Creeaza.com - informatii profesionale despre


Simplitatea lucrurilor complicate - Referate profesionale unice



Acasa » didactica » carti
Jo nesbo - calaul - prima parte

Jo nesbo - calaul - prima parte



JO NESBO

CALAUL




Traducere din limba engleza LORENA MIHAES

PARTEA INTAI

PLANUL

Voi muri. Si nu are nici o logica. Nu asta era planul, cel putin nu asta era planul meu. E posibil sa ma fi indreptat in aceasta directie fara sa imi dau seama. Nu asta era planul meu. Planul meu era mai bun. Planul meu avea logica.

Ma uit la teava pistolului si stiu ca de acolo va veni. Solul mortii. Luntrasul. Un ultim raset. Lumina de la capatul tunelului e posibil sa fie o flacara. O ultima lacrima. Noi doi, tu si eu, am fi putut sa avem o viata buna. Daca am fi urmat planul. Un ultim gand. Cu totii ne intrebam care este sensul vietii, dar nimeni nu se intreaba care este sensul mortii.

ASTRONAUTUL

Batranul ii amintea lui Harry de un astronaut. Cu pasii lui mici si caraghiosi, cu miscari tepene, cu ochii negri, lipsiti de viata si cu pantofii pe care ii tarsaia pe parchet. De parca s-ar fi temut sa nu piarda contactul cu solul si sa pluteasca in spatiu.

Harry se uita la ceasul de pe peretele alb de deasupra intrarii. 15.16. Pe fereastra, in Bogstadveien, se zarea multimea grabita de vinerea. Soarele jos de octombrie se reflecta in oglinda unei masini care disparu in vartejul orelor de varf.

Harry se concentra asupra batranului. Palarie si pardesiu gri, elegant, dar care avea mare nevoie sa fie curatat. Dedesubt: o vesta de tweed, cravata si pantaloni gri cu o dunga perfecta. Pantofi lustruiti. Unul dintre acei pensionari de care se pare ca e plin Majorstuenul. Nu era o simpla banuiala. Harry stia ca avea optzeci si unu de ani si fusese vanzator de haine. Traise toata viata in Majorstuen, in afara de o perioada petrecuta la Auschwitz in timpul razboiului. Iar genunchii tepeni erau rezultatul unei cazaturi de pe o punte in Ringveien, pe unde trecea in vizitele zilnice la fiica sa. Impresia de papusa mecanica era accentuata de faptul ca bratele erau indoite perpendicular la coate si aplecate in fata. De bratul drept ii atarna un baston cafeniu, iar in mana stanga avea un cec pe care il tinea intins spre tanarul cu par tuns scurt de la ghiseul numarul 2. Harry nu putea sa vada fata casierului, dar stia ca il priveste pe batran cu un amestec de compatimire si iritare.

Se facuse 15.17 acum si veni in cele din urma si randul lui August Schulz.

Stine Grette statea la ghiseul numarul 1, numarand 730 de coroane norvegiene unui baiat cu palarie albastra de lana care tocmai ii inmanase un ordin de plata. Diamantul de pe inelarul de la mana stanga stralucea de fiecare data cand punea cate o bancnota pe tejghea.

Harry nu putea sa vada, dar stia ca in fata ghiseului numarul 3 statea o femeie cu un carucior pe care il legana, probabil ca sa-si abata gandurile, deoarece copilul dormea. Femeia astepta sa fie servita de fru Braenne care ii explica cu voce tare unui barbat la telefon ca nu poate sa extraga bani din contul unei alte persoane decat daca aceasta a semnat o procura. Ii spuse de asemenea ca ea lucra la banca, pe cand el nu, asa ca acestea fiind zise poate ca ar trebui sa termine conversatia aici.

In acel moment, usa se deschise si doi barbati, unul inalt si unul scund, purtand salopete la fel, intrara in banca. Stine Grette isi ridica privirea. Harry isi verifica ceasul si incepu sa numere. Barbatii se dusera inspre coltul unde se afla Stine. Barbatul inalt mergea de parca ar fi sarit peste niste baltoace, iar cel scund pasea ca si cum avea mai multi muschi decat putea duce. Baiatul cu palarie albastra se intoarse incet si se indrepta spre usa, asa de preocupat de numaratul banilor incat nu-i zari pe cei doi barbati.

— Buna, zise cel inalt catre Stine, trantind o geanta neagra pe tejghea.

Cel scund isi impinse ochelarii de soare la loc pe nas, inainta si puse o geanta identica langa cealalta.

— Banii! ceru el cu o voce pitigaiata. Deschide usa!

Si, ca si cum ar fi apasat pe butonul de pauza, orice miscare inceta in banca. Singurul indiciu ca timpul nu se oprise in loc era traficul de dincolo de fereastra. Si limba ceasului de pe perete care arata acum ca trecusera zece secunde. Stine apasa un buton de sub tejghea. Se auzi un zumzet de aparatura electronica si barbatul scund tinu usa de la tejghea lipita de perete cu genunchiul.

— La cine e cheia? intreba el. Repede, nu avem toata ziua la dispozitie!

— Helge! striga Stine peste umar.

— Ce e?

Vocea venea de dincolo de usa deschisa a singurului birou din banca.

— Avem vizitatori, Helge!

Isi facu aparitia un barbat cu papion si ochelari de citit.

— Acesti domni doresc sa deschizi ATM-ul, Helge, continua Stine.

Helge Klementsen se uita fara sa inteleaga la cei doi barbati imbracati in salopete care trecusera acum de partea cealalta a tejghelei. Barbatul inalt se uita nervos la usa de la intrare, in timp ce cel scund statea cu privirea lipita de seful de sucursala.

— A, da, bineinteles, zise Helge de parca tocmai si-ar fi amintit o intalnire ratata, si izbucni in hohote de ras.

Harry nu se misca deloc; pur si simplu isi lasa privirea sa absoarba fiecare detaliu al miscarilor si gesturilor lor. Douazeci si cinci de secunde. Continua sa priveasca ceasul de deasupra usii, dar vazu din coltul ochilor cum seful de sucursala descuie ATM-ul din interior si scoate doua containere lunguiete de metal pe care le dadu celor doi barbati. Totul se derula cu viteza si in tacere. Cincizeci de secunde.

— Astea sunt pentru tine, mosule!

Barbatul cel scund scosese doua containere similare din geanta si i le intinse lui Helge. Seful de sucursala inghiti in sec, dadu din cap, le lua si le introduse in ATM.

— Sfarsit de saptamana placut! ii ura cel scund, indreptandu-si spatele si apucand geanta.

Un minut si jumatate.

— Nu asa de repede, interveni Helge.

Barbatul cel scund pufni.

Harry isi supse obrajii si incerca sa se concentreze.

— Chitanta… zise Helge.

O clipa indelungata cei doi barbati se holbara la seful de sucursala scund si cu par carunt. Apoi cel scund incepu sa rada. Un ras tare si strident, aproape isteric, asa cum rad pe benzile derulate cu viteza.

— Doar nu credeai ca o sa plecam fara sa-ti dam nici o semnatura, nu-i asa? Doar nu o sa ne dai doua milioane fara chitanta!

— Ei, zise Helge. Unul din voi aproape ca a uitat saptamana trecuta.

— Sunt multi tipi noi la livrari, zise cel scund, in timp ce el si Helge semnara si schimbara intre ei formularele galbene si roz.

Harry astepta sa se inchida din nou usa de la intrare apoi se mai uita o data la ceas. Doua minute si zece secunde.

Vazu prin geamul de la usa cum duba alba a firmei de securitate Nordea se indeparteaza.

In banca, oamenii isi reluara discutiile. Nu era nevoie sa numere, cu toate astea Harry numara. Sapte. Trei in spatele tejghelei si patru in fata, cu tot cu copil si barbatul in salopeta care tocmai intrase si care statea langa masa din mijlocul incaperii scriindu-si numarul de cont pe un ordin de plata. Harry stia ca e pentru Sunshine Tours.

— Buna ziua, zise August Schulz si se indrepta spre usa.

Era 15.21 si zece secunde si in acea clipa incepu totul.

Cand usa se deschise, Harry vazu capul lui Stine Grette rasarind dintre hartoage si coborand la loc. Apoi isi ridica iar capul, de data asta mai incet. Harry isi indrepta atentia spre usa de la intrare. Barbatul care intrase deja isi trasese fermoarul de la salopeta si scosese un AG3 negru-verzui. O cagula de un albastru-inchis ii acoperea complet fata lasandu-i sa se vada doar ochii. Harry incepu sa numere de la zero.

Cagula incepu sa se miste acolo unde ar fi trebuit sa fie gura, precum o papusa de marimea lui Bigfoot:

— Acesta e un jaf. Sa nu miste nimeni!

Nu ridicase vocea, dar in cladirea mica a bancii se auzi de parca ar fi tras cu un tun. Harry se uita cercetator la Stine. Deasupra zumzetului indepartat al masinilor, auzi zgomotul de metal uns cand barbatul incarca pistolul. Ea isi lasa umarul stang in jos cu o miscare aproape imperceptibila.

„Ce fata curajoasa! se gandi Harry. Sau poate doar inspaimantata de moarte.” Aune, profesorul de psihologie de la Academia de Politie din Oslo, le spusese ca, atunci cand oamenii sunt foarte speriati, nu mai gandesc si reactioneaza dupa cum au fost programati. Cei mai multi dintre cei care lucreaza la banca apasa pe butonul de alarma aproape in stare de soc, sustinea Aune, citand rapoartele de dupa jafuri in care multi nu isi mai aminteau daca activasera alarma sau nu. Fusesera pe pilot automat. La fel cum cel care jefuieste banca e programat sa impuste pe oricine incearca sa-l opreasca, spunea Aune. Cu cat e mai inspaimantat un hot, cu atat sunt mai putine sanse sa fie oprit. Harry ramase nemiscat, incercand sa priveasca in ochii jefuitorului. Albastri.

Hotul desfacu o sacosa neagra si o arunca pe tejghea. Barbatul in negru facu trei pasi in spate spre usa de la tejghea, se catara peste ea si se aseza chiar in spatele lui Stine care statea nemiscata cu o privire lipsita de expresie. Bine, se gandi Harry. Cunoaste instructiunile; nu-l provoaca pe jefuitor cu privirea.

Barbatul indrepta teava pustii spre gatul lui Stine, se apleca in fata si-i sopti ceva la ureche.

Aceasta nu intrase inca in panica, dar Harry vazu cum i se ridica pieptul; silueta ei fragila parea ca abia mai poate sa respire pe sub bluza care acum i se lipise de corp. Cincizeci de secunde.

Tusi. O data. De doua ori. In cele din urma corzile ei vocale prinsera viata:

— Helge. Cheile de la ATM.

Avea vocea ragusita, complet de nerecunoscut in comparatie cu vocea care zisese aproape aceleasi cuvinte cu trei minute mai devreme.

Harry nu-l vedea, dar stia ca Helge auzise ce spusese jefuitorul si statea deja in pragul usii biroului.

— Repede, sau altfel…

Abia daca i se putea auzi vocea si in pauza care urma nu se mai auzi in banca decat zgomotul talpilor lui August Schulz pe parchet, ca niste perii fasaind pe pielea unei tobe intr-o miscare extrem de inceata.

— … o sa ma impuste.

Harry se uita pe geam. De obicei era o masina afara cu motorul pornit, dar acum nu vedea nici una. Doar o imagine estompata de oameni si masini care treceau.

— Helge…

Vocea ei il implora.

„Haide, Helge”, il indemna Harry. Stia destule si despre batranul sef de sucursala. Harry stia ca are doi pudeli de rasa pura, o sotie si o fiica lasata insarcinata si parasita care il asteptau acasa. Acestea facusera bagajele si urmau sa plece la cabana lor de la munte de indata ce Helge se intorcea acasa. Chiar in aceasta clipa, Helge se simti ca si cum s-ar fi cufundat sub apa, ca intr-un vis in care toate miscarile sunt incetinite indiferent cat de tare ai incerca sa te grabesti. Apoi acesta intra in raza vizuala a lui Harry. Hotul rotise scaunul lui Stine ca sa fie in spatele ei, iar acum statea fata in fata cu Helge. Precum un copil inspaimantat care trebuie sa hraneasca un cal. Helge se trase inapoi si-i intinse manunchiul de chei cu bratul incordat la maximum. Barbatul mascat sopti ceva la urechea lui Stine si intoarse arma spre Helge, care facu doi pasi sovaitori in spate.

Stine isi drese glasul:

— Zice sa descui ATM-ul si sa pui banii in sacosa neagra.

In stare de soc, Helge se holba la arma indreptata spre el.

— Ai douazeci si cinci de secunde inainte sa traga. Nu in tine. In mine.

Helge deschise si inchise gura de parca ar fi vrut sa spuna ceva.

— Acum, Helge, continua Stine.

Trecusera treizeci de secunde de cand incepuse jaful. August Schulz aproape ca ajunsese la usa din fata. Seful de sucursala cazu in genunchi in fata ATM-ului si se uita la manunchiul de chei. Erau patru.

— Mai sunt douazeci de secunde, rasuna vocea lui Stine. „Sectia de politie din Majorstuen”, se gandi Harry. Masinile de patrula sunt pe drum. La opt cvartale distanta. Ora de varf de vinerea.

Cu degete tremuratoare, Helge scoase o cheie si o baga in inchizatoare. Se bloca la jumatatea drumului. Apasa mai tare.

— Saptesprezece.

— Dar… incepu el.

— Cincisprezece.

Helge trase cheia si incerca alta. Intra, dar nu se roti.

— Doamne…

— Treisprezece… Foloseste-o pe cea cu dunga verde, Helge. Kle­mentsen se uita la manunchiul de chei de parca le-ar fi vazut pentru prima oara.

— Unsprezece.

A treia cheie intra in incuietoare. Si se invarti. Deschise usa si se intoarse catre Stine si catre barbat.

— A mai ramas o incuietoare de deschis.

— Noua! tipa Stine.

Helge suspina in timp ce pipaia marginile zimtate ale cheilor, pentru ca nu mai era in stare sa vada, si folosea marginile ca un fel de alfabet Braille care putea sa-i spuna care e cheia buna.

— Sapte.

Harry asculta atent. Inca nu se auzeau sirenele politiei. August Schulz apuca manerul usii de la intrare.

Se auzi un zgomot metalic: manunchiul de chei cazuse pe podea.

— Cinci, sopti Stine.

Usa se deschise si sunetele strazii invadara banca. Harry se gandi ca aude din banca lamentarile obisnuite. Se auzi ceva. Sirenele politiei. Apoi usa se inchise.

— Doi, Helge!

Harry inchise ochii si numara pana la doi.

— Am reusit! Era strigatul lui Helge. Descuiase a doua incuietoare, iar acum statea aplecat, tragand de containerele pline. Stai sa scot banii. Am…

Fu intrerupt de zgomotul patrunzator. Harry se uita in cealalta parte a bancii unde se afla o femeie uitandu-se cu groaza la infractorul nemiscat care tinea pistolul lipit de gatul lui Stine. Aceasta clipi de doua ori si arata imperceptibil cu capul catre carucior in timp ce plansetul copilului se auzi si mai tare.

Helge fu cat pe ce sa cada pe spate cand scoase primul container. Trase sacosa neagra. In sase secunde o umpluse cu bani. Klementsen trase fermoarul sacosei asa cum i se spusese si ramase langa tejghea. Totul se comunica prin Stine; vocea ei suna surprinzator de calm acum.

Un minut si trei secunde. Jaful se terminase. Banii erau in sacosa. In cateva momente, va sosi prima masina de politie, in patru minute, alte masini de politie vor bloca eventualele iesiri din jurul bancii. Cu siguranta ca fiecare celula din corpul hotului striga ca e vremea sa dispara. Dar apoi se intampla ceva ce Harry nu putu sa inteleaga. Pur si simplu nu avea nici o logica. In loc sa fuga, hotul roti scaunul in care statea Stine ca sa stea fata in fata cu ea. Se apleca si-i sopti ceva la ureche. Harry clipi din ochi. Va trebui sa mearga sa-si faca un control la ochi zilele astea. Cu toate astea, vazu ce se intampla. Ea il privea pe calaul fara fata; iar chipul ei trecea printr-o transformare lenta si treptata pe masura ce intelegea sensul cuvintelor pe care acesta i le soptea. Sprancenele ei subtiri si arcuite formau doua litere s deasupra ochilor care pareau acum ca ii ies din cap; buza de sus i se rasucise in afara, iar colturile gurii se lasasera in jos intr-un ranjet grotesc. Copilul se oprise din plans la fel de repede cum incepuse. Harry trase puternic aer in piept. Pentru ca stia. Era un stop-cadru, o imagine de maestru. Doi oameni surprinsi pentru o fractiune de secunda in timp ce unul din ei ii anunta celuilalt sentinta la moarte; fata mascata la doua maini distanta de victima neputincioasa. Calaul si victima lui. Arma e indreptata spre gatul ei de care era agatat un medalion mic de aur in forma de inima pe un lantisor subtire. Harry nu poate sa vada, si totusi ii simte pulsul sub pielea subtire.

O tanguire muta. Harry ciuleste urechile. Nu sunt sirenele politiei totusi, e doar telefonul care suna in incaperea de alaturi.

Barbatul mascat se intoarce si se uita in camera de supraveghere agatata de tavan, in spatele tejghelelor. Ridica o mana cu cele cinci degete intr-o manusa neagra, apoi inchide palma si intinde doar degetul aratator. Sase degete. Cu sase secunde prea mult. Se intoarce spre Stine din nou, apuca arma cu ambele maini, o ridica la nivelul soldului si apoi indreapta teava spre capul ei. Are picioarele departate usor ca sa opuna rezistenta reculului. Telefonul continua sa sune. Un minut si douasprezece secunde. Inelul cu diamant sclipeste in timp ce Stine ridica putin mana ca si cum ar face cuiva la revedere.

E exact 15.22.22 cand acesta apasa pe tragaci. Se aude un zgomot rasunator. Scaunul lui Stine e impins in spate in timp ce capul ii danseaza pe gat ca al unei papusi de carpe stricate. Apoi scaunul cade pe spate. Se aude o bufnitura, iar capul ei se loveste de marginea unui birou. Harry nu o mai poate vedea, la fel cum nu mai poate vedea afisul care face reclama la noua schema de pensii Nordea lipit deasupra tejghelei, pe portiunea unde e geamul, acum devenit rosu. Nu aude decat telefonul care suna insistent si suparator. Barbatul mascat ia sacosa. Harry trebuie sa se hotarasca. Hotul sare peste tejghea. Harry se hotaraste. Cu o miscare rapida, sare de pe scaun. Sase pasi. Ajunge. Si ridica receptorul:

— Spune.

In pauza care urmeaza, aude sunetul sirenei politiei la televizorul din sufragerie, o melodie pop pakistaneza din vecini si, pe scari, pasi greoi, probabil ai lui fru Madsen. Apoi se aude un ras cristalin la celalalt capat. E rasul unei persoane pe care nu a mai vazut-o de mult. Ca saptezeci la suta din trecutul lui Harry, care se intoarce la el din cand in cand, sub forma unor zvonuri vagi sau a unor minciuni complete.

— Tot ca un macho vorbesti, Harry?

— Anna?

— Ai ghicit, Harry.

Harry simti o caldura in stomac, de parca ar fi baut whisky. De parca. Vazu in oglinda o poza de pe celalalt perete. El si Sis intr-o vacanta de vara, demult, in Hvitsten, cand erau mici. Zambeau asa cum zambesc copiii atunci cand inca mai cred ca nu li se poate intampla nimic rau.

— Si cu ce te ocupi duminica seara, Harry?

— Ei…

Harry isi auzi propria voce imitand-o pe a ei. Putin cam profunda, putin cam taraganata. Nu o facu intentionat. Nu de data asta. Tusi si zise pe un ton mai neutru:

— Ce fac oamenii de obicei.

— Si anume?

— Se uita la filme video.

CASA DURERII

— Ai vazut filmul?

Scaunul stricat de la birou protesta scartaind, in timp ce ofiterul de politie Halvorsen se lasa pe spate si se uita la colegul lui mai varstnic cu noua ani, inspectorul Harry Hole, avand o expresie de uimire pe chipul sau tanar si inocent.

— Bineinteles, zise Harry, plimbandu-si degetul mare si aratatorul pe nas ca sa-i arate cearcanele de sub ochii injectati.

— Tot sfarsitul de saptamana?

— De sambata dimineata pana duminica seara.

— Atunci te-ai distrat macar vineri seara, spuse Halvorsen.

— Da. Harry scoase un dosar albastru din buzunarul hainei si-l puse pe biroul din fata lui Halvorsen. Am citit transcrierile interogatoriilor.

Din celalalt buzunar, Harry extrase un pachet cenusiu de cafea French Colonial. El si Halvorsen imparteau un birou aflat la capatul coridorului, in zona rosie, la etajul sase din sediul politiei din Gronland. In urma cu doua luni, mersesera sa cumpere un espressor de cafea Rancilio Silvia care acum statea la loc de cinste pe dulap, sub fotografia inramata a unei fete asezate cu picioarele pe birou. Fata ei pistruiata parea ca se stramba, dar de fapt nu mai putea de ras. Fundalul era acelasi perete al biroului pe care atarna fotografia.

— Stiai ca trei din patru politisti nu pot sa zica corect pe litere „neinteresant”? zise Harry agatandu-si haina in cuier. Ori omit litera „e” intre „t” si „r”, ori…

— Interesant.

— Tu ce-ai facut la sfarsitul asta de saptamana?

— Vineri, din cauza unui nebun care a dat un telefon anonim sa ne avertizeze ca e o bomba intr-o masina, am stat in masina langa resedinta ambasadorului american. Bineinteles ca a fost alarma falsa, dar situatia e asa de delicata in ziua de azi, incat a trebuit sa raman acolo toata seara. Sambata, am mai facut o incercare in cautarea femeii vietii mele. Duminica am ajuns la concluzia ca nu exista. Ce-ai aflat despre hot din interogatorii?

Halvorsen masura cafeaua intr-un filtru cu doua cani.

— Nada, raspunse Harry scotandu-si puloverul.

Purta pe dedesubt un tricou gri – fusese candva negru, iar acum se mai vedea scris cu litere sterse Violent Femmes. Se prabusi gafaind pe scaunul de la birou.

— Nimeni nu a anuntat ca l-a vazut pe infractor langa banca inainte de jaf. Cineva a iesit dintr-un magazin 7-Eleven de vizavi, pe Bogstadveien, si l-a vazut pe omul nostru fugind in sus pe Industrigata. Atentia i-a fost atrasa de cagula. Camera de supraveghere din afara bancii i-a surprins pe amandoi, in timp ce hotul trece pe langa martor prin fata unui tomberon de langa magazinul 7-Eleven. Singurul lucru interesant pe care ni l-a spus si care nu era pe camera a fost ca hotul a traversat strada de doua ori, indepartandu-se pe Industrigata.

— Cineva care nu se poate hotari pe care trotuar sa mearga. Mi se pare destul de neinteresant.

Halvorsen puse filtrul in espressorul dublu. Cu trei „s”, doi „r” si doi „e”.

— Nu prea te pricepi la jafuri de banci, asa e, Halvorsen?

— Si de ce m-as pricepe? Noi trebuie sa prindem criminali. Cei de la Hedmark se ocupa de hoti.

— Hedmark?

— Nu ai observat atunci cand mergi prin Sectia Jafuri? Ce dialect de la tara au si ce pulovere impletite. Dar ce vrei sa spui?

— Victor.

— Cel de la dresaj de caini?

— Regula e ca primii care sosesc la fata locului sa fie cainii, si un spargator de banca cu experienta stie asta. Un caine bun poate sa ia urma unui hot, dar daca acesta traverseaza strada si trece vreo masina, cainele pierde urma.

— Deci?

Halvorsen presa cafeaua si termina treaba netezind suprafata, lucru despre care spunea ca-i diferentiaza pe profesionisti de amatori.

— Ne intareste suspiciunea ca avem de-a face cu un spargator de banci cu experienta. Si asta inseamna ca ne putem concentra asupra unui numar mult mai mic de oameni decat am fi facut-o altfel. Seful de la Jafuri mi-a spus…

— Ivarsson? Credeam ca nu va vorbiti.

— Asa e. Vorbea cu toata echipa de la Investigatii. Spunea ca in Oslo sunt mai putin de o suta de spargatori de banci. Cincizeci dintre ei sunt asa de prosti, de drogati sau de nebuni, incat ii prindem aproape de fiecare data. Jumatate din ei sunt la inchisoare, asa ca ii putem ignora. Patruzeci dintre ei sunt meseriasi dibaci care reusesc sa se strecoare cata vreme ii ajuta cineva. Si apoi sunt cei zece profesionisti, cei care ataca masinile care transporta valori si centrele unde se lucreaza cu bani. Ai nevoie de mult noroc ca sa ii prinzi, si incercam sa stam in permanenta cu ochii pe ei. Chiar acum li se cere sa spuna ce alibi au. Harry ii arunca o privire Silviei care continua sa bolboroseasca pe dulap. Si am discutat sambata si cu Weber de la Investigatii.

— Credeam ca Weber iese la pensie luna asta.

— Am aflat de la cineva. Mai lucreaza pana la vara.

Halvorsen chicoti.

— Atunci probabil ca e mai morocanos decat de obicei.

— Da, dar nu din cauza asta, zise Harry. Echipa lui nu a gasit nimic.

— Nimic?

— Nici macar o amprenta. Sau un fir de par. Sau o fibra textila. Si, bineinteles, se vede din urma piciorului ca purta pantofi noi.

— Ca sa nu se poata compara forma plantara cu alti pantofi?

— Co-rect, zise Harry cu un „o” lung.

— Si arma spargatorului? se interesa Halvorsen, punand una dintre cestile de cafea pe biroul lui Harry. Ridicand privirea, vazu ca spranceana stanga a lui Harry aproape ca ajunsese la parul tuns scurt. Scuze. Arma crimei.

— Multumesc. A fost gasita.

Halvorsen se aseza pe jumatatea lui de birou, sorbind din cafea.

— Deci, pe scurt, un barbat intra intr-o banca aglomerata in plina zi, ia doua milioane de coroane, omoara o femeie, iese din banca, o ia in sus pe o strada destul de pustie, dar cu mult trafic, in centrul capitalei Norvegiei, la cateva sute de metri de o sectie de politie, iar noi, profesionistii salariati ai politiei, nu avem nici un punct de plecare?

Harry dadu incet din cap.

— Aproape nimic. Avem caseta video.

— Pe care o stii secunda cu secunda, dupa cate te cunosc.

— Nu, fiecare zecime de secunda, as putea spune.

— Si stii declaratiile martorilor cuvant cu cuvant?

— Doar pe cea a lui August Schulz. Mi-a spus multe lucruri interesante despre razboi. Mi-a recitat numele competitorilor din industria textila; asa-zisi buni norvegieni care au sustinut confiscarea averii familiei sale in timpul razboiului. Stia foarte exact cu ce se ocupa acesti oameni in zilele noastre. Si cu toate astea, nu si-a dat seama ca banca era jefuita.

Isi baura cafeaua in liniste. Ploaia lovea in geam.

— Iti place stilul asta de viata, nu-i asa? intreba Halvorsen brusc. Sa stai singur tot sfarsitul de saptamana la vanatoare de fantome.

Harry zambi, dar nu raspunse.

— Am crezut ca, daca acum ai obligatii de familie, ai renuntat la viata ta de singuratic.

Harry ii zambi dojenitor mai tanarului sau coleg.

— Nu stiu daca eu vad asa lucrurile, rosti el incet. Nici macar nu locuim impreuna.

— Nu, dar Rakel are un baietel si asta schimba lucrurile, nu?

— Pe Oleg, zise Harry, facandu-si loc spre dulap. Au plecat la Moscova vineri, cu avionul.

— Da?

— La proces. Tatal vrea custodia copilului.

— Da, asa e. Ce fel de persoana e?

— Hm. Harry indrepta fotografia de deasupra espressorului de cafea. E profesor. Rakel l-a cunoscut si s-a casatorit cu el in timp ce lucra acolo. Provine dintr-o familie veche si bogata cu mare influenta politica, zice Rakel.

— Deci cunosc judecatori?

— Cu siguranta, dar credem ca totul va fi bine. Tatal lui e un ciudat si toata lumea stie asta. Un alcoolic care nu are control asupra propriei persoane, cunosti genul.

— Da, cred ca stiu.

Harry ridica privirea si apuca sa vada zambetul lui Halvorsen.

Se stia la sediul politiei ca Harry avusese probleme cu alcoolul. Alcoolismul nu mai e astazi un motiv pentru a concedia pe cineva, dar sa fii beat in timpul serviciului este. Ultima oara cand Harry avusese o recidiva, existasera voci in conducere care spusesera ca trebuie dat afara din politie, dar Politiavdelingssjef, pe scurt PAS, Bjarne Moller, seful Sectiei Omucideri, il luase pe Harry sub aripa lui protectoare, pledand ca avusese circumstante atenuante. Aceste circumstante fusesera de fapt femeia din poza de deasupra espressorului de cafea – Ellen Gjelten, partenera si o prietena apropiata a lui Harry –, care fusese omorata in bataie cu o bata de baseball pe o straduta, in apropierea raului Akerselva. Harry se luptase sa se puna din nou pe picioare, dar rana era inca dureroasa. Mai ales pentru ca, dupa parerea lui Harry, cazul nu fusese niciodata rezolvat intr-o maniera satisfacatoare. Cand Harry si Halvorsen gasisera dovezi care il incriminau pe neonazistul Sverre Olsen, inspectorul Tom Waaler nu pierduse nici o clipa si se dusese la Olsen acasa pentru a-l aresta.

Se pare ca Olsen trasese in Waaler, care trasese si el pentru a se apara si il omorase. Asta fusese tot, conform raportului lui Waaler. Nici investigatiile de la fata locului, nici ancheta celor de la SEFO, autoritatea politieneasca independenta, nu sugerau altceva. Pe de alta parte, nu fusese niciodata elucidat motivul pentru care Olsen o omorase pe Ellen, in afara de faptul ca acesta fusese implicat in traficul ilegal cu arme care facuse ca orasul Oslo sa fie intesat de arme in ultimii ani, si Ellen se nimerise in calea lui. Cu toate astea, Olsen era un simplu curier; politia nu avea inca nici un fir catre cei din spatele actiunii de lichidare.

Dupa un popas scurt in cadrul Politiets Overvakningstjeneste sau POT, Serviciul de Securitate de la ultimul etaj, Harry facuse cerere sa se intoarca la Sectia Omucideri ca sa lucreze la cazul Ellen Gjelten. Cu totii fusesera mai mult decat bucurosi sa scape de el. Iar Moller fusese incantat ca se intorsese la etajul sase.

— Ma duc pana sus sa ii dau asta lui Ivarsson, mormai Harry, fluturand caseta VSH. Vrea sa arunce o privire impreuna cu noul copil minune pe care il au acolo.

— Da? Despre cine e vorba?

— O tipa care a terminat Academia de Politie vara asta si care se pare ca a rezolvat trei jafuri doar studiind inregistrarile video.

— Uau! Arata si bine?

Harry ofta.

— Voi, astia tineri, sunteti atat de previzibili. Sper ca e competenta. Restul nu ma intereseaza.

— Esti sigur ca e vorba de o femeie?

— E posibil ca Herr si fru Lann sa isi fi botezat fiul Beate ca sa faca o gluma.

— Am o banuiala ca arata bine.

— Sper ca nu, zise Harry aplecandu-si capul, dintr-un gest reflex, ca sa poata iesi pe usa cu cei 192 de centimetri pe care ii avea in inaltime.

— De ce?

Acesta ii striga de pe coridor:

— Politistii buni sunt urati.

La prima vedere, nu puteai spune nimic clar despre Beate Lonn. Nu era urata; unii chiar ar fi spus ca seamana cu o papusa. Dar asta mai ales pentru ca era miniona – fata, nasul, urechile si corpul. Dar paloarea ei era lucrul care o scotea in evidenta. Avea pielea si parul atat de lipsite de culoare, incat ii amintea lui Harry de un cadavru pe care el si Ellen il pescuisera odata din Bunnefjord. Totusi, spre deosebire de reactia lui fata de corpul unei femei, Harry avea sentimentul ca, daca s-ar intoarce pentru o clipa, ar uita cum arata Beate Lonn. Lucru care, se pare, n-ar fi deranjat-o pentru ca isi rosti incet numele si ii intinse mana ei mica si umeda lui Harry, apoi o retrase repede.

— Inspectorul Hole e un fel de legenda in aceasta cladire, spuse Rune Ivarsson, PAS, stand cu spatele la ei si jucandu-se cu un manunchi de chei.

In partea de sus a usii de fier din fata lor scria cu litere gotice: CASA DURERII. Si dedesubt: CAMERA DE CONFERINTE 508.

— Nu-i asa, Hole?

Harry nu raspunse. Era absolut sigur la ce fel de legenda se referea Ivarsson; nu incercase niciodata sa-si ascunda parerea ca Harry era o dezonoare pentru politie si ar fi trebuit inlaturat cu ani in urma.

In cele din urma, Ivarsson descuie usa si intrara. Casa Durerii era o incapere a Sectiei Jafuri, unde erau studiate, editate si copiate inregistrarile video. In mijloc se gasea un birou mare impartit in trei; nu existau ferestre. Peretii erau acoperiti cu rafturi pe care se aflau casete video, vreo douasprezece afise cu spargatori cautati de politie, un ecran mare pe unul dintre pereti, o harta a orasului Oslo si diverse trofee de la arestari de succes: de exemplu, langa usa, atarnau doua maneci de lana cu gauri pentru ochi si gura. In rest, incaperea mai avea niste calculatoare cenusii, monitoare negre de televizor, aparate video si DVD-uri, precum si niste aparate pe care Harry nu le putu identifica.

— La ce concluzii a ajuns Sectia Omucideri dupa ce a vazut caseta? intreba Ivarsson, asezandu-se pe unul dintre scaune.

Accentua in mod voit cuvantul „omucideri”.

— Am prins niste fire, zise Harry, plimbandu-se pe langa un raft plin de casete.

— Niste?

— Nu prea multe.

— Ce pacat ca sectia voastra nu a audiat prelegerea pe care am tinut-o la cantina in septembrie, anul trecut. Au venit reprezentanti de la toate sectiile, mai putin a voastra, daca nu ma insel.

Ivarsson era inalt, cu maini si picioare lungi, iar deasupra ochilor albastri ii cadea o suvita de par blond, ondulat. Fata lui avea acele trasaturi masculine tipice, in general, modelelor care reprezinta marci germane precum Boss, si era inca bronzat dupa multe dupa-amiezi insorite petrecute pe terenul de tenis si, probabil, dupa sedintele de solar dintr-un centru de fitness. Pe scurt, Rune Ivarsson era ceea ce multi descriu ca fiind un barbat aratos, si sustinea astfel teoria lui Harry conform careia exista o legatura intre felul cum arati si competenta profesionala in cadrul politiei. Cu toate astea, lipsa de talent a lui Rune Ivarsson in domeniul investigatiilor era compensata de inclinatia pentru politica si de capacitatea de a forma aliante in conducerea politiei. In plus, Ivarsson avea o incredere in sine naturala, pe care multi o interpretau ca fiind spirit de conducere. In ceea ce-l priveste, aceasta incredere se baza doar pe faptul ca fusese binecuvantat cu o ignoranta totala privind propriile defecte, calitate care, in mod inevitabil, il va propulsa in varful ierarhiei, si care, intr-o buna zi, il va face sa fie – intr-un fel sau altul – superiorul lui Harry. La inceput, Harry nu vazuse nici un motiv sa se planga ca mediocritatea e promovata, ca Ivars­son nu se mai ocupa de investigatii, dar pericolul cu astfel de oameni este ca isi pot pune in cap cu usurinta ca trebuie sa intervina si sa dicteze celor care chiar inteleg munca de detectiv.

— Am pierdut ceva? intreba Harry, plimbandu-si degetul pe etichetele mici, scrise de mana, de pe casetele video.

— Poate ca nu, replica Ivarsson. Doar daca te intereseaza acele mici detalii care duc la rezolvarea cazurilor de crima.

Harry rezista tentatiei de a-i spune ca nu venise la prelegere pentru ca aflase de la ceilalti care participasera la prelegerile anterioare ca singurul scop al spectacolului era sa anunte toata suflarea de cresterea ratei solutionarii cazurilor de jaf asupra bancilor de la treizeci si cinci la suta la cincizeci la suta dupa ce preluase el fraiele Sectiei Jafuri. Fara sa sufle o vorba despre faptul ca numirea lui coincisese cu dublarea personalului departamentului sau, cu o extindere a puterilor celor care fac investigatii si cu plecarea celui mai prost detectiv – Rune Ivarsson.

— Cred ca sunt destul de interesat, zise Harry. Deci, spune-mi, l-ati rezolvat pe acesta? Scoase una dintre casete si citi cu voce tare ce era scris pe eticheta: „20.11.94, Banca NOR Savings, Manglerud”.

Ivarsson rase.

— Cu placere. I-am prins dupa metoda clasica. Au schimbat masina langa o groapa de gunoi in Alnabru si au dat foc primei masini. Numai ca aceasta nu a ars. Am gasit manusile unuia dintre infractori si urme de ADN. Le-am comparat cu cele ale hotilor cunoscuti pe care detectivii nostri i-au catalogat ca posibili suspecti dupa ce au vazut inregistrarea, si unul dintre ei s-a potrivit. Idiotul trasese cu pistolul intr-un tavan si primise patru ani. Altceva, Hole?

— Hmm. Harry invarti caseta. Ce fel de ADN era?

— Ti-am spus, un ADN care se potrivea.

Coltul ochiului lui Ivarsson incepu sa se zbata.

— Asa e, dar de unde era? Din piele moarta? Dintr-o unghie? Din sange?

— Are importanta?

Vocea lui Ivarsson deveni ascutita si nerabdatoare.

Harry isi zise in sinea lui ca ar trebui sa-si tina gura. Ca ar trebui sa renunte la aceste confruntari de Don Quijote. La urma urmei, oameni precum Ivarsson nu vor invata niciodata.

— Poate ca nu, se trezi Harry zicand. Doar daca te intereseaza acele mici detalii care duc la rezolvarea cazurilor de crima.

Ivarsson ii arunca o privire. In incaperea special izolata, tacerea se resimti ca o presiune fizica. Ivarsson deschise gura sa vorbeasca.

— Par de pe deget.

Amandoi barbatii se intoarsera spre Beate Lonn. Harry aproape ca uitase de prezenta ei. Aceasta se uita de la unul la altul si repeta aproape in soapta:

— Par de pe deget. Parul de pe deget… nu asa i se spune…?

Ivarsson tusi.

— Ai dreptate, a fost un fir de par. Dar cred ca era – desi nu vad de ce am intra in mai multe detalii – un fir de par de pe dosul palmei. Nu-i asa, Beate? Fara sa mai astepte vreun raspuns, batu cu degetul in sticla ceasului de la mana. Trebuie sa plec. Vizionare placuta.

Dupa ce usa se inchise in spatele lui Ivarsson, Beate lua caseta din mana lui Harry si in secunda urmatoare aparatul video o inghiti cu un zumzait.

— Doua fire de par, zise ea. In manusa stanga. De pe deget. Si groapa de gunoi era in Karihaugen, nu in Alnabru. Dar chestia cu patru ani e adevarata.

Harry se uita uimit la ea.

— Asta nu se intampla inainte de venirea ta?

Ea dadu din umeri in timp ce apasa pe butonul PLAY de pe telecomanda.

— Nu trebuie decat sa citesti dosarele.

— Hmm, facu Harry si ii studie profilul. Apoi se aseza confortabil pe scaun. Sa vedem daca acesta a lasat vreun fir de pe deget.

Aparatul video gemu, iar Beate stinse lumina. In secunda urmatoare, in timp ce aparu pe ecran imaginea albastra de inceput care ii lumina pe cei doi, un alt film se derula in mintea lui Harry. Fu scurt, nu dura decat cateva secunde, o scena scaldata in lumina albastra intermitenta de la Waterfront, un club inchis de mult, in Aker Brygge. Nu stia cum o chema pe femeia cu ochi caprui zambitori care incerca sa strige ceva la el, pe deasupra muzicii. Se canta muzica cowpunk. Green on Red. Jason & The Scorchers. Isi turna Jim Beam in cola si nu-i pasa cum o cheama. Cu toate astea, afla in seara urmatoare. Cand erau in patul impodobit cu un galion, un cal fara cap, rupsesera toate paramele si pornisera in prima lor calatorie. Harry simti in stomac caldura pe care o simtise cu o seara inainte, cand auzise vocea ei la telefon.

Apoi se concentra asupra celuilalt film.

Batranul incepuse sa mearga catre tejghea, filmat cu o alta camera, din cinci in cinci secunde.

— Thorkildsen la TV2, zise Beate Lonn.

— Nu, e August Schulz, explica Harry.

— Ma refeream la editare, zise ea. Pare a fi mana lui Thorkildsen de la TV2. Ici si colo lipsesc cateva fractiuni…

— Lipsesc? Cum de iti dai seama…?

— Sunt mai multe motive. Uita-te in fundal. Mazda rosie care se vede pe strada era in centrul cadrului in cele doua camere cand imaginea s-a schimbat. Un obiect nu poate fi in doua locuri in acelasi timp.

— Vrei sa spui ca a carpit cineva inregistrarea?

— Nu. Tot ce e pe cele sase camere interioare si pe cea exterioara e inregistrat pe aceeasi caseta. Pe caseta originala, cadrul sare repede de la o camera la alta si nu vezi decat o palpaire. Asa ca filmul a trebuit sa fie editat pentru a obtine secvente coerente mai lungi. Uneori, cand nu avem aparatele corespunzatoare, ii chemam pe cei de la televiziune. Editori precum Thorkildsen manuiesc coordonata temporala pentru a imbunatati calitatea inregistrarii. Nevroza profesionala, cred.

— Nevroza profesionala, repeta Harry.

Se gandi ca era ciudat ca o tanara sa spuna un lucru pe care l-ar fi spus cineva mai in varsta. Sau poate ca nu era asa de tanara pe cat crezuse el la inceput? Ceva se schimbase la ea de indata ce se stinsera luminile. Limbajul trupului era mai relaxat, vocea mai ferma.

Hotul intra in banca si striga in engleza. Vocea lui parea indepartata si inabusita, ca invelita intr-o patura.

— Ce zici de asta? intreba Harry.

— E norvegian. Vorbeste engleza ca sa nu-i recunoastem dialectul, accentul sau orice alt cuvant caracteristic care ar putea sa ne conduca la el. Poarta haine moi care nu lasa fire pe care le-am putea gasi in masinile de schimb, in locurile in care se ascunde sau in propria casa.

— Hm. Altceva?

— Toate orificiile din haine sunt inchise ca sa nu lase urme de ADN. Observi ca pantalonii sunt legati in jurul cizmelor si manecile in jurul manusilor. As presupune ca are capul acoperit cu o banda si ceara pe sprancene.

— Un profesionist?

Ea dadu din umeri.

— Optzeci la suta dintre jafurile de banci sunt planificate cu mai putin de o saptamana inainte si sunt facute de oameni aflati sub influenta alcoolului sau a drogurilor. Acesta a fost planificat minutios, iar spargatorul nu pare sa fi luat ceva inainte.

— De unde iti dai seama?

— Daca am fi avut lumina si camere mai bune, am fi putut sa marim cadrele si sa-i vedem pupilele. Dar cum nu avem, ma uit la limbajul trupului. Miscari calme si calculate, vezi? Daca a consumat ceva, nu a fost in nici un caz vreun fel de amfetamina. Poate Rohypnol. Asta e cel mai popular.

— De ce?

— Sa jefuiesti o banca e o experienta extrema. Nu ai nevoie de viteza, din contra. Anul trecut, cineva a intrat cu o arma automata in Den Norske Bank din Piata Solli, a tras in tavan si in pereti si a luat-o la fuga pe usa fara nici un ban. I-a spus judecatorului ca pompase in el atata amfetamina, incat a trebuit pur si simplu sa si-o scoata din sistem. Prefer criminali care iau Rohypnol, ca sa zic asa.

Harry arata cu capul inspre ecran.

— Priveste umarul lui Stine Grette in cadrul 1; apasa pe alarma. Si sunetul inregistrarii e mult mai bun. De ce?

— Alarma e legata la aparatul care inregistreaza si, cand e activata, filmul incepe sa mearga mult mai repede. Asa ca avem cadre mai clare si sunet mai bun. Suficient de bun pentru a putea analiza vocea spargatorului. Si atunci, nu-i mai e de ajutor faptul ca vorbeste in engleza.

— Chiar e asa de sigur pe cat se spune?

— Sunetul corzilor noastre vocale este precum o amprenta. Daca ii dam specialistului nostru de la Universitatea din Trondheim zece cuvinte pe o caseta, poate sa potriveasca doua voci cu o siguranta de nouazeci si cinci la suta.

— Hm. Dar banuiesc ca nu poate daca avem calitatea sunetului pe care o avem inainte de alarma?

— E mai putin sigur.

— Deci de asta striga in engleza la inceput si apoi, cand isi da seama ca a fost activata alarma, ii spune lui Stine Grette la ureche ce sa zica.

— Exact.

Fara sa mai spuna nimic, il privira pe barbatul imbracat in negru cum se apleaca peste tejghea, duce pistolul la gatul lui Stine Grette si ii sopteste la ureche.

— Ce parere ai de reactia ei? intreba Harry.

— Ce vrei sa spui?

— Expresia fetei. Pare relativ calma, ce zici?

— Nu zic nimic. In general, nu poti deduce prea multe lucruri dupa o expresie faciala. As zice ca are pulsul in jur de 180.

Il privira pe Helge Klementsen cum se impleticeste pe podea, in fata containerului pentru bani.

— Sper sa beneficieze de tratament posttraumatic adecvat, rosti Beate incet si clatina din cap. Am vazut oameni care au devenit niste epave din punct de vedere psihic dupa un asemenea jaf.

Harry nu zise nimic, dar se gandi ca aceasta replica era cu siguranta ceva ce auzise de la colegii mai in varsta.

Jefuitorul se intoarse si arata sase degete.

— Interesant, murmura Beate si, fara sa se uite la ce scrie, nota ceva pe o bucata de hartie din fata ei.

Harry o urmari pe tanara politista cu coltul ochiului si o vazu cum sare in sus cand se trase. In timp ce hotul de pe ecran insfaca geanta, sari peste tejghea si iesi pe usa in fuga, Beate isi ridica barbia micuta si stiloul ii cazu din mana.

— Ultima parte nu am pus-o in retea si nu am dat-o la nici un post de televiziune, zise Harry. Priveste, e acum pe camera din afara bancii.

Il privira pe hot cum traverseaza trecerea de pietoni – pe verde – pe Bogstadveien inainte sa o ia in sus pe Industrigata. Apoi iesi din cadru.

— Si politia? intreba Beate.

— Cea mai apropiata sectie de politie e in Sorkedalsveien, chiar dupa statia de taxare de pe autostrada, la doar opt sute de metri de banca. Cu toate astea, le-a luat peste trei minute din momentul in care alarma a incetat si pana au ajuns. Asa ca hotul a avut mai putin de doua minute sa scape.

Beate se uita ganditoare la ecran, la oamenii si la masinile care treceau de parca nu s-ar fi intamplat nimic.

— Fuga a fost la fel de meticulos planificata ca si jaful. Masina era probabil parcata dupa colt ca sa nu poata fi filmata de camerele din afara bancii. A avut noroc.

— Poate, zise Harry. Pe de alta parte, nu pare a fi genul care se bazeaza pe noroc, nu?

Beate ridica din umeri.

— Toate jafurile de banci par sa fie bine planificate daca au succes.

— Bine, dar aici existau sanse ca politia sa intarzie. Vinerea, la aceasta ora, toate masinile de politie din zona sunt cu treaba in alta parte, la…

— … resedinta ambasadorului Americii! exclama Beate, plesnindu-se peste frunte. Telefonul anonim despre masina-capcana. Vineri am fost libera, dar am vazut la stirile de la televizor. Si daca te gandesti cat de isterici au devenit oamenii in zilele noastre, e clar ca toti s-ar fi dus acolo.

— Nu a fost nici o bomba.

— Bineinteles ca nu. E smecheria clasica sa tina politia ocupata inainte de un jaf.

Ramasera tacuti si ganditori, uitandu-se la ultima parte a inregistrarii. August Schulz asteptand la trecerea de pietoni. Verde se schimba in rosu si la loc, iar el nu se misca. „Ce asteapta? se intreba Harry. Ceva diferit? Sa fie verde mai mult timp? Sa fie verde o suta de ani? Bine. Trebuie sa soseasca in curand.” Auzi sirenele politiei in departare.

— E ceva in neregula aici.

Beate Lonne raspunse cu un oftat obosit de om batran:

— Mereu e ceva care nu e in regula.

Apoi filmul se termina si pe ecran aparu imaginea asemanatoare unei furtuni de zapada.

ECOUL

— Zapada?

Harry striga tare in telefonul mobil in timp ce mergea grabit pe trotuar.

— Da, chiar asa, zise Rakel din Moscova, abia auzindu-se.

Se auzi apoi ecoul: …asa.

— Alo?

— Ingheti aici… ici. Si afara si inauntru… untru.

— Si la tribunal?

— Acolo te congelezi. Cand locuiam aici, mama lui chiar mi-a spus ca ar trebui sa plec cu Oleg. Acum sta impreuna cu ceilalti si se incrunta la mine plina de ura… ura.

— Cum merge procesul?

— De unde sa stiu?

— Pai, in primul rand, ai facut Facultatea de Drept. In al doilea rand, vorbesti ruseste.

— Harry. La fel ca 150 de milioane de rusi, nici eu nu inteleg nimic din sistemul juridic de aici… ici.

— Bine. Si Oleg cum priveste toate astea?

Harry repeta intrebarea fara sa primeasca vreun raspuns, apoi se uita la ecranul telefonului sa vada daca a pierdut legatura, dar cronometrul continua sa mearga. Duse din nou telefonul la ureche.

— Alo?

— Alo, Harry, te aud… Mi-e dor de tine asa de… Ce se aude?

— Se aude cu ecou.

Harry ajunse langa usa de la intrare, scoase cheia si descuie.

— Crezi ca sunt prea insistenta, Harry?

— Bineinteles ca nu.

Harry dadu din cap inspre Ali care incerca sa bage o sanie pe usa de la beci.

— Te iubesc. Mai esti acolo? Te iubesc! Alo?

Harry ridica uimit privirea de la telefonul care murise si observa zambetul vecinului sau pakistanez.

— Da, buna, Ali, mormai el in timp ce forma din nou, cu grija, numarul lui Rakel.

— Apeluri primite, zise Ali.

— Poftim?

— Nimic. Sa-mi spui daca vrei o cheie de la beci. Nu prea il folosesti, nu-i asa?

— Am si eu o camera in beci?

Ali isi dadu ochii peste cap.

— De cat timp locuiesti aici, Harry?

— Am zis ca… te iubesc.

Ali se uita cercetator la Harry. Harry ii facu semn cu mana. O lua in sus pe scari, tinand cheia in fata ca pe o undita.

— Bine, acum putem sa vorbim, zise Harry in timp ce intra in apartamentul sau cu doua camere, care nu avea prea multa mobila, dar era curat.

Il cumparase la pret de chilipir prin anii nouazeci cand piata imobiliara era la pamant. Se gandea adesea ca apartamentul ii epuizase portia lui de noroc pentru toata viata.

— As vrea sa fii si tu cu noi aici, Harry. Si lui Oleg ii e dor de tine.

— Zice el asta?

— Nu e nevoie sa spuna. Din punctul asta de vedere, semanati foarte mult.

— Dar eu tocmai ti-am spus ca te iubesc. De trei ori. Cu vecinul langa mine. Stii ce inseamna chestia asta pentru un barbat?

Rakel rase. Lui Harry ii placea felul in care radea, ii placuse din prima clipa in care o auzise. Instinctiv, stiuse ca ar face orice sa o auda razand mai des. In fiecare zi, daca ar fi posibil.

Isi arunca pantofii din picioare si zambi cand vazu ca telefonul de pe hol clipeste, anuntandu-l ca are un mesaj. Nu era nevoie sa aiba puteri paranormale ca sa isi dea seama ca era de la Rakel. Nimeni altcineva nu-i dadea telefon acasa lui Harry Hole.

— Atunci de unde stii ca ma iubesti? ganguri Rakel.

Ecoul disparuse.

— Simt ca ma ia cu calduri… cum ii spune?

— La inima?

— Nu, sub inima, mai in spate. Rinichi? Ficat? Splina? Da, asta e. Simt ca mi se incinge splina.

Harry nu fu sigur daca la celalalt capat al firului se aude un suspin sau un raset. Apasa pe butonul PLAY de la robot.

— Sper sa ma intorc acasa in doua saptamani, zise Rakel la mobil inainte sa nu se mai auda din cauza robotului.

— Buna, tot eu sunt…

Harry simti ca-i sta inima in loc si reactiona inainte sa se gandeasca. Apasa pe STOP. Dar parca ecoul cuvintelor rostite de vocea incantatoare si usor guturala continua sa rasune in incapere.

— Ce-a fost asta? intreba Rakel.

Harry inspira profund. Incerca sa se gandeasca inainte de a raspunde, dar fu prea tarziu:

— Doar radioul. Tusi. Cand esti sigura, anunta-ma cu ce avion sosesti si vin eu sa te iau.

— Bineinteles ca te anunt, zise ea surprinsa. Urma o pauza prea lunga. Trebuie sa inchid, rosti Rakel. Vorbim la opt, diseara?

— Da. Adica nu. O sa am treaba.

— Da? Sper ca e vorba de ceva placut.

— Ei bine, zise Harry luand o gura de aer. Ies cu o femeie.

— Cine e norocoasa?

— Beate Lonn. E noua la Sectia Jafuri.

— Si cu ce ocazie?

— Sa vorbim cu sotul lui Stine Grette. Cea care a fost impuscata in timpul jafului din Bogstadveien despre care ti-am spus. Si cu seful de sucursala.

— Distractie placuta! Vorbim maine. Oleg vrea sa-ti spuna noapte buna.

Harry il auzi cum alearga si apoi cum respira emotionat la telefon.

Dupa ce terminara de vorbit, Harry ramase in hol, holbandu-se in oglinda de deasupra masutei de telefon. Daca teoria lui era adevarata, atunci se uita acum la un politist competent. Doi ochi injectati, cate unul de fiecare parte a nasului, cu o retea de vinisoare albastre pe o fata palida si osoasa cu pori adanci. Ridurile lui pareau a fi niste taieturi de cutit facute la intamplare pe un bustean. Cum de se intamplase? Vazu in oglinda pe peretele din spatele lui intr-o fotografie fata zambitoare si bronzata a unui baiat impreuna cu sora lui. Dar Harry nu era preocupat de tineretea sau de frumusetea pierduta, caci in sfarsit gandul i se limpezise. Isi cauta in trasaturi siretenia, falsitatea, lasitatea care tocmai il facusera sa incalce una dintre putinele promisiuni pe care si le facuse lui insusi: ca niciodata, orice ar fi, nu o va minti pe Rakel. Ca dintre toate obstacolele de care s-ar putea impiedica relatia lor – si nu erau putine –, minciunile nu vor fi printre ele. Asa ca de ce spusese o minciuna? Era adevarat ca el si cu Beate urmau sa se intalneasca cu sotul lui Stine Grette, dar de ce nu-i spusese ca, dupa aceea, se va intalni cu Anna? O iubire veche, si ce daca? Fusese o legatura scurta si furtunoasa, care lasase cicatrici, dar nu si rani adanci. Urmau doar sa stea de vorba la o ceasca de cafea si sa-si spuna povesti de genul ce-am-facut-de-cand-nu-ne-am-mai-vazut. Iar apoi fiecare va pleca pe drumul sau.

Harry apasa butonul PLAY de pe robot ca sa asculte restul mesajului. Vocea Annei umplu holul: „…sunt nerabdatoare sa ne intalnim la M in seara asta. Doar doua lucruri. Poti sa treci in drum pe la lacatuseria de pe bulevardul Vibes si sa iei cheile pe care le-am comandat? Au deschis pana la sapte si le-am spus sa le tina pe numele tau. Si vrei sa te imbraci cu blugii care stii ca-mi plac mie?”

Un ras profund, gutural. Camera parea ca vibreaza in acelasi ritm. Fara indoiala, nu se schimbase deloc.

NEMESIS

Ploaia trasa in lumina felinarelor linii rapide pe cerul de octombrie, intunecat prea devreme. Espen, Stine si Trond Grette locuiau aici – „aici” fiind o casa galbena cu terasa in Disengrenda. Harry apasa pe sonerie si cerceta zona. Disengrenda consta in patru siruri de case, aflate in mijlocul unui camp mare si drept, inconjurate de blocuri, lucru care ii aminti lui Harry de pionierii din prerii, care se aparau impotriva atacurilor indiene. Poate ca asa si era. Casele insiruite fusesera construite in anii saizeci pentru infloritoarea clasa de mijloc si probabil ca populatia locala in scadere, formata din muncitori care locuiau in blocurile din Disengrenda si Tra­verveien, stia deja ca acestia erau noii cuceritori; ca vor conduce noua tara.

— Nu pare a fi acasa, zise Harry, apasand inca o data pe buton. Esti sigura ca a inteles ca venim in dupa-amiaza asta?

— Nu.

— Nu?

Harry se intoarse si se uita la Beate Lonn care tremura sub umbrela.

Purta o fusta si pantofi cu tocuri inalte si cand aceasta il luase cu masina din fata de la Schroder, el se gandise ca e imbracata ca pentru a merge la o cafea.

— Grette a confirmat intalnirea de doua ori cand am sunat, zise ea. Dar parea complet… rupt de realitate.

Harry se apleca peste scara si isi lipi nasul de geamul de la bucatarie. Inauntru era intuneric si tot ce putu sa vada fu un calendar Nordea Bank pe perete.

— Sa ne intoarcem, zise el.

In acea clipa, se deschise cu zgomot fereastra de la bucataria vecina.

— Il cautati pe Trod?

Cuvintele fusesera spuse in bokmal, norvegiana standard, dar cu un accent de Bergen, cu un „r” asa de puternic, incat suna ca un tren de marime medie care deraiaza. Harry se intoarse si dadu ochii cu o femeie cu fata ridata si smeada, care incerca sa zambeasca si sa fie serioasa in acelasi timp.

— Da, aproba Harry.

— Din familie?

— Politia.

— A, da, facu femeia si renunta la expresia de inmormantare. Am crezut ca ati venit sa transmiteti condoleante. E pe terenul de tenis, bietul de el.

— Pe terenul de tenis?

Arata cu degetul.

— De cealalta parte a campului. E acolo de la ora patru.

— Dar e intuneric, zise Beate. Si ploua.

Femeia ridica din umeri.

— Probabil din cauza durerii.

Rosti litera „r” asa de cantat, incat Harry incepu sa se gandeasca la copilaria lui din Oppsal si la bucatile de carton pe care le bagau in rotile bicicletelor ca sa loveasca in spite.

— Si tu ai crescut in partea de est in Oslo, afirma Harry in timp ce el si Beate se indreptau spre locul unde aratase femeia. Sau ma insel?

— Nu, raspunse scurt Beate, nedorind sa dezvolte subiectul.

Terenul de tenis era la jumatatea drumului dintre blocuri si casele insiruite. Auzira sunetul infundat facut de racordajul rachetei pe mingea de tenis uda. In interiorul terenului imprejmuit cu gard inalt de sarma, putura sa distinga o silueta care statea in picioare si lovea cu racheta in intunericul care se lasa rapid.

— Buna seara! striga Harry cand ajunsera la gard, dar barbatul nu raspunse. Abia atunci vazura ca purta haina, camasa si cravata. Trond Grette?

O minge lovi o baltoaca, sari, lovi gardul si ii stropi cu apa de ploaie, desi Beate incerca sa se apere cu umbrela.

Beate trase de poarta.

— E incuiat pe interior, sopti ea.

— Politia! Ofiterii Hole si Lonn! striga Harry. Trebuia sa ne intalnim. Putem… Dumnezeule!

Harry nu vazu mingea decat atunci cand aceasta se lovi de sarma gardului, la cativa centimetri de chipul lui. Isi sterse apa de pe fata si se uita in jos: fusese stropit cu apa murdara, maronie. Harry se intoarse cu spatele in mod automat cand vazu ca barbatul ridica iar mingea.

— Trond Grette!

Strigatul lui Harry rasuna ca un ecou printre blocurile din preajma.

Vazura cum mingea de tenis se arcuieste spre lumina blocurilor inainte sa fie inghitita de intuneric si sa aterizeze undeva, pe teren. Harry se intoarse din nou cu fata spre teren, auzi un racnet si vazu o silueta indreptandu-se spre el din intuneric. Gardul de metal scartai in timp ce jucatorul de tenis se izbi de el. Cazu pe zgura in patru labe, se ridica, isi lua avant si se arunca iar in gard. Cazu, se ridica si-si lua din nou avant.

— Doamne, a innebunit, murmura Harry.

Facu instinctiv un pas in spate in timp ce o fata alba, cu privire fixa trecu prin fata lui. Beate reusise sa aprinda o lanterna si o indrepta spre Grette care statea agatat de gard. Cu parul negru si ud lipit de fruntea alba, parea ca e in cautarea unui lucru asupra caruia sa se concentreze in timp ce aluneca de pe gard precum lapovita pe parbrizul unei masini, pana cand ramase nemiscat, intins pe pamant.

— Ce facem acum? gafai Beate.

Harry simti ca ii scrasnesc dintii si scuipa in palma. Vazu la lumina lanternei nisip rosu.

— Suna la salvare pana ma duc eu sa iau clestele din masina, zise el.

— Apoi i-au dat sedative, nu? intreba Anna.

Harry dadu afirmativ din cap si lua o gura de cola.

Clientii din West End stateau in jurul lor pe scaunele de la bar si beau vin, bauturi stralucitoare si cola dietetica. M semana cu majoritatea barurilor din Oslo – citadin intr-un fel provincial si naiv, dar, cu toate astea, placut, ceea ce il facu pe Harry sa se gandeasca la Kebab, baiatul cel destept si cuminte care era in aceeasi clasa cu el la scoala si care, dupa cum aveau sa descopere, tinea un carnetel cu toate expresiile argotice folosite de copii.

— L-au dus pe bietul om la spital. Apoi am vorbit din nou cu vecina care ne-a spus ca e acolo si loveste mingi de cand a fost ucisa sotia lui.

— Doamne! De ce?

Harry se apleca.

— Nu e ceva neobisnuit ca oamenii sa devina paranoici cand pierd pe cineva in asemenea imprejurari. Unii isi reprima sentimentele si se comporta ca si cand cei morti ar fi tot in viata. Vecina ne-a spus ca Stine si Trod Grette faceau o pereche minunata pe terenul de tenis si ca exersau vara aproape in fiecare dupa-amiaza.

— Deci el o astepta, intr-un fel, pe sotia lui sa-i serveasca mingea?

— Poate.

— Doamne! Vrei sa-mi iei o bere pana ma duc eu la toaleta?

Anna sari jos de pe scaun si traversa incaperea cu mersul ei leganat. Harry incerca sa nu o urmareasca din priviri. Nici nu era nevoie, vazuse suficient. Avea cateva riduri in jurul ochilor, cateva fire albe in parul negru ca pana corbului; altfel, era neschimbata. Aceiasi ochi negri cu sprancene unite, acelasi nas inalt si ingust deasupra unor buze indecent de carnoase si pometi proeminenti care ii dadeau parca un aer flamand. Poate ca nu ar fi putut fi descrisa ca fiind „frumoasa” – caci avea trasaturile prea dure si necizelate dar corpul ei subtire avea suficiente forme, iar Harry zari cel putin doi barbati de la mese care o urmarira cu privirea in timp ce ea trecu pe langa ei.

Harry isi mai aprinse o tigara. Dupa ce plecasera de la Grette, trecusera pe la Helge Klementsen, seful de sucursala, dar nici el nu le furnizase prea multe date interesante. Era inca in stare de soc si statea intr-un scaun in duplexul sau din Kjelsasveien, uitandu-se pe rand la cainele care ii alerga printre picioare si la sotia sa care alerga intre bucatarie si sufragerie cu cafea si cel mai uscat corn cu frisca pe care Harry il gustase vreodata. Hainele lui Beate se potriveau cu locuinta burgheza a familiei Klementsen, mult mai bine decat blugii decolorati, marca Levi, ai lui Harry si pantofii Doc Martens. Cu toate astea, Harry fusese cel care facuse conversatie cu fru Klementsen despre cantitatea neobisnuit de mare de precipitatii din aceasta toamna si despre arta de a face cornuri cu frisca, intrerupti de zgomote de pasi si de suspine ce se auzeau de sus. Fru Klementsen ii explicase ca fiica ei, Ina, biata de ea, era insarcinata in sapte luni cu un barbat care tocmai o parasise. De fapt, era marinar si pornise spre Mediterana. Harry aproape ca imprastiase cornul cu frisca pe masa. Abia atunci Beate preluase comanda si il intrebase pe Helge, care renuntase sa mai urmareasca din priviri cainele deoarece acesta iesise din sufragerie:

— Cat de inalt credeti ca era hotul?

Helge o studiase, apoi ridicase ceasca de cafea si o dusese la gura unde trebuise sa se opreasca pentru ca nu putea sa bea si sa vorbeasca in acelasi timp.

— Inalt? Poate doi metri. Stine era mereu asa de precisa.

— Nu era chiar atat de inalt, Herr Klementsen.

— Bine, un metru nouazeci.

— Cu ce era imbracat?

— Ceva negru ca de cauciuc. Vara asta a fost si ea intr-un concediu adevarat. In Grecia.

Fru Klementsen isi suflase nasul.

— Ca de cauciuc? intreba Beate.

— Da. Si o cagula.

— Ce culoare, Herr Klementsen?

— Rosie.

In acea clipa, Beate se oprise din luat notite si curand erau in masina, inapoi spre oras.

— Daca judecatorii ar sti cat de putin din ceea ce spun martorii jafurilor de banci e demn de incredere, nu ne-ar lasa sa folosim asta drept probe in proces, spusese Beate. E aproape fascinant de gresit ceea ce recreeaza mintile oamenilor. Ca si cum frica le-ar da niste ochelari care ii fac pe toti jefuitorii sa creasca in inaltime si sa para mai negri, pustile sa para mai multe, iar secundele mai lungi. Jefuitorul a stat acolo putin mai mult de un minut, dar fru Braenne, casiera de la intrare, zice ca a stat acolo aproape cinci minute. Si nu are doi metri, ci 1,79. Doar daca nu poarta talpi duble, lucru care nu ar fi ciudat la un profesionist.

— De unde esti asa de sigura de inaltimea lui?

— Caseta video. Se compara inaltimea cu cadrul usii pe care intra jefuitorul. M-am dus de dimineata la banca si am calculat, am masurat si am mai facut poze.

— Hm. La Sectiei Omucideri lasam partea cu masuratul celor de la Criminalistica.

— Sa masori inaltimea dupa o caseta video e ceva mai complicat decat pare. De exemplu, masuratorile celor de la Criminalistica au fost mai mari cu trei centimetri in cazul hotului de la Den Norske Bank din Kaldbakken, in 1989. Asa ca prefer sa fac propriile masuratori.

Harry o privise pe furis si se gandise sa o intrebe de ce intrase in politie. Dar, in schimb, o intrebase daca ar putea sa-l lase langa lacatuseria de pe bulevardul Vibes. Inainte sa coboare, o mai intrebase daca observase ca Helge nu varsase nici macar un strop din ceasca plina ochi de cafea pe care o tinuse in mana in timpul convorbirii. Nu observase.

— Iti place locul asta? intreba Anna, asezandu-se din nou pe scaun.

— Nu e pe gustul meu, raspunse Harry, aruncandu-si privirea in jur.

— Nici pe al meu, fu de acord Anna, luandu-si geanta si ridicandu-se. Sa mergem la mine.

— Tocmai ti-am cumparat o bere, zise Harry, aratand spre paharul inspumat.

— E asa de plictisitor sa bei de unul singur, replica ea strambandu-se. Relaxeaza-te, Harry. Haide.

Afara nu mai ploua, iar aerul rece si proaspat avea un gust bun.

— Iti mai aduci aminte de ziua aceea de toamna, cand am mers cu masina la Maridalen? intreba Anna, luandu-l usor de brat si pornind.

— Nu, zise Harry.

— Ba sigur ca iti amintesti! Cu masina aia a ta ingrozitoare, Ford Escort, cu scaune care nu se rabateaza.

Harry zambi ironic.

— Te-ai inrosit, exclama ea bucuroasa. Sunt sigura ca iti amintesti si ca am parcat si am mers sa ne plimbam prin padure. Cu frunzele acelea galbene, parea ca… il stranse de brat. Parea ca e un pat, un pat enorm de aur. Rase si-i dadu un cot. Si dupa aceea a trebuit sa te ajut sa pornesti harbul de masina. Sper ca te-ai descotorosit de ea.

— Pai, zise Harry, e in garaj. Trebuie sa vii sa o vezi.

— O, Doamne. Acum vorbesti de parca ar fi un vechi prieten care e internat in spital, cu o tumoare sau ceva de genul asta. Si adauga incet: N-ar fi trebuit sa uiti asa de repede, Harry.

El nu raspunse.

— Aici e, zise ea. E imposibil sa fi uitat asa ceva, spune-mi ca asa e.

Se oprira in fata unei usi albastre pe Sorgenfrigata.

Harry se desprinse incet.

— Asculta, Anna, incepu el si incerca sa-i ignore avertismentul din privire. Am o intalnire chiar in zori cu cei de la Sectia Omucideri.

— Eu nu am zis nimic, replica ea si descuie usa.

Harry isi aduse brusc aminte de ceva. Baga mana in buzunar si ii dadu un plic galben.

— De la lacatuserie.

— A, cheia. A fost totul in regula?

— Tipul de la magazin mi-a cercetat foarte atent buletinul. Si a trebuit sa semnez. Un individ ciudat.

Harry se uita la ceas si casca.

— Sunt foarte stricti cu predatul cheilor, rosti Anna repede. Se potriveste la tot, la intrarea principala, la subsol, la apartament, la absolut tot. Rase nervos, de forma. E nevoie de o cerere scrisa de la administratie pentru a face o cheie in plus.

— Inteleg, zise Harry, leganandu-se pe calcaie.

Lua o gura de aer si se pregati sa spuna noapte buna.

Ea i-o lua inainte. Vocea ei aproape ca il implora:

— Doar o ceasca de cafea, Harry.

Acelasi candelabru atarna de tavan deasupra aceleiasi mese in sufrageria spatioasa. Harry se gandi ca peretii fusesera mai deschisi la culoare – albi sau poate galbeni –, dar nu era sigur. Acum erau albastri, iar camera parea mai mica. Poate ca Anna intentionase sa mai reduca din spatiu. Nu e usor pentru o persoana care locuieste singura sa umple un apartament care are trei camere de zi, doua dormitoare mari si un tavan inalt de trei metri si jumatate. Harry isi aminti ca Anna ii spusese ca si bunica ei locuise singura acolo, dar nu-si petrecuse prea mult timp in apartament pentru ca fusese o renumita soprana si calatorise prin toata lumea cat timp putuse sa cante.

Anna disparu in bucatarie si Harry se uita in jurul lui. Sufrageria era goala in afara unui cal pentru gimnastica de marimea unui ponei islandez, care statea in mijlocul camerei pe patru picioare de lemn, cu doua manere prinse de ea. Harry se duse langa ea si mangaie pielea maronie neteda.

— Te-ai apucat de gimnastica? striga Harry.

— Te referi la cal? ii raspunse Anna din bucatarie.

— E pentru barbati, nu?

— Da. Sigur nu vrei o bere, Harry?

— Sigur, striga el. Acum vorbind serios, de ce il tii aici?

Harry sari in sus cand ii auzi vocea chiar in spatele lui:

— Pentru ca imi place sa fac lucrurile pe care le fac barbatii.

Harry se intoarse. Ea isi scosese puloverul si statea in pragul usii. Cu o mana in sold si cu alta de cadrul usii. Harry reusi cu greu sa reziste tentatiei de a o masura cu privirea din cap pana in picioare.

— L-am cumparat de la Clubul de gimnastica din Oslo. E o opera de arta. Un artifact. Ca si „Contact”, pe care sunt sigura ca nu l-ai uitat.

— Te referi la cutia de pe masa cu draperie in care puteai sa-ti bagi mana? Si inauntru era o gramada de maini false cu care sa dai noroc?

— Sau sa le mangai. Sau cu care sa flirtezi. Sau sa le respingi. Aveau un dispozitiv de incalzire in interior si puteau sa se pastreze la temperatura corpului. O mare inventie, nu? Oamenii credeau ca e cineva ascuns dupa masa. Vino sa-ti mai arat ceva.

O urma in camera alaturata, iar ea deschise usile glisante. Apoi il lua de mana si-l trase in camera intunecata. Cand aprinse lumina, Harry vazu lampa. Era o lampa aurita, sub forma unei femei care tinea o balanta intr-o mana si o sabie in cealalta. Pe partea exterioara a sabiei, pe balanta si pe capul femeii era cate un bec, trei in total, si cand Harry se intoarse, vazu ca fiecare bec lumina cate un tablou pictat in ulei. Doua dintre tablouri erau agatate pe perete in timp ce al treilea, care se vedea ca inca nu e terminat, era pe un sevalet care avea prins in coltul stang o paleta patata cu galben si maro.

— Ce fel de tablouri sunt? intreba Harry.

— Portrete. Nu se vede?

— Ba da. Astia sunt ochii? arata el. Si asta gura?

Anna dadu din cap.

— Daca zici tu. Sunt trei barbati.

— Il cunosc pe vreunul dintre ei?

Anna il privi ganditoare mult timp inainte sa-i raspunda.

— Nu. Nu cred ca ii cunosti, Harry, dar ai putea sa-i cunosti daca ai vrea cu adevarat.

Harry cerceta tablourile mai de aproape.

— Spune-mi ce vezi.

— E vecinul meu cu o sanie. Un barbat care iese din spatele magazinului de lacatuserie in timp ce eu plec. Si ospatarul de la M. Si vedeta de televiziune Per Stale Lenning.

Ea rase.

— Stiai ca retina inverseaza totul astfel incat creierul primeste primul mai intai o imagine in oglinda? Daca vrei sa vezi lucrurile asa cum sunt in realitate, trebuie sa le vezi in oglinda. Atunci ai fi vazut cu totul alti barbati in tablouri. Privirea ii stralucea, iar Harry nu putu sa-i spuna ca retina nu inverseaza imaginile, le intoarce doar cu susul in jos. Aceasta va fi ultima mea capodopera, Harry. Pentru asta voi fi pomenita.

— Pentru aceste portrete?

— Nu, ele sunt doar o parte din intreaga opera de arta. Inca nu e terminata. Asteapta doar.

— Hm, are vreun nume?

— Nemesis, rosti ea incet.

Se uita intrebator la ea.

— Dupa numele zeitei.

Umbra ii acoperea o parte din fata. Harry se uita in alta parte. Vazuse suficient. Linia curbata a spatelui invitandu-l parca la dans, un picior in fata celuilalt de parca nu ar fi fost hotarata daca sa faca pasul in fata sau in spate, pieptul care se ridica si cobora si gatul zvelt cu vene care pulsau. Simti ca il cuprinde caldura si o stare de moleseala. Oare cum spusese? „N-ar fi trebuit sa uiti asa de repede.” Chiar uitase?

— Harry…

— Trebuie sa plec, zise el.

Ii trase rochia peste cap, iar ea cazu razand pe spate pe cearsaful alb. Ea ii desfacu cureaua in timp ce lumina albastruie, care stralucea printre palmierii ce se leganau pe ecranul laptopului, lumina spiridusii si demonii cu gurile deschise care suierau din sculpturile de pe capul patului. Anna ii spusese ca era patul bunicii sale si ca era acolo de aproape optzeci de ani. Il musca usor de ureche, soptindu-i dulci nimicuri intr-o limba necunoscuta. Apoi nu mai spuse nimic si se urca deasupra lui tipand, razand, implo­randu-l si evocand forte externe, iar el ar fi vrut sa continue la nesfarsit. Era gata sa termine cand ea se opri brusc, ii lua fata in maini si ii sopti:

— Al meu pentru totdeauna?

— Nu prea e posibil, rase el si o rostogoli, venind el deasupra. Demonii de lemn ranjira la el.

— Al meu pentru totdeauna?

— Da, gemu el si-si dadu drumul.

Cand se oprira din ras si statura acolo, transpirati, dar inca incolaciti pe cuvertura, Anna ii spuse ca bunica ei primise patul de la un nobil spaniol.

— Dupa un concert de la Sevilia din 1911, zise ea, ridicand putin capul astfel incat Harry sa poata sa-i puna tigara aprinsa intre buze.

Patul sosise trei luni mai tarziu cu vaporul Elenora. Intamplarea a facut ca primul iubit al bunicii in acest pat sa fie capitanul danez Jasper si mai nu stiu cum. Era evident ca Jasper fusese un barbat pasional si de aceea, dupa spusele bunicii, calul care impodobea patul ramasese fara cap. Capitanul Jasper, cuprins de extaz, il muscase.

Anna rase, iar Harry zambi. Cand terminara tigara, facura dragoste in scartaitul lemnului spaniol de Manila, ceea ce il duse pe Harry cu gandul la un vapor cu nimeni la carma, dar asta nu mai conta.

Asta fusese cu mult timp in urma si era prima si ultima noapte in care dormise in patul bunicii Annei fara sa fie baut.

Harry se rasuci in patul ingust de fier. Ecranul de la ceasul cu alarma de pe masa de langa pat arata 3.21. Inchise ochii si gandurile ii alunecara incet la Anna si la vara aceea de pe cearsafurile albe ale patului bunicii. Era beat mai tot timpul, dar isi amintea noptile, roze si minunate ca niste vederi cu poze erotice. Chiar si cuvintele cu care incheiase vara fusesera rasuflate, si totusi un cliseu pasional: Meriti pe cineva mai bun decat mine.

Pe vremea aceea, bea asa de mult, incat totul ducea intr-o singura directie. In unul dintre momentele sale de sobrietate, se hotarase sa nu o tarasca in jos cu el. Ea il blestemase pe limba ei straina si jurase ca intr-o zi va face acelasi lucru cu el: ii va lua lucrul la care tine cel mai mult.

Asta se intamplase in urma cu sapte ani, iar relatia nu durase decat sase saptamani. Dupa asta nu se mai intalnisera decat de doua ori. O data intr-un bar, cand ea se dusese la el cu lacrimi in ochi si il rugase sa plece in alta parte, lucru pe care el il si facuse. Si o data la o expozitie, unde Harry se dusese cu sora lui mai mica. Ii promisese ca o va suna, dar nu o sunase niciodata.

Harry se rostogoli si se uita iar la ceas. 3.22. O sarutase. La sfarsitul serii. Aflat in siguranta afara din apartamentul ei cu usa de sticla unduitoare, se aplecase sa o imbratiseze si sa-i spuna noapte buna, dar se transformase intr-un sarut. Usor si minunat. Usor, in orice caz. 3.33. Dumnezeule, de cand devenise asa de sensibil ca se simtea vinovat pentru ca sarutase o fosta iubita de noapte buna? Harry incerca sa respire profund si regulat, concentrandu-se asupra diverselor cai de a fugi din Bogstadveien prin Industrigata. Inauntru. Afara. Iar inauntru. Inca ii simtea parfumul. Ii simtea apasarea corpului. Limba ei insistenta.

CHILLI

Primele luciri ale zilei tocmai se ivisera deasupra Ekebergului, se strecurasera pe sub storurile pe jumatate trase din sala de conferinte a Sectiei Omucideri si se oprisera intre ridurile din jurul ochilor lui Harry. La capatul mesei lungi statea Rune Ivarsson, cu picioarele desfacute, leganandu-se inainte si inapoi cu mainile la spate. Dincolo de el era un flipchart pe care scria cu litere rosii si mari BINE ATI VENIT. Harry banui ca Ivarsson scrisese asta la un seminar de prezentare si incerca sa-si opreasca un cascat cand seful Sectiei Jafuri incepu sa vorbeasca.

— Buna dimineata tuturor. Cei opt care stam in jurul mesei suntem echipa care va investiga jaful de la banca comis vineri in Bogstadveien.

— Omor, mormai Harry.

— Imi cer scuze?

Harry se indrepta pe scaun. Soarele nenorocit il orbea oriunde s-ar fi intors.

— Cred ca ar fi corect sa ne bazam investigatia pe faptul ca a avut loc o crima.

Ivarsson zambi crispat. Nu lui Harry, ci celorlalti care stateau la masa, masurandu-i rapid cu privirea.

— Ma gandeam sa incep facand prezentarile, dar prietenul nostru de la Sectia Omucideri deja mi-a luat-o inainte. Inspectorul Harry Hole a fost numit de seful sau, Bjarne Moller, deoarece specialitatea lui sunt omorurile.

— Delictele grave, zise Harry.

— Delictele grave. In stanga lui Hole il avem pe Torleif Weber de la Investigatii, care a condus ancheta de la locul crimei. Dupa cum stiti multi dintre voi, Weber este cel mai experimentat investigator al nostru. Celebru pentru capacitatile analitice si intuitia infailibila. Seful politiei a spus odata ca ar vrea sa-l aiba pe Weber cu el drept caine cand merge la vanatoare.

Rasete in jurul mesei. Nu fu nevoie ca Harry sa se uite la Weber pentru a sti ca nu zambeste. Weber aproape ca nu zambea niciodata, cel putin nu oamenilor pe care nu-i placea, si nu prea placea pe nimeni dintre cei prezenti. Nu-i placea mai ales pe sefii mai tineri care, dupa parerea lui Weber, erau, in mod exclusiv, carieristi incompetenti, fara inclinatii spre aceasta profesie, dar care aveau instincte mai puternice privind puterea administrativa si influenta care ar putea fi obtinuta prin scurte aparitii la sediul central al politiei.

Ivarsson zambi, leganandu-se inainte si inapoi ca un capitan de vas, si astepta sa se opreasca si ceilalti din ras.

— Beate Lonn e noua printre noi si e specialista noastra in inregistrari video.

Beate se facu rosie ca sfecla la fata.

— Beate este fiica lui Jorgen Lenn care a lucrat peste douazeci de ani la ceea ce se numea atunci Sectia Jafuri si Delicte Grave. S-a dovedit pana acum ca paseste pe urmele legendarului ei tata. Deja a contribuit cu probe vitale care au ajutat la solutionarea mai multor cazuri. Nu stiu daca am spus asta deja, dar in ultimul an, rata condamnarilor la Sectia Jafuri este aproape de cincizeci la suta, ceea ce in context international e recunoscuta a fi…

— Ai spus asta deja, Ivarsson.

— Multumesc.

De data asta, Ivarsson se uita drept la Harry cand zambi. Un zambet teapan, de reptila, dezvelindu-si dintii pana la urechi. Si isi pastra acest zambet pe tot parcursul prezentarilor. Harry ii cunostea pe doi dintre ei. Magnus Rian, un tanar politist din Tomrefjord, care era la Sectia Omucideri de sase luni si care facuse o impresie foarte buna. Celalalt era Didrik Gudmundson, anchetatorul cu cea mai mare experienta prezent acolo si adjunctul de la Sectia Jafuri. Un politist linistit si meticulos, cu care Harry nu avusese niciodata nici o problema. Ultimii doi erau tot de la Sectia Jafuri, amandoi cu numele de familie Li, dar Harry stabili imediat ca nu erau gemeni identici. Toril Li era inalta si blonda, cu gura mica si fata ingusta, in timp ce Ola Li era scund si roscat, cu fata rotunda si ochi zambitori. Harry se intalnise destul de des cu ei pe coridor si multi ar fi crezut ca e normal sa se salute, dar lui nu-i trecuse niciodata prin minte acest lucru.

— Iar in ceea ce ma priveste, cred ca ma cunoasteti din alte contexte, incheie Ivarsson adaugand: Dar ca sa ma formalizez, sunt PAS-ul de la Sectia Jafuri si am fost numit sa conduc aceasta investigatie. Si, pentru a ma intoarce la ceea ce spuneam la inceput, Hole, nu este prima data cand trebuie sa investigam un jaf cu rezultat fatal pentru partile nevinovate.

Harry incerca sa nu muste din momeala. Chiar isi dadu silinta, dar ranjetul de crocodil il facu sa nu se mai abtina.

— Cu o rata a condamnarilor tot apropiata de cincizeci la suta?

Doar o persoana de la masa rase, si rase tare. Weber.

— Imi cer scuze, am uitat sa mai spun ceva in legatura cu Hole, afirma Ivarsson fara sa zambeasca. Se spune ca are talent la comedie. Un glumet innascut, am auzit.

Urma o secunda de liniste stanjenitoare. Apoi Ivarsson rase grohaind si in jurul mesei se auzira chicoteli.

— Bine, sa incepem cu un rezumat, dadu Ivarsson prima foaie de pe flipchart, dezvaluind titlul PROBE INVESTIGATIE. Scoase capacul unui marker si se pregati. E randul tau, Weber.

Karl Torleif Weber se ridica. Era scund, cu barba si cu o coama de par grizonant. Vorbea incet si amenintator, dar cu toate astea, clar.

— Voi fi scurt.

— In regula, zise Ivarsson atingand hartia cu stiloul. Dar nu te grabi, Karl.

— Voi fi scurt pentru ca nu am nevoie de prea mult timp, mormai Weber. Nu avem nimic.

— Bine, spuse Ivarsson coborand stiloul. Nu aveti nimic. Adica?

— Avem o amprenta a unui pantof Nike nou-nout, marimea 45. Cele mai multe aspecte ale acestui jaf arata un profesionist, asa ca nu pot decat sa deduc ca e putin probabil ca aceasta sa fie marimea lui normala. Glontul a fost analizat de baietii de la balistica. E marime standard 7,62 pentru AG3, cea mai obisnuita munitie din regatul Norvegiei de vreme ce se gaseste in fiecare cazarma militara, magazin de arme si in casele ofiterilor in rezerva sau ale voluntarilor din toata tara. Cu alte cuvinte, imposibil de depistat. In afara de asta, ai zice ca nici nu a intrat in banca. Sau ca a trecut pe afara, pe langa ea. Am cautat probe si acolo.

Weber se aseza.

— Multumesc, Weber, a fost aaa… informativ.

Ivarsson intoarse urmatoarea pagina. MARTORI.

— Hole?

Harry se cufunda si mai adanc in scaunul lui.

— Toti cei aflati in banca au fost interogati imediat dupa, si nici unul nu ne poate spune mai mult decat se vede pe video. Adica isi amintesc cate ceva, dar noi stim ca nu in mod corect. Un martor l-a vazut pe hot indreptandu-se spre Industrigata. Nimeni altcineva nu mai confirma.

— Ceea ce ne aduce la urmatorul punct – masinile de schimb, zise Ivarsson. Toril?

Toril Li pasi in fata, porni retroproiectorul in care se afla deja un diapozitiv cu masinile furate in ultimele trei luni. Cu accentul puternic al dialectului Sunnmorsk, ii lamuri care erau cele patru masini pe care ea le considera ca fiind potentiale masini de schimb si isi baza rationamentul pe faptul ca erau marci ieftine, neutre, deschise la culoare si suficient de noi ca hotul sa fie sigur ca nu o sa-i joace feste. Un Volkswagen GTI parcat in Maridalsveien prezenta interes in mod deosebit, caci fusese furat cu o noapte inainte de raidul de la banca.

— Spargatorii de banci fura de obicei masini cat mai aproape de momentul jafului ca sa nu apara pe listele de masini disparute, ii lamuri Toril Li.

Opri retroproiectorul si scoase diapozitivul, dupa care se indrepta spre locul ei. Ivarsson dadu din cap.

— Multumesc.

— Pentru putin, ii sopti Harry lui Weber.

Titlul de pe urmatoarea foaie era ANALIZA VIDEO. Ivarsson pusese inapoi capacul la marker. Beate isi drese vocea, lua o inghititura de apa din paharul din fata ei si tusi din nou inainte sa inceapa, cu ochii fixati pe masa.

— Am masurat inaltimea…

— Vrei sa vorbesti putin mai tare, Beate, te rog.

Zambetul de reptila.

Beate tusi de mai multe ori.

— Am masurat inaltimea hotului din caseta video. Are 1,79. Am verificat si cu Weber, care e de acord.

Weber incuviinta.

— Minunat! striga Ivarsson cu un entuziasm studiat in voce. Smulse capacul markerului si scrise: INALTIME: 1,79 m.

Beate continua sa vorbeasca inspre cei de la masa:

— Tocmai am vorbit cu Aslaksen de la universitate, cel care se ocupa de analiza vocilor. A ascultat cele cinci cuvinte pe care spargatorul le spune in engleza. A… Beate se uita nelinistita la Ivarsson care statea cu spatele la ea, pregatit sa ia notite… A zis ca inregistrarea e prea proasta ca sa ne foloseasca la ceva.

Ivarsson lasa mana in jos si, in acelasi timp, soarele disparu dupa un nor si dreptunghiul de lumina de pe peretele din spatele lor se estompa. In sala se lasa o tacere apasatoare. Ivarsson inspira si se legana pe calcaie.

— Din fericire, am lasat asul la urma.

Seful Sectiei Jafuri dadu ultima pagina. SUPRAVEGHEREA.

— Pentru aceia care nu lucreaza la Sectia Jafuri, poate ca ar trebui sa explicam ca atunci cand avem o inregistrare video a unui jaf de banca, prezentam mereu la inceput sectiunea cu supravegherea. In sapte din zece cazuri, o inregistrare video buna ne va dezvalui identitatea spargatorului, daca acesta e unul dintre clientii nostri mai vechi.

— Chiar daca e mascat? intreba Weber.

Ivarsson incuviinta.

— Un anchetator bun cu siguranta ca o sa identifice un fost puscarias dupa statura sa, dupa limbajul corporal, dupa cum vorbeste in timpul spargerii, toate micile detalii care nu pot fi ascunse sub o masca.

— Dar nu e suficient sa stii despre cine e vorba, interveni adjunctul lui Ivarsson, Didrik Gudmundson. Trebuie sa…

— Asa e, il intrerupse Ivarsson. Trebuie sa avem dovezi. Spargatorul poate sa isi spuna numele in fata camerei, dar atata vreme cat e mascat si nu lasa nici o urma, nu avem nimic in ochii legii.

— Atunci cati dintre cei sapte pe care ii identificati ajung sa fie condamnati? intreba Weber.

— Putini, raspunse Gudmundson. Cu toate astea, e bine de stiut cine a comis spargerea, chiar daca acesta scapa. Aflam astfel care le sunt metodele si cum actioneaza. Si data viitoare ii prindem.

— Si daca nu exista o data viitoare? intreba Harry care observa cum se umfla venele groase din urechile lui Ivarsson cand acesta rade.

— Dragul meu expert in omucideri, zise Ivarsson, tot ironic. Daca privesti in jur, o sa vezi ca majoritatea rad pe sub mustati de ceea ce tocmai ai spus. Pentru ca un spargator de banci care a dat o data o lovitura si nu a fost prins mereu – mereu – va da inca una. Asta e un fel de lege a gravitatiei a spargatorilor. Ivarsson se uita pe geam si mai chicoti o data inainte sa se intoarca pe calcaie. Daca asta e toata prelegerea pentru educatia adultilor pe ziua de azi, poate ca ar trebui sa vedem acum daca avem vreun suspect.

Ola Li se uita la Ivarsson, nestiind daca sa se ridice sau nu, si in cele din urma se hotari sa ramana pe scaun.

— Da, eu am fost de serviciu la sfarsitul saptamanii trecute. La ora opt vineri seara, aveam o inregistrare video editata, si cei de la supraveghere au vizionat-o in Casa Durerii. Cei care nu erau de serviciu au fost chemati sambata. Cu totul, treisprezece politisti de la supraveghere au fost prezenti, primii vineri la opt, ultimii…

— Bine, Ola, zise Ivarsson. Spune-ne ce ati gasit.

Ola rase nervos. Parca era o incercare a unui pescarus de a scoate un tipat.

— Da?

— Espen Vaaland e in concediu medical, zise Ola. Cunoaste foarte bine vizuinile spargatorilor de banci. O sa incerc sa-l aduc maine aici.

— Deci incerci sa ne spui ca…

Ola isi roti privirea in jurul mesei.

— Nu mare lucru, rosti el incet.

— Ola e relativ nou aici, zise Ivarsson, si Harry observa ca incepuse sa scrasneasca din dinti. Ola are nevoie sa fie suta la suta sigur cand ii identifica pe criminali, si asta e un lucru demn de lauda, dar e cam prea mult atunci cand spargatorul…

— Ucigasul.

— … e acoperit din cap pana in picioare, are inaltime medie, tine gura inchisa, se misca atipic si poarta pantofi mai mari. Ivarsson ridica vocea. Asa ca da-ne toata lista, Ola. Care sunt suspectii?

— Nici unul.

— Trebuie sa fie niste nume!

— Nu, raspunse Ola si inghiti in sec.

— Vrei sa spui ca nimeni nu are nici un suspect, ca toate cartitele voluntare, harnicii nostri baieti sub acoperire, care stau zi de zi nas in nas cu toate scursurile din Oslo, care in noua din zece cazuri afla zvonuri despre soferul masinii care ii ia pe spargatori, despre cel care cara prada, despre iscoade, brusc nu mai vor sa-si dea nici macar cu parerea?

— Ba da, zise Ola. Au pomenit sase nume.

— Zi atunci care sunt, omule.

— Am verificat toate numele. Trei sunt la parnaie. Unul a fost vazut in Piata Plata la momentul comiterii jafului. Unul este in Thailanda, in Pat­taya. Am verificat. Si a mai fost unul pe care toti politistii sub acoperire l-au pomenit pentru ca are o statura similara si pentru ca jaful a fost facut intr-un mod atat de profesionist – e vorba de Bjorn Johansen din banda Tveita.

— Da?

Ola parea ca vrea sa se strecoare sub scaun si sa dispara sub masa.

— E in spitalul Ulleval si vinerea trecuta a fost operat de aures alatae.

— Aures alatae?

— Urechi clapauge, mormai Harry, stergandu-si un strop de sudoare de pe frunte. Ivarsson aproape ca a explodat. Cate ai facut?

— Tocmai am trecut de douazeci si unu.

Vocea lui Halvorsen rasuna in sala. Pentru ca era dupa-amiaza, tot centrul de fitness aflat la subsolul sectiei de politie era in intregime al lor.

— Ai luat-o pe scurtatura, sau ce-ai facut? Harry stranse din dinti si mari putin viteza. Deja se formase o baltoaca de sudoare in jurul bicicletei ergometrice, in timp ce fruntea lui Halvorsen abia daca se umezise.

— Deci nu aveti absolut nimic? intreba Halvorsen, respirand calm si regulat.

— Decat daca e ceva in ceea ce a spus la sfarsit Beate Lonn, in rest nu avem prea multe, nu.

— Si ce a spus?

— Ca lucreaza la un program care poate sa faca o imagine 3-D a capului si a fetei spargatorului din imaginile video.

— Plus masca?

— Programul foloseste informatia pe care o obtine din imagini. Lumina, umbra, adancimi, protuberante. Cu cat masca e mai stransa, cu atat e mai usor de creat o imagine care sa semene cu persoana de sub ea. Desi e doar o schita. Beate spune ca o poate folosi pentru a o compara cu poza suspectilor.

— E vorba de programul de identificare al FBI-ului?

Halvorsen se intoarse spre Harry si observa cu o anumita fascinatie ca pata de sudoare care aparuse pe pieptul lui Harry se raspandise acum si acoperise tot tricoul.

— Nu, are un program mai bun, zise Harry. Cat de mult?

— Douazeci si doi. Care?

— Circumvolutia temporo-occipitala laterala.

— Microsoft? Apple Mac?

Harry se batu cu degetul pe fruntea rosie stralucitoare.

— Un software pe care il avem toti. Se afla localizat in lobul temporal al creierului si singura lui functie e sa recunoasca oameni. Asta e tot ce face. E bucatica aceea care ne face sa putem deosebi sute si mii de chipuri umane si doar vreo douasprezece de rinoceri.

— Rinoceri?

Harry ingusta ochii si incerca sa inlature transpiratia care il deranja.

— Asta a fost doar un exemplu, Halvorsen, dar cu siguranta ca Beate Lonn e un caz special. Circumvolutia ei temporo-occipitala laterala poate sa faca niste lucruri in plus, de exemplu sa isi aminteasca toate chipurile pe care le-a vazut in viata ei. Si nu ma refer doar la oameni pe care i-a cunoscut si cu care a vorbit, ci si la fetele din spatele ochelarilor de soare pe langa care a trecut pe o strada aglomerata acum cincisprezece ani.

— Glumesti.

— Nu. Harry clatina din cap in timp ce isi trase rasuflarea pentru a continua: Se cunosc doar in jur de o suta de cazuri asemanatoare cu al ei. Didrik Gudmundson zicea ca a dat un test la Academia de Politie si a intrecut mai multe programe cunoscute de identificare. Daca iti zice „Ne-am intalnit vreodata cumva?” te asigur eu ca nu vorbeste baliverne.

— Drace! Ce cauta ea in politie? Cu un asemenea talent, vreau sa zic.

Harry dadu din umeri.

— Iti mai aduci aminte de politistul care a fost impuscat in timpul unui jaf de banca in Ryen prin anii optzeci?

— Nu eram in politie pe vremea aia.

— S-a intamplat sa fie in apropiere cand s-a anuntat si a fost primul care a sosit la locul faptei, a intrat in banca sa negocieze, fara sa poarte arma. A fost secerat de o mitraliera automata si spargatorii nu au fost prinsi niciodata. Mai tarziu, cazul a fost folosit ca exemplu la Academia de Politie a ceea ce nu trebuie sa faci cand surprinzi un jaf asupra unei banci.

— Trebuie sa astepti intariri. Nu ai voie sa ii confrunti pe jefuitori sau sa te expui, pe tine, pe lucratorii de la banca sau pe hoti unor pericole inutile.

— Da, asa scrie la carte. Ciudat e ca era unul dintre cei mai buni si mai experimentati anchetatori. Jorgen Lonn, tatal lui Beate.

— Am inteles. Si tu crezi ca asta e motivul pentru care a intrat in politie? Din cauza tatalui ei?

— Posibil.

— Arata bine?

— Binisor. Cat de mult?

— Tocmai am trecut de douazeci si patru, mai am inca sase. Dar tu?

— Douazeci si doi. Te ajung din urma.

— Nu de data asta, zise Halvorsen crescand viteza.

— Ba da, pornesc. Uite-ma. Tu o sa fii terminat. Ca de obicei.

— Nu si de data asta, repeta Halvorsen, pedaland mai repede.

O broboana de sudoare ii aparu pe gat. Harry zambi si se apleca peste ghidon.

Bjarne Moller se uita pe rand la lista de cumparaturi pe care o primise de la sotia sa si la raft, la ceea ce credea el ca ar putea fi coriandru. Mar­grete se indragostise de mancarea thailandeza dupa concediul din Phuket de anul trecut, dar seful Sectiei Omucideri nu se familiarizase complet cu diversele legume care erau aduse zilnic din Bangkok la magazinul pakistanezului din Grenlandsleiret.

— E chilii verde, sefu’, se auzi o voce, si Bjarne Moller se intoarse si dadu nas in nas cu Harry care era transpirat si rosu la fata. Iti trebuie vreo doi si cateva felii de ghimber si poti sa faci supa de cartofi dulci. O sa-ti iasa flacari pe nari, dar elimini o gramada de toxine.

— Se pare ca tu ai gustat deja, Harry.

— Am mers pe bicicleta cu Halvorsen.

— Da? Si ce ai in mana?

— Ardei japonez. Un fel de chilii mic si rosu.

— Nu stiam ca gatesti.

Harry se uita uimit la cosul cu chilii, de parca il vedea pentru prima oara.

— Apropo, ce noroc ca te-am intalnit, sefu’. Avem o problema.

Moller simti o mancarime pe scalp.

— Nu stiu cine a hotarat ca Ivarsson sa conduca ancheta crimei din Bogstadveien, dar nu merge treaba.

Moller puse lista in cosul cu cumparaturi.

— De cat timp lucrati impreuna? De doua zile?

— Nu asta e ideea, sefu’.

— Nu poti sa-ti faci si tu pur si simplu meseria macar o data in viata, Harry? Si sa hotarasca altii care e organizarea? Nu o sa patesti nimic daca incerci sa nu mai fii impotriva tuturor.

— Vreau doar sa rezolvam cazul cat mai repede posibil, sefu’, ca sa pot sa merg mai departe cu celalalt caz.

— Da, stiu, dar lucrezi la acel caz de mai mult timp decat cele doua luni pe care ti le-am acordat, iar eu nu pot sa amestec alocarea de timp si de resurse cu consideratii si emotii personale, Harry.

— A fost colega mea, sefu’.

— Stiu! pufni Moller. Se opri, se uita in jur si apoi continua pe un ton mai calm: Care e problema ta, Harry?

— Domeniul lor sunt jafurile si Ivarsson nu e absolut deloc interesat de o colaborare constructiva.

Bjarne Moller nu se putu abtine sa nu ranjeasca la ideea de „colaborare constructiva” a lui Harry.

Harry se apleca in fata si continua repede si cu patima:

— Care e prima intrebare pe care ne-o punem, sefu’, cand se comite o crima? De ce? Care e motivul? Asta e intrebarea. Cei de la Sectia Jafuri iau drept bun faptul ca banii sunt motivul si nu-si mai pun intrebarea.

— Si tu care crezi ca e motivul?

— Nu cred nimic. Ideea e ca folosesc o metoda complet gresita.

— O metoda diferita, Harry, diferita. Trebuie sa platesc legumele astea si sa ma duc acasa, asa ca spune-mi ce vrei.

— Vreau sa vorbesti cu cine trebuie pentru a-mi da o persoana cu care sa lucrez de unul sigur.

— Sa iesi din echipa?

— Sa fac o ancheta paralela.

— Harry…

— Mai tii minte ca asa am prins Macaleandrul[1].

— Harry, nu pot sa ma bag…

— Vreau sa lucrez cu Beate Lonn si s-o luam de la capat. Ivarsson deja s-a impotmolit…

— Harry!

— Da?

— Care e motivul real?

Harry schimba foaia.

— Nu pot sa lucrez cu crocodilul zambaret.

— Cu Ivarsson?

— Daca voi continua, o sa sfarsesc prin a face ceva prostesc.

Sprancenele lui Bjarne Moller se unira, formand un V negru.

— Asta e o amenintare?

Harry puse mana pe umarul lui Moller.

— Doar serviciul asta, sefu’. Nu o sa-ti mai cer niciodata nimic. Niciodata.

Moller mormai. De-a lungul anilor, de cate ori isi pusese pielea la bataie pentru Harry, in loc sa asculte sfatul colegilor mai batrani? „Tine-l la distanta, ii spuneau ei. E o bila de biliard in miscare. Singurul lucru sigur legat de Harry Hole e ca intr-o buna zi se va intampla ceva dezastruos.” Totusi, pentru ca, intr-un fel misterios, el si Harry cazusera pana acum in picioare, nici unul nu fusese in stare sa treaca la masuri drastice. Pana acum. Totusi, cea mai interesanta intrebare era: De ce se complacea? Se uita la Harry. Alcoolicul. Care face mereu probleme. Incapatanatul insuportabil. Si cel mai bun anchetator pe care il avea, in afara de Waaler.

— Sa nu intri in belele, Harry. Altfel, te bag sub masa si incui usa. M-ai inteles?

— Am bagat la cap, sefu’.

Moller ofta.

— Ma intalnesc maine cu seful politiei si cu Ivarsson. Sa asteptam si sa vedem. Nu iti promit nimic, pricepi?

— Sigur ca da, sefu’. Salutari sotiei. Harry arata din cap in timp ce iesea: Coriandrul e pe raftul de jos, in stanga.

Bjarne Moller ramase uitandu-se in cosul de cumparaturi. Acum isi aminti de ce. Ii era simpatic neispravitul acela alcoolic, incapatanat si nonconformist.

REGELE ALB

Harry il saluta din cap pe unul dintre clientii obisnuiti si se aseza la o masa langa fereastra ingusta ce dadea inspre bulevardul Waldemar Thranes. Pe peretele din spatele lui atarna un tablou reprezentand o zi insorita in Youngstorget, cu femei cu umbrele de soare intampinate voios de barbati cu jobene, iesiti la plimbare. Contrastul dintre lumina vesnic intunecata, de toamna, si linistea de dupa-amiaza din restaurantul La Schroder nu putea sa fie mai mare.

— E amabil din partea ta ca ai venit, ii spuse Harry barbatului corpolent care se asezase deja la masa lui.

Se vedea cu usurinta ca nu e unul dintre clientii obisnuiti. Si asta nu din cauza jachetei elegante din tweed sau a papionului cu buline rosii, ci pentru ca amesteca intr-o ceasca alba de ceai asezata pe fata de masa ce mirosea a bere si avea gauri innegrite de la tigari. Clientul ciudat era psihologul Stale Aune, unul dintre cei mai buni in domeniul sau si expertul la care politia apela adesea. Uneori cu placere, alteori regretand acest lucru, pentru ca Aune era un om cu coloana vertebrala si nu se pronunta niciodata in timpul proceselor asupra chestiunilor pe care nu le putea sustine cu dovezi stiintifice. Dar pentru ca psihologia nu prea lucreaza cu dovezi, se intampla adesea ca martorul acuzarii sa devina cel mai bun prieten al apararii, caci semnele de intrebare pe care le ridica lucrau in general in favoarea celui acuzat. Harry, in calitatea lui de ofiter de politie, folosise experienta lui Aune in cazuri de crima de atatea ori, incat il considera coleg. Cand avusese probleme cu bautura, Harry se lasase intru totul pe mainile acestui barbat cu inima calda, destept si putin cam arogant care – daca era incoltit – ar fi recunoscut ca ii e prieten.

— Deci aici te refugiezi? intreba Aune.

— Da, zise Harry si-i facu semn cu ochiul Majei, care era la tejghea si care ii raspunse imediat, intrand in bucatarie.

— Si ce mananci?

— Ardei japonez. Chilii.

O broboana de sudoare se rostogoli pe nasul lui Harry, se agata de varf pret de o secunda, apoi cazu pe fata de masa. Aune studie pata uda plin de uimire.

— Am fost la sala, explica Harry.

Aune stramba din nas.

— Ca om de stiinta, cred ca ar trebui sa te aplaud, dar ca filosof, as pune sub semnul intrebarii faptul ca iti supui corpul unor asemenea lucruri neplacute.

Un vas de inox plin cu cafea si o ceasca fura asezate in fata lui Harry.

— Multumesc, Maja.

— Accese de vinovatie, zise Aune. Unii oameni nu fac fata sentimentului decat daca se autopedepsesc. Ca atunci cand simti ca totul se destrama, Harry. In cazul tau, alcoolul nu e un refugiu, ci cel mai bun mod de a te autopedepsi.

— Multumesc. Te-am mai auzit punandu-mi acest diagnostic.

— De asta te antrenezi cu atata zel? Mustrari de constiinta?

Harry ridica din umeri.

Aune cobori vocea:

— Ellen se joaca cu mintea ta?

Privirea lui Harry se intretaie cu aceea a lui Aune. Duse incet ceasca de cafea la gura si lua o inghititura, apoi o puse jos, strambandu-se.

— Nu, nu e vorba de cazul Ellen Gjelten. Ne-am blocat, dar asta nu pentru ca nu ne-am facut treaba. Cu siguranta ca nu de asta. La un moment dat o sa apara ceva. Trebuie doar sa asteptam.

— Bine, zise Aune. Nu e vina ta ca Ellen a fost ucisa. Sa tii minte asta. Si nu uita: toti colegii tai considera ca a fost arestat cine trebuie.

— Poate da, poate nu. E mort si nu poate spune nimic.

— Nu lasa, Harry, ca acest lucru sa devina un fel de idee fixe. Aune baga doua degete in buzunarul vestei de tweed, scoase un ceas de argint si se uita repede la el. Dar banuiesc ca nu m-ai chemat ca sa vorbim despre sentimente de vinovatie?

— Nu, nu de asta. Harry scoase la randul lui din buzunar un teanc de fotografii. As vrea sa-mi spui ce parere ai despre astea.

Aune incepu sa rasfoiasca gramada de fotografii.

— Se pare ca e un jaf de banca. Banuiesc ca asta nu ii priveste pe cei de la Omucideri.

— O sa intelegi cand o sa vezi urmatoarea poza.

— Da? Arata cu degetul spre camera.

— Scuze, urmatoarea.

— Ah. E…?

— Da, nu prea se vede foc pentru ca e un AG3, dar tocmai a tras. Uite, glontul tocmai a intrat in capul femeii. In urmatoarea poza, ii iese prin spatele capului si se infige in lemnul de langa geam.

Aune puse fotografia jos.

— De ce trebuie sa-mi arati mereu fotografii macabre, Harry?

— Ca sa stii despre ce vorbim. Uita-te la urmatoarea.

Aune ofta.

— Hotul si-a pus banii acolo, explica Harry, aratand cu degetul. Acum nu-i ramane decat sa fuga. E profesionist, calm, precis si nu are nici un motiv sa intimideze pe cineva sau sa-i forteze sa faca ceva. Cu toate astea, se hotaraste sa mai intarzie cateva secunde si sa o impuste pe casiera. Asta pur si simplu pentru ca directorul de sucursala a intarziat sase secunde cand a golit bancomatul.

Aune amesteca incet cu lingurita in ceai, formand opturi.

— Iar acum te intrebi ce motiv a avut?

— Da, exista mereu un motiv, dar e greu sa stii care parte a rationamentului sa o iei in consideratie. Care e prima impresie?

— Tulburari serioase de personalitate.

— Dar tot ce face in rest pare foarte rational.

— Tulburare de personalitate nu inseamna ca e idiot. Cei care sufera de asta se pricep la fel de bine, sau chiar mai bine, sa isi atinga scopurile. Ceea ce ii deosebeste de noi este ca vor lucruri diferite.

— Dar drogurile? Exista vreun drog care sa faca dintr-o persoana normala sa devina asa de agresiva incat sa vrea sa ucida?

Aune clatina din cap.

— Drogurile nu fac decat sa accentueze sau sa diminueze tendinte latente sau care se manifesta slab. Un alcoolic care isi ucide sotia are tendinta sa o bata cand e treaz. Crime premeditate ca aceasta sunt aproape mereu comise de oameni care au o anumita predispozitie.

— Deci vrei sa zici ca individul e nebun?

— Sau programat in avans.

— Programat in avans?

Aune incuviinta.

— Il mai tii minte pe Raskol Baxhet, hotul care nu a fost prins niciodata?

Harry dadu din cap ca nu.

— E tigan, zise Aune. Ani de zile s-au lansat zvonuri in jurul acestei figuri misterioase. Se zice ca era adevaratul creier din spatele celor mai mari jafuri de masini care transportau valori si din institutii financiare din Oslo in anii optzeci. Politiei i-a luat cativa ani buni sa accepte ca exista cu adevarat si nici atunci nu au reusit sa stranga vreo proba impotriva lui.

— Acum imi aduc aminte vag, zise Harry. Dar credeam ca a fost arestat.

— Fals. Cel mai aproape de el au ajuns cand au prins doi spargatori care au afirmat ca vor aduce dovezi impotriva lui Raskol, dar si ei au disparut in circumstante dubioase.

— Nu e un lucru ciudat, spuse Harry, scotand un pachet de tigari Camel.

— E ciudat fiindca erau in inchisoare.

Harry fluiera usor.

— Si totusi imi aduc aminte ca, in final, a fost prins si e in inchisoare.

— E adevarat, confirma Aune. Numai ca nu a fost arestat. Raskol s-a autodenuntat. Intr-o zi, a aparut la sediul politiei, spunand ca vrea sa recunoasca o serie de jafuri mai vechi de banci pe care le-a comis. Bineinteles ca acest lucru a creat mare agitatie. Nimeni nu intelegea nimic, iar Raskol a refuzat sa explice de ce se preda. Inainte sa fie trimis in judecata, m-au chemat sa verific daca e in toate mintile si ca ceea ce a spus sta in picioare. Raskol a fost de acord sa stea de vorba cu mine cu doua conditii. Prima, sa jucam o partida de sah – sa nu ma intrebi de unde stia ca sunt jucator impatimit. Si cea de-a doua, sa aduc cu mine traducerea in franceza a cartii Arta razboiului, o veche carte chinezeasca despre strategia militara.

Aune deschise o cutie de trabucuri Nobel Petit.

— Am comandat cartea la Paris si am luat cu mine o tabla de sah. Am intrat in celula unde statea si am fost intampinat de un barbat care semana cu un calugar. M-a intrebat daca pot sa-i imprumut stiloul, a rasfoit cartea si apoi a dat din cap in semn ca pot sa pun tabla de sah. Am asezat piesele si am deschis cu mutarea Reti – nu iti ataci adversarul pana cand nu ai control asupra centrului, mutare adesea eficienta impotriva adversarilor de talie medie. E imposibil de stiut dintr-o singura mutare ce intentionezi, dar tiganul s-a uitat peste carte la tabla, si-a mangaiat barbuta, m-a privit zambind cu inteles, si-a notat ceva in carte… Isi aprinse trabucul cu o bricheta de argint. …si a continuat sa citeasca. Asa ca l-am intrebat: „Nu faci nici o mutare?” L-am privit cum scrie mai departe cu stiloul meu in timp ce mi-a raspuns: „Nu e nevoie. Scriu aici cum o sa se termine jocul. O sa pierzi regele”. I-am explicat ca e imposibil sa stie cum va evolua jocul dupa doar o singura mutare. „Pui pariu?” zice el. Am incercat sa rad, dar el a insistat. Asa ca am fost de acord sa pun pariu pe o suta doar ca sa ii castig bunavointa in vederea interviului. Mi-a cerut sa vada notitele si a trebuit sa le pun langa tabla unde sa le poata vedea. A ridicat mana de parca ar fi vrut sa faca o mutare, apoi lucrurile s-au intamplat cu repeziciune.

— O partida de sah rapida?

Aune zambi si, ingandurat, sufla un cerc de fum inspre tavan.

— In secunda urmatoare, ma tinea de gat cu capul pe spate, astfel incat nu vedeam decat tavanul si mi-a soptit la ureche: „Gadjo, simti lama?” Bineinteles ca simteam, otelul ei subtire si ascutit lipit de larinxul meu, gata sa-mi patrunda pielea. Ai avut vreodata acest sentiment, Harry?

Harry incerca sa se gandeasca la experiente similare, dar nu gasi nimic la fel. Clatina din cap.

— M-am simtit jalnic, cum zic unii dintre pacientii mei. Eram asa de inspaimantat, incat aproape ca am facut pe mine. Apoi mi-a soptit la ureche: „O sa pierzi regele, Aune”. A slabit putin stramtoarea ca sa pot sa ridic mana si sa dobor piesele. Apoi, la fel de neasteptat, mi-a dat drumul. S-a intors la masa si m-a asteptat sa ma ridic in picioare si sa respir normal. „Ce dracu’ a fost asta?” am gemut. „Un jaf de banca, mi-a raspuns. Intai planul si apoi executia.” Apoi mi-a aratat ce scrisese pe carte. Nu era decat singura mea mutare si „regele alb capituleaza”. M-a intrebat apoi: „Asta raspunde la intrebarea ta, Aune?”

— Ce i-ai spus?

— Nimic. Am strigat la paznic sa vina. Dar, inainte ca acesta sa vina, i-am pus o ultima intrebare lui Raskol, pentru ca stiam ca voi innebuni tot gandindu-ma la acel lucru daca nu primeam un raspuns acolo si atunci. Am spus: „Ai fi facut-o? Mi-ai fi taiat gatul daca nu capitulam? Doar ca sa castigi un pariu prostesc?”

— Si ce a raspuns?

— A zambit si m-a intrebat daca stiu ce e programarea in avans.

— Si?

— Asta a fost tot. Usa s-a deschis si am plecat.

— Dar ce voia sa spuna cu programarea in avans?

Aune isi impinse cana de cafea.

— Iti poti programa creierul dinainte pentru a urma un anumit model de comportament. Creierul va respinge alte impulsuri si va urma regulile hotarate dinainte, fie ce-o fi. Asta e folositor in situatii in care impulsul natural al creierului e sa se panicheze. Ca de exemplu, atunci cand nu se deschide parasuta. Sper ca in asemenea cazuri parasutistii au proceduri de urgenta programate in avans.

— Sau soldatii cand lupta.

— Exact. Cu toate astea, exista metode care pot programa oamenii intr-o asemenea masura incat acestia intra intr-un fel de transa, nefiind influentati nici de evenimente externe extreme, devenind astfel un fel de roboti vii. De fapt, asta e visul oricarui general, inspaimantator de simplu, cu conditia sa cunosti tehnicile necesare.

— Vorbesti despre hipnoza?

— Mie imi place s-o numesc programare in avans. Suna mai putin confuz. Inseamna, de fapt, sa inchizi sau sa deschizi caile impulsurilor. Daca esti inteligent, te poti programa in avans cu usurinta – e vorba de asa-zisa autohipnoza. Daca Raskol se programase dinainte sa ma ucida in cazul in care nu as fi capitulat, s-ar fi opus singur la a face altfel.

— Dar nu te-a ucis, nu?

— Toate programele au un buton de salvare, o parola care te scoate din transa. In cazul de fata, se poate sa fi fost vorba de capturarea regelui alb.

— Hm. Fascinant.

— Si acum ajung unde doream…

— Cred ca am inteles, zise Harry. E posibil ca spargatorul din poza sa se fi autoprogramat in avans sa traga daca seful sucursalei nu avea sa respecte limita de timp.

— Regulile programarii in avans trebuie sa fie simple, zise Aune, lasand trabucul sa cada in cana pe care o acoperi cu farfuria. Ca sa intri in transa, trebuie sa-ti concepi un sistem inchis, mic, dar logic, care sa respinga alte ganduri.

Harry puse langa ceasca de cafea o bancnota de cincizeci de coroane si se ridica. Aune il privi in tacere cum isi strange toate fotografiile inainte sa-i spuna:

— Nu crezi o boaba din ce ti-am spus, nu?

— Nu.

Aune se ridica si isi incheie nasturii de la haina.

— Atunci ce crezi?

— Cred ceea ce m-a invatat experienta, zise Harry. Ca raufacatorii sunt, in general, la fel de ignoranti ca si mine, aleg calea usoara si nu au motive complicate. Pe scurt, ca lucrurile sunt in mare masura ceea ce par a fi. Pun pariu ca acest spargator e fie sarit de pe fix, fie cuprins de panica. Fapta lui nu are nici un sens si de aici deduc ca e prost. Gandeste-te la tiganul pe care e evident ca il consideri foarte destept. Cat a primit pentru ca te-a atacat cu un cutit?

— Nimic, zise Aune zambind ironic.

— Poftim?

— Nu au gasit nici un cutit.

— Parca ai zis ca erai incuiat in celula cu el.

— Ai stat vreodata la plaja intins pe burta, iar prietenii ti-au spus sa nu te misti pentru ca au carbuni incinsi pe care ii tin chiar deasupra ta? Apoi auzi pe unul care zice ah, si in secunda urmatoare simti cum carbunii iti ard spatele?

Harry se gandi putin la amintirile pe care le avea din vacante si raspunse fara sa mai stea pe ganduri:

— Nu.

— Si se dovedeste ca nu e decat o gluma, ca sunt doar niste cuburi de gheata.

— Si?

Aune ofta.

— Uneori ma intreb cum ti-ai petrecut cei treizeci si cinci de ani pe care sustii ca ii ai.

Harry isi trecu mana peste fata. Era obosit.

— Bine, Aune, ma dau batut.

— Ce vreau sa spun e ca un bun manipulator te poate face sa crezi ca marginea unei bancnote de o suta e lama unui cutit.

Blonda il privi pe Harry in ochi si ii promise ca va fi soare, desi se va innora pe parcursul zilei. Harry apasa pe butonul OFF si imaginea deveni un punct luminos in mijlocul ecranului de 35 de centimetri. Totusi, cand inchise ochii, imaginea lui Stine Grette ii ramase pe retina si auzi ecoul vocii reporterului: „…pana acum politia nu are suspecti in acest caz”.

Deschise ochii din nou si privi reflexia din ecranul mort. A lui, a vechiului fotoliu verde si a masutei de cafea goale, cu urme de pahare si de sticle pe ea. Totul era neschimbat. De cand se stia, televizorul portabil statea pe raft, intre ghidul Planeta singuratica – Thailanda si o harta rutiera a Norvegiei, si acolo ramasese. Citise despre pragul celor sapte ani si despre cum oamenii doresc sa-si schimbe locuinta. Sau meseria. Sau partenerul. Dar el nu observase nimic si avea aceeasi slujba de aproape zece ani. Harry se uita la ceas. La opt, spusese Anna.

Cat despre parteneri, relatiile sale nu durasera niciodata suficient de mult timp incat sa testeze teoria. In afara de doua care ar fi avut sanse sa dureze atat, toate relatiile lui Harry se terminasera din cauza a ceea ce numea el pragul de sase saptamani. Nu stia daca aceasta rezerva a lui in a se implica se datora faptului ca in ambele dati cand iubise o femeie rasplata fusese o tragedie. Sau sa fie oare de vina cele doua iubiri eterne ale lui – investigatiile si alcoolul? In orice caz, pana sa o cunoasca pe Rakel cu doi ani in urma, incepuse sa creada ca nu era facut pentru relatii pe termen lung. Se gandi la dormitorul ei mare si racoros din Holmenkollen. Monosilabele codificate de la micul dejun. Desenele lui Oleg de pe frigider, trei oameni care se tineau de mana, dintre care unul era asa de inalt incat ajungea la soarele galben de pe cerul albastru-deschis, iar sub el scria HARY.

Harry se ridica din scaun, gasi bucata de hartie cu numarul ei de telefon langa robot si forma numarul de mobil. Suna de patru ori inainte ca de la celalalt capat sa-i raspunda o voce.

— Buna, Harry.

— Buna. De unde ai stiut ca sunt eu?

Un raset abia auzit.

— Pe unde ai umblat in ultimii ani, Harry?

— Pe ici, pe colo. De ce ma intrebi? Am zis iar vreo prostie?

Ea rase si mai tare.

— A, da, ti-a aparut numarul meu pe ecran. Ce tampit sunt!

Harry isi dadu seama ca vorbea ca un caraghios, dar nu avea importanta. Cel mai important lucru era sa ii spuna ce avea de spus si sa inchida. Si cu asta, basta.

— Asculta, Anna, in legatura cu intalnirea noastra din seara asta…

— Nu fi copil, Harry!

— Copil?

— Tocmai pregatesc cel mai bun curry al mileniului. Si daca te temi ca o sa te seduc, va trebui sa te dezamagesc. Pur si simplu cred ca ne suntem datori unul altuia cu cateva ore de conversatie la o cina. Sa ne aducem aminte de vremurile trecute. Sa lamurim cateva neintelegeri. Sau poate ca nu. Poate doar sa radem. Iti mai aduci aminte de ardeiul japonez?

— Sigur ca da.

— Minunat. La opt fix, atunci?

— Vezi…

— Bine.

Harry ramase uitandu-se la telefon.

JALALABAD

— O sa te omor in curand, zise Harry, strangand mai tare otelul rece al pistolului. Vreau doar sa stii mai intai. Sa te poti gandi la asta. Deschide gura!

Harry vorbea cu papusile de ceara. Nemiscate, fara suflet, neumane. Harry transpirase sub masca, iar sangele ii zvacnea in tample, fiecare zvacnitura aducand cu ea o durere surda. Nu voia sa vada oameni in jurul lui, nu voia sa le intalneasca privirile acuzatoare.

— Pune banii in sacosa, zise el persoanei cu chipul nevazut din fata lui. Si tine sacosa deasupra capului.

Cel cu fata nevazuta incepu sa rada si Harry intoarse pistolul sa-l loveasca in cap, dar rata. Ceilalti aflati in banca incepura sa rada si Harry se uita la ei prin gaurile inegale ale mastii. Ii parura brusc cunoscuti. Fata de la a doua tejghea semana cu Birgitta. Si ar fi jurat ca barbatul de culoare de langa bancomat era Andrew. Si doamna cu parul alb si cu carucior…

— Mama, sopti el.

— Vrei banii sau nu? zise cel cu fata nevazuta. Mai sunt douazeci si cinci de secunde.

— Eu hotarasc cat mai e! striga Harry, varand teava pistolului in gura acestuia. Tu esti. Am stiut mereu ca tu esti. O sa mori in sase secunde. Teme-te pentru viata ta!

Sangele tasni din gura celui cu fata nevazuta si un dinte ii atarna din gura, dar acesta vorbi de parca nu si-ar fi dat seama:

— Nu pot sa amestec alocarea de timp si de resurse cu consideratii si emotii personale.

Undeva, un telefon suna frenetic.

— Teme-te pentru viata ta asa cum si ea s-a temut!

— Nu face din asta un fel idee fixe, Harry.

Harry simti cum acesta mesteca teava pistolului.

— Nenorocitule, era colega noastra! Era cea mai buna…

Masca se lipise de fata lui Harry si ii ingreuna respiratia. Dar vocea celui cu fata nevazuta continua nepasatoare:

— I-au dat papucii.

— … prietena.

Harry apasa pe tragaci. Nu se intampla nimic. Deschise ochii.

Primul gand al lui Harry a fost ca atipise. Statea in acelasi fotoliu verde, uitandu-se fix la ecranul mort al televizorului. Dar haina era noua. Zacea peste el, acoperindu-i jumatate din fata; simtea in gura gustul materialului ud. Iar lumina zilei umplea camera. Apoi simti ciocanul. Atinsese un nerv al ochiului, in mod repetat, cu o precizie necrutatoare. Rezultatul era o durere groaznica si cunoscuta. Incerca sa deruleze caseta. Ajunsese oare la barul lui Schroder? Incepuse sa bea la Anna? Dar totul era cum ii era cel mai teama: un gol. Isi aducea aminte ca statuse in sufragerie dupa ce vorbise cu Anna la telefon, dar restul era vid. In acea clipa, simti cum i se intoarce stomacul pe dos. Harry se apleca peste marginea fotoliului si vomita pe parchet. Gemu, inchise ochii si incerca sa nu mai auda sunetul telefonului care nu inceta sa sune. Cand intra robotul, deja adormise.

Era ca si cum cineva ciopartise timpul si aruncase bucatile. Harry se trezi din nou, dar nu deschise imediat ochii ca sa vada daca era vreo imbunatatire. Din cate isi putu da seama, nici una.

Singurele diferente erau ca ciocanele isi marisera acum aria de actiune, ca duhnea a voma si ca stia ca nu o sa mai poata sa adoarma. Numara pana la trei, se ridica, facu opt pasi impleticiti pana la baie, unde isi goli iar continutul stomacului. Statu tinandu-se de vasul de la toaleta in timp ce se straduia sa-si recapete suflarea. Spre surprinderea lui, vazu ca voma galbena ce se prelingea pe portelanul alb avea particule microscopice verzi si rosii. Reusi sa prinda intre degete o bucatica rosie, se duse la chiuveta, o spala si o ridica in lumina. Apoi o puse prudent intre dinti si apasa. Se stramba simtind ca ii ia gura foc de la ardeiul japonez. Se spala pe fata si statu drept. Si atunci vazu in oglinda ochiul invinetit. Lumina din sufragerie il intepa in timp ce deschise robotul.

„Sunt Beate Lonn. Sper ca nu te deranjez, dar Ivarsson a zis sa te sun imediat. A mai fost jefuita o banca. Den Norske Bank din Kirkeveien, intre parcul Frogner si intersectia Majorstuen.”

CEATA

Soarele disparuse dupa sirul de nori de un gri metalizat ce se strecurasera foarte jos, deasupra fiordului Oslo, iar vantul de sud sufla aproape cu forta unui uragan, ca un preludiu la ploaia care fusese anuntata. Jgheaburile caselor suierau si copertinele magazinelor falfaiau peste tot in Kirke­veien. Copacii erau acum complet goi; era ca si cum ultimele culori ar fi fost extrase din oras si Oslo fusese lasat in alb si negru. Harry se pleca in fata vantului si isi vari mainile in buzunare, tinandu-se de haina. Observa ca pierduse ultimul nasture, probabil in cursul serii sau al noptii, si nu era singurul lucru lipsa. Cand voise sa o sune pe Anna ca sa il ajute sa reconstituie cele intamplate noaptea, descoperise ca isi pierduse si telefonul mobil. Si cand o sunase de la un telefon fix, auzise o voce care ii amintise vag de o alta voce, din trecut. Spunea ca persoana pe care incearca sa o contacteze nu e disponibila, dar poate sa isi lase numarul sau un mesaj. Nu se deranjase sa o faca.

Harry isi revenise repede si descoperise ca e surprinzator de usor sa rezisti dorintei de a continua sa bei si de a merge la Vinmonopolet sau la barul lui Schroder din apropiere. In loc de asta, facuse un dus, se imbracase si o luase pe bulevardul Sofies, pe langa stadionul Bislett, prin Pilestre­det, pe langa Stenspark si traversase Majorstuen. Se intreba ce bause oare. Desi nu avea durerile abdominale obligatorii purtand marca whisky-ului Jim Beam, toate simturile ii erau invaluite intr-un un nor de ceata pe care nici macar rafalele de vant nu putura sa il risipeasca.

In fata sucursalei Den Norske Bank stateau doua masini de politie cu girofarurile aprinse. Harry arata in graba legitimatia unui politist in uniforma, trecu pe sub banda pusa de politie si se indrepta spre intrare, acolo unde Weber vorbea cu unul dintre oamenii lui de la Krimteknisk, Departamentul de investigatii.

— Buna ziua, inspectore, zise Weber accentuand cuvantul „ziua”. Ridica din sprancene cand vazu ochiul vanat al acestuia. Te-a batut nevasta?

Lui Harry nu-i veni in minte nici un raspuns, asa ca scoase o tigara din pachet.

— Deci ce avem aici?

— Un barbat mascat cu o pusca AG3.

— Si pasarea si-a luat zborul?

— Definitiv.

— A vorbit cineva cu martorii?

— Da. Li si Li au treaba, se ocupa de asta la sediul central.

— Avem ceva detalii in legatura cu cele intamplate?

— Spargatorul i-a dat femeii care e sefa sucursalei douazeci si cinci de secunde sa deschida bancomatul in timp ce tinea pusca la capul uneia dintre femeile din spatele tejghelei.

— Si a pus-o pe ea sa vorbeasca?

— Da. Si cand a intrat in banca a folosit aceleasi cuvinte in engleza.

— This is a hold-up. Nobody move! zise o voce din spatele lor si urma un raset scurt, sacadat. Dragut din partea ta ca ai putut sa vii, Hole. O, Doamne, ce-ai patit, ai cazut in baie?

Harry isi aprinse tigara cu o mana in timp ce ii intinse pachetul lui Ivarsson, care clatina din cap.

— Pacatos obicei, Hole.

— Ai dreptate. Harry baga pachetul de Camel in buzunarul interior al hainei. Sa nu-ti oferi niciodata tigarile, ci sa presupui ca un domn adevarat isi cumpara singur. Benjamin Franklin.

— Serios? replica Ivarsson, ignorand ranjetul lui Weber. Cum le stii tu pe toate, Hole. Probabil ca stii si ca spargatorul nostru a dat din nou lovitura – asa cum am prezis noi ca se va intampla?

— De unde stii ca a fost el?

— Dupa cum ai auzit, e o copie la indigo a jafului bancii Nordea de pe Bogstadveien.

— Da? facu Harry tragand adanc in piept. Si unde e cadavrul?

Ivarsson si Harry se tintuira cu privirea. Dintii de reptila lucira. Weber interveni:

— Sefa sucursalei a fost rapida. A golit bancomatul in douazeci si trei de secunde.

— Nu exista victime, zise Ivarsson. Esti dezamagit?

— Nu, replica Harry, scotand fumul pe nari.

O rafala de vant il imprastie. Dar ceata din creierul lui refuza sa dispara.

Halvorsen isi ridica privirea de la Silvia cand se deschise usa.

— Poti sa-mi faci un espresso tare pronto? zise Harry, prabusindu-se in scaunul de la birou.

— Buna dimineata si tie, zise Halvorsen. Arati ca dracu’.

Harry isi cuprinse fata in maini.

— Nu-mi aduc aminte nici o boaba din ce s-a intamplat azi-noapte. Habar nu am ce am baut, dar nu mai pun gura pe nimic in viata mea.

Se uita printre degete si vazu cum colegul lui se incruntase ingrijorat.

— Stai linistit, Halvorsen, a fost doar o intamplare. Acum sunt treaz cum e biroul asta.

— Ce s-a intamplat?

Harry rase fals.

— Judecand dupa continutul stomacului, am luat masa cu o veche amica. Am sunat-o de mai multe ori ca sa-mi confirme asta, dar nu raspunde.

— O ea?

— Da, o ea.

— Nu e o politista prea desteapta atunci, nu? rosti Halvorsen circumspect.

— Concentreaza-te asupra cafelei, mormai Harry. O fosta iubita. O chestie destul de inocenta.

— De unde stii daca nu-ti mai amintesti nimic?

Harry isi freca barbia nebarbierita cu mana, gandindu-se la ce ii spusese Aune, ca drogurile pur si simplu accentueaza tendinte latente. Nu-si dadea seama daca asta era ceva care sa-l linisteasca, incepeau sa iasa la iveala detalii izolate. O rochie neagra. Anna purtase o rochie neagra. Si el statea intins pe scari. Si o femeie l-a ajutat sa se ridice. I se vedea doar jumatate din fata. Ca in unul dintre portretele Annei.

— Am mereu goluri de memorie, explica Harry. Iar de data asta nu a fost mai rau decat in alte dati.

— Si ochiul?

— Probabil ca m-am ciocnit de vreun dulap prin bucatarie cand m-am intors acasa sau ceva de genul asta.

— Nu vreau sa te supar, Harry, dar pare a fi ceva mai serios decat un dulap de bucatarie.

— Bine, zise Harry luand ceasca de cafea cu ambele maini. Par eu suparat? In general, cand se lasa cu vreo betie, eram in compania unora care nu-mi placeau nici cand eram treaz.

— Apropo, ai un mesaj de la Moller. Mi-a spus sa-ti zic ca e in regula, dar nu a specificat despre ce e vorba.

Harry plimba cafeaua prin gura inainte sa-i raspunda:

— O sa afli, Halvorsen, o sa afli.

Jefuirea bancii a fost discutata in detaliu la sedinta tinuta de echipa celor de la investigatii in sediul politiei in acea dupa-amiaza. Didrik Gud­mundson ii informa ca trecusera trei minute din momentul in care sunase alarma si pana ajunsese politia, dar spargatorul deja fugise de la locul faptei. In afara de faptul ca inconjurasera si blocasera cele mai apropiate strazi cu masini de politie, in primele zece minute de dupa jaf alcatuisera un cordon exterior ce acoperea principalele artere rutiere: E18 dinspre Fornebu, Centura 3 dinspre Ulleval, Trondheimsveien dinspre spitalul Aker, Griniveien dinspre Basrum si intersectia prin Piata Carl Berners.

— As vrea sa-l putem numi cordonul de fier, dar stiti cum stam cu personalul in vremurile astea.

Toril Li interogase un martor care spusese ca vazuse un barbat cu o cagula pe cap sarind pe locul din spate al unui Opel Ascona alb care astepta pe Majorstuveien. Masina facuse imediat stanga in sus pe bulevardul Jacob Aalls. Magnus Rian afirma ca un alt martor vazuse o masina alba, posibil un Opel, intrand intr-un garaj din Vindern si, imediat dupa aceea, plecase un Volvo albastru. Ivarsson studie harta agatata de tabla.

— Nu prea are sens. Dati in urmarire si masinile Volvo albastre, Ola. Weber?

— Fibre textile, zise Weber. Doua in spatele tejghelei peste care s-a aplecat si una langa usa.

— Bine!

Ivarsson ridica pumnul in aer a satisfactie.

Se tot plimba in jurul mesei din spatele lor, lucru care il irita pe Harry ingrozitor.

— Deci nu trebuie decat sa gasim cativa candidati. O sa postam caseta video pe net de indata ce Beate o termina de editat.

— Oare e un lucru intelept? intreba Harry, lipindu-si scaunul de perete pentru a-i bloca trecerea lui Ivarsson.

PAS-ul il privi surprins.

— Intelept? Nu cred ca ne-ar deranja daca o sa fim sunati de cineva dornic sa ne dea numele persoanei de pe caseta.

Ola interveni:

— Iti mai aduci aminte cand a sunat o mama sa ne spuna ca si-a vazut fiul pe caseta unei spargeri de pe internet? Si s-a dovedit ca deja participa la o alta spargere?

Rasete. Ivarsson zambi.

— Nu refuzam niciodata martori noi, Hole.

— Sau noi epigoni?

Harry isi duse mainile la ceafa.

— Imitatori? Revino-ti, Hole.

— Mda. Daca ar fi sa jefuiesc o banca astazi, cu siguranta l-as copia pe cel mai cautat spargator al momentului din Norvegia si as indrepta banuielile asupra lui. Toate detaliile jafului Bogstadveien au fost disponibile pe net.

Ivarsson clatina din cap.

— Ma tem ca spargatorul obisnuit din zilele noastre nu-i atat de sofisticat, Hole. Vrea altcineva sa le explice celor de la Omucideri care este principala trasatura a unui spargator cu experienta? Nu? Bine, atunci. Acesta repeta mereu – cu o precizie dureroasa – spargerea anterioara. Doar atunci cand da gres – cand nu obtine banii sau este arestat – isi schimba modalitatea de a actiona.

— Asta iti sustine teoria, dar nu o exclude pe a mea, zise Harry.

Ivarsson arunca o privire disperata celor de la masa, de parca ar fi cerut ajutor.

— Bine, Hole. O sa ai ocazia sa-ti testezi teoria. De fapt, tocmai am hotarat sa experimentam o noua abordare. Ideea de baza e ca o echipa mica va lucra independent in paralel cu echipa de investigatii. Ideea apartine celor de la FBI si scopul este sa evitam sa intram pe o linie moarta, sa avem doar o singura perspectiva asupra cazului – lucru care se intampla adesea cand e vorba de echipe mari de politisti, atunci cand, in mod constient sau inconstient, se formeaza un consens asupra principalelor caracteristici ale cazului. Echipa mica poate aduce o viziune noua si proaspata pentru ca lucreaza separat si nu este influentata de celalalt grup. Aceasta metoda si-a dovedit eficacitatea in cazuri dificile. Cu totii aflati aici suntem cu siguranta de acord ca Harry Hole are calificarea naturala de a fi membru intr-o asemenea echipa.

Cateva chicoteli. Ivarsson se opri in spatele scaunului lui Beate.

— Beate, o sa faci echipa cu Harry.

Beate se inrosi. Ivarsson puse parinteste mana pe umarul ei:

— Nu trebuie decat sa ne spui daca aranjamentul nu va functiona.

— Asa o sa fac.

Harry tocmai se pregatea sa descuie usa de la intrarea in blocul in care locuia, cand se razgandi si se intoarse zece metri pana la alimentara, acolo unde Ali ducea de pe trotuar inauntru cutii cu fructe si legume.

— Salut, Harry. Te simti mai bine acum?

Ali avea un zambet larg pe fata si Harry inchise ochii pret de o secunda. Era cum se temuse.

— Ali, m-ai ajutat?

— Doar pe scari. Cand ti-am deschis usa, ai zis ca te descurci.

— Cum am ajuns acasa? Pe jos sau…

— Cu un taxi. Imi datorezi o suta douazeci de coroane.

Harry mormai si intra dupa Ali in magazin.

— Imi cer scuze, Ali. Serios. Mi-ai putea povesti pe scurt, fara prea multe detalii stanjenitoare?

— Te certai cu taximetristul pe strada. Dormitoarele noastre sunt pe partea aia. Adauga cu un zambet cuceritor: E groaznic sa ai ferestrele pe partea aia.

— Pe la ce ora era?

— Chiar la miezul noptii.

— Tu te trezesti la ora cinci, Ali. Nu stiu ce inteleg oameni de genul tau prin miezul noptii.

— Unsprezece si jumatate. Cel tarziu.

Harry promise ca nu se va mai intampla. Ali incuviinta, asa cum fac oamenii cand asculta povesti pe care le stiu pe dinafara. Harry il intreba cum ar putea sa-i multumeasca, iar acesta ii raspunse ca ar putea sa-i inchirieze spatiul lui nefolosit de la subsol. Harry ii spuse ca o sa se gandeasca si ii dadu lui Ali banii pentru taxi si apoi plati o sticla de cola, o punga de paste si niste chiftele.

— Atunci suntem chit, zise Harry.

Ali clatina din cap dezaprobator.

— Chiria trimestriala, zise presedintele, administratorul si in acelasi timp omul bun la toate al asociatiei de locatari.

— La dracu’, am uitat.

— Eriksen, zambi Ali.

— Cine?

— Unul de la care am primit o scrisoare asta-vara. M-a rugat sa-i trimit numarul de cont ca sa-si poata plati chiria pe mai si iunie din 1972. Recunostea ca din acest motiv nu mai putea sa doarma de treizeci de ani. I-am scris ca nimeni din bloc nu-si mai aminteste de el, asa ca nu e nevoie sa plateasca. Ali arata cu degetul spre Harry. Dar nu o sa fac la fel si cu tine.

Harry ridica amandoua mainile in semn ca se preda.

— O sa transfer banii maine.

Primul lucru pe care il facu Harry cand intra in apartament a fost sa o sune din nou pe Anna. Aceeasi voce ca si data trecuta. Dar nici nu varsa bine pastele si chiftelele in tigaie cand telefonul suna peste zgomotul facut de tigaia incinsa. Alerga pe hol si apuca telefonul.

— Alo! striga.

— Buna, zise o voce bine cunoscuta de femeie de la celalalt capat al firului, putin mirata.

— A, tu erai.

— Da, dar cine credeai ca e?

Harry inchise ochii.

— Cineva de la serviciu. A mai avut loc o spargere.

Cuvintele aveau gust de bila si de chilii. I se intorsese durerea surda din spatele ochilor.

— Am incercat sa te sun pe mobil, zise Rakel.

— L-am pierdut.

— L-ai pierdut?

— L-am lasat pe undeva sau mi-a fost furat. Nu stiu exact, Rakel.

— S-a intamplat ceva, Harry?

— Ce sa se intample?

— Pari… foarte stresat.

— Aaa…

— Da?

Harry inspira.

— Cum merge cu procesul?

Harry asculta, dar nu era in stare sa lege cuvintele in propozitii cu sens. Retinu „situatia financiara”, „ce e mai bine pentru copil” si „mediere” si ajunse la concluzia ca nu prea erau noutati. Urmatoarea intalnire cu avocatii fusese amanata pentru vineri; Oleg era bine, dar se saturase sa stea la hotel.

— Spune-i ca abia astept sa va intoarceti, zise el.

Dupa ce inchise, Harry statu o clipa, gandindu-se daca sa o sune inapoi. Dar pentru ce? Sa ii spuna ca a fost invitat la cina de o fosta iubita si ca habar nu avea ce se intamplase? Harry ramase cu mana pe telefon, dar alarma de incendiu din bucatarie incepu sa sune. Si, dupa ce lua tigaia de pe aragaz si deschise geamul, telefonul suna din nou. Mai tarziu, Harry avea sa se gandeasca la faptul ca lucrurile ar fi stat cu totul altfel daca Bjarne Moller nu ar fi ales sa-l sune in acea seara.

— Stiu ca tocmai ai iesit de la serviciu, zise Moller, dar nu prea avem oameni si a fost descoperita o femeie moarta intr-un apartament. Se pare ca s-a impuscat. Poti sa te duci sa arunci o privire?

— Sigur, sefu’. Iti sunt dator pentru ziua de azi. Apropo, Ivarsson ne-a prezentat ideea cu echipa paralela ca fiind a lui.

— Tu ce-ai fi facut daca erai sef si primeai de sus un asemenea ordin?

— Pentru mine ar fi prea mult sa ma inchipui intr-o asemenea ipostaza. Cum ajung la apartament?

— Stai unde esti. Vine cineva sa te ia.

Douazeci de minute mai tarziu, soneria pe care Harry o auzea arareori bazai, facandu-l sa sara in sus. Vocea metalica si distorsionata de la interfon il anunta ca sosise taxiul, dar Harry simti cum i se face pielea de gaina. Cand cobori si vazu masina rosie sport – o Toyota MR2 – i se confirma banuiala.

— Buna seara, Hole. Vocea venea din masina cu geamul deschis, dar era asa de aproape de asfalt, incat Harry nu putea sa vada cine vorbeste. Harry deschise portiera si fu intampinat de un ritm funky si de un falsetto cunoscut: „You sexy motherfucka!”

Harry incapu cu dificultate pe locul ingust.

— Suntem noi doi in seara asta, zise inspectorul Tom Waaler, deschizand gura cu un maxilar de teuton si dezvelind un sir de dinti perfecti, in mijlocul fetei lui bronzate. Dar ochii de un albastru arctic ramasera reci. Erau multi in politie care nu-l placeau pe Harry, dar, din cate stia, o singura persoana il ura in adevaratul sens al cuvantului. Harry stia ca pentru Waaler era un reprezentant nedemn al fortei politienesti si, prin urmare, un afront personal. In diverse ocazii, Harry se exprimase categoric impotriva vederilor criptofasciste ale lui Waaler si ale catorva altor colegi referitoare la homosexuali, comunisti, someri, pakistanezi, chinezi, negri, tigani, macaronari. Waaler il numise pe Harry „rocker betiv”. Harry banuia ca adevaratul motiv al acestei un era faptul ca bea. Tom Waaler nu putea sa tolereze slabiciunile. Harry banuia ca, din acest motiv, acesta petrecea atat de multe ore in sala de fitness lovind cu pumnul si cu piciorul in niste saci de nisip. Harry il auzise la cantina pe unul dintre ofiterii mai tineri descriind cu admiratie cum Waaler rupsese amandoua mainile unui karatist dintr-o banda de vietnamezi, in apropierea Garii Centrale din Oslo. Avand in vedere parerea lui Waaler despre culoarea pielii, lui Harry i se parea paradoxal ca acesta sa petreaca atat de mult timp la solar, dar poate ca era adevarat ce spusese cineva: Waaler nu era de fapt rasist. Era pur si simplu la fel de incantat sa bata neonazisti si negri, fara discriminare.

In plus fata de tot ceea ce se stia despre el, mai erau niste chestiuni despre care nimeni nu avea cunostinta, dar existau cativa care banuiau ceva. Trecuse mai bine de un an de cand Sverre Olsen – singura persoana care ar fi putut spune de ce fusese ucisa Ellen Gjelten – fusese gasit zacand in pat, cu arma in mana si cu un glont din pistolul Smith & Wesson al lui Waaler intre ochi.

— Ai grija, Waaler.

— Scuze?

Harry intinse mana si dadu mai incet gemetele ce ieseau din radio.

— E o seara geroasa.

Motorul toarse ca o masina de cusut, dar sunetul era inselator; cand masina accelera, Harry simti pe pielea lui ce tare era locul din spate. Urcara dealul in viteza, pe langa Stenspark, de-a lungul bulevardului Suhms.

— Unde mergem? intreba Harry.

— Aici, zise Waaler, trecand brusc pe banda din stanga, taind fata unei masini.

Geamul era tot deschis si Harry auzi fasaitul frunzelor ude lipindu-se de cauciucuri.

— Bun venit inapoi la Omucideri, zise Harry. Nu mai esti dorit in POT?

— Au fost restructurari, raspunse Waaler. In plus, seful si cu Moller au vrut sa ma intorc. Am avut rezultate foarte bune la Brigada, daca mai tii minte.

— Cum as putea sa uit?

— Pai se spun atatea despre efectele pe termen lung ale bauturii.

Harry abia daca apuca sa se sprijine cu mainile in bordul masinii ca sa nu fie aruncat direct in parbriz de frana brusca. Torpedoul se deschise si ceva greu cazu, lovindu-se de genunchiul lui Harry.

— Ce mama dracului a fost asta? gemu el.

— Un Jericho 941, de la politia din Israel, zise Waaler oprind motorul. Nu e incarcat. Lasa-l acolo. Am ajuns.

— Aici? intreba Harry uimit si se apleca sa se uite la blocul galben din fata lui.

— De ce nu? replica Waaler, deja coborand din masina.

Harry simti ca i se accelereaza bataile inimii. In timp ce cauta manerul portierei, dintre toate gandurile care ii vajaiau prin cap, unul puse stapanire pe el: ar fi trebuit sa o sune inapoi pe Rakel.

Se lasase din nou ceata. Se scurgea pe strazi, prin crapaturile din jurul geamurilor inchise aflate in spatele copacilor de pe bulevard, din usa albastra care se deschise dupa ce se auzise vocea stridenta a lui Weber la interfon si din gaurile de la cheia usilor pe langa care treceau in timp ce urcau scarile. Il invaluia pe Harry precum o plapuma de lana si, cand intrara in camera, Harry avu senzatia ca paseste pe nori. Totul in jurul lui – oamenii, vocile, tiuitul statiilor walkie-talkie, lumina bliturilor – capatase o stralucire ca de vis, o aura de detasare, caci toate acestea nu erau, nu puteau fi adevarate. Dar, stand in fata patului unde zacea moarta cu un pistol in mana dreapta si o gaura neagra in frunte, isi dadu seama ca nu poate sa se uite la sangele de pe perna sau sa vada expresia ei acuzatoare. In schimb, isi fixa privirea pe capul patului, pe calul fara cap, sperand ca in curand se va ridica ceata, iar el se va trezi.

SORGENFRIGATA

Se auzeau glasuri in jurul lui.

— Sunt inspectorul Waaler. Poate cineva sa-mi prezinte pe scurt faptele?

— Am ajuns aici acum trei sferturi de ora. A fost gasita de electrician.

— Cand?

— La ora cinci. A sunat imediat la politie. Il cheama… stai sa vad… Rene Jensen. Am aici codul lui numeric si adresa.

— Bine. Suna si verifica daca are cazier.

— Bine.

— Rene Jensen?

— Eu sunt.

— Poti sa vii aici? Ma numesc Waaler. Cum ai intrat?

— Asa cum i-am spus si celuilalt politist, cu cheia asta. A lasat-o la mine la magazin marti pentru ca urma sa nu fie acasa cand veneam eu.

— Pentru ca era la serviciu?

— Nu stiu. Nu cred ca lucra. Adica nu avea o slujba normala. Zicea ca organizeaza un fel de expozitie.

— Atunci era artista. A auzit vreunul dintre voi de ea?

Tacere.

— Ce faceai in dormitor, Jensen?

— Cautam baia.

O alta voce.

— Baia e in spatele acelei usi.

— Bine. Ti s-a parut ceva suspect cand ai intrat in apartament, Jensen?

— A… ce vreti sa ziceti prin suspect?

— Era usa descuiata? Vreun geam deschis? Vreun miros sau vreun sunet? Orice.

— Usa era incuiata. Nu am vazut nici un geam deschis, dar nu m-am uitat in mod special. Singurul miros era de la acel solvent…

— Terebentina?

O alta voce:

— Intr-una din camerele mai mari sunt materiale pentru pictura.

— Multumesc. Ai mai observat ceva, Jensen?

— Ce m-ati intrebat ultima oara?

— Despre sunete.

— A, da, sunete! Nu, nu prea multe sunete, de fapt era liniste de mormant. Adica… nu am vrut sa spun…

— Nu-i nici o problema, Jensen. O mai intalnisesi pe defuncta inainte?

— N-am vazut-o niciodata pana sa vina la magazin. Parea destul de vesela.

— Ce voia sa faci?

— Sa repar termostatul de la incalzirea din baie.

— Ai putea sa ne faci un serviciu si sa verifici daca intr-adevar e vreo problema? Sa vezi daca are ceva termostatul?

— De ce? A, inteleg, ar fi putut sa puna la cale toata povestea, iar eu ar fi trebuit sa o gasesc?

— Ceva de genul asta.

— Mda, termostatul era prajit.

— Prajit?

— Nu functioneaza.

— De unde stii?

Pauza.

— Cu siguranta ca ti s-a spus sa nu atingi nimic, nu, Jensen?

— Da, dar v-a luat atat de mult pana sa ajungeti si m-am cam plictisit, asa ca a trebuit sa caut ceva de facut.

— Deci acum termostatul defunctei functioneaza?

— Aa… Da.

Harry incerca sa se dea jos din pat, dar picioarele nu-l ascultara. Doctorul inchisese ochii Annei si acum parea ca doarme. Tom Waaler il trimisese pe electrician acasa si-i spusese sa nu plece pe nicaieri timp de cateva zile. Le ceruse sa plece si celor de la patrula care raspunsese la apel. Harry nu si-ar fi inchipuit niciodata ca o sa simta asa ceva, dar era de fapt bucuros ca Waaler era acolo. Daca nu ar fi fost experimentatul sau coleg, nu ar fi fost in stare sa puna nici macar o singura intrebare inteligenta, ca sa nu mai vorbim sa ia vreo decizie inteligenta.

Waaler il intreba pe doctor daca poate sa le comunice cateva concluzii provizorii.

— E clar ca glontul a trecut prin craniu, a distrus creierul oprind astfel toate functiile vitale. Presupunand ca temperatura in camera a fost constanta, temperatura corpului sugereaza ca e moarta de cel putin saisprezece ore. Nici un semn de violenta. Nici un semn de injectie sau alte indicatii externe de folosire de medicamente. Totusi… Doctorul se opri ca sa creeze suspans. Cicatricile de pe maini arata ca a mai incercat asta si inainte. E doar o speculatie, dar vorbesc din experienta, si cred ca era maniaco-depresiva, sau doar depresiva cu tendinte sinucigase. Pot sa pun pariu ca e in evidenta unui psiholog.

Harry incerca sa spuna ceva, dar nici limba nu-l asculta.

— O sa aflu mai multe dupa o examinare mai amanuntita.

— Multumesc, doctore. Weber, ai ceva sa ne spui?

— Arma e o Beretta M92F, o arma foarte rara. Nu e decat un set de amprente pe arma, cu siguranta ale ei. Glontul s-a oprit intr-una din tabliile patului si se potriveste cu arma, asa ca raportul balistic va arata ca a fost tras din acest pistol. O sa ai un raport complet maine.

— Bine, Weber. Inca ceva. Usa era incuiata cand a venit electricianul. Am vazut ca usa are o incuietoare standard si nu are lant, deci e imposibil sa fi fost cineva aici si apoi sa plece, decat daca a luat cheia defunctei si a incuiat usa dupa el. Cu alte cuvinte, daca o sa gasim cheia, putem exclude aceasta posibilitate.

Weber incuviinta si ridica un creion galben de care zanganeau un inel si o cheie.

— Era pe dulapul de pe hol. E genul de sistem care deschide usa principala de la intrarea in bloc si toate spatiile comune. Am verificat si se potriveste si la usa de la intrare.

— Excelent. Tot ce ne lipseste de fapt acum e clasica scrisoare de adio. Aveti vreo obiectie daca declaram cazul deja inchis?

Waaler se uita la Weber, la doctor si la Harry.

— Bine. Putem sa-i anuntam familia sa vina sa o identifice.

Se duse pe hol in timp ce Harry statea langa pat. Imediat, Waaler baga capul din nou pe usa.

— Nu e oare minunat cand totul se potriveste asa, Hole?

Creierul lui Hole trimise mesaj la cap sa incuviinteze, dar nu isi dadu seama daca acesta il asculta.

ILUZIA

Ma uit la primul film video. Cand il vizionez cadru cu cadru, vad cum erupe flacara. Particule de praf care inca nu au fost transformate in energie pura, precum un roi stralucitor de asteroizi din urma unei comete mari, vor arde in timp ce cometa isi continua linistita cursul. Si nimeni nu poate sa faca nimic pentru ca acesta e cursul care a fost predestinat cu milioane de ani in urma, inainte ca omenirea, inainte ca emotiile, inainte ca ura sa se fi nascut. Glontul patrunde in cap, reteaza activitatea mentala si anuleaza visarea. In centrul craniului, ultimul gand, un impuls neutru din centrul durerii, e risipit. Este un ultim si contradictoriu SOS inainte ca totul sa devina tacere. Apas pe urmatorul titlu de pe video. Ma uit fix pe geam in timp ce calculatorul scrasneste, navigand prin noaptea internetului. Pe cer sunt stele si cred ca fiecare dintre ele e dovada destinului implacabil. Stelele nu au nici o ratiune; sunt cocotate deasupra nevoii de logica si de context a omului. Si de aceea, cred, sunt atat de frumoase.

Apoi urmatoarea caseta video e la rand. Apas pe PLAY. E ca un teatru ambulant care pune in scena acelasi spectacol, doar locul difera. Aceleasi dialoguri si intamplari, aceleasi costume, acelasi scenariu. Doar figurantii se schimba. Si scena finala. In seara asta nu a fost nici o tragedie.

Sunt multumit de mine insumi. Am gasit nucleul personajului pe care il joc – adversarul calm si profesionist care stie exact ce vrea si care ucide daca e nevoie. Nimeni nu incearca sa traga de timp; nu mai indrazneste nimeni dupa Bog­stadveien. Si din acest motiv, pret de doua minute, eu sunt Dumnezeu – cele o suta douazeci de secunde pe care mi le ofer. Iluzia functioneaza. Hainele groase de sub salopeta, talpile duble, lentilele de contact colorate si miscarile studiate.

Inchid calculatorul si in camera se face intuneric. De afara nu se aude decat zgomotul indepartat al orasului. Astazi m-am intalnit cu Printul. Un tip ciudat. Ma face sa ma simt precum Pluvianus aegyptius, pasarea aceea mica ce traieste din curatatul dintilor crocodililor. Mi-a spus ca situatia e sub control, iar cei de la Sectia Jafuri nu au gasit nici un indiciu. Si-a primit partea, iar eu am primit pistolul evreiesc pe care mi-l promisese.

Probabil ca ar trebui sa fiu fericit, dar nimic nu mai poate sa-mi dea sentimentul de implinire de sine.

Dupa aceea, am sunat la sediul politiei de la un telefon public, dar nu au vrut sa-mi spuna nimic pana cand nu le-am precizat ca sunt ruda. Mi-au spus ca a fost sinucidere; ca Anna s-a impuscat. Cazul era inchis. Nici nu am inchis bine telefonul, ca am si izbucnit in ras.

PARTEA A DOUA

FREITOD

— Albert Camus spunea ca Freitod, sinuciderea, e singura problema cu adevarat serioasa pe care o are filosofia, zise Aune, ridicandu-si privirea spre cerul cenusiu de deasupra Bogstadveienului. Pentru ca decizia legata de faptul daca viata merita sau nu sa fie traita e raspunsul la intrebarea fundamentala a filosofiei. Restul – daca lumea e sau nu tridimensionala sau mintea are noua sau douasprezece categorii – vine mai tarziu.

— Hm, zise Harry.

— Multi dintre colegii mei au studiat de ce se sinucid oamenii. Stii care este cauza cea mai obisnuita, conform cercetarilor lor?

— Speram sa-mi raspunzi tu la intrebarea asta.

Harry trebui sa faca slalom printre oamenii de pe trotuarul ingust ca sa tina pasul cu psihologul cel grasut.

— Pentru ca nu mai vor sa traiasca, replica Aune.

— Cred ca merita Premiul Nobel pentru descoperirea asta.

Harry il sunase pe Aune cu o seara inainte si aranjase sa treaca sa-l ia de la biroul din Sporveisgata la ora noua. Trecura pe langa sucursala bancii Nordea, si Harry observa ca in fata la 7-Eleven mai era inca tomberonul verde.

— Adesea uitam ca decizia de a se sinucide e luata de multe ori de oameni rationali si sanatosi care nu cred ca viata mai are ce sa le ofere, continua Aune. De exemplu, de batrani care si-au pierdut tovarasul de viata sau care au probleme de sanatate.

— Femeia asta era tanara si plina de viata. Ce motive rationale ar fi putut avea?

— In primul rand, trebuie sa definesti sensul cuvantului rational. Cand o persoana deprimata opteaza sa scape de durere luandu-si viata, e de presupus ca acesta a cantarit optiunile. Pe de alta parte, e greu sa privesti sinuciderea ca pe ceva rational dupa un scenariu tipic in care suferindul e pe cale sa iasa din tunel si abia atunci gaseste energia sa infaptuiasca actiunea de sinucidere.

— Sinuciderea poate fi un act complet spontan?

— Bineinteles. Totusi, e mai posibil sa fie la inceput doar o tentativa, mai ales la femei. In SUA s-a calculat ca fiecare femeie care s-a sinucis are in spate zece pseudotentative.

— Pseudo?

— Cand iei cinci somnifere inseamna ca strigi de fapt dupa ajutor, un lucru destul de serios, dar nu e cotat ca tentativa de sinucidere cand pe noptiera se afla un flacon pe jumatate plin.

— De data asta a fost vorba de impuscare.

— Atunci e vorba de o sinucidere masculina.

— Masculina?

— Unul dintre motivele pentru care barbatii au mai mult succes e pentru ca aleg metode mai agresive si mai mortale decat femeile. Pistoale si cladiri inalte in loc sa-si taie venele sau sa ia o supradoza. E ceva neobisnuit ca o femeie sa se impuste.

— Suspect de neobisnuit?

Aune il privi pe Harry atent.

— Ai motive sa crezi ca nu e vorba de o sinucidere?

Harry clatina din cap in semn ca nu.

— Vreau doar sa fiu foarte sigur. Trebuie sa o luam pe aici. Apartamentul ei e ceva mai in susul strazii.

— Sorgenfrigata? Aune rase si se uita cu ochii intredeschisi la norii amenintatori de pe cer. Normal.

— Normal?

— Sorgenfri se numea palatul lui Christophe, regele haitian care s-a sinucis cand a fost luat prizonier de catre francezi. Palatul mai era cunoscut sub numele de Sans Souci. Adica Fara griji. Strada Fara Griji. Si-a indreptat pusca spre cer pentru a se razbuna pe Dumnezeu.

— Da…

— Si cred ca stii ce a spus Ola Bauer, scriitorul, despre aceasta strada? „M-am mutat pe Sorgenfrigata, dar nici asta nu m-a ajutat prea mult.”

Aune radea asa de tare, incat ii tremura barbia dubla.

Halvorsen statea langa usa si astepta.

— M-am intalnit cu Bjarne Moller cand era sa plec de la sectie, zise el. Era convins ca acest caz a fost inchis.

— Trebuie sa punem doar cap la cap cateva amanunte, explica Harry si descuie usa cu cheia pe care i-o daduse electricianul.

Banda galbena din fata usii fusese inlaturata si cadavrul fusese luat; in rest, nu era nimic schimbat fata de seara precedenta. Intrara in dormitor. Cearsaful alb de pe patul mare stralucea in penumbra.

— Deci ce cauti? intreba Halvorsen in timp ce Harry tragea draperiile.

— O cheie in plus a apartamentului, zise Harry.

— De ce?

— Am presupus ca avea o cheie in plus, cea pe care i-a dat-o electricianului. Am facut cateva investigatii. Sistemele de inchidere nu pot fi facute la orice lacatuserie; trebuie sa fie comandate de la fabricant printr-un lacatus autorizat. De vreme ce cheia se potriveste si la usa de la intrare, si la cea a apartamentului, asociatia de locatari va dori sa aiba control asupra lor. Prin urmare, locatarii trebuie sa faca o cerere scrisa catre asociatie atunci cand comanda chei noi. In urma unui acord cu asociatia, e responsabilitatea lacatusului sa tina o lista a cheilor furnizate fiecarui apartament. Am sunat seara trecuta la Lasesmeden, lacatuseria de pe bulevardul Vibes. Pe numele Annei Bethsen s-au dat doua chei de rezerva, asta insemnand trei chei cu totul. Dar unde e a treia? Pana cand aceasta nu va fi gasita, nu putem exclude posibilitatea ca a fost cineva aici cand a murit si a incuiat usa dupa el cand a plecat.

Halvorsen incuviinta incet.

— Deci a treia cheie…

— Da, a treia cheie. Poti sa incepi de aici, Halvorsen, pana ce ii arat eu ceva lui Aune?

— Bine.

— Da, si inca ceva. Sa nu te mire daca imi gasesti pe aici telefonul mobil. Cred ca l-am lasat aici ieri dupa-amiaza.

— Parca ai spus ca l-ai pierdut alaltaieri.

— L-am pierdut si l-am gasit. Si iar l-am pierdut. Stii…

Halvorsen dadu din cap. Harry il conduse pe Aune pe hol inspre camerele de zi.

— Te-am abordat pe tine pentru ca esti singura persoana din cate stiu care picteaza.

— Din pacate, asta cam e o exagerare.

Aune inca mai gafaia dupa ce urcase atatea scari.

— Da, dar stii cate ceva despre arta, asa ca sper ca poti sa-mi explici ceva din asta.

Harry deschise usile glisante si intrara in camera urmatoare, aprinse lumina si arata cu degetul. Dar, in loc sa se uite la cele trei tablouri, Aune isi tinu respiratia si se indrepta spre veioza cu trei capete. Isi scoase ochelarii din buzunarul hainei din tweed, se apleca si citi inscriptia masiva.

— Mai sa fie! exclama cu entuziasm. O veioza Grimmer veritabila.

— Grimmer.

— Bertol Grimmer. Celebrul designer german. Printre alte lucruri, el a conceput monumentul victoriei pe care Hitler l-a inaltat in Paris in 1941. Ar fi putut sa fie unul dintre cei mai mari artisti ai timpurilor noastre, dar la apusul carierei sale a iesit la iveala faptul ca era pe trei sferturi tigan. A fost trimis intr-un lagar si numele lui a fost sters de pe mai multe cladiri si opere la care a lucrat. Grimmer a supravietuit, dar si-a rupt ambele maini in cariera de piatra unde munceau tiganii. A continuat sa munceasca si dupa razboi, desi, din cauza dizabilitatii, nu a mai atins aceleasi culmi de glorie. Asta cu siguranta e facuta in anii de dupa razboi.

Aune scoase abajurul.

Harry tusi:

— De fapt, eu aveam mai degraba in minte aceste portrete.

— De amator, pufni Aune. Mai bine te-ai concentra asupra acestei statui elegante ce reprezinta o femeie. Zeita Nemesis, motivul favorit al lui Bertol Grimmer dupa razboi. Zeita razbunarii, intamplator, razbunarea e adesea unul dintre motivele sinuciderii. Persoana respectiva crede ca e vina altcuiva ca a esuat in viata si vrea sa-l faca pe acesta sa se simta vinovat recurgand la sinucidere. Si Bertol Grimmer si-a luat viata dupa ce si-a ucis sotia pentru ca aceasta avea un iubit. Razbunare, razbunare, razbunare. Stiai ca oamenii sunt singurele creaturi care recurg la razbunare? Ceea ce e interesant legat de razbunare…

— Aune?

— A, da, tablourile astea, vrei sa ti le interpretez, nu? Hm, se aseamana destul de mult cu testul Rorschach.

— Adica tablourile pe care le aratati pacientilor pentru a face asociatii?

— Corect. Problema aici e ca daca interpretez aceste tablouri, o sa afli probabil mai multe despre viata mea interioara decat despre a ei. Doar ca nimeni nu mai crede in zilele noastre in testul Rorschach, asa ca de ce nu? Sa vad… Aceste tablouri sunt foarte intunecate, probabil ca era mai degraba manioasa decat deprimata. E clar ca unul dintre ele nu este inca terminat.

— Poate ca asa trebuie sa fie, poate ca formeaza un intreg?

— Ce te face sa spui asta?

— Nu stiu, poate pentru ca lumina celor trei veioze cade perfect pe cate un tablou?

— Hm. Aune duse un deget la gura, ganditor. Ai dreptate. Sigur ca ai dreptate. Si mai stii ceva Harry?

— Nu. Ce?

— Pentru mine nu inseamna nimic – scuza-mi expresia – nici cat o ceapa degerata. Asta-i tot?

— Da. A, apropo, mai e un mic detaliu pentru ca tot te ocupi de pictat. Dupa cum se vede, paleta e in stanga sevaletului. Nu e foarte incomod?

— Ba da, in afara de cazul in care era stangace.

— Inteleg. Trebuie sa-l ajut pe Halvorsen. Nu stiu cum as putea sa-ti multumesc.

— Stiu eu. Iti trec o ora pe urmatoarea factura.

Halvorsen terminase cu dormitorul.

— Nu avea prea multe lucruri, zise el. E ca si cum as perchezitiona o camera de hotel. Doar haine, obiecte de igiena personala, un fier de calcat, prosoape, lenjerie si tot asa. Nici o poza de familie, nici o scrisoare sau documente personale.

O ora mai tarziu, Harry intelese ce vrusese Halvorsen sa spuna. Cercetasera tot apartamentul si se intorsesera in dormitor fara sa gaseasca mare lucru – doar o nota de telefon.

— Asta e un lucru de-a dreptul ciudat, zise Halvorsen si se aseza la birou in fata lui Harry. Cu siguranta a facut curatenie. Poate ca a vrut sa ia totul cu ea cand a plecat, intelegi ce vreau sa spun.

— Inteleg. Nu ai vazut vreun laptop?

— Laptop?

— Calculator portabil.

— La ce te referi?

— Nu vezi urma patrata de pe lemnul asta? Harry arata cu degetul la biroul dintre ei. Se pare ca a existat un laptop aici care a fost luat.

— Da?

Harry simti privirea cercetatoare a lui Halvorsen.

Ajunsi in strada, se uitara in sus la ferestrele blocului galben pal, in timp ce Harry fuma o tigara botita ratacita in buzunarul interior al hainei.

— Chestia asta cu familia e chiar ciudata, nu? intreba Halvorsen.

— Ce anume?

— Nu ti-a spus Moller? Nu au putut sa dea de adresa parintilor ei, a fratilor, a surorilor sau a oricarei rude in afara de un unchi aflat in inchisoare. Moller a trebuit sa sune personal la pompe funebre ca sa vina sa o ia pe biata fata. De parca moartea n-ar fi si asa o experienta destul de solitara.

— Hm. La ce pompe funebre?

— La Sandemann, zise Halvorsen. Unchiul vrea sa fie incinerata.

Harry trase din tigara si privi cum fumul se ridica si se imprastie. Sfarsitul procesului care incepuse cu taranul care cultivase tutun pe un camp din Mexic. Samanta devenise in patru luni o planta inalta cat un stat de om si doua luni mai tarziu fusese recoltata, scuturata, uscata, sortata, impachetata si trimisa la fabricile RJ Reynolds din Florida sau Texas unde devenise o tigara cu filtru intr-un pachet, un pachet galben de Camel dintr-un cartus care fusese apoi exportat in Europa. La opt luni dupa ce fusese o frunza a unei plante verzi sub soarele Mexicului, cade din buzunarul hainei unui betiv in timp ce acesta se impiedica pe scari sau dintr-un taxi, sau care se acopera cu haina in chip de patura pentru ca nu poate sau nu indrazneste sa deschida usa dormitorului din cauza tuturor monstrilor ascunsi sub pat. Si apoi, cand in cele din urma gaseste tigara, botita si acoperita de puf de la haina, o baga in gura ce duhneste si o aprinde. Dupa ce frunza de tutun uscata si tocata poposeste in acest corp, daruindu-i o secunda de placere, este suflata in aer si este in sfarsit libera. Libera sa se topeasca, sa se risipeasca. Sa fie uitata.

Halvorsen tusi scurt de doua ori.

— De unde stiai ca a comandat cheile la lacatuseria de pe bulevardul Vibes?

Harry arunca mucul de tigara si stranse si mai tare haina pe el.

— Se pare ca Aune are dreptate, zise el. O sa ploua. Daca mergi direct la politie, poti sa ma iei si pe mine.

— Cu siguranta sunt mii de lacatuserii in Oslo, Harry.

— Mda. L-am sunat pe Knut Arne Ringnes, vicepresedintele asociatiei de locatari. O persoana amabila. Apeleaza la aceeasi lacatuserie de douazeci de ani. Mergem?

— Bine ca ai venit, zise Beate Lonn in timp ce Harry intra in Casa Durerii. Am descoperit ceva noaptea trecuta. Priveste. Derula caseta si apasa butonul PAUSE. O imagine tremuranda cu chipul lui Stine Grette intoarsa spre cagula spargatorului umplea ecranul. Am marit o portiune din imagine. Am vrut sa maresc fata lui Stine la maximum.

— De ce? intreba Harry aruncandu-se in scaun.

— Daca te uiti la tejghea, o sa vezi ca mai sunt opt secunde pana cand Calaul trage…

— Calaul?

Ea zambi rusinata.

— Asa ii spun eu in sinea mea. Bunicul meu avea o ferma, asa ca… da.

— Unde era asta?

— In Valle, in zona Sete.

— Si ai vazut cum erau ucise animalele?

— Da.

Tonul ei nu invita la intrebari suplimentare.

Beate apasa butonul SLOW si fata lui Stine Grette incepu sa se miste. Harry vazu cum clipeste si cum i se misca incet buzele, incepuse sa se teama ca va vedea iar impuscatura cand Beatte opri brusc aparatul video.

— Ai vazut? intreba ea emotionata.

Trecura cateva secunde pana sa ii pice fisa lui Harry.

— Vorbea! zise el. Spune ceva cu cateva secunde inainte de a fi impuscata, dar nu se aude nimic din cauza zgomotului de la inregistrare.

— Asta pentru ca sopteste.

— Cum de mi-a scapat asta? Dar de ce? Si ce spune?

— Sper sa aflam curand. Am vorbit cu un specialist in cititul pe buze de la Institutul pentru Surdomuti. E in drum spre noi.

— Minunat.

Beate se uita la ceas. Harry isi musca buza de jos, inspira si zise incet:

— Beate, am avut candva…

Vazu cum aceasta deveni rigida la auzul folosirii numelui mic.

— Am avut o colega pe care o chema Ellen Gjelten.

— Stiu, zise ea repede. A fost ucisa langa rau.

— Da. Cand ne impotmoleam intr-un caz, aveam mai multe tehnici pentru a activa informatia care ramanea la nivelul subconstientului. Jocuri de asocieri. Scriam cuvinte pe bucati de hartie, chestii de genul asta. Harry zambi stanjenit. Poate ca suna cam lipsit de substanta, dar uneori dadea rezultate. Ma gandeam ca poate as putea incerca si cu tine.

— Cum vrei.

Din nou Harry se gandi cat de sigura pe ea parea Beate cand se concentra asupra unei casete video sau asupra unui ecran de calculator. Acum il privea de parca tocmai ii propusese sa joace poker pe dezbracate.

— Vreau sa stiu care e instinctul tau legat de acest caz anume, zise el.

Ea rase nervos.

— Hm, instinct.

— Uita o vreme de faptele propriu-zise. Harry se apleca in fata. Lasa-ti desteptaciunea la o parte. Nu e nevoie sa aduci argumente pentru ce spui. Spune doar ce te indeamna instinctul.

Ea se uita fix la masa. Harry astepta. Ea ridica apoi privirea si se uita drept in ochii lui.

— Pariez pe doi.

— Doi?

— Pariuri sportive. Echipa aflata in deplasare castiga. Cei cincizeci la suta pe care nu-i rezolvam niciodata.

— Bine. Si de ce e asa?

— Matematica simpla. Cand te gandesti la toti idiotii pe care nu-i prindem, un tip cum e Calaul, care a reflectat asupra problemei si stie cate ceva despre felul nostru de a actiona, are sanse destul de mari.

— Hm. Harry isi freca barbia. Deci instinctul tau face socoteli matematice?

— Nu doar. E ceva legat de felul in care actioneaza. Foarte hotarat. Pare a fi motivat de…

— Beate, ce-l motiveaza? Banii?

— Nu stiu. Conform statisticilor, primul motiv al jafurilor sunt banii si al doilea senzatiile tari…

— Lasa balta statisticile, Beate. Acum esti detectiv. Analizezi nu doar imaginile video, ci si interpretari ale subconstientului tau referitoare la ce ai vazut. Crede-ma, asta e cea mai importanta pista a unui detectiv.

Beate il privi. Harry isi dadu seama ca incerca sa o scoata din ale ei.

— Hai! o zori el. Ce motivatie are Calaul?

— Sentimente.

— Ce fel de sentimente?

— Sentimente puternice.

— Ce fel de sentimente puternice, Beate?

Ea inchise ochii.

— Dragoste sau ura. Ura. Nu, dragoste. Nu stiu.

— De ce o impusca?

— Pentru ca… nu.

— Haide. De ce o impusca?

Harry isi apropiase scaunul de al ei.

— Pentru ca trebuie. Pentru ca a hotarat dinainte…

— Bine! De ce a hotarat dinainte?

Se auzi un ciocanit in usa.

Harry ar fi preferat ca Fritz Bjelke de la Institutul pentru Surdomuti sa nu fi circulat asa de repede cu bicicleta, dar acum era in pragul usii – un barbat grasut si blajin cu ochelari rotunzi si casca roz de biciclist. Bjelke nu era surd si cu siguranta nu era mut. Ca sa afle cat mai multe despre pozitia buzelor lui Stine Grette, derulara intai prima parte a casetei video unde se auzea ce spune. In timp ce caseta mergea, Bjelke vorbi fara intrerupere.

— Sunt specialist, dar de fapt cu totii citim pe buze chiar si atunci cand auzim ce ni se spune. Din acest motiv, e foarte deranjant cand sonorul unui film e in urma cu doar o sutime de secunda.

— Serios, zise Harry. In ceea ce ma priveste, nu inteleg nimic doar din miscarea buzelor.

— Problema e ca doar treizeci sau patruzeci la suta dintre cuvinte pot fi citite direct de pe buze. Pentru a intelege restul, trebuie sa studiezi fata si limbajul corpului si sa-ti folosesti propriile instincte lingvistice si logice pentru a completa cuvintele care lipsesc. A gandi e la fel de important ca a vedea.

— Aici incepe sa sopteasca, zise Beate.

Bjelke tacu imediat si se concentra asupra slabei miscari a buzelor de pe ecran. Beate opri caseta inainte sa fie tras focul de arma.

— Bine, zise Bjelke. Inca o data.

Apoi:

— Inca o data.

Dupa ce vazu a saptea oara, dadu din cap in semn ca vazuse suficient.

— Nu inteleg la ce se refera, zise Bjelke. Harry si Beate schimbara priviri. Dar cred ca stiu ce spune.

Beate aproape ca alerga pe coridor pentru a tine pasul cu Harry.

— E recunoscut drept cel mai bun expert in domeniu din tara, zise ea.

— Asta nu ne ajuta, replica Harry. Chiar el a spus ca nu e sigur.

— Dar daca intr-adevar a spus ce crede Bjelke?

— Nu are nici o logica. Cu siguranta ca a pierdut vreun negativ.

— Nu sunt de acord.

Harry se opri si Beate aproape ca se ciocni de el. Cu o expresie alarmata, ridica privirea spre Harry.

— Bine, spuse el.

Beate fu uimita.

— Ce vrei sa spui?

— E bine sa nu fii de acord. A nu fi de acord inseamna ca ai vazut sau ai inteles ceva, desi nu stii sigur ce. Si mai e ceva ce eu n-am inteles. Porni din nou. Sa presupunem ca ai dreptate. Atunci sa ne gandim catre ce ne conduce acest lucru. Se opri in fata liftului si apasa pe buton.

— Unde te duci? intreba Beate.

— Sa verific niste detalii. Ma intorc in mai putin de o ora.

Usile liftului se deschisera si PAS Ivarsson pasi afara.

— Aha! zambi el larg. Cei mai buni detectivi au plecat la vanatoare. Ceva nou de raportat?

— Ideea cu echipele paralele e tocmai ca nu trebuie sa raportam asa de des. Sau nu? zise Harry trecand pe langa el si intrand in lift. Eu asa am inteles de la tine si de la FBI.

Zambetul larg nu se sterse de pe fata lui Ivarsson.

— Dar e evident ca informatiile-cheie trebuie impartasite.

Harry apasa butonul pentru primul etaj, dar Ivarsson se puse in usa.

— Deci?

Harry dadu din umeri.

— Stine Grette ii sopteste ceva ucigasului inainte ca acesta sa traga.

— Hm?

— Credem ca ii spune: „E vina mea”.

— E vina mea?

— Da.

Ivarsson se incrunta.

— E imposibil, nu? Ar fi mai logic sa spuna: „Nu e vina mea”. Adica nu e vina ei ca sefului de sucursala i-a luat cu sase secunde mai mult sa puna banii in sacosa.

— Nu sunt de acord, replica Harry si se uita cu intentie la ceas. Am fost ajutati de unul dintre cei mai buni experti in domeniu din tara. Beate te poate pune la curent cu detaliile.

Ivarsson se sprijinea de una din usile liftului care il impingea nerabdatoare de la spate.

— Deci in confuzia de moment omite negatia. Asta e tot ce aveti? Beate?

Beate rosi.

— Tocmai m-am apucat sa studiez inregistrarea jafului bancii din Kirkeveien.

— Vreo concluzie?

Isi plimba privirea de la Ivarsson la Harry si inapoi.

— Deocamdata nu.

— Deci nimic, concluziona Ivarsson. Poate ca veti fi bucurosi sa aflati ca am identificat noua suspecti pe care i-am adus sa ii interogam. Si avem o strategie sa scoatem ceva de la Raskol.

— De la Raskol? intreba Harry.

— Raskol Baxhet, regele sobolanilor in carne si oase, zise Ivarsson si isi prinse degetele de gaicile pantalonilor. Inspira si isi trase in sus pantalonii ranjind vesel. Dar Beate te poate pune la curent cu detaliile mai tarziu.

MARMURA

Harry era constient ca in anumite chestiuni era limitat. De exemplu, Bogstadveien. Nu ii placea Bogstadveien. Nu stia de ce; poate pentru ca pe aceasta strada, pavata cu aur si cu petrol, Muntele Fericit din Tara Fericita, nimeni nu zambea. Nici Harry nu zambea, dar el locuia pe Bislett, nu era platit ca sa zambeasca si chiar in acel moment avea motive serioase sa nu o faca. Totusi, asta nu insemna ca Harry, ca majoritatea norvegienilor, nu aprecia cand i se zambea.

In sinea sa, Harry incerca sa-l scuze pe baiatul din spatele tejghelei de la 7-Eleven. Probabil ca isi ura slujba, probabil ca si el locuia pe Bislett si, in plus, incepuse din nou sa ploua.

Fata palida plina de cosuri de un rosu aprins arunca o privire plictisita asupra legitimatiei de politist.

— De unde sa stiu eu de cat timp e afara tomberonul?

— Pentru ca e verde si iti blocheaza jumatate din vederea spre Bog­stadveien, zise Harry.

Baiatul mormai si isi duse mainile la soldurile pe care abia daca se tineau pantalonii.

— O saptamana. Sau asa ceva. Hei, o gramada de oameni asteapta la coada.

— Hm. M-am uitat inauntru. E aproape gol in afara de cateva sticle si ziare. Stii cumva cine l-a pus acolo?

— Nu.

— Vad ca aveti o camera de filmat deasupra tejghelei. Pare ca prinde si tomberonul, nu?

— Daca asa ziceti.

— Daca mai ai filmarea de vinerea trecuta, as vrea sa o vad.

— Sunati maine. Tobben va fi aici.

— Tobben?

— Seful magazinului.

— Iti propun sa-l suni pe Tobben acum, sa-i ceri voie sa-mi dai caseta si nu o sa te mai retin.

— Tre’be s-o caut, zise el si cosurile de pe fata i se inrosira si mai tare. N-am timp sa caut casete acum.

— Bine, facu Harry fara sa se miste. Dar dupa ora de inchidere?

— Avem deschis non-stop, zise baiatul rotindu-si privirea.

— Era o gluma, replica Harry.

— Da. Ha, ha, facu baiatul cu o voce de somnambul. Cumparati ceva sau ce?

Harry clatina din cap si baiatul se uita peste umarul lui.

— Urmatorul.

Harry ofta si se intoarse spre coada de oameni din fata tejghelei.

— Nu urmeaza nimeni. Sunt de la Politia din Oslo. Ridica in sus legitimatia. Si aceasta persoana e arestata pentru ca nu vorbeste corect.

Harry putea fi limitat in anumite chestiuni. Dar chiar in acea clipa, fu multumit de replica. Aprecia cand i se zambea.

Dar nu-i placea zambetul care parea sa faca parte din pregatirea profesionala a predicatorilor, a politicienilor si a celor de la pompe funebre. Zambesc din ochi in timp ce vorbesc si acest lucru ii dadea lui Sandemann de la Serviciile Funerare Sandemann o sinceritate care, impreuna cu temperatura din camera mortuara din biserica Majorstuen, il facura pe Harry sa tremure. Se uita in jur. Doua cosciuge, un scaun, o coroana de flori, un reprezentant al pompelor funebre in costum negru si par pieptanat peste cap.

— Arata minunat, zise Sandemann. Linistita. Calma. Demna. Sunteti un membru al familiei?

— Nu chiar.

Harry ii arata legitimatia de politist in speranta ca sinceritatea era rezervata doar apropiatilor. Dar nu era.

— Un lucru tragic ca o viata atat de tanara a trebuit sa se termine asa.

Sandemann zambi si isi impreuna palmele. Degetele sale erau neobisnuit de subtiri si de noduroase.

— As vrea sa ma uit putin la hainele cu care era imbracata defuncta atunci cand a fost gasita, zise Harry. Mi s-a spus de la birou ca le-ati adus aici.

Sandemann incuviinta, lua o punga alba de plastic si ii spuse ca facuse asta in eventualitatea in care parintii sau fratii apareau si le cereau. Harry cauta degeaba in buzunarele rochiei negre.

— Cautati ceva anume? intreba Sandemann pe un ton nevinovat in timp ce se uita peste umarul lui Harry.

— O cheie de la intrare, il lamuri Harry. Nu ati gasit nimic cand ati… Se uita tinta la degetele noduroase ale lui Sandemann… Dezbracat-o?

Sandemann inchise ochii si clatina din cap.

— Sigurul lucru de sub rochie era ea insasi. In afara de poza din pantof, bineinteles.

— Poza?

— Curios, nu? Ce mai obiceiuri au unii. E tot in pantof.

Harry scoase din punga un pantof negru, cu toc inalt, si o revazu in pragul usii cand sosise la ea: rochie neagra, pantofi negri, buze rosii.

Poza era o fotografie indoita la colt a unei femei cu trei copii pe o plaja. Parea a fi o poza de vacanta, de undeva din Norvegia, cu stanci mari si netede iesind din apa si pini inalti pe dealurile din fundal.

— A venit cineva din familia ei? intreba Harry.

— Doar unchiul ei. Impreuna cu unul dintre colegii dumneavoastra, evident.

— Evident?

— Da, am inteles ca face inchisoare.

Harry nu raspunse. Sandemann se apleca in fata in asa fel incat capul lui mic, retras intre umeri, il facea sa semene cu un vultur.

— M-am intrebat si eu de ce. Soaptele lui sunau ca un strigat ragusit de pasare. De vreme ce nici macar nu va avea voie sa participe la inmormantare, vreau sa spun…

Harry tusi scurt.

— Pot sa o vad?

Sandemann paru dezamagit, dar arata politicos cu mana spre unul din cosciuge.

Ca de obicei, Harry fu socat de cat de mult poate schimba aspectul unui cadavru mana unui profesionist. Anna chiar parea impacata. Ii atinse fruntea. Parca ar fi atins marmura.

— Ce e cu colierul?

— Sunt niste banuti de aur, zise Sandemann. Unchiul ei l-a adus.

— Si asta ce e?

Harry ridica un manunchi de hartii prins cu un elastic gros si cafeniu. Era un teanc de bancnote de o suta de coroane.

— E un obicei de-al lor, zise Sandemann.

— Cine sunt acesti ei pe care ii tot pomeniti?

— Nu stiati? Buzele subtiri si umede ale lui Sandemann se desfacura intr-un zambet. Era tiganca.

Toate mesele din cantina din sediului politiei erau ocupate de politisti care vorbeau insufletit. In afara de una. Harry se indrepta spre ea.

— O sa ajungi sa-i cunosti pe colegi in curand, zise el.

Beate il privi fara sa inteleaga si el isi dadu seama ca poate ca aveau in comun mai multe lucruri decat s-ar fi gandit. Se aseza si ii puse in fata o caseta video.

— A fost filmata in ziua spargerii, in magazinul 7-Eleven aflat in partea diametral opusa bancii. Plus o inregistrare din joia de dinainte. Ai putea s-o verifici sa vezi daca e ceva interesant?

— Adica sa vad daca apare spargatorul pe ea? intreba Beate cu gura plina de paine si de pateu.

— Pai putem macar spera, zise el.

— Bineinteles, spuse ea cu ochii umeziti in timp ce se chinuia sa inghita mancarea. In 1993, Kreditkasse din Frogner a fost jefuita. Spargatorul adusese pentru bani pungi de plastic cu inscriptia Shell pe ele. S-a dovedit ca le cumparase cu doar zece minute inaintea jafului de la cea mai apropiata benzinarie Shell. Purta aceleasi haine, doar fara masca. L-am arestat o jumatate de ora mai tarziu.

— Noi, acum opt ani? intreba Harry fara sa se gandeasca.

Chipul lui Beate isi schimba culoarea precum un semafor.

Insfaca o bucata de paine si incerca sa se ascunda in spatele ei.

— Tatal meu, sopti ea.

— Imi cer scuze, n-am vrut sa sune asa.

— Nu conteaza, veni raspunsul imediat.

— Tatal tau…

— A fost ucis, replica ea. Acum mult timp.

Harry tacu si asculta cum mesteca in timp ce isi studia mainile.

— De ce ai luat o caseta filmata cu o saptamana inaintea jafului? il intreba Beate.

— Tomberonul, zise Harry.

— Ce e cu el?

— Am sunat la firma de salubritate si am intrebat. A fost comandat intr-o joi de un anume Stein Sobstad de pe Industrigata si a fost livrat la locul cerut, chiar in fata magazinului 7-EIeven, in ziua urmatoare. In Oslo exista doi Stein Sobstad si amandoi au negat ca ar fi comandat un tomberon. Teoria mea e ca spargatorul a pus sa fie asezat acolo pentru a impiedica vederea prin geam, astfel incat camera sa nu-l filmeze in timp ce traverseaza strada dupa ce paraseste banca. Daca a venit in recunoastere in jurul magazinului 7-Eleven in aceeasi zi in care a comandat tomberonul, poate ca vedem pe cineva care se uita la camera si pe geam inspre banca, verificand unghiurile si asa mai departe.

— Cu ceva noroc. Martorul din afara magazinului 7-Eleven spune ca spargatorul purta inca masca atunci cand a traversat strada, asa ca de ce s-ar fi complicat atat cu tomberonul?

— Poate ca planul era sa-si scoata cagula in timp ce traverseaza. Harry ofta. Nu stiu, stiu doar ca e ceva in neregula cu tomberonul verde. E acolo de o saptamana si in afara de vreun trecator care a aruncat gunoi in el, nu l-a folosit nimeni.

— Bine, zise Beate luand caseta si ridicandu-se.

— Inca ceva, interveni Harry. Ce stii despre tipul asta, Raskol Baxhet?

— Raskol? Beate se incrunta. A fost un fel de figura legendara pana s-a predat singur. Daca ceea ce se zvoneste e adevarat, intr-un fel sau altul, in proportie de nouazeci la suta are legatura cu toate jafurile de banci din Oslo. Cred ca ar putea sa-i denunte pe toti cei care au comis jafuri de banci in ultimii douazeci de ani.

— Deci la asta il foloseste Ivarsson. Unde e inchis?

Beate arata cu degetul peste umarul lui.

— In aripa A de acolo.

— In Botsen?

— Da. Si a refuzat sa discute cu vreun politist pe toata durata condamnarii.

— Deci ce il face pe Ivarsson sa creada ca va reusi?

— A gasit in cele din urma ceva ce Raskol vrea si pe care il poate folosi pentru a negocia. In Botsen se spune ca e singurul lucru pe care Raskol l-a cerut de cand e inchis. Permisiunea de a participa la inmormantarea unei rude.

— Da? facu Harry, sperand ca fata sa nu il tradeze.

— Va fi inmormantata peste doua zile si Raskol a facut o cerere catre directorul inchisorii pentru a-i fi acordata permisiunea de a participa.

Dupa ce Beate pleca, Harry ramase la masa. Pauza de pranz se incheiase si cantina se golea. Era luminoasa si confortabila, si era aprovizionata de o firma norvegiana de catering, asa ca Harry prefera sa manance in oras. Dar brusc isi aminti ca aici dansase cu Rakel la petrecerea de Craciun; chiar in acest loc se hotarase sa o abordeze. Sau fusese invers? Inca ii mai simtea in palma linia curbata a spatelui.

Rakel.

Anna avea sa fie inmormantata peste doua zile si nimeni nu avea nici cea mai mica indoiala ca murise de propria-i mana. El era singura persoana care fusese acolo si care ar fi putut sa ii contrazica, dar nu-si amintea absolut nimic. Deci de ce sa nu lase mortii cu mortii si viii cu viii? Avea totul de pierdut si nimic de castigat. Daca nu din alt motiv, de ce nu putea sa uite de caz macar de dragul lor, al lui si al lui Rakel?

Harry se sprijini in coate si isi ingropa fata in maini.

Daca ar fi putut sa ii contrazica, ar fi facut-o?

Cei de la masa alaturata se intoarsera la auzul scaunului scrasnind pe podea si il privira pe politistul tuns scurt, cu picioare lungi, cum iese repede din cantina.

NOROCUL

Clopoteii de deasupra usii sunara tare in chioscul intunecat si ingramadit in timp ce doi barbati intrara in fuga. Magazinul de fructe si tutun al lui Elmer era unul dintre ultimele chioscuri de acest fel, cu reviste despre masini, pescuit si vanatoare pe un perete si reviste pentru adulti, tigari si trabucuri pe celalalt si trei gramezi de bilete de pariuri sportive pe tejghea, intre batoane lipicioase cu aroma de lemn dulce si purcei de martipan gri si uscati de la Craciun, legati cu o funda.

— De-abia ai reusit, zise Elmer, un barbat slab si chel de saizeci de ani, cu barba si accent din Nordland.

— Uau, asta da viteza, replica Halvorsen si isi scutura ploaia de pe umeri.

— O toamna tipica de Oslo, zise barbatul din nord in bokmal[2]. Ori seceta, ori potop. Camel de douazeci?

Harry incuviinta si isi scoase portofelul.

— Si doua bilete de loterie pentru tanarul politist?

Elmer ii intinse biletele lui Halvorsen, care ii zambi larg si le baga repede in buzunar.

— E vreo problema daca fumez aici, Elmer? intreba Harry si se uita afara, la ploaia care cadea cu galeata, biciuind trotuarul pustiu din fata ferestrei murdare.

— Nici o problema, raspunse Elmer si le dadu restul. Imi castig traiul din otrava si jocuri de noroc.

Se apleca si iesi printr-o perdea maronie, asimetrica, in spatele careia se auzi cum galgaie o masina de facut cafea.

— Uite poza, zise Harry. Vreau doar sa afli cine e femeia.

— Doar?

Halvorsen se uita la fotografia indoita si mata pe care i-o dadu Harry.

— Incepe cu locul in care a fost facuta poza, confirma Harry care fu cuprins de un acces de tuse cand incerca sa retina fumul in plamani. Se pare ca e o statiune de vacanta. Daca asa stau lucrurile, cu siguranta exista vreo alimentara mica sau cineva care inchiriaza casute, ceva de genul asta. Daca familia din poza merge acolo in mod regulat, cineva care lucreaza acolo stie cine sunt. Cand afli asta, poti sa lasi restul pe seama mea.

— Toate astea pentru ca poza era in pantof?

— Nu e un loc obisnuit sa tii poze, nu?

Halvorsen ridica din umeri si iesi in strada.

— Nu s-a oprit, constata Harry.

— Stiu, dar trebuie sa ma duc acasa.

— De ce?

— Din cauza unui lucru numit viata. Nu e ceva care te-ar interesa.

Harry incerca sa zambeasca pentru a-i arata ca intelesese gluma.

— Distractie placuta!

Clopoteii sunara si usa se tranti dupa Halvorsen. Harry trase din tigara si, in timp ce studia oferta de reviste a lui Elmer, isi dadu brusc seama ce putine interese avea in comun cu norvegianul mediu. Oare pentru ca nu mai avea nici unul de fapt? Muzica, da, dar nu se mai facuse nimic bun in ea in ultimii zece ani, nici macar vechii idoli nu mai scosesera nimic. Filmele? Daca iesea de la vreun film fara sentimentul ca i-a fost facuta o lobotomie, se socotea norocos. Nimic altceva. Cu alte cuvinte, singurul lucru care ii mai interesa inca era sa gaseasca oameni si sa-i bage dupa gratii. Si nici macar asta nu-i mai facea inima sa bata ca inainte. Ce era mai inspaimantator, medita Harry lasandu-si mana pe tejgheaua rece si neteda a lui Elmer, era ca asta nu-l deranja catusi de putin. Ca se daduse batut. Pur si simplu se simtea usurat ca imbatranea.



Clopoteii sunara din nou furios.

— Am uitat sa-ti spun de tipul pe care l-am retinut aseara pentru detinere ilegala de arme, zise Halvorsen. Roy Kinnsvik, unul dintre capetele rase de la pizzeria lui Herbert.

Se oprise in prag, cu ploaia care dansa in jurul pantofilor uzi.

— Hm?

— Era evident speriat, asa ca i-am cerut sa imi spuna ce doresc sa stiu si o sa-i dau drumul.

— Si?

— A spus ca l-a vazut pe Sverre Olsen in Grunerlokka in noaptea in care a fost ucisa Ellen.

— Si? Avem mai multi martori care pot confirma asta.

— Da, dar tipul asta l-a vazut pe Olsen stand si discutand cu cineva aflat intr-o masina.

Tigara lui Harry cazu pe podea. O ignora.

— Stie cine era? intreba el incet.

Halvorsen clatina din cap in semn ca nu.

— Nu, l-a recunoscut pe Olsen doar.

— Ti l-a descris?

— Si-a amintit doar ca s-a gandit ca tipul seamana cu un politist. Dar a zis ca probabil l-ar putea recunoaste.

Harry simti cum se incalzeste pe sub haina si rosti fiecare cuvant cu grija:

— A putut sa spuna ce fel de masina era?

— Nu, a trecut in graba pe langa ea.

Harry incuviinta, mangaind tejgheaua cu mana.

Halvorsen isi drese glasul:

— Dar crede ca era o masina sport.

Harry observa tigara de pe podea din care iesea fum.

— Ce culoare?

Halvorsen ridica mana in semn ca se scuza.

— Era rosie? intreba Harry cu o voce joasa si groasa.

— Ce ai spus?

Harry isi indrepta spatele.

— Nimic. Tine minte numele. Si du-te acasa sa-ti vezi de viata.

Clopoteii sunara din nou.

Harry inceta sa mai mangaie tejgheaua, dar nu isi lua mana de pe ea. Brusc, o simti ca pe o marmura rece.

Astrid Monsen avea patruzeci si cinci de ani si traia din traduceri de literatura franceza in garsoniera ei din Sorgenfrigata. Nu exista nici un barbat in viata ei, dar avea o inregistrare cu un caine care latra pe care si-o punea noaptea. Harry ii auzi pasii si cel putin trei incuietori fura descuiate inainte ca usa sa se crape putin si o fata mica si pistruiata sub niste bucle negre sa se uite la el.

— Ih, exclama cand vazu silueta inalta a lui Harry.

Fata poate ca ii era necunoscuta, dar avu imediat senzatia ca o mai intalnise. Probabil datorita felului detaliat in care Anna isi descrisese sinistra vecina.

— Harry Hole de la Omucideri, zise el aratandu-i legitimatia. Am cateva intrebari in legatura cu seara in care a murit Anna Bethsen.

Incerca sa-i zambeasca incurajator cand vazu ca aceasta ramasese cu gura cascata. Din coltul ochiului, Harry zari o miscare in spatele geamului usii vecine.

— Pot sa intru, fru Monsen? Nu dureaza decat un minut.

Astrid Monsen facu doi pasi in spate si Harry profita de prilej sa se strecoare inauntru si sa inchida usa dupa el. Acum vedea bine tunsoarea ei afro. Era evident ca parul era vopsit negru si ii inconjura capul mic si alb precum un glob enorm.

Stateau unul in fata celuilalt in lumina slaba de pe hol, langa niste flori uscate si un poster cu rama de la Muzeul Chagall din Nisa.

— M-ati mai vazut pana acum? intreba Harry.

— Ce… vreti sa spuneti?

— Daca m-ati mai vazut pana acum. Va spun restul dupa.

Aceasta deschise si inchise gura. Apoi scutura ferm din cap in semn ca nu.

— Bine, zise Harry. Ati fost acasa marti noaptea?

Ea incuviinta.

— Ati vazut sau auzit ceva?

— Nimic, raspunse ea, cam prea repede pentru gustul lui Harry.

— Nu va grabiti si ganditi-va, spuse el si incerca sa-i zambeasca prietenos, dar aceasta nu era cea mai exersata expresie din repertoriul lui facial.

— Nimic… zise ea, cautand din priviri usa din spatele lui Harry. Absolut nimic.

Inapoi pe strada, Harry isi aprinse o tigara. O auzise pe Astrid Monsen cum incuie yala in secunda in care el iesise pe usa. Biata de ea. Era ultima de pe lista si putu sa ajunga acum la concluzia ca nimeni nu-l vazuse sau auzise in noaptea in care murise Anna.

Trase de doua ori din tigara si o arunca.

Acasa, se aseza pe scaun si privi timp indelungat ochiul rosu al robotului telefonic inainte sa apese pe butonul PLAY. Era Rakel care ii ura noapte buna si un ziarist care dorea un comentariu in legatura cu cele doua spargeri de banci. Dupa aceea, rederula caseta si asculta mesajul Annei: „Si vrei sa te imbraci cu blugii care stii ca-mi plac mie?”

Isi sterse fata. Apoi scoase caseta si o arunca la cos. Afara picura si in casa Harry tot schimba canalele la televizor. Handbal feminin, telenovele si o emisiune concurs in care puteai sa devii milionar. Harry se opri la o discutie pe un canal suedez dintre un filosof si un sociolog antropolog despre conceptul de razbunare. Unul din ei sustinea ca o tara precum SUA, care reprezinta anumite valori cum ar fi democratia si libertatea, are responsabilitatea morala de a razbuna atacurile de pe teritoriul ei pentru ca acestea sunt in acelasi timp atacuri asupra valorilor pe care le reprezinta. „Doar masurile punitive – si punerea lor in practica – pot proteja un sistem atat de vulnerabil cum e democratia.”

„Dar daca chiar valorile pe care le reprezinta democratia cad victime unui act de razbunare? obiecta celalalt. Ce se intampla daca drepturile celeilalte natiuni, stabilite prin legile internationale, sunt violate? Ce fel de valori aparati daca ii privati de drepturi pe cetatenii nevinovati in vanatoarea de vinovati? Si cum ramane cu valoarea morala a obrazului intors?”

„Problema e ca nu avem decat doi obraji, zise celalalt barbat si zambi. Nu?”

Harry opri televizorul. Se intreba daca sa o sune pe Rakel, dar se hotari ca era prea tarziu. Incerca sa citeasca vreo cateva pagini dintr-o carte de Jim Thompson, dar descoperi ca-i lipseau filele de la 24 la 38. Se ridica si incepu sa masoare camera in sus si in jos. Deschise frigiderul si se uita cuprins de frustrare la o bucata de branza alba si la un borcan cu gem de capsuni. Avea chef de ceva, dar nu stia de ce. Tranti usa frigiderului. Pe cine incerca sa pacaleasca? De fapt, dorea sa bea ceva.

La ora doua dimineata cand se trezi, isi dadu seama ca dormise pe scaun complet imbracat. Se ridica, se duse la baie si bau un pahar de apa.

—  La dracu’, isi spuse uitandu-se in oglinda.

Intra in dormitor si aprinse calculatorul. Gasi pe internet 104 articole in norvegiana despre sinucidere, dar nici unul despre razbunare, doar cuvinte-cheie si legaturi cu motive ale razbunarii in literatura si mitologia greaca. Tocmai se pregatea sa-l inchida, cand isi dadu seama ca nu-si mai verificase e-mailul de cateva saptamani. Avea doua mesaje. Unul era de la furnizorul de cablu care il avertiza in urma cu doua saptamani ca ii vor intrerupe conectarea. Cealalta adresa era anna.beth@chello.no. Dadu clic de doua ori si citi mesajul: „Buna Harry. Sa nu uiti de cheie. Anna”. Ora arata ca fusese trimis cu doua ore inainte ca el sa se intalneasca cu ea pentru ultima oara. Mai citi mesajul o data. Atat de scurt. Asa de… simplu. Presupuse ca asa se trimiteau de fapt mesajele. „Buna Harry.” Pentru cineva din afara, cu siguranta ca pareau doi vechi prieteni, dar fusesera impreuna doar sase saptamani in urma cu mult timp, iar el nici macar nu stia ca ea avea adresa lui de e-mail.

Cand adormi, visa ca era din nou cu pistolul in banca. Oamenii din jurul lui erau facuti din marmura.

GADJO

— Ce vreme minunata e astazi! zise Bjarne Moller cand intra in biroul lui Harry si al lui Halvorsen in dimineata urmatoare.

— Da, bineinteles. Doar ai geam, facu Harry fara sa-si ridice privirea din ceasca de cafea. Si scaun nou, adauga el in timp ce Moller se aseza pe scaunul stricat al lui Halvorsen, care gemu de durere.

— Buna, raza de soare. Ai o zi proasta?

Harry ridica din umeri.

— Ma apropii de patruzeci de ani si a inceput sa-mi placa sa fiu morocanos. E ceva in neregula cu asta?

— Deloc. Ma bucur sa te vad la costum, apropo.

Harry isi ridica reverele de la haina de parca abia atunci ar fi descoperit ca poarta costumul inchis la culoare.

— Ieri a fost sedinta cu sefii departamentelor, zise Moller. Vrei versiunea lunga sau cea scurta?

Harry amesteca in cafea cu un creion.

— Trebuie sa oprim investigatia in cazul lui Ellen, nu?

— Cazul a fost inchis de o gramada de timp, Harry. Si seful de la Investigatii spune ca ii bati la cap sa verifice tot felul de probe.

— Ieri am gasit un martor nou care…

— Mereu apare cate un martor nou, Harry. Pur si simplu vor sa te opresti.

— Dar…

— Harry, am tras linie sub acest caz. Imi pare rau. Moller se intoarse din usa. Mergi si plimba-te prin soare. E posibil sa nu mai fie curand o zi asa de calduroasa.

— Se zvoneste ca e soare afara, zise Harry cand intra in Casa Durerii si dadu cu ochii de Beate.

— Stinge lumina, ii ceru ea. Si o sa-ti arat ceva.

La telefon paruse emotionata, dar nu precizase de ce. Lua telecomanda.

— Nu am gasit nimic pe caseta din ziua in care a fost comandat tomberonul, dar m-am uitat la caseta din ziua spargerii.

Harry vazu magazinul 7-Eleven pe ecran. Vazu tomberonul verde in fata geamului, painicile cu stafide din magazin, ceafa si spatele baiatului cu care vorbise cu o zi inainte. Servea o fata care cumpara lapte, revista Cosmopolitan si prezervative.

— Ceasul arata 15.05, deci cu aproximativ cincisprezece minute inainte de spargere. Uita-te acum.

Fata isi lua cumparaturile si pleca, coada inainta si un barbat imbracat intr-o salopeta neagra si o caciula trasa bine peste urechi arata la ceva de pe tejghea. Isi tinea capul plecat ca sa nu i se poata zari fata. Avea sub brat o sacosa neagra impaturita.

— La dracu’! sopti Harry.

— E Calaul, zise Beate.

— Sigur? Multi oameni poarta salopete negre, iar hotii nu au caciula.

— Cand se va indeparta de tejghea, o sa vezi ca are aceiasi pantofi ca si pe caseta video. Si uita-te ca pe stanga are o protuberanta. E AG3.

— L-a lipit de corp. Dar ce face la 7-Eleven?

— Asteapta masina blindata si are nevoie de un post de observatie de unde sa nu sara in ochi. A facut un raid prin zona si stie ca masina blindata vine intre 15.15 si 15.20. Intre timp, nu se poate plimba pe acolo cu cagula pe fata anuntandu-si intentiile, asa ca foloseste o caciula care ii acopera aproape toata fata. Daca te uiti bine, cand se indreapta spre tejghea se vede un dreptunghi mic de lumina clipind pe el. E reflexia unei sticle. Porti ochelari. Calau nenorocit ce esti! Beate vorbea pe un ton scazut, dar rapid, cu o manie pe care Harry nu o mai vazuse la ea inainte. E clar ca stie de camera de supraveghere din magazin. Nu-si arata nici o particica din fata. Uite-l cum verifica unghiurile! Si se pricepe chiar foarte bine. Trebuie sa recunosc asta.

Baiatul din spatele tejghelei ii dadu barbatului in salopeta o chifla cu stafide si lua cele zece coroane pe care acesta i le intinse.

— Salut.

— Da, zise Beate. Nu poarta manusi. Dar nu pare a fi atins ceva in magazin. Si aici se vede dreptunghiul de lumina de care iti spuneam.

Harry nu scoase nici un cuvant.

Barbatul iesi din magazin in timp ce ultima persoana de la coada era servita.

— Hm. Va trebui sa cautam din nou martori, zise Harry si se ridica.

— Eu n-as fi atat de optimista, replica Beate uitandu-se inca la ecran. Adu-ti aminte ca doar un martor l-a vazut pe Calau plecand din banca vinerea la o ora de varf. Cea mai buna ascunzatoare a unui infractor este multimea.

— Bine, dar ai cumva alte sugestii?

— Stai jos ca altfel o sa pierzi partea cea mai tare.

Usor contrariat, Harry ii arunca o privire si se intoarse cu fata spre ecran. Baiatul din spatele tejghelei se rasuci spre camera cu un deget varat in nas.

— Despre asta e vorba? mormai Harry.

— Uita-te pe geam la tomberon.

Fereastra reflecta lumina, dar barbatul in salopeta mai putea fi inca zarit. Statea pe trotuar, intre tomberon si masina parcata. Era cu spatele la camera si cu o mana pe tomberon. Parea ca supravegheaza banca in timp ce musca din chifla cu stafide. Sacosa pe care o avea cu el era jos pe asfalt.

— Aici e postul lui de observatie, zise Beate. A comandat tomberonul si a pus sa fie lasat chiar in acel loc. E ingenios de simplu. Poate astepta masina blindata ascuns de camerele de supraveghere. Si uita-te la felul in care sta. In primul rand, jumatate din trecatori nu il pot vedea din cauza tomberonului, iar cel pe care il vad, un barbat intr-o salopeta si cu caciula langa un tomberon: poate un muncitor, gunoier sau constructor. Pe scurt, nimic care ar putea ramane intiparit pe scoarta cerebrala. Nu-i de mirare ca nu avem martori.

— Lasa niste amprente unsuroase pe tomberon, zise Harry. Pacat ca a plouat toata saptamana.

— Dar chifla cu stafide…

— Isi mananca pana si amprentele, ofta Harry.

— … il face sa-i fie sete. Uita-te!

Barbatul se apleca, trase fermoarul sacosei si scoase o punga alba de plastic din care lua o sticla.

— Coca-cola, sopti Beate. Am marit imaginea inainte sa vii. E o sticla de cola cu dop.

Barbatul ridica sticla si desfacu dopul. Apoi isi lasa capul pe spate, ridica sticla sus in aer si bau. Vazura cum soarbe ultimele inghitituri, dar caciula ii ascundea gura deschisa si fata. Apoi puse sticla in punga de plastic, o innoda si se pregatea sa o puna in sacosa cand se opri.

— Priveste. Acum se gandeste, sopti Beate si apoi zise pe un ton usor schimbat: Oare cat loc vor ocupa banii? Cat loc vor ocupa banii?

Personajul principal studie sacosa. Se uita la tomberon. Se hotari si cu o miscare rapida a bratului, punga cu sticla in ea zbura prin aer si ateriza in tomberonul deschis.

— Cos! striga Harry.

— Multimea aplauda frenetic! tipa Beate.

— La dracu’! striga Harry.

— O, nu, zise si Beate si dadu cu fruntea in volan cuprinsa de disperare.

— Cu siguranta tocmai au fost aici, zise Harry. Stai putin. Deschise usa masinii in fata unui biciclist care se feri din calea lui si traversa strada in fuga, intra la 7-Eleven si se duse la tejghea.

— Cand au luat tomberonul? il intreba pe baiatul care tocmai se pregatea sa impacheteze doi carnati Big Bite pentru doua fete grase.

— Stati la coada, ce Dumnezeu! zise baiatul fara sa ridice privirea. Una din fete pufni indignata in timp ce Harry se apleca, blocand accesul la sticlele de ketchup si il lua pe baiat de camasa verde.

— Buna, tot eu sunt, zise Harry. Asculta-ma cu atentie, altfel carnatul asta o sa-ti intre direct…

Expresia ingrozita a baiatului il facu pe Harry sa se mai calmeze. Ii dadu drumul si arata spre fereastra pe care se vedea Nordea Bank de partea cealalta a strazii din cauza spatiului lasat de tomberon.

— Cand au ridicat tomberonul? Repede!

Baiatul inghiti in sec si se holba la Harry.

— Acum. Chiar acum.

— Cand acum?

— Acum doua minute.

Isi mutase privirea.

— Unde il duc?

— De unde sa stiu? Nu stiu nimica despre tomberoane.

— Nimic.

— Aa?

Dar Harry deja disparuse.

Harry duse telefonul rosu al lui Beate la ureche.

— Salubrizarea? Sunt de la politie, inspector Harry Hole. Unde goliti tomberoanele? Da, cele particulare. In Metodica, bine. Pe unde vine… Verkseier Furulands vei din Alnabru? Multumesc. Cum? Sau Gronmo? De unde stiu eu care…?

— Priveste, zise Beate. Un blocaj.

Masinile formau un perete aparent de netrecut pana inspre intersectia din fata cafenelei Kafe Lorry din Hegdehaugsveien.

— Ar fi trebuit sa o luam prin Uranienborgveien, zise Harry. Sau prin Kirkeveien.

— Pacat ca nu conduci tu, zise Beate si forta roata din fata sa urce pe trotuar, aplecandu-se pe claxon si accelerand.

Oamenii se dadura la o parte.

— Alo? zise Harry la telefon. Tocmai ati ridicat un tomberon verde de pe Bogstadveien, langa intersectia cu Industrigata. Unde a fost dus? Da, astept.

— Hai sa incercam sa o lua pe Alnabru, spuse Beate si se baga in intersectie in fata unui tramvai.

Rotile derapara pe sinele de fier pana ce dadura de asfalt. Harry avu o senzatie vaga de deja-vu.

Iesisera pe Pilestredet cand operatorul de la Salubrizare se intoarse la telefon si ii spuse ca nu a putut sa ia legatura telefonica cu soferul masinii, dar probabil ca era in drum spre Alnabru.

— Bine, zise Harry. Puteti suna la Metodica si sa ii rugati sa nu goleasca continutul tomberonului in incinerator pana nu… Biroul e inchis intre 11.30 si 12.00? Fii atenta! Nu, vorbeam cu soferul. Nu, soferul meu.

In tunelul Ibsen, Harry suna la sediul politiei si ii ruga sa trimita o masina la Metodica, dar nu era nici o masina mai aproape de cincisprezece minute.

— La dracu’!

Harry arunca telefonul peste umar si lovi in bord.

La sensul giratoriu dintre Byporten si Piaza, Beate se strecura in spatiul dintre un autobuz rosu si o furgoneta Chevy, trecand peste linia alba. Cand trecu cu 110 km/ora de intersectia cunoscuta sub numele de „masina de trafic” si derapa scrasnind in curba de pe partea cu fiorduri a Garii Centrale din Oslo, Harry isi dadu seama ca nu erau pierdute toate sperantele.

— Cine a fost nebunul care te-a invatat sa conduci? o intreba el, tinan­du-se strans in timp ce faceau slalom printre masinile de pe autostrada cu trei benzi ce ducea la tunelul Ekeberg.

— Am invatat singura, zise Beate.

In mijlocul tunelului Valerenga, se ivi in fata lor un camion mare si urat ce scotea fum de motorina. Trecu pe banda din dreapta; in spate, sustinut de doua brate galbene, se afla un tomberon verde pe care scria SALUBRIZARE OSLO.

— Daaa! striga Harry.

Beate trecu in fata camionului, incetini si aprinse indicatorul din dreapta. Harry lasa geamul in jos, scoase pe geam o mana in care tinea le­gitimatia si facu semn soferului camionului sa opreasca.

Soferul nu avu nimic de obiectat cand Harry se uita in tomberon, dar se intreba daca nu ar trebui sa astepte sa ajunga in curtea din Metodica, unde puteau sa verse continutul pe jos.

— Nu vreau sa se sparga sticla! striga Harry din spatele camionului, incercand sa acopere zgomotul traficului.

— Ma gandeam la costumul dumneavoastra, zise soferul, dar Harry deja se catarase in tomberon.

In clipa urmatoare, se auzi din el un bubuit, iar Beate si soferul il auzira pe Harry injurand. Apoi zgomote, semn ca acesta continua sa caute. Si, in cele din urma, un alt „Daaa!” inainte ca acesta sa reapara din container cu o punga alba de plastic deasupra capului ca un trofeu.

— Da-i imediat sticla lui Weber si spune-i ca e urgent, zise Harry cand Beate porni masina. Transmite-i salutarile mele.

— Asta o sa-l ajute cu ceva?

Harry clatina din cap.

— Nu. Spune-i doar ca e urgent.

Beate rase. Nu mult, nici din toata inima, dar Harry observa ca rase.

— Mereu esti asa de entuziast? il intreba ea.

— Eu? Dar tu? Erai cat pe ce sa ne bagi in mormant pentru dovada asta, nu?

Ea zambi, dar nu raspunse. Se uita in oglinda retrovizoare inainte sa se intoarca pe banda.

Harry se uita la ceas.

— La naiba!

— Ai intarziat la vreo intalnire?

— Crezi ca ai putea sa ma duci pana la biserica Majorstuen?

— Sigur. De asta porti costum negru?

— Da. Un… prieten.

— Atunci poate ca ar fi bine sa scapi de pata maro de pe umar.

Harry intoarse capul.

— De la container, zise el, dand cu mana. Se mai vede?

Beate ii dadu o batista.

— Incearca cu niste saliva. Era un prieten apropiat?

— Nu. Sau da… pentru o vreme. Dar trebuie sa te duci la inmormantari, nu?

— Tu te duci?

— Tu nu?

— Nu am fost decat la o inmormantare in viata mea.

Nu mai spusera nimic.

— A tatalui tau?

Ea incuviinta.

Trecura de intersectia din Sinsen. In Muselunden, zona verde mai jos de Haraldsheimen, un barbat si doi copii ridicau un zmeu. Toti trei se uitau la cerul albastru si Harry il vazu pe barbat ca ii da sfoara celui mai inalt din baieti.

— Tot nu l-am prins pe cel care a facut-o, zise ea.

— Nu, nu l-am prins. Nu inca.

— Domnul a dat. Domnul a luat, zise preotul, uitandu-se peste sirurile de banci goale la barbatul inalt, tuns scurt, care tocmai intrase pe varfuri si care cauta un loc in spate. Astepta in timp ce ecoul unui suspin se stingea sub tavanul arcuit: Dar uneori, El pare doar ca ia.

Preotul accentua ia si acustica bisericii inalta cuvantul si-l purta pana in spate. Suspinul se auzi din nou tare. Harry se uita in jur. Crezuse ca Anna, care era extravertita si plina de viata, avea o gramada de prieteni, dar Harry numara doar opt oameni, sase pe randul din fata si doi mai in spate. Opt. Ei da, oare la inmormantarea lui cati ar veni? Opt oameni poate ca nu era chiar atat de putin.

Suspinul venea din primul rand, unde Harry vazu trei capete acoperite de esarfe si trei barbati cu capul gol. Ceilalti doi erau un barbat care statea in stanga si o femeie la mijloc. Recunoscu tunsoarea afro a lui Astrid Monsen.

Pedalele orgii scartaira si muzica incepu. Un psalm. O rugaciune lui Dumnezeu. Harry inchise ochii si simti cat era de obosit. Din orga se ridicau si coborau note, iar cele inalte picurau precum apa din tavan. Vocile fragile cantau despre iertare si mila. Isi dori sa se poata cufunda in ceva care sa-l incalzeasca si sa-l ascunda. Dumnezeu va veni sa-i judece pe vii si pe morti. Razbunarea lui Dumnezeu. Dumnezeu ca Nemesis. Notele joase ale orgii faceau bancile de lemn neocupate sa vibreze. Cu sabia intr-o mana si cu balanta in cealalta, pedeapsa si dreptate. Sau fara pedeapsa si fara dreptate. Harry deschise ochii.

Patru barbati carau cosciugul. Harry il recunoscu pe politistul Ola Li in spatele a doi barbati negriciosi in costume Armani, cu camasi desfacute la gat. Cea de-a patra persoana era asa de inalta incat facea cosciugul sa se balanseze. Costumul atarna larg pe corpul lui slab, dar era singurul dintre cei patru care nu parea doborat de greutatea sicriului. Privirea lui Harry fu atrasa de fata lui. Ingusta, cu linii fine si ochi mari, caprui, plini de durere, adanciti in orbite. Parul negru era pieptanat peste cap intr-o coada, lasand sa se vada fruntea inalta si lucioasa. Buzele in forma de inima erau incadrate de o barba lunga si ingrijita. Era ca si cum Isus Hristos ar fi coborat din altarul din spatele preotului. Si mai era ceva: sunt putine fetele despre care se poate spune asa ceva, dar aceasta fata radia. In timp ce cei patru se apropiau de Harry dinspre strana, acesta incerca sa-si dea seama ce o facea sa radieze. Oare durerea? In nici un caz placerea. Bunatatea? Rautatea diabolica?

Privirea li se incrucisa pret de o clipa in timp ce treceau. In spatele lor venea Astrid Monsen cu ochii plecati, un barbat de varsta mijlocie cu infatisare de contabil si trei femei, doua mai in varsta si una mai tanara, imbracate in fuste colorate. Suspinau si se vaitau, dandu-si ochii peste cap si frangandu-si mainile de durere.

Harry se ridica in picioare in timp ce micul cortegiu parasea biserica.

— Ciudati tiganii astia, nu, Hole?

Cuvintele rasunara in biserica. Harry se intoarse. Era Ivarsson in costum negru, cravata si cu un zambet pe fata.

— Cand eram mic, aveam un gradinar tigan. Ursar, din aceia care calatoresc din loc in loc cu ursi care joaca. Il chema Josef. Canta si glumea tot timpul. Dar moartea, vezi… Acesti oameni au o legatura mai stransa cu moartea decat noi. Le e foarte frica de spiritele mortilor. Cred ca acestia se intorc. Josef se ducea la o femeie care alunga aceste spirite. Se pare ca doar femeile pot sa faca asta. Haide.

Ivarsson il atinse usor pe brat pe Harry. Harry trebui sa stranga din dinti ca sa reziste impulsului de a-l da la o parte. Coborara treptele bisericii. Zgomotul traficului de pe Kirkeveien acoperi bataia clopotelor. Un Cadillac negru cu usa din spate deschisa astepta cortegiul mortuar pe strada Schonings.

— Duc cosciugul la crematoriul Vestre, zise Ivarsson. Arderea corpului e un obicei hindus pe care l-au adus din India. In Anglia, ard caravana celui decedat, dar nu li se mai da voie sa o incuie acolo si pe vaduva. Rase. Li se da voie sa ia bunurile personale. Josef mi-a povestit despre o familie a unui tigan din Ungaria care se ocupa cu daramatul cladirilor. I-au pus dinamita in cosciug si intregul crematoriu a sarit in aer.

Harry scoase un pachet de Camel.

— Stiu de ce ai venit, Hole, spuse Ivarsson continuand sa zambeasca. Ai sperat ca vei putea avea o discutie cu el, si Ivarsson arata cu capul inspre cortegiu, spre silueta inalta si subtire ce pasea incet in timp ce ceilalti trei se tot impiedicau, incercand sa tina pasul.

— El e acel Raskol? intreba Harry si strecura o tigara intre buze.

Ivarsson incuviinta.

— E unchiul ei.

— Si ceilalti?

— Se pare ca sunt prieteni.

— Si familia?

— Nu o recunosc pe decedata.

— Cum?

— Asta-i versiunea lui Raskol. Tiganii sunt mincinosi notorii, dar ce spune acesta e in concordanta cu povestile lui Josef despre felul lor de a gandi.

— Adica?

— Onoarea familiei e totul. Din cauza asta a fost renegata. Dupa spusele lui Raskol, a fost maritata cu un tigan grec – un gringo – in Spania cand avea paisprezece ani, dar a fugit cu un gadjo inainte sa se consume casatoria.

— Gadjo?

— Cineva care nu e tigan. Un marinar danez. Cel mai rau lucru pe care-l poti face. Aduce rusine intregii familii.

— Hm. Tigara neaprinsa se clatina in sus si in jos in gura lui Harry in timp ce vorbea. Inteleg ca-l cunosti pe acest Raskol destul de bine?

Ivarsson imprastie cu mana un fum imaginar.

— Am avut o discutie ciudata. Mai degraba fleacuri. O sa vorbim serios dupa ce se incheie partea noastra din intelegere, cu alte cuvinte dupa ce se incheie inmormantarea.

— Deci nu a zis prea multe pana acum.

— Nimic important pentru investigatie. Dar tonul a fost pozitiv.

— Asa de pozitiv incat politia sa il ajute sa-si duca ruda la locul de veci?

— Preotul a intrebat daca eu sau Li vrem sa fim unul dintre cei care vor duce cosciugul pentru a completa numarul. Nu-i nici o problema, oricum suntem aici sa stam cu ochii pe el. Si vom continua. Sa stam cu ochii pe el, vreau sa spun.

Harry se uita cu ochii intredeschisi la soarele patrunzator de toamna.

Ivarsson se intoarse spre el:

— Hai sa clarific un lucru, Hole. Nu are nimeni voie sa vorbeasca cu Raskol pana nu am terminat noi cu el. Nimeni. De trei ani de zile tot incerc sa ajung la o intelegere cu omul care stie tot. Si acum am reusit. Nu are nimeni voie sa strice asta. Intelegi ce spun?

— Spune-mi, Ivarsson, daca tot avem o discutie tete-a-tete, zise Harry scotand un fir de tutun din gura, cazul asta a devenit o competitie intre noi doi?

Ivarsson ridica privirea spre soare si chicoti.

— Stii ce-as fi facut daca as fi in locul tau? replica acesta cu ochii inchisi.

— Ce? raspunse Harry cand tacerea deveni de nesuportat.

— Mi-as fi dus costumul la curatatorie. Arati de parca ai fi stat intr-o lada de gunoi. Isi duse doua degete la spranceana. O zi buna!

Harry ramase singur pe trepte fumand in timp ce privea sicriul alb ce trecea zgaltaindu-se.

Halvorsen se intoarse cu scaunul cand intra Harry.

— Ce bine ca ai venit. Am vesti bune. Ah… la dracu’, ce duhoare!

Halvorsen se tinu de nas si spuse cu voce de crainic care anunta vremea:

— Ce s-a intamplat cu costumul tau?

— Am cazut intr-o lada de gunoi. Ce vesti ai?

— Ah… da, m-am gandit ca fotografia ar putea sa fie dintr-o statiune din Sarland, asa ca am trimis e-mailuri tuturor sectiilor de politie din Aust-Agder. Si bingo, un ofiter din Risor m-a sunat imediat sa-mi spuna ca stie plaja. Dar stii ce?

— Ce?

— Nu e in Sorland, ci in Larkollen!

Halvorsen il privi pe Harry zambind si asteptand si, vazand ca acesta nu reactioneaza, adauga:

— In Ostfold. Langa Moss.

— Stiu unde e Larkollen, Halvorsen.

— Da, dar ofiterul asta e din…

— Si cei din Sorland se duc in vacanta. Ai sunat la Larkollen?

Halvorsen isi dadu ochii peste cap disperat.

— Bineinteles. Am sunat la camping si in doua locuri unde inchiriaza cabane. Si la singurele magazine alimentare.

— Si, ceva?

— Da. Halvorsen se lumina din nou. Am trimis poza prin fax si unul dintre tipii de la alimentara o cunoaste. Au una dintre cele mai bune cabane din zona. Duce din cand in cand corespondenta acolo.

— Si cum o cheama pe femeie?

— Vigdis Albu.

— Albu? Elbow?

— Da. Sunt doar doua in Norvegia. Una e nascuta in 1909. Cealalta are patruzeci si trei de ani si locuieste in Bjornetrakket nr. 12 in Slemdal cu Arne Albu. Si uite – numarul de telefon, sefu’.

— Nu mai imi spune asa, zise Harry si inhata telefonul.

Halvorsen mormai:

— Ce e? Esti intr-o dispozitie proasta?

— Da, dar nu despre asta e vorba. Moller e seful. Nu eu, ai inteles?

Halvorsen se pregatea sa spuna ceva cand Harry ridica grabit mana.

— Fru Albu?

Cineva avusese nevoie de mult timp, de multi bani si de mult spatiu ca sa ridice casa familiei Albu. Si mult bun-gust. Sau, dupa parerea lui Harry, mult prost gust. Arata ca si cum arhitectul – daca existase asa ceva – ar fi incercat sa combine traditionalele cabane norvegiene cu stilul caselor de pe plantatiile din sudul Statelor Unite si cu un strop de stralucire roz suburbana. Picioarele lui Harry se cufundara in pietrisul aleii ce trecea pe langa o gradina ingrijita cu arbusti ornamentali si cu un cerb mic de bronz care bea dintr-o fantana. Pe acoperisul garajului se afla un blazon oval de cupru cu un steag cu un triunghi galben pe fundalul unui triunghi negru.

Se auzi un caine latrand furios din spatele casei. Harry urca treptele mari dintre coloane, suna la usa si se astepta oarecum sa fie intampinat de o negresa cu un sort alb.

— Buna ziua, ciripi ea chiar cand deschise usa.

Vigdis Albu era intruchiparea acelor femei din reclamele la aparate de fitness pe care Harry le vedea uneori la televizor cand venea noaptea acasa. Aceasta avea acelasi zambet alb, par de Barbie decolorat si un corp tonifiat imbracat in pantaloni stransi de sport si un top la fel de stramt. Avea silicoane, dar cel putin avusese bunul-simt sa nu exagereze cu marimea.

— Harry…

— Intrati!

Ii zambi si o umbra de riduri aparu in jurul ochilor ei mari, albastri, machiati discret.

Harry pasi pe un hol mare, populat cu creaturi supranaturale grase si urate, sculptate in lemn, care ii ajungeau pana la mijloc.

— Tocmai spalam, ii explica Vigdis Albu.

Ii arunca un zambet alb si isi sterse o broboana de sudoare cu grija, sa nu isi strice rimelul.

— Atunci mai bine ma descalt, zise Harry si chiar atunci isi aduse aminte de gaura din ciorap, chiar de deasupra degetului mare.

— Nu, Dumnezeule, nu spalam prin casa. Avem oameni angajati care fac asta, rase ea. Dar imi place sa-mi spal singura hainele. Trebuie sa existe unele limite ale accesului strainilor in casa, nu credeti?

— Foarte adevarat, murmura Harry.

Trebui sa se miste repede pentru a tine pasul cu ea pe scari. Trecura pe langa o bucatarie clasica si intrara in sufragerie. O terasa spatioasa se intindea dincolo de doua usi glisante de sticla. Pe peretele principal era o constructie mare de caramida, un fel de combinatie intre primaria din Oslo si un monument funerar.

— A fost conceputa de Per Hummel la cea de-a patruzecea aniversare a lui Arne, zise Vigdis. Per e un prieten de-al nostru.

— Da, Per chiar a conceput un… adevarat semineu.

— Sunt convinsa ca stiti cine e Per Hummel, arhitectul, nu? Stiti noua capela din Holmenkollen.

— Ma tem ca nu stiu, raspunse Harry si ii dadu fotografia. Vreti sa va uitati putin?

Vazu cum i se asterne surpriza pe fata.

— Dar asta e fotografia pe care Arne a facut-o anul trecut la Larkollen. De unde o aveti?

Harry astepta sa vada daca isi poate mentine expresia de surpriza netrucata inainte sa-i raspunda. Iar ea nu isi schimba expresia.

— Am gasit-o in pantoful unei femei pe nume Anna Bethsen, zise el.

Harry urmari o reactie in lant de ganduri, rationamente si emotii reflectate pe fata lui Vigdis Albu, ca intr-o telenovela derulata repede. La inceput surpriza, apoi mirare si mai apoi confuzie. Apoi o intuitie, pe care o respinse la inceput cu un ras sceptic, dar care o cuprinse si care parea sa devina o revelatie. Si apoi un prim-plan cu fata ei cu subtitlul: Trebuie sa existe unele limite ale accesului strainilor in casa, nu credeti?

Harry se juca cu pachetul de tigari pe care il scosese. O scrumiera mare de sticla trona in mijlocul masutei de cafea.

— O cunoasteti pe Anna Bethsen, fru Albu?

— Sigur ca nu. Ar trebui?

— Nu stiu, zise Harry cinstit. E moarta. Iar eu ma intreb ce cauta o asemenea fotografie personala in pantoful ei. Aveti vreo idee?

Vigdis Albu incerca sa zambeasca, dar gura nu o asculta. Se multumi sa clatine energic din cap.

Harry astepta, relaxat, fara sa se miste. Asa cum isi simtise pantofii adancindu-se in pietris, asa isi simti si corpul cufundandu-se in canapeaua alba si moale. Experienta il invatase ca tacerea era cea mai eficienta metoda de a-i face pe oameni sa vorbeasca. Cand doi straini stau fata in fata, tacerea functioneaza ca un aspirator care extrage cuvintele. Statura asa zece secunde nesfarsite. Vigdis Albu inghiti in sec.

— Poate ca menajera a gasit-o pe undeva pe jos si a luat-o cu ea. Si a dat-o acestei… Anna ati spus ca o chema?

— Hm. Va deranjeaza daca fumez, Albu?

— La noi in casa nu se fumeaza. Nici sotul meu, nici eu… isi duse mana repede la par. Si Alexander, fiul nostru cel mic, are astm.

— Imi pare rau. Cum isi petrece timpul sotul dumneavoastra?

Ea se uita la el cu gura cascata, ochii ei albastri marindu-se si mai mult.

— Adica ce meserie are?

Harry puse tigarile la loc in buzunar.

— E investitor. Si-a vandut firma acum trei ani.

— Ce firma?

— Albu AS. Importator de prosoape si presuri de baie pentru hoteluri si institutii.

— Cu siguranta a vandut multe prosoape. Si multe presuri de baie.

— Aveam activitate in intreaga Scandinavic.

— Felicitari. Steagul de pe garaj nu e un steag consular?

Vigdis Albu isi recapatase stapanirea de sine si isi scoase panglica din par. Harry realiza ca isi facuse ceva la fata. Ceva legat de proportii nu se potrivea. De fapt, se potriveau prea bine; fata ei era aproape artificial de simetrica.

— Sfanta Lucia. Sotul meu a fost consulul Norvegiei acolo timp de unsprezece ani. Aveam o fabrica unde se coseau presuri de baie. Si o casuta. Ati fost vreodata…?

— Nu.

— O insula fantastica, minunata. Unii dintre locuitorii mai in varsta inca vorbesc franceza. O franceza de neinteles, trebuie sa spun, dar sunt asa de incantatori, ca nu-ti vine sa crezi.

— Franceza creola.

— Poftim?

— Am citit despre asta. Credeti ca sotul dumneavoastra ar putea sa stie cum de a ajuns aceasta fotografie in posesia defunctei?

— Nu pot sa-mi imaginez cum. De ce ar trebui sa stie el?

— Hm. Harry zambi. Probabil ca e la fel de greu sa spui de ce ar tine cineva fotografia unui strain in pantof. Se ridica. Unde il pot gasi, fru Albu?

In timp ce Harry nota numarul de telefon si adresa biroului lui Arne Albu, se uita intamplator la canapeaua pe care statuse.

— Aaa… zise el cand o vazu pe Vigdis Albu ca se uita si ea. Am cazut intr-un tomberon de gunoi. Bineinteles ca voi…

— Nu conteaza, il intrerupse ea. Oricum duceam husa la curatatorie saptamana viitoare.

Afara pe trepte, ea il intreba pe Harry daca putea sa astepte pana la ora cinci inainte sa-l sune pe sot.

— Atunci se intoarce acasa si nu va mai fi asa de ocupat.

Harry nu raspunse si privi cum colturile buzelor ei se ridica si se lasa in jos.

— Atunci am putea vedea daca… va putem ajuta.

— Multumesc, sunteti foarte amabila, dar sunt cu masina si e in drumul meu, asa ca o sa ma duc pana la birou sa vad daca il gasesc.

— Bine, zise ea si ii zambi curajos.

Latratul il insoti pe Harry pe aleea lunga. La poarta, se intoarse. Vigdis Albu statea inca pe treptele din fata casei coloniale roz. Avea capul plecat si soarele ii stralucea in par si pe costumul de sport lucios. De la distanta, parea un cerb mic de bronz.

Harry nu gasi loc de parcare si nici pe Arne Albu la adresa din Vika Atrium. Doar o receptionera care il informa ca Albu inchiriase un birou impreuna cu alti trei investitori si ca era la o masa de afaceri cu o „firma de brokeri”.

Pe cand iesea din cladire, Harry gasi o amenda de parcare sub stergatoarele de la masina. Il lua si pleca intr-o dispozitie proasta la SS Louise care nu era de fapt vapor, ci un restaurant din Aker Brygge. Spre deosebire de Schrader, serveau mancare comestibila clientilor solventi cu adrese de birou pe ceea ce s-ar putea numi, cu oarecare generozitate, Wall Street din Oslo. Harry nu se simtise niciodata complet in largul lui in Aker Bryg­ge, dar asta poate pentru ca se nascuse in Oslo si nu era turist. Schimba cateva cuvinte cu un ospatar care arata cu degetul o masa de langa geam.

— Domnilor, imi pare rau ca va deranjez, zise Harry.

— A, in sfarsit, exclama unul dintre cei trei aflati la masa, dandu-si bretonul intr-o parte. Ospatar, zici ca asta e un vin la temperatura camerei?

— Zic ca e un vin rosu norvegian decantat intr-o sticla Clos des Papes, replica Harry.

Luat prin surprindere, Bretonul il cerceta pe Harry si observa costumul acestuia inchis la culoare.

— Glumeam, zambi Harry. Sunt politist.

Surprinderea se transforma in alarma.

— Nu sunt de la politia mediului.

Usurarea se transforma in semne de intrebare. Harry auzi rasete baietesti si inspira. Se hotarase cum sa abordeze problema, dar nu avea nici o idee cum vor reactiona.

— Arne Albu?

— Eu sunt, raspunse cel care radea.

Era suplu, cu par scurt, buclat si negru si laba gastei in coltul ochilor, ceea ce ii arata lui Harry ca radea mult si ca avea peste treizeci si cinci de ani, cat crezuse initial.

— Imi cer scuze pentru neintelegere, continua el razand inca. Va pot fi de folos, comisare?

Harry il studie, incercand sa-si formeze repede o parere despre el inainte sa continue. Avea voce puternica. Privire directa. Guler de un alb stralucitor in jurul unei cravate care nu era nici prea stransa, nici prea larga. Faptul ca nu se rezumase la „Eu sunt”, ci se scuzase si spusese: „Va pot fi de folos, comisare?” – accentuand ironic „comisare” – sugera ca Arne Albu era fie, foarte sigur pe el, fie exersase indelung sa lase aceasta impresie.

Harry se concentra. Nu asupra a ceea ce urma sa spuna, ci asupra felului in care va reactiona Arne Albu.

— Da, puteti. O cunoasteti pe Anna Bethsen?

Albu il privi pe Harry cu aceiasi ochi albastri ca si sotia lui si dupa ce se gandi putin, raspunse clar si raspicat:

— Nu.

Chipul lui Albu nu ii spunea lui Harry mai mult decat ii spusesera cuvintele. Nu ca Harry se asteptase la altceva. Renuntase de mult la credinta in mitul ca oamenii ale caror profesii ii puneau zi de zi in fata cu minciuna invata sa o recunoasca. Un politist afirmase odata in timpul unui proces ca, din experienta lui indelungata, stia cand acuzatul minte. Stale Aune, chemat din nou de aparare, raspunsese ca cercetarile arata ca nici o categorie profesionala nu se pricepe mai bine decat alta la depistatul minciunilor; o femeie de serviciu este un psiholog la fel de bun ca si un politist, sau mai degraba la fel de prost. Singura categorie din studiul comparativ care avea un scor peste medie era cea a agentilor de la serviciile secrete. Si Harry nu era agent al serviciilor secrete. Era un baiat din Oppsal grabit, prost dispus si nu foarte pe faza in acea clipa. Sa pui in fata unui om niste circumstante potential compromitatoare in prezenta altora nu era deloc eficient si nu era cinstit. Asa ca Harry stia ca nu ar trebui sa faca ceea ce facea.

— Aveti vreo idee cine ar fi putut sa-i dea aceasta fotografie?

Toti cei trei barbati studiara fotografia pe care Harry o puse pe masa.

— Nu am nici cea mai mica idee, zise Albu. Sotia? Poate copiii?

— Hm.

Harry se uita sa caute vreo schimbare in pupile, vreun semn ca i-a crescut pulsul, cum ar fi transpiratia sau roseata.

— Nu stiu despre ce e vorba, comisare, dar de vreme ce v-ati deranjat sa ma gasiti, presupun ca nu e vorba de o bagatela. Poate ca putem discuta despre asta intre patru ochi dupa ce voi termina intalnirea cu acesti domni de la Handelsbanken. Daca sunteti dispus sa ma asteptati, pot sa-l rog pe chelner sa va dea o masa la fumatori.

Harry nu se putu hotari daca zambetul lui Albu era unul batjocoritor sau doar indatoritor. Nici macar atata lucru.

— Nu am timp, zise Harry. Deci daca am putea sta acum…

— Ma tem ca nici eu nu am timp, il intrerupse Albu cu o voce calma, dar ferma. Sunt in timpul programului, asa ca vom discuta dupa-amiaza. Vreau sa spun, daca inca mai credeti ca va pot ajuta cu ceva.

Harry inghiti in sec. Nu avea nici o putere si isi dadea seama ca Albu stie asta.

— Sa ramana asa atunci, zise Harry si isi dadu seama ce patetic suna.

— Multumesc, comisare. Albu inclina usor din cap zambind. Si probabil ca aveti dreptate in legatura cu vinul. Se intoarse spre cei de la Han­delsbanken. Ce spuneai, Stein, despre Opticom?

Harry lua fotografia si fu nevoit sa suporte, inainte de a pleca, zambetul stapanit cu greu al brokerului cu breton.

Pe chei, Harry isi aprinse o tigara, dar aceasta nu avea nici un gust, asa ca o arunca cu un mormait. Soarele stralucea pe unul dintre geamurile fortaretei Akershus, iar marea era asa de calma, incat parea ca are deasupra un strat subtire de gheata transparenta. De ce oare o facuse? De ce aceasta incercare kamikaze de a umili un om pe care nu-l cunostea? Doar ca mai apoi sa fie luat cu manusi de matase si aruncat afara.

Se intoarse cu fata la soare, inchise ochii si se intreba daca n-ar trebui sa faca azi ceva inteligent ca sa mai rupa monotonia. Cum ar fi sa lase balta tot cazul. Nimic nu parea ca are vreo logica; era doar starea obisnuita de haos si frustrare. Clopotele de la primarie incepura sa bata.

Habar nu avea Harry ca Moller avea dreptate. Era ultima zi calda din an.

NAMCO G-CON 45

Curajosul Oleg.

„Totul va fi bine”, spusese el la telefon. Si repetase, de parca ar fi avut un plan secret. „Eu si mami o sa ne intoarcem in curand.”

Harry statea langa fereastra, uitandu-se la cerul de deasupra acoperisului blocului din fata, acolo unde soarele amurgului colora in portocaliu si rosu partea de dedesubt a unui nor subtire si zbarcit. In drum spre casa, temperatura scazuse brusc si inexplicabil, ca si cum cineva ar fi deschis o usa invizibila pe care ar fi iesit toata caldura. In apartament, frigul incepuse sa se strecoare pe sub scandurile podelei. Unde isi pusese oare papucii de pasla? In beci sau la mansarda? Dar avea oare papuci? Nu isi amintea. Din fericire notase numele setului Playstation pe care promisese ca il va cumpara pentru Oleg daca va reusi sa depaseasca recordul lui Harry la Gameboy. Namco G-Con 45.

Stirile bazaiau din ecranul de 35 de centimetri din spatele lui. O alta gala prin care se strangeau bani pentru victime. Julia Roberts aratandu-si compasiunea si Sylvester Stallone raspunzand la telefon celor care doreau sa doneze. Si ora razbunarii sosise. Fotografii infatisand munti bombardati, coloane negre de fum ridicandu-se din stanci si peisajul dezolant, lipsit de orice urma de viata. Telefonul suna.

Era Weber. Reputatia lui Weber in politie era de ursuz incapatanat cu care se lucra greu. Harry credea ca e tocmai invers. Trebuia doar sa-ti dai seama ca, daca nu erai respectuos sau daca il agasai, devenea incapatanat.

— Stiu ca astepti rezultatele, incepu Weber. Nu am gasit ADN pe sticla, dar am gasit cateva amprente nu foarte clare.

— Bine. Imi era frica sa nu se fi distrus chiar daca au stat intr-o punga de plastic.

— Din fericire era din sticla. Grasimea din amprentele de pe o sticla de plastic ar fi fost absorbita dupa atatea zile.

Harry auzi in fundal un zgomot.

— Esti tot la munca, Weber?

— Da.

— Cand o sa verifici amprentele in baza de date?

— Ma grabesti? mormai suspicios batranul criminalist.

— Deloc. Ai tot timpul din lume, Weber.

— Maine. Nu ma pricep prea bine la calculatoare si mai tinerii mei colegi au plecat deja acasa.

— Si tu?

— O sa verific amprentele cu cateva posibilitați dupa metoda clasica. Somn usor, Hole. Eu o sa veghez.

Harry inchise telefonul, intra in dormitor si deschise calculatorul. Ciripitul Windowsului ineca pentru o clipa retorica americana a razbunarii ce se auzea din sufragerie. Deschise filmul jafului din Kirkeveien. Puse filmuletul de cateva ori fara sa aiba vreo revelatie de vreun fel. Dadu clic pe e-mail. Pe ecran aparu clepsidra si „1 mesaj”. Telefonul din hol suna din nou. Harry se uita la ceas inainte sa ridice receptorul si sa salute cu vocea blanda cu care o intampina pe Rakel.

— Arne Albu. Imi cer scuze ca va sun seara, dar sotia mea mi-a dat nu­marul si m-am gandit ca am putea lamuri acum lucrurile. E in regula?

— Da, raspunse Harry cu vocea lui docila obisnuita.

— Am avut o discutie cu sotia mea si nici unul din noi nu a auzit de aceasta femeie si nici nu stie cum a ajuns fotografia la ea. A fost developata la un centru, poate ca a facut o copie cineva care lucreaza la magazin. In afara de asta, pe la noi prin casa se perinda multe persoane si ar putea fi multe, multe explicatii posibile.

— Hm.

Harry observa ca vocea lui Arne Albu nu mai avea aceeasi stapanire pe care o avusese cu ceva timp in urma. Dupa cateva secunde de tacere, Albu continua:

— Daca vreti sa mai discutam despre acest subiect, v-as fi recunoscator daca am face-o la biroul meu. Am inteles de la sotia mea ca v-a dat numarul de telefon.

— Iar eu am inteles ca nu doriti sa fiti deranjat in timpul orelor de serviciu.

— Nu vreau… ca sotia mea sa fie stresata. O femeie moarta cu o fotografie in pantof. Dumnezeule! As vrea sa luati legatura doar cu mine.

— Inteleg. Dar fotografia e cu sotia si cu copiii dumneavoastra!

— Nu stie nimic, va asigur! Si apoi, regretand aparent tonul suparat, adauga: Va promit ca o sa studiez orice posibilitate de a lamuri cum de s-a intamplat asta.

— Multumesc pentru oferta dumneavoastra, dar imi rezerv dreptul de a vorbi cu oricine cred ca trebuie. Harry asculta respiratia lui Albu inainte sa adauge: Sper ca ma intelegeti.

— Ascultati-ma…

— Ma tem ca asta nu e ceva ce se poate negocia. O sa iau legatura cu dumneavoastra sau cu sotia dumneavoastra daca va fi ceva ce trebuie sa stiu.

— Asteptati o secunda! Nu intelegeti. Sotia mea… se supara foarte tare.

— Aveti dreptate, nu inteleg. E bolnava?

— Bolnava? zise Albu surprins. Nu, dar…

— Atunci sugerez sa punem punct acestei conversatii chiar acum. Harry se zari in oglinda. Nu sunt in timpul serviciului. Buna seara.

Inchise telefonul si se uita din nou in oglinda. Disparusera acum zambetul, fericirea pe care ti-o da Razbunarea. Ranchiuna. Rautatea. Rea-vointa. Cei patru „R” ai razbunarii. Dar mai era si altceva. Ceva nu era in regula. Ceva lipsea. Studie imaginea din oglinda. Poate ca era din cauza felului in care cadea lumina.

Harry se aseza la calculator in timp ce se gandea ca va trebui sa-i spuna lui Aune despre cei patru „R”. El aduna astfel de lucruri. E-mailul pe care il primise venea de la o adresa pe care nu o mai vazuse niciodata: furie@bold.com. Dadu clic.

Si, cum statea acolo, intregul corp fu cuprins de un fior de gheata care nu avea sa-l mai paraseasca mai bine de un an de zile.

Il cuprinse in timp ce citea pe ecran. Parul i se facu maciuca si pielea de gaina.

Vrei sa ne jucam? Hai sa ne imaginam ca ai luat cina cu o femeie, iar in ziua urmatoare e gasita moarta. Ce faci?

S2MN

Telefonul incepu sa se tanguie. Harry stiu ca e Rakel. Il lasa sa sune.

LACRIMILE ARABIEI

Halvorsen fu foarte mirat sa-l vada pe Harry intrand in birou.

— Deja esti aici? Iti dai seama ca e doar…

— N-am putut sa dorm, mormai Harry si se aseza in fata calculatorului cu bratele incrucisate. Masinariile astea sunt al dracului de lente.

Halvorsen se uita peste umarul lui.

— Totul depinde de rata transferului de date cand esti pe net. Acum folosesti o linie standard ISDN, dar bucura-te, curand vom avea acces rapid. Cauti articole in Dagens Neeringsliv?

— Ce?… A, da.

— Arne Albu? Ai vorbit cu Vigdis Albu?

— Da.

— Ce legatura are de fapt cu jaful bancii?

Harry nu ridica privirea. Nu spusese ca ar avea legatura cu jaful, dar nu spusese nici ca nu are, asa ca era normal ca Halvorsen sa faca presupuneri. Harry fu scutit de a-i raspunde pentru ca exact in acel moment fata lui Arne Albu umplu ecranul. Un zambet larg domina deasupra cravatei stranse de la gat. Halvorsen plescai din buze si citi cu voce tare:

„Treizeci de milioane pentru o afacere de familie. Astazi Arne Albu poate sa puna la saltea treizeci de milioane de coroane dupa ce lantul hotelier Choice a cumparat ieri toate actiunile de la Albu AS. Albu spune ca vrea sa dedice mai mult timp familiei, acesta fiind motivul principal pentru care a vandut firma de succes. ĞVreau sa-mi vad copiii cum cresc, a spus Albu intr-un interviu. Familia mea este cea mai importanta investitie.ğ”

Harry apasa pe TIPARIRE.

— Nu vrei si restul articolului?

— Nu, nu vreau decat poza, zise Harry.

— Are treizeci de milioane la banca si acum s-a apucat de jefuit banci?

— Iti explic mai tarziu, spuse Harry si se ridica din scaun. Intre timp, as vrea sa-mi explici, daca stii, cum poti afla de la cine am primit un e-mail.

— Adresa apare in e-mail.

— Si o gasesti in cartea de telefoane, nu?

— Nu, dar poti sa afli de la ce server a fost trimis. Si asta afli din adresa. Serverul are o lista cu fiecare client si adresa lui. Foarte simplu. Ai primit vreun e-mail interesant?

Harry dadu din cap.

— Da-mi adresa si ti-o gasesc eu imediat, zise Halvorsen.

— Bine. Ai auzit de un server numit bolde.com?

— Nu, dar o sa verific. Care-i restul adresei?

Harry ezita.

— Am uitat, zise el.

Harry ceru o masina de la garaj si conduse incet pe Grenland. Un vant muscator invartea frunzele pe care soarele din ziua precedenta le uscase pe trotuar. Oamenii mergeau cu mainile indesate in buzunare si cu capul ascuns intre umeri.

Pe Pilestredet, Harry se baga in spatele unui tramvai si gasi la radio programul de stiri NRK. Nu ziceau nimic despre cazul Stine Grette. Existau temeri ca sute de mii de copii ai refugiatilor nu vor rezista iernii dure afgane. Un soldat american fusese omorat. Era un interviu cu familia lui. Voiau razbunare. Pe Bislett nu se circula si traficul era deviat.

— Da?

O singura silaba la interfonul de la usa fu suficienta pentru a arata ca Astrid Monsen era racita.

— Harry Hole. Multumesc pentru ajutorul de pana acum. Ma intrebam daca as putea sa va mai pun cateva intrebari. Aveti timp?

Aceasta stranuta de doua ori inainte de a raspunde:

— In legatura cu ce?

— As prefera sa nu va intreb de aici, de afara.

Inca doua stranuturi.

— Nu e momentul potrivit? intreba Harry.

Usa bazai si Harry o impinse.

Astrid Monsen statea pe coridor cu un sal pe umeri si cu bratele incrucisate in timp ce Harry urca scarile.

— V-am vazut la inmormantare, zise Harry.

— M-am gandit ca macar unul dintre vecini ar trebui sa participe, afirma ea.

Vocea ii suna de parca ar fi vorbit la un megafon.

— Ma intrebam daca recunoasteti aceasta persoana.

Lua fara prea mult chef fotografia cu coltul indoit.

— Care dintre ele?

— Oricare, de fapt.

Vocea lui Harry rasuna in casa scarii.

Astrid Monsen se uita la fotografie. O cerceta amanuntit.

— Ei?

Ea clatina din cap.

— Hm. Stiti cumva daca Anna avea vreun partener?

— Unul?

Harry inspira adanc.

— Vreti sa spuneti ca avea mai multi?

Ea ridica din umeri.

— In casa asta se aude orice sunet. Hai sa zicem ca scartaiau scarile.

— Ceva serios?

— Nu am nici cea mai mica idee.

Harry astepta. Pauza nu fu prea lunga:

— Vara asta a avut un biletel cu un nume pe el lipit de casuta ei postala. Nu stiu daca era ceva serios, dar…

— Nu?

— Cred ca era scrisul ei. Scria doar ERIKSEN. Schita un zambet. Poate ca uitase sa-i spuna care era numele de botez. In orice caz, biletul a disparut dupa o saptamana.

Harry se uita in jos peste balustrada. Scarile erau abrupte.

— O saptamana e mai bine decat nimic, nu?

— Poate pentru unii, replica ea si puse mana pe clanta. Acum trebuie sa plec. Tocmai aud ca am primit un e-mail.

— Doar n-o sa plece de unde e, nu?

Femeia fu cuprinsa de un alt acces de stranuturi.

— Trebuie sa raspund, zise ea cu ochii plini de lacrimi. E autorul. Discutam despre traducerea mea.

— Atunci voi fi rapid, spuse Harry. Vreau doar sa va uitati si la asta.

Ii dadu o foaie de hartie. Ea o lua, se uita si il privi pe Harry suspicios.

— Uitati-va doar cu atentie, zise Harry. Nu va grabiti.

— Nu e nevoie, zise ea si ii dadu foaia inapoi.

Ii trebuira zece minute lui Harry pentru a ajunge de la sediul politiei pana pe Kjolberggata 21A. Pe vremuri, cladirea darapanata de caramida fusese tabacarie, tipografie, potcovarie si probabil alte cateva lucruri. Un memento ca Oslo avusese candva industrie. Acum fusese preluata de Krimteknisk. In ciuda iluminatului refacut si a interiorului modern, cladirea avea inca un aer industrial. Harry il gasi pe Weber intr-una dintre incaperile mari si reci.

— La dracu’, zise Harry. Esti absolut sigur?

Weber ii zambi obosit.

— Amprenta de pe sticla e buna si daca am fi avut-o indosariata, calculatorul i-ar fi gasit perechea. Bineinteles ca putem verifica si manual ca sa fim suta la suta siguri, dar ne-ar lua saptamani si oricum nu am gasi nimic. Asta e clar.

— Scuze, spuse Harry. Eram doar foarte sigur ca l-am prins. Trebuie sa spun ca sansele ca un tip ca el sa nu fi fost niciodata arestat pentru nimic erau foarte mici.

— Faptul ca nu-l avem in arhiva inseamna doar ca trebuie sa cautam in alta parte. Avem acum cel putin o dovada palpabila. Aceasta amprenta plus fibrele din Kirkeveien. Daca-l gasesti pe om, avem proba concludenta. Helgesen!

Un tanar care trecea pe acolo se opri.

— Am primit aceasta sapca din Akerselva intr-o punga nesigilata, mormai Weber. Aici nu e cocina de porci. Ai priceput?

Helgesen clatina din cap aprobator si ii arunca lui Harry o privire sugestiva.

— Trebuie sa iei lucrurile barbateste, zise Weber intorcandu-se din nou spre Harry. Cel putin nu a trebuit sa suporti ce ne-a spus Ivarsson azi.

— Ivarsson?

— N-ai auzit ce s-a intamplat in Culvert azi?

Harry clatina din cap in semn ca nu si Weber rase si isi freca mainile.

— In cazul asta, o sa-ti spun o poveste buna care sa te tina in priza, Hole.

Prezentarea lui Weber semana mult cu rapoartele pe care le scria pentru politie. Propozitii scurte, necizelate, care schitau actiunea fara nici o descriere cu inflorituri a sentimentelor, a tonului vocii sau a expresiei faciale. Cu toate astea, lui Harry nu-i fu greu sa completeze golurile. Ii putea vedea pe Weber si pe PAS Rune Ivarsson ducandu-se intr-una dintre camerele pentru vizitatori din Aripa A si auzi usa incuindu-se in spatele lor. Ambele camere erau langa receptie si erau echipate cu cele necesare unei familii. Cei inchisi puteau sa se bucure de cateva clipe de liniste alaturi de cei dragi intr-o incapere pe care cineva chiar incercase sa o faca confortabila – mobila simpla, flori de plastic si cateva pasteluri pe perete.

Raskol statea in picioare cand sosira cei doi. Avea o carte groasa sub brat si pe masuta joasa din fata lor era o tabla de sah cu piesele gata aranjate. Nu scoase nici un cuvant, se uita doar la ei cu ochii lui de un caprui palid. Purta o camasa alba ce semana cu o tunica si care ii atarna aproape pana la genunchi. Ivarsson nu era in largul lui si ii spuse brusc tiganului sa ia loc. Raskol asculta comanda cu o urma de zambet.

Ivarsson il luase cu el pe Weber in loc de vreun politist tanar de la Investigatii pentru ca se gandea ca vulpoiul batran il va putea ajuta pe Ivarsson sa-l „evalueze” pe Raskol, asa cum se exprimase chiar el. Weber puse un scaun la usa si scoase un carnetel in timp ce Ivarsson se aseza in fata prizonierului cu reputatie proasta.

— Va rog, Politiavdelingssjef Ivarsson, zise Raskol si desfacu palma in semn de invitatie pentru politist de a incepe jocul.

— Am venit aici pentru a afla niste informatii, nu pentru a juca jocuri, replica Ivarsson si puse cinci fotografii ale jafului din Bogstadveien, una langa alta, pe masa. Vrem sa stim cine e.

Raskol lua fotografiile una cate una si le cerceta scotand niste „hm”-uri.

— Imi puteti da un stilou? intreba dupa ce se uita la toate.

Weber si Ivarsson schimbara priviri.

— Ia-l pe al meu, zise Weber si ii intinse un stilou cu cerneala.

— As prefera fara cerneala, spuse Raskol fara sa-si ia privirea de la Ivarsson.

PAS-ul dadu din umeri, scoase un pix cu gel din buzunarul de la piept si i-l dadu.

— In primul rand, as vrea sa va explic principiul care sta la baza cartuselor cu vopsea, zise Raskol si incepu sa desurubeze capacul stiloului alb al lui Ivarsson, care avea, intamplator, sigla Den Norske Bank. Dupa cate stiti, angajatii bancii pun mereu langa bani un cartus cu vopsea pentru eventualitatea in care vor fi jefuiti. Cartusul este pus in containerul cu bani din ATM. Unele cartuse sunt legate la un transmitator si sunt activate de miscare, fiind puse, de exemplu, intr-o punga. Altele sunt activate cand trec pe sub un portal care poate fi amplasat deasupra intrarii in banca. Cartusul poate sa aiba un microtransmitator conectat la un receptor care declanseaza o explozie cand se afla la o anumita distanta de receptor, sa zicem la o suta de metri. Altele explodeaza dupa o postactivare declansata. Cartusul poate sa aiba diverse forme, dar trebuie sa fie suficient de mic pentru a putea fi ascuns printre bancnote. Unele sunt asa de mici. Raskol arata doi centimetri cu degetul mare si aratatorul. Explozia nu e periculoasa pentru hot; problema e vopseaua, cerneala. Scoase cartusul de cerneala din pix. Bunicul meu a fost fabricant de cerneala. El m-a invatat ca, pe vremuri, foloseau guma arabica pentru a produce cerneala. Guma provine de la arborele de acacia si se numeste Lacrimile Arabiei pentru ca se prelinge in picaturi de marimea asta. Facu un cerc cu degetul mare si aratatorul cam de marimea unei nuci. Ideea cu guma asta e ca ingroasa si reduce tensiunea de suprafata a cernelii. Si mentine lichide sarurile de fier. E nevoie si de un solvent. In urma cu mult timp se recomanda apa de ploaie sau vinul alb. Sau otet. Bunicul meu spunea ca trebuie sa pui otet in cerneala cand scrii unui dusman si vin cand scrii unui prieten.

Ivarsson tusi, dar Raskol continua nestingherit:

— La inceput, cerneala e invizibila. Devine vizibila cand e asternuta pe hartie. In cartusul de vopsea exista particule rosii care fac o reactie chimica atunci cand vin in contact cu hartia bancnotelor si raman acolo pentru totdeauna. Banii vor fi marcati mereu ca bani furati.

— Stiu cum functioneaza un cartus de vopsea, zise Ivarsson. As vrea mai bine sa stiu…

— Rabdare, draga Politiavdelingssjef. Ce e fascinant la aceasta tehnologie e ca este extrem de simpla. Asa de simpla, incat as putea si eu sa fac un cartus de vopsea, sa il pun unde vreau eu si sa il fac sa explodeze cand se afla la o anumita distanta de receptor. Tot ce-mi trebuie ar incapea intr-o cutie mica.

Weber nu mai lua notite.

— Dar principiul cartusului nu e tehnologia, PAS Ivarsson. Principiul este incriminarea. Fata lui Raskol deveni toata un zambet. Cerneala pateaza si hainele, si pielea hotului. Si cerneala asta e asa de puternica, incat odata ce te-ai patat cu ea pe maini, nu o vei mai putea spala niciodata. Pilat din Pont si Iuda, nu? Sange pe maini. Bani insangerati. Agonia arbitrului. Pedeapsa tradatorului.

Raskol dadu drumul cartusului de vopsea pe podeaua din spatele mesei si, in timp ce se apleca sa-l ridice, Ivarsson ii facu semn lui Weber ca are nevoie de carnetel.

— As vrea sa scrii numele persoanei din fotografie, zise Ivarsson si puse carnetelul pe masa. Asa cum am spus, nu suntem aici ca sa jucam jocuri.

— Nu sa jucam jocuri, nu, zise Raskol insuruband incet capacul stiloului. Doar v-am promis ca va dau numele celui care a luat banii, nu?

— Da, asta a fost intelegerea, zise Ivarsson.

Se apleca atunci cand Raskol incepu sa scrie.

— Noi, xoraxanii, stim ce inseamna o intelegere, zise el. Nu scriu doar numele lui, ci si pe al prostituatei pe care o frecventeaza si pe al barbatului cu care a luat legatura pentru a-i zdrobi genunchiul unui tanar care a facut-o recent pe fiica lui sa sufere. Apropo, persoana in cauza a refuzat s-o faca.

— A… excelent.

Ivarsson se intoarse repede spre Weber si ii ranji surescitat.

— Poftim.

Raskol ii dadu carnetelul si stiloul lui Ivarsson, care se grabi sa citeasca.

Zambetul ii disparu de pe fata.

— Dar… se balbai el. Helge Klementsen e seful sucursalei. Avu brusc o strafulgerare. E implicat?

— Foarte tare, zise Raskol. Doar el a luat banii, nu?

— Si i-a pus in sacosa hotului, spuse Weber din usa.

Expresia fetei lui Ivarsson trecu incet de la mirare la furie.

— Ce-i cu porcaria asta? Ai promis ca ma ajuti.

Raskol isi studie unghia lunga si ascutita de la degetul mic de la mana dreapta. Apoi clatina grav din cap si se apleca peste masa catre Ivarsson.

— Ai dreptate, sopti el. Uite un pont. Invata ce e viata. Stai jos si studiaza-ti copilul. Nu e usor sa gasesti ce ai pierdut, dar nici imposibil. Il batu pe spate pe PAS si se indrepta spre tabla de sah. E randul tau, Politiavde­lingssjef.

Ivarsson spumega de furie in timp ce trecea impreuna cu Weber prin Culvert, un tunel subteran de trei sute de metri care lega inchisoarea Botsen de sediul politiei.

— Am avut incredere intr-o rasa care a descoperit minciuna! suiera Ivarsson. Am avut incredere intr-un tigan nenorocit!

Ecoul ricosa in peretii de caramida. Weber tinea pasul cu el; voia sa iasa odata din tunelul rece si umed. Tunelul Culvert era folosit pentru a-i transporta pe prizonieri spre si de la interogatoriul din sediul politiei si circulau multe zvonuri legate de ceea ce se intampla aici.

Ivarsson isi stranse haina mai tare si pasi afara din tunel.

— Promite-mi un lucru, Weber: n-o sa sufli nimanui nici o vorba despre asta. Da? Se intoarse spre Weber ridicand dintr-o spranceana: Da?

Raspunsul la intrebarea lui Ivarsson fu un simplu „da”, caci tocmai ajunsesera la portiunea din Culvert in care peretii erau vopsiti in portocaliu, si Weber auzi un zgomot abia sesizabil. Ivarsson scoase un strigat ingrozit si cazu in genunchi intr-o baltoaca, tinandu-se de piept.

Weber se intoarse si se uita in susul si in josul tunelului. Nimeni. Apoi se intoarse spre PAS-ul care se holba la mana manjita cu rosu.

— Sangerez, gemu el. Mor.

Weber vazu cum ochii lui Ivarsson se maresc.

— Ce e? intreba Ivarsson cu vocea tremurand de frica in timp ce il privi pe Weber care se uita cu gura cascata.

— Va trebui sa te duci la curatatorie, zise Weber.

Ivarsson se uita in jos. Vopseaua rosie se imprastiase pe toata camasa si partial pe haina de un verde lamaie.

— Vopsea rosie, explica Weber.

Ivarsson scoase ce mai ramasese din stiloul Den Norske Bank. Micro­explozia il mutase inspre mijloc. Statu in genunchi, cu ochii inchisi, pana i se calma respiratia. Apoi il fixa pe Weber cu privirea.

— Stii care a fost cel mai mare pacat al lui Hitler? intreba si-i intinse mana curata.

Weber o apuca si-l trase pe Ivarsson in picioare. Ivarsson se uita in spate in tunel, acolo de unde venisera.

— Ca nu i-a exterminat complet pe tigani.

— „N-o sa sufli nimanui nici o vorba despre asta”, se maimutari Weber razand. Ivarsson s-a dus direct la garaj si a plecat acasa. Cerneala ii va ramane pe piele cel putin trei zile.

Harry clatina din cap nevenindu-i sa creada.

— Si ce ati facut cu acest Raskol?

Weber dadu din umeri.

— Ivarsson a zis ca va cere sa fie mutat intr-o celula speciala. Nu ca asta ar fi de vreun ajutor. Tipul e… deosebit. Apropo de deosebit, cum merge treaba cu Beate? Mai aveti ceva in afara de amprenta asta?

Harry scutura din cap in semn ca nu.

— E o fata deosebita, zise Weber. Il vad pe tatal ei in ea. Ar putea sa fie foarte buna.

— Ar putea. L-ai cunoscut pe tatal ei?

Weber incuviinta.

— Un om bun. Loial. Ce pacat ca a sfarsit asa.

— E ciudat ca un politist cu o asemenea experienta a putut sa faca o asemenea greseala.

— Nu cred ca a fost o greseala, replica Weber punand o ceasca de cafea in chiuveta.

— Nu?

Weber mormai ceva.

— Ce-ai zis, Weber?

— Nimic, spuse el. Cu siguranta a avut un motiv, asta ziceam.

— Bolde.com e cu siguranta un server, zise Halvorsen. Spun doar ca nu e inregistrat nicaieri. Ar putea sa fie intr-o pivnita din Kiev, de exemplu, si sa aiba clienti anonimi care sa-si trimita unul altuia materiale pornografice. Ce stiu? Ca noi, muritorii de rand, nu-i vom gasi pe cei care nu vor sa fie gasiti in aceasta jungla. Va trebui sa te adresezi unui specialist adevarat.

Ciocanitul in usa fu atat de incet incat Harry nu-l auzi, dar Halvorsen striga:

— Intra!

Usa se deschise prudent.

— Buna, zise Halvorsen zambind. Beate, nu?

Ea incuviinta si se uita in graba la Harry.

— Incercam sa dau de tine. Numarul ala de mobil de pe lista…

— Si-a pierdut mobilul, zise Halvorsen si se ridica. Ia loc si o sa-ti fac un espresso a la Halvorsen.

Ea ezita.

— Multumesc, dar trebuie sa-ti arat ceva in Casa Durerii, Harry. Ai timp?

— Tot timpul din lume, raspunse Harry lasandu-se pe scaun. Weber mi-a dat doar vesti proaste. Nu a gasit nici o amprenta care sa corespunda. Si Raskol l-a pacalit rau de tot pe Ivarsson azi.

— Si asta-i o veste proasta?

Ii scapase inainte sa-si dea seama. Isi duse mana la gura speriata. Harry si Halvorsen rasera.

— Ma bucur ca te-am revazut, Beate, zise Halvorsen inainte ca ea si Harry sa plece.

Nu primi nici un raspuns, doar o privire iscoditoare din partea lui Harry si ramase stand in picioare, putin stanjenit, in mijlocul camerei.

In Casa Durerii, Harry observa o patura mototolita pe canapeaua de doua locuri de la IKEA.

— Ai dormit aici azi-noapte?

— Am atipit putin doar, zise ea si porni aparatul video. Priveste-i pe Calau si pe Stine in cadrul asta.

Arata spre ecranul oprit la scena in care aparea hotul si Stine se apleca inspre el. Harry simti ca i se zburleste parul.

— E ceva in neregula, nu? zise ea.

Harry il cerceta pe hot. Apoi pe Stine. Si isi dadu seama ca acest cadru il facuse sa priveasca imaginile de nenumarate ori, cautand mereu ceva ce era acolo, dar care ii tot scapa.

— Ce e? intreba el. Ce vezi tu si eu nu pot vedea?

— Incearca.

— Am incercat deja.

— Imprima-ti imaginea pe retina, inchide ochii si simte.

— Pe bune…

— Hai, Harry. Zambi. Doar asta inseamna sa investighezi, nu?

Se uita la ea usor surprins. Apoi ridica din umeri si facu asa cum ii spusese ea.

— Ce vezi, Harry?

— Imi vad interiorul pleoapelor.

— Concentreaza-te. Spune-mi ce e socant.

— E ceva legat de el si de ea. Ceva… legat de felul in care stau.

— Bine. Ce e cu felul in care stau?

— Stau… nu stiu. Nu stau bine, daca pot zice asa.

— Cum adica nu stau bine?

Harry avu acelasi sentiment ca se scufunda pe care il avusese si in casa lui Vigdis Albu. O vazu pe Stine Grette aplecata in fata. De parca ar fi vrut sa prinda cuvintele jefuitorului. Se uita la gaurile din cagula si la fata persoanei pe care se pregatea sa o ucida. Oare la ce se gandeste el? Dar ea? In acest moment inghetat in timp, oare incearca ea sa descopere cine e el, omul asta de sub cagula?

— Cum adica nu stau bine? repeta Beate.

— Sunt… sunt…

Cu pistolul in mana si degetul pe tragaci. Toti cei din jur inmarmuriti. Deschide gura. O vede cum priveste. Teava se apropie de dinti.

— Cum adica nu stau bine?

— Sunt… Prea aproape.

— Bravo, Harry!

Acesta deschise ochii. Puncte ca niste amibe straluceau si pluteau prin fata campului lui vizual.

— Bravo? murmura el. Ce vrei sa spui?

— Ai spus in cuvinte ceva ce a fost mereu in fata ochilor nostri. Ai perfecta dreptate, Harry. Stau prea aproape unul de celalalt.

— Da, m-am auzit spunand asta, dar prea aproape raportat la ce?

— Raportat la cat de aproape ar trebui sa stea doi oameni care nu s-au cunoscut niciodata.

— Hm?

— Ai auzit de Edward Hall?

— Nu.

— Antropologul. El a demonstrat primul legatura dintre distanta pe care oamenii o pastreaza intre ei si relatia pe care o au. E foarte bine documentata treaba.

— Explica-mi.

— Spatiul social dintre oamenii care nu se cunosc este cuprins intre unu si trei metri si jumatate. Asta e distanta pe care ai pastra-o intr-o situatie normala, dar uita-te la cozile la autobuz sau la toalete. In Tokyo, oamenii stau mai aproape unii de altii si se simt in largul lor, dar variatiile in functie de cultura sunt relativ minore.

— Nu ii poate sopti de la o distanta mai mare de un metru, nu?

— Nu, dar ar fi putut face asta in limita a ceea ce este cunoscut sub numele de spatiu personal, care are intre un metru si patruzeci si cinci de centimetri. Asta e distanta pe care oamenii o pastreaza fata de straini si asa-zisele cunostinte. Dar dupa cate vezi, Calaul si Stine Grette incalca aceasta limita. Am masurat distanta. E de douazeci de centimetri. Asta inseamna ca sunt deja in spatiul intim. Cand esti asa de aproape de cealalta persoana, nu mai poti sa ai o vedere de ansamblu asupra fetei persoanei sau sa-i eviti mirosul parfumului sau al transpiratiei. E un spatiu rezervat pentru parteneri sau membrii familiei.

— Hm, facu Harry. Sunt impresionat de cunostintele tale, dar oamenii astia sunt implicati intr-o drama.

— Da, dar de asta e atat de fascinant! izbucni Beate, tinandu-se de bratul fotoliului pentru a nu sari in picioare. Daca nu sunt obligati, oamenii nu incalca limitele despre care vorbeste Edward Hall. Iar Calaul si Stine Grette nu au de ce sa o faca.

Harry isi freca barbia.

— Bine, hai sa mergem pe logica asta.

— Cred ca o cunostea pe Stine Grette, zise Beate. Si inca bine.

— Bine, bine. Harry isi puse capul in maini si vorbi printre degete. Deci Stine Grette cunoaste un hot profesionist de banci care da lovitura inainte sa o impuste. Stii unde ne duce logica asta, nu!

Beate incuviinta.

— Vad imediat ce pot sa aflu despre Stine Grette.

— Foarte bine. Si apoi sa discutam cu cineva care era frecvent in spatiul ei intim.

O ZI MINUNATA

— Locul asta imi da fiori, zise Beate.

— Au avut un pacient faimos aici pe nume Arnold Juklerod, zise Harry. El a spus ca locul asta e creierul bestiei bolnave numite psihiatrie. Deci ai gasit ceva despre Stine Grette?

— Nu. Un cazier fara pata, iar conturile ei bancare nu sugereaza nici o neregula financiara. Fara mari cheltuieli in magazinele de haine sau in restaurante. Nu juca la cursele de cai din Bjerke si nu exista nici un alt indiciu privind jocurile de noroc. Singura extravaganta pe care am gasit-o e o excursie la Sao Paulo in vara asta.

— Si sotul ei?

— La fel. Serios si fara pata.

Trecura pe sub poarta spitalului Gaustad si ajunsera intr-un patrat inconjurat de cladiri din caramida rosie.

— Seamana cu o inchisoare, zise Beate.

— Heinrich Schirmer, afirma Harry. Un arhitect german din secolul al nouasprezecelea. Tot el a proiectat si inchisoarea Botsen.

Un ingrijitor veni sa-i conduca la receptie. Avea parul vopsit in negru si arata ca si cum locul lui ar fi fost intr-o formatie muzicala sau ar fi fost designer. Lucru care, de fapt, chiar era.

— Trond Grette sta mai tot timpul si se uita pe geam, explica el in timp ce mergeau pe culoar spre Aripa G2.

— E pregatit sa vorbeasca? intreba Harry.

— Da, poate sa vorbeasca…

Ingrijitorul platise sase sute de coroane pentru o tunsoare voit neglijenta si acum isi aranja un smoc de par si clipea la Harry printr-o pereche de ochelari cu rame negre care il faceau sa arate a tocilar, dar nu unul adevarat, astfel incat cunoscatorii sa-si dea seama ca e de fapt hipiot.

— Colegul meu se intreaba daca Grette se simte suficient de bine pentru a vorbi despre sotia sa, zise Beate.

— O sa vedem, raspunse ingrijitorul si-si dadu smocul de par la loc peste ochelari. Daca intra din nou in stare de psihoza, inseamna ca nu e pregatit.

Harry nu-l intreba cum ar putea sa-si dea seama cand o persoana intra in stare de psihoza. Ajunsera la capatul culoarului si ingrijitorul descuie o usa cu un geam rotund.

— Trebuie tinut incuiat? intreba Beate, uitandu-se in jur.

— Nu, spuse ingrijitorul, fara sa dea explicatii suplimentare si arata spre un halat alb pe un scaun tras pana la fereastra. Sunt in biroul de pe stanga cand plecati.

Se indreptara spre barbatul care sedea pe scaun. Acesta se uita pe geam si singurul lucru mobil era mana dreapta care misca incet un stilou pe un carnetel, spasmodic si mecanic precum un brat de robot.

— Trond Grette? intreba Harry.

Nu-l recunoscu pe cel care se intoarse cu fata spre ei. Grette se tunsese, fata ii era mai slaba si expresia salbatica din seara cand il gasisera pe terenul de tenis fusese inlocuita de o privire in gol fixa, calma, care trecea direct prin ei. Harry o mai vazuse. Asa arata cei inchisi dupa primele saptamani petrecute in spatele gratiilor, cand isi incep sentinta. Harry stiu instinctiv ca acelasi lucru se intampla si cu acest barