-a fost greu sa dau de parintele Gregory. L-am prins chiar cand era pe punctul de a pleca de acasa. I-am spus ca grecului abia ce i se facuse externarea din spital si ca nu mai era nevoie de serviciile lui. Si i-am multumit. Dat fiind ca Stames este mort, este putin probabil ca sa mai fie cercetata aceasta pista si, daca o fac, n-au sa afle nimic. Apoi m-am dus la cea mai apropiata biserica ortodoxa si am furat vesmintele, un potcap, un val si crucea si am pornit cu masina spre Woodrow Wilson. Cand am ajuns eu, Stames si Calvert abia plecasera. Am aflat de la Informatii, de la spital, ca cei doi de la F. B. I. se intorsesera la birou. N-am intrebat alte detalii pentru ca nu voiam sa mi se retina figura. Am aflat in ce salon este Casefikis si a fost simplu sa ajung acolo neobservat. M-am strecurat tiptil inauntru. Grecul dormea profund. I-am taiat beregata.

Senatorul a tresarit.

— In patul celalalt era un negru, asa ca nu puteam sa-mi asum un asemenea risc. S-ar fi putut sa fi auzit ceva si sa ma descrie foarte exact, asa ca i-am taiat si lui beregata.

Senatorul a simtit ca i se face rau. El nu voise ca acei oameni sa moara. Pe chipul presedintelui nu se vedea nici o emotie. Aici era diferenta intre un profesionist si un amator.

— Apoi l-am sunat pe Tony in masina. El a pornit spre Departamentul Washington si i-am vazut pe Stames si Calvert iesind din cladire impreuna. Atunci te-am consultat, sefule, si Tony ti-a indeplinit ordinele.

Presedintele i-a inmanat un pachet. Era o suta de bancnote de o suta de dolari. Toti salariatii americani sunt platiti in functie de vechime si de realizari; si in lumea criminalilor se procedeaza la fel.

— Tony.

— Cand cei doi au parasit cladirea vechii Poste, i-am urmarit asa cum am primit ordin. Am trecut apoi peste podul Memorial. Neamtul i-a depasit si a reusit sa ajunga mult in fata lor. Imediat ce ne-am dat seama ca o vireaza pe G. W. Parkway, asa cum am presupus ca o vor face l-am informat pe Gerbach prin statie. El astepta ascuns printre niste copaci, in spatiul verde dintre sensurile autostrazii cu luminile stinse, cam la o mila in fata. Si-a aprins farurile si a coborat in viteza din varful dealului pe contrasens. A virat-o in fata masinii Federalilor chiar dupa ce ei au traversat podul Windy Run. Eu am accelerat si i-am depasit pe stanga. I-am lovit pe lateral la o viteza de saptezeci de mile pe ora, exact cand tampitul de neamt i-a pocnit din fata. Restul il stii, sefule: Daca nu s-ar fi pierdut cu firea, a terminat Tony cu dispret, neamtul s-ar fi aflat azi aici ca sa dea raportul personal.

— Ce-ai facut cu masina?

— M-am dus la atelierul lui Mario, i-am schimbat blocul motor si numerele de inmatriculare, i-am reparat aripa, am vopsit-o si am lasat-o in parcul de vechituri. Proprietarul ei probabil ca n-ar recunoaste-o daca ar vedea-o.

— Unde?

— In New York. In Bronx.

— Bun. Cu o crima la patru ore in New York, ei n-o sa aiba prea mult timp ca sa verifice o masina furata.

Presedintele a fluturat peste masa un pachet. Trei mii de dolari in bancnote de cincizeci.

— Sa ramai treaz, Tony, c-o sa avem iar nevoie de tine. S-a abtinut sa-i spuna ce sarcina ii va da. N-a zis decat atat:

— Xan.

Presedintele si-a stins tigara si a aprins alta. Toti ochii s-au indreptat spre tacutul vietnamez. Engleza lui era buna, desi puternic accentuata. Ca multi orientali scoliti, avea tendinta de a omite articolul hotarat, ceea ce facea ca vorbirea sa-i fie usor sacadata.

— Ma aflam in masina cu Tony cand ati transmis ordinu' sa-i eliminam pe cei doi din limuzina Ford. L-am urmarit peste pod si pe autostrada si cand neamtu' a virat-o in fata Ford-ului i-am impuscat ambele cauciucuri in mai putin de trei secunde, chiar inainte ca Tony sa intre in el. Dupa asta masina nu le-a mai raspuns deloc la comenzi.

— Cum poti sa fii atat de sigur ca a fost in mai putin de trei secunde?

— In exercitiile mele zilnice reusesc chiar sub trei secunde.

S-a facut tacere. Presedintele a mai pasat un pachet, inca o suta de bancnote de cincizeci, cate doua mii cinci sute de dolari pentru fiecare lovitura.

— Aveti vreo intrebare, domnule senator? Senatorul nu si-a ridicat privirile, dar a clatinat din cap.

Presedintele a vorbit:

— Din relatarile presei si din investigatiile noastre ulterioare, se pare ca nimeni n-a facut nici o legatura intre cele doua incidente, dar cei de la F. B. I. nu sunt atat de prosti. Noi trebuie sa speram ca i-am eliminat pe toti care au auzit ce-ar fi putut sa spuna Casefikis, daca a avut ceva sa spuna, mai intai de toate. Noi trebuie doar sa fim foarte atenti. Un lucru este sigur: i-am eliminat pe toti care au avut vreo legatura cu acel spital. Dar inca nu stim daca grecul a aflat ceva care merita a fi transmis mai departe.

— Pot sa spun ceva, sefule?

Presedintele si-a inaltat privirile. Nimeni nu vorbea daca nu era ceva foarte relevant, lucru foarte neobisnuit pentru o intrunire de consiliu la americani. Presedintele i a dat cuvantul lui Matson.

— Un lucru ma ingrijoreaza, sefule. De ce sa se duca Nick Stames la Woodrow Wilson?

Toti si-au pironit ochii asupra lui, nefiind prea siguri ce voia sa spuna.

— Din cercetarile si informatiile mele stim precis despre Calvert ca a fost acolo, dar despre Stames nu suntem siguri. Tot ce cunoastem este ca au fost acolo doi agenti si ca Stames l-a rugat pe parintele Gregory sa se duca si el. Mai stim ca Stames era in drum spre casa cu Calvert dar din cate il cunosc eu pe Stames, nu s-ar fi dus chiar el in persoana la spital; ar fi trimis pe altcineva

— Chiar daca ar fi crezut ca este vorba despre o problema serioasa?

— El n-avea cum sa stie ca este o problema serioasa, sefule. N-avea cum sa afle pana nu-i raportau agentii.

Presedintele a ridicat din umeri

— Faptele arata ca Stames s-a dus cu Calvert la spital. El a plecat de la Departament cu Calvert in aceeasi masina care a fost si la spital.

— Stiu sefule, dar nu-mi place; Stiu ca am luat toate masurile de acoperire, dar este posibil sa se fi deplasat de la Departamentul Washington trei sau mai multi agenti si sa mai existe macar unul care sa cunoasca exact ce s-a intamplat.

— Pare foarte putin probabil a spus senatorul. Veti vedea cand veti asculta raportul meu.

Maxilarele puternice s-au inclestat si Matson n-a mai comentat.

— Nu esti fericit, nu-i asa, Matson?

— Nu, domnule.

— Foarte bine, verifica. Daca afli ceva, imi raportezi. Presedintele nu lasa niciodata o piatra nerasturnata.

Si-a oprit privirile asupra senatorului.

Senatorul ii dispretuia pe acesti oameni. Aveau mintile atat de inguste, erau atat de lacomi. Nu-i interesa nimic altceva decat banii si Kane avea de gand sa li-i ia. Violenta lor il inspaimantase atat de mult si-i facuse atata sila. N-ar fi trebuit niciodata sa-i permita ticalosului acela mieros de Nicholson sa pompeze atatia bani in fondurile lui secrete pentru campania electorala, desi Dumnezeu stie ca n-ar fi fost ales niciodata fara acei bani. O gramada de bani si – un pret atat de mic de platit la vremea respectiva: opozitie hotarata la orice propuneri privind controlul armelor. La dracu', el oricum era si asa impotriva controlului. Pentru Dumnezeu, ca sa asasinezi un presedinte de stat ca sa opresti o lege este o nebunie, dar Nicholson il strangea acum de boase. „Cooperezi, amice, sau te-am dat in vileag”, i-a spus el onctuos. Senatorul trudise jumatate din viata ca sa ajunga in Senat si, pe deasupra, chiar reusise sa faca o treaba buna acolo. Daca-l opreau acum insemna ca era terminat. Ar fi urmat un scandal public, caruia nu i-ar fi putut face fata. „Coopereaza, prietene, pentru binele tau. Nu avem nevoie decat de informatiile tale din interior si prezenta ta la Capitoliu in 10 martie. Fii rezonabil, amice, de ce sa-ti ruinezi intreaga viata pentru o femeie poloneza?” Senatorul si-a dres glasul.

— Este foarte putin probabil ca F. B. I.-ul sa cunoasca vreun amanunt despre planul nostru. Dupa cum stie si domnul Matson, daca F. B. I.-ul avea vreun motiv sa creada ca aceasta amenintare este diferita fata de celelalte mii ce se fac la adresa presedintelui, Serviciul Secret ar fi fost informat imediat. Si secretara mea m-a asigurat ca programul presedintelui a ramas neschimbat pentru aceasta saptamana. Toate intalnirile au ramas in picioare, in dimineata zilei de 10 martie se va duce la Capitoliu pentru a se adresa Senatului.

— Dar tocmai aici e clenciul, l-a intrerupt Matson pufnind dispretuitor. Toate amenintarile la adresa presedintelui, oricat ar parea de putin plauzibile sunt aduse la cunostinta Serviciului Secret. Daca ei n-au raportat nimic, inseamna ca.

— Inseamna ca nu stiu nimic, Matson, i-a retezat-o presedintele transant. Ti-am spus sa faci toate verificarile necesare. Acum sa-l lasam pe senator sa ne raspunda la o intrebare mult mai importanta: Daca F. B. I-ul ar fi aflat ceva, i-ar spune presedintelui?

Senatorul a ezitat.

— Nu, cred ca nu, sau numai in cazul in care sunt absolut siguri de pericol intr-o anume zi; altfel lasa programul sa se deruleze asa cum a fost stabilit. Daca orice amenintare sau vaga presupunere ar fi luate in serios, ar insemna ca presedintele sa nu mai paraseasca niciodata Casa Alba. Anul trecut Serviciul Secret a raportat Congresului ca au fost 1572 de amenintari la adresa vietii presedintelui, dar investigatiile amanuntite au relevat ca, de fapt, n-a existat nici o incercare certa.

Presedintele a dat din cap.

— Asa ca ei ori stiu tot, ori nu stiu nimic.

Matson a continuat:

— Eu inca sunt membru al Asociatiei Fostilor Agenti Speciali si ieri am fost la o adunare, dar nimeni de acolo nu stia absolut nimic. Cineva ar fi trebuit deja sa afle ceva pana acum. Mai tarziu m-am dus la un pahar de tarie cu Grant Nanna, fostul meu sef de la Departament si el parea aproape complet neinteresat, ceea ce mi s-a parut ciudat. Am crezut ca Stames era prietenul lui, dar n-am putut sa-l fac sa vorbeasca mai mult, mai ales ca Stames n-a fost deloc prietenul meu. Eu inca sunt ingrijorat. Pare lipsit de logica faptul ca Stames s-a dus la spital si ca nimeni din Departament nu vorbeste nimic despre moartea lui.

— O. K., O. K., a spus presedintele. Daca nu izbutim sa-i venim de hac presedintelui in 10 martie, putem sa lasam totul balta chiar acum. Asa ca noi ne continuam planul ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si numai daca mai apare ceva vedem ce hotarare luam si asta este in mainile tale, Matson. Noi vom fi acolo in ziua fixata, numai daca tu nu ne opresti. Acum sa vedem ce avem de facut. Mai intai de toate, eu voi revedea programul lui Kane, pentru ziua aceea. Kane.

— Nimeni din acea incapere, in afara de senator, n-o numise presedinte – Kane pleaca de la Casa Alba la ora 10 a.m. Trece pe langa cladirea F. B. I. dupa trei minute, iar dupa alte cinci ajunge la Peace Monument, in coltul de nord-vest al terenurilor Capitoliului. Coboara din masina la intrarea de est a Capitoliului dupa sase minute si se indreapta spre usa rezervata presedintelui. Senatorul a promis sa faca tot posibilul ca sa prelungeasca acest interval. Ca sa ajunga din masina pana pe ultima treapta de la Capitoliu ii trebuiesc patruzeci si cinci de secunde. Noi stim ca Xan poate cu usurinta sa termine treaba tot in patruzeci si cinci de secunde. Eu voi sta de paza la colt, pe Pennsylvania Avenue cand Kane trece pe langa cladirea F. B. I. Tony se va afla acolo cu o masina, in caz ca s-ar ivi vreo urgenta, iar senatorul va fi pe treptele Capitoliului ca s-o intarzie in eventualitatea ca noua ne mai trebuie timp. Cea mai importanta parte a operatiunii ii revine lui Xan, operatiune pe care am planificat-o secunda de secunda. Asa ca acum ascultati-ma si faceti-o cu atentie. Am aranjat ca Xan sa fie intr-o echipa care lucreaza la renovarea fatadei Capitoliului. Da-i drumul, Xan.

Xan si-a inaltat privirile. El nu scoase nici un sunet de cand vorbise.

— Renovarea fatadei de vest a Capitoliului dureaza de aproape sase luni. Nimeni nu este mai interesat in legatura cu asta decat Kane. O vrea terminata pana in ianuarie viitor cand se sarbatoresc trei ani de la alegerea ei. Zambi. Toti ochii erau atintiti asupra omului micut, care-si cantarea fiecare cuvant. De peste patru saptamani eu fac parte din fortele angajate la lucru. Eu ma ocup de verificarea materialelor care vin la santier, ceea ce inseamna ca nu mi-a fost greu sa descopar miscarile tuturor. Paznicii nu sunt de la F. B. I., Serviciul Secret sau C. IA, ci de la Serviciul de Securitate a Cladirilor Guvernamentale. De obicei, ei sunt mai in varsta decat agentii obisnuiti, cel mai adesea sunt pensionari. Sunt saisprezece in total si lucreaza cate patru, in patru schimburi. Stiu unde beau, unde fumeaza, unde joaca carti, absolut tot; nimeni nu-i da o atentie speciala santierului pentru ca se afla pe partea cea mai putin frecventata a Capitoliului. Paznicii sunt preocupati mai degraba de micile furtisaguri de pe santier. Toata lumea il asculta pe Xan intr-o tacere desavarsita. Chiar in mijlocul santierului se afla cea mai mare macara din lume, special construita pentru lucrarile de la Capitoliu. Inaltata la maximum poate atinge 322 picioare, ceea ce inseamna aproape dublu fata de inaltimea admisa pentru cladirile din Washington. Nimeni nu ne da cine stie ce atentie, celor de pe latura de vest si nimeni nu-si imagineaza ca putem vedea atat de departe. Sus de tot este o mica platforma acoperita, pentru lucrarile de intretinere la scripeti, care atunci cand se foloseste este plata si paralela cu pamantul, dar, de fapt, este ca o micuta cutie, cu o latura de patru picioare, alta de doua picioare si trei toii si inalta de un picior si cinci toii. In ultimele trei nopti am dormit acolo. Eu pot sa vad totul, dar pe mine nu ma poate zari nimeni, nici chiar elicopterul Casei Albe.

A urmat o tacere mormantala.

— Cum ajungi acolo? L-a intrebat senatorul.

— Ca pisica, domnule senator. Ma catar. Asta-i avantajul de a fi mic. Ma urc exact dupa miezul noptii si cobor la cinci dimineata. Privesc de acolo tot Washington-ul dar pe mine nu ma vede nimeni.

— De pe o platforma atat de mica poti sa ochesti bine treptele Capitoliului? L-a intrebat presedintele.

— Cred ca-mi va lua patru secunde, a raspuns Xan. De acolo pot sa vad Casa Alba cum n-a vazut-o nimeni niciodata. As fi putut s-o ucid pe Kane de doua ori in ultima saptamana. Cand face vizite oficiale este mai usor. Nu am cum sa dau gres.

— Cum ai sa te descurci cu ceilalti muncitori joi? Poate ca vor sa foloseasca macaraua, l-a intrerupt senatorul.

De data asta presedintele a zambit.

— Prietene, joia viitoare va fi o greva. Ceva legat de plata orelor suplimentare. Asa ca nimeni nu va lucra cand Kane va merge la Capitoliu pentru a-si face cunoscute punctele de vedere. Un lucru este sigur: de vreme ce pe santier nu se vor afla decat cativa paznici in varsta, nimeni n-o sa fie cuprins de dorinta de a urca in varful unei macarale care este in vazul tuturor. Privita de jos, nici un soarece nu si-ar gasi vreun cotlon sa se ascunda, cat despre o fiinta umana, nici n-ar putea fi vorba. Presedintele a facut o pauza. Xan ia maine avionul spre Viena si se va intoarce in timp util, ca sa poata raporta rezultatele excursiei, la ultima noastra intalnire de miercurea viitoare. Apropo, Xan, ti-ai adus cutia cu vopsea galbena?

— Da, am furat una de pe santier.

Presedintele si-a plimbat privirile asupra celor din jurul mesei. Era tacere deplina.

— Bun. Se pare ca totul este foarte bine organizat. Multumesc, Xan.

— Mie nu-mi place, a marait Matson. Ceva nu e-n regula. Totul merge prea usor, totul este perfect.

— F. B. I.-ul te-a invatat sa fii suspicios peste masura, Matson. Ai sa descoperi ca noi suntem mai bine pregatiti decat ei, pentru ca noi stim ce avem de facut, iar ei habar n-au. N-ai de ce te teme, fii sigur ca ai sa poti participa la funeraliile lui Kane.

Barbia mare a lui Matson s-a miscat in sus si in jos.

— Dumneata esti cel care-o vrea moarta, a spus el acru.

— Si tu esti platit ca sa ai grija sa se intample asa, i-a retezat-o presedintele. E-n ordine. Ne intalnim peste cinci zile ca sa discutam planul final. O sa vi se comunice unde ne adunam miercuri dimineata. Pana atunci, Xan se va fi intors demult din Austria.

Presedintele a zambit si si-a aprins alta tigara. Senatorul a fost primul care s-a strecurat afara. Dupa cinci minute a plecat Matson, dupa alte cinci Tony si dupa urmatoarele cinci Xan. Dupa inca cinci minute presedintele a comandat pranzul.

VINERI DUPA-AMIAZA, 4 MARTIE, 4:00 P. M.

Lui Mark ii era prea foame ca sa mai poata lucra, asa ca a parasit biblioteca pentru a cauta ceva de mancare. Cand liftul s-a oprit, dupa ce s-au deschis usile, i-a sarit in ochi fisierul, iar pe unul din sertarase statea scris: Sanatate-Smith. In subconstient s-au facut unele asociatii care i-au adus in minte imaginea unei fete frumoase si destepte, pe care o intalnise cu o zi mai inainte pe un coridor de spital, imbracata intr-o fusta neagra si o bluza rosie, iar zornaitul tocurilor pe dalele de piatra inca ii mai rasuna in urechi. Un zambet larg s-a asternut pe chipul lui Mark. Era uimitor ce placere ii facea chiar numai faptul de a sti ca putea s-o sune si sa aranjeze cu ea o alta intalnire.

Mark a gasit bufetul si, in timp ce-si potolea foamea cu un hamburger, si-a lasat mintea sa rataceasca amintindu-si vorbele si chipul ei acum, atat de dragi. A hotarat sa sune la Woodrow Wilson.

— Imi pare rau, doctorita Dexter nu este de serviciu astazi, a spus o sora. Doctorita Delgado va poate ajuta?

— Nu, multumesc, a spus Mark. Ma tem ca nu.

Si-a scos agenda si a sunat-o pe Elizabeth Dexter acasa. A fost incantat cand i-a auzit vocea.

— Buna, Elizabeth. Mark Andrews este la telefon. Mai am vreo sansa sa cinam diseara impreuna?

— Promisiuni, promisiuni. Si eu continui sa ma agat de speranta unei mese adevarate.

— Nu e de ras, a spus Mark aproape pentru el insusi.

— Pari un pic cam abatut, Mark. Poate ca, intr-adevar, ai facut o gripa.

— Nu, nu cred ca-i gripa, dar e suficient sa ma gandesc la tine si mi se taie respiratia. Asa ca mai bine as inchide acum inainte de a-mi da duhul.

Ii facea placere s-o auda razand.

— Ce-ar fi daca ai veni pe la ora opt?

— Bine. Ne vedem la opt, Elizabeth.

— Ai grija, Mark.

A inchis telefonul, brusc fiind constient ca din nou zambise cu gura pana la urechi. S-a uitat la ceas. Era 4:30. Bun. Va mai sta trei ore la biblioteca si apoi va pleca in cautarea ei. S-a intors in sala de lectura si a continuat sa-si ia scurte note biografice asupra a saizeci si doi de senatori.

Pentru o clipa mintea i s-a oprit asupra presedintelui. Nu era orice fel de presedinte. Era prima femeie presedinte. Dar ce-ar putea oare el sa afle din ultima asasinare prezidentiala, a lui John F. Kennedy? Au fost implicati si niste senatori in moartea celor doi Kennedy? Sau a fost opera unui nebun care a lucrat pe cont propriu? Toate probele de pana acum au indicat o actiune in echipa. De la moartea lui Lee Harvey Oswald a trecut multa vreme si inca nu exista o explicatie convingatoare asupra asasinarii lui, dupa cum nu exista nici in legatura cu asasinarea lui Robert Kennedy.

Unii oameni inca sustin ca in spatele mortii presedintelui Kennedy s-a aflat C. I. A, pentru ca acesta, dupa esecul de la Bay of Pigs din 1961, i-a amenintat ca-i spanzura si-i lasa la fezandat. Altii sustin ca Fidel Castro ar fi pus la cale asasinatul ca sa se razbune; se stie ca Oswald a avut o intrevedere cu ambasadorul cubanez din Mexic cu doua saptamani inainte de asasinare si ca C. I. A ar fi fost la curent cu toate miscarile. Au trecut treizeci de ani de atunci si inca nimeni nu stie nimic cu siguranta.

Un tip inteligent, Jay Sandberg, coleg de camera cu Mark la Facultatea de Drept, sustinea ca in acea conspiratie au fost implicati oameni ce ocupau pozitii foarte inalte, pozitii de varf chiar in F. B. I. Acestia cunosc adevarul, dar nu-l vor spune.

Poate ca Tyson si Rogers sunt doi dintre cei care stiu adevarul si l-au trimis pe el sa faca niste cercetari aiurea, doar ca sa-l tina ocupat: Mark nu putuse spune nimanui nici un amanunt despre evenimentele de ieri, nici macar lui Grant Nanna.

Daca era o conspiratie, spre cine sa se indrepte? Numai o singura persoana putea sa-l asculte si aceea era presedintele, ori nu exista nici o cale de a ajunge la Florentyna Kane. Va trebui sa-l sune pe Jay Sandberg care facuse un studiu asupra asasinarilor prezidentiale. Daca cineva avea o teorie in aceasta problema, acela era Sandberg. Mark s-a indreptat spre telefonul public, a cerut la Informatii numarul lui Sandberg de acasa, din New York si l-a format. A raspuns o voce de femeie.

— Alo, a spus ea cu raceala.

Mark si vedea in inchipuirea sa norul de fum de cocaina ce insotea vocea:

— Buna ziua. As vrea sa vorbesc cu Jay Sandberg.

— O! Si mai multe rotocoale de fum de cocaina. Este inca la slujba, a adaugat dupa o pauza vocea.

— Imi puteti spune numarul de acolo? A intrebat Mark.

Dupa si mai multe rotocoale de fum, i l-a dat si telefonul s-a inchis.

Ooof! A spus in sinea lui Mark, ce ti-e si cu femeile din clasa de sus de pe Coasta de Est!

La urmatorul telefon a raspuns o voce calda, intr-o americana cu accent irlandez.

Foarte diferita.

— Sullivan si Cromwell.

Mark a recunoscut prestigioasa firma de avocatura new-york-eza.

— Pot vorbi cu Jay Sandberg?

— Va fac imediat legatura, domnule.

— Sandberg.

— Buna, Jay. Sunt Mark Andrews. Ma bucur ca te-am gasit. Te sun din Washington.

— Buna. Mark. Sunt incantat sa te aud. Cum merge viata unui om in slujba Biroului Federal de Investigatii? Ra-ta-ta, ra-ta-ta si toate celelalte.

— Cam asa, uneori, a spus Mark, Jay, am nevoie de un sfat: unde as putea gasi date asupra incercarilor de asasinat politic, in mod special aceea din Massachusetts din 1979, ti-o amintesti?

— Bineinteles ca da. Au fost arestati trei oameni; stai sa ma gandesc. Sandberg a facut o pauza. La toti li s-a dat drumul ca nevinovati. Unul a murit intr-un accident auto in 1980, altul a fost injunghiat intr-o incaierare in San Francisco si a murit mai tarziu in 1981, iar al treilea a disparut misterios anul trecut, iti spun eu, asta a fost tot o conspiratie.

— A cui, de data asta?

— Mafia a vrut in 76 ca Edward Kennedy sa nu le mai stea in cale, ca ei sa poata scapa de cercetarile pe care acesta le presa in privinta mortii lui Sam Giancana si John Rosselli; ei n-o iubesc nici pe Florentyna Kane, data fiind mai ales insistenta cu care se ocupa de promulgarea legii asupra controlului armelor.

— Mafia? Legea controlului armelor? De unde sa incep cu cercetarea faptelor? L-a intrebat Mark.

— Asculta, n-ai sa gasesti nimic nici in Raportul comisiei Warren si nici in cercetarile ulterioare. Cel mai bine este sa consulti Razboaiele dintre yankei si cowboys de Carl Oglesby – ai sa gasesti totul acolo.

Mark a facut o insemnare in carnet.

— Iti multumesc pentru ajutor, Jay. Am sa te mai sun daca mai am nedumeriri. Cum merg lucrurile la New York?

— O, bine, bine. Eu sunt unul dintre cei aproximativ un milion de avocati ce interpretam Constitutia la preturi exorbitante. Hai sa lucram impreuna, Mark si cat mai curand.

— Bineinteles. Cu prima ocazie voi fi la New York.

Mark s-a intors la biblioteca macinat de ganduri. Ar putea fi C. I. A, ar putea fi Mafia, ar putea fi un nebun, ar putea fi oricine – chiar si Halt Tyson. L-a cerut bibliotecarei cartea lui Cari Oglesby. L-a fost adus un volum care, dupa aspect, parea sa fi trecut prin mainile multor cititori. O sa fie o lectura interesanta, dar, pentru moment, s-a intors iar la viata senatorilor. Mark a mai petrecut doua ore incercand sa elimine de pe lista sa senatori sau sa gaseasca motive pentru cei care ar fi dorit sa-l indeparteze pe presedintele Kane din calea lor, dar mari progrese n-a prea facut.

— Este timpul sa va pregatiti de plecare, domnule, i-a spus tanara bibliotecara, care avea bratele pline de carti si se vedea ca ar vrea sa se duca acasa. La 7:30 inchidem.

— Imi mai puteti acorda doua minute? Sunt aproape gata.

— Cred ca da, a spus ea si a plecat clatinandu-se sub greutatea tomurilor cu rapoartele Senatului din anii 1971-73, pe care putini, in afara ei, ar fi putut sa le manuie.

Mark si-a aruncat privirea asupra notitelor. Erau cateva nume proeminente printre cei saizeci si doi de „suspecti”, oameni ca: Alan Cranston, senator de California, care deseori era descris ca „biciul liberal” din Senat; Ralph Brooks, din Massachusetts, pe care Florentyna il invinsese la Conventia Democratica. Liderul majoritatii Robert C. Byrd din Virginia de Vest. Henry Dexter din Connecticut, tatal lui Elizabeth; gandul l-a infiorat pe Mark. Sam Nunn, respectatul senator de Georgia, Robert Harrison din Carolina de Sud, un barbat educat, civilizat, renumit pentru iscusinta sa parlamentara; Marvin Thornton, care a ocupat locul lui Edward Kenndy in 1980. Mark O. Hatfield, zelosul republican liberal din Oregon; Hayden Woodson din Arkansas, unul din noile vlastare ale republicanilor din sud; William Cain din Nebraska, un conservator inveterat, care candidase ca independent in alegerile din 1980; si Birch Bayh din Indiana, barbatul care-l salvase pe Ted Kennedy dintr-un accident de avion in 1967, si care, probabil, il scapase de la moarte. Saizeci si doi de oameni suspecti, si-a zis in sinea lui Mark. Si sase zile. Iar proba trebuie sa fie de necontestat. In aceasta zi nu prea mai putea face nimic.

Toate cladirile guvernamentale se inchideau. Spera ca directorul sa fi aflat mai multe si sa poata reduce cele saizeci si doua de nume la un numar rezonabil si asta cat mai curand. Saizeci si doua de nume; sase zile.

S-a intors la masina pe care o lasase in parcarea publica. Sase dolari pe zi pentru privilegiul de a fi in concediu. A platit paznicului, a iesit in Pennsylvania Avenue si orele de varf fiind demult trecute, s-a indreptat lejer spre 9-th Street ca sa se intoarca acasa, in apartamentul sau din N. Street. Simon se afla la post si Mark i-a dat cheile masinii.

— Plec in oras imediat dupa ce ma schimb i-a spus Mark in timp ce deja o pornise spre apartamentul sau de la etajul opt.

Si-a facut un dus, s-a barbierit rapid si si-a pus un costum mai comod decat cel cu care fusese imbracat la director. Acum urma partea buna a zilei.

Cand a coborat, masina era intoarsa cu fata ca s-o poata „sterge” rapid, cum ar fi spus Simon. A pornit-o spre Georgetown, a facut la dreapta pe 30-th Street si a parcat in fata casei lui Elizabeth Dexter. Era o casa micuta, din caramida rosie, foarte cocheta. Fie ca ea castiga foarte bine, fie ca tatal i-o facuse cadou. Tatal ei. Mark nu si-l putea scoate din gand.

Cand i-a aparut in prag, Elizabeth era mult mai frumoasa decat in imaginatia lui. Asta era bine. Purta o rochie lunga, rosie, cu guler inalt, ii scotea in evidenta parul negru si ochii caprui-inchis.

— Intentionezi sa intri sau ai de gand sa ramai acolo ca un baiat ce-si asteapta plata comisionului?

— Vreau sa raman aici si sa te admir, a spus el. Stii, intotdeauna am fost atras de femeile frumoase si destepte. Crezi ca asta spune ceva despre mine?

Ea a ras si l-a lasat sa intre in casa frumos decorata.

— La loc. Arati de parca ai avea nevoie de putina bautura.

I-a turnat bere asa cum a rugat-o. Cand s-a asezat, ochii ei capatasera o expresie grava.

— Nu cred ca vrei sa stai de vorba despre lucrul oribil care s-a intamplat cu postasul meu.

— Nu, a spus Mark. Prefer sa n-o fac, din mai multe motive.

Pe chipul ei se putea citi intelegerea.

— Sper c-ai sa-l prinzi pe ticalosul care I-a omorat. Din nou ochii cu reflexe intunecate au stralucit cand i-au intalnit pe ai lui. S-a ridicat si a intors discul, iti place muzica asta? L-a intrebat ea bland.

— Nu ma dau in vant dupa Hayden, a spus el. Mahler este preferatul meu. Si Beethoven si Aznavour. Dar tu?

Ea s-a imbujorat usor.

— Seara trecuta, cand nu ti-ai facut aparitia, am telefonat la tine la birou sa vad daca esti acolo. Mark a fost surprins si incantat.

— In cele din urma, am dat de o fata. Erai plecat si, in afara de asta, mi-a spus ea, esti foarte ocupat, asa ca n-am lasat nici un mesaj.

— Asta era Polly, a spus Mark. Este foarte proteguitoare.

— Si draguta?

A zambit cu increderea celei care se stia ca arata bine.

— Acceptabila, sa zicem, dar departe de a fi draguta, a spus Mark. Hai, s-o uitam pe Polly. Cred ca deja esti lesinata de foame si am de gand sa-ti ofer acel cotlet pe care ti-l tot promit. Am rezervat o masa pentru ora noua la Tio Pepe.

— Grozav, a spus ea. Daca tot ai gasit un loc unde sa-ti parchezi masina, de ce n-am merge pe jos?

— Minunat.

Era o seara racoroasa, cu un cer senin si lui Mark ii facea bine aerul curat. Ceea ce nu-i placea era ca trebuia sa-si tot arunce privirile peste umar.

— Deja cauti o alta femeie? L-a tachinat ea.

— Nu, a raspuns Mark. La ce mi-ar mai trebui? El a spus-o pe un ton de gluma, dar stia ca n-o mintea. A schimbat brusc subiectul, iti place munca ta?

— Munca mea? Elizabeth a parut surprinsa, de parca nu i-ar fi trecut niciodata prin minte o asemenea intrebare. Viata mea, vrei sa spui? Profesia inseamna cam intreaga mea viata. Sau cam asa a fost pana acum.

Si-a inaltat privirile spre Mark cu o expresie trista pe chip.

— Urasc spitalul. Este vechi si murdar, este foarte multa birocratie si multi oameni de acolo, tipi cu responsabilitati administrative, nici nu se sinchisesc ca sa-i ajute pe cei nevoiasi. Pentru ei nu reprezinta decat un mod de a-si castiga existenta. Nu mai departe decat ieri a trebuit sa-i amenint ca-mi voi da demisia spre a convinge Comitetul sa lase un batran sa ramana in spital, pentru ca n-are casa si nu are unde sa se duca.

Au mers pe 30-th Street si Elizabeth a continuat sa-i povesteasca despre munca ei. Vorbea cu inflacarare si lui Mark ii placea s-o asculte. Manifesta o anume siguranta de sine si i-a povestit despre un iugoslav sentimental care canta cantece slave de dragoste si dor, intr-o limba greu de inteles si care, intr-o izbucnire de tandrete, nelalocul ei, i-a sarutat urechea stanga cand ii cerceta rana de la subtioara.

Mark a ras si a prins-o de brat cand a condus-o in restaurant.

— Ar trebui sa ceri sa fii platita in plus pentru ca trebuie sa te aperi singura, i-a spus.

— O, n-as fi facut nici o plangere, nu voiam decat sa-i spun ca, din pacate, canta fals.

Au fost condusi la etaj, la masa ce le fusese rezervata in centrul salonului, langa ringul de dans. Mark a refuzat-o cerand o masa spre capatul salii si pe colt. N-a intrebat-o pe Elizabeth ce loc ar prefera. S-a asezat cu spatele la perete scuzandu-se vag ca vrea sa fie cat mai departe de zgomot ca sa poata vorbi cu ea. Mark era sigur ca aceasta fata n-o sa dea crezare unor asemenea gogosi; ea stia ca ceva nu este in ordine, simtea incordarea lui, dar n-a facut nici un comentariu.

Un picolo i-a intrebat daca ar dori un cocteil. Elizabeth a cerut un Margarita iar Mark un pahar cu vin diluat.

— Ce vrea sa fie asta? L-a intrebat Elizabeth.

— Jumatate vin, jumatate apa gazoasa si foarte multa gheata. Amesteci, dar nu agiti. Ceva gen James Bond.

Atmosfera placuta a restaurantului a facut ca incordarea lui Mark sa mai scada; pentru prima oara in douazeci si patru de ore s-a relaxat usor. Au discutat despre filme, muzica si carti si apoi despre Yale. Fata ei, adeseori insufletita, uneori avea o anume seninatate, dar in lumina luminarilor de pe masa era o placere s-o privesti. Mark era incantat de ea. In ciuda inteligentei si sigurantei de sine, ea avea o pronuntata nota de fragilitate si feminitate.

In timp ce mancau paella3, Mark a intrebat-o pe Elizabeth despre cariera tatalui ei, de ce se facuse senator si despre copilaria ei din Connecticut. Subiectul parea c-o deranjeaza. Mark nu putea sa nu-si aminteasca faptul ca tatal ei se afla totusi pe lista. A incercat sa deplaseze conversatia spre mama ei. Elizabeth i-a evitat privirea, ba mai mult, el a avut impresia ca a palit la chip. Pentru prima oara o usoara unda de suspiciune i-a tulburat imaginea pe care si-o crease in mintea si in sufletul sau despre Elizabeth si asta l-a facut sa se ingrijoreze pentru o clipa. Ea era primul lucru frumos care i se intamplase dupa o buna bucata de vreme si nu voia Sa-si piarda increderea in ea. Era oare cu putinta? Este posibil sa fie si ea implicata? Nu, bineinteles ca nu. A incercat sa-si scoata gandul din minte.

Spectacolul de cabaret a inceput pe muzica spaniola si cu mult antren. Mark era destul de fericit dhiar si numai pentru ca se afla cu ea; o privea din profil, in timp ce ea intorsese capul sa-i urmareasca pe dansatori. Cand spectacolul s-a terminat isi mancasera si ei demult paella. Au comandat desert si cafea.

— Vrei o tigara? Elizabeth a zambit.

— Nu, multumesc. Nu trebuie sa-i imitam pe barbati nici in bunele lor obiceiuri, nici in cele proaste.

— Cum ar fi acela, de pilda, i-a spus Mark, ca tu vei fi prima femeie medic primar chirurg.

— Nu, a spus ea bland. Probabil voi fi a doua sau a treia.

Mark a ras.

— Asa ca mie nu-mi ramane decat sa ma intorc la slujba si sa ma remarc prin lucruri deosebite ca sa pot tine pasul cu tine.

— Si s-ar putea intampla sa apara o femeie in viata ta care sa-ti mai tempereze elanul si sa te impiedice sa devii director al F. B. I.-ului, a adaugat Elizabeth.

— Nu, n-o sa fie nici o femeie care sa ma opreasca sa ajung director al F. B. I.-ului, a spus Mark, dar n-a dat nici o alta explicatie.

— Cafeaua dumneavoastra, senorita, senor.

Daca Mark ar fi vrut vreodata sa se culce cu o femeie, la prima intalnire, de data asta ar fi facut-o bucuros, dar el stia ca n-avea sa se intample.

A achitat nota de plata lasand un bacsis generos ospatarului si a felicitat cantareata care isi bea cafeaua la o masa din colt.

Cand au iesit din restaurant aerul noptii era mai tare si intepator. Din nou Mark a inceput sa priveasca nervos in jur, incercand sa o faca cu cat mai multa discretie, ca Elizabeth sa nu bage de seama. Cand au traversat strada, a prins-o de mana si nu i-a dat drumul cand au ajuns pe celalalt trotuar. Au mers agale discutand, amandoi constienti de ceea ce se intampla. Voia s-o simta alaturi, sa se sprijine de ea. In ultimul timp se vazuse cu multe femei, dar pe niciuna n-o tinuse de mana, nici inainte, nici dupa. Treptat starea lui de spirit s-a schimbat, gandurile coplesindu-l iar. Pesemne ca teama il facea excesiv de sentimental, O masina venea in urma lor. Mark a simtit ca intepeneste. Elizabeth a parut sa nu bage de seama. Masina a redus din viteza si cu cat se apropia de ei incetinea si mai mult. S-a oprit exact in spatele lor. Mark si-a desfacut nasturele de la mijlocul hainei si a inceput sa se joace nervos cu butoniera, fiind mai speriat pentru Elizabeth decat pentru el. Portierele s-au deschis brusc si din masina au tasnit patru adolescenti, doi baieti si doua fete. Au intrat in fuga in bufetul expres de alaturi. Pe fruntea lui Mark aparusera broboane de transpiratie si n-o mai tinea pe Elizabeth de mana. Ea s-a uitat lung la el.

— Ceva e foarte grav, nu-i asa?

— Da, a spus el. Dar nu ma intreba ce anume.

Ea i-a cautat mana si i-a tinut-o strans in timp ce-si continuau drumul. Evenimentele oribile din ziua anterioara i-au revenit in minte lui Mark coplesindu-l si n-a mai scos nici o vorba. Cand au ajuns in fata usii ei, gandurile lui se intorsesera din nou in lumea pe care n-o cunostea decat el si matahalosul si enigmaticul Halt Tyson.

— Ei bine, in seara asta ai fost incantator, mai cu seama atunci cand gandurile nu-ti plecau prea departe, i-a spus ea zambind.

Mark a clatinat din cap.

— Crede-ma, imi pare foarte rau.

— Nu vrei sa intri sa bem o cafea?

— Da si nu. Imi acorzi favoarea asta pe altadata? Simt ca n-as fi un companion prea bun acum.

El inca mai avea o multime de lucruri de facut inainte de a-l vedea pe director la ora 7:00 a.m. si deja era miezul noptii, in plus, nu dormise de o zi si jumatate.

— Pot sa te sun maine?

— Mi-ar face placere, i-a spus ea. Indiferent de ce se intampla, tinem legatura.

Mark avea sa poarte cu el aceste cateva cuvinte ca pe un talisman in urmatoarele cateva zile. Isi putea aminti fiecare cuvant si gestul care-l insotise. Fusesera ele spuse de amuzament, fusesera spuse serios, fusesera spuse spre a-l tachina? De o vreme incoace nu mai era la moda sa te indragostesti; foarte putini oameni se mai casatoreau si o multime divortau. In toata harababura asta, oare, ii era dat lui sa se indragosteasca nebuneste, intr-adevar?

A sarutat-o pe obraz si s-a rasucit pe calcaie ca sa plece cercetand cu privirile strada. Ea i-a spus incet:

— Sper ca ai sa gasesti pe omul care mi-a omorat postasul si pe grecul tau.

Grecul tau, grecul tau, preotul ortodox grec, parintele Gregory. Dumnezeule, de ce nu-i venise asta in minte pana acum? Pe moment a uitat-o pe Elizabeth si a inceput sa alerge spre masina. S-a intors ca sa-i faca semn cu mana. Ea ramasese cu privirile pironite asupra lui, cu o expresie de nedumerire pe chip, intrebandu-se ce spusese. Mark a intrat grabit in masina si a condus cat a putut de repede spre casa. Trebuia sa gaseasca numarul de telefon al parintelui Gregory. Preotul ortodox grec, intalnit in spital, cum arata? Din ce-si amintea, ceva nu era in ordine cu el: ce dracu putea fi? Hainele? Nu, ele erau cum trebuie, sau poate fata? In orice caz, ceva nu era in ordine cu chipul lui. Bineinteles. Bineinteles. Cum putuse sa fie atat de prost? Imediat ce a intrat in casa, a sunat la Departament. Polly, care era de serviciu, a fost surprinsa cand l-a auzit.

— Nu esti in concediu?

— Da, intr-un fel. Ai numarul de telefon al parintelui Gregory?

— Cine este parintele Gregory?

— Un preot ortodox grec pe care domnul Stames il suna cand si cand; cred ca era preotul parohiei lui.

— Da, ai dreptate. Acum imi amintesc. Mark a asteptat.

Ea a verificat agenda lui Stames si i-a dat numarul. Mark l-a notat si a inchis telefonul. Bineinteles, bineinteles, bineinteles. Ce idiot am putut fi! Era atat de evident. Trecuse de miezul noptii, dar Mark trebuia sa sune. A format numarul. Telefonul a sunat de cateva ori inainte de a raspunde cineva.

— Parintele Gregory?

— Da.

— Toti preotii greci ortodocsi au barba?

— Da, de regula. Cine imi pune o intrebare atat de stupida la miezul noptii?

Mark si-a cerut scuze.

— Sunt agentul special Mark Andrews. Am fost subalternul lui Nick Stames.

Barbatul de la celalalt capat al firului care parea adormit s-a trezit imediat.

— Inteleg, tinere. Cu ce iti pot fi de folos?

— Parinte Gregory, ieri seara secretara domnului Stames v-a sunat si v-a rugat sa mergeti la Woodrow Wilson sa vedeti un grec care fusese ranit de un glont in picior?

— Da, este exact – imi amintesc, domnule Andrews. Dar, cam dupa treizeci de minute, m-a sunat altcineva, de fapt, chiar atunci cand plecam, ca sa-mi spuna ca nu trebuie sa ma mai deranjez, pentru ca domnului Casefikis i se facuse externarea din spital.

— I se facuse ce? Vocea lui Mark a urcat cu fiecare cuvant pronuntat.

— Externarea din spital.

— Cel care v-a sunat a spus cine este?

— Nu. Omul n-a dat alte detalii. Eu am presupus ca era cineva de la dumneavoastra.

— Parinte Gregory, va pot vedea maine dimineata la ora opt?

— Da, bineinteles, fiule.

— Si pot sa ma bazez pe dumneavoastra ca n-o sa vorbiti nimanui despre acest telefon, indiferent de unde ar spune ca este?

— Daca asa doresti, fiule.

— Multumesc, parinte.

Mark a pus telefonul in furca si a incercat sa se concentreze. Era mai inalt decat mine, deci avea peste sase picioare. Era oaches, sau mi-a ramas asa in minte din cauza hainelor de preot? Nu, era negricios la fata, avea nas mare, ochii, nu, nu-mi pot aminti ochii, avea nas mare, barbie puternica, da, barbie puternica. Mark si-a notat in carnet tot ce si-a putut aminti. Un barbat inalt, solid, mai inalt decat mine, nas mare, barbie puternica, nas mare, nas. Firul gandurilor s-a oprit. Capul i-a cazut pe masa si a adormit.

SAMBATA DIMINEATA, 5 MARTIE. 6:32 A. M.

Mark s-a trezit, dar inca nu se dezmeticise. Ganduri incoerente i se invarteau prin cap. Prima imagine care i-a rasarit in minte a fost Elizabeth si a zambit. A doua imagine a fost Nick Stames si s-a incruntat. A treia a fost directorul. Mark s-a dezmeticit brusc si a incercat sa vada cat este ceasul. Tot ce putea zari era doar secundarul miscandu-se: 6:35. Drace! A tasnit de pe scaun, gatul si spatele ii intepenisera si-l dureau; era inca imbracat. Si-a scos hainele si a dat buzna in baie. A facut dus fara sa mai piarda timp ca sa potriveasca temperatura apei. Drace, te congelezi! Dar macar asta l-a trezit si I-a facut s-o uite pe Elizabeth. A iesit de sub dus si a insfacat un prosop: 6:40. Dupa ce si-a dat cu crema de ras pe fata, s-a barbierit rapid. Drace, trei taieturi. Lotiunea folosita dupa ras ustura nu gluma: 6:43. S-a imbracat: camasa curata, aceiasi butoni, ciorapi curati, aceiasi pantofi, costum curat, aceiasi cravata. O privire rapida aruncata in oglinda: doua taieturi de lama care inca mai sangerau usor, sa le ia naiba. Si-a strans hartiile de pe masa, le-a pus in servieta si a alergat spre ascensor. Prima sansa in aceasta zi – liftul era la ultimul etaj. Cand a ajuns la parter era 6:46.

— Buna, Simon.

Baiatul de culoare, paznicul de la garaj, nu s-a miscat. Motaia in ghereta de la intrare.

— Mneata, Mark. Drace, este deja ora opt?

— Nu, sapte fara treisprezece minute.

— De ce te-ai sculat cu noaptea-n cap? Ti-ai mai gasit inca o slujba? L-a intrebat Simon frecandu-se la ochi si i-a dat cheile masinii.

Mark a zambit, dar nu avea timp sa raspunda. Simon a continuat sa motaie.

Motorul a pornit la prima cheie. Buna masina, Mercedesul. Cand a iesit in strada era 6:48. Nu trebuie sa depaseasca viteza legala. Sa nu-i sacai niciodata pe cei de la Departament cu probleme inutile. La intersectia cu 6-th Street l-a oprit semaforul. Ceasul arata: 6:50. A traversat G Street si a intrat pe 7-th Street unde erau si mai multe semafoare. Cand a intersectat Independence Avenue era 6:53. A dat coltul pe 7-th Street si a intrat in Pennsylva-nia. Se zarea cladirea F. B. I. 6:55. A coborat panta in parcarea subterana, i-a aratat paznicului de la garaj legitimatia si a alergat la lift: 6:57; liftul a ajuns la etajul sapte: 6:58. A pornit-o de-a lungul coridorului, a facut la dreapta, a intrat in camera 7074 si a trecut pe langa doamna McGregor, drept inainte, cum fusese instruit. Ea abia daca i-a aruncat o privire; a batut la usa de la biroul directorului: nici un raspuns; a intrat, conform instructiunilor. Nici urma de director: 6:59; s-a cufundat intr-un fotoliu. Directorul avea sa intarzie; pe chipul lui Mark a trecut un zambet fugar de satisfactie. Treizeci de secunde pana la ora sapte: si-a plimbat privirea degajat prin incapere de parca ar fi asteptat de ceasuri. Ochii i s-au oprit pe pendula de pe vremea bunicului, care a inceput sa bata: unu, doi, trei, patru, cinci, sase, sapte.

Usa s-a deschis si directorul a pasit inauntru.

— Buna dimineata, Andrews.

Nu s-a uitat la Mark, ci la ceasul de pe perete, intotdeauna o ia putin inainte.

Mark n-a comentat. Ceasul din turnul vechii cladiri a Postei a batut de sapte ori.

Directorul s-a asezat pe scaunul sau si din nou mainile mari au luat in posesiune biroul.

— Vom incepe cu vestile mele, Andrews. Am primit unele date despre Lincoln-ul care s-a scufundat in potomac laolalta cu Stames si Calvert.

Directorul a deschis un dosar pe care era scris „Strict secret” si si-a aruncat ochii asupra continutului. Ce se gasea in dosar si Mark nu stia, dar trebuia sa afle?

— Nu este nimic temeinic care sa ne ajute sa mergem mai departe. Hans-Dieter Gerbach, neamt. Bonn-ul a raportat ca pana acum cinci ani era o figura minora printre scandalagii din Munchen, dar dupa aceea i-au pierdut urma. Sunt unele dovezi ca s-ar fi aflat in Rhodesia si chiar ca ar fi fost angajat de C. I. A. pentru o vreme. C. I. A. nu i-a fost de ajutor, inainte de joi nu cred sa mai primesc alte informatii de la ei. Uneori chiar ma intreb de partea cui sunt. In 1980 Gerbach si-a facut aparitia in New York, dar acolo nu exista nimic care sa prezinte certitudini, doar zvonuri si discutii la colt de strada. Mi-ar fi fost de folos daca ar fi trait.

Mark s-a gandit la beregatile taiate din Woodrow Wilson si l-a cuprins groaza.

— Partea interesanta din accidentul de automobil este ca ambele cauciucuri din spate de la masina lui Stames si Calvert au mici gauri in ele, care ar fi putut rezulta din cadere, dar baietii nostri de la laborator cred ca provin de la gloante. Daca asa stau lucrurile, inseamna ca acel care a executat impuscarea are o asemenea precizie, incat Wyatt Earp pare un mic cercetas in comparatie cu el.

Directorul vorbi in interfon:

— Doamna McGregor, roaga-l pe directorul adjunct Rogers sa vina aici.

— Da, domnule director.

— Oamenii domnului Rogers au gasit restaurantul unde lucra Casefikis, ceea ce e important.

Directorul adjunct a ciocanit in usa si a intrat. Directorul i-a facut semn spre un scaun. Rogers i-a zambit lui Mark si s-a asezat.

— Deci sa vedem detaliile, Matt.

— Ei bine, domnule, proprietarul de la Golden Duck n-a fost foarte cooperant. Se temea ca il urmaresc pentru contraventii privind angajarea salariatilor. L-am amenintat ca-i inchid localul daca nu vorbeste, in cele din urma, a recunoscut ca a folosit in 24 februarie un om care corespundea cu descrierea lui Casefikis. L-a trimis pe Casefikis sa serveasca la o mica petrecere, la pranz, intr-unul din separeurile de la Georgetown Inn de pe Wisconsin Avenue. Cel care a facut aranjamentul a fost Lorenzo Rossi. El insistase sa fie un ospatar care nu vorbea englezeste. A fost platit cu bani gheata. L-am verificat pe Rossi pe toate computerele si n-a aparut nimic. Bineinteles, este un nume fals. Aceeasi poveste la Georgetown Inn. Proprietarul a spus ca salonul fusese inchiriat pentru ziua de 24 februarie de un domn Rossi care a cerut sa se asigure hrana, dar nu si servitul si a platit anticipat, cu bani gheata. Rossi este cam de cinci picioare si opt toli, oaches, fara semne particulare, par negru, ochelari de soare. Proprietarul crede ca parea a fi italian. Nimeni din local nu stie si nici nu s-a sinchisit de cine dracu' a fost in ziua aceea in salonul respectiv. Ma tem ca cercetarea asta nu ne-a dus prea departe. Sunt de acord. Cred ca orice italian de pe strada ar putea corespunde acelei descrieri, a spus directorul. Daca am avea la dispozitie cinci ani, mai treaca-mearga, dar nu sunt decat cinci zile. Ai aflat ceva noutati de la spital, Matt?

— E o harababura in toata legea acolo, domnule. Locul e plin de oameni care vin si pleaca, toata ziua si aproape toata noaptea. Personalul lucreaza in schimburi. Ei nu-si cunosc nici macar colegii, ce sa mai vorbim de cei veniti din afara. Ai putea sa cutreieri spitalul toata ziua cu o torta in mana si nimeni sa nu-ti dea nici o atentie, numai daca nu are nevoie de lumina.

— Asta-i explicabil, a spus Tyson. Bun. Andrews, ce noutati ai din ultimele douazeci si patru de ore?

Mark si-a deschis obisnuita sa agenda cu coperti albastre de plastic. A raportat ca ramasesera saizeci si doi de senatori pe lista, ceilalti treizeci si opt fiind plecati in 24 februarie din Washington, i-a dat lista directorului, care a parcurs-o cu privirea.

— Sunt cativa pesti mari in helesteul malos, Andrews. Continua cercetarile.

Mark a inceput sa relateze intalnirea cu preotul ortodox grec. Se astepta sa fie mustrat sever pentru ca nu-si amintise imediat despre problema barbii. Ceea ce s-a si intamplat. Dupa ce a fost mustruluit, a continuat:

— Ma intalnesc cu parintele Gregory in dimineata asta la ora opt si dupa aceea cred ca am sa merg s-o vad pe vaduva lui Casefikis. Presupun ca niciunul din ei nu are prea multe sa-mi ofere, dar banui ca doriti sa urmaresc aceste fire pana la capat, domnule director. Apoi intentionez sa ma reintorc la biblioteca Congresului ca sa incerc sa aflu de ce acei saizeci si doi de senatori ar putea dori sfarsitul presedintelui Kane.

— Ei bine, pentru inceput, pune-i pe categorii, a spus directorul. Mai intai partide politice, apoi comitete, apoi interese exterioare, apoi cunoscuti personali ai presedintelui. Nu uita, Andrews, ca noi stim ca omul nostru a luat pranzul in 24 februarie in Georgetown si asta iti va reduce mult numarul.

— Da, domnule director, presupun ca toti au pranzit in 24 februarie.

— Exact, Andrews, dar nu toti intr-un separeu. Multi, pesemne, ca au fost vazuti in locuri publice sau au avut mese oficiale cu alegatorii, cu functionari federali sau cu lobisti. Tu trebuie sa afli ce a facut fiecare fara a lasa sa se intrevada ca am fi in cautarea unui suspect.

— Cum imi sugerati sa procedez, domnule director?

— Simplu, i-a raspuns directorul. Suni secretara fiecarui senator si o intrebi daca seful ei este liber sa participe la un pranz oficial legat de – a facut o pauza – „Probleme de mediu urban”. Da, imi place tema. Da-le data de, sa zicem, 5 mai. Apoi intreaba-le daca au participat fie la cel din – directorul s-a uitat in calendar – 17 ianuarie sau 24 februarie, pentru ca unii senatori care acceptasera invitatia n-au venit, in schimb, unul sau doi si-au facut aparitia fara invitatii. Apoi le spui ca va urma o invitatie scrisa. Toate secretarele n-au sa mai tina minte daca nu le scrii si, daca vreuna din ele isi va aminti, intr-adevar, in 5 mai pentru noi va fi prea tarziu ca sa ne mai pese. Un lucru este sigur: nici un senator n-o sa lase ca secretara lui sa afle ca el planuieste sa omoare presedintele.

Directorul adjunct a zambit usor.

— Daca este prins, atunci sa vezi scandal. Va trebui sa apelam iarasi la vechile trucuri murdare.

— Nu, Matt, daca eu ii spun presedintelui ca unul din pretiosii sai confrati are de gand s-o injunghie pe la spate, ea n-o sa vada ceva deosebit de placut in acest truc.

— Inca nu avem o dovada certa, domnule director, a spus Mark.

— Atunci fa bine si gaseste-o, Andrews, pentru ca altfel noi toti va trebui sa ne cautam alte slujbe, ai incredere in rationamentul meu.

Ai incredere in rationamentul meu si-a zis in gand Mark.

— Tot ceea ce avem este un singur fir, dar important, a continuat directorul. Si anume ca s-ar putea sa fie implicat un senator, dar nu ne-au ramas la dispozitie decat cinci zile. Daca joia viitoare dam gres, fi suficient timp in urmatorii douazeci de ani sa ne continuam cercetarile, iar tu Andrews vei putea sa faci avere scriind o carte despre asta.

Mark parea nelinistit.

— Andrews, nu fi atat de ingrijorat, i-am adus la cunostinta sefului Serviciului Secret. Nu i-am spus nici mai mult nici mai putin decat era in raportul tau, asa cum ne-am inteles ieri, deci asta ne asigura cale libera pana in 10 martie, intre timp, pun la punct un plan de rezerva, pentru cazul in care n-o sa reusim sa aflam pana atunci cine este Casius. Dar acum n-o sa-ti mai impui si tie capul cu asta. Am discutat, de asemenea, si cu baietii de la Omucideri; n-au prea aflat cine stie ce ca sa ne poata fi de folos. Te-ar putea interesa sa stii ca ei deja au vazut-o pe sotia lui Casefikis. Creierele lor par sa lucreze ceva mai repede decat al tau, Andrews.

— Poate ca ei nu au atatea pe cap, a spus directorul adjunct.

— Poate ca nu. O. K. Du-te s-o vezi, daca crezi ca-ti poate fi de folos. S-ar putea sa afli ceva ce lor le-a scapat. Fruntea sus, pentru ca ai facut o treaba buna. Speram ca investigatia din dimineata asta o sa dea alte fire pe care sa le urmam. Cred ca-i tot pentru acum. Bine, Andrews, nu-ti mai rapesc din timp.

— Nu, domnule director.

Mark s-a ridicat.

— Iarta-ma, am uitat sa-ti ofer o cafea, Andrews.

N-am reusit s-o beau nici data trecuta, a vrut sa spuna Mark. A parasit biroul in timp ce directorul comanda cafele pentru el si directorul adjunct. Mark a hotarat ca si lui i-ar prinde bine sa ia un mic dejun si sa-si mai faca ordine in ganduri. A plecat in cautarea bufetului.

Directorul si-a baut cafeaua si a rugat-o pe doamna McGregor sa i-l trimita pe secretarul sau particular. Barbatul fara nume si-a facut aparitia aproape imediat, cu un dosar gri sub brat.

N-a fost nevoie sa-l intrebe pe director ce voia. I-a pus dosarul pe masa si a plecat fara sa scoata nici un cuvant.

— Multumesc, a spus directorul din spatele usii care se inchidea.

A deschis apoi dosarul si l-a cercetat vreo douazeci de minute, chicotind aici, maraind dincolo sau facand cate un comentariu catre Mattew Rogers. Se aflau in dosar fapte despre Mark Andrews de care nici chiar Mark insusi nu era constient. Directorul a terminat cea de-a doua ceasca de cafea, a inchis dosarul in sertarul biroului Queen Anne. Regina Anne n-a cunoscut niciodata atatea secrete cate a cunoscut acest birou.

Mark si-a terminat micul dejun care s-a dovedit a fi cu mult mai bun decat I-ar fi putut spera la ei la Departament. Acolo el trebuia sa treaca strada si sa mearga la Lunch Connection pentru ca bufetul lor de la parter era tot pe atat de dezgustator ca si restul cladirii. Acum insa i-ar fi placut sa se intoarca acolo, in loc sa se indrepte spre garajul subteran ca sa-si ia masina. N-a observat barbatul care statea pe trotuarul de vizavi si care l-a urmarit plecand, dar s-a intrebat daca limuzina Ford pe care o vedea de atata vreme in oglinda retrovizoare se afla in urma lui din pura intamplare. Daca nu era coincidenta, atunci cine pe cine urmarea, cine pe cine incerca sa protejeze?

A ajuns la biserica parintelui Gregory chiar inainte de ora opt si au plecat impreuna spre casa parohiala. Ochelarii cu jumatate de rama ai preotului ajunsesera aproape de varful nasului borcanat. Obrajii rosii si bucalati, precum si pantecul rotofei ii facea pe cei mai putin ingaduitori sa traga concluzia ca parintele Gregory, in asteptarea vesniciei din imparatia Cerurilor, isi gasise consolarea aici pe pamant. Mark i-a spus ca el deja luase micul dejun, dar asta nu l-a oprit pe parintele Gregory sa prajeasca doua oua si costita, la care a adaugat paine prajita, gem si cafea. Parintele Gregory n-a prea avut ce sa-i spuna in plus fata de ce-i relatase la telefon in seara trecuta si a oftat adanc cand Mark i-a reamintit despre cei doi morti de la spital.

— Da, am citit amanuntele in The Post.

Cand au discutat despre Nick Stames, ochii cenusii i s-au luminat; era clar ca preotul si politistul avusesera cateva secrete impreuna.

— Este vreo legatura intre moartea lui Nick si ceea ce s-a intamplat la spital? A intrebat brusc parintele Gregory.

Intrebarea l-a luat pe Mark prin surprindere. Dincolo de ochelarii cu jumatate de rama era o minte patrunzatoare. Sa minti un preot, ortodox grec sau de alt rit, parea ceva mai grav decat minciunile obisnuite care trebuiau sa apere secretele Biroului Federal de marele public.

— Absolut niciuna, a spus Mark. N-a fost decat un oribil accident de masina.

— Doar una din acele coincidente bizare ale sortii? A intrebat parintele Gregory iscodindu-l pe Mark cu privirea pe deasupra ochelarilor. Asa-i? El parea si mai putin convins decat Grant Nanna. Apoi a continuat: Ar mai fi un lucru pe care as vrea sa-l mentionez. Desi e greu sa-mi amintesc exact ce-a spus barbatul care mi-a telefonat sa nu mai merg la spital, sunt absolut sigur ca era un om trecut prin scoli. Din felul cum a purtat discutia, am senzatia certa ca era un profesionist, nu stiu cum sa-ti explic; am sentimentul ciudat ca el mai daduse acest gen de telefoane si inainte; era ceva de profesionist, in conversatia lui.

Parintele Gregory a mai repetat o data fraza mai mult pentru sine – „Ceva de profesionist in conversatia lui” – si la fel a facut si Mark cand se afla in masina, in drum spre casa unde locuia doamna Casefikis. Era casa prietenului care-i gazduise sotul dupa ce fusese ranit.

Mark a coborat pe Connecticut Avenue si a trecut pe langa Washington Hilton si Gradina Zoologica din Maryland. Tufe de forsitia galbene, stralucitoare au inceput sa apara de-a lungul drumului. Connecticut Avenue s-a continuat cu University Boulevard si Mark s-a trezit in Wheaton, o zona suburbana cu magazine, restaurante, statii de benzina si cateva cladiri cu apartamente, in timp ce astepta la stopul de la Wheaton Piaza, Mark si-a verificat insemnarile. 11501 Elkin Street, Blue Ridge Manor Apartments. Era un nume ciudat pentru un grup de cladiri scunde, de trei etaje, din caramida decolorata, care strajuiau strazile Blue Ridge si Elkin. Pe masura ce se apropia de numarul 11501, Mark cauta din privire un loc unde sa-si lase masina. N-a avut noroc. A ezitat o clipa, apoi s-a hotarat sa parcheze in fata hidrantului pentru incendiu. Si-a aranjat cu grija microfonul radio spre a fi vazut in oglinda retrovizoare, astfel incat orice politist sa stie ca aceasta este o masina oficiala, cu treburi oficiale.

Ariana Casefikis a izbucnit in lacrimi la simpla vedere a insignei lui Mark. Parea fragila; nu avea decat douazeci si noua de ani, imbracamintea ii era neglijenta, parul ravasit si ochii cenusii inrositi de plans. Pe fata se vedeau darele de la lacrimile care de doua zile nu mai conteneau. Era cam de aceeasi varsta cu Mark. N-avea tara si acum nu mai avea nici sot. Ce-o sa se intample cu ea?

Engleza doamnei Casefikis s-a dovedit mult mai buna decat a sotului. Deja fusese vizitata de doi politisti. Le spusese ca nu stie nimic. Mai intai venise un barbat dragut de la Politia Metropolitana care-i adusese vestea despre sotul ei si manifestase intelegere. Putin mai tarziu isi facuse aparitia locotenentul de la Omucideri, care fusese mult mai ferm dorind sa afle lucruri despre care ea n-avea habar, iar acum o vizita cineva de la F. B. I. Sotul ei n-avusese niciodata incurcaturi, iar ea nu stia cine il impuscase sau de ce. Barbatul ei era un om bun, bland. Mark o credea.

De asemenea, el a asigurat-o ca n-are motive sa se ingrijoreze, i-a promis ca se va ocupa personal si se va adresa Biroului de Imigrari si Asigurarilor Sociale ca sa-i faca rost de un oarecare venit. Asta a determinat-o sa se mai linisteasca, si a devenit ceva mai cooperanta.

— Acum vreau sa va ganditi cu atentie, doamna Casefikis. Aveti idee unde a lucrat sotul dumneavoastra in 23 sau 24 februarie, miercurea si joia din saptamana trecuta si daca v-a spus ceva despre munca lui?

Ea habar n-avea. Angelo nu-i spunea niciodata unde lucra si cam jumatate din slujbele lui erau ocazionale si doar pentru o zi, pentru ca nu putea risca sa stea mai mult fara permis de munca, fiind emigrant. Mark n-a putut afla nimic, dar nu era vina ei.

— Eu am sa pot sa raman in America?

— Voi face tot ce este posibil ca sa va ajut, doamna Casefikis. Va promit. Am sa vorbesc cu un preot ortodox grec, pe care-l cunosc, sa va aduca niste bani pana am sa ajung eu la Asigurarile Sociale.

Mark a deschis usa deprimat ca atat parintele Gregory cat si Ariana Casefikis nu-i oferisera nici o informatie.

— Preotul deja mi-a dat bani.

Mark s-a oprit din drum, s-a intors usor si a privit-o. A incercat sa nu arate un interes deosebit.

— Ce preot? A intrebat pe un ton indiferent.

— El a zis ca o sa ma ajute. Barbatul care m-a vizitat ieri. Un om foarte dragut, foarte dragut si amabil. Mi-a dat cincizeci de dolari.

Mark a inghetat. Din nou individul i-o luase inainte. Parintele Gregory avea dreptate, era fler de profesionist in acel om.

— Cum arata?

— O, era solid, foarte negricios la fata, cred, a inceput ea.

Mark incerca sa ramana degajat. Trebuie sa fi fost omul care trecuse pe langa el cand astepta la lift, omul care-l oprise pe parintele Gregory sa se duca la spital si care, daca domnul Casefikis i-ar fi spus sotiei ceva despre complot, ar fi trimis-o si pe ea pe lumea cealalta ca sa i se alature sotului.

— Purta barba, doamna Casefikis?

— Bineinteles ca da, a spus ea ezitand, dar nu mi-o amintesc.

Mark a rugat-o sa stea in casa, sa nu plece nicaieri pana se va reintoarce el. S-a scuzat pretextand ca vrea sa vorbeasca cu oficialitatile de la Imigrari si de la Asistenta Sociala, invatase cum sa minta. Preotul ortodox grec proaspat ras il invatase.

A sarit in masina si a plecat pana la cel mai apropiat telefon public de pe Georgia Avenue. A format numarul directorului. Directorul a ridicat receptorul.

— Lulius.

— Ce numar ai? L-a intrebat directorul.

Dupa treizeci de secunde a sunat telefonul. Mark i-a relatat cele aflate.

— Am sa-ti trimit imediat un om de la portrete robot. Te intorci la ea si tine-o de vorba. Si, Andrews, incearca si pune-ti mintea sa lucreze. As dori acei cincizeci de dolari. Au fost mai multe bancnote sau una singura? Trebuie sa fie amprente pe ei.

Telefonul s-a inchis. Mark s-a incruntat. Daca falsul preot ortodox nu era intotdeauna cu doi pasi inaintea lui, directorul era.

Mark s-a intors la doamna Casefikis si i-a spus ca de cazul ei se vor ocupa persoane de la cel mai inalt nivel; si-a notat apoi in carnet ca trebuie sa vorbeasca despre asta cu directorul a doua zi dimineata. A intrebat-o apoi pe aceeasi voce neutra:

— Sunteti sigura ca erau cincizeci de dolari, doamna Casefikis?

— O, da. Nu vad o bancnota de cincizeci de dolari in fiecare zi si atunci am fost foarte recunoscatoare.

— Va puteti aminti ce ati facut cu ea.

— Da, m-am dus sa cumpar de mancare de la supermagazin chiar inainte de a inchide.

— Care supermagazin, doamna Casefikis?

— Wheaton. Pe strada asta, putin mai sus.

— Cand a fost asta?

— Ieri seara, in jur de sase.

Mark si-a dat seama ca nu mai trebuia sa piarda nici o clipa. Daca deja nu era prea tarziu.

— Doamna Casefikis, va veni un prieten de-al meu, un coleg de la F. B. I. ca sa va roage sa i-l descrieti pe parintele care v-a dat banii. Ne-ati ajuta enorm daca v-ati aminti cat mai multe despre el. Nu aveti de ce va teme, pentru ca noi vom face tot ce este posibil ca sa va ajutam.

Mark a ezitat, apoi si-a scos portmoneul si i-a dat cincizeci de dolari. Ea a zambit pentru prima oara.

— Acum, doamna Casefikis, vreau sa faceti un ultim lucru pentru mine. Daca preotul grec va mai viziteaza vreodata, nu-i spuneti nimic despre mine, sunati-ma doar la acest numar.

Mark i-a dat o carte de vizita. Ariana Casefikis a dat din cap, dar ochii-i cenusii l-au urmarit pe Mark cum se indrepta spre masina. Nu intelegea si nu stia pe care din ei sa-l creada: nu-i dadusera amandoi cincizeci de dolari?

Mark a gasit o parcare in fata supermarket-ului Wheaton. Un anunt cu litere mari din vitrina zicea ca berea rece se vinde in interiorul magazinului. Deasupra lui era un poster in alb si albastru cu cladirea Capitoliului. Cinci zile, si-a zis in gand Mark. A intrat in magazin. Era micut, genul de afacere familiara, nu facea parte din lantul de supermagazine. Pe un perete se aflau cutii cu bere, pe celalalt vin si intre ele rafturi cu conserve si hrana congelata. Pe toata lungimea peretelui din spate era un galantar cu carne. Macelarul parea a fi singurul vanzator din local. Mark s-a grabit spre el abordandu-l chiar inainte de a ajunge la tejghea.

— As putea vorbi cu proprietarul?

Macelarul s-a uitat la el suspicios.

— Pentru ce?

Mark i-a aratat legitimatia.

Macelarul a ridicat din umeri si a strigat:

— Hei, Flavio. F. B. I.-ul vrea sa te vada.

Dupa o oarecare asteptare, si-a facut aparitia in usa, in stanga galantarului de carne, proprietarul, un italian cu o fata mare si rosie.

— Da, cu ce va pot fi de folos, domnule.

— Andrews, F. B. I.

Mark a mai aratat o data legitimatia.

— Mda, bine. Ce doriti, domnule Andrews? Eu sunt Flavio Guida. Acesta este localul meu. Conduc un magazin bun si corect.

— Da, bineinteles, domnule Guida. Pur si simplu, sper ca ma puteti ajuta. Cercetez un caz de furt de bani si avem motive sa credem ca o bancnota de cincizeci de dolari a fost cheltuita in acest magazin ieri si am vrea sa stim daca exista vreo modalitate ca sa-i dam de urma.

— Ei bine, eu fac monetarul in fiecare seara, a spus patronul. Banii sunt pusi intr-un seif si dimineata, la prima ora, sunt dusi la banca. Trebuie sa fi plecat la banca acum vreo ora si cred.

— Dar azi este sambata, a spus Mark.

— Nici o problema. Banca mea este deschisa sambata pana la pranz. Se afla chiar la cateva usi mai jos de noi.

Mark si-a pus mintea sa lucreze.

— Ati vrea sa ma insotiti chiar acum pana la banca, domnule Guida?

Guida s-a uitat la ceas, apoi la Mark Andrews.

— O. K. Dati-mi doar o jumatate de minut.

A strigat la o femeie ce se afla in camera din spate sa aiba grija de registrul de casa. A plecat impreuna cu Mark spre coltul strazii, unde se intersecta Georgia cu Hickers. Era limpede ca Guida parea captivat de intreaga poveste.

La banca, Mark s-a dus direct la casierul sef. Banii fusesera adusi cam in urma cu treizeci de minute si predati uneia din casiere, doamna Townsend. Ea inca ii avea in gramezi pregatindu-se sa-i sorteze. Imediat le venea si lor randul. N-avusese inca timp s-o faca pana acum, s-a scuzat ea simtindu-se in culpa. Nu, nu este cazul sa va considerati vinovata, si-a zis in gand Mark. Incasarile magazinului pentru ziua precedenta fusesera de peste cinci mii de dolari. Erau douazeci si opt de bancnote de cincizeci. Dumnezeule, directorul avea sa-l sfasie sau, ca sa fim mai exacti, expertii in amprente. Mark a numarat bancnotele de cincizeci folosind o pereche de manusi pe care i le-a dat doamna Townsend si i-a pus deoparte confirmand ca erau douazeci si opt. A semnat pentru ei, i-a dat o chitanta la mana casierului sef si I-a asigurat ca banii se vor intoarce foarte curand. A venit apoi directorul, care a preluat chitanta si comanda situatiei.

— Dar agentii F. B. I. nu lucreaza de obicei in doi? Mark a rosit.

— Ba da, domnule, dar aceasta este o misiune speciala.

— As dori sa verific, a spus directorul. Imi cereti sa va dau o mie patru sute de dolari avand drept garantie doar cuvantul dumneavoastra.

— Bineinteles, domnule, va rog sa verificati.

Mark a trebuit sa gandeasca rapid. Nu-i putea cere unui director de banca locala sa-l sune pe directorul F. B. I. Era ca si cum si-ar fi trecut benzina pentru propria masina in contul lui Henry Ford.

— De ce nu sunati Departamentul Washington, domnule si rugati sa vi-l dea pe seful Sectiei de Criminalistica, domnul Grant Nanna.

— Voi face chiar asa.

Mark i-a spus numarul, dar directorul nici nu l-a bagat in seama si I-a cautat in cartea locala de telefon. A dat chiar peste Nanna. Slava lui Dumnezeu ca se afla acolo!

— Am la mine un tanar de la dumneavoastra. Se numeste Mark Andrews. Zice ca are imputernicirea sa ridice douazeci si opt de bancnote de cincizeci de dolari. Ceva in legatura cu niste bani furati.

Si Nanna a trebuit sa gandeasca rapid. Neaga afirmatia nedovedita si sfideaza-l pe aligator, era vechiul motto al lui Nick Stames.

Intre timp, Mark a inaltat o mica ruga in gand.

— Este exact, domnule, a spus Nanna. Eu i-am ordonat ca sa ridice bancnotele acelea. Sper ca i le veti pune la dispozitie imediat. Va vor fi returnate cat de curand posibil.

— Multumesc, domnule Nanna. Imi cer scuze ca v-am deranjat. Pur si simplu, am simtit nevoia sa verific; in ziua de azi nu poti fi sigur de nimeni.

— Nici un deranj, domnule, a fost o precautie inteleapta. Ar fi bine daca toata lumea ar proceda la fel.

Era primul adevar pe care-l rostea, si-a zis in gand Nanna.

Directorul bancii a inchis telefonul, a pus teancul de bancnote de cincizeci de dolari intr-un plic maroniu, a primit recipisa si i-a strans mana lui Mark stanjenit.

— Ma intelegeti ca trebuia sa verific?

— Bineinteles, a spus Mark. Si eu insumi as fi procedat la fel.

Le-a multumit domnului Guida si directorului de banca si i-a rugat pe amandoi sa nu discute problema cu nimeni. Amandoi au dat din cap cu aerul acelora ce-si cunosteau datoria.

Mark s-a intors in cladirea F. B. I. imediat si s-a dus direct in biroul directorului. Doamna McGregor a dat din cap spre el. A batut usor in usa si a intrat.

— Va rog sa ma iertati ca va intrerup, domnule director.

— Deloc, Andrews. Ia loc. Noi chiar terminasem de discutat.

Matthew Rogers s-a ridicat in picioare, a privit grijuliu spre Andrews si i-a zambit.

— Voi incerca sa am raspunsul pentru dumneavoastra domnule director, pana la pranz, a spus el si a plecat.

— Ei bine, tinere, il avem pe senator in masina dumitale jos?

— Nu, domnule director, dar avem altceva.

Mark a deschis plicul maroniu si a pus cele douazeci si opt de bancnote pe masa.

— Ai jefuit o banca, nu? O acuzatie federala, Andrews.

— Aproape, domnule director. Una din aceste bancnote, asa dupa cum stiti, i-a fost data doamnei Casefikis de catre omul care se da drept preot grec ortodox.

— Ei bine, asta o sa le dea ceva de furca baietilor nostri; cincizeci si sase de fatete, cu sute, poate chiar mii de amprente pe ele. Este o mare bataie de cap si le va lua o multime de timp, dar merita incercarea. Si directorul a fost atent sa nu atinga bancnotele. Am sa-l pun pe Sommerton sa se ocupe de ele imediat. De asemenea, avem nevoie si de amprentele doamnei Casefikis. Am si trimis unul din agentii nostri sa-i supravegheze casa, in caz ca zdrahonul se intoarce. Directorul scria si vorbea in acelasi timp. Este exact ca pe vremuri cand conduceam un birou departamental. Cred ca mi-ar placea, daca n-ar fi atat de grav cazul de fata.

— Pot sa va mai mentionez inca un lucru, de vreme ce tot ma aflu aici, domnule director?

— Da, spune orice doresti, Andrews.

Tyson nu si-a ridicat capul, a continuat sa scrie.

— Doamna Casefikis este ingrijorata in privinta statutului ei in aceasta tara. N-are bani, n-are slujba si acum nu mai are nici sot. Ea ne-a dat o informatie vitala si, categoric, a fost foarte cooperanta. Cred ca am putea s-o ajutam.

Directorul a apasat un buton.

— Spuneti-i lui Sommerton de la Amprente sa vina imediat si trimiteti-l si pe Elliot.

A, si-a zis in sinea lui Mark, barbatul anonim are un nume.

— Voi face tot ce pot. Ne vedem luni la sapte, Andrews. Voi fi acasa tot weekend-ul, daca ai nevoie de mine. Nu inceta munca.

— Da, domnule director.

Mark a plecat. S-a oprit la banca Riggs si a schimbat cincisprezece dolari in monezi de douazeci si cinci de centi. Functionarul s-a uitat la el curios.

— Aveti acasa o instalatie proprie de jocuri mecanice?

Mark a zambit.

A petrecut restul diminetii si mai toata dupa-amiaza sunand secretarele a saizeci si doi de senatori care se aflasera in Washington in-24 februarie. Toate au fost foarte multumite ca sefii lor vor fi invitati la o conferinta in problemele mediului; directorul nu era nebun. La sfarsitul celor saizeci si doua de convorbiri telefonice urechile ii erau paralizate. Mark a studiat rezultatele. Treizeci de senatori mancasera la birou sau cu alegatorii, cincisprezece nu spusesera secretarelor lor unde se duc la pranz sau mentionasera ceva vag despre unele „intalniri”, iar saptesprezece participasera la dineuri oferite de diverse grupuri precum: Clubul National de Presa, Clubul celor ce impartaseau o cauza comuna si N. A. A. C. P. O secretara, totusi, a fost convinsa ca seful ei luase parte la acel pranz al ecologistilor din 24 februarie. Mark a fost luat prin surprindere si n-a putut gasi nici o replica.

Cu ajutorul directorului lista se redusese la cincisprezece persoane.

S-a reintors la biblioteca Congresului si din nou s-a oprit in linistita sala de lectura. Bibliotecara n-a parut catusi de putin suspicioasa de toate intrebarile lui referitoare la diversi senatori, comitete si procedeuri din Senat; ea se obisnuise de multa vreme cu absolventii care erau tot pe atat de iscoditori si mult mai putin politicos! Decat el.

Mark s-a dus din nou la raftul in care se gaseau Stenogramele Congresului. A fost usor sa gaseasca ziua de 24 februarie: era singura din tot teancul de documente necapsate din ultimele zile care purta semnele unei utilizari repetate. A verificat cele cincisprezece nume ramase, in ziua aceea avusese intrunire un singur comitet, Comitetul pentru Relatii Externe; trei senatori de pe lista lui de cincisprezece erau membrii acelui comitet si toti trei, in conformitate cu stenograma, vorbisera in sedinta din acea dimineata. Senatul in plen dezbatuse in ziua respectiva doua probleme: alocatia de fonduri pentru Departamentul Energiei in vederea cercetarilor in domeniul energiei solare si proiectul de lege pentru controlul armelor. Cativa din cei doisprezece ramasi luasera cuvantul in Senat pe marginea uneia sau ambelor probleme. La naiba, nu era nici o modalitate ca sa mai poata elimina vreunul din ei. A scris cele cincisprezece nume fiecare pe cate o foaie de hartie si a parcurs Stenogramele Congresului intre 24 februarie si 3 martie. La fiecare nume a notat prezenta sau absenta senatorului in fiecare zi de lucru a Senatului. Dandu-si toata osteneala a reconstituit programul fiecarui senator; multe intervale de timp au ramas goale. Era evident ca senatorii nu-si petreceau tot timpul in Senat.

Tanara bibliotecara si-a facut aparitia langa Mark. El s-a uitat la ceas: 7:30. Cum zboara timpul! Venise vremea sa-i uite pe senatori si s-o vada pe Elizabeth. A sunat-o acasa.

— Buna, frumoasa doamna. Cred ca e timpul sa mai si mancam. Eu n-am pus nimic in gura de la micul dejun. Ai sa ai mila de starea sanatatii mele, doamna doctor si ai sa mananci cu mine?

— Si ce sa fac cu tine, Mark? Abia ce mi-am spalat parul. Cred ca inca mai am sapun in urechi.

— Ti-am zis, sa mananci cu mine. Asta deocamdata, pentru mai tarziu m-as putea gandi si la altceva.

— S-ar putea ca eu sa spun nu pentru mai tarziu, a zis ea. Cum mai stam cu respiratia?

— Si-a mai revenit, multumesc, dar, daca continui sa ma gandesc la ceea ce-mi trece chiar acum prin cap, cred ca o sa ma trezesc cu o eruptie de cosuri pe fata.

— Si ce-ai dori sa fac, sa torn apa rece in telefon?

— Nu, doar sa mananci cu mine. Trec sa te iau peste o jumatate de ora, fie ca ai parul ud, fie uscat.

Au gasit un mic restaurant numit La Domnul Smith in Georgetown. Mark il frecventa mai ales vara cand se putea sta la masa in gradina din spate. Era plin cu tineri in jur de douazeci de ani, fiind locul ideal ca sa stai ceasuri in sir la taclale.

— Bun, a zis Elizabeth. Parca as fi din nou la colegiu. Credeam ca am depasit deja varsta asta.

— Ma bucur ca-ti place, a spus Mark zambind.

— Totul este atat de previzibil: dusumele ca-n casele de tara, mese dintr-un singur bloc, ca la macelari, ghivece cu flori. Sonate pentru flaut de Bach. Data viitoare vom merge la McDonald's.

Lui Mark nu i-a venit in minte nici un raspuns si a fost salvat de ospatarul care a adus meniul.

— Poti sa-ti imaginezi, am petrecut patru ani la Yale si eu inca nu stiu ce este un ratatouille a spus Elizabeth.

— Eu stiu ce este, dar nu sunt sigur cum se pronunta.

Amandoi au comandat pui, cartofi prajiti si salata.

— Uita-te, Mark, acolo, sfrijitul de senator Thornton cu o fata suficient de tanara ca sa-i fie fiica.

— Poate ca este fiica lui.

— Nici un barbat civilizat nu si-ar aduce fata aici, i-a spus Elizabeth zambind.

— El este prieten cu tatal tau, nu-i asa?

— Da, de unde stii? A intrebat Elizabeth.

— Asa se vorbeste.

Mark deja isi regreta intrebarea.

— Ei bine, l-as descrie mai degraba ca un asociat in afaceri, isi castiga banii din fabricarea de arme. Nu este o ocupatie foarte placuta.

— Dar tatal tau nu este co-proprietar la o companie care fabrica arme?

— Tata? Da, si eu nu sunt de acord cu asta, dar el da vina pe bunicul meu care a fondat firma. Cand eram la scoala ma certam cu el din aceasta cauza, i-am spus sa-si vanda partea sa de capital si sa-l investeasca in ceva folositor oamenilor; pe mine ma vedeam ca pe un fel de maiorul Barbara.

— Cum vi se pare mancarea? A intrebat un ospatar ce si-a facut aparitia langa masa lor.

— Foarte buna, multumim, a spus Elizabeth inaltandu-si privirile spre el. Stii, Mark, odata l-am facut pe tatal meu criminal de razboi.

— Dar eu credeam ca el este impotriva razboiului.

— Se pare ca stii ingrozitor de multe despre tatal meu, a spus Elizabeth privindu-l suspicioasa.

Nu indeajuns, si-a zis in sinea lui Mark si, oare, cat poti tu, intr-adevar, sa-mi spui? Daca Elizabeth a sesizat ceva din nelinistea lui, n-a aratat-o, ci si-a continuat, pur si simplu, gandurile.

— Cand a votat dandu-si acordul pentru rachetele MX n-am stat cu el la aceeasi masa aproape o luna. Cred ca el nici n-a bagat de seama.

— Dar mama ta? A intrebat-o Mark.

— A murit cand avem paisprezece ani, de aceea cred ca sunt atat de apropiata de tatal meu, a spus Elizabeth.

Si-a coborat privirile spre mainile ce-i erau asezate in poala fiind evident ca voia sa schimbe subiectul. Parul negru i-a stralucit cand i-a cazut pe frunte.

— Ai un par foarte frumos, a spus Mark cu tandrete. Am vrut sa-l ating din prima clipa cand te-am vazut. Si acum as vrea.

Ea a zambit.

— Mie imi place mai mult parul ondulat. Si-a sprijinit barbia in pumni si l-a privit cu un zambet strengar. Tu ai sa arati fantastic la patruzeci de ani cand vei fi usor grizonat la tample. Bineinteles, cu conditia ca, intre timp, sa nu ramai fara el. Stiai ca barbatii care fac chelie in crestet sunt sexy, cei care-si pierd parul la tample gandesc, iar cei care chelesc de tot gandesc despre ei ca sunt sexy?

— Daca voi ramane fara par in crestetul capului, vei lua asta drept o declaratie de intentii din partea mea?

— Eu sunt dispusa sa astept, dar nu chiar atat de mult.

Cand au plecat spre casa, s-au oprit in drum, a prins-o cu mana de umeri si a sarutat-o, la inceput sovaitor, nestiind cum va reactiona.

— Stii, Elizabeth, simt cum mi se inmoaie genunchii, i-a murmurat el in paru-i catifelat. Ce-ai de gand cu cea mai recenta victima a ta?

Ea a facut cativa pasi fara sa raspunda.

— Sa-i dau niste genunchere, a spus ea.

Au mers incet tinandu-se de mana, tacuti si fericiti. Trei barbati, deloc romantici, ii urmareau.

In livingul frumos decorat, pe canapeaua rosie, el a sarutat-o din nou.

Cei trei barbati neromantici asteptau afara in intuneric.

Ea statea singura in Biroul Oval, revazand clauzele proiectului de lege una cate una, cautand sa depisteze orice chichita care ar fi putut s-o puna in incurcatura cand se va vota legea.

Si-a ridicat brusc privirile ramanand uimita cand l-a vazut in fata sa pe Edward cu o ceasca de cacao aburinda in maini!

— Daca ai sa mergi la culcare mai devreme, n-ai sa-ti primejduiesti sansele de a-i influenta pe cei de acolo, a spus el aratand spre Capitoliu.

Ea a zambit.

— Dragul meu Edward, ce m-as face eu fara tine?

DUMINICA DIMINEATA, 6 MARTIE, 9:00 A. M.

Mark si-a petrecut dimineata de duminica facand ultimele corecturi la raportul pentru director. A inceput prin a-si orandui biroul; niciodata nu putea gandi clar daca nu era fiecare lucru la locul lui. Mark si-a adunat toate notitele si le-a aranjat intr-o inlantuire logica. Si-a terminat treaba pe la vreo doua, fara sa bage de seama ca nu-si luase pranzul. A scris incet numele celor cincisprezece senatori care mai ramasesera, sase pe lista Comitetului pentru Relatii Externe si noua pe lista Comitetului Juridic – legea pentru controlul armelor. A ramas cu ochii pironiti pe cele doua liste, sperand sa-i vina vreo inspiratie, dar n-a aparut niciuna. Unul din acesti oameni era un ucigas si nu mai aveau la dispozitie decat patru zile ca sa afle care anume. A pus hartiile intr-o servieta si a incuiat-o intr-un sertar de la birou.

S-a dus in bucatarie si si-a facut un sandvis. S-a uitat la ceas. Ce-ar putea face in restul zilei, dar sa-i fie util? Elizabeth era de garda la spital. A ridicat telefonul si a format un numar. Ea putea sa-si piarda doar un minut cu el in pauza de la ora trei.

— O. K., doamna doctor, n-o sa te tin mult la telefon si ce am eu de zis n-ar trebui sa te jigneasca. Nu pot sa te sun in fiecare zi doar ca sa-ti spun ca esti draguta, inteligenta si ca m-ai scos din minti, asa ca asculta-ma cu atentie.

— Te ascult, Mark.

— O. K. Esti frumoasa si desteapta si sunt nebun dupa tine. N-ai nici un raspuns la toate astea?

— O, eu ma asteptam sa-mi spui mai multe. Am sa-ti zic si eu ceva dragut in schimb, dar atunci cand voi fi langa tine, nu la o distanta de trei mile.

— Mai bine fa-o cat mai repede, pentru ca altfel am sa dau ortul popii. Acum pleaca si incearca-ti bisturiul pe inima altcuiva.

Ea a ras.

— De fapt este o unghie incarnata.

Ea a inchis telefonul. Mark s-a plimbat de colo-colo prin casa, mintea sarindu-i de la cei cincisprezece senatori la Elizabeth si inapoi la un senator. Nu mergea oare un pic prea bine relatia lui cu Elizabeth? Nu era cumva senatorul pe urmele lui si nu invers? S-a blestemat in gand si si-a mai turnat un Michelob. I-a rasarit in minte Barry Calvert; in dupa-amiezile de sambata, de obicei, jucau squash. Apoi s-a gandit la Nick Stames, Stames care, fara sa stie, a murit in locul lui. Daca Stames ar trai acum, cum ar proceda? O remarca pe care Stames a facut-o la petrecerea de la birou de anul trecut, de la Craciun, i-a strafulgerat prin minte: „Daca eu nu sunt disponibil, cel mai bun criminalist din aceasta tara este George Stampouzis de la The New York Times” – un alt grec, fireste. „El stie mai multe despre Mafia si C. I. A. decat aproape oricine, indiferent de care parte a legii s-ar afla.”

Mark a format Informatiile din New York si a cerut numarul de telefon al ziarului, nefiind foarte sigur unde va ajunge. Centralista i l-a dat.

— Multumesc.

— N-aveti pentru ce. El a format numarul.

— Cu George Stampouzis, de la rubrica de crime, va rog.

I s-a facut legatura.

— Stampouzis, a spus vocea.

Cei de la The New York Times nu fac risipa de cuvinte.

— Buna ziua. Ma numesc Mark Andrews. Sun din Washington. Sunt un prieten al lui Nick Stames; de fapt, mi-a fost sef.

Vocea s-a schimbat.

— Da, am auzit despre accidentul acela ingrozitor, daca a fost, intr-adevar, un accident. Cu ce va pot fi de folos?

— Am nevoie de unele informatii. As putea sa iau avionul si sa va vad imediat?

— Are legatura cu Nick?

— Da.

— Atunci da. Ne intalnim la ora opt, la intersectia Twenty first cu Park Avenue South, coltul de nord-est.

— Voi fi acolo, a spus Mark uitandu-se la ceas.

— Te voi astepta.

Avionul a aterizat la sapte si cateva minute. Mark si-a croit drum printre multimea ce se revarsa spre banda rulanta cu bagaje si s-a indreptat spre statia de taxiuri. Un new-york-ez burtos, de varsta mijlocie, cu un chistoc de trabuc neaprins in gura, care salta in sus si in jos, l-a dus catre Manhattan. Tot drumul nu i-a tacut gura, de fapt un monolog care cerea putine replici. Mark a putut folosi timpul spre a-si pune ordine in ganduri.

— Tara asta pute de atata rahat, a spus trabucul saltaret.

— Da, a spus Mark.

— Si orasul asta nu este altceva decat o groapa de gunoi.

— Da, a mormait Mark.

— Si numai cateaua aia de Kane este de vina Ar s-o spanzure.

Mark a inghetat. Probabil ca lucrul asta se spune o mie de ori pe zi; o spunea si cineva din Washinnton numai ca acesta avea de gand s-o si faca.

Taximetristul a oprit.

— Optsprezece dolari, a spus trabucul saltaret.

Mark a pus o bacnota de zece si doua de cinci in micul sertar de plastic de sub ecranul protector dintre sofer si pasageri si a coborat. Un barbat solid, in jur de cincizeci si cinci de ani, intr-un palton de tweed s-a indreptat spre ei. Mark tremura de frig. Uitase cat de rece putea sa fie in New York in martie.

— Andrews?

— Da. Ai ghicit bine.

— Cand iti petreci viata studiindu-i pe criminali incepi sa gandesti ca ei. I-a privit costumul lui Mark. Vad ca agentii F. B. I. acum se imbraca mai bine decat pe vremea mea.

Mark a parut incurcat. Stampouzis n-are cum sa nu stie ca un agent F. B. I. are un salariu aproape dublu fata de un politist din New York.

— Iti place mancarea italieneasca? N-a asteptat ca Mark sa-i raspunda. Am sa te duc la unul din vechile localuri, care-i placea mult lui Nick.

Deja se pusesera in miscare. Au mers o bucata de drum in tacere, pasul lui Mark ezitand de fiecare data cand treceau pe langa intrarea vreunui restaurant. Brusc Stampouzis a disparut dincolo de usa. Marc l-a urma trezindu-se intr-un bar plin de barbati ce stateau cu coatele pe tejghea si beau vartos. Erau barbati car n-aveau neveste acasa la care sa se duca, sau, aveau, nu se grabeau sa le vada.

Dupa ce au strabatut barul, au intrat intr-un restaurant cochet, cu pereti de caramida aparenta. Un italian inalt si subtire i-a condus la o masa din colt: se vedea clar ca Stampouzis era un client favorit al localului. Stampouzis nu s-a deranjat sa citeasca meniul.

— V-as recomanda creveti alia marinara4. Dupa aceea ramane la alegerea dumneavoastra.

Mark i-a urmat sfatul si a adaugat plecata al timone5 si jumatate de carafa de Chianti. Stampouzis a baut Colt 45. In timpul mesei au discutat banalitati. Dupa doi ani cat a lucrat cu Nick Stames, Mark cunostea conceptia mediteranienilor: nu lasa niciodata afacerile sa strice bucuria unei mese burie. In orice caz, Stampouzis inca il cantarea, iar Mark avea nevoie de increderea lui. Dupa ce Stampouzis a terminat o portie enorma de zabaglione6 si a avut in fata un expresso dublu si un Sambuca7, si-a ridicat privirile spre Mark si a vorbit cu un alt ton.

— Ai lucrat alaturi de un om mare, un jurist de exceptie. Daca a zecea parte din angajatii F. B. I. ar fi tot pe-atat de constiinciosi si inteligenti precum Nick Stames ati fi avut niste realizari care sa va mearga la inima, voua tuturor celor din coliseum-ul acela din caramida.

Mark l-a privit, fiind pe punctul de a vorbi.

— Nu, nu adauga nimic despre Nick; te afli aici pentru el si nu-mi cere mie sa-mi schimb parerea despre F. B. I. Sunt reporter criminalist de peste treizeci de ani si singura schimbare pe care am vazut-o in F. B. I. si Mafia este ca amandoua devin mai mari si mai puternice. Si-a turnat Sambuca in cafea si a tras o inghititura zdravana si cu zgomot. O. K. Cum te pot ajuta?

— Totul ramane strict secret, a spus Mark.

— De acord, a spus Stampouzis. Pentru binele ambelor parti.

— Am nevoie de doua informatii. Prima – de senatori care au legaturi stranse cu crima organizata doua: care este atitudinea Mafiei fata de Legea contra si folosirii armelor.

— Nu vrei prea multe, nu-i asa? A intrebat sarcastic. De unde sa incep? La prima este mai usor de raspuns direct, pentru ca adevarul este ca jumatate din senatori au legaturi cu crima organizata, prin care ma refer la Mafie, oricat ti s-ar parea de demodat. Unii nici macar nu-si dau seama de asta, dar, daca incluzi acceptarea unor contributii la campania electorala venite din partea unor oameni de afaceri si mari corporatii care direct sau indirect, sunt asociati cu crima, atunci chiar si presedintele este un criminal. Dar cand Mafia are nevoie de un senator, o face prin intermediul unei terte persoane, dar chiar si asemenea cazuri sunt rare.

— De ce? S-a interesat Mark.

— Mafia are nevoie de oameni de carpa in diverse structuri ale statului, in tribunale, autoritati locale, organizatii cu puteri decizionale in probleme de afaceri. Lucruri de felul asta. Ei nu sunt interesati de tratate externe si de de aprobari ale Curtii Supreme de Justitie, intr-un mod mai general spus, sunt cativa senatori care datoreaza succesul lor, legaturilor cu Mafia, aceia care au pornit ca judecatori de drept civil sau membrii locali ai adunarii camerei legislative si care au primit direct sprijin financiar din partea Mafiei. Este posibil ca ei nici macar sa nu-si fi dat seama de asta; unii oameni nu verifica foarte atent cand incearca sa fie alesi. La acestea se mai adauga cazuri precum Arizona si Nevada, unde Mafia desfasoara afaceri sub obladuirea legii, dar Dumnezeu sa-l ajute pe orice strain care cauta sa li se alature. Si, in final, in cadrul Partidului Democrat exista munca organizata in special Uniunea Soferilor de Camioane, Iata deci, Mark, treizeci de ani de experienta rezumati in zece minute.

— Mi-ai creionat un cadru general uluitor. Acum as putea sa-ti pun cateva intrebari mai de amanunt? Daca iti dau numele a cincisprezece senatori, vrei sa-mi spui daca s-ar putea incadra in vreuna din categoriile pe care mi le-ai mentionat? L-a intrebat Mark.

— Sa incercam. Voi merge pana acolo unde simt ca as avea o certitudine. Atata doar, nu-mi cere ceea ce nu stiu.

— Bradley.

— Niciodata, a spus Stampouzis.

— Thornton.

Pe chipul ziaristului nu s-a clintit nici macar un muschi.

— Bayh.

— N-am auzit nimic despre el.

— Harrison.

— Habar n-am. Nu cunosc prea multe despre politica din Carolina de Sud.

— Nunn.

— Sam de la Scoala Duminicala? Nunn de la Cercetasi? Cred ca glumesti.

— Brooks.

— Ura fata de presedinte este cunoscuta, dar nu cred sa mearga atat de departe.

Mark a citit mai departe lista: Stevenson, Biden, Moynihan, Woodson, Clark, Mathias.

Stampouzis a clatinat din cap in tacere.

— Dexter.

Ziaristul a sovait. Mark a incercat sa nu preseze.

— Probleme, da, a inceput Stampouzis. Dar Mafia, nu. Ar fi trebuit auzit oftatul de usurare al lui Mark. Mark era curios sa stie care ar fi problemele; a asteptat dar Stampouzis n-a mai adaugat nimic.

— Byrd.

— Liderul majoritatii? Nu e stilul lui.

— Pearson.

— Glumesti.

— Multumesc, a spus Mark. A facut o pauza. Acum atitudinea Mafiei fata de Legea controlului si folosirii armelor.

— In momentul de fata nu sunt sigur, a inceput Stampouzis. Mafia nu se mai prezinta ca un monolit. Este prea mare pentru asta si in ultimul timp au fost foarte multe neintelegeri interne. Batranii sunt categoric impotriva ei pentru ca este evident ca va fi foarte dificil sa posede legal arme in viitor, dar ei sunt si mai speriati de anexele legii, ca de exemplu, pedeapsa pentru port ilegal de arma. Pentru politia federala asta pica de minune, este cel mai bun lucru pe care l-au avut dupa legea evaziunii fiscale. Ei vor putea sa-l opreasca pe orice criminal cunoscut, il vor putea controla si, daca detine o arma neinregistrata, ceea ce este aproape sigur ca o are, il inhata si inapoi cu el la tribunal. Pe de alta parte, cativa tineri turci de abia o asteapta, pentru ei este un fel de lege a prohibitiei a vremurilor moderne. Vor aproviziona cu arme neinregistrate toti huliganii neorganizati si orice radical nebun care isi doreste una, ceea ce inseamna inca o sursa de venit pentru ei. De asemenea, ei cred ca politia nu va putea pune in aplicare legea prea curand, perioada pe care o estimeaza la cel putin zece ani. Toate cate ti le-am spus te aduc mai aproape de raspunsul pe care-l cauti?

— Da, foarte aproape, a spus Mark.

— Acum este randul meu sa-ti pun o intrebare, Mark.

— Cu aceleasi reguli?

— Da. Tot ce-ai vrut sa stii are o legatura directa cu moartea lui Nick?

— Da, a spus Mark.

— Atunci n-am sa-ti mai pun alte intrebari, pentru ca eu stiu ce sa intreb iar tu va trebui sa minti. Sa facem doar un targ. Daca de aici iese ceva strasnic, vreau sa am exclusivitate pentru The Post.

— De acord, a spus Mark.

Stampouzis a zambit si a semnat cecul; promisiunea pe care i-o facuse Mark Andrews ii dadea dreptul la o masa platita de ziar.

Mark s-a uitat la ceas; cu putin noroc putea prinde ultima cursa din La Guardia. Stampouzis s-a ridicat si s-a indreptat spre usa; barul era la fel de plin de barbati ce beau vartos, aceiasi barbati cu aceleasi neveste. Ajunsi in strada, Mark a facut semn unui taxi. De data asta era un sofer tanar, de culoare.

— Pe jumatate cred ca m-am prins despre ce e vorba a spus Stampouzis uluindu-l pe Mark. Daca aflu ceva care cred ca te-ar putea ajuta, am sa te sun.

Mark i-a multumit si s-a urcat in taxi.

— La Guardia, te rog.

Mark a coborat fereastra si Stampouzis spre el aruncandu-i o privire scurta.

— N-o fac pentru tine, ci pentru Nick.

Si dus a fost.

Drumul inapoi catre aeroport l-au parcurs in tacere Cand, in cele din urma, Mark a ajuns in apartamentul sau, a incercat sa-si oranduiasca toate informatiile adunate spre a fi gata pregatite pentru director, pentru a doua zi dimineata. S-a uitat la ceas. Dumnezeule a doua zi deja devenise azi.



LUNI DIMINEATA, 7 MARTIE. 7:00 A. M.

Directorul a ascultat rezultatele cercetarilor lui Mark intr-o tacere deplina si apoi a adaugat propria sa informatie, cu totul neasteptata.

— Andrews, cred ca vom putea sa reducem lista ta de cincisprezece senatori si mai mult. Joia trecuta, in cursul diminetii doi agenti au prins o transmisiune neautorizata pe unul din canalele noastre K. G. B. Fie ca o interferenta cu vreo statie comerciala ne-a facut pe noi sa emitem pentru o clipa pe o frecventa diferita, fie ca cineva este in posesia unui transmitator ilegal pe frecventa noastra. Singurul lucru pe care baietii l-au auzit a fost: „Hai Tony. Abia ce l-am dus inapoi pe senator la sedinta sa de comitet si acum sunt.” Brusc, vocea a incetat sa mai transmita si noi n-am mai reusit s-o prindem din nou. Pesemne ca acei conspiratori ne ascultau convorbirile unul dintre ei, fara sa-si dea seama, a inceput sa transmita pe frecventa noastra; este destul de usor ca s-o faca. Agentul care a auzit a intocmit un raport despre folosirea ilegala a frecventei noastre, fara a descifra semnificatia faptului.

Mark s-a aplecat putin in fata.

— Da, Andrews, a spus directorul. Stiu la ce te gandesti:

— 10:30 a.m. mesajul a fost transmis la 10:30 a.m.

— 10:30 a.m., 3 martie, a spus Mark precipitat, dati-mi voie sa verific. Care comitete aveau intruniri. S-a deschis dosarul. Cladirea Dirksen. la ora aceea. Am undeva detaliile, sunt sigur, a continuat el in timp ce-si rasfoia grabit hartiile. Sunt trei posibilitati, domnule director, in acea dimineata aveau sedinta Comitetele de Operatiuni Guvernamentale si de Relatii Externe. La parterul Senatului se dezbatea proiectul de lege pentru controlul armelor, care se pare ca se discuta chiar si in momentul de fata.

— Acum putem spune ca ne indreptam spre ceva, a zis directorul. As vrea sa stiu, din insemnarile tale, cati din cei cincisprezece erau la Capitoliu in 3 martie si de ce anume se ocupau.

Mark a trecut prin cele cincisprezece fise si le-a impartit in doua gramezi.

— Ei bine, nu este conclusiv, domnule director, dar acestia opt a spus Mark asezandu-si mana pe una din gramezi – nu apar nicaieri inregistrati ca s-ar fi gasit in Senat in dimineata aceea. Ceilalti sapte s-au aflat acolo in mod cert. Niciunul n-a fost la sedinta Comitetului de Operatiuni Guvernametale. Doi au fost la Relatii Externe – Pearson si Nunn, domnule director. Ceilalti cinci sunt: Brooks, Byrd, Dexter, Harrison si Thorton. Toti au fost la parter, la sedinta Comitetului Juridic unde se dezbatea proiectul de lege pentru controlul armelor.

Directorul a facut o grimasa.

— Ei bine, Andrews, asa cum zici, nu este foarte conclusiv, dar asta este tot ce avem, asa ca te concentrezi asupra celor sapte. Cu numai patru zile care ne-au ramas, este sansa de care trebuie sa ne agatam. Nu te lasa prea influentat de acea convorbire pe care am prins-o din fericire, si mai verifica-i inca o data pe cei opt daca nu s-au aflat, totusi, in cladirea Dirksen in acea dimineata. Eu n-am de gand sa risc sa-i pun pe cei sapte senatori sub supraveghere. Si asa indivizii aceia de pe Deal sunt suficient de suspiciosi in privinta F. B. I.-ului. Va trebui sa folosim diferite tactici. Din punct de vedere politic, nu ne putem asuma sansa unei investigatii de amploare. Ma tem ca va trebui sa ne gasim omul folosind singurele indicii de care suntem siguri – unde s-a aflat joi, pe 24 februarie, la pranz si acea intrunire de la ora 10:30 a Comitetului Juridic de saptamana trecuta. Asa ca nu-ti mai bate capul cu aflarea motivatiei – nu putem sa ne pierdem timpul cu presupuneri, Andrews. Cauta cai de a micsora acea lista si petrece-ti restul zilei la Comitetul de Relatii Externe si in plenul Senatului. Discuta cu directorii de personal. Nu exista nimic care sa nu stie despre senatorii lor – fie ca sunt chestiuni publice sau personale.

— Da, domnule director.

— Si inca un lucru, in seara asta iau cina cu presedintele, asa ca s-ar putea sa obtin unele informatii chiar de la ea, care sa ne ajute sa reducem numarul suspectilor.

— Ii veti spune presedintelui, domnule director? Directorul F. B. I.-ului a facut o pauza.

— Nu, nu cred. Inca mai am convingerea ca tinem problema sub control. Nu vad nici un motiv ca s-o inspaimantam in acest stadiu al cercetarilor si, cu siguranta, n-am s-o fac inainte de a avea certitudinea ca nu vom reusi.

In final, directorul i-a pasat portretul robot al „preotului grec”.

— Versiunea doamnei Casefikis, a spus el. Tu ce parere ai?

— Nu este o asemanare rea cu varianta mea, a spus Mark. Poate ceva mai multa carne pe maxilare. Oamenii aceia, intr-adevar, isi cunosc meseria.

— Ceea ce ma ingrijoreaza, a spus directorul, este ca am mai vazut undeva afurisitul asta de chip. Atatia criminali mi-au iesit in cale, incat imi este aproape imposibil sa-mi amintesc pe unul anume dintre ei. Poate ca o sa-mi vina, totusi, in minte.

— Sper sa fie inainte de joi, domnule director, a spus Mark luandu-l gura pe dinainte.

— Si eu sper, a raspuns Tyson posomorat.

— Si cand ma gandesc ca eu n-am fost decat la douazeci si patru de ore inaintea lui, imi vine sa innebunesc.

— Gandeste-te ca ai fost norocos, tinere. Daca ajungeai inaintea lui cred ca Ariana Casefikis acum ar fi fost moarta si, probabil, si tu. Mai am inca un om care pazeste casa Casefikis in caz ca individul s-ar intoarce, dar cred ca ticalosul este prea profesionist ca sa riste.

Mark a incuviintat.

— Ticalosul este prea profesionist, a repetat el.

Beculetul rosu de pe telefonul de interior a licarit.

— Da, doamna McGregor.

— Veti intarzia la intalnirea cu senatorul Hart.

— Multumesc, doamna McGregor. A pus telefonul jos. Am sa te vad maine la aceeasi ora, Mark. Era pentru prima oara cand ii spunea Mark. Nu lasa nici o piatra neintoarsa; nu ne-au mai ramas decat patru zile.

Mark a coborat cu liftul si a parasit cladirea urmand ruta sa obisnuita. N-a observat ca era urmarit de pe cealalta parte a strazii. S-a dus in cladirea Senatului si a fixat intalniri cu directorii de personal de la Comitetele de Relatii Externe si Juridice, cea mai devreme izbutind s-o obtina pentru dimineata urmatoare. Mark s-a reintors la biblioteca Congresului ca sa cerceteze mai in amanuntime vietile personale ale celor sapte senatori ramasi pe lista sa. Era un grup foarte neomogen, format din oameni din toata tara, cu foarte putine in comun; unul dintre ei se detasa net de toti ceilalti, dar care era acela? Nunn – in nici un caz. Thorhton – Stampouzis, in mod evident, nu-i daduse nici o atentie, dar asta ce dovedea? Byrd – liderul majoritatii? Harrison – Stampouzis spusese despre el ca este impotriva Legii pentru controlul armelor, dar aproape jumatate din Senat era impotriva. Dexter – care erau problemele despre care Stampouzis nu 'voise sa vorbeasca? Poate ca Elizabeth o sa-l lamureasca in seara asta. Ralph Brooks, un barbat ciudat, care in mod cert nu avea nici o simpatie pentru presedintele Kane. Pearson – daca s-ar fi dovedit ca el este ticalosul, nimeni n-ar fi crezut-o; era de treizeci si trei de ani in Senat si intotdeauna s-a purtat corect, atat in viata publica, cat si in cea personala.

Mark a oftat – un oftat din strafunduri, al omului care a ajuns in impas. S-a uitat la ceas: 10:45; trebuia sa plece imediat, daca voia sa ajunga la timp. A returnat bibliotecarei diversele periodice, Stenogramele Congresului si rapoartele Ralph Nader si s-a grabit sa iasa in strada, indreptandu-se spre parcare ca sa-si ia masina. A mers cu viteza pe Constitution Avenue si peste podul Memorial. De cate ori mai trecuse pe aici in cursul acestei saptamani? Mark s-a uitat in oglinda retrovizoare si a avut impresia ca recunoaste masina din urma lui. Sau a fost doar o revenire in memorie a zilei de joi, din saptamana trecuta?

Mark si-a parcat masina la marginea strazii. Doi barbati din Serviciul Secret l-au oprit. Le-a aratat legitimatia si a pornit-o incet de-a lungul aleii ajungand chiar la timp pentru a se alatura celor o suta cincizeci de persoane adunate langa cele doua gropi proaspat sapate gata a-i primi pe cei doi barbati, care cu o saptamana in urma erau mai plini de viata decat majoritatea celor veniti sa asiste la inmormantare a lor. Vicepresedintele, fostul senator Bill Bradley, era reprezentantul presedintelui. Statea langa Norma Stames, o figura fragila, in negru, sprijinita in ambele parti de cei doi fii. Hank, cel mai mare, se afla langa un zdrahon de barbat, care trebuie sa fi fost tatal lui Barry Calvert. Langa el era directorul F. B. I., care si-a aruncat privirile in jur, l-a vazut pe Mark, dar n-a dat nici un semn ca l-ar fi recunoscut. Scenariul era jucat, chiar si pe marginea gropii.

Vesmintele parintelui Gregory fluturau usor in briza rece. Pamantul era clisos pentru ca plouase toata noaptea. Alaturi de parintele Gregory statea tacut un preot tanar, cu sutana neagra si un stihar alb.

— Eu sunt imaginea gloriei Tale de necuprins, desi eu port ranile pacatului, intona parintele Gregory.

Sotia lui Nick Stames, cu fata brazdata de lacrimi s-a aplecat si a sarutat obrazul palid al sotului ei, dupa care cosciugul a fost inchis, in timp ce parintele Gregory isi continua rugile, sicriele lui Stames si Calvert au fost coborate incet in mormant. Mark le-a privit cu tristete. Printr-o intamplare nu s-a aflat trupul lui intr-unul din ele; el trebuia sa fie intr-unul din sicrie.

— Odihneste, Doamne, sufletele robilor Tai, acolo unde nu este nici boala, nici durere, nici suspin, ci viata fara de sfarsit.

S-a dat ultima binecuvantare, ortodocsii au facut semnul crucii si bocitoarele au inceput sa plece.

Dupa serviciul divin parintele Gregory a vorbit cu caldura despre prietenul sau Nick Stames si si-a exprimat speranta ca acesta si colegul sau, Barry Calvert, n-au murit in zadar, parea-a se uita la Mark cand a spus-o.

Mark i-a vazut pe Nanna, pe Aspirina, pe Julie si barbatul anonim, dar si-a dat seama ca nu trebuie sa vorbeasca cu ei. A plecat tacut si neobservat. Sa ramana ceilalti sa-i jeleasca pe cei morti: treaba lui era sa-i gaseasca pe cei care-i omorasera si erau vii si nevatamati.

Mark s-a intors la Senat si mai hotarat ca oricand sa afle care senator ar fi trebuit sa fie prezent la dureroasa dubla inmormantare. Daca ar fi mai stat putin l-ar fi vazut pe Matson discutand cu Grant Nanna caruia ii spunea ce bun om a fost Stames si ce pierdere va insemna pentru fortele de ordine.

Mark a petrecut dupa-amiaza la Comitetul de Externe, ascultandu-i pe Pearson si Nunn. Sa fie vreunul din ei parea cam greu de crezut, erau relaxati si faceau treburile fara a da vreun semn de neliniste. Mark ar fi vrut sa le taie numele de pe lista, dar mai avea nevoie macar de o dovada ca s-o poata face. Cand, in cele din urma, Pearson s-a asezat jos, Mark a simtit ca nu mai are nici un pic de vlaga in el. Daca avea de gand sa supravietuiasca in urmatoarele trei zile, trebuia sa se relaxeze si el in seara asta.

A parasit sala de sedinta a comitetului si a sunat-o pe Elizabeth ca sa-i confirme ca vor lua cina impreuna. A telefonat apoi la biroul directorului si i-a dat doamnei McGregor numerele de telefon la care putea fi gasit: la restaurant, la el acasa si la Elizabeth. Doamna McGregor a notat numerele fara nici un comentariu.

Doua masini s-au tinut in urma lui cand a plecat: o limuzina Ford albastra si un Buick negru. Cand a ajuns acasa, i-a dat cheile de la masina lui Simon, a inlaturat senzatia apasatoare dar familiara de a fi in permanenta urmarit si a inceput sa se gandeasca la lucruri mai placute, la o seara cu Elizabeth.

6:30 P. M.

Mark cobora strada gandindu-se la seara ce o avea in fata. Deja o ador pe fata asta. Este singurul lucru de care sunt sigur in momentul de fata. Numai de-as scapa macar de indoiala asta nenorocita in legatura cu tatal ei si chiar si cu ea.

A intrat in floraria Blackistone's si a comandat trandafiri, unsprezece rosii si unul alb. Fata i-a dat un plic si o ilustrata. A scris rapid numele si adresa lui Elizabeth pe plic si a ramas cazut pe ganduri in fata ilustratei, fragmente de fraze si poezii invalmasindu-i-se prin minte. In cele din urma a zambit si a scris cu atentie:

Ma gandesc fericit la tine si atunci ma simt asemeni ciocarliei ce-n revarsat de zori isi ia zborul de pe mohoratul pamant si inalta imnuri la portile cerului.

P. S. Versiune moderna. Sa fie, oare, iubire?

— Va rog sa trimiteti florile imediat.

— Da, domnule.

Bun. Si acum inapoi acasa, in ce sa se imbrace? Un costum de culoare inchisa? E prea oficial. Costumul albastru inchis? Prea arata a papitoi in el, mai bine nu-l cumpara de la bun inceput. Costumul la doua randuri de nasturi – e ultima moda. Camasa. Alba, nu e de mare tinuta, merge fara cravata. Albastra, este mai eleganta, trebuie cravata. S-o puna pe cea alba? E prea imaculata? Atunci cea albastra. Pantofi: negri, cu sau fara sireturi? Fara Sireturi. Ciorapi: alegerea e simpla, bleumarin.

Recapitulam: Costum la doua randuri de nasturi, bleu, cravata bleumarin, ciorapi bleumarin, pantofi negri fara sireturi.

Hainele au ramas oranduite pe pat. La dus acum. „imi place mai mult parul ondulat.” Drace, mi-a intrat sapun in ochi. Bajbaie dupa prosop, sterge sapunul din ochi, arunca prosopul, gata dusul, prosopul in jurul taliei. Barbieritul – pentru a doua oara in aceeasi zi. S-a ras cu foarte mare grija. Nici o taietura. Lotiune aftershave. Sterge in dementa parul cu prosopul. Parul e tot numai carlionti. Inapoi in dormitor imbraca-te cu grija. Leaga-ti cravata cum trebuie – nu, nu e bine, mai fa-i inca o data nodul. De data asta e mai bine. Trage fermoarul – ai putea sa mai slabesti ceva in talie. Acum o verificare in oglinda. Arati cam rau. La naiba cu modestia – altadata ai aratat cu mult mai rau. Controleaza-ti banii, cartile de credit. De data asta nici un pistol. Totul e-n ordine. Trage zavorul Cheama liftul.

— Te rog, imi dai cheile, Simon?

— Dumnezeule! Ochii lui Simon mai-mai sa-i iasa din orbite. Ti-ai gasit o noua tipa!

— Ai face bine sa nu ma astepti, Simon, pentru ca daca ratez, probabil, o sa ma dau la tine.

— Multumesc ca m-ai prevenit. Mark. Bafta, omule.

Era o seara superba. A urcat in masina. A verificat ceasul: 7:34.

Directorul si-a mai privit inca o data smochingul.

Imi lipseste Ruth. Menajera face treaba buna, dar nu este acelasi lucru. Toarna-ti un scotch, verifica hainele. Smochingul proaspat calcat – este un pic cam demodat. Camasa abia a venit de la spalat. Cravata neagra, altceva nici nu merge. Pantofi negri, ciorapi negri, batista alba – totul este in ordine. Da drumul la dus. O, cum sa scot ceva care sa-mi fie de folos de la presedinte? Drace unde e sapunul? Trebuie sa ies de sub dus, sa ud covorasul din baie si prosopul. Si aici n-am decat un prosop, inhata sapunul, ce miros patrunzator. Acum nu se mai fabrica sapun, decat pentru cocote masculine. Gata, te-ai spalat destul. M-am ingrasat. Trebuie sa slabesc vreo cincisprezece livre. Trupul mi-e alb ca o telemea Acopera-ti-l repede si uita. Barbiereste-te. Bune si demne de incredere briciurile de ras de altadata. Niciodata nu te razi de doua ori in aceeasi zi, numai daca nu esti invitat la un dineu la presedinte. Bun. Imbraca-te. Incheie-te la pantaloni; detesti fermoarele. Acum nodul la cravata neagra. Sa-l la naiba! Ruth intotdeauna il nimerea la perfectie de prima data. Mai incearca, in sfarsit a iesit. Verifica-ti portmoneul. De fapt, n-ai nevoie de bani, de carti de credit sau de altceva. Numai daca nu cumva presedintele trece prin vremuri grele. Sa-i spun menajerei ca ma intorc in jur de unsprezece. Pune-ti pardesiul. Agentul special este acolo, in masina ca intotdeauna.

— Buna seara, Sam. Ce seara frumoasa, singurul sofer angajat in F. B. I. a deschis portiera din spate a Ford-ului albastru.

Directorul a urcat in masina si si-a verificat ceasul.

Sofeaza incet – ai vreme berechet – nu vreau sa ajung prea devreme – cand ai tot timpul de pe lume traficul niciodata nu pare aglomerat – sper ca trandafirii au ajuns Ia drumul mai lung catre Georgetown, pe langa Memorialul Lincoln si apoi in sus, pe Rock Creek si Potomak Parkway pentru ca e mai frumos – sau, mai degraba pentru ca esti tu cu tine insuti. Nu trece pe culoarea galbena a semaforului, chiar daca cel din spatele tau da semne vadite ca este in intarziere si gesticuleaza. Nu incalca legile circulatiei – ramai iar tu cu tine insuti – daca ai fi in intarziere la in talnire ai trece glont fara sa mai tii cont de culoarea semaforului. Nu-i supara pe cei de la circulatie. Atentie la liniile de tranvai, in Georgetown, este atat de usor sa derapezi pe ele. Fa la dreapta la capatul strazii si gaseste un loc de parcare. Mergi incet si cauta un loc – dar nu exista asa ceva. Alta solutie n-ai decat sa parchezi neregulamentar si roaga-te sa nu fie vreun politist de la circulatie prin preajma. Ia-o agale spre locuinta ei – dar pun pariu ca Elizabeth inca este in baie. Vezi cat e ceasul: 8:04. E-n ordine. Suna la sonerie.

— Suntem putin in intarziere, Sam.

Pesemne ca n-a fost intelept sa spun asta, pentru ca Sam o sa accelereze depasind limita de viteza si s-ar putea sa-i supere pe cei de la circulatie. De ce intotdeauna traficul este atat de aglomerat cand te grabesti? Sa ia naiba Mercedes-ul din fata care, s-a oprit chiar inainte de a aparea lumina rosie a semaforului. De ce are o masina care poate atinge 120 mile pe ora daca el nu vrea sa se miste nici cu treizeci? Bun, Mercedes-ul a virat-o spre Georgetown. Pesemne ca este unul din frumosii care locuiesc acolo. Acum au pornit-o in jos spre Pennsylvania Avenue. In sfarsit, se vede Casa Alba. Au intrat apoi pe West Executive Avenue. Santinela de la poarta i-a salutat. S-au oprit la Porticul de Vest. A fost intampinat de un ofiter din Serviciul Secret, imbracat in smoching. Cravata lui arata mai bine decat a mea. Pariez ca este prinsa cu o clama. Nu, haide, mai gandeste-te, cravata intra in tinuta regulamentara de la Casa Alba. La naiba, omul trebuie sa fie insurat si nodul la cravata nu si l-a facut el. L-a urmat pe ofiterul din Serviciul Secret de-a lungul foaierului catre sala de receptie din aripa de vest. A fost preluat apoi de catre un alt agent din Serviciul Secret si el tot in smoching si cu cravata care arata mai bine decat a lui. Ma dau batut. A fost condus la lift. Si-a verificat ceasul: 8:06. Nu e rau. Au intrat in livingul din aripa de vest.

— Buna seara, doamna presedinte.

— Buna, frumoasa doamna.

Arata superb in rochia asta albastra. Ce fiinta cu totul exceptionala! Cum am putut sa am suspiciuni in privinta ei?

— Buna, Mark.

— Rochia asta iti vine extraordinar.

— Multumesc. Vrei sa intri pentru o clipa?

— Nu, cred ca este mai bine sa mergem pentru ca n-am gasit loc sa parchez si am blocat pe cineva.

— Bun, doar sa-mi pun pardesiul.

I-a deschis portiera. De ce n-o iau, pur si simplu, de mana, s-o duc in dormitor si sa facem dragoste cu patima pana la pierderea de sine? As fi fost fericit doar cu un sandvis. Asa am fi putut face ceea ce dorim amandoi si am fi salvat o multime de timp si alte complicatii.

— Ai avut o zi buna?

— Foarte ocupata. Dar tu, Mark?

— O, am reusit sa ma gandesc la tine printre picaturi, in timp ce-mi rezolvam problemele, dar n-a fost usor.

— A fost o zi al dracului de incarcata. Nici nu mai speram c-am sa ma descurc cu toate.

A pornit masina virand-o la dreapta pe M Street, catre Wisconsin. Nici aici nu erau locuri de parcare. Au trecut pe langa pensiunea Roy Rogers. Mai bine am lua niste pulpe de pui si ne-am intoarce acasa.

— Aaa, avem noroc!

La dracu, de unde a aparut Volkswagen-ul asta?

— Halal noroc! O sa gasesti alt loc.

— Da, dar la patru sute de iarzi de restaurant.

— O plimbare pe jos ne prinde bine.

Or fi ajuns trandafirii? Daca fata aceea de la florarie a uitat sa-i trimita, maine dimineata o bag la inchisoare.

— O, Mark, ce aiurita pot sa fiu pentru ca nu ti-am spus-o pana acum; iti multumesc pentru trandafirii aceia superbi. Tu esti cel alb? Si te-ai gandit la Shakespeare?

— Nici chiar asa, a fost o gluma.

— Mincinosule. Deci ti-a placut Shakespeare, dar care ar fi raspunsul tau la Cole Porter8? Au intrat in super-sofisticatul restaurant frantuzesc Rive Gauche. Un agent federal intr-un local ca asta? Pariez ca o sa coste o avere. E plin de ospatari tineri, cu mainile intinse. La naiba, ce vrei, e vorba doar de bani!

— Stiai ca acest local face din Washington capitala restaurantelor frantuzesti din America?

Incerca s-o impresioneze prin cunostintele lui, sa para un obisnuit al locului.

— Nu, de ce?

— Ei bine, proprietarul isi recruteaza sefii de sala din Franta. Acestia, unul cate unul il parasesc si-si deschid propriile lor restaurante.

— Voi, agentii F. B. I, intr-adevar, detineti o gramada de informatii inutile.

Au fost intampinati de „maatre d'hotel”.

— Avem o masa retinuta pe numele Andrews.

— Buna seara, domnule Andrews. Ce placere sa va revedem.

Afurisitul, nu m-a vazut niciodata pana acum si, probabil, ca n-o sa ma mai vada curand. Ce masa o sa-mi dea? Nu, nu e rea. Ea s-ar putea chiar sa creada ca am mai fost si altadata aici. Strecoara-i in mana cinci dolari.

— Va multumesc, domnule. Va doresc pofta buna!

S-au asezat pe scaunele confortabile, din piele rosie.

Restaurantul era plin.

— Buna seara. Ati dori un aperitiv, domnule?

— Ce ai vrea sa iei, Elizabeth?

— Campari si apa gazoasa, te rog.

— Un campari si apa gazoasa, iar eu am sa iau un gin.

Si-a aruncat privirea asupra meniului. Sef era Michael Laudier. Motto-ul restaurantului: Fluctuat nec mergitu9? O, eu precis o sa ma scufund cand o sa achit nota de plata, cu toate suprataxele implicate de un local de lux. Si ea n-are cum s-o stie. Aici sunt trecute pe meniu si preturile.

— Eu am sa iau primul fel, numai daca imi tii si tu companie.

— Bineinteles ca da, frumoasa doamna.

— Bun, atunci am sa iau avocado. Fara creveti?

— Cu creveti si apoi. Salata Caesar?

— File mignon Henri IV – in sange, te rog.

20,50 dolari. La naiba cu asta, ea merita fiecare cent. Cred ca si eu am sa iau la fel.

— Dumneavoastra v-ati hotarat, domnule?

— Da., vom lua amandoi avocado cu creveti si mignon Henri IV, in sange.

— Vreti sa consultati lista de vinuri?

— Nu, multumesc, am sa iau o bere.

— Elizabeth, vrei putin vin?

— Ar fi grozav, Mark.

— O sticla de Hospice de Beaune, soixante-dix-huits10 te rog.

Pariez ca el si-a dat seama ca singurele afurisite de cuvinte frantuzesti pe care le-am invatat la scoala sunt numeralele.

— Foarte bine, domnule.

A sosit primul fel, precum si ospatarul cu vinul. Daca crezi ca o sa ne vinzi doua sticle, frantuz afurisit, muta-ti gandul.

— Sa va torn vinul, domnule?

— Nu inca, multumesc. Deschide-l si o sa-l servim la felul principal.

— Bineinteles, domnule.

— Avocado pentru dumneavoastra, domnisoara.

— Buna seara, Halt. Cum mai este viata la Biroul Federal?

— Supravietuim, doamna.

Ce schimb de banalitati pot sa faca intre ei cei puternici.

Directorul si-a plimbat privirile prin camera frumos decorata, in care predominau tonurile de auriu si bleu. Stuart Knight, seful Serviciului Secret, statea singur in celalalt capat al incaperii. Pe sofaua de langa fereastra.

Spre cladirea biroului executiv era Marian Prielman procurorul general, care discuta cu senatorul Birch Bayh, cel care ii succedase lui Ted Kennedy in functia de presedinte al Comitetului Juridic. Cuvintele cu care fusese gratulat in timpul campaniei sale prezidentiale din preliminariile Partidului Democrat din 1976 si anume ca are „infatisare de baietandru” i se potriveau si acum. Inaltul si sfrijitul senator de Texas, Marvin Thornton, statea in picioare langa colegul sau si Marian Edelman.

Dumnezeule, fa sa am langa mine oameni mai grasi.

— Dupa cum vezi, l-am invitat pe Thornton.

— Da, doamna.

— Trebuie sa incerci sa discuti cu el despre legea pentru controlul si folosirea armelor.

Livingul din aripa de vest era una din camerele foarte frumoase de pe etajul rezervat familiei prezidentiale din Casa Alba si se gasea in imediata vecinatate a camerei de toaleta a primului gentleman. Era o cinste deosebita ca sa fii primit in aceasta parte din Casa Alba. Si ca sa mananci in mica sufragerie, nu in sala de dineuri prezidentiale de la parter, era un privilegiu cu totul special, pentru ca aceasta era rezervata strict familiei prezidentiale. Faptul ca sotul presedintei nu era prezent, confirma inca o data, cat de speciala era aceasta ocazie.

— Ce-ai vrea sa bei, Halt?

— Scotch cu gheata.

— Scotch cu gheata pentru domnul director si suc de portocale pentru mine. Trebuie sa fiu atenta sa nu ma mai ingras.

Recomand: Nu stiam ca sucul de portocale este ultimul lucru ce se recomanda cand tii un regim de slabire?

— Care e situatia voturilor, doamna presedinte?

— In momentul de fata sunt patruzeci si opt pentru si patruzeci si sapte impotriva, dar, daca esueaza al zecelea tur de scrutin, va trebui sa aman totul pentru celalalt mandat. Asa ca asta este problema care ma ingrijoreaza cel mai mult. Urmeaza apoi periplul meu european si preliminariile din New Hampshire pana la care a ramas mai putin de un an. Daca va trebui sa las balta aceasta lege si s-o aman pana dupa noile alegeri, nu-mi voi putea permite ca ea sa fie capul de afis al viitoarei mele campanii electorale. Deci vreau ca legea asta sa nu-mi mai stea in cale si sa fie pusa in aplicare inainte de alegeri.

— Atunci sa speram ca va fi aprobata in al zecelea tur de scrutin, pentru ca, in mod cert, ea imi va usura si mie munca, doamna presedinte.

— Si-a lui Marian, de asemenea. Mai doresti un pahar, Halt?

— Nu, multumesc, doamna.

— Mergem sa mancam?

Presedintele si-a condus cei cinci invitati in sufragerie. Tapetul de pe peretii acestei incaperi era cu scene din Revolutia Americana. Mobila era stil federal, specific inceputului de secol al nouasprezecelea.

Niciodata nu ma plictisesc de frumusetile Casei Albe.

Directorul s-a uitat la compozitia in relief de pe camin a lui Robert Welford din Philadelphia din 1815, sub care era scris faimosul raport al comandantului Oliver Hazard Perry dupa batalia de la Lake Erie din 1812: „Am intalnit dusmanul si l-am biruit”.

— Cinci mii de oameni au trecut astazi prin cladirea asta, spunea Stuart Knight. Nimeni nu pricepe problemele de securitate. Casa Alba poate fi casa presedintelui, dar ea inca apartine poporului si, de aici, purced permanentele dureri de cap ale democratiei.

Si daca el ar sti totul.

Presedintele s-a asezat in capatul mesei, iar la celalalt procurorul general si de o parte si de alta Bayh si Thornton pe o latura, iar directorul si Knight pe cealalta. Primul fel a fost avocado cu creveti.

Intotdeauna mi-e rau cand mananc creveti.

— Este o bucurie pentru mine sa vad laolalta principalii mei oameni care se ocupa de legile acestei tari, a spus presedintele Florentyna Kane. Vreau sa profit de aceasta ocazie ca sa discutam despre legea controlului si folosirii armelor, lege pe care tin s-o avem aprobata in 10 martie. De aceea i-am invitat in seara asta aici pe Birch si Marvin, pentru ca sprijinul lor va influenta soarta acestui demers juridic.

Din nou 10 martie. Pesemne Cassius trebuie sa se mentina intr-o anume limita. Daca-mi amintesc bine Thornton este, categoric, impotriva acestei legi si el se afla pe lista celor sapte a lui Andrews.

— Statele rurale vor fi o problema, doamna presedinte, a spus Marian Edelman. Ele n-or sa vrea sa predea armele imediat.

— O perioada mai lunga de convenienta, sa zicem de sase luni, ar putea fi o solutie, a intervenit directorul. Asa ca legea ar ramane neaplicata pentru un anume interval. Este ceea ce se intampla intotdeauna dupa razboi. Si baietii de la relatiile cu publicul pot sa anunte mereu ca sute de arme au fost predate sectiilor locale de politie.

— Bine gandit, Halt, a spus presedintele.

— O sa fie o actiune al dracului de complicata, daca tii cont de cele sapte miloane de membri ai Asociatiei nationale a Puscasilor si cele aproximativ cincizeci de milioane de arme de foc din America, a spus procurorul general.

Nimeni nu si-a exprimat dezacordul cu aceasta concluzie. A sosit felul doi. Calcan de Dover. E clar ca presedintele si-a luat foarte in serios regimul de slabire.

— Cafea sau brandy, domnule?

— Sa nu se mai deranjeze, a spus Elizabeth atingand usor bratul lui Mark. Le servim acasa.

— Este o idee grozava.

I-a zambit privind-o in ochi si a incercat sa ghiceasca ce se petrece in mintea ei.

— Nu, multumesc. Nota, va rog. Ospatarul a plecat grabit si ascultator.

Ei intotdeauna pleaca grabiti si obedienti cand le ceri nota. Elizabeth nu si-a retras mana din mana mea.

— A fost o masa delicioasa, Mark. Iti multumesc foarte mult.

— Da, trebuie sa mai venim aici din cand in cand.

Nota a sosit. Mark si-a aruncat ochii asupra ei consternat.

87,20 dolari, plus remiza. Daca poti sa intelegi cum ajunge un restaurant la o asemenea cifra, ai merita sa devii secretar al Trezoreriei. I-a inmanat o carte de credit American Express. Mica bucata de hartie albastra a revenit spre a fi semnata. Completeaz-o cu cifra de 100 dolari si uit-o pana cand plicul cu antetul American Espress iti va fi adus de postas.

— Buna seara, domnule Andrews. Au urmat mai multe plecaciuni si temeneli. Speram ca veti mai trece cu domnisoara pe la noi cat de curand.

— Da, bineinteles.

Iti va trebui o foarte buna memorie ca sa ma recunosti data viitoare cand am sa va mai trec pragul. Sa-i deschid portiera lui Elizabeth. Voi mai face oare asta cand vom fi casatoriti? Dumnezeule, ma si gandesc la insuratoare!

— Cred ca am mancat prea mult. Ma cam trage la somn.

Acum ce vrea sa insemne asta? Ai putea-o interpreta in douazeci de felurit

— O, intr-adevar, eu ma simt gata pentru orice.

Un pic cam lipsit de tact, poate. Din nou gasirea unui loc de parcare. Bun, iata unul pe dreapta, in fata casei si n-a mai aparut nici un Volkswagen care sa mi-o ia inainte. Deschide portiera pentru Elizabeth. Ea-si cauta cheile de la usa din fata. A intrat in bucatarie. A pus ibricul pe foc.

— Ce bucatarie frumoasa. Ce remarca stupida.

— Ma bucur ca-ti place. Raspuns la fel de stupid. S-au oprit apoi in living. Aha, iata trandafirii.

— Buna, Samantha. Vino sa-ti fac cunostinta cu Mark.

Dumnezeule mare, are o colega de apartament! Samantha s-a frecat de piciorul lui Mark si a inceput sa toarca.

Usurare. Samantha este siameza, nu americanca.

— Unde sa ma asez?

— Unde vrei.

Ea nu ma ajuta deloc.

— Cafea neagra sau cu frisca, dragule?

Dragule. Sansele sunt probabil 50 la 50.

— Neagra, te rog. Cu un singur cub de zahar.

— Distreaza-te cu ce poti pana fierbe apa. Eu revin in cateva minute.

— Iti mai torn cafea, Halt?

— Nu, multumesc, doamna. Trebuie sa merg acasa, v-as ruga sa ma scuzati.

— Am sa te conduc pana la usa. Mai sunt unul sau doua lucruri pe care as vrea sa le discut cu tine.

— Da, bineinteles, doamna presedinte.

Ostasii de paza de la intrare in aripa de vest au luat pozitie de drepti. Un barbat in smoching era ascuns in intunericul din spatele pilastrilor.

— Am nevoie de ajutorul tau suta la suta pentru legea privind controlul armelor, Halt. Comitetul tine cont de parerile tale. Desi numarul celor din Camera care sunt cu noi este suficient, nu vreau surprize de ultima clipa; deja sunt in cursa contracronometru.

— Voi fi alaturi de dumneavoastra, doamna presedinte, intotdeauna, de la moartea lui J. F. Kennedy, am dorit aceasta lege.

— Ai anume ingrijorari in legatura cu ea, Halt?

— Nu, doamna. Dumneavoastra ocupati-va de politica si promulgarea legii, de aplicarea ei voi avea eu grija.

— Poate vrei sa-mi dai vreun sfat?

— Nu, nu cred ca.

Fii atent, sunt Idele lui Marte.

— Desi, intotdeauna m-a nedumerit, doamna presedinte, de ce ati lasat aceasta lege catre sfarsitul mandatului. Daca ceva nu merge in 10 martie si dumneavoastra pierdeti alegerile viitoare inseamna ca vom bate cu totii pasul pe loc inca multa vreme.

— Stiu, Halt, dar a trebuit sa aleg intre legea asistentei medicale, care a fost destul de controversata, ca sa-mi incep administratia cu ea si legea controlului armelor; as fi putut sfarsi prin'a le pierde pe amandoua. Ca sa-ti spun adevarul, intentia mea fusese sa supun acest proiect comitetului cu un an mai devreme, dar nimeni n-avea cum sa anticipeze atacul prin surprinderea al Nigeriei asupra Africii de Sud si nici ca America va trebui sa aleaga de partea cui este in acest continent.

— Atunci ati riscat, doamna presedinte si trebuie sa va marturisesc ca am fost convins ca ati luat o hotarare gresita.

— Stiu, Halt. Eu insami am avut cateva nopti cand n-am putut inchide un ochi. Dar sa revenim la legea controlului armelor: nu uita ca Dexter si Thornton au fost doi oratori ce au batut orice record din istoria Senatului in obstructionarea luarii unei hotarari. La 10 martie vor fi aproape doi ani de cand acest proiect afurisit se tot invarte printre atatea tururi de scrutin, in ciuda sprijinului tacit al liderului majoritatii, senatorul Byrd. Dar eu nu sunt prea ingrijorata, inca mai cred ca vom izbuti sa promulgam aceasta lege. Nu vad nimic care sa ne poata opri. Tu ce parere ai, Halt?

Directorul a sovait.

— Nu, doamna. Nu ne va opri.

Este prima minciuna pe care am spus-o vreodata presedintelui. Mi-ar intelege oare motivele comisia de investigare, daca presedintele ar fi asasinat in urmatoarele trei zile?

— Noapte buna, Halt, si-ti multumesc.

— Noapte buna, doamna presedinte si va multumesc pentru masa excelenta.

Directorul a iesit afara si a urcat in masina. Agentul special ce statea pe locul soferului si-a intors capul si i-a spus:

— Chiar acum a sosit un mesaj important pentru dumneavoastra, domnule director. Ne intoarcem la birou imediat?

O, Dumnezeule, iarasi!

— Bine, e-n ordine, dar ar fi mai simplu sa-mi instalez un pat acolo, atata doar ca m-ar putea acuza cineva ca incerc sa fiu scutit de chirie si asta pe banii contribuabililor.

Soferul a ras; se vede ca directorul a avut o cina buna, ceea ce nu s-ar putea spune si despre el.

Elizabeth a adus cafeaua si s-a asezat langa Mark.

Numai cei castigatori merita cununa. A ridicat bratul ca din intamplare, l-a pus pe spatarul canapelei si i-a atins usor parul.

Elizabeth s-a ridicat.

— O, aproape ca am uitat. Vrei putin brandy?

Nu, nu vreau brandy. Vreau ca tu sa vii iar langa mine.

— Nu, multumesc.

Elizabeth s-a asezat pe canapea lipindu-se de umarul lui.

Nu pot s-o sarut in timp ce-si tine ceasca de cafea in mana. O, si a pus-o jos. Drace, iar s-a ridicat in picioare.

— Sa ascultam putina muzica?

Nu, multumesc.

— Este o idee grozava.

— Ce-ai zice de „in amintirea lui Sinatra”?

— Fantastic.

De data asta poate ca n-o sa mai dam gres. Nu-i asa. Fata draga?”

Categoric, e o alegere proasta. A, s-a intors. Incearca si sarut-o din nou. Drace, iar toarna cafea. In sfarsit, ceasca e iarasi pe masa. Fii tandru. Dumnezeule, e atat de frumoasa. Sarut-o lung – are ochii deschisi?

— Nu, inchisi. Ii place -bun un sarut mai lung, e chiar mai bine.

— Mai vrei putina cafea, Mark?

Nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu.

— Nu, multumesc.

Un alt sarut prelung. Mangai-o usor pe spate – ai mai facut-o deja – nu se poate sa fie vreo obiectie – mangai-o pe picior – pauza -ce picioare fabuloase are si sunt doua! Ia-ti mana de pe picior si concentreaza-te asupra sarutului.

— Mark, ar mai fi ceva ce vreau sa-ti spun.

O, Doamne! Este perioada nepotrivita a lunii. Asta-i tot ce-mi trebuie acum.

— Mda?

— Te ador.

— Si eu te ador, draga mea.

I-a desfacut fermoarul de la fusta si a inceput s-o mangaie cu tandrete.

Ea a inceput sa-si plimbe mana pe piciorul lui. Minunea este pe punctul sa se intample. Telefonul suna, suna, suna, suna. Iii-suu-se!

— E pentru tine, Mark.

— Andrews?

— Domnule.

— Julius.

La dracu'.

— Vin imediat.

MARTI DIMINEATA, 8 MARTIE, 1:00 A. M.

Barbatul care sta in noaptea friguroasa de martie la coltul cimitirului incearca sa se incalzeasca plesnindu-si spatele cu palmele. Candva il vazuse pe Gene Hackman facand asa intr-un film si daduse rezultate. Dar in cazul lui nu merge. Pesemne ca el avea nevoie de arcul voltaic pe care tot Hackman il folosise cu succes intr-o productie a renumitei companii Warner Brothers. A mai reflectat asupra problemei in timp ce continua sa-si traga palme.

De fapt, doi barbati faceau supravegherea, agentul special Kevin O'Malley si ajutorul de inspector Pierce Thompson, amandoi selectati de Tyson pentru abilitatea si discretia lor. Niciunul dintre ei n-a fost surprins cand directorul le-a cerut sa urmareasca pas cu pas un coleg de-al lor din F. B. I. si sa-i raporteze lui Elliot. Asteptasera cam demult ca Mark sa iasa din casa lui Elizabeth si O'Malley nu-l invinuia pentru asta. Pierce a parasit cimitirul si a venit langa colegul sau.

— Hei, Kevin, ai observat ca-l mai fileaza inca cineva pe Andrews in afara de noi?

— Mda. Matson. De ce?

— Credeam ca tipul s-a pensionat.

— Da. Cred ca batranul Halt vrea sa fie sigur.

— Presupun ca ai dreptate, dar ma intreb de ce Tyson nu ne-a spus.

— Pentru ca intreaga operatie este complet neobisnuita. Se pare ca nimeni nu spune nimanui nimic. Ai putea sa-l intrebi pe Elliott

— Intreaba-l tu pe Elliott. Ori de-l intrebi pe el, ori Memorialul Lincoln este tot una.

— Sau ai putea sa-l intrebi pe director.

— Nu, multumesc.

Au mai trecut cateva minute.

— Crezi ca ar trebui sa vorbim cu Matson?

— Ai uitat ce ordine speciale am primit? Nici un contact cu nimeni. Probabil ca si el are acelasi ordin si atunci o sa raporteze, fara sa mai stea pe ganduri, ca am incalcat consemnul, il stii ce ticalos este.

O'Malley a fost primul care l-a vazut pe Mark parasind casa si ar fi putut jura ca un pantof il avea in mana. A avut dreptate, Mark alerga, asa ca a inceput sa-l urmareasca. Parca ar fi fugit dintr-un incendiu, si-a zis in gand O'Malley. Mark s-a oprit la un telefon public; urmaritorul lui s-a ascuns in alte colturi intunecate si a continuat in van sa se incalzeasca. A fost multumit cu scurta alergare, care l-a mai ajutat putin.

Mark nu avea decat doua fise; toate celelalte zaceau pe covor, langa canapeaua lui Elizabeth. De unde l-a sunat directorul? Sa fi fost de la birou? N-avea sens, ce-ar putea face acolo la ora asta din noapte. Nu trebuia sa mearga in seara asta la presedinte? Mark s-a uitat la ceas. Drace: 1:15. Pesemne ca este acasa; daca nu, eu nu voi mai avea nici o fisa. Mark si-a incaltat si celalalt pantof. A mers usor, neavand sireturi. A injurat si a scos una din monezi din buzunar; daca pica George Washington am sa sun la birou. E pluribus unum11, apoi sun acasa. A dat cu banul – George Washington. Mark a format numarul personal al directorului, de la birou.

— Da.

Dumnezeu sa-l binecuvanteze pe George Washington

— Julius?

— Vino aici imediat.

Tonul n-a fost prea prietenos. Probabil ca directorul abia ce s-a intors de la presedinte cu unele vesti importante, sau poate ceva la dineu i-a provocat o indigestie.

Mark s-a indreptat grabit spre masina, verificandu-si nasturii de la camasa si cravata in timp ce mergea. Ciorapii il jenau, unul din calcaie ajunsese in scobitura talpii. A trecut pe langa barbatul ascuns in intuneric, care l-a vazut cum sovaia cand a ajuns la masina. Sa se mai intoarca la Elizabeth si sa-i spuna, dar ce sa-i spuna? Si-a inaltat privirile spre ferestrele luminate, a tras adanc aer in piept, a mai injurat o data si s-a cufundat in scaunul Mercedes-ului. N-avusese timp nici macar pentru un dus rece.

In cateva minute a ajuns la sediul central F. B. I. Traficul era foarte scazut si cu strazile atat de linistite si stopurile computerizate, a mers snur, fara nici o oprire.

Mark si-a parcat masina in garajul subteran al F. B. I.-ului si imediat a aparut barbatul anonim care era clar ca-l astepta. Asta nu merge niciodata sa se culce? Era un mesager al vestilor proaste, probabil, dar nu i-a spus nimic, pentru ca, ca de obicei, n-a scos o vorba. Pesemne ca e eunuc, si-a zis Mark in gand. E un om norocos. Au mers impreuna in lift pana la etajul sapte. Barbatul fara nume l-a condus fara zgomot spre biroul directorului; ma intreb ce hoby are? Si-a zis in sinea lui Mark. Probabil sufleur la Teatrul National pentru Surzi.

— Domnul Andrews, domnule director.

Directorul nu i-a raspuns nici la salut. Era inca imbracat in haine de seara si era negru de manie.

— Stai jos, Andrews.

Inapoi la Andrews deci, si-a zis Mark.

— Daca te-as putea duce in parcare, sa te lipesc de zid si sa te impusc, n-as ezita.

Mark a incercat sa faca pe inocentul; de obicei, figura ii mergea cu Nick Stames, dar, se pare, ca n-avea nici o sansa cu directorul.

— Tu, prostule, iresponsabil, necugetat si idiot nesabuit!

Mark a decis ca-i era mai teama de director decat de acei care ar fi putut sa incerce sa-l omoare.

— M-ai compromis, ai compromis Biroul Federal si pe presedinte, a continuat directorul. Mark isi auzea inima in urechi. Daca si-ar fi putut lua pulsul ar fi fost o suta douazeci de batai pe minut. Tyson era inca in plina dezlantuire. Daca as putea sa te suspend sau sa te concediez, daca as putea face ceva atat de simplu ca toate astea! Cati senatori ti-au ramas pe lista, Andrews?

— Sapte, domnule director.

— Numeste-i.

— Brooks, Harrison Thornton, Byrd, Nunn Dex. Dexter si. Mark s-a facut alb ca varul.

— Summa cum laude la Yale si tu ai o naivitate de mic cercetas. Cand te-am vazut prima oara cu dr. Eiszabeth Dexter, noi, in tampenia noastra, stiind ca ea fusese de garda la Woodrow Wilson in seara zilei de 3 martie, am presupus in tampenia noastra – a repetat, accentuand si mai mult – ca ai dat de un fir, dar acum descoperim nu numai ca este fiica unuia din cei sapte senatori suspectati ca vor sa-l omoare pe presedinte, ci mai aflam, de parca asta n-ar fi fost destul, ca intretii o relatie amoroasa cu ea.

Mark a vrut sa protesteze, dar nu si-a putut misca buzele.

— Negi ca te-ai culcat cu ea, Andrews?

— Da, domnule neg, a spus Mark foarte incet. Pe moment directorul a fost descumpanit.

— Tinere, noi am impanzit locul; stim exact ce s-a petrecut.

Mark a sarit de pe scaun, starea de impietrire transformandu-se in furie dezlantuita.

— N-as fi negat, a ridicat el vocea, daca nu m-ati fi intrerupt. Ati uitat cum este cand iubesti pe cineva, daca ati stiut vreodata? Pastele mamii lui de Birou Federal, si eu nu folosesc, de obicei, asemenea cuvinte, si pastele vostru al tuturor. Lucrez saisprezece ore pe zi si abia daca inchid ochii noaptea. Poate ca cineva incearca sa ma omoare si eu aflu ca dumneavoastra, singurul om in care am avut incredere, ati ordonat codosilor dumneavoastra sa ma spioneze. Sper ca toti sa putreziti in iad. Mai degraba am sa ma alatur Mafiei, pentru ca sunt sigur ca ei isi mai lasa oamenii sa respire din cand in cand.

Mark era furios cum nu mai fusese niciodata in viata lui. S-a prabusit in scaun si a asteptat consecintele. Singurul lucru ce-i mai dadea putere era faptul ca nu-i mai pasa. Directorul era la fel de tacut. S-a dus spre fereastra si a privit afara. Apoi a inceput sa se rasuceasca incet pe calcaie; umerii puternici, capul mare se intorceau putin cate putin spre el. Acum, si-a zis Mark in gand.

Directorul s-a oprit cam la un pas de el, l-a privit drept in ochi, asa cum facuse prima oara cand se intalnisera.

— Iarta-ma, a spus directorul. Am fost nechibzuit, dar intreaga problema m-a adus la paroxism. Doar ce-am plecat de la doamna presedinte si am lasat-o sanatoasa, in forma, plina de planuri pentru viitorul acestei tari. Ca sa vin aici si sa aflu ca singura noastra speranta ca aceste vise sa se implineasca se culca cu fiica unuia din cei sapte barbati care s-ar putea chiar in acest moment sa puna la cale asasinarea ei. A fost singurul lucru pe care l-am avut in cap.

Este totusi un om deosebit, si-a zis in sinea lui Mark. Ochii directorului nu l-au slabit nici o clipa.

— Sa ne rugam zeilor sa nu fie Dexter, Mark. Pentru ca, daca este, s-ar putea ca tu sa fii intr-un foarte mare pericol. A facut o pauza. Apropo, acei codosi te-au pazit zi si noapte, saisprezece ore din zi, fara intrerupere. Unii dintre ei au si neveste si copii. Acum amandoi stim cum stau lucrurile. Sa ne intoarcem la treaba, Mark si sa incercam sa ne pastram mintile inca trei zile. Si nu uita ca trebuie sa-mi aduci la cunostinta absolut totul.

Mark castigase. Nu, Mark pierduse.

— Au mai ramas sapte senatori.

Cuvintele se derulau incet, tradand oboseala si nervii inca extrem de incordati ai directorului. Mark nu-l vazuse niciodata intr-o asemenea stare si, probabil, ca nu erau multi in Biroul Federal care sa-l fi vazut astfel.

— Discutiile mele cu presedintele mi-au confirmat suspiciunea ca legatura dintre 10 martie si senator este legea controlului armelor. Presedintele Comitetului Juridic, care s-a ocupat de esalonarea discutiilor pe marginea acestui proiect de lege, senatorul Bayh, se afla acolo. Si el este pe hartia ta. Ar fi mai bine daca te-ai concentra asupra a ceea ce el si ceilalti suspecti din acel comitet au de spus despre lege – dar nu-i scapa din vedere nici pe Pearson si Nunn de la Relatiile Externe. A facut o pauza. Nu mai avem decat trei zile. Intentionez sa ma tin de planul meu initial si sa las, pentru moment, lucrurile sa curga asa cum au fost stabilite. Ma aflu inca in pozitia de a modifica programul presedintelui pentru ziua de zece chiar in ultimul moment. Vrei sa mai adaugi ceva, Mark?

— Nu, domnule director.

— Ce planuri ai in continuare?

— Maine am sa vad directorii de personal de la ambele comitete, Juridice si de Relatii Externe. Atunci s-ar putea sa am o idee mai clara despre cum sa abordez problema si ce anume sa caut.

— Bun. Urmareste-le pe amandoua cu meticulozitate, chiar si numai in eventualitatea ca mie s-ar fi putut sa-mi scape ceva.

— Da, domnule director.

— Oamenii de la amprente lucreaza intens asupra celor douazeci si opt de bancnote; in momentul de fata se ocupa doar de amprentele doamnei Casefikis. In acest fel vor sti care este bancnota care s-ar putea sa aiba amprentele omului nostru. Au gasit peste o mie de amprente, dar niciuna nu se potriveste cu ale doamnei Casefikis. In clipa in care am vreo veste, te anunt. Pentru azi nu mai am nimic cu tine, amandoi suntem epuizati. Nu te mai deranja sa vii maine la sapte – directorul s-a uitat la ceas – adica astazi. Vino miercuri la 7:00 si nu intarzia pentru ca nu vom mai avea decat o singura zi la indemana.

Mark stia ca fusese invitat sa plece, dar el mai voia sa spuna ceva. Directorul si-a ridicat privirile si si-a dat seama imediat.

— Ai grija, Mark. Du-te acasa si te odihneste. Eu sunt un om batran si obosit, dar i-as vrea pe ticalosii aceia dupa gratii in seara zilei de joi. Pentru binele tau, sper sa dea Dumnezeu ca Dexter sa nu fie implicat. Dar fii cu ochii-n patru la orice, Mark. Iubirea poate fi oarba, dar sa speram ca nu este nici surda, nici muta.

Este un om foarte mare, si-a zis in sinea lui Mark.

— Multumesc, domnule director. Voi fi la dumneavoastra miercuri dimineata.

Mark si-a scos masina din garajul F. B. I. Era istovit. Barbatul anonim nu se vedea nicaieri. A privit in oglinda retrovizoare. Un Ford albastru inchis il urmarea si de data asta parea a nu exista nici un dubiu. Oare, o sa stie vreodata de partea cui sunt ei? S-ar putea ca in trei zile sa afle. Saptamana viitoare, pe vremea asta o sa stie totul sau nimic. Presedintele va fi in viata sau mort?

Simon, care inca era de serviciu, i-a zambit larg lui Mark.

— A mers, omule?

— Nu chiar, i-a raspuns Mark.

— Daca esti disperat, eu oricand pot s-o chem pe sora mea.

Mark a incercat sa rada.

— Este o oferta generoasa, Simon, dar nu in seara asta.

I-a aruncat cheile de la masina si s-a indreptat spre lift. Dupa ce a intrat in apartamentul sau si a zavorat usa, a pornit cu pasi mari spre dormitor, si-a scos cravata si camasa si a format incet un numar de telefon din sapte cifre. O voce blanda i-a raspuns.

— Inca esti treaza?

— Chiar foarte.

— Te iubesc.

A inchis telefonul si s-a culcat.

MARTI DIMINEATA, 8 MARTIE. 8:04 A. M.

Telefonul suna, dar Mark era cufundat intr-un somn adanc. A continuat sa sune. In cele din urma Mark s-a trezit si si-a aruncat ochii pe ceas: 8:05. Drace, probabil ca directorul vrea sa stie de ce nu si-a facut aparitia; nu, el n-a vrut sa-l vada in dimineata asta, nu s-au inteles asa? A ridicat receptorul.

— Te-ai trezit?

— Da.

— Si eu te iubesc.

A auzit telefonul celalalt inchizandu-se. Incepea bine ziua, desi, daca ea ar fi stiut ca el o sa si-o petreaca facand cercetari in privinta tatalui ei. Si era aproape sigur ca si directorul tot cu aceleasi lucruri se indeletnicea.

Mark a lasat apa rece sa curga la dus, pana a simtit ca s-a dezmeticit complet. Ori de cate ori era trezit brusc, voia sa se intoarca in pat sa-si continue somnul. Saptamana viitoare, si-a promis in sinea lui, va dormi dupa pofta inimii. Avea o multime de lucruri in gand pentru saptamana viitoare. S-a uitat la ceas: 8:25. A deschis televizorul sa vada daca nu-i scapase vreun eveniment important petrecut in lume; daca Barbara Walters ar fi stiut cazul de care se ocupa Mark, ar fi lesinat pe scaunul ei de la C. B. S. Ce zice crainicul?

„. Si acum una din cele mai mari realizari ale omenirii, prima fotografie a planetei Jupiter facuta de o naveta spatiala americana. Asistam la un eveniment epocal, dar mai intai va transmitem acest mesaj de la Jell-O: hrana speciala pentru copii speciali”.

Mark a inchis televizorul razand. Jupiter, precum si jel-O, vor trebui sa astepte pana saptamana viitoare ca sa se bucure de atentia lui.

Pentru ca era tarziu, s-a hotarat sa ia metroul din statia Waterfront, de langa locuinta sa. Cand pleca de acasa devreme era cu totul altceva, avea strazile la dispozitia sa, dar la 8:30 ar fi insemnat sa faca tot drumul bara la bara.

Intrarea in metrou era marcata printr-un pilon de bronz pe care se afla un M iluminat. Mark a urcat cu scara rulanta care l-a dus la primul nivel din subteran. Acesta semana cu un tunel ce-i amintea de o baie romana cenusie, intunecata. A platit un dolar – pretul unei calatorii la ore de varf. Trebuia sa mai schimbe o data, ceea ce insemna inca un dolar. Mark s-a cautat prin buzunare ca sa gaseasca bani potriviti. Sa nu uit, cand ajung in centru, sa-mi fac o provizie de fise, si-a zis el in gand in timp ce punea un picior pe o alta scara rulanta care l-a dus la linia de metrou. La orele de varf, 6:30-9:30 a.m., trenurile circulau din cinci in cinci minute. Luminile rosii de la capatul peronului s-au aprins aratand ca se apropie un tren. Usile s-au deschis automat. Mark a intrat laolalta cu ceilalti calatori intr-un vagon colorat si stralucind de lumina. Dupa cinci minute a fost anuntata statia unde trebuia sa schimbe metroul: Gallery Place. A coborat pe peron, a luat un alt metrou si dupa patru minute a iesit la lumina soarelui la Union Station Visitors Centre, statie foarte aglomerata, de unde plecau si veneau trenuri 'si autobuze in toate directiile. Cladirea Dirksen a Senatului se afla la trei blocuri mai departe, la intersectia dintre 1-st Street si Constitution. Drumul cu metroul este scurt si rapid, si-a zis in sinea lui Mark pe cand ajungea la intrarea din Constitution Avenue. In fond si la urma urmelor, de ce ma mai deranjez eu sa folosesc masina?

A trecut pe langa doi membrii din serviciul de paza al Capitoliului care controlau servietele la intrare si a apasat pe butonul liftului pentru public.

— Etajul patru, va rog, a spus el liftierului.

Lucrarile Comitetului de Relatii Externe trebuiau sa inceapa in scurta vreme. Mark a scos din buzunarul de la haina fituica taiata din The Washington Post cu „Activitatile de astazi din Camera si Senat”. „Relatii Externe: 9:30 a.m. Deschidere. Audieri in politica U. S. fata de Piata Comuna-Cladirea – Dirksen, sala 4229.” Cand Mark a iesit din lift, senatorul de Massachusetts, Ralph Brooks, tocmai intra in sala de audieri 4229. Imediat dupa el a intrat si Mark.

Senatorul, un barbat inalt, cu trasaturi aspre si cu o infatisare ce te trimitea cu gandul la un star de cinema, rivalizase mai la tot pasul in cariera sa politica cu Florentyna Kane pana cand ea, in cele din urma, il indepartase din functia de secretar de stat cand ajunsese presedintele tarii, dupa moartea lui Parkin.

El obtinuse rapid locul ei din Senat si candidase pe listele democratilor impotriva Florentynei, pierzand abia la al saptelea tur de scrutin. Acum era presedintele Comitetului de Relatii Externe.

Avea oare de gand s-o omoare pe presedinte pentru a ocupa el cea mai inalta pozitie in stat? Era lipsit de logica, pentru ca, daca ar fi fost asasinata Kane, cel care-i lua locul era vicepresedintele Bill Bradley, care era mai tanar decat el, asa ca Brooks n-avea nici o sansa. Nu, senatorul nu parea o amenintare serioasa, dar Mark avea nevoie de dovezi inainte de a-l taia de pe lista.

Camera de audieri era panelata in lemn de culoare deschisa ce contrasta cu placile de marmura verde din partea de jos a peretilor si din jurul usii. La celalalt capat al salii, pe un podium se aflau o masa din acelasi lemn de culoare deschisa si cincisprezece scaune oranj cu tente maronii. Cinci din ele erau inca libere. Senatorul Brooks si-a ocupat locul, dar alti membrii ai comitetului, ziaristi, functionari continuau sa se invarta incoace si incolo prin sala. Pe perete, in spatele senatorului, atarnau doua harti, una a lumii si cealalta a Europei. Imediat in fata mesei senatorilor si mai jos decat aceasta se gasea un mic birou la care statea stenodactilografa pentru inregistrarea proceselor verbale. Tot in fata se aflau mese pentru martori.

Mai mult de jumatate din sala era plina cu scaune pentru public care erau ocupate aproape toate. Un portret in ulei al lui George Washington domina scena. Pesemne ca-si petrecuse ultimii zece ani din viata pozand pentru acest portret, si-a zis in gand Mark.

Senatorul Brooks a soptit ceva unui ajutor si a batut cu ciocanelul in masa cerand sa se faca liniste.

— Inainte de a incepe, a spus el, as dori sa aduc la cunostinta membrilor Senatului si presei ca a intervenit o modificare in program. Astazi si maine vom audia depozitia Departamentului de Stat privind Piata Comuna. Apoi vom amana celelalte audieri legate de aceasta chestiune pentru saptamana viitoare, urmand a ne concentra atentia asupra unei probleme presante si controversate si anume vanzarea de arme catre Africa.

Intre timp, fiecare isi gasise loc in sala si delegatii guvernului isi aruncau ochii prin notite. In vacantele de vara din studentie, Mark lucrase pe Dealul Capitoliului, dar chiar si acum era surprins de numarul mic de senatori care participau la asemenea audieri. Pentru ca fiecare senator lucra in trei sau mai multe comitete si in foarte multe subcomitete sau comitete speciale, era un lucru obisnuit ca la asemenea audieri sa participe doar doi-trei sau chiar numai un singur senator.

Dupa ce timp de o ora i-a ascultat pe Brooks si pe Pearson punand diverse intrebari delegatilor Departamentului de Stat privind situatia politica din Spania, Mark a iesit tiptil pe usa si s-a dus la directorul de personal de la Comitetul de Relatii Externe, dar secretara i-a spus ca acesta momentan nu este in birou. Mark ii telefonase lui Lester Kenneck cu o zi inainte pretextand ca este un student ce-si face lucrarea de diploma.

— M-as putea adresa altcuiva care sa-mi dea unele informatii despre comitet?

— Sa vad daca Paul Rowe te-ar putea ajuta.

Ea a ridicat telefonul si dupa cateva clipe si-a facut aparitia un barbat subtire si cu ochelari.

— Cu ce va pot fi de folos?

Mark i-a explicat ca ar vrea sa-i vada pe membrii comitetului, in special pe senatorul Nunn, cum lucreaza. Rowe a zambit intelegator si i-a spus:

— Nici o problema. Vino maine dupa-amiaza sau joi cand se discuta despre vanzarile de arme catre Africa. Senatorul Nunn va fi aici, iti garantez. Si ai sa vezi ca este mult mai interesant decat chestiile cu Piata Comuna. De fapt, publicul n-are acces la lucrari. Dar sunt sigur ca, daca veniti si discutati cu domnul Kenneck, dansul o sa aranjeze ca sa puteti intra.

— Va multumesc foarte mult. Stiti cumva, din intamplare, daca Nunn si Pearson au fost prezenti la audierea din 24 februarie sau joia trecuta?

Rowe si-a inaltat sprancenele.

— Habar n-am. Kenneck s-ar putea sa stie. Mark i-a multumit.

— O, inca un lucru. Ati putea sa-mi dati un bilet de intrare la galeria Senatului?

Secretara a pus stampila pe un cartonas, pe care a trecut numele lui Mark.

Mark a parasit biroul si s-a indreptat spre lift. Vanzare de arme, Africa, a cugetat in sinea lui. Joi este prea tarziu. Cum dracu' o sa aflu eu daca vreunul din acesti indivizi vrea sa-l omoare pe presedintele Kane? S-ar putea sa fie vreo aiureala militara sau vreun caz grav de rasism? N-are nici un sens. Dar nu trebuie sa aflu de ce, ci cine, si-a reamintit el.

Mark a coborat cu liftul la parter, dupa care a iesit din cladirea Dirksen si a pornit-o pe Constitution Avenue. S-a oprit la Capitoliu, la liftul pentru public, din aripa Senatului.

— Azi e o zi foarte aglomerata, i-a spus omul de paza. Sunt o multime de turisti care vor sa asiste la dezbaterile privind controlul armelor.

Mark a dat din cap.

— Este mult de asteptat sus?

— Da domnule, cred ca da.

Liftul a sosit si cand a ajuns la etajul unde se afla galeria Mark a fost condus la capatul sirului de vizitatori ce-si asteptau randul sa intre. Mark era nelinistit. A facut semn unuia din ofiterii de paza.

— Stiti, eu am un permis obisnuit pentru public, pentru galerie, dar sunt student la Yale si-mi pregatesc lucrarea de diploma. Credeti ca ma puteti ajuta sa intru peste rand?

Ofiterul a dat din cap cu simpatie.

Dupa cateva minute, Mark deja se afla instalat intr-un scaun, de unde putea sa vada o parte din parterul salii. Senatorii erau asezati la mese in siruri semicirculare cu fata catre presedinte.

Vorbea senatorul Dexter. Viitorul meu socru? S-a intrebat Mark. Categoric, nu arata ca un ucigas, dar care dintre ei arata astfel? Parul superb, fiica sa il mostenise de la el, cu toate ca pe la tample era putin cam alb, dar nu atat cat ar fi trebuit sa fie – vanitate de politician, si-a zis in sinea lui Mark. Si tot de la el mostenise ochii, negri-cenusii. Parea destul de arogant fata de cei din preajma si batea in masa pentru a-si accentua argumentatia.

— In discutiile noastre despre acest proiect de lege, am evitat o consideratie critica, poate cea mai importanta. Si aceasta este principiul federalismului. In ultimii cincizeci de ani guvernul federal a uzurpat multe din prerogativele detinute candva de state. Noi cautam sa gasim raspunsuri la toate problemele noastre fie de la presedinte, fie de la Congres. Cei care au intemeiat aceasta uniune statala niciodata n-au avut in intentii ca guvernul central sa aiba o putere atat de mare, iar o tara atat de vasta si de diversa ca a noastra nu poate fi guvernata in mod democratic sau eficace de pe aceasta baza. Da, noi cu totii dorim scaderea criminalitatii. Dar crimele difera de la un loc la altul. Sistemul nostru constitutional a lasat, in mod intelept, ca de controlul crimei sa se ocupe fiecare stat si jurisdictia locala, exceptand acele legi federale care vizeaza, intr-adevar, securitatea nationala. Dar crimele comise cu pistoale, toate sunt de natura locala. Trebuie sa se faca o legislatie adecvata si sa fie aplicata la nivel local. Numai la nivelul statului respectiv si la nivel local se poate schimba atitudiunea oamenilor si pot fi intelese caracteristicile specifice ale problemei criminalitatii. Stiu ca unii dintre colegii mei vor argumenta ca, de vreme ce sunt inregistrati conducatorii auto si masinile, trebuie inregistrate si armele. Dar, domnilor, noi nu avem o lege nationala privind inregistrarea soferilor si masinilor. Aceste probleme sunt lasate la latitudinea fiecarui stat. Fiecare stat trebuie sa hotarasca pentru el insusi, in functie de interesele locuitorilor sai, ceea ce este si rezonabil si necesar.

Senatorul Dexter a monopolizat adunarea vorbind timp de douazeci de minute. Senatorul Kemp, care prezida lucrarile, i-a dat cuvantul senatorului Brooks. Dupa ce si-a terminat observatiile preliminare, s-a lansat in discursul pregatit dinainte:

— Am blamat mereu omorurile din Orientul Mijlociu, din Africa, Irlanda de Nord si Chile. Am terminat varsarea de sange in Vietnam. Dar cand ne vom hotari sa infruntam crimele care se petrec in propriile noastre comunitati, pe strazile noastre, in casele noastre, zi de zi, an de an? Brooks a facut o pauza si s-a uitat la senatorul Harrison din Carolina de Sud, unul dintre cei mai inversunati oponenti ai legii controlului armelor. Asteptam o alta tragedie nationala ca sa ne constranga sa luam masuri? Numai dupa asasinarea lui John F. Kennedy, un comitet al Senatului s-a hotarat sa-l ia in serios pe senatorul Thomas Dodd cu al sau proiect de lege privind controlul armelor de foc mantuite cu o singura mana. Dar nu s-a adoptat nici o lege. Dupa tulburarile din august 1965 in care s-au folosit arme cumparate, nu pradate, Senatul a tinut audieri in legatura cu controlul armelor manuite cu o singura mana, dar nu s-a adoptat nici o masura. A trebuit sa fie omorat Martin Luther King ca un comitet juridic sa-si dea votul asupra controlului vanzarilor de arme intre state, care urma sa fie o anexa la un proiect de lege mai amplu privind controlul crimei. Senatul a aprobat proiectul de lege. Camera si-a dat si ea acordul dupa ce a fost omorat Robert Kennedy. Ca raspuns la violenta din 1968 am promulgat legea privind controlul armelor de foc folosite cu o singura mana. Dar acea lege, domnilor, are o lacuna grava – nu reglementeaza productia interna a acestor arme, pentru ca la vremea respectiva optzeci la suta din ele proveneau din alte tari. In 1972, dupa ce George Wallace a fost impuscat cu un Saturday-Night Special, Senatul in sfarsit, s-a hotarat sa repare acea scapare. Dar proiectul a murit intr-un comitet din Camera.

— Acum, la mai bine de douazeci de ani de atunci, trecand peste faptul ca presedintele Reagan a fost grav ranit in 1981 de un om care purta o astfel de arma pe strazile Washington-ului, in America la fiecare doua minute cineva este omorat sau ranit cu o arma de foc, iar noi inca nu avem o lege care sa controleze efectiv cumpararea si folosirea armamentului. Ce mai asteptam in continuare? Sa fie o noua incercare de asasinat a presedintelui? A facut o pauza spre a spori efectul spuselor sale. Poporul american este in favoarea unei legi pentru controlul armelor. Toate sondajele din ultimii zece ani indica acest lucru. De ce permitem Asociatiei Nationale a Puscasilor sa ne manipuleze, sa ne convinga ca punctele lor de vedere sunt iredutabile, cand, de fapt, sunt gaunoase? Ce s-a intamplat cu' capacitatea noastra de a cantari limpede alternativele si de a elimina violenta din societatea noastra?

Mark, la fel ca multi alti observatori din sala, a fost uluit de aceasta izbucnire inflacarata. Impresia lui, din informatiile politice din ziare, era ca Brooks n-o suporta pe presedintele Florentyna Kane. Era indeobste cunoscut ca, din motive de ura personala, el fusese personajul numarul unu ce se impotrivise unor propuneri venite din partea presedintelui, printre care doua numiri la Curtea Suprema de Justitie, anume Haynsworth si Carswell.

Senatorul Harrison din Carolina de Sud, un barbat distins, manierat a cerut sa i se dea cuvantul.

— Domnul senator de Massachusetts a terminat?

Brooks a incuviintat din cap catre presedinte. Harrison s-a adresat colegilor sai cu voce blanda, ferma.

— Acest proiect de lege neaga complet conceptul de auto-aparare. El stipuleaza ca singurul motiv legitim pentru a poseda o arma este in scopuri sportive. Dar eu as prefera sa-i rog pe distinsii mei colegi din statele urbane sa reflecte pentru o clipa – doar pentru o clipa – la situatia unei familii de fermieri din lowa sau a unei gospodarii taranesti din Alaska, care au nevoie de o arma in casa pentru a se apara. Nu este vorba de nici un sport, ci auto-aparare. Dupa parerea mea, ei au un asemenea drept. Pentru ca ceea ce se intampla in aceasta tara, atat in zone – rurale cat si urbane, este o crestere a faradelegilor. Acesta este miezul problemei – faradelegile – nu numarul de arme in circulatie. Cresterea faradelegilor inseamna crime in care sunt 'implicate armele. Dar nu armele sunt cauza crimelor, ci oamenii, Daca vrem sa luptam impotriva crimei, trebuie sa-i cautam radacinile si nu sa luam armele de la oamenii care le folosesc in mod legal. Asa cum spun atatea afise din aceasta tara, daca armele vor fi scoase in afara legii, numai oamenii certati cu legea le vor avea.

Senatorul Thornton din Texas, slabanog si desirat, cu un par negru si gras, pe care Mark si l-a amintit din restaurantul Mr. Smith's, n-a apucat decat sa-si exprime acordul cu punctele de vedere ale senatorilor Dexter si Harrison cand pe cadranul ceasului din extremitatea salii unde se afla Mark s-au aprins sase luminite. O sonerie a sunat de sase ori, ceea ce insemna ca lucrarile de dimineata s-au terminat.

Senatorul Kemp si-a privit ceasul.

— Te rog sa ma scuzi, domnule senator Thornton, dar este ora pranzului si, cum lucrarile de dimineata s-au terminat, cativa dintre noi suntem asteptati in comitetul unde se dezbate proiectul de lege pentru de poluare. N-ar fi mai bine sa amanam pentru 2:30? La ora aceea multi dintre noi pot sa plece din acel comitet si ne vom reintalni aici spre a continua dezbaterile. Este important sa ne miscam cat mai repede posibil in legatura cu aceasta lege, pentru ca noi inca speram ca o vom vota in aceasta sesiune.

Intr-un minut parterul Senatului era gol. Actorii isi spusesera partiturile si parasisera scena. N-au ramas decat acei care trebuiau sa pregateasca sala pentru spectacolul de dupa-amiaza. Mark l-a intrebat pe unul din oamenii de paza daca-l cunoaste pe Henry Lykham, celalalt director de personal pe care trebuia sa-l vada. Portarul, imbracat in uniforma albastra a personalului de paza de la Senat, i-a aratat un barbat scund si gras, cu o mustata subtire si chip jovial care statea cufundat intr-un scaun mare din celalalt capat al galeriei facand diverse insemnari si verificandu-si hartiile. Mark a pornit cu pasi mari spre el fara a-si da seama ca o pereche de ochi din dosul unor ochelari fumurii ii urmareau fiecare miscare.

— Ma numesc Mark Andrews, domnule.

— O, da, studentul absolvent. Voi fi liber intr-o clipa, domnule Andrews.

Mark a luat loc si a asteptat. Omul cu ochelari fumurii a parasit sala printr-o usa laterala.

— E-n ordine, domnule Andrews, ce-ai zice daca am merge sa mancam ceva de pranz?

— Grozav, a raspuns Mark.

A fost condus la parter in G-211, sala de mese a senatorilor. Au gasit o masa libera in celalalt capat al incaperii. Mark a inceput sa vorbeasca plin de convingere despre munca ingrata pe care o are de indeplinit directorul de personal al unui comitet, in vreme ce-altii se aleg cu laudele si cu publicitatea. Henry Lykham s-a grabit sa incuviinteze. Si-au ales amandoi cate ceva de mancare de pe lista; la fel a facut si barbatul care statea la trei mese departare si care-i privea foarte atent. Mark i-a spus directorului de personal ca intentioneaza sa-si ia ca lucrare de absolvire legea controlului si folosirii armelor, daca va fi validata si ca avea nevoie de informatii din interior, pe care publicul obisnuit nu are cum sa le cunoasca din gazete.

— Din aceasta cauza, domnule Lykham, a conchis el, am fost sfatuit sa vorbesc cu dumneavoastra.

Barbatul gras radia de fericire; fusese flatat exact cand trebuia, asa cum sperase Mark, si a inceput sa povesteasca.

— Nu exista ceva despre care sa nu-ti pot vorbi in legatura cu aceasta lege si cu cei cativa politicieni care sunt implicati in ea.

Mark a zambit. La un seminar facultativ la Yale studiase audierile Watergate si si-a amintit o anume remarca a lui Anthony Ulasewicz, un detectiv NYPD, iesit la pensie: „De ce sa te deranjezi sa impanzesti un loc cu microfoane? Politicienii si oficialii iti vor spune tot ce doresti sa stii la telefon, ba se vor oferi chiar sa-ti trimita materialul prin posta, indiferent unde te-ai afla.”

Senatorul Sarri Irvin din Carolina de Nord, presedintele comitetului ii reprosase ca trateaza cu usurinta comitetul si da lucrurile pe gluma, la care Ulasewicz raspunsese: „Nu este nici o gluma, asta este adevarul.”

Mark l-a intrebat care din cei unsprezece membri ai comitetului erau in favoarea legii. La discutiile din acea dimineata fusesera prezenti doar patru. Din cercetarile sale, Mark era aproape sigur in privinta opiniilor respectivilor, dar voia ca parerile sale sa fie confirmate.

— Dintre democrati vor vota pentru: Brooks, Burdick, Stevenson si Glenn. Abourezk, Byrd si Moynihan isi tin parerile pentru ei, dar, probabil, vor sprijini pozitia administratiei. Ei au votat in comitet favorabil. Thornton este singurul democrat care, probabil, va vota impotriva. L-ai auzit deja cum a inceput sa vorbeasca apreciindu-l pe Dexter. Ei bine, tinere, pentru Thornton nu este numai o pozitie de principiu. El este cu fundul in doua luntrii. Texas-ul a adoptat masuri puternice pe linie de stat in privinta controlului armelor, asa ca el poate spune ca statele au libertatea de a lua hotarari pe care le considera necesare pentru' apararea cetatenilor. Dar Texas-ul are si un numar de companii care se indeletnicesc cu fabricarea si comercializarea armelor – Smith si Wesson, G. K. N. Powdermet, Harrington si Richardson – care vor fi serios afectate de o lege federala privind controlul armelor. Va aparea si spectrul somajului. Atata vreme cat acele companii puteau sa-si vanda marfa in afara Texas-ului, totul era in ordine. Asa ca Thornton isi prostea alegatorii facandu-i sa creada ca ei pot controla armele dar si sa le fabrice in acelasi timp. Ciudate jocuri mai joaca acel om. In ceea ce ii priveste pe republicani, Mathias din Maryland va vota pentru adoptarea legii. El este un tip foarte liberal – eu n-am sa inteleg niciodata de ce sta la republicani. McCollister din Nebraska este impotriva, la fel si Woodson din Arkansas. Pe Harrison si Dexter i-ai auzit. Nu mai e cazul sa intrebi de ce parte sunt.

Harrison stie al dracului de bine ca alegatorii sai n-au sa tolereze controlul armelor si, ca atare, n-au sa-l mai aleaga daca voteaza legea. Este greu de spus daca n-a fost cumparat de Asociatia Nationala a Puscasilor, pentru ca el pare sincer cand vorbeste despre auto-aparare. El e un tip ciudat. Toti de aici il privesc ca pe un conservator suta la suta, dar nimeni nu-l cunoaste de-adevarat. El i-a urmat lui Sparkman cand acesta s-a retras din politica.

Mark l-a lasat sa vorbeasca. Lui Lykham ii placea rolul de expert, de om care le stie pe toate. De obicei, el statea in sala de audieri ore in sir, fara sa poata spune nici un cuvant, doar ascultand si luandu-si note si din cand in cand soptind la urechea presedintelui de comitet cate o sugestie. Singura sotia sa ii asculta parerile, dar ea nu le intelegea semnificatia. Lykham era incantat ca-si gasise un universitar, care venise la el in cautare de fapte.

— Dexter stie sa te plimbe cu vorba – e un om linistit. L-a infrant pe tipul care a fost numit in locul lui Ribicoff cand Abe a fost ales de presedinte pentru postul de ambasador. Un castigator surpriza. N-ai fi crezut ca statul Connecticut va fi reprezentat de doi republicani. Numai gandeste-te la bogatasii aceia de new yorkezi miscandu-se spre Stamford. In orice caz, ramane intre noi, Mark, eu am suspiciunile mele in privinta puritatii principiilor lui. Stii cate companii care fabrica arme sunt in Connecticut? Remington, Colt, Olin, Winchester, Martin, Sturm-Ruger. Ei bine, asta niciodata nu l-a oprit pe senatorul Ribicoff sa voteze pentru controlul armelor, dar Dexter. El are o felie mare din ele, asta nu-i nici un secret pentru nimeni. Ceva il macina acum, este al dracului de ursuz si n-a lipsit de la nici o sedinta.

Mark a simtit ca-l ia cu rau de la stomac. Dumnezeule, sa fie tatal lui Elizabeth? Pur si simplu refuza sa accepte aceasta idee.

— Deci credeti ca legea va fi votata? L-a intrebat Mark pe un ton degajat.

— Fara indoiala, atata vreme cat democratii controleaza ambele camere. La 10 martie vor obtine majoritatea. Nu prea mai exista indoieli dupa ce Camera Reprezentantilor a votat-o. Joi nimic n-o mai poate opri. Liderul majoritatii este prea constient de importanta pe care o acorda presedintele acestei legi.

Byrd este pe lista, a reflectat in sinea sa Mark.

— Ati putea sa-mi vorbiti putin despre liderul majoritatii? El a fost in Comitetul Juridic, nu-i asa? Pe ce pozitie se situeaza?

— Asta e o intrebare interesanta, Andrews. Senatorul Byrd este un individ ambitios, lipsit de umor. Are ulcer. S-a nascut intr-o familie saraca si intotdeauna face caz de originea lui, incat unii dintre colegii lui l-au numit Uriah Heep12. In 1940, cand avea doar nouasprezece ani, a facut parte din Ku Klux Klan; totusi, a reusit sa depaseasca acel handicap si a ajuns in cel mai important post din Senat, intr-un partid dominat de liberali. A izbutit, pentru ca este jucator de echipa. Face favoruri celorlalti senatori si primeste si el, la randul lui. Este harnic si se straduieste sa vina in intampinarea doleantelor lor. Atentia pe care o acorda amanuntelor i-a fost rasplatita din plin. I-a sprijinit intotdeauna pe Democrati – Democrati cu D mare. Si este un lider al majoritatii foarte eficient. Nu este mare dragoste la mijloc, dar, de cand Byrd a devenit lider al majoritatii parlamentare, s-a aliniat in front. Dat fiind trecutul lui, este foarte putin probabil ca el sa fie, in mod sincer, in favoarea controlului armelor, dar nici n-a vorbit impotriva, bineinteles, pentru ca el a trecut proiectul prin Senat in numele presedintelui. Si a facut-o foarte eficient. L-a programat din timp si a evitat amanarile.

— Iertati-ma ca va intrerup, domnul Lykham, dar ce intelegeti prin a evita amanarile? Bineinteles, comitetul nu lucreaza douazeci si patru de ore din douazeci si patru.

— Nu, tinere, ma refeream la o diferenta tehnica, procedurala intre intrerupere si amanare. Vezi, Senatul, de obicei, isi intrerupe lucrarile de la o zi la alta. Treburile lasate neterminate intra pe ordinea de zi in ziua imediat urmatoare. Cand liderul majoritatii parlamentare opteaza pentru intrerupere, nu pentru amanare, lungeste „ziua legislativa”. Asa-zisa zi legislativa poate fi extinsa la zile, la saptamani, chiar si luni, cum este si cazul de fata, in care presedintele mai are inca doi ani pana la noile alegeri. Acest proiect de lege a fost supus aprobarii in minimum posibil de timp. Daca presedintele nu gaseste sprijin in 10 martie n-o sa mai aiba vreme ca s-o mai faca inca o data inainte de alegeri. Aceasta va fi o victorie pentru cei care sunt impotriva legii. Si s-ar putea ca Florentyna Kane sa nu fie realeasa, daca dam crezare sondajelor, in zilele noastre americanii se lehametesc de presedintii lor foarte repede. Asa ca legea va fi votata in 10 martie sau nu va mai fi votata deloc.

— Ce-ar putea s-o impiedice sa fie promulgata in 10 martie?

— Nimic, la care sa ma pot gandi, afara doar de moartea presedintelui, care ar insemna o intrerupere a lucrarilor Senatului pentru sapte zile. Totusi, presedintele arata foarte in forma, poate este doar putin obosit.

Mark era pe punctul sa-l intrebe despre Brooks, cand directorul de personal si-a aruncat ochii spre ceas.

— Ce-a mai zburat timpul, a spus Lykham. Trebuie sa ma intorc. Stii, e musai sa fiu primul, sa pun totul in ordine, astfel incat senatorii aceia sa nu creada ca am fost plecati si noi tot timpul.

Mark i-a multumit. Lykham a completat un cec si l-a semnat.

— Oricand mai ai nevoie de vreo informatie, nu ezita sa iei legatura cu mine.

— Categoric o voi face, a spus Mark.

Grasanul director de personal s-a indepartat cu un mers balabanit, dar care pentru el insemna in plina viteza. Mark a ramas ganditor in fata cestii de cafea. Barbatul care se afla la trei mese departare isi terminase cafeaua si astepta urmatoarea miscare a lui Mark. Blestemata aceea de sonerie a sunat din nou. Doar o singura data, ceea ce insemna ca se numarau da-urile si nu-urile in sala Senatului. Imediat dupa terminarea voturilor senatorii vor reveni in adunarile de comitet. Soneria l-a scos brusc pe Mark din meditatie.

S-a intors iarasi in cladirea Dirksen, in sala Comitetului pentru Relatii Externe si a intrebat daca il poate vedea pe domnul Kenneck.

— Cine sa-i spun ca intreaba de dansul? S-a interesat functionara de la Informatii.

— Andrews, sunt student la Yale.

Functionara a ridicat receptorul, a apasat doua taste si l-a informat pe cel care o asculta de ceea ce ii spusese Mark.

— Il gasiti in camera 4491.

Mark i-a multumit si a plecat spre sala 4491 care se afla doar la cateva usi mai jos pe coridor.

— Ei bine, Andrews, cu ce te pot ajuta, a intrebat Kenneck inainte ca Mark sa fi apucat sa inchida usa.

Mark a fost descumpanit de bruschetea intrebarii, dar si-a revenit rapid.

— Fac unele cercetari pentru lucrarea de diploma, domnule Kenneck, in legatura cu munca senatorilor si domnul Lykham mi-a spus ca dumneavoastra sunteti persoana cea mai potrivita cu care sa stau de vorba. Voiam sa stiu daca senatorii Nunn si Pearson au fost la Senat joi, 3 martie, orele 10:30, la Comitetul de Relatii Externe.

Kenneck s-a aplecat asupra unui caiet cu coperti rosii, de piele.

— Nunn – nu. A facut o pauza. Pearson – nu. Mai aveti altceva, domnule Andrews?

Era evident ca nu avea timp de pierdut.

— Nu, multumesc, a spus Mark si a plecat.

Mark s-a indreptat spre biblioteca. Dintr-o data lista i se redusese la cinci senatori daca informatiile Biroului Federal, obtinute prin interceptarea unei transmisiuni radio ilegala, erau corecte si anume ca omul lor trebuia sa fi fost la Senat in dimineata zilei de 3 martie. Si-a verificat notitele: toti suspectii care i-au mai ramas – Brooks, Byrd, Dexter, Harrison si Thornton – se aflasera in Comitetul Juridic care discuta proiectul de lege pentru controlul armelor si acum erau in Senat pentru dezbateri. Cinci oameni, dar care era motivul?

Cand a iesit din camera si a luat liftul care l-a dus la parter, Mark a fost urmarit. S-a oprit la telefonul public din hol, de langa iesirea spre Constitution Avenue, ca sa-l sune pe director. A format numarul direct al acestuia.

— Julius.

— Ce numar ai?

Mark i l-a dat. Dupa cateva secunde directorul l-a sunat.

— Nunn si Pearson au iesit de pe lista. Am ramas la cinci si singurul lucru pe care-l au in comun este ca toti fac parte din Comitetul pentru Controlul Armelor.

— Bun, a spus directorul. Ma cam asteptam la asta. Merge mai bine, Mark, dar timpul tau se scurge rapid, nu ne-au mai ramas decat patruzeci si opt de ore.

— Da, domnule director.

Telefonul de la celalalt capat al firului s-a inchis.

A asteptat o clipa si apoi a format numarul de la Woodrow Wilson. A urmat obisnuita si interminabila asteptare cat au cautat-o pe Elizabeth. Ce-ar putea sa-i spuna despre noaptea trecuta? Dar daca directorul are dreptate si tatal ei.

— Doctor Dexter.

— Cand termini in seara asta, Liz?

— La cinci, iubitule, a spus ea tachinandu-l.

— Pot sa trec sa te iau?

— Daca iti face placere, mai ales ca acum stiu ca intentiile tale sunt pure si onorabile.

— Asculta, intr-o zi, dar nu azi, am sa pot sa-ti explic.

— Ne vedem la cinci, Mark.

— Ne vedem la cinci, Liz.

Cu un efort constient de vointa, Mark si-a scos-o pe Elizabeth din gand si a trecut strada indreptandu-se spre terenurile de la Capitoliu. S-a asezat pe iarba, sub un pom, intre Curtea Suprema si Capitoliu aparat de Justitie si Legislatie si strajuit de Constitutie13 si Independenta14, si-a zis in gand. Cine ar indrazni sa-l atace aici, in fata Capitoliului, locul favorit al personalului de la Senat, al functionarilor guvernamentali si al politiei Capitoliului? Un autocar cu turisti a trecut 1-st Street facand sa-i dispara din fata ochilor imaginea fantanilor din apropierea Curtii Supreme de Justitie. Turistii se uitau cu gura cascata la splendorile in marmura alba ale Washington-ului: „La dreapta dumneavoastra, doamnelor si domnilor, se afla Capitoliul Statelor Unite. Piatra de temelie a cladirii originale a fost pusa in 1793. Britanicii au incendiat Capitoliul in 24 august 1814.”

Si un senator nebun are de gand sa-l pangareasca in 10 martie, a adaugat Mark in sinea lui in timp ce autocarul se punea iar in miscare. Presimtiri rele il copleseau; intr-adevar, o sa se intample, n-avem cum sa oprim. Vine Caesar la Capitoliu. Sange pe trepte.

S-a fortat sa-si opreasca gandurile si a incepu sa-si citeasca notitele. Brooks, Byrd, Dexter, Harrison Thornton. Mai avea doua zile in care din cinci senatori trebuia sa ramana doar unu. Conspiratorul pe care-l cauta era Cassius, nu Brutus. Brooks, Byrd, Dexter, Harrison si Thgrnton. Unde luasera ei pranzul in 24 februarie? Daca ar cunoaste raspunsul, i-ar sti pe cei patru nevinovati si pe acel care era atat de disperat incat complota ca sa asasineze presedintele tarii. Chiar daca am afla cine este in spatele acestui complot, si-a zis el in timp ce se ridica in picioare isi scutura iarba de pe pantaloni, cum o sa oprim crima? Categoric, senatorul n-o s-o duca la indeplinire.

Insusi Presedintele trebuie tinut departe de Capitoliu. Directorul trebuie sa aiba el un plan, in mod sigur n-o sa lase lucrurile sa mearga atat de departe.

Mark si-a inchis dosarul si a plecat spre statia de Metrou.

Ajuns acasa, si-a luat masina si a pornit spre Woodrow Wilson. A privit in oglinda retrovizoare. O alta masina, un Buick negru, il urmarea astazi. Cineva care are mila de mine, si-a zis in gand. A ajuns la spital la 4:45, dar Elizabeth inca nu era libera, asa ca s-a reintors in masina si a dat drumul la radio sa asculte stirile. Capul de afis era un cutremur in Filipine in care murisera 112 persoane. Presedintele Kane inca avea incredere in sprijinul pentru proiectul de lege privind controlul armelor. Indicele Dow-Jones urcase cu trei puncte ajungand la 1.411. Yankees i-au batut pe Dodgers intr-un meci amical de primavara.

Elizabeth si-a facut aparitia din spital, aratand deprimata si a urcat langa el in masina.

— Ce-as putea sa spun despre noaptea trecuta? A intrebat-o Mark.

— Nimic, a raspuns Elizabeth. A fost ca si cum ai citi o carte din care s-a smuls, ultimul capitol. Cine l-a rupt, Mark?

— Poate ca l-am adus acum cu mine, a zis Mark evitand intrebarea.

— Multumesc, dar nu cred ca voi mai fi intr-o dispozitie care sa ma imbie la pat pentru o vreme, i-a spus ea. Ultima oara m-am ales cu un vis urat.

Elizabeth a ramas foarte tacuta si Mark cu greu ii smulgea un raspuns. Din Independence a facut la dreapta pe una din strazile laterale ce porneau spre Mail, ramanand cu fata spre Memorialul Jefferson si spre apusul de soare.

— Este ultima noastra seara? A intrebat-o el.

— In parte, a spus ea. M-ai facut sa ma simt ca o proasta cand ai plecat cum ai plecat. Cred ca n-ai sa poti sa-mi spui despre ce e vorba.

— Nu pot, a raspuns Mark stanjenit. Dar, crede-ma, n-a avut nici o legatura cu tine. Cel putin asta este aproape.

S-a oprit brusc. Sa nu-i superi niciodata pe cei din Biroul Federal.

— Cel putin asta este aproape ce? Aproape adevarul? De ce a fost telefonul acela atat de important?

— Hai sa terminam cu asta si sa mergem sa mancam.

Elizabeth n-a raspuns.

El a pornit masina din nou. Odata cu el au mai demarat inca doua masini. Un Ford albastru inchis si un Buick negru. Astazi vor sa fie foarte siguri, si-a zis in gand Mark. Pesemne ca unul din ei doar cauta loc de parcare. A tras cu coada ochiului spre Elizabeth sa vada daca i-a observat si ea; nu, n-ar fi avut cum pentru ca doar el se poate uita in oglinda retrovizoare. A condus-o la un mic si placut restaurant japonez din Wisconsin Avenue. N-o putea duce acasa, de vreme ce afurisitii de la Biroul Federal impanzisera locul cu microfoane. Ospatarul oriental a taiat cu dibacie crevetii grasi in felii si le-a fript pe o placa de metal in fata lor, punandu-le in farfurii imediat ce erau gata. Alaturi se aflau mici boluri cu sos in care le cufundau inainte de a le manca. Elizabeth s-a inviorat sub influenta sake-ului fierbinte.

— Imi pare rau ca am reactionat atat de puternic. Am multe pe cap in momentul de fata.

— Ai vrea sa-mi spui despre ce e vorba?

— Ma tem ca nu pot. Este ceva personal si tata m-a rugat sa nu discut cu nimeni inca.

Mark a inghetat.

— Nu poti sa-mi spui?

— Nu. Cred ca amandoi va trebui sa avem rabdare.

Au mers la un cinematograf in aer liber si au vazut filmul in semiintuneric, asezati comod in masina, tinandu-si fiecare bratele adunate in poala. Mark a simtit ca ea nu voia sa fie atinsa, dar nici el nu era intr-o dispozitie in care sa-i arda s-o faca. Amandoi erau ingrijorati din pricina aceluiasi barbat, dar fiecare din motive diferite – sau motivul era acelasi? Si cum avea sa reactioneze Elizabeth cand va descoperi ca el il urmarea pe tatal ei inca din ziua cand s-au cunoscut? Poate ca ea stia. La naiba, de ce nu putea, pur si simplu, sa creada in ea? El a fost foarte putin atent la film si, cand s-a terminat, a condus-o acasa, dupa care a plecat imediat. Cele doua masini au continuat sa-l urmareasca.

Din intuneric, a rasarit un chip.

— Hei, bobocule!

Mark a tresarit, s-a uitat in jur si si-a verificat pistolul, nervos.

— O, buna, Simon.

— Asculta, omule, eu pot sa-ti arat niste fotografii porno, daca inca esti disperat, pentru ca, se pare, ca ai probleme. Aseara, m-am culcat cu o negresa, iar noaptea asta o sa ma culc cu o alba.

— Cum poti sa fii atat de sigur? L-a intrebat Mark.

— Verific dinainte, omule. Cu frumosul meu trup, eu n-am vreme de pierdut. A izbucnit in ras. Gandeste-te la mine, Mark, cand te duci la culcare singur-cuc, pentru ca mai mult ca sigur, mie n-o sa-mi stea mintea la tine. Racoreste-ti motoarele, omule.

Mark i-a aruncat cheile si l-a privit cum s-a indreptat spre Mercedes miscandu-si soldurile in ritm de dans si' razand.

— Nu te pricepi, baietas, asta e.

— Baliverne! Esti un ticalos, i-a spus Mark si a ras.

— Esti gelos, omule, sau ai prejudecati, i-a spus Simon in timp ce a urcat in masina si a demarat in cautarea unui loc de parcare. Cand a trecut pe langa Mark, i-a strigat: Oricum, eu sunt castigatorul.

Mark s-a intrebat daca n-ar fi trebuit sa caute o slujba la garajul blocului. Se pare ca ar fi avut unele compensatii. A privit in jur; ceva s-a miscat; nu, nu sunt decat nervii mei incordati, sau imaginatia. Ajuns in camera si-a scris raportul pentru intalnirea de dimineata cu directorul si a cazut in pat, ca un bolovan.

Nu mai erau decat doua zile.

MIERCURI DIMINEATA, 9 MARTIE. 1:00 A. M.

A sunat telefonul. Mark abia adormise, fiind inca intre vis si realitate. Telefonul a continuat sa sune. Incerca sa raspunda. S-ar fi putut sa fie Julius.

— Alo, a spus el cascand.

— Mark Andrews?

— Da, a raspuns el cautandu-si o pozitie mai comoda in pat, temandu-se ca, daca se va trezi de-a binelea, n-o sa mai poata adormi.

— George Stampouzis la telefon. Iarta-ma ca te deranjez, dar am aflat ceva care cred ca te-ar interesa urgent.

Vorbele lui Stampouzis au actionat ca un dus rece asupra lui. Imediat Mark a fost complet treaz.

— Bun, nu-mi mai spune nimic altceva, am sa te sun de la un telefon public. Ce numar ai?

Mark l-a notat pe spatele unei cutii de Kleenex, singurul lucru care i-a venit mai la indemana. Si-a pus un halat de baie, o pereche de tenisi in picioare si s-a indreptat spre usa. A descuiat-o si a tras zavorul. Drace, am ajuns paranoic! Pe hol nu s-a auzit nici un sunet; nu s-ar fi auzit nici daca cineva l-ar fi asteptat pe el in mod special. A coborat cu liftul pana la subsol, in garaj, unde era un telefon public. Simon dormea stand pe scaun cum putea? Lui Mark ii venea destul de greu sa doarma chiar in pat.

A format prefixul zonal 212.

— Buna, Stampouzis. Sunt Mark Andrews.

— Agentii F. B. I. intotdeauna se tin de joaca la ora unu noaptea? Credeam ca ati gasit un sistem mai bun.

Mark a ras; Sunetele au reverberat in garaj; Simon s-a miscat in scaun.

— Cu ce iti pot fi de folos?

— Am negociat unele informatii astazi, asa ca imi esti dator de doua ori. Stampouzis a facut o pauza. Mafia nu are nici o legatura cu moartea lui Stames si ei nu sunt foarte interesati de legea controlului armelor, desi, cum e firesc, sunt impotriva ei. Asa ca poti sa-i elimini. N-as fi mers atat de departe pentru nimeni, am facut-o doar pentru Nick, asa ca ai grija cum procedezi.

— Imi voi da toata silinta, i-a raspuns Mark. Iti multumesc pentru ajutor.

A inchis telefonul si s-a indreptat spre lift cu gandul la patul ravasit care spera ca mai este cald. Simon isi continua nestingherit somnul.

MIERCURI DIMINEATA, 9 MARTIE. 5:50 A. M.

— Este pentru dumneavoastra, domnule.

— Ce? A mormait directorul, inca pe jumatate adormit.

— Telefonul, domnule, sunteti cautat la telefon. Menajera sa statea in pragul usii, imbracata intr-un halat de casa.

— Of! Ce ora este?

— Sase fara zece, domnule.

— Cine ma cauta?

— Domnul Elliot, domnule.

— Bine, raspund de aici.

Elliot il trezise din somn. Era o hotarare pe care n-ar fi luat-o in ruptul capului, daca n-ar fi fost ceva urgent.

— Buna dimineata, Elliot. Ce este? A facut o pauza. Esti sigur? Asta schimba complet situatia. La ce ora trebuie sa vina? 7:00, bineinteles. Am sa te vad la 6:30.

Directorul a pus telefonul in furca, s-a asezat pe marginea patului si a spus cu voce tare: „La dracu!”, ceea ce, in gura lui, insemna foarte mult. Si-a proptit zdravan talpile-i mari in dusumea si a ramas cazut pe ganduri, cu mainile imense sprijinite in soldurile tot pe-atat de mari. In cele din urma s-a ridicat in picioare, si-a pus un halat de casa si a disparut in baie repetand injuratura de mai multe ori.

Si Mark a fost sunat la telefon, dar nu de barbatul fara nume, ci de Elizabeth. Ea voia sa-l vada urgent. Au cazut de acord sa se intalneasca in hol la Mayflower la ora opt. El era sigur ca n-avea sa-l recunoasca nimeni acolo, dar se intreba de ce alesese Elizabeth acel loc.

Mark si-a scos halatul de casa si s-a reintors in baie.

Si senatorul a fost chemat la telefon dis-de-dimineata, nu de barbatul fara nume, nici de Elizabeth, ci de presedintele comitetului care i-a confirmat intalnirea pe care o vor avea la pranz la hotelul Sheraton, in salonul Silver Spring pentru discutii finale. Senatorul a fost de acord, a pus telefonul in furca si, in halat de casa, a inceput sa masoare camera in sus si in jos meditand.

— Trei cafele, doamna McGregor. Sunt amandoi aici? A intrebat-o directorul in timp ce trecea pe langa ea.

— Da, domnule director.

Doamna McGregor arata foarte sic in noul sau deux-piece turcoaz, dar directorul n-a bagat de seama. El a intrat cu pasi mari in biroul sau.

— Buna dimineata, Matt. Buna dimineata, Mark. Cand o sa dea drumul la bomba? Si-a zis in gand. A hotarat sa-l lase mai intai pe Andrews sa vorbeasca. Bun, deci sa auzim ce-ai aflat.

— Asa cum v-am spus ieri, domnule director, cred ca am redus lista la cinci – Brooks din Massachusetts, Byrd din Virginia de Vest, Dexter din Connecticut, Harrison din Carolina de Sud si Thornton din Texas. Singurul lucru ce-l au in comun ar fi interesul pentru proiectul privind controlul armelor, care, dupa cum stim, este foarte probabil sa devina lege in 10 martie. Asasinarea presedintelui ar fi unicul mijloc prin care ar putea fi impiedicata votarea acestei legi.

— Eu as fi fost inclinat sa cred, a spus Rogers, ca dimpotriva, tocmai acest act ar determina ambele camere sa voteze in mod cert legea.

— Spune asta celor doi Kennedy, lui Martin Luther King, lui George Wallace si lui Ronald Reagan si vezi ce-au cu totii de zis, i-a raspuns directorul. Continua, Mark.

Mark a rezumat ceea ce aflase de la Lykham si Stampouzis despre fiecare din cei implicati si a explicat cum a ajuns sa-i elimine pe cei doi – respectiv Pearson si Nunn – de pe lista celor sapte.

— Acestea sunt ultimele date pe care le am, domnule director, numai daca, bineinteles, nu abordam cazul de pe o pista gresita care sa ne duca intr-un punct mort. Si parerea mea este ca acest lucru ar fi foarte posibil, pentru ca am senzatia ca ma lupt numai cu umbre.

Directorul a dat din cap si a asteptat.

Mark a rezumat:

— Intentionez sa-mi petrec ziua de azi ascultandu-i pe fiecare cum se desfasoara in Senat. As vrea sa gasesc un mod de a afla unde au luat masa de pranz in 24 februarie, fara ca sa-i intreb direct, asta este.

— Nu te apropii de niciunul din ei. Aceasta ar fi cea mai sigura cale de a-i face sa amane complotul. Acum, Mark, trebuie sa te previn ca vestile mele nu sunt bune, asa ca aseaza-te bine in scaun si pregateste-te pentru ceea ce este mai rau. Noi incepem sa fim convinsi ca omul pe care-l cautam este Dexter, a spus directorul.

Mark a inghetat.

— De ce, domnule director? A izbutit el sa intrebe. Directorul adjunct s-a aplecat in fata si a inceput sa vorbeasca:

— Am pus cativa oameni sa verifice foarte amanuntit Georgetown Innk. Nu ne-am asteptat la cine stie ce. Am chestionat tot personalul care a fost de serviciu in cursul zilei, dar fara nici un rezultat. In dimineata asta devreme, doar ca sa facem o treaba completa, am interogat si personalul de noapte. Am aflat ca unul din portarii de noapte, care, bineinteles, ziua fusese liber, este destul de sigur ca l-a vazut pe senatorul Dexter plecand grabit din hotel in jurul orei 2:30 in dupa-amiaza de 24 februarie.

Mark a ramas stana de piatra.

— Cum a stiut ca era senatorul Dexter?

— Omul s-a nascut si a crescut in Wilton, Connecticut; ii cunoaste chipul foarte bine. De asemenea, ma tem ca mai este inca ceva: era insotit de o tanara, care, dupa descriere, pare a fi fiica lui.

— Asta nu este o dovada, a spus Mark. Poate fi o coincidenta. In cadrul unui proces n-ar rezista.

— Sunt sigur ca ai dreptate, a spus directorul, dar este o coincidenta nefericita pentru senatorul Dexter. Tine cont de implicarea lui in afacerile cu arme; daca legea se voteaza, finantele lui sunt afectate; de fapt, cercetarile noastre arata ca va pierde o avere foarte mare, asa ca si noi ne avem motivele noastre.

— Dar, domnule director, a argumentat Mark manat de dorinta de a crede in Elizabeth, intr-adevar, ganditi ca un-senator ar complota sa-l omoare pe presedintele tarii doar pentru a-si mentine una din companiile sale? Sunt atatea cai, mai putin drastice, de a impiedica acest proiect. Ar putea sa incerce sa determine comitetul sa-l respinga. Sau ar putea organiza o asemenea prelungire a Abaterilor incat sa impiedice Senatul sa ia o hotarare.

— Deja a incercat si n-a izbutit, Mark, l-a intrerupt Matthew Rociers.

— Nu este exclus ca ceilalti patru senatori sa aiba motive mai puternice, pe care noi nu le cunoastem. De ce neaparat trebuie sa fie Dexter? A continuat Mark parand el insusi prea putin convins.

— Mark inteleg ce spui si, in felul tau, ai dreptate. In circumstante obisnuite, sunt de acord ca pare putin probabil dar noi trebuie sa ne bazam pe dovezile pe care le avem, desi, sunt subtiri si, in momentul de fata, nu reprezinta decat coincidente. Si mai este altceva, in noaptea de 3 martie, cand Casefikis si postasul au fost omorati, numele doctoritei Dexter nu era trecut in registru ca fiind de serviciu. Ea trebuia sa-si fi terminat ziua de lucru la ora cinci, dar, din motive inexplicabile, a stat peste program doua ceasuri si l-a tratat pe grec – care nu era pacientul ei – si apoi a plecat acasa: Este posibil ca sa fi lucrat peste program pentru ca este constiincioasa sau sa fi inlocuit vreo colega, dar sunt al dracului de multe coincidente aici, Mark. La o judecata rece, sunt inclinat sa spun ca totul este impotriva senatorului Dexter

— Si a fiicei sale.

Mark n-a raspuns.

— Acum asculta si asculta-ma cu atentie, a continuat directorul. Stiu ca tu vrei sa crezi ca toate acestea sunt simple coincidente si ca cel pe care il cautam este unul din ceilalti patru – dar eu numai am decat douazeci si sase de ore pana cand presedintele paraseste Casa Alba si eu trebuie sa vad faptele asa cum se prezinta. Vreau sa-l prinzi pe omul care este implicat, indiferent cine ar fi, si n-am de gand sa risc viata presedintelui in vreun fel. Cand o vezi pe fata?

Mark si-a inaltat privirile.

— La ora opt, la Mayflower.

— De ce?

— Habar n-am, domnule director. Ea a spus doar atat, ca este important.

— Mda, ei bine, cred ca ar trebui, totusi, sa mergi, dar imi raportezi imediat dupa ce te-ai despartit de ea.

— Da, domnule director.

— Nu inteleg de ce, Andrews. Fii atent.

— Da, domnule director.

— Este opt fara douazeci, ai face bine sa pleci acum. Apropo, inca n-am avut nici un noroc cu bancnotele acelea de cincizeci de dolari. N-au mai ramas decat opt, dar n-au dat peste nici o amprenta a doamnei Casefikis. Totusi, avem vesti mai bune despre neamt, despre Gerbach. Am stabilit, in mod cert, ca n-a avut nici o legatura cu C. I. A. Cat a stat in Rhodesia sau pana in clipa in care a murit, asa ca inca o problema este rezolvata.

Pe Mark nu-l interesau nici bancnotele de cincizeci de dolari, nici soferul neamt, nici Mafia, nici C. I. A. Toate firele pareau sa duca direct la Dexter. A parasit biroul si mai deprimat decat venise.

Ajuns in strada a hotarat sa mearga pe jos pana la Mayflower ca sa-si mai limpezeasca gandurile. N-a observat ca doi oameni l-au urmarit pe Pennsylvania Avenue, cand a trecut pe langa Casa Alba si tot drumul pana la hotel.

Cand directorul a apasat pe buton, Elliot a intrat in birou.

— Elliot, ai avut dreptate cu Mayflower. Ce-ai facut in legatura cu asta?

— Deja sunt acolo doi oameni, domnule director si unul il urmareste pe Andrews.

— Este pentru prima oara in treizeci si sase de ani cand imi urasc meseria, a spus directorul. Ai procedat foarte bine, Elliot, si in curand sper c-o sa pot sa-ti spun ce dracu este cu toata povestea asta.

— Da, domnule director.

— Urmareste-i pe acestia cinci. Si nu lasa nici-o piatra neintoarsa.

— Da, domnule director.

— Multumesc.

Elliot s-a strecurat afara din birou.

Afurisit om, n-are pic de inima! Trebuie, totusi, sa ai ca mana dreapta un individ lipsit de inima, pentru ca in situatii ciudate, ca aceasta, reuseste sa faca lucruri al dracului de folositoare. Cand toata actiunea asta se va termina, am sa-l transfer inapoi la Idaho si.

— Ati spus ceva, domnule director?

— Nu, doamna McGregor. Cand au sa vina oamenii in halate albe sa ma ia, semneaza numai formularele in trei exemplare si simte-te usurata.

Doamna McGregor a zambit.

— Imi place noul dumitale costum, a spus directorul.

Ea s-a imbujorat la fata.

— Multumesc, domnule director.

Mark a intrat in holul hotelului Mayflower cautand-o din ochi pe Elizabeth. Cat de mult dorea s-o vada, cat ar fi vrut sa inceteze de a mai fi nesincer cu ea si sa-i spuna adevarul. Nu sunt decat coincidente, a staruit el in gand. N-a zarit-o, asa ca a ales un scaun confortabil de unde putea sa vada tot holul.

In celalalt capat al holului un barbat a cumparat The Washington Post de la standul de ziare. Mark n-a observat ca respectivul nici n-a incercat sa-l citeasca. Brusc a vazut-o pe Elizabeth indreptandu-se spre el, avandu-l alaturi pe senatorul Dexter. Drace, asta-i tot ce-mi trebuia!

— Buna, Mark.

Ea l-a sarutat usor pe obraz. Era, oare, sarutul lui Iuda, care arata fariseilor cine trebuia sa fie omorat?

— Mark, as vrea sa ti-l prezint pe tatal meu.

— Buna dimineata, domnule senator.

— Buna dimineata, Mark, sunt incantat sa te cunosc. Elizabeth mi-a vorbit cate ceva despre dumneata.

Ce-ai putea, ori ce-ar trebui dumneata sa-mi spui mie? Si-a zis in gand Mark. Unde ai fost in 24 februarie? Unde vei fi maine?

— Mark, nu te simti bine? S-a interesat Elizabeth.

— Ba da. Iertati-ma, domnule senator, si eu sunt incantat sa va cunosc.

Senatorul se uita la el contrariat.

— Ei bine, draga mea, eu trebuie sa plec – am un program incarcat. Astept cu nerabdare pranzul nostru obisnuit de maine.

— Ne vedem maine, tata. Iti multumesc pentru micul dejun si pentru discutii.

— La revedere, Mark. Sper sa te vad curand.

Senatorul Dexter inca il privea ciudat.

— Probabil, a raspuns Mark incet.

Senatorul a plecat.

L-au privit amandoi cum se indeparta. La fel au facut si ceilalti trei indivizi. Unul dintre ei s-a dus sa dea un telefon.

— Mark, ce s-a intamplat cu tine? De ce ai fost atat de neprietenos cu tatal meu? Special am vrut ca sa-l cunosti.

— Iarta-ma. Sunt doar obosit.

— Sau este ceva ce nu-mi spui? A intrebat ea.

— Si eu as putea sa-ti pun aceeasi intrebare.

— Despre ce vorbesti?

— O, nu stiu, hai s-o lasam balta, a spus Mark. De ce ai vrut sa ma vezi atat de urgent?

— Pur si simplu ca sa-mi cunosti tatal. Ce e ciudat in asta? De ce naiba te-a deranjat?

Ea a inceput sa mearga grabita spre iesire. Cei trei barbati au vazut-o plecand. Unul a urmat-o si ceilalti doi au ramas sa-l fileze pe Mark. El s-a indreptat incet catre usa. Portarul l-a salutat reverentios.

— Doriti un taxi, domnule?

— Nu, multumesc. Voi merge pe jos.

Cand Mark s-a intors, directorul vorbea la telefon si i-a facut semn cu mana sa ia loc intr-un fotoliu de piele de langa biroul sau. Mark s-a cufundat in el, cu mintea nauca. Directorul a pus telefonul in furca si l-a privit direct in ochi.

— Deci te-ai intalnit cu senatorul Dexter si trebuie sa-ti spun ca doctorita Dexter fie ca nu stie nimic, fie ca merita un Oscar pentru jocul ei de la Mayflower.

— Ati vazut tot, a spus Mark.

— Bineinteles chiar mai mult. In urma cu doua minute a fost implicata intr-un accident de circulatie. Telefonul ne-a furnizat unele detalii in acest sens.

Mark a sarit in picioare.

— N-a patit nimic. O va costa cateva sute de dolari ca sa-si repare partea din fata a micului Fiat si nici un cent pentru autobuzul pe care l-a lovit. Acum este in drum spre spital intr-un taxi sau, cel putin, ea crede ca este un taxi.

Mark a oftat resemnat la ce va auzi in continuare

— Unde este senatorul Dexter? A intrebat el.

— La Capitoliu. A dat un telefon cand a ajuns acolo dar neimportant.

Mark incepea sa se simta ca o marioneta.

— Ce doriti de la mine sa fac acum?

S-a auzit un ciocanit la usa si a aparut barbatul anonim, I-a inmanat o nota directorului care a parcurs-o rapid.

— Multumesc.

Barbatul fara nume a plecat. Mark se temea de ceea ce era mai rau. Directorul a pus nota pe birou si si-a inaltat privirile.

— Senatorul Thornton a convocat o conferinta de presa la 10:30 in camera 228 de la Senat. Mai bine du-te acolo, nu mai pierde nici o clipa. Suna-ma imediat dupa ce si-a tinut speech-ul. Intrebarile ziaristilor ce vor urma sunt nerelevante.

Mark a mers pe jos pana la Senat, din nou sperand ca isi va limpezi mintea. Dar tot degeaba. Voia s-o sune pe Elizabeth si s-o intrebe daca a patit ceva in accident; voia sa-i puna o suta de intrebari, dar nu dorea decat un singur raspuns. Au mai mers pe jos catre Senat trei oameni, toti trei au ajuns, in cele din urma, in camera 228; niciunul dintre ei nu era interesat in declaratia de presa a senatorului Thornton.

Lampile cu halogen pentru televiziune erau deja aprinse si membrii presei discutau intre ei. Sala era plina dar senatorul Thornton nu sosise inca. Mark se intreba ce avea de spus respectivul si daca va aduce vreo lamurire intrebarilor sale, poate ca degetul invinovatitor se va indrepta spre Thornton, poate ca i se va furniza un motiv care sa i-l prezinte directorului.

In timp ce se uita la reporteri, i-a trecut prin minte ca acestia, fie ca intuiau, fie ca aflasera de la personalul lui Thornton care va fi continutul declaratiei de presa, dar n-a vrut sa le puna nici o intrebare, de teama de a nu i se retine figura. Senatorul Thornton si-a facut o intrare triumfala, ce l-ar fi incantat pe Caesar insusi, fiind insotit de alte trei persoane si de secretara lui particulara. Dar, cu siguranta, dintre toti, el se voia cel mai impozant. Parul negru ii era dat cu 'briantina din belsug si-si pusese costumul pe care, precis, el il considera cel mai bun, un costum verde, cu dungi inguste, albastre. Nimeni nu-l prevenise ce sa poarte in fata camerelor de luat vederi pentru o televiziune in culori – doar haine de culoare inchisa si cat mai simple cu putinta – sau, daca fusese prevenit, nu luase in consideratie.

S-a asezat intr-un scaun imens, ca un tron, in capatul salii, picioarele abia atingandu-i dusumeaua. Era inconjurat de reflectoare si microfoane. Pe neasteptate s-au mai aprins trei reflectoare. Thornton deja transpira, dar continua sa zambeasca. Oamenii de la cele trei canale ale televiziune au declarat ca sunt gata pentru transmisie, senatorul Thornton si-a dres vocea.

— Doamnelor si domnilor din presa.

Inceputul e bombastic, a spus reporterul care statea in fata lui Mark si stenografia cuvant cu cuvant.

Mark l-a privit mai atent si a recunoscut chipul. Era de la The Washington Post. Acum senatorul avea liniste deplina in sala.

— Am parasit Casa Alba dupa o intalnire cu presedintele Statelor Unite si din aceasta cauza doresc sa dau o declaratie pentru presa si televiziune. A facut o pauza. Criticile mele aduse proiectului de lege privind controlul armelor si votul meu impotriva lui din comitet au fost motivate de dorinta de a-mi reprezenta electoratul si teama lui autentica somaj.

— Si propria si autentica ta teama de comentat sotto voce Bernstein. Ce mita ti-a oferit presedintele la dineul de luni?

Senatorul si-a dres din nou glasul:

— Presedintele m-a asigurat ca, daca este aprobata aceasta lege si productia interna de arme este interzisa dansa va sponsoriza o legislatie care sa asigure imediat suport financiar fabricantilor de arme si salariatilor lor, in speranta ca industria de armament se va reprofila intr-o alta mai putin periculoasa decat producerea de arme de distrugere. Preocuparea presedintelui in aceasta directie m-a determinat sa-mi schimb votul in favoarea legii controlului armelor. De un timp considerabil in mintea mea se bat cap in cap pareri.

— Destul de adevarat, a spus Bernstein.

— In privinta acestei legi, din cauza temerii mele autentice de libertatea si usurinta cu care criminalii pot sa obtina arme de foc.

— Ieri asta nu te ingrijora absolut deloc. Ce contracte ti-a promis presedintele, a murmurat ziaristul, sau ti-a spus c-o sa te ajute sa fii reales anul viitor?

— Si pentru mine problema intotdeauna a fost in balanta.

— Si un mic bacsis a inclinat balanta. Bernstein isi avea acum propriul sau auditoriu care era incantat mai mult de comentariile lui decat ale senatorului de Texas.

— Acum ca presedintele a aratat atata preocupare, simt ca e de datoria mea sa anunt cu o constiinta limpede.

— Atat de limpede ca se vede totul prin ea, a comentat Bernstein.

—…ca pot sprijini pozitia partidului meu in privinta controlului armelor. Ca atare, n-am sa ma opun maine dorintei presedintelui in sedinta de Senat.

Au rasunat aplauze furtunoase din diverse parti ale salii, destul de suspecte, parand a fi fost dinainte regizate.

— Asa ca, doamnelor si domnilor, a continuat senatorul Thornton, in noaptea asta voi dormi ca un om cu sufletul usurat.

— Si re-ales, a adaugat Bernstein.

— As vrea sa inchei multumind membrilor presei pentru participare.

— Si noi ar trebui sa-ti multumim. A fost singurul spectacol din oras.

Au izbucnit rasete in jurul reporterului de la The Post, dar ele n-au ajuns pana la Thornton.

— In incheiere doresc sa va spun ca as fi incantat sa raspund la orice intrebari. Va multumesc.

— Pun pariu ca n-ai sa raspunzi la niciuna de-a mea.

Majoritatea reporterilor a parasit imediat sala ca stirea sa poata intra in ziarele de dupa-amiaza, care chiar acum intrau la tipar. Mark li s-a alaturat, dar mai inainte a aruncat o privire peste umarul faimosului jurnalist. Acesta notase in scriere obisnuita: „Prieteni romani, neciopliti de la tara, imprumutati-mi zeflemelile voastre; eu am venit s-o inmormantez pe Kane, nu s-o laud”. Nu era chiar un material pentru prima pagina.

Ceilalti trei barbati care au asistat la conferinta de presa, l-au urmat pe Mark cand a iesit din sala si a alergat la cele mai apropiate telefoane publice ce se aflau la mijlocului holului. Le-a gasit ocupate de ziaristii dornici sa fie primii in transmiterea stirilor, iar in spatele lor se formase o coada destul de lunga. O coada similara era si la cele doua telefoane din capatul culoarului. Mark a coborat cu liftul la parter; situatia era aceeasi; singura lui sansa ramanea telefonul public din cladirea Russel de vizavi. A alergat tot drumul pana acolo, la fel au facut si ceilalti trei barbati. Cand a ajuns langa cabina o femeie de varsta mijlocie a 'intrat inauntru exact cu un pas inaintea lui si a introdus fisa.

— Alo. Eu sunt. Am gasit o slujba. Mda, destul de buna. Numai diminetile, incep maine. Dar nu ma pot plange, leafa nu este rea.

Mark patrula in sus si in jos pe langa cabina telefonica, in timp ce ceilalti trei barbati aveau putin ragaz sa-si traga sufletul. In cele din urma, femeia si-a terminat conversatia si a plecat cu un zambet imens asternut pe tot chipul, fara sa-i pese de Mark sau de problemele natiunii. Cel putin, ea are incredere in ziua de maine, si-a zis in sinea lui Mark. S-a uitat in jur sa se asigure ca nu este nimeni prin preajma, desi ar fi putut sa jure ca zarise pe cineva langa poster-ul ce face reclama asigurarilor de batranete; pesemne ca era unul din colegii lui de la F. B.l. El vazuse acel chip cu ochelari fumurii undeva. Ajunsese sa fie mai aparat chiar decat presedintele tarii. L-a sunat pe director pe telefonul direct si i-a comunicat numarul cabinei in care se afla. Telefonul a sunat aproape imediat.

— Thornton a cazut de pe lista, domnule director, pentru ca a.

— Stiu, stiu, a zis directorul. Abia ce mi s-a relatat declaratia lui Thornton. Este exact ce m-am asteptat sa spuna in cazul in care ar fi implicat. Categoric, de pe lista mea nu cade; dimpotriva, sunt chiar putin mai suspicios. Continua sa-i studiezi pe cei cinci in dupa-amiaza asta si suna-ma daca dai de ceva; nu te deranja sa vii pana aici.

Telefonul s-a inchis. Mark s-a simtit deprimat. A mai introdus o fisa si a sunat la Woodrow Wiison. Sora de serviciu a plecat s-o caute pe Elizabeth, dar s-a intors spunandu-i ca nimeni n-o vazuse toata ziua. Mark a inchis uitand sa-i multumeasca sau sa-i spuna la revedere. A coborat cu liftul la restaurantul cu autoservire de la subsol sa manance de pranz. Hotararea lui a mai adus restaurantului inca doi clienti; cel de al treilea barbat deja avea o alta intalnire pentru pranz, la care intarziase.

MIERCURI DUPA-AMIAZA, 9 MARTIE. 1:00 P. M.

Numai Tony si Xan au fost punctuali la intalnirea din separeul Silver Spring de la hotelul Sheraton. Ei petrecusera multe ore impreuna, dar isi vorbisera foarte rar; Tony se intreba ce gandea japonezul tot timpul. Tony avusese un program foarte incarcat, trebuise sa verifice rutele pentru ziua finala, sa puna Buick-ul la punct si sa-i duca pe Matson si presedinte unde avusesera treaba; toti il tratau ca pe un nenorocit de sofer de taxi. Priceperea lui era oricand egala cu a lor si unde dracu s-ar fi aflat ei fara el? Daca n-ar fi fost el, tipii de la F. B. I. le-ar fi luat urma. Totusi, pana maine seara afurisita asta de treaba se va fi terminat si el va putea pleca sa-si cheltuie o parte din banii castigati cu greu. Inca nu se hotarase daca va merge la Miami sau la Las Vegas. Tony intotdeauna isi facea planuri cum sa-si cheltuie banii inainte de a-i avea.

A sosit si presedintele cu tigara atarnandu-i in coltul gurii ca de obicei. S-a uitat la ei si a intrebat brusc unde este Matson. Amandoi au clatinat din cap. Matson intotdeauna lucra singur. El n-avea incredere in nimeni. Presedintele era iritat si nu incerca deloc sa-si ascunda nemultumirea.

Cateva clipe mai tarziu a sosit si senatorul, aratand la fel de nelinistit, dar el nici macar n-a observat ca Matson nu era.

— De ce nu incepem? A intrebat senatorul. Pentru mine, intalnirea asta pica cum nu se poate mai prost pentru ca este ultima zi de dezbateri asupra proiectului de lege.

Presedintele l-a privit cu dispret. Matson si raportul lui este vital.

— Cat o sa asteptam?

— Doua minute.

Au stat fara sa scoata vreo vorba. N-aveau nimic sa-si spuna unul celuilalt; fiecare stia doar, in ceea ce-l privea, pentru ce se afla aici. Exact dupa doua minute presedintele si-a aprins o alta tigara si i-a cerut lui Tony sa dea raportul.

— Am verificat rutele, sefule, si o masina care se aseaza cu douazeci si doua de mile pe ora are nevoie fie de trei minute ca sa ajunga de la poarta de sud a Casei Albe pana la cladirea F. B. I., mergand pe E Street si Pennsylvania Avenue si apoi in alte trei minute soseste la Capitoliu. Sunt necesare patruzeci si cinci de secunde pentru a fi urcate treptele Capitoliului. In total sase minute si patruzeci si cinci de secunde, in medie. Niciodata n-a fost sub cinci minute si treizeci de secunde si niciodata n-a fost peste sapte minute. Am verificat la miezul noptii, apoi la ora unu si doua, tinand cont de faptul ca traseul va fi liber pentru Kane.

— Ce se intampla dupa ce operatia va fi dusa la bun sfarsit? A intrebat presedintele.

— Se poate ajunge din macara prin pasajele subterane in cladirea Rayburn si de acolo in statia de metrou Capitoliu-sud, in doua minute, in cel mai bun caz, si in trei cate cincisprezece secunde, in cel mai rau – depinde de lifturi si aglomeratie. Odata ce Xan este in metrou, ei n-o sa-l mai gaseasca niciodata; in cateva minute el va fi in celalalt capat al Washington-ului.

— Cum poti sa fii sigur ca n-au sa-l prinda in cele trei minute si cincisprezece secunde? A intrebat senatorul, al carui interes personal pentru Xan era inexistent, dar n-avea incredere in el ca n-o sa ciripeasca daca va fi prins.

— Pornind de la premiza ca ei n-au aflat nimic, este mai mult ca sigur ca n-o sa stie incotro sa se indrepte cel putin in primele cinci minute, a raspuns presedintele.

Tony a continuat:

— Daca totul merge conform planului, n-o sa aveti nevoie nici macar de masina, asa ca eu o s-o abandonez si ma fac nevazut.

— De acord, a spus presedintele, dar, in orice caz sper ca masina este in perfecta stare.

— Bineinteles, poate merge si la cursele de la Dayton.

Senatorul isi stergea transpiratia de pe frunte, in chip surprinzator, pentru ca era o zi rece, de martie.

— Xan, raportul tau, a spus presedintele.

Xan a expus planul sau in amanuntime; in ultimele doua zile il repetase la nesfarsit. De doua nopti dormea in varful macaralei si arma deja era acolo, in seara aceasta muncitorii aveau sa intre in greva pentru douazeci si patru de ore.

— Maine seara, la ora sase, eu voi fi pe cealalta coasta a Americii si Kane va fi moarta.

— Bun, a spus presedintele stingandu-si tigara in scrumiera si aprinzand alta. Eu ma voi afla la coltul dintre 9-th Street si Pennsylvania si, cand sosesc, la 9:30 am sa iau contact cu tine prin radioul montat pe cureaua de la cea si apoi te chem din nou cand trece masina lui Kane. In momentul in care ceasul tau incepe sa vibreze ea va fi parcurs cele trei minute, iar tu vei avea la dispozitie trei minute si patruzeci si cinci de secunde. Cat timp iti trebuie dupa ce ai fost prevenit?

— Doua minute si treizeci de secunde imi sunt de ajuns.

— Esti cam pe muchie de cutit, nu-i asa? A intrebat senatorul inca transpirat.

— Daca se va intampla ceva, dumneata trebuie s-o intarzii pe Kane pe treptele Capitoliului, pentru ca nu vrem sa-l expunem pe Xan mai mult decat este necesar, a spus presedintele.

— Cu cat timpul pentru ochire creste, cu atat va fi mai mare sansa de a fi reperat de elicopterele Serviciului Secret.

Senatorul s-a intors spre Xan:

— Zici ca ai facut exercitii in fiecare zi?

— Da, a raspuns Xan.

Xan nu catadicsea niciodata sa foloseasca mai multe cuvinte decat erau necesare, chiar daca se adresa unui senator al Statelor Unite.

— Atunci cum nu te-a vazut nimeni purtand o arma sau cutia care o ascundea?

— Pentru ca arma a fost legata, inca de cand m-am intors de la Viena, de platforma din varful macaralei, care se afla la o inaltime de trei sute douazeci de picioare.

— Ce se intampla daca coboara macaraua? Au s-o gaseasca imediat.

— Nu, eu sunt in salopeta galbena si pusca este demontata in opt bucati, care sunt vopsite tot in galben si sunt legate sub platforma. Chiar si cu un binoclu foarte puternic arata ca si cum ar fi facand parte din macara. Cand am trecut sa iau aparatele de ochire de ultima fabricatie de la Dr. Schmidt & Helmut pana si Schmidt a fost surprins de cutia cu vopsea galbena.

Toti au ras, cu exceptia senatorului.

— Cat iti trebuie ca s-o montezi? A continuat senatorul.

— Doua minute ca sa pun toate piesele laolalta si treizeci de secunde ca s-o asez in pozitie de tragere; inca doua minute ca s-o demontez. Este o pusca Vomhofe Super Express de calibru 5,6/61 milimetri si foloseste un glont cu o greutate de 77 grain15 si o viteza initiala de 3.480 picioare pe secunda, care dezvolta o energie de 2000 footpounds16, ceea ce in limbaj profan, domnule senator, inseamna ca, daca nu este deloc vant, voi tinti la un tol, un tol si jumatate deasupra sprancenelor lui Kane, de la doua sute de iarzi.

— Esti multumit? L-a intrebat presedintele pe senator.

— Da, cred ca da, a spus el si s-a cufundat intr-o tacere posomorata, continuand sa-si stearga fruntea. Apoi si-a schimbat firul gandurilor si era pe punctul sa intrebe ceva, cand usa s-a deschis si a dat buzna inauntru Matson.

— Iarta-ma, sefule, dar am avut o lucrare.

— Ar fi de preferat ca vestile sa fie bune, i-a retezat-o presedintele.

— S-ar putea sa fie rele, sefule, foarte rele, a spus Matson tragandu-si sufletul.

Toti s-au uitat nelinistiti spre el.

— O. K., hai, da-i drumul.

— Numele lui este Mark Andrews, a spus Matson prabusindu-se in scaunul neocupat.

— Si cine e asta? L-a intrebat presedintele.

— Omul de la F. B. I. care a fost la spital cu Calvert.

— N-ai putea sa-ncepi cu inceputul? I-a cerut calm presedintele.

Matson a respirat adanc.

— Stii ca pe mine mereu m-a framantat faptul ca Stames s-a dus cu Calvert la spital – n-avea sens, la functia lui.

— Da, da, a spus presedintele nerabdator.

— Ei bine, Stames n-a fost la spital. Sotia lui mi-a spus. M-am dus la ea in vizita ca sa-i transmit condoleante si ea mi-a povestit tot ce a facut Stames in seara aceea, inclusiv ca si-a mancat doar jumatate din musaca. Cei de la F. B. I. i-au zis sa nu povesteasca la nimeni nimic, dar ea ma credea inca la Departament si nu si-a amintit, sau poate ca n-a stiut niciodata, ca eu n-am fost prieten cu Stames. L-am verificat pe Andrews si l-am filat in ultimele patruzeci si opt de ore. La Departamentul Washington el figureaza in concediu, dar isi petrece vacanta intr-un mod ciudat. L-am vazut la cartierul general F. B. I. apoi l-am vazut plimbandu-se cu o doctorita de la Woodrow Wilson si l-am mai vazut bagandu-si nasul pe la Capitoliu.

Senatorul s-a cutremurat.

— Deci, daca ei stiu totul, a spus repede presedintele, cum de ne mai aflam noi aici?

— Ei bine, asta-i partea ciudata. Am fost la un pahar cu un tip din Serviciul Secret; el este maine de serviciu si nu s-a schimbat nimic in programul lui Kane. Este clar ca cei din Serviciul Secret habar n-au ce-am planuit noi pentru maine, asa ca, cei de la F. B. I. fie ca stiu al dracului de multe, fie ca nu stiu nimic, dar, daca stiu totul, inseamna ca nu le-au spus absolut nimic celor din Serviciul Secret.

— Ai aflat ceva de la legaturile tale din F. B. I.? L-a intrebat presedintele.

— Nimic. Nimeni nu stie nimic, nici cand sunt beti-morti.

— Cat de multe crezi ca stie Andrews? A continuat presedintele.

— Cred ca este indragostit de doctorita si stie foarte putine. Orbecaie in intuneric, i-a raspuns Matson, Este posibil sa fi aflat ceva de la ospatarul grec. Daca este asa, el lucreaza pe cont propriu, ceea ce nu intra in stilul de munca al F. B. I.-ului.

— Nu inteleg, a spus presedintele.

— Politica F. B. I.-ului este sa lucreze cate doi sau cate trei, deci de ce nu este o duzina de oameni care sa se ocupe de acest caz? Chiar daca ar fi fost o echipa doar de sase sau sapte, tot as fi aflat, eu sau unul din contactele mele din F. B. I., a spus Matson. Cred ca ei s-ar putea sa banuie ca va fi un atentat asupra presedintelui, dar nu au nici un indiciu cand va fi – sau unde.

— A mentionat cineva data in fata grecului? A intrebat senatorul nervos.

— Nu-mi amintesc, dar nu exista decat un singur mod de a afla daca ei stiu ceva, a spus presedintele.

— Care-i acela, sefule? A intrebat Matson. Presedintele a facut o pauza, si-a aprins o alta tigara.

Si a spus pe un ton detasat:

— Omoara-l pe Andrews.

S-a facut tacere pentru cateva clipe. Matson a fost primul care si-a revenit:

— De ce, sefule?

— Dintr-o logica simpla. Daca el este implicat in investigatia F. B. I.-ului, atunci ii vor schimba lui Kane imediat programul zilei de maine. Ei n-au sa riste s-o lase sa plece din Casa Alba daca sunt convinsi ca o asemenea amenintare exista. Gandeste-te numai la consecintele ce decurg automat; daca F. B. I.-ul a stiut despre o incercare de asasinat asupra presedintelui si ei n-au facut nici o arestare si nici nu s-au deranjat sa informeze Serviciul Secret.

— Ai dreptate, a spus Matson. Ei vor trebui sa vina cu o scuza oarecare si sa faca o amanare de un moment.

— Exact. Asa ca, daca Kane iese pe acele porti, ne vedem de treaba, pentru ca inseamna ca habar n-are de nimic. Daca nu paraseste Casa Alba, noi ne vom lua o lunga vacanta pentru ca ei stiu prea multe si noi trebuie sa ne aparam pielea.

Presedintele s-a intors spre senator care acum era lac de transpiratie.

— Dumneata nu trebuie decat sa fii pe treptele Capitoliului si s-o retii pe Kane, daca este necesar. De rest ne ocupam noi, a spus el ragusit. Daca nu reusim sa-i venim de hac inseamna ca am pierdut al dracului de mult timp si putem fi siguri ca o sansa ca asta n-o sa mai avem.

Senatorul a mormait.

— Cred ca esti nebun, dar n-o sa-mi pierd timpul discutand in contradictoriu cu dumneata. Trebuie sa ma intorc la Senat inainte de a mi se observa lipsa.

— Calmeaza-te, domnule senator. Avem totul sub control, acum nu mai putem sa pierdem in nici un fel.

— Poate ca dumneata nu, dar n-ar fi exclus ca la sfarsitul zilei sa fiu eu tapul ispasitor.

Senatorul a plecat fara sa mai spuna nici un cuvant. Presedintele a asteptat in tacere pana s-a inchis usa.

— Acum ca nu ne mai incurca fricosul ala, sa trecem la afaceri. Sa auzim totul despre Mark Andrews si ce pune el la cale.

Matson le-a facut o descriere amanuntita a miscarilor lui Mark in ultimele patruzeci si opt de ore. Presedintele a retinut fiecare detaliu, fara a-si nota in carnet nici un cuvant.

— Bun, a venit timpul sa scapam de domnul Andrews si apoi vom astepta reactia F. B.l.

— Ului. Acum asculta-ma cu atentie, Matson. In acest mod se va proceda: tu te vei reintoarce la Senat imediat si.

Matson asculta atent si din cand in cand, facea unele insemnari in carnet.

— Ai vreo intrebare? L-a intrebat presedintele cand a terminat.

— Nu, sefule.

— Daca, dupa asta, ei o lasa pe cateaua aia afara din Casa Alba, inseamna ca nu stiu nimic, inca un lucru inainte de a termina. Daca maine ceva nu merge cum trebuie, fiecare isi poarta singur de grija. S-a inteles? Nimeni nu vorbeste; compensatia se va da la o data ulterioara, in modul obisnuit.

Toti au incuviintat printr-o inclinare a capului.

— Si un ultim punct: daca va trebui sa fie un tap ispasitor, exista un singur barbat care, in mod cert, nu se sinchiseste de noi, asa ca va trebui sa fim pregatiti sa avem noi grija de el. Xan, cand Kane.

Toti au ascultat in tacere; nimeni nu si-a exprimat dezacordul.

— Acum cred ca este ora pranzului. Nu trebuie ca tarfa aia de la Casa Alba sa ne dea peste cap orele noastre de masa. Imi pare rau ca tu n-ai sa poti sa participi, Matson, tu ia toate masurile ca asta sa fie pranzul cel din urma pentru Andrews.

Matson a zambit.

— Imi va crea un apetit grozav, a spus el si a plecat.

Presedintele a ridicat telefonul.

— Acum am dori sa servim masa. Va multumesc.

Si-a mai aprins inca o tigara.

MIERCURI DUPA-AMIAZA, 9 MARTIE. 2:15 P. M.

Mark si-a terminat de mancat pranzul. Inca doi barbati si-au inghitit ultima bucata din sandvisuri si s-au ridicat sa plece. Mark s-a reintors la Senat pentru ca voia sa-l prinda pe Henry Lykham inainte de inceperea dezbaterilor in plen. Spera ca Lykham sa aiba ceva noutati sa-i spuna dupa ce se mai scursese inca o zi. De asemenea, avea nevoie de copiile dactilografiate ale audierilor privind controlul armelor din Comitetul Juridic ca sa poata studia intrebarile puse de Brooks, Byrd, Dexter, Harrison si Thornton. Poate ca ele au sa-i dezvaluie vreun alt element care-i lipsea, desi Mark se cam indoia de asta. El incepuse sa fie convins ca politicienii rareori dau la iveala ceva. A ajuns cu cateva minute inainte de ora la care era programata inceperea lucrarilor si a incercat sa-l gaseasca pe Lykham.

Cateva clipe mai tarziu si-a facut aparitia si Lykham. Era foarte clar ca nu avea chef sa stea de vorba cu zece minute inainte de inceperea sesiunii. Asa ca n-a avut cand sa-i spuna lui Mark nici o noutate, chiar daca s-ar fi gandit la vreuna. Tot ce a reusit Mark sa afle a fost de unde sa obtina transcrierea audierilor si discutiilor din comitet.

— Le gasesti in biroul comitetului, din capatul coridorului.

Mark i-a multumit, si a urcat scarile la galerie, unde noul sau prieten, din personalul de paza si ordine, pastrase un scaun. Galeria deja era plina. Senatorii erau in sala si-si ocupau locurile, asa ca a hotarat sa faca transcrierile mai tarziu.

Vicepresedintele Bill Bradley a cerut sa se faca liniste iar senatorul Dexter, de la inaltimea figurii sale, si-a plimbat incet si dramatic privirile peste intreaga sala pentru a se asigura de atentia tuturor. Cand ochii i s-au oprit asupra lui Mark, a fost putin surprins, dar si-a revenit repede si si-a inceput argumentatia finala impotriva proiectului de lege.

Mark s-a simtit stanjenit si ar fi vrut ca locul sa-i fi fost mai in spate, dincolo de raza de cuprindere a privirii patrunzatoare a senatorului Dexter. Dezbaterile au continuat. Brooks, Byrd, Dexter, Harrison, Thornton au tinut sa-si spuna un ultim cuvant inainte de votul de maine. Inainte de moartea de maine.

Mark i-a ascultat pe toti, dar n-a aflat nimic nou. Parea a fi ajuns intr-un punct mort. Tot ce-i mai ramasese pentru ziua aceea era sa mearga si sa ia transcrierea audierilor. Va trebui sa le citeasca toata noaptea si se indoia, dupa ce-i auzise pe cei cinci vorbind deja de doua ori, ca aveau sa-i mai dezvaluie ceva. Dar ce alt fir ar mai fi putut avea? Directorul acoperea restul. A iesit in hol, a luat liftul si a parasit Capitoliul prin iesirea de la parter, indreptandu-se spre cladirea Dirksen.

— Va rog, as dori copiile dactilografiate ale audientelor de la controlul armelor.

— Toate? A intrebat secretara fara sa-i vina a crede.

— Da, a raspuns Mark.

— Dar sunt sase sedinte, fiecare a cate o zi completa de lucru. O, drace, si-a zis in gand, n-o sa-i ajunga toata noaptea; totusi, nu-l interesau decat intrebarile si declaratiile lui Brooks, Byrd, Dexter, Harnson si Thornton.

— Semnati sau platiti?

— As vrea sa pot semna, a spus el glumind.

— Ei bine, aveti vreo functie oficiala?

Da, si-a zis in sinea lui Mark. Dar nu pot s-o recunosc.

— Nu, a spus Mark si si-a scos portmoneul.

— Daca le-ati fi cerut printr-unul din senatorii din statul dumneavoastra, probabil ca le-ati fi obtinut pe gratis. Altfel trebuie sa platiti zece dolari, domnule.

— Ma grabesc, a spus Mark. Cred ca va trebui sa platesc.

I-a inmanat banii. In acea clipa si-a facut aparitia senatorul Stevenson.

— Buna ziua, domnule senator, a spus secretara parasindu-l pe Mark.

— Buna, Debbie. Ti se intampla sa ai o copie de la proiectul de lege pentru depoluarea aerului, in forma in care s-a prezentat la subcomitet inainte de a ajunge in comitet?

— Bineinteles, domnule senator, doar o clipa, va rog. A disparut in incaperea din spate. Este singura copie pe care o am in momentul de fata. Pot sa am incredere in dumneavoastra, domnule senator? A ras. Sau trebuie sa va pun sa semnati pentru ea?

Chiar si senatorii semneaza, si-a zis in gand Mark. Senatorii semneaza pentru toate. Henry Lykham semneaza pentru toate, chiar si pentru masa de pranz. Nu e de mirare ca taxele mele sunt atat de mari. Dar cred ca ei trebuie sa plateasca pentru mancare mai tarziu. Mancare. Dumnezeule, de ce nu m-am gandit la asta mai inainte? Mark a luat-o la fuga.

— Domnule, domnule, v-ati uitat audierile, a strigat o voce.

Dar era prea tarziu.

— E cam nebun, i-a spus secretara senatorului.

— Cine-si pune in minte sa citeasca toate audierile acelea este nebun din capul locului, a spus senatorul Stevenson cu ochii pironiti pe teancul de hartii pe care-l uitase Mark.

Mark s-a dus direct in camera G-211 unde pranzise cu Lykham in ziua anterioara. Pe usa scria: „Sala de mese a functionarilor”. Nu se vedeau decat doua sau trei ospatarite.

— Scuzati-ma, puteti sa-mi spuneti, aici mananca senatorii?

— Imi pare rau, nu stiu, intrebati-o pe sefa de sala. Noi nu facem decat curatenie.

— Unde as putea s-o gasesc pe sefa de sala?

— Nu este aici. A plecat. O gasiti maine.

— Bine, a oftat Mark. Multumesc. Dar puteti sa-mi spuneti daca mai exista un alt restaurant pentru senatori?

— Da, cel mare din Capitoliu. S-109, dar n-o sa puteti sa intrati inauntru.

Mark a alergat inapoi la lift si a asteptat ca pe ghimpi. Cand a ajuns la subsol a tasnit afara si a trecut pe langa intrarea in pasajele subterane labirintice care legau toate cladirile de pe Dealul Capitoliului. A lasat in urma lui usa pe care scria „Tutungerie” si a alergat spre indicatorul mare pe care a citit: „Trenuri subterane pentru Capitoliu”. Trenul subteran, format de fapt din vagoane fara acoperis, era pe punctul de a pleca. Mark a sarit in ultimul vagon si s-a asezat pe o bancheta, vizavi de doi functionari ai Senatului care sporovaiau despre un proiect de lege sau altul cu un aer de cunoscatori ai problemelor „din interior”.

Cateva minute mai tarziu o sonerie a anuntat sosirea in statia Senatului si trenul s-a oprit. Ce viata usoara au, si-a zis in sinea lui Mark. Tipii astia n-au nevoie niciodata ca sa iasa in frig sau in vicisitudinile lumii de afara. Ei pot sa-si desfasoare existenta facand naveta intre votari si audieri. Subsolul acestei aripi era aidoma celui din cealalta extremitate, de un galben mohorat, cu toate tevile la vedere si inevitabilele automate de pepsi. Pesemne ca firma Coca-Cola era invidioasa pentru ca aripa Senatului fusese concesionata firmei Pepsi. Mark a luat scara rulanta si a asteptat in fata liftului pentru public, in vreme ce cateva persoane cu un aer de certa importanta au fost conduse spre liftul pe care scria: „Rezervat senatorilor”.

Mark a coborat la parter si a privit in jur perplex. Nu erau decat arcuri de marmura si coridoare. A intrebat pe unul din politistii de paza ai Capitoliului unde este restaurantul senatorilor.

— Mergeti drept inainte si faceti pe primul coridor la stanga. Este unul ingust si apoi intrarea din capat.

Mark i-a aruncat un multumesc din fuga si a ajuns in coridorul ingust. A trecut pe langa bucatarii, pe langa o usa pe care scria „Rezervat presei” si apoi, direct inainte, a vazut scris pe o placuta de lemn, cu litere mari un alt „Rezervat pentru senatori”. O usa deschisa pe dreapta ducea intr-o antecamera in care a zarit un candelabru, un covor cu model, in tonuri trandafirii si mobila de piele verde, totul fiind dominat de tavanul pictat in culori vii. Printr-o alta usa Mark a putut sa vada fete de masa albe, flori si alte nimicuri ce fac placuta atmosfera unui restaurant, in prag a aparut o femeie corpolenta.

— Cu ce va pot fi de folos? I s-a adresat inaltandu-si sprancenele intrebator.

— Imi pregatesc lucrarea de diploma si ma intereseaza viata si munca unui senator.

Mark si-a scos portmoneul si i-a aratat legitimatia sa de la Yale, avand grija sa acopere data expirata cu degetul mare. Doamna n-a fost foarte impresionata.

— De fapt, nu vreau decat sa ma uit la sala. Doar ca sa simt atmosfera locului.

— Ei bine, in momentul de fata, aici nu este nici un senator, domnule. Ei nu sunt aproape niciodata la o ora atat de tarzie miercurea. Joia ei incep sa plece spre locul lor de bastina intr-un lung weekend. Singurul lucru ce-i mai tine acum pe aici este legea aia cu controlul armelor.

Mark reusise sa ajunga pana in mijlocul salii. O ospatarita curata o masa. I-a zambit lui Mark.

— Senatorii semneaza pentru mancare sau platesc bani gheata?

— Aproape toti semneaza si apoi platesc la sfarsitul lunii.

— Si cum le tineti evidenta?

— Nici o problema. Avem un registru in care ii trecem in fiecare zi.

A aratat spre un registru mare pe care scria Conturi. Mark stia ca douazeci si trei de senatori luasera pranzul in acea zi pentru ca asa ii spusesera secretarele lor. Mai procedase, oare, la fel vreun alt senator fara a se deranja s-o informeze pe secretara lui? Mark era foarte aproape de a afla.

— As putea sa vad cum arata o zi, la intamplare, a intrebat el cu un zambet inocent.

— Nu sunt sigura daca am voie sa va arat.

— Sa-mi arunc doar o privire. Cand imi voi redacta teza, vreau ca oamenii sa creada ca eu, stiu intr-adevar, despre ce vorbesc, ca am vazut totul cu ochii mei. Pe aici au fost foarte draguti cu mine.

A privit-o pe femeie cu ochi rugatori.

— Bine, a spus ea mai mult fara voie, dar fa-o cat mai repede.

— Multumesc. De ce n-am alege o zi mai veche, sa zicem 24 februarie.

Ea a deschis registrul si i-a aratat cu degetul unde scria 24 februarie.

— A fost intr-o joi, a spus ea.

Stevenson, Nunn, Moynihan, Heinz, se insirau numele unul dupa altul. Dole, Hatfield, Byrd. Deci Byrd a mancat la Senat in acea zi. A continuat sa citeasca. Templeman, Brooks – deci si Brooks. Alte nume: Barns, Reynolds, Thornton. Inseamna ca declaratia lui din aceasta dimineata a fost reala. Sefa de sala a inchis registrul. Deci, nu aparea nici Harrison, nici Dexter.

— Nu e nimic special, nu-i asa? A intrebat ea.

— Nu, a raspuns Mark.

I-a multumit femeii si a plecat grabit.

In strada a luat un taxi. La fel a facut si unul dintre cei trei barbati care-l urmareau, ceilalti doi s-au dus sa-si ia propria masina.

Peste cateva minute Mark a sosit la sediul central F. B. I, i-a platit soferului, a aratat legitimatia la intrare si a luat liftul pentru etajul sapte. Doamna McGregor i-a zambit. Pesemne ca directorul este singur, si-a zis in gand Mark. A batut la usa si a intrat.

— Ei bine, Mark?

— Brooks, Byrd si Thornton, nu sunt implicati, domnule director.

— De primii doi nu sunt surprins, a spus directorul. Ar fi fost complet lipsit de sens, dar pe Thorton il suspectam, in orice caz, cum ai ajuns sa-i elimini pe cei trei?

Mark i-a povestit despre incursiunea lui in restaurantul senatorilor si se intreba in gand daca nu-i mai scapase altceva.

— Asta ar fi trebuit sa-ti treaca prin minte de acum trei zile, nu crezi, Mark?

— Da, domnule director.

— Si mie, a spus directorul, inseamna ca am ramas la Dexter si Harrison. Are sa te intereseze sa stii ca amandoi, laolalta cu majoritatea senatorilor, intentioneaza sa fie maine in Washington si amandoi sunt trecuti pe listele participantilor la ceremonia de la Capitoliu. E ciudat, a reflectat el, cum, chiar la acel nivel, oamenilor le place sa-si vada crimele puse in aplicare. Deci, sa mai recapitulam inca o data, Andrews. Presedintele pleaca de la Casa Alba pe la intrarea din sud la ora 10:00, numai daca n-o opresc eu, asa ca noua nu ne-au mai ramas decat saptesprezece ore si o singura speranta. Baietii au identificat bancnota cu amprentele doamnei Casefikis. A fost cea de a douazeci si doua, asa ca ne putem considera norocosi pentru ca, daca ar fi trebuit sa le cerceteze si pe cele sase care au ramas, n-am fi mai avut nici o speranta sa rezolve ceva pana maine la zece. Mai sunt numeroase alte amprente pe bancnota si ei vor trebui sa lucreze toata noaptea. Eu cred ca am sa ajung acasa pe la miezul noptii. Daca pana atunci mai afli ceva, suna-ma. Vreau ca maine sa fii aici la 8:15. Acum tu nu mai poti sa faci mare lucru. Dar nu te ingrijora prea mult; am inca douazeci de agenti care lucreaza la acest caz, dar niciunul dintre ei nu cunoaste toate detaliile. Iar eu am sa-l las pe presedinte in zona periculoasa, numai daca i-am descoperit pe acesti ticalosi.

— Atunci voi fi la dumneavoastra la 8:15, domnule director, a spus Mark.

— Si, Mark, te sfatuiesc foarte categoric sa n-o mai vezi pe doctorita Dexter. Nu vreau sa arunc in aer intreaga actiune in ultimul moment din cauza vietii tale amoroase. N-am avut in intentie nici o ofensa.

— Nu, domnule director.

Mark a plecat simtindu-se usor de prisos. Douazeci de agenti lucrau asupra cazului. De cata vreme ii pusese directorul sa lucreze douazeci si patru de ore din douazeci si patru fara ca sa-l previna? Douazeci de oameni care incercau sa afle daca era Dexter sau Harrison fara ca sa stie de ce. Totusi, numai el si directorul cunosteau intreaga poveste, iar Mark se temea ca directorul stia si altele pe care nu i le spusese. Poate ca ar fi mai intelept s-o evite pe Elizabeth pana in seara urmatoare. Si-a luat masina si s-a reintors in cladirea Dirksen, dar apoi si-a amintit ca uitase copiile dactilografiate la biroul Comitetului. Cand a ajuns acolo, pasii l-au dus la cabina telefonica. Trebuia s-o sune, trebuia sa afle cum se simte dupa accident. A format numarul de la Woodrow Wilson.

— O, a plecat de la spital – nu cu mult timp in urma.

— Multumesc, a spus Mark.

Isi simtea inima batandu-i cu putere cand a format numarul din Georgetown.

— Elizabeth?

— Da, Mark.

Ea parea – rece? Speriata? Obosita? Prin mintea lui au trecut o suta de intrebari.

— Pot sa trec pe la tine chiar acum?

— Da.

Telefonul s-a inchis.

Mark a parasit cabina telefonica simtindu-si palmele umede de transpiratie, inainte de a merge la Elizabeth mai avea inca o treaba, sa ia blestematele acelea de hartii cu audierile din Senat privind controlul armelor.

Mark s-a indreptat spre lift si a avut impresia ca a auzit pasi in urma lui. Bineinteles ca putea sa auda pasi in urma lui; erau atatia oameni pe coridor. Cand a ajuns la lift a apasat pe butonul pentru urcare si a privit in jur, ca sa identifice pasii ce-i auzise. Din multimea de functionari, congresmeni si vizitatori, doi barbati il urmareau – sau il aparau? Mai era un al treilea cu ochelari fumurii ce-si pironise ochii pe un poster cu asigurari de batranete si care, la examinarea rapida a lui Mark, avea un aspect si mai vadit de agent decat ceilalti doi.

Directorul ii spusese ca pusese douazeci de agenti sa lucreze asupra acestui caz si trei dintre ei primisera, probabil, sarcina sa-l fileze pe Mark. Drace! Curand au sa fie pe urmele lui cand se va duce la Elizabeth si Mark n-avea nici o indoiala ca directorul va afla imediat. Mark a hotarat ca nu-l va urmari niciunul pana la Elizabeth. Asta nu mai era treaba lor. O sa se descotoroseasca de toti trei. El vroia ca s-o vada pe Elizabeth in liniste, fara ochi care sa-i spioneze si fara limbi rautacioase. A gandit rapid in timp ce astepta sa vada care din cele doua lifturi soseste mai repede. Cei doi agenti se indreptau acum -spre el, dar cel de langa poster-ul cu asigurari de batranete a ramas nemiscat. Poate ca nu era, totusi, un agent, dar, cu siguranta, era ceva cu el. Avea aerul unui agent, avea ceva ce-ti dadea de banuit chiar si cu ochii inchisi.

Mark s-a concentrat asupra liftului. Beculetul din dreapta lui s-a aprins si usile s-au deschis incet. Mark a pasit inauntru si a stat cu fata spre butoane, dar cu ochii pironiti pe coridor. Cei doi l-au urmat in lift si s-au asezat in spatele lui. Barbatul de langa poster a inceput sa se indrepte spre ascensor. Usile au inceput sa se inchida. Mark a apasat pe butonul pentru deschidere si usile s-au indepartat din nou. Trebuie sa-i dau o sansa ca sa urce si asa ii am pe toti trei laolalta, si-a zis in gand Mark, dar al treilea n-a marsat. A ramas afara ca si cum ar fi asteptat celalalt lift. Poate ca voia sa coboare si nici nu era un detectiv. Totusi, Mark ar fi putut sa jure. Usile au inceput sa se inchida si, cand a considerat ca este cel mai potrivit, Mark a tasnit afara. A calculat gresit. O'Malley a reusit si el sa-l urmeze, in vreme ce partenerul lui a ramas sa calatoreasca incet dar inevitabil pana la etajul opt. Acum Mark era jos cu doua cozi dupa el. A sosit celalalt lift. Cel de-al treilea agent a pasit imediat inauntru. E foarte destept sau inocent, si-a zis Mark in gand si a asteptat afara. O'Malley era in spatele sau – cine va face pasul urmator?

Mark a intrat in lift si a apasat pe butonul de coborare, dar O'Malley a reusit sa se strecoare inauntru. Mark a apasat butonul de deschidere si a tasnit afara. O'Malley l-a urmat. Cel de al treilea a ramas nemiscat in lift. Pesemne ca lucreaza impreuna. Mark a sarit iar in lift si a apasat cu putere butonul de inchidere a usilor, care au inceput sa se miste ingrozitor de incet, dar O'Malley facuse deja doi pasi mai departe si n-a mai avut timp sa revina in lift. Cand usile s-au inchis, Mark a zambit. Scapase de doi, unul statea neajutorat la parter, altul se indrepta spre acoperis, in vreme ce el cobora cu al treilea spre subsol.

O'Malley s-a intalnit cu Pierce Thompson la etajul cinci. Amandoi abia mai respirau.

— Unde este? A strigat O'Malley.

— Ce vrei sa spui cu unde este? Am crezut ca a ramas cu tine.

— Nu. L-am pierdut la primul etaj.

— Drace, ar putea sa fie oriunde, a spus Thompson. De partea cui crede infumuratul asta ca suntem? Care dintre noi o sa-i spuna directorului?

— Eu nu, a zis O'Malley. Tu esti superior in grad, asa ca-i spui tu.

— Nici nu te gandi c-o sa-i spun, a zis Thompson. Lasa-l pe ticalosul de Matson sa culeaga toti laurii – poti sa fii sigur ca el nu l-a scapat. Hai sa-l cautam. Tu te ocupi de primele patru etaje si eu de urmatoarele patru. Flueri imediat ce-l reperezi.

Cand a ajuns la subsol, Mark a ramas in lift. Cel de al treilea barbat a iesit-afara si a parut sa ezite. Din nou degetul lui Mark a apasat rapid pe butonul de inchidere. Usile au raspuns prompt la comanda. A ramas singur. A incercat sa sara peste oprirea de la parter, dar n-a reusit; cineva dorea sa urce. S-a rugat in gand sa nu fie niciunul din cei trei. A trebuit sa riste. Usile s-au deschis si el a iesit afara imediat. Nu se vedea nici un agent, nimeni nu studia poster-ul cu asigurari de batranete. A alergat spre usile de la capatul culoarului. Soldatul de paza l-a privit suspicios si si-a pipait tocul pistolului. Ajuns afara a continuat sa fuga. A privit in jur. Toata lumea mergea in pas firesc, nimeni nu alerga. Era in siguranta.

A traversat Pennsylvania Avenue printre frane de cauciucuri si injuraturi manioase. A ajuns in parcare, a sarit in masina si a inceput sa-si cotrobaie buzunarele in cautare de maruntis. De ce fac pantalonii astfel incat nu poti sa umbli in buzunare cand stai jos? Si-a platit biletul de parcare si a pornit spre Georgetown – si spre Elizabeth. S-a uitat in oglinda retrovizoare. Nu se vedea nici un Ford albastru. Reusise. Era acum singur. A zambit. Macar o singura data il biruise si el pe director. A trecut prin intersectia dintre Pennsylvania si 14-th Street exact cand se schimba stopul. A inceput sa se relaxeze.

Cand Mark a ajuns in Georgetown starea de neliniste i-a revenit, o neliniste noua, asociata cu Elizabeth si lumea ei, nu cu directorul si lumea lui. Cand a apasat pe butonul soneriei inca isi putea auzi inima batandu-i cu putere.

A aparut Elizabeth. Arata trasa la fata si obosita si n-a vorbit. El a urmat-o in living.

— Ti-ai revenit dupa accident?

— Da, multumesc. De unde stii c-am avut un accident? L-a intrebat ea.

Mark a gandit rapid.

— Am sunat la spital. Ei mi-au spus.

— Minti, Mark. Eu n-am spus nimanui la spital si am plecat devreme de acolo, dupa un telefon de la tatal meu.

Mark n-a putut s-o priveasca in ochi. S-a asezat pe un scaun si a ramas cu privirea pironita in covor.

— Eu. Eu nu vreau sa te mint, Elizabeth. Te rog nu.

— De ce-l urmaresti pe tatal meu? L-a intrebat ea. Cand te-a intalnit la Mayflower figura ta i s-a parut cunoscuta. Ai fost la sedintele comitetului sau si ai urmarit dezbaterile din Senat.

Mark n-a raspuns.

— Bine. Nu-mi explica nimic. Nu sunt complet oarba. Voi trage propriile mele concluzii. Si eu eram una din indatoririle tale de serviciu pe care le ai in cadrul F. B. I.-ului? Ai facut ore suplimentare cu mine, nu-i asa, agent Andrews? Pentru un barbat a carui sarcina este sa se ocupe de fiicele senatorilor esti destul de nepriceput. Chiar, cate fiice ai sedus in saptamana asta? Ai dat peste vreo murdarie care sa-ti foloseasca? De ce nu incerci mai degraba cu nevestele? Sarmul tau de baietandru ar putea sa aiba un efect mai mare asupra lor. Desi, trebuie sa-ti marturisesc ca pe mine m-ai facut sa-mi pierd capul', ticalos si mincinos ce esti.

In ciuda efortului considerabil de a se stapani si de a-si mentine tonul glacial cu care-si pornise atacul, Elizabeth a inceput sa-si muste buzele. Vocea i s-a poticnit. Mark inca nu-si putea ridica privirea spre ea. I-a auzit mania si lacrimile din voce. In clipa urmatoare raceala de gheata pusese din nou stapanire pe ea, covarsindu-i emotia.

— Te rog, acum pleaca, Mark. Imediat. Am spus ce-am avut de spus si sper sa nu te mai vad niciodata. Poate ca atunci am sa-mi pot recapata ceva din respectul fata de mine insami. Te rog, pleaca; taraste-te iar in mocirla.

— M-ai judecat gresit, Elizabeth.

— Da, stiu, tu, bietul agent neinteles, tu ma iubesti pentru mine insami. Nu mai exista nici o alta fata in viata ta, a spus ea cu amaraciune. Cel putin pana cand nu e-transferat la un nou caz. Ei bine, acest caz s-a terminat. Du-te si gaseste fiica altui senator pe care s-o seduci cu minciunile tale despre iubire.

El n-o putea invinovati pentru aceasta reactie, asa ca a plecat fara sa scoata nici un cuvant.

A sofat spre casa nauc. Ocupantii masinii care il urmareau erau in plina alerta. Cand a ajuns acasa i-a dat cheile masinii lui Simon si a luat ascensorul.

Buick-ul negru a parcat la o suta de iarzi de cladire. Cei doi barbati au vazut lumina aprinzandu-se in apartamentul lui Mark. El a format sase din cele sapte cifre ale numarului ei, dar apoi a pus telefonul iar in furca si a stins lumina. Unul din barbatii din Buick a aprins o noua tigara, a tras adanc fumul in piept si s-a uitat la ceas.

Dupa luni de targuieli, de insistente, de promisiuni si amenintari, proiectul de lege pentru controlul armelor urma, in sfarsit, sa fie prezentat in Senat pentru a fi supus la vot.

Aceasta avea sa fie ziua in care Florentyna isi va pune pecetea indubitabil asupra istoriei americane. Daca ea n-ar mai realiza nimic altceva in timpul mandatului sau, s-ar putea mandri toata viata cu aceasta unica lege. Cine ar mai putea-o opri acum?'s-a intrebat ea pentru a mia oara. Si tot pentru a mia oara acelasi gand ingrozitor i-a strafulgerat prin minte.

Si din nou l-a inlaturat.

JOI DIMINEATA, 10 MARTIE. 5:00 A. M.

Directorul s-a trezit brusc. Sta lungit in pat cu un sentiment acut al zadarniciei tuturor eforturilor; la ora asta nu putea face nimic decat sa-si pironeasca ochii in tavan si sa cugete, dar asta nu-i ajuta prea mult. A reluat iar si iar firul evenimentelor din ultimele sase zile, lasand intotdeauna ultimul, gandul de a anula intreaga operatiune, ceea ce, probabil, ar fi insemnat ca senatorul si complicii lui ar fi scapat basma curata. Pesemne ca ei deja aflasera ca au fost descoperiti si acum isi lingeau ranile si se pregateau pentru o alta zi. Indiferent ce hotarare lua, problema ramanea in sarcina lui s-o rezolve.

Senatorul s-a trezit la 5:35 scaldat in siroaie de transpiratie rece – dar nu pentru ca ar fi reusit sa atipeasca mai mult de cinci minute de fiecare data. Fusese o noapte de iad, cu tunete si fulgere si sirene. Sirenele il facusera sa transpire atata. Era chiar mai nervos decat se asteptase; de fapt, chiar imediat dupa ce auzise ceasul batand de trei ori fusese pe punctul de a-l suna pe presedinte, pe Peter Nicholson, sa-i spuna ca el nu putea merge mai departe, in ciuda consecintelor ce se vor rasfrange asupra lui, consecinte pe care acesta avusese grija sa i le aminteasca atat de des, e drept cu o anume delicatete. Dar imaginea presedintelui Kane, moarta langa el, l-a facut pe senator sa-si dea seama ca, chiar si acum, dupa atatia ani, fiecare isi amintea exact unde se aflase cand John F. Kennedy a fost asasinat, asa ca nici el insusi n-o sa poata uita niciodata, unde fusese, cand Florentyna Kane a murit. Dar si mai mult il tortura gandul ca propriul sau nume va fi scris cu litere mari in gazete, ca imaginea sa publica va fi deteriorata ireparabil si ca toata cariera lui va fi ruinata. Asa ca fusese gata-gata ca sa-l sune pe Peter Nicholson mai mult pentru reasigurari decat pentru altceva, in ciuda intelegerii lor de a nu mai lua legatura intre ei pana in dimineata zilei urmatoare, cand Nicholson se va afla in Miami.

Cinci oameni murisera si moartea lor trecuse aproape neobservata. Dar moartea presedintelui Kane va reverbera in toata lumea.

Senatorul a ramas cu privirile pironite pe fereastra, fara a si le opri pe ceva anume, apoi a plecat de langa geam. A continuat sa se uite mereu la ceas dorind sa poata opri timpul in loc. Secundarul se misca implacabil – implacabil catre 10:56. Si-a ocupat timpul cu micul dejun si cu presa de dimineata. A aflat din The Post ca multe cladiri cazusera prada focului intr-una din cele mai cumplite furtuni din istoria Washington-ului si ca Lubber Run din Virginia se revarsase inundand si provocand mari pagube materiale. Erau foarte putine mentiuni despre presedintele Kane. Ar fi vrut sa poata citi astazi ziarele de maine.

Primul telefon pe care l-a primit directorul a fost de la Elliot, care l-a informat ca ultimele activitati ale senatorilor Dexter si Harrison nu dezvaluisera nimic nou in legatura cu „situatia” – dar asta nu presupunea ca barbatul fara nume stia exact care era „situatia”. Directorul a mormait ceva pentru sine, si-a terminat de mancat omleta si a citit in The Post descrierea vremii demonice care a luat cu asalt Washington-ul in cursul noptii. Si-a aruncat ochii pe fereastra spre cerul care acum era limpede si fara nici un nor. O zi perfecta pentru un asasinat, si-a zis in gand. Zi cu soare, care scoate viperele din culcusuri. Cat va mai lasa sa treaca pana o sa-i anunte pe toti? Presedintele trebuia sa plece din Casa Alba la ora 10:00 a.m. Directorul trebuia sa-l informeze pe seful Serviciului Secret, H. Stuart Knight, cu mult inainte de asta si, daca era necesar, pe presedinte cu cel putin o ora inainte de 10:00 a.m. La dracu' cu toate aceste reguli, el avea s-o anunte pe Florentyna Kane in ultimul moment si va furniza o explicatie completa dupa aceea. Era hotarat sa-si riste cariera pentru a-l prinde pe acest senator periculos, cu mainile manjite de sange. Dar sa riste viata presedintelui.

A plecat cu masina spre birou putin dupa ora 6:00. Voia sa fie acolo cu doua ore bune inainte de a sosi Andrews pentru a studia toate rapoartele pe care le ceruse cu o seara mai inainte. Nu multi dintre adjunctii sai si sefii de departamente avusesera parte de somn noaptea trecuta, desi ei, probabil, inca se intrebau de ce. Aveau sa afle destul de curand. Directorul sau adjunct de la Investigatii, directorul adjunct de la Planificare si Evaluare, seful Sectiei de Criminalistica din esalonul central aveau sa-l ajute sa hotarasca daca va merge inainte sau va contramanda. Fordul sau albastru a coborat incet rampa in parcajul subteran si s-a oprit in locul care-i era rezervat.

Elliot se afla la lift ca sa-l intampine – el intotdeauna era acolo, nu intarzia niciodata. Asta nu e om, e ca un automat, va trebui sa plece, si-a zis in gand directorul, daca nu va trebui sa plec eu primul. Brusc, si-a dat seama ca era posibil sa-si inmaneze demisia presedintelui in seara aceea. Care presedinte? Si-a scos din minte – fiecare lucru la timpul lui; el va trebui sa aiba grija acum de urmatoarele cinci ceasuri. Elliot n-a avut de spus nimic care sa-i fie de folos. Dexter si Harrison dadusera si primisera telefoane in cursul serii si dimineata devreme, dar nu rezultase nimic care sa-i incrimineze. Nu se intrevedeau alte informatii. Directorul a intrebat unde se aflau cei doi in acel moment.

— Amandoi servesc micul dejun la ei acasa. Dexter in Kensington si Harrison in Alexandria. Sase agenti ii urmaresc de la cinci dimineata si au primit instructiuni sa-i tina in filaj toata ziua.

— Bine. Raporteaza-mi imediat daca se intampla ceva neobisnuit.

— Bineinteles, domnule director.

A fost chemat apoi omul de la Amprente. Cand a intrat pe usa, directorul s-a scuzat pentru ca l-a tinut la slujba toata noaptea, desi chipul si ochii acestuia aratau mai luminosi si mai vii decat si-i vazuse pe ai lui in oglinda dimineata, cand se barbierise.

Daniel Sommerton era inalt de cinci picioare si patru toii, slab si destul de palid. Si-a inceput raportul. Era ca un copil cu o jucarie. Pentru el munca la Amprente fusese intotdeauna o pasiune, nu numai o slujba. Directorul a ramas asezat iar Sommerton in picioare. Daca directorul s-ar fi ridicat, ar fi fost deasupra lui nu numai cu capul si umerii, ci si cu pieptul.

— Am gasit saptesprezece degete diferite si trei degete mari, domnule director, a spus el radiind de bucurie. Am preferat sa le trecem printr-un proces de vaporizare cu ninhydrin, nu cu iod, pentru ca nu le putem face pe rand, una cate una, din motive tehnice cu care n-am sa va bat capul.

A facut un gest autoritar cu mana care dadea de inteles ca nu este cazul sa risipeasca o explicatie stiintifica cu directorul care, de altfel, ar fi fost primul ce ar fi recunoscut inutilitatea unui asemenea exercitiu.

— Noi credem ca mai sunt inca doua amprente ce ar putea fi identificate, a continuat Sommerton, si vom fi gata cu toate pentru dumneavoastra in doua sau cel mult trei ore.

Directorul s-a uitat la ceas – era deja 6:45.

— V-ati descurcat foarte bine. Adu-mi rezultatele – chiar daca sunt negative – cat de repede posibil si, te rog, multumeste-le tuturor pentru ca au lucrat toata noaptea.

Expertul in amprente l-a parasit pe director nerabdator sa se intoarca la cele saptesprezece degete, trei degete mari si doua semne neidentificate. Directorul a apasat un buton si a rugat-o pe doamna McGregor sa i-l trimita pe directorul de la Planificare si Evaluare.

Dupa doua minute, Walter Williams statea in fata lui. Williams era inalt de cinci picioare si unsprezece toii, blond, cu o fata uscativa si palida, dominata de o frunte inalta, superba, brazdata de cute din cauza rasului, nu a incruntarii. Era cunoscut in F. B. I. fie sub numele de „Creierul”, fie de W. W. Responsabilitatea lui principala era sa coordoneze alte sase creiere ceva mai putin dotate ca al lui, dar, totusi, impresionante, din esalonul central F. B. I. Directorul adeseori il consulta in privinta unor situatii ipotetice iar raspunsurile lui W. W. se dovedeau in timp foarte exacte. Directorul avea mare incredere in judecata lui dar astazi, el nu putea sa-si asume nici un risc. Ar fi de preferat ca W. W. sa vina cu un raspuns convingator la intrebarea ipotetica pe care i-a pus-o seara trecuta pentru ca altfel, urmatorul sau telefon va fi la presedinte.

— Buna dimineata, domnule director.

— Buna dimineata, W. W. Ce hotarare ai luat in privinta micii mele probleme?

— Este foarte interesanta, domnule director ca sa fiu cinstit, cred ca raspunsul este destul de simplu, chiar daca examinam problema sub diverse unghiuri.

Pentru prima oara in acea dimineata pe chipul directorului a aparut un suras abia schitat.

— Numai daca nu cumva nu v-am inteles eu exact domnule director.

Zambetul directorului s-a mai latit putin. Lui W. W nici nu-i scapa, nici nu intelegea ceva gresit, dar intotdeauna era atat de protocolar incat nu i se adresa directorului cu Halt nici intre patru ochi. W. W. a continuat, sprancenele miscandu-i-se in sus si in jos precum indicele Dow-Jones intr-un an electoral:

— Mi-ati cerut sa presupun ca presedintele va pleca de la Casa Alba la orele X si va merge cu masina la Capitoliu. Asta ar dura sase minute. Plec de la premisa ca masina este impenetrabila pentru gloante si cu o acoperire perfecta din partea Serviciului Secret. Problema este daca, in aceste conditii, ar fi posibila asasinarea ei. Raspunsul este da, ar fi cu putinta, dar aproape imposibil, domnule director. In orice caz, avand in vedere toate ipotezele, concluzia logica este ca echipa care a organizat asasinatul ar putea recurge la trei metode. A) explozivi; b) un pistol, folosit de la distanta mica; c) o arma.

W. W. intotdeauna isi exprima teoriile ca si cum le-ar fi citit dintr-o carte.

— Bomba ar putea fi aruncata in orice punct de pe traseu, dar niciodata nu este folosita de profesionistii crimei, pentru ca acestia sunt platiti pentru rezultat, nu pentru incercari. Daca veti cerceta cazurile in care s-au folosit bombe in scopul de a indeparta un presedinte, veti vedea ca pana acum niciunul n-a fost incununat de succes, in ciuda faptului ca noi avem patru presedinti care au fost asasinati. In mod inevitabil, bombele sfarsesc prin a ucide oameni nevinovati si destul de des chiar si pe autorul crimei. Din aceasta cauza si pentru ca mi-ati spus ca oamenii implicati sunt profesionisti, cred ca ei trebuie sa recurga la pistol sau la pusca. Este foarte putin probabil, domnule director, ca pe aceasta ruta sa se foloseasca o arma cu bataie scurta pentru ca autorul nu are cum sa se apropie atat de tare de presedinte fara sa-si riste viata. Si ca sa strapunga limuzina prezidentiala i-ar trebui o arma de impuscat elefanti sau o arma antitanc, ori cu asa ceva nu te poti plimba prin mijlocul Washington-ului fara permis.

Directorul nu era niciodata sigur daca spusele lui W. W. insemnau o gluma sau doar un alt fapt. Sprancenele inca i se miscau in sus si in jos, ceea ce era un semn sigur ca nu trebuie sa-l intrerupa cu intrebari prostesti.

— Cand presedintele ajunge pe treptele Capitoliului multimea este mult prea departe incat un pistol a) sa nimereasca la tinta si b) sa-i ofere asasinului vreo sansa de a fugi. Asa ca trebuie sa tragem concluzia ca metoda cea mai testata si cu cele mai mari sanse de succes in asasinarea unui sef de stat ramane pusca cu luneta, cu bataie lunga. Deci, singura speranta pentru asasin va trebui sa ramana Capitoliul. Asasinul nu poate sa vada in interiorul Casei Albe si, in orice caz, geamurile sunt groase de patru toii, asa ca el trebuie sa astepte ca presedintele sa coboare din limuzina in fata treptelor Capitoliului. In dimineata asta am cronometrat si pentru urcarea treptelor Capitoliului sunt necesare cam cincizeci de secunde. Sunt foarte putine puncte din care sa se poata ochi, dar noi am studiat atent zona si le veti gasi pe toate trecute in raportul meu. De asemenea, conspiratorii trebuie sa fie convinsi ca noi nu stim nimic despre complot, pentru ca altfel n-au nici o sansa. Noi suntem de parere ca un asasinat aici, in inima Washington-ului este foarte putin probabil, dar, in orice caz, este posibil daca este pus la cale de un om sau o echipa cu destul curaj si pricepere.

— Multumesc, W. W. Sunt sigur ca ai dreptate.

— Cu placere, domnule director. Eu sper ca totul nu este decat ipotetic.

— Da, W. W.

W. W. a zambit asemeni unui scolar care este singurul din toata clasa care poate sa raspunda la intrebarile profesorului. „Creierul” a parasit biroul spre a se intoarce la alte probleme pe care le avea de rezolvat. Directorul a facut o scurta pauza, apoi l-a chemat pe celalalt director adjunct.

Matthew Rogers a batut la usa si a intrat in birou asteptand sa fie invitat sa ia loc. El stia ce este aceea autoritate.

— Ei bine, Matt? A spus directorul aratand spre fotoliul de piele.

— Am citit azi-noapte ultimul raport al lui Andrews si cred ca, intr-adevar, a venit timpul ca sa-i informam pe cei de la Serviciul Secret.

— Asa voi proceda peste aproximativ o ora, a spus directorul. Nu-ti face griji. Ai hotarat cum iti vei amplasa oamenii?

— Depinde unde va fi riscul cel mai mare.

— Bine, Matt, sa presupunem ca punctul de risc maxim este Capitoliul, la ora 10:06, exact pe trepte – deci cum ai proceda?

— In primul rand, as inconjura zona cam pe un sfert de mila in toate directiile. As inchide metroul, as opri tot traficul, public si particular, as retine pentru interogari pe oricine care este inregistrat ca a facut amenintari sau figureaza in cartoteca privind securitatea nationala. As cere ajutor de la Politia Metropolitana pentru a asigura securitatea perimetrului. Avem nevoie de cat mai multi ochi si cat mai multe urechi in zona. Am putea obtine doua pana la patru elicoptere de la baza aeriana Andrews pentru o supraveghere stransa. In imediata vecinatate a presedintelui as folosi tot Serviciul Secret prezidential.

— Foarte bine, Matt. De cati oameni ai nevoie pentru o asemenea operatie si cat ti-ar trebui ca sa fii gata daca eu declar acum stare exceptionala?

Directorul s-a uitat la ceas – era trecut putin de 7:00. A reflectat o clipa:

— Am nevoie de trei sute de agenti speciali si voi fi in stare operationala completa in doua ore.

— Bun, da-i drumul, a spus directorul crispat. Raporteaza-mi imediat ce sunt gata, dar le comunici instructiunile finale in ultimul moment si, Matt, nu vreau nici un elicopter inainte de 10:01. Nu vreau nici o scurgere de informatii de nici un fel; este singura noastra sansa de a-l prinde pe asasin.

— Nu este mai bine sa amanati vizita presedintelui, domnule director? Suntem deja in apa pana la gat dupa felul cum stau lucrurile si intreaga responsabilitate nu va revine dumneavoastra in primul rand.

— Daca renuntam acum inseamna s-o luam de la capat maine, a spus directorul, si s-ar putea ca niciodata sa nu mai am o sansa ca asta.

— Da, domnule director.

— Contez pe tine, Matt pentru ca am de gand sa las operatiunile din teren intru totul in mainile tale.

— Va multumesc, domnule director.

Rogers a parasit biroul. Directorul stia ca acesta isi va duce misiunea la bun sfarsit si cu competenta.

— Doamna McGregor.

— Da, domnule director.

— Fa-mi legatura cu seful Serviciului Secret de la Casa Alba.

— Da, domnule director.

Directorul s-a uitat la ceas. Era 7:10. Andrews trebuia sa vina la 8:15. A sunat telefonul.

— Aveti legatura cu domnul Knight, domnule director.

— Stuart, poti sa ma suni pe firul direct si sa te asiguri ca nu esti auzit?

H. Stuart Knight il cunostea pe Halt destul de bine sa-si dea seama ca era ceva serios. L-a sunat imediat pe telefonul special ce nu putea fi interceptat.

— Stuart, as vrea sa te vad imediat, in locul obisnuit pentru aproximativ treizeci de minute, nu mai mult. Este prioritate zero.

Ma incurca al dracului, si-a zis in gand Knight, acum cand presedintele pleaca la Capitoliu peste doua ore, dar Halt ii adresa asemenea cereri de doua sau de trei ori pe an si stia ca celelalte probleme trebuia sa le lase pentru mai tarziu. Numai presedintele si procurorul general aveau prioritate inaintea lui Halt.

Directorul F. B. I.-lui si seful Serviciului Secret s-au intalnit in statia de taxiuri de la Union Station dupa zece minute. Din sirul de taxiuri ce asteptau nu l-au luat pe primul, ci pe al saptelea. Au urcat amandoi pe bancheta din spate fara a-si adresa vreun cuvant si fara a da vreun semn ca s-ar cunoaste. Elliot era la volan si a pornit intr-o cursa in jurul Capitoliului. Directorul a vorbit iar seful Serviciului Secret a ascultat.

6:45. A. M.

Ceasul desteptator l-a trezit pe Mark la ora 6:45. A facut un dus, s-a barbierit si a reflectat asupra acelor copii dactilografiate pe care le-a uitat la Senat, incercand sa se autoconvinga de faptul ca ele nu l-ar fi ajutat cu nimic sa aleaga intre Dexter si Harrison. I-a multumit in gand senatorului Stevenson pentru ca i-a fost de folos indirect in a-i elimina de pe lista suspectilor pe senatorii: Brooks, Byrd si Thornton. I-ar fi fost teribil de recunoscator aceluia care l-ar fi ajutat sa-l elimine pe senatorul Dexter. Incepuse sa se obisnuiasca cu rationamentul directorului – toate faptele il indicau pe Dexter. Motivele sale erau cu totul speciale, dar. Mark s-a uitat la ceas; era inca devreme. S-a asezat pe marginea patului; si-a scarpinat un picior care-l manca; probabil il piscase ceva in cursul noptii. A continuat sa analizeze faptele incercand sa afle daca nu-i scapase ceva.

Peter Nicholson s-a dat jos din pat la ora 7:20 si si-a aprins prima tigara. Nu-si putea aminti exact cand se trezise. La 6:10 il sunase Tony, care deja se sculase si astepta sa fie chemat, in aceasta zi ei nu trebuiau sa se intalneasca decat in cazul in care Nicholson, presedintele, ar fi avut urgent nevoie de masina. Ei vor vorbi din nou la 9:30 cand se va verifica daca sunt toti la locurile stabilite.

Dupa terminarea convorbirii telefonice, presedintele a sunat serviciul la camera si a comandat un mic dejun deosebit de consistent. Ceea ce avea el de indeplinit in acea dimineata nu era o activitate care s-o faca pe stomacul gol. Matson trebuia sa-l sune dupa 7:30. Pesemne ca la ora asta inca dormea. Dupa efortul din noaptea trecuta, Matson merita putina odihna.

Presedintele a zambit in sinea lui. S-a dus in baie, a dat drumul la dus, dar nu s-a prelins decat un fir de apa rece.

Sa le ia dracu de hoteluri. Platesti o suta de dolari pe noapte si n-au deloc apa calda. Si-a dat cu cativa stropi si a inceput sa mediteze la urmatoarele cinci ceasuri verificand din nou planul cu atentie spre a se asigura ca nu i-au scapat nici cele mai mici detalii. Diseara Kane va fi moarta, iar el va avea la banca Union din Zurich, Elvetia, in contul AZL-376921-B suma de 2.000.000 dolari, ceea ce reprezenta un mic cadou din partea prietenilor sai din comertul cu arme. Si daca te gandesti, unchiul Sam n-avea cum sa-si incaseze nici o taxa din ei.

In noaptea aceea, Matson si presedintele parasisera casa lui Mark la ora 2:35, dupa ce-si dusesera la bun sfarsit misiunea. Matson a dormit treizeci de minute mai mult decat trebuia. Afurisitii de la receptie uitasera sa-l trezeasca; in zilele de azi nu mai puteai sa ai incredere in nimeni. Dupa ce s-a sculat, l-a sunat imediat pe presedinte si i-a raportat.

Xan era in siguranta in varful macaralei si pregatit sa treaca la actiune – probabil ca era singurul dintre toti care inca dormea.

Presedintele, desi siroia apa pe el, era multumit. A pus telefonul in furca si s-a intors sub dus. Drace, apa era tot rece.

Matson s-a masturbat, intotdeauna i se intampla cand era nervos si trebuia sa ucida.

Florentyna Kane nu s-a trezit pana la 7:35. S-a rasucit in pat incercand sa-si aminteasca visul pe care-l avusese, dar n-a reusit, asa ca si-a lasat mintea sa rataceasca. Astazi se va duce la Capitoliu, ca sa pledeze in favoarea proiectului de lege privind controlul armelor, inainte ca Senatul sa se intruneasca in sesiune speciala si apoi va avea un dejun cu toti suporterii si oponentii legii. Din momentul in care fusese convinsa ca proiectul va fi aprobat in comitet, ea isi concentrase toata energia asupra dezbaterilor finale din Senat.

Cel putin sansele pareau ca-i sunt favorabile, i-a zambit lui Edward, desi el era cu spatele spre ea. Fusese o sesiune incarcata si astepta cu nerabdare sa-si petreaca mai multa vreme cu familia la Camp David. Este timpul sa ma scol, mai mult de jumatate din America este deja in picioare si eu inca mai zac in pat, si-a zis ea in gand. Totusi, acea jumatate din America, care este deja in picioare, n-a trebuit sa aiba un dineu aseara cu regele din Tonga, care cantarea patru sute de livre si n-avea nici o intentie de a parasi Casa Alba pana nu era dat afara. Florentyna nu era sigura daca poate localiza pe harta Tonga. La urma urmelor, Pacificul este un ocean imens. Ea-l lasase pe secretarul de stat Abe Chayes, sa poarte mai departe conversatia; el macar stia exact unde se afla Tonga. Si-a oprit gandurile de la regele supraponderal si si-a pus piciorul pe dusumea – mai exact spus, sigiliul prezidential. Afurisitul, era imprimat peste tot, cu exceptia hartiei de toaleta. Ea stia ca atunci cand isi va face aparitia la micul dejun in sufrageria de dincolo de hol, va gasi acolo cea de a treia editie din The Washington Post si din The New York Times si prima editie din The Los Angeles Times si The Boston Globe, toate pregatite pentru ea sa le citeasca, cu paragrafele ce se refereau la presedinte, subliniate in rosu, plus un rezumat al stirilor de ieri. Cum izbuteau ei sa faca toate acestea inainte ca ea sa se fi imbracat macar? Florentyna s-a dus la baie si a dat drumul la dus; presiunea apei era exact cum trebuie. A inceput sa reflecteze la ce va spune in final ca sa-i convinga pe cei din Senat ca proiectul privind controlul armelor trebuia sa devina lege. Gandurile i-au fost intrerupte de efortul de a-si sapuni mijlocul spatelui, in aceasta problema presedintii trebuie sa se descurce singuri, si-a zis in sinea ei.

Mark trebuia sa fie la director peste douazeci de minute. Si-a verificat corespondenta – nu era decat un plic de la American Express, pe care l-a lasat pe masa din bucatarie nedeschis.

Un O'Malley care nu se mai putea opri din cascat se afla intr-un Ford albastru la o suta de iarzi de blocul lui Mark. A fost fericit cand a raportat ca Mark iesise din casa si vorbea cu paznicul de culoare de la garaj. Nici O'Malley, nici Thompson nu raportasera nimanui ca-l pierdusera pe Mark in seara precedenta timp de cateva ceasuri.

Mark a dat coltul cladirii si a disparut din raza de vedere a omului din Fordul albastru, dar acesta nu s-a ingrijorat. Cu o ora mai devreme O'Malley verificase locul in care se afla Mercedes-ul, iar garajul nu avea decat o singura iesire.

Mark, cand a dat coltul cladirii, a observat un Fiat rosu langa bordura. Semana cu al lui Elizabeth, cu exceptia busiturii din fata. S-a mai uitat o data atent si a fost surprins cand a vazut-o inauntru pe Elizabeth. A deschis usa si a urcat alaturi de ea. Niciunul n-a scos nici un cuvant pana cand au inceput amandoi sa vorbeasca deodata si au ras nervos. Ea a mai incercat o data si Mark a ascultat in tacere.

— Am venit sa-ti spun ca-mi pare rau ca am fost atat de iritata aseara. Trebuia ca macar sa-ti dau sansa sa te explici. Si la drept vorbind, nu vreau sa te culci cu fata altui senator, a spus ea incercand sa zambeasca.

— Eu sunt cel caruia trebuie sa-i para rau, Liz. Ai incredere in mine, cum zic cei de la Hollywood. Indiferent ce va fi, hai sa ne intalnim in seara asta si am sa incerc sa-ti explic totul. Pana atunci nu ma intreba nimic si promite-mi ca, indiferent ce se intampla, ai sa ma vezi diseara. Daca, dupa aceea, n-ai sa vrei sa ma mai vezi, iti fagaduiesc ca am sa dispar din viata ta.

Elizabeth a incuviintat din cap.

— Dar sper ca nu atat de brusc cum m-ai mai parasit o data.

Mark si-a dus bratele de gatul ei si a sarutat-o.

— Sa nu mai vorbim despre seara aceea mizerabila. De atunci mi-am petrecut fiecare noapte asteptand cu nerabdare a doua sansa.

Au ras amandoi. El a dat sa coboare din masina.

— Ce-ar fi sa te duc eu la slujba, Mark? Tot este in drumul meu catre spital si diseara n-o sa mai trebuiasca sa ne incurcam cu doua masini.

Mark a sovait.

— De ce nu?

S-a intrebat in gand daca acesta nu era pasul final. Cand au dat coltul, Simon le-a facut semn cu mana.

— Masina de la apartamentul 7 se va intoarce in dimineata asta, Mark. Va trebui sa parchez Mercedes-ul in strada. Nu-ti face grija, o sa fiu cu ochii pe el. Simon s-a uitat spre Elizabeth si a zambit. Pana la urma, n-o sa ai nevoie de sora-mea, omule.

Elizabeth a apasat pe acceleratie si au intrat in trafic pe 6-th Street. La o suta de iarzi mai incolo O'Malley isi omora timpul cu o guma de mestecat.

— Unde mergem diseara sa mancam?

— Hai iar la restaurantul acela frantuzesc si sa incercam sa luam lucrurile de la inceput. De data asta vom juca si ultimul act al piesei:

Eu sper sa inceapa. „Dintre toti, acesta a fost romanul cel mai nobil. Toti conspiratorii, in afara de el.”, si-a zis in gand Mark.

— De data asta esti invitatul meu, a spus Elizabeth.

Mark a acceptat amintindu-si de nota de la American Express din plicul nedeschis. La intersectia cu G Street stopul s-a schimbat in rosu. S-au oprit si au asteptat. Mark a incercat sa-si scarpine iar piciorul, incepuse, intr-adevar, sa-l deranjeze.

Taxiul inca se invartea in jurul Capitoliului, dar Halt ajunsese la capatul rezumatului pe care i-l facuse lui H. Stuart Knight.

— Noi credem ca atentatul va fi cand presedintele coboara din masina si urca scarile Capitoliului. Noi vom asigura paza Capitoliului, daca tu vei reusi s-o introduci pe Florentyna Kane in cladire nevatamata. Oamenii mei vor acoperi toata zona: cladiri, acoperisuri si orice punct mai inalt de unde se poate trage.

— Sarcina noastra va fi cu mult mai usoara daca presedintele nu va insista sa urce treptele. De cand Carter a avut initiativa sa faca pe jos Pennsylvania Avenue in 77. Vocea ii trada o nota de exasperare. Apropo, Halt, de ce nu m-ai anuntat mai demult?

— Au fost cateva chichite in toata povestea asta, Stuart. Inca nu-ti pot da toate detaliile, dar nu-ti face griji, ele nu sunt relevante pentru sarcina pe care o ai in protejarea presedintelui.

— Bine. Fie cum zici tu. Dar esti sigur ca oamenii mei nu te pot ajuta?

— Nu. Eu sunt fericit atata vreme cat stiu ca tu ai grija de presedinte. Asta imi va da mie libertatea de care am nevoie Spre a-i prinde pe ticalosi asupra faptului. Ei nu trebuie sa devina suspiciosi. Vreau sa-l prind pe ucigas tinand arma in mana.

— Sa-i spun presedintelui? A intrebat Knight.

— Nu, informeaz-o doar ca este vorba despre noi masuri de securitate pe care le pui in practica din cand in cand.

— A avut atat de multe asemenea situatii incat va fi inclinata s-o creada si pe asta, a spus Knight.

— Nu schimba nici ruta, nici orele si laurii am sa ti-i las tie, Stuart. Si nu vreau sa transpire ceva. Te vad dupa dejunul presedintelui. Atunci ne vom informa reciproc. Apropo, care este numele codificat al presedintelui pentru astazi?

— Lulius.

— Doamne Dumnezeule, nu-mi vine sa cred.

— Tu mi-ai spus tot ce trebuia sa stiu, nu-i asa, Halt?

— Nu, bineinteles ca nu, Stuart. Doar ma cunosti, sunt fratele mai tanar al lui Machiavelli.

Directorul l-a batut pe Elliot pe umar si taxiul a revenit la locul lui initial langa celelalte taxiuri ce asteptau unul in spatele celuilalt. Cei doi pasageri au coborat si au pornit in directii opuse, Knight ca sa prinda metroul pentru Casa Alba iar directorul a luat un taxi pentru sediul central F. B. I.

Niciunul dintre ei n-a privit inapoi.

Norocosul Stuart Knight, si-a zis in gand directorul, el a trecut prin ultimele sapte zile fara informatiile pe care le-am avut eu. Acum ca intalnirea avusese loc, directorului ii revenise increderea in propria stratagema si era hotarat ca numai el si Andrews sa cunoasca intreaga poveste – in cazul in care nu aveau o dovada concluziva care sa asigure condamnarea senatorului. El trebuia sa-i prinda pe conspiratori vii si sa-i faca sa depuna sa depuna marturie impotriva senatorului. Directorul si-a verificat ceasul dupa cel de pe turnul vechii Poste actualmente cladirea Departamentului Washington Era 7-58. Andrews trebuia sa vina in doua minute Cand a intrat in sediul central F. B. I. garda l-a salutat Doamna McGregor era in picioare, in fata biroului parand agitata.

— Sunteti cautat de urgenta pe canalul patru, domnule director.

— Fa-mi legatura, a spus directorul intrand rapid in biroul sau si a ridicat receptorul.

— Sunt agentul special O'Malley de pe masina de filaj.

— Da. Ce este O'Malley?

— Andrews a fost omorat si cred ca a mai fost inca o o persoana in masina.

Directorul n-a putut sa scoata nici o vorba.

— Mai sunteti pe fir, domnule director? OMalley a asteptat. Repet, mai sunteti acolo, domnule director? In cele din urma directorul a spus:

— Vino aici imediat.

A pus telefonul jos si mainile-i puternice au prins biroul Qeen Anne ca si cum ar fi fost un gat pe care voia sa-l stranguleze. Degetele i s-au indoit apoi incet in podul palmei formand doi pumni masivi iar unghiile au inceput sa-si croiasca drum in piele. Sangele s-a prelins usor pe birou, adunandu-se intr-o pata de culoare inchisa. Hat Tyson a ramas singur mai multe minute. Apoi a ceru doamnei McGregor sa incerce sa-i faca legatura cu presedintele la Casa Alba. Avea de gand sa suspende totul; deja mersese prea departe. A stat sa astepte. Ticalosii il invinsesera. Pesemne ca stiau totul.

Agentului special O'Malley i-au trebuit zece minute ca sa ajunga in sediul central F. B. I. A fost introdus imediat la director.

Dumnezeule, arata de parca ar avea optzeci de ani, si-a zis in gand O'Malley.

Directorul a ramas cu privirile atintite asupra lui.

— Cum s-a intamplat? A intrebat el incet.

— A fost aruncat in aer cu masina cu tot; credem ca mai era cineva cu el.

— De ce? Cum?

— Pesemne ca a fost o bomba montata la sistemul de aprindere. N-au ramas din masina decat niste fiare.

— Putin imi pasa de ce-a ramas din masina, a inceput directorul pe un ton in crescendo cand s-a deschis usa.

Mark Andrews a pasit inauntru.

— Buna dimineata, domnule director. Sper ca nu va intrerup. Am crezut ca mi-ati spus sa vin la 8:15.

Amandoi barbatii se holbau la el.

— N-ai murit?

— Poftim?

— Ei bine, cine dracu iti conducea Mercedes-ul? A spus agentul special O'Malley.

Mark se uita la el fara sa inteleaga.

— Mercedes-ul meu? A intrebat el imediat. Despre ce vorbesti?

— Mercedes-ul tau abia ce a zburat in aer si s-a facut tandari. L-am vazut cu proprii mei ochi. Colegul meu este acolo si incearca sa afle despre ce e vorba; deja a raportat ca a gasit o mana a unui negru.

Mark s-a rezemat de perete.

— Ticalosii, l-au omorat pe Simon a strigat el furios. Nu va mai trebui sa-l chem pe Grant Nanna ca sa le striveasca boasele in tarana. Eu cu mana mea o s-o fac.

— Te rog, explica-te, a spus directorul.

Mark s-a rezemat iar de perete, apoi s-a intors cu fata spre amandoi

— Eu am venit cu Elizabeth Dexter in dimineata asta, ea a trecut sa ma vada. Am venit cu ea, a repetat el incoerent. Simon mi-a mutat masina pentru ca ocupa un loc in garaj ce era rezervat in cursul zilei si acum ticalosii l-au omorat.

— Stai jos, Andrews. Si tu, O'Malley.

A sunat telefonul.

— Sefa de cabinet a presedintelui, domnule director, in doua minute veti avea legatura cu presedintele.

— Doamna McGregor, va rog sa contramandati si sa cereti scuze. Explicati-i lui Janet Brown ca nu era nimic important, voiam doar sa-i urez presedintelui noroc pentru ziua de azi la legea privind controlul armelor.

— Da, domnule director.

— Deci ei te cred mort, Andrews, iar acum si-au jucat ultima carte. Asa ca noi trebuie sa le tinem bine pe ale noastre. Tu ai sa ramai mort – inca pentru putina vreme.

— Mark si O'Malley s-au uitat unul la celalalt, amandoi nedumeriti.

— O'Malley, tu te intorci la masina ta. Nu spui nimic, nici macar colegului tau. Nu l-ai vazut pe Andrews in viata, intelegi?

— Da, domnule director.

— Acum du-te.

— Doamna McGregor, faceti-mi legatura cu seful de la Relatii Externe.

— Da, domnule director.

Directorul l-a privit pe Mark.

— Incepusesi sa-mi lipsesti.

— Va multumesc, domnule director.

— Nu-mi multumi, pentru ca sunt pe punctul sa te omor din nou.

S-a auzit o bataie in usa si a intrat Bill Gunn. El era seful de la Relatii cu Publicul si era cel mai bine imbracat din toata cladirea, avea zambetul cel mai larg pe chip si o claie de par blond pe care o spala la fiecare doua zile.

Cand a intrat, fata lui era neobisnuit de trista.

— Ati auzit despre moartea unuia din tinerii nostri agenti, domnule director?

— Da, Bill. Dai imediat o declaratie ca un agent special a fost omorat in aceasta dimineata si ca presa va primi detalii complete la ora unsprezece.

— Pana atunci o sa ma urmareasca toti cu inversunare, domnule director.

— Lasa-i sa te urmareasca, i-a spus scurt directorul.

— Da, domnule director.

— La ora unsprezece vei face o alta declaratie si vei spune ca agentul traieste.

Pe chipul lui Bill Gunn se putea citi surpriza.

— Ca s-a facut o greseala si ca barbatul care a murit a fost un tanar, paznic la un garaj, care n-are nici o legatura cu F. B. I.-ul.

— Dar domnule director, ce e cu agentul nostru?

— Fara indoiala ca ti-ar face placere sa-l cunosti pe agentul care se presupune a fi mort. Asa ca da-mi voie sa ti-l prezint – el este agentul special Andrews. Bill, nu sufli nici un cuvant. Acest om este mort pentru urmatoarele trei ore si, daca transpira ceva, poti sa-ti cauti alta slujba.

Bill Gunn parea, intr-adevar, nelinistit.

— Da, domnule director.

— Dupa ce scrii anuntul pentru presa, suna-ma. Si citeste-mi-l!

— Da, domnule director.

Bill Gunn a plecat nedumerit. El era un om intelegator de felul lui, care stia sa ia lucrurile cum sunt si asta era o problema ce-l depasea, dar ca multi altii avea incredere in director.

Directorul devenea tot mai constient de cati oameni aveau, intr-adevar, incredere in el si cat de multe ducea pe umerii sai. Si-a intors privirile spre Mark, care inca nu-si revenise din socul facut cand a aflat ca Simon murise in locul lui – era al doilea om in decurs de opt zile.

— Bun, Mark, nu ne-au mai ramas decat doua ore, asa ca ii vom jeli pe cei morti mai tarziu. Mai ai ceva de adaugat la raportul de ieri?

— Da, domnule director. Este bine sa fii in viata.

— Daca reusesti sa treci de ora unsprezece, tinere, cred ca te asteapta o viata lunga si sanatoasa, dar deocamdata inca nu stim daca este Dexter sau Harrison. Eu raman, totusi, la parerea ca este Dexter. Directorul s-a uitat din nou la ceas: 8:29 – n-au mai ramas decat nouazeci si sapte de minute. Ti-au mai venit alte idei?

— Ei bine, domnule director, Elizabeth Dexter, categoric, nu poate fi implicata, ea mi-a salvat viata, aducandu-ma aici cu masina in dimineata asta. Daca ma voia mort, acesta este cel mai ciudat mod de a o face.

— Iti accept explicatia, a spus directorul, dar asta nu-l absolva si pe tatal ei.

— Cu siguranta nu l-ar ucide pe barbatul cu care s-a putea casatori fiica lui, a spus Mark.

— Esti un sentimental, Andrews. Un om care sa asasineze un presedinte nu-si face griji in privinta prietenilor fiicei lui.

A sunat telefonul. Era Bil Gunn de la Relatii cu Publicul.

— Bun, citeste-l, a spus directorul si a ascultat cu atentie. Este bine. Transmite-l imediat la radio, televiziune, ziare, iar al doilea comunicat il dai la ora unsprezece, nu mai devreme, iti multumesc, Bill.

Directorul a pus telefonul in furca.

— Felicitari, Mark, esti primul mort in viata si, asemeni lui Mark Twain, vei putea sa-ti citesti propriul necrolog. Acum sa revenim rapid la problemele noastre. Am deja trei sute de agenti care supravegheaza Capitoliul si zona din imediata vecinatate. In momentul in care soseste masina prezidentiala locul va fi complet inchis.

— O lasati pe doamna presedinte sa mearga la Capitoliu? A intrebat Mark uluit.

— Asculta-ma cu atentie, Mark. Mi se va raporta unde se afla, minut cu minut, incepand cu ora 9:00 a.m., cei doi senatori, amandoi fiind filati de sase oameni. La 9:15 noi doi vom iesi in strada. Cand se va intampla atentatul, noi vom fi acolo. Din moment ce mi-am asumat intreaga responsabilitate pot, tot atat de bine s-o duc la indeplinire personal.

— Da, domnule director.

A bazait interfonul.

— Este domnul Sommerton. Vrea sa va vada urgent, domnule director.

Directorul s-a uitat la ceas: 8:45. La fix, exact cum a promis.

Daniel Sommerton a dat buzna parand foarte incantat de el insusi. A intrat direct in subiect.

— Una din amprente am gasit-o in dosarul cu criminali, individul se numeste Matson – Ralph Matson. Sommerton i-a aratat o fotografie, o fotografie robot a lui Matson si o amprenta marita a degetului mare. Si acum urmeaza partea care n-o sa va placa, domnule director. El este un fost agent F. B. I. I-a dat directorului legitimatia lui Matson ca s-o studieze.

Mark s-a uitat la fotografie. Era preotul ortodox grec, cu nas mare si maxilare puternice.

— Are ceva de profesionist in el, au spus amandoi deodata si directorul si Mark.

— Ati lucrat foarte bine, Sommerton. Fa trei sute de copii ale fotografiei imediat si da-i-le directorului adjunct de la Investigatii – si asta inseamna absolut imediat.

— Da, domnule director.

Expertul de la Amprente a plecat grabit, incantat de el insusi. Degetul mare descoperit de el era exact ceea ce cauta directorul.

— Doamna McGregor, da-mi legatura cu domnul Rogers.

Directorul adjunct a aparut pe fir, si el i-a relatat pe scurt cele aflate.

— Sa-l arestez imediat ce-l gasim?

— Nu Matt. Dupa ce l-ati reperat, fiti cu ochii pe el, dar baietii sa stea cat mai departe, sa nu fie observati. S-ar putea ca el sa amane totul daca devine suspicios. Tine-ma la curent cu toate. Va miscati asupra lui, la 10.06. Daca se schimba ceva iti dau de veste.

— Da domnule director. Ati anuntat Serviciul Secret?

— Da, a spus directorul si a inchis telefonul.

Directorul s-a uitat la ceas: 9:05. A apasat un buton si si-a facut aparitia Elliot.

— Unde sunt cei doi senatori?

— Harrison este inca la casa sa din Alexandria iar Dexter a parasit Kensington-ul si se indreapta spre Capitoliu, domnule director.

— Elliot, tu ramai aici, in acest birou si tii legatura prin radio cu mine si directorul adjunct, amandoi aflandu-ne in strada. Sa nu parasesti absolut deloc aceasta incapere! Ai inteles?

— Da, domnule director.

— Voi folosi radio-emitatorul meu pe canalul patru. Hai sa mergem, Andrews.

Directorul si Andrews au plecat.

— Daca ma cauta cineva, doamna McGregor, fa-i legatura cu agentul special Elliot in biroul meu. El va sti unde sa ma gaseasca.

— Da, domnule director.

Cateva minute mai tarziu, directorul si Mark se aflau in strada, pe Pennsylvania Avenue, indreptandu-se spre Capitoliu. Mark si-a pus ochelarii fumurii si si-a ridicat gulerul de la pardesiu. Au trecut pe langa numerosi agenti. Niciunul dintre ei nu l-a recunoscut pe director. La coltul dintre Pennsylvania Avenue si 9-th Street se afla Peter Nicholson care si-a aprins o noua tigara si s-a uitat la ceas. Era 9:30. S-a deplasat la marginea trotuarului, lasand o gramada de mucuri de tigara. In urma lui, Directorul s-a uitat la chistoace: „ticalosul ar trebui sa fie amendat cu o suta de dolari”.

— Raspunde, Tony. Raspunde, Tony.

— Tony, da, sefule. Buick-ul este gata. Abia ce am auzit la radio ca dragalasul de Andrews si-a gasit nasul.

Peter Nicholson a zambit.

— Raspunde, Xan.

— Sunt gata. Astept semnalul dumneavoastra.

— Raspunde, Matson.

— Totul e-n ordine, sefule. Sunt al dracului de multi agenti prin preajma.

— N-ai motiv sa te treaca transpiratiile, intotdeauna sunt oameni din Serviciul Secret prin preajma cand se deplaseaza presedintele. Nu ma suni decat daca ai, intr-adevar, vreo problema. Atentie, toti trei tineti liniile deschise. Cand am sa va chem din nou, voi activa vibratorul de la ceasurile voastre. Atunci nu veti mai avea decat trei minute si patruzeci si cinci de secunde, pentru ca, in acel moment, Kane va trece pe langa mine. Ati inteles?

— Da.

— Da.

— Da.

Presedintele a inchis circuitul si si-a mai aprins o tigara. Era 9:40.

Directorul l-a zarit pe Matthew Rogers intr-o masina speciala si a urcat rapid langa el.

— Ai totul sub control, Math?

— Da, domnule director. Daca incearca cineva ceva, pe raza de o jumatate mila, n-are cum sa reuseasca.

— Bun. Ce ora este?

— Noua patruzeci si cinci.

— Perfect, tu controlezi aici. Eu ma duc la Capitoliu.

Halt a coborat din masina si s-a indepartat impreuna cu Mark.

— Va cauta Elliot, domnule director.

— Spune Eliot!

— L-au reperat pe Matson la intersectia dintre Maryland Avenue si 1-th Street, langa statuia Garfield pe coltul de sud-vest, foarte aproape de zona de renovare a Capitoliului.

— Bun. Sa fie plasati in preajma cincizeci de oameni. Dar sa nu faca inca nici o miscare. Informeaza-l si pe domnul Rogers si spune-i sa-si aranjeze oamenii astfel incat sa nu fie vazuti de Matson.

— Da, domnule director.

— Ce dracu cauta in partea aceea a Capitoliului? A intrebat Mark incet. De-acolo n-ai putea sa impusti pe nimeni ce se afla pe treptele Capitoliului decat dintr-un elicopter.

— Sunt de acord cu tine, nici eu nu pricep nimic, a spus directorul.

Au ajuns la cordonul de politie ce inconjura Capitoliul. Directorul le-a aratat legitimatia ca sa fie lasat sa treaca impreuna cu Andrews. Tanarul politist de la Capitoliu s-a mai uitat inca o data la legitimatie; nu-i venea sa creada; Da, era intr-adevar, directorul F. B. I.-ului H. A. L. Tyson, in carne si oase.

— Iertati-ma, domnule director. Va rog sa treceti.

— Elliot, domnule director.

— Da, Elliot.

— Va cauta seful Serviciului Secret.

— Stuart.

— Masina antemergator porneste chiar acum de la poarta din fata. Lulius va pleca peste cinci minute.

— Iti multumesc, Stuart. Ai grija de partea ce-ti revine tie si ma astept la o surpriza din partea ta.

— Nu-ti face griji, Halt. O vei avea.

Cinci minute mai tarziu limuzina prezidentiala a parasit intrarea de sud si a virat-o la stanga pe E Street. Prima masina a trecut pe langa Peter Nicholson ce se afla la intersectia dintre Pennsylvania Avenue si 9 th Street. El a zambit, a aprins o alta tigara si a asteptat. Dupa cinci minute a trecut pe langa el un Lincoln mare, cu doua steaguri fluturand pe aripile din fata si cu insemnele prezidentiale pe portiere. Prin geamurile cenusii a zarit trei figuri pe bancheta din spate. Limuzina prezidentiala era urmata de o alta masina, cunoscuta sub numele de „masina de siguranta” si in ea se aflau agentii Serviciului Secret si medicul personal al presedintelui. Peter Nicolson a apasat un buton de pe cureaua ceasului.

Vibratorul a inceput sa-l gadile la incheietura mainii. Dupa zece secunde l-a oprit. A pornit-o apoi pe jos spre nord si dupa ce a depasit un bloc, a urcat intr-un taxi.

— La aeroportul National, i-a spus soferului in timp ce-si pipaia biletul de avion din buzunarul interior de la haina.

Vibratorul de la ceasul lui Matson ii atingea pielea. Dupa zece secunde s-a oprit. Matson s-a indreptat spre santier, s-a aplecat si si-a legat siretul de la pantofi.

Xan a inceput sa asambleze pusca. Era bucuros ca se misca, statuse facut covrig toata noaptea.

— Directorul adjunct catre director. Matson se apropie de santier. Acum s-a oprit si-si leaga siretul la pantof. Nu este nimeni pe santier, dar am cerut unui elicopter sa verifice. Nu este decat o macara imensa in mijlocul unui loc ce pare pustiu.

— Bun. Stati in preajma pana in ultima clipa. Veti actiona in momentul cand soseste masina presedintelui, trebuie sa-i prinzi asupra faptului. Toti agentii de pe acoperisul Capitoliului sa fie in alerta.

Directorul s-a intors spre Mark ceva mai relaxat.

— Cred ca va fi bine.

Ochii lui Mark erau pironiti pe treptele Capitoliului.

— Ati vazut, domnule director, ca si senatorul Dexter si senatorul Harrison fac parte din grupul care intampina presedintele?

— Da, a spus directorul. Masina trebuie sa ajunga in doua minute; ii vom prinde pe ceilalti, chiar daca nu vom izbuti sa depistam care dintre senatori este. La vremea potrivita ii vom face sa vorbeasca. Stai o clipa – asta-i ciudat:

Ochii directorului au parcurs rapid cateva foi batute la masina pe care le avea in mana.

— Da, la asta ma gandeam. Programul detaliat al presedintelui arata ca Dexter va fi prezent la discursul adresat Senatului de catre presedinte, dar nu va participa la dineu. Foarte ciudat. Sunt sigur ca toti liderii de frunte ai opozitiei au fost invitati. De ce nu este prezent Dexter?

— Nu-i nimic ciudat in asta, domnule director. El, in fiecare joi, ia pranzul cu fiica sa. Doamne Dumnezeule, ea mi-a zis: „In fiecare joi iau pranzul cu tatal meu”.

— Da, Mark, aud asta de la tine pentru prima oara.

— Da, domnule director, ea mi-a spus: „in fiecare joi, iau pranzul cu tatal meu”.

— Mark, masina va fi aici intr-un minut.

— Este Harrison, domnule director. Este Harrison! Sunt un prost – joi, 24 februarie, in Georgetown. Eu intotdeauna am avut in cap data de 24 februarie, dar n-am facut nici o legatura cu ziua de joi. Din cauza asta Dexter a fost vazut in Georgetown in acea zi, asta trebuie sa fie. Ei intotdeauna iau pranzul impreuna joia, niciodata nu se abat de la acest obicei.

— Esti sigur? Poti sa fii sigur? Din asta decurg al dracului de multe.

— Este Harrison, domnule director. Nu poate fi Dexter. Ar fi trebuit sa-mi dau seama din prima zi. Christoase, ce prost sunt!

— Bine, Mark. Urca rapid treptele acelea si urmareste fiecare miscare a lui Harrison. Fii pregatit sa-l arestezi, indiferent de consecinte.

— Da, domnule director.

— Rogers?

Directorul adjunct a raspuns prin statia radio.

— Masina isi face aparitia. Arestati-l imediat pe Matson; verificati acoperisurile Capitoliului. Directorul a ramas cu privirile atintite spre cer. Dumnezeule, nu este un elicopter, este afurisita aceea de macara. Ea trebuie sa fie.

Xan si-a potrivit patul pustii galbene in umar si a luat in vizor masina prezidentiala. El legase de teava pustii un fir de ata, cu o pana la celalalt capat, o smecherie pe care o invatase cand se antrena pentru Jocurile Olimpice. Nu era nici o adiere de vant. Orele de asteptare luasera sfarsit. Senatorul Harrison se afla acolo, pe treptele Capitoliului. Prin luneta Redfield, care marea de treizeci de ori, putea sa vada chiar broboanele de transpiratie de pe fruntea senatorului. Masina prezidentiala s-a oprit la intrarea de pe latura de nord a Capitoliului. Totul mergea conform planului. Xan a luat in vizor portiera masinii si a asteptat s-o vada pe Kane. Au coborat doi agenti din Serviciul Secret care au privit scrutator multimea. Xan astepta sa coboare si cea de-a treia persoana. Nu s-a intamplat nimic. Xan a orientat luneta spre senator, care arata nelinistit si nedumerit. A indreptat-o iar spre masina, dar Kane tot nu-si facuse aparitia. Unde dracu este? Ce se intampla? S-a uitat din nou la pana; nici o adiere. A privit iar spre masina prezidentiala. Dumnezeule, macaraua a inceput sa coboare si Kane nu era in masina. Matson a avut dreptate, ei au stiut totul. Xan cunostea exact cum trebuie sa procedeze in asemenea imprejurari. Numai un singur om ar fi putut sa-i dea in vileag, asa ca nu va ezita in a-si duce pana la capat partea de invoiala ce-i revenea. Xan a orientat luneta spre treptele Capitoliului. Un tol, un tol si jumatate deasupra sprancenelor. A avut o clipa de sovaiala inainte de a apasa prima data pe tragaci. Apoi a apasat a doua oara.

Dar n-a mai vazut clar si o secunda mai tarziu treptele Capitoliului i-au disparut complet din vizor. Si-a coborat privirile spre macaraua care se lasa in jos. Era inconjurat de cincizeci de barbati in costume de culoare inchisa, cu armele atintite asupra lui.

Mark era cam la un pas de senatorul Harrison, cand l-a auzit tipand si l-a vazut cazand. Mark s-a aruncat deasupra senatorului si al doilea glont i-a zdrelit putin umarul. S-a facut panica printre ceilalti senatori si oficiali de pe trepte. Grupul ce urma sa-l intampine pe presedinte s-a grabit sa intre in cladire. Treizeci de agenti F. B. I. s-au miscat rapid. Directorul a fost singurul om ce a ramas pe treptele Capitoliului, hotarat si neinfricat, cu ochii pironiti asupra macaralei. El nu fusese poreclit din greseala Halt.

— Pot sa te intreb unde mergem, Stuart?

— Bineinteles, doamna presedinte, spre Capitoliu.

— Dar aceasta nu este ruta obisnuita spre Capitoliu.

— Nu, doamna. Vom cobori pe Constitution Avenue, catre cladirea Russell. Am auzit ca au fost niste mici probleme la Capitoliu. Niste demonstratii ale Asociatiei Nationale de Puscasi.

— Deci le evit, ca un las, nu?

— Nu, doamna. Am sa va introduc in cladire prin „Intrarea din subsol. Nu este decat o masura de securitate.

— Asta inseamna ca va trebui sa folosesc afurisitul acela de tunel subteran. Nici cand eram senator nu-mi placea, preferam sa merg pe afara.

— Am scurtat drumul pentru dumneavoastra, doamna. Veti fi acolo exact la timp.

Presedintele a bombanit si, in timp ce se uita pe fereastra, a vazut o ambulanta indreptandu-se in directia opusa.

Senatorul Harrison a murit in drum spre spital, iar lui Mark i-a pansat umarul un medic care locuia in spital. Mark s-a uitat la ceas si a ras. Era 11:04 – avea sa traiasca, deci.

— Sunteti cautat la telefon, domnule Andrews. Directorul F. B. I.

— Da, domnule director.

— Mark, am auzit ca esti bine. Bun. Imi pare rau ca trebuie sa-ti spun ca Senatul si-a intrerupt lucrarile din respect pentru senatorul Harrison. Presedintele a fost socat, dar considera ca acesta este momentul cel mai potrivit spre a scoate in evidenta importanta legii privind controlul armelor, asa ca vom merge cu totii la dineu mai devreme. Regret ca nu poti sa participi si tu. Sa stii ca i-am prins pe trei dintre ei – Matson, un tragator de elita vietnamez si un escroc cu numele de Tony Loraido. S-ar putea sa fie mai multi, am sa-ti povestesc mai tarziu. Iti multumesc, Mark.

Telefonul s-a inchis inainte ca Mark sa poata spune ceva.

JOI SEARA, 10 MARTIE. 7:00 P. M.

In seara aceea Mark a ajuns in Georgetown la ora sapte, in cursul dupa-amiezii fusese la priveghiul lui Berry si transmisese condoleante parintilor sai ce nu-si revenisera din soc. Ei mai aveau cinci copii, dar asta nu le alina durerea. Suferinta lor l-a facut pe Mark sa puna si mai mult pret pe bucuriile marunte ale vietii.

Elizabeth era imbracata in bluza rosie de matase si fusta neagra in care o vazuse pentru prima oara. L-a intampinat cu o cascada de cuvinte.

— Nu inteleg nimic ce se intampla. Tatal meu m-a sunat mai devreme si mi-a spus ca ai incercat sa salvezi viata senatorului Harrison. In orice caz, ce cautai tu acolo? Tatal meu este foarte nelinistit din cauza atentatului. De ce l-ai urmarit si pe tata? A fost si el in vreun pericol?

Mark a privit-o drept in ochi.

— Nu, el n-a fost implicat in nici un fel, asa ca hai sa incercam si noi s-o luam de la inceput.

Totusi, ea n-a inteles.

Cand au ajuns la Rive Gauche, maitred i-a intampinat cu zambetul pe buze.

— Buna seara, domnule Andrews, ce placere sa va vedem din nou. Nu-mi amintesc sa fi retinut o masa pentru dumneavoastra.

— Nu, a fost retinuta pe numele meu. Doctor Dexter, a spus Elizabeth.

— O, da, domnisoara doctor, bineinteles. Vreti sa ma urmati, va rog.

Au mancat scoici si apoi gratar fara garnituri sofisticate si au baut doua sticle de vin.

Mai tot drumul spre casa Mark a cantat. Cand au ajuns, ea l-a tinut de mana si l-a condus prin livingul cufundat in intuneric.

— Am de gand sa te seduc. Nici o cafea, nici un brandy, nici o muzica, doar pura seductie.

— De unde atata noroc pe capul meu?

Au cazut amandoi pe canapea.

— Esti prea beat, a adaugat Elizabeth.

— Asteapta si ai sa vezi.

A sarutat-o lung pe buze si a inceput sa-i descheie nasturii de la bluza.

— Esti sigur ca nu vrei putina cafea? L-a intrebat ea.

— Da, foarte sigur, a spus el scotandu-i usor bluza din fusta si simtindu-i pielea catifelata a spatelui, in timp ce cu cealalta mana ii mangaia piciorul.

— Ce-ai zice de putina muzica? A intrebat ea incet. Ceva special.

Elizabeth a apasat clapa casetofonului. Era din nou Sinatra, dar, de data asta, cantecul se potrivea.

Este un cutremur sau un simplu soc, Este, intr-adevar, supa de broasca testoasa sau doar un surogat.

Este un cocteil, acest sentiment de bucurie Sau ceea ce simt este adevarat, domnule McCoy?

Este pentru totdeauna sau o simpla farsa, Este Granada ceea ce vad, sau numai parcul Asbury Este doar o plasmuire la care nu merita sa te gandesti Sau este. In sfarsit. Iubirea. Mult asteptata?

Ea s-a cuibarit in bratele lui Mark.

El i-a desfacut fermoarul de la fusta. Picioarele ei erau suple si frumoase in lumina difuza. El a mangaiat-o cu tandrete.

— Ai de gand sa-mi spui adevarul in legatura cu ziua de azi, Mark?

— Dupa aceea, draga mea.

— Dupa ce ma vei fi sedus? L-a intrebat ea.

El si-a scos camasa. Elizabeth s-a uitat la umarul bandajat.

— Acolo ai fost ranit pe cand iti faceai datoria?

— Nu, acolo m-a muscat ultima mea iubita.

— Pesemne ca ea a avut mai mult timp decat mine.

S-au apropiat si mai mult unul de altul.

El a ridicat telefonul din furca – in seara asta nici un lulius.

— Nu reusesc sa-l prind, domnule director, a spus Elliot, suna in permanenta ocupat.

— Mai incearca inca o data si inca o data. Sunt sigur ca este acolo.

— Sa rog centralista sa verifice?

— Da, da, a spus directorul nerabdator.

Directorul a asteptat batand cu degetele darabana in biroul Queen Anne, cu privirea pironita pe pata de sange si intrebandu-se cum de aparuse acolo.

— Centralista spune ca telefonul nu este pus in furca. S-o rog sa faca un apel prin generatorul de ton?

— Nu, Elliot, las-o balta si du-te acasa. Am sa-l sun maine dimineata.

— Da, domnule director. Noapte buna, domnule director.

Va trebui sa plece – inapoi la Idaho sau ori de unde a venit, si-a zis in sinea lui directorul in timp ce stingea luminile si a pornit-o spre propria lui casa.

VINERI DIMINEATA, 11 MARTIE. 7:00 A. M.

Mark s-a trezit primul; pesemne pentru ca era intr-un pat strain. S-a intors si a privit-o pe Elizabeth. Ea nu se machia niciodata si arata la fel de frumoasa dimineata cum fusese si aseara la restaurant. Parul negru si ondulat ii acoperea gatul si el i-a atins usor suvitele moi. Ea s-a rasucit si l-a sarutat.

— Du-te si te spala pe dinti.

— Ce mod romantic de a incepe ziua, a spus el.

— Pana te intorci o sa ma trezesc si eu. Ea a oftat usor si si-a dezmortit oasele.

Mark a luat pasta de dinti, un Pepsodent – acesta va fi singurul lucru pe care va trebui sa-l schimbe, pentru ca el prefera Macleans – si a incercat sa-si imagineze care va fi partea din raftul de la baie pe care vor sta obiectele lui de toaleta. Cand s-a intors in dormitor a observa ca telefonul nu era in furca. S-a uitat la ceas: 7:05. S-a urcat inapoi in pat. Elizabeth s-a dat jos.

— Ma intorc intr-o clipa, a spus ea.

In filme niciodata nu se intampla asa, si-a zis Mark. Ea a revenit si s-a lungit langa el, ca imediat sa spuna:

— Barba ta imi zgarie fata. Nu mai esti la fel de ras cum ai fost prima data.

— In acea prima seara m-am barbierit cu foarte mare grija, a spus Mark. E nostim, eu n-am fost niciodata atat de sigur de ceva. Din pacate, nu s-a intamplat asa cum am intentionat eu.

— Si ce-ai intentionat?

— In filme intotdeauna lucrurile se petrec altfel. De data sta si-a exprimat clar sentimentele. Stii ce a spus un francez cand a fost acuzat ca a violat o femeie moarta?

— Nu.

— Nu mi-am dat seama ca era moarta; am crezut ca este englezoaica.

Dupa ce i-a dovedit ca nu era englezoaica, Elizabeth l-a intrebat pe Mark ce-ar dori sa manance la micul dejun.

Mark i-a spus si a disparut in baie. A dat drumul la dus si temperatura apei a gasit-o tocmai potrivita.

— Sunt dezamagita, am crezut ca vom face baie impreuna, a spus Elizabeth.

— Nu fac niciodata baie cu fata din casa. Cand e gata micul dejun, cheama-ma, i-a raspuns Mark de sub dus si a inceput sa cante „Mi-am gasit iubirea mult asteptata” in diverse tonalitati.

Un brat subtire s-a strecurat prin apa care cadea si a inchis robinetul fierbinte. Cantecul a incetat brusc. Elizabeth nu se vedea nicaieri.

Mark s-a imbracat si a pus receptorul in furca. Telefonul a sunat aproape imediat.

Elizabeth si-a facut aparitia intr-un furou scurt.

Mark era tentat sa se intoarca iar in pat.

Ea a ridicat receptorul.

— Buna dimineata. Da, este aici, Mark, esti cautat, O iubita geloasa, nu e de mirare.

Elizabeth si-a pus o rochie si s-a intors la bucatarie.

— Mark Andrews.

— Buna dimineata, Mark.

— O, buna dimineata, domnule director.

— Incerc sa dau de tine de ieri seara, de la ora opt.

— O, intr-adevar, domnule director? Am crezut ca sunt in concediu. Daca veti cauta in evidenta de la Departamentul Washington veti afla ca figurez in concediu.

— Da, Mark, dar va trebui sa-ti intrerupi vacanta pentru ca presedintele vrea sa te vada.

— Presedintele, domnule director?

— Da, al Statelor Unite.

— De ce ar dori dansa sa ma vada, domnule director?

— Ieri te-am omorat, dar astazi am facut din tine un erou si dansa ar vrea sa te felicite personal pentru ca ai incercat sa salvezi viata senatorului Harrison.

— Poftim?

— Ai face bine sa citesti ziarele de dimineata. Deocamdata nu-ti mai spun nimic. Am sa-ti explic mai tarziu.

— Unde trebuie sa ma duc si la ce ora, domnule director?

— Ti se va comunica.

Telefonul s-a inchis.

Mark a pus telefonul in furca si a meditat asupra conversatiei. Era pe punctul s-o strige pe Elizabeth s-o intrebe daca venisera ziarele de dimineata, cand telefonul a sunat din nou.

— Vrei sa raspunzi tu, Mark, dragul meu. Acum ca iubitele tale au descoperit unde te afli, precis pe tine te cauta.

Mark a ridicat receptorul.

— Domnul Andrews?

— Da, la telefon.

— Asteptati o clipa, va rog. Va fac imediat legatura cu doamna presedinte.

— Buna dimineata. Sunt Florentyna Kane. Voiam doar sa stiu daca va puteti face timp ca sa treceti pe la Casa Alba in aceasta dimineata, in jurul orei zece. Mi-ar face placere sa va cunosc si sa stam de vorba.

— As fi onorat, doamna presedinte.

— Atunci astept cu nerabdare sa va cunosc, domnule Andrews si sa va felicit personal. Daca veti veni la intrarea de vest, Janet Brown va fi acolo sa va intampine.

— Va multumesc, doamna.

A fost unul din acele telefoane legendare despre care presa scria atat de des. Directorul doar verificase sa vada unde se afla. Incercase presedintele sa dea de el chiar de ieri seara, de la ora opt?

— Cine a fost, dragul meu?

— Presedintele Statelor Unite.

— Spune-i c-ai s-o suni mai tarziu; ea intotdeauna este pe fir si, de obicei, primeste telefoane cu taxa inversa.

— Nu, vorbesc serios.

— Bineinteles ca da. Vrea sa ma vada.

— Da, dragul meu. La tine acasa sau la ea?

Mark s-a dus in bucatarie si a atacat niste sticksuri. Si-a facut aparitia si Elizabeth rasfoind un The Post.

— Priveste, a spus ea. Este o stire oficiala. Nu esti un derbedeu, esti un erou.

Titlul mare din ziar spunea:

SENATORUL HARRISON OMORAT PE TREPTELE CAPITOLIULUI.

— A fost presedintele, nu-i asa? A intrebat ea.

— Da, ea a fost.

— De ce nu mi-ai spus?

— Ti-am zis, dar n-ai vrut sa asculti.

— Iarta-ma, a spus Elizabeth.

— Te iubesc.

— Si eu te iubesc, dar sa nu trecem prin asa ceva in fiecare saptamana.

Ea a continuat sa citeasca ziarul si Mark sa mestece sticksuri.

— De ce a vrut cineva sa-l omoare pe senatorul Harrison, Mark?

— Nu stiu. The Post ce zice?

— Ei inca n-au descoperit motivul; spun ca el ar fi avut multi dusmani si aici si in strainatate.

Elizabeth a inceput sa-i citeasca din gazeta:

Senatorul Robert Harrison (Carolina de Sud) a fost omorat de un asasin pe treptele Capitoliului ieri dimineata, la ora 10:06.

Asasinatul a avut loc doar cu cateva clipe inainte de sosirea presedintelui Kane pentru batalia finala in privinta proiectului de lege asupra controlului armelor care trebuia sa fie votat ieri in Senat. Fiind avertizati despre o demonstratie pe treptele Capitoliului, Serviciul Secret a dirijat masina prezidentiala spre cladirea Russell a Senatului.

Senatorul Harrison a fost impuscat in cap si el a fost declarat mort la sosirea la Centrul Medical Woodrow Wilson. Un al doilea glont a atins usor umarul agentului F. B. I. Mark Andrews, 28 ani, care s-a aruncat asupra senatorului incercand sa-i salveze viata. Andrews a primit ingrijiri medicale in acelasi spital si mai tarziu i s-a permis sa plece acasa.

Nu s-a furnizat nici o explicatie deocamdata asupra faptului ca, cu cateva momente inainte de asasinat, la treptele Capitoliului a sosit o a doua coloana prezidentiala, fara presedinte.

Vicepresedintele Bradley a dispus imediat o intrerupere a lucrarilor Senatului din respect pentru senatorul Harrison. Camera a votat apoi in unanimitate o prelungire pentru o perioada de sapte zile.

Presedintele, care a ajuns la Capitoliu prin cladirea Russell si prin pasajul subteran, folosit de congresmeni, a aflat stirea despre asasinarea lui Harrison cand a sosit la Senat. Vizibil afectata, ea a anuntat ca dineul pentru discutarea proiectului privind controlul armelor va avea loc conform planificarii si a rugat senatorii adunati sa tina un moment de reculegere in memoria colegului lor mort.

Presedintele, dupa aceea, a spus: „Stiu ca suntem cu totii socati si intristati de tragicul si ingrozitorul eveniment care abia s-a intamplat. Acest omor fara rost al unui bun si decent barbat trebuie, totusi, sa ne intareasca hotararea de a lucra laolalta spre asigurarea securitatii concetatenilor nostri prin limitarea accesului la arme.”

Presedintele intentioneaza sa se adreseze natiunii in seara asta, la ora noua.

— Deci, acum stii totul Liz.

— Nu stiu nimic, a raspuns ea.

— Nici eu insumi n-am stiut mare lucru, a recunoscut Mark.

— Va fi dificil ca sa traiesc cu tine.

— Cine a spus ca eu am de gand sa traiesc cu tine?

— Am dedus din felul in care mi-ai mancat omleta.

La hotelul Fontainebleau un barbat statea pe marginea piscinei citind The Miami Herald si band cafea. Cel putin senatorul nu mai putea cauza si alte neplaceri, ceea ce il facea sa se simta ceva mai in siguranta. Xan isi facuse partea lui de promisiune.

A sorbit o mica inghititura de cafea, care era cam fierbinte, dar nu conta, pentru ca nu se grabea. El le daduse noi ordine; nu-si putea permite alte riscuri, pana seara Xan avea sa fie mort; asta fusese aranjat. Matson si Tony vor fi eliberati din lipsa de probe, asa il asigurase avocatul lui, care pana acum niciodata nu-l dezamagise, iar el nu va mai vizita pentru o vreme Washington-ul. S-a relaxat si s-a lasat pe spate in sezlong ca soarele din Miami sa-l incalzeasca. Si-a aprins o noua tigara.

La 9:45 directorul a fost intampinat la Casa Alba de Janet Brown, sefa de cabinet a presedintelui. Au asteptat si au discutat. Directorul i-a vorbit despre agentul special Andrews. Brown si-a luat constiincioasa notite.

Mark a sosit putin inainte de ora 10:00. El reusise doar sa ajunga acasa si sa-si schimbe costumul.

— Buna dimineata, domnule director, a spus el degajat.

— Buna dimineata, Mark. Ma bucur ca ai venit. Era usor ironic, dar nu dezaprobator. Ti-o prezint pe sefa de cabinet a presedintelui, Janet Brown.

— Buna dimineata, doamna, a spus Mark. Janet Brown a preluat conducerea operatiunilor:

— Sunteti amabili sa veniti in biroul meu, unde putem astepta. Presedintele inregistreaza caseta pentru emisiunea de televiziune din aceasta seara, cand se va adresa natiunii, pentru ca la ora 11:15 va pleca cu avionul la Camp David. Cred ca dumneavoastra si domnul director veti avea cam cincisprezece minute ca sa stati de vorba cu dansa.

Janet Brown i-a dus in biroul ei, o camera spatioasa in aripa de vest, cu o vedere superba spre gradina cu trandafiri.

— Am sa va aduc putina cafea, a spus ea.

— Asta va fi o schimbare, a zis in surdina Mark.

— Poftim? A intrebat Janet.

— Nimic.

Directorul si Mark s-au asezat comod in fotolii, de unde puteau privi pe un ecran mare, cu o limpezime de cristal, intrarile si iesirile din Biroul Oval.

Se faceau pregatiri, fruntea presedintelui era pudrata iar cameramanii se invarteau in jurul ei. Janet Brown vorbea la telefon.

— CBS si NCB sunt gata, dar ABC nu si-a terminat pregatirile, a spus o voce agitata de femeie.

Janet Brown l-a sunat pe reporterul de la ABC pe alta linie.

— Haide, Harry, dati-i drumul, presedintele n-are toata ziua libera.

— Janet.

Florentyna Kane era in mijlocul ecranului. Ea si-a inaltat privirile:

— Da, doamna presedinte.

— Unde sunt cei de la ABC?

— Eram exact pe urmele lor, doamna presedinte.

— Erai pe urmele lor? Au fost anuntati deja de patru ore.

— Dintr-o clipa in alta vor fi si ei gata, doamna presedinte.

Harry Nathan, reporterul de la ABC, a aparut pe ecran.

— Acum suntem instalati cu totii, Janet. In cinci minute

— Bine, a spus Florentyna Kane si s-a uitat la ceas. Era 10:11. Cifrele s-au schimbat, fiind inlocuite cu pulsul ei: 72; este normal, si-a zis in gand si a aparut tensiunea 140/90; un pic cam mare, va trebui sa i-o verifice doctorul in acest weekend. Cifrele au fost inlocuite de indicele Dow-Jones care arata o cadere de la 1500 la 1409. A disparut si acesta si ceasul arata 10:12. Presedintele a repetat in gand pentru ultima oara fraza de deschidere a discursului, in acea dimineata verificase impreuna cu Edward versiunea finala si fusese multumita de ea.

— Mark.

— Da, domnule director.

— Vreau sa te reintorci la Grant Nanna la Departamentul Washington in aceasta dupa-amiaza.

— Da, domnule director.

— Apoi vreau sa-ti iei o vacanta. O vacanta adevarata, candva in mai. Domnul Elliot ma paraseste la sfarsitul lui mai ca sa-si preia postul de la Departamentul Columbus. Intentionez sa-ti ofer tie postul lui, si in plus, sa-mi fii secretar personal.

Mark a ramas inmarmurit.

— Va multumesc foarte mult, domnule director. As fi incantat.

S-a dus planul pe cinci ani.

— Ai spus ceva, Mark.

— Nu, domnule director.

— Mark, cand suntem numai noi doi, daca vom lucra impreuna, trebuie sa incetezi sa-mi spui „domnule director”. Poti sa-mi zici Halt sau Horatio – n-are importanta care din ele.

Mark nu s-a putut abtine sa nu rada.

— Gasesti amuzant numele meu. Mark?

— Nu, domnule director. Dar am castigat 3.516 dolari.

— Iroba de microfon: unu, doi, trei. Tare si clar. Putem face o proba de microfon, doamna presedinte? A intrebat-o cameramanul, acum mai putin agitat. Ce ati servit la micul dejun?

— Paine prajita si cafea, a spus presedintele cu un timbru clar si sonor.

— Va multumesc, doamna. Este perfect. Suntem gata. Toate camerele erau indreptate spre presedinte, care statea la biroul sau, sobra si serioasa.

— Puteti incepe, doamna presedinte. Presedintele a privit spre camera unu.

Dragii mei americani, va vorbesc in aceasta seara din Biroul Oval in urma cumplitei asasinari a senatorului Hamison pe treptele Capitoliului. Robert Everard Harrison a fost prietenul si colegul meu si stiu ca toti ii vom resimti enorm lipsa. Transmitem condoleante familiei sale indurerate. Aceasta intamplare nefasta n-a facut decat sa-mi intareasca hotararea de a insista asupra Promulgarii, la reluarea lucrarilor Senatului, a legii privind controlul si limitarea stricta a folosirii armelor. Voi face aceasta in memoria senatorului Harrison, incat sa putem avea sentimentul ca el n-a murit in van.

Directorul s-a uitat la Mark; niciunul dintre ei n-a comentat. Presedintele a continuat insistand asupra importantei acestei legi si asupra motivelor pentru care trebuie sprijinita intru totul de poporul american.

Si acum va las, dragii mei concetateni, multumind lui Dumnezeu pentru ca America inca poate da oameni dornici sa-si sacrifice propriile vieti pentru binele public. Va multumesc si noapte buna.

Camera a zabovit asupra sigiliului prezidential AD emisiunea a fost preluata de carele de luat vederi de afara care au transmis imaginea Casei Albe cu steaqul in berna.

— S-a terminat, Harry, a spus unul dintre cameramani

— Hai sa reluam caseta sa vedem cum arata. Presedintele, in Biroul Oval, si directorul cu Mark, in biroul lui Janet Brown, au privit reluarea. Era buna. Legea controlului si folosirii armelor avea sa navigheze cu vant bun la pupa, si-a zis in sinea lui Mark.

Curierul sef si-a facut aparitia in cadrul usii biroului lui Janet. S-a adresat directorului:

— Presedintele va invita pe dumneavoastra si pe domnul Andrews in Biroul Oval.

Amandoi barbatii s-au ridicat si l-au urmat de-a lungul coridorului din aripa de vest, placat in marmura si strajuit de portretele fostilor presedinti ce se amestecau cu tablouri in ulei ce comemorau' diverse evenimente din istoria Americii. Au trecut pe langa bustul in bronz al lui Lincoln. Cand au ajuns in aripa de est s-au oprit in fata usilor masive, semicirculare de la Biroul Oval, dominate de marele sigiliu prezidential, in hol, la o masa statea un barbat din Serviciul Secret, care si-a ridicat privirile spre curierul sef, dar niciunul dintre ei n-a vorbit. Mark a vazut mana agentului din Serviciul Secret cum s-a indreptat su masa si imediat a auzit un declic. Sigiliul s-a despicat i doua si usile s-au deschis. Curierul a ramas in prag.

Cineva scotea microfonul minuscul de sub gulerul presedintelui, iar o tanara grijulie ii indeparta urmele De machiaj. Camerele de televiziune deja plecasera. Curierul a anuntat:

— Domnul director al Biroului Federal de Investigatii, domnul H. A. L. Tyson si agentul special, Mark Andrews, doamna presedinte.

Presedintele s-a ridicat de pe scaunul din celalalt capat al camerei si a asteptat ca sa-i intampine. Ei s-au indreptat incet catre ea.

— Domnule director, a soptit abia auzit Mark.

— Da, Mark?

— Sa-i spunem presedintelui?

Sfarsit „Sa-i spunem presedintelui?” incheie trilogia americana a scriitorului britanic Jetfrey Archer („Cain si Abel” si „Fiica risipitoare”).

In 3 martie orele 5:45 p.m. F. B. I. afla despre existenta unui complot care vizeaza presedintele S. U. A. -Florentyna Kane. La nici doua ore mai tarziu, trei din cele patru persoane care cunosc acest secret sunt omorate. Agentul F. B. I. Mark Andrews ramane singur. El stie doar data la care va avea loc complotul si stie ca este implicat un senator. Nu are decat sase zile ca sa descopere unde va avea loc si cine este implicat Sase zile ca sa impiedice moartea sigura a unui presedinte.

„Un roman captivant, care depaseste ca tensiune „Ziua Sacalului”. Intriga se complica cu o viteza uluitoare pe masura ce numaratoarea inversa se apropie de cifra zero – ora la care urma sa fie asasinat presedintele S. U. A.

Middlesbrough Gazette „Singura diferenta dintre aceasta carte si „Ziua sacalului” este ca Archer este un scriitor mai bun.”

The Chicago Tribune „Capteaza cititorul de la prima pana la ultima pagina.”

Penthouse „Extraordinara – timpul de desfasurare a evenimentelor este atat de scurt incat te trezesti citind-o pe nerasuflate pana la ultima pagina.”

Birmingham Evening Mail

Sfarsit

1 Sousa, John Philip (1854-1932) – compozitor american si dirijor de fanfara.

2 Stare actuala (lat.)

3 Specialitate spaniola din orez, sofran, pui, peste sau scoici.

4 Creveti cu suc de rosii si usturoi (it).

5 Cotlet de vitel cu suc de lamaie (it)

6 Crema de ou, cu zahar si vin (it)

7 Bautura dulce fabricata in Civitavechia

8 Compozitor american (1893-1964) de comedii muzicale si cantece de mare succes.

9 Izbit de valuri, dar nu se scufunda (lat.)

10 178 (fr.)

11 Toti pentru unul (lat.)

12 Personaj ipocrit, umil, lipsit de scrupule din romanul David Copperfield de Dickens.

13 Avenue of Constitution.

14 Avenue of Independence.

15 Masura de greutate in Anglia si S. U. A. = 0,0648 g.

16 Unitate de masurat energia, egala cu travaliul necesar pentru ridicarea unei greutati de o livra (453,59 g) la inaltimea de un picior (30,479 cm).







Politica de confidentialitate


.com Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 SCHITA DE PROIECT DIDACTIC GEOGRAFIE CLASA: a IX-a - Unitatile majore ale reliefului terestru
 PROIECT DIDACTIC 5-7 ani Educatia limbajului - Cate cuvinte am spus?
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 Proiect - masurarea si controlul marimilor geometrice

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 LUCRARE DE DIPLOMA MANAGEMENT - MANAGEMENTUL CALITATII APLICAT IN DOMENIUL FABRICARII BERII. STUDIU DE CAZ - FABRICA DE BERE SEBES
 Lucrare de diploma tehnologia confectiilor din piele si inlocuitor - proiectarea constructiv tehnologica a unui produs de incaltaminte tip cizma scurt

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 LUCRARE DE LICENTA CONTABILITATE - ANALIZA EFICIENTEI ECONOMICE – CAI DE CRESTERE LA S.C. CONSTRUCTIA S.A TG-JIU
 Lucrare de licenta sport - Jocul de volei
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 PROIECT ATESTAT MATEMATICA-INFORMATICA - CALUTUL INTELIGENT
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 ATESTAT PROFESIONAL TURISM SI ALIMENTATIE PUBLICA, TEHNICIAN IN TURISM




Omul muntelui de david brandt berg
Stralucitoarea sabie al. mitru - stralucitoarea sabie
Legenda valaha al. mitru - strigatul huhurezului
Jo nesbo - calaul - prima parte
Baieti de gasca - Dan Lungu
Sailor Moon – The Last Battle
Povestea unei minti bolnave
Castelul din Carpati




Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu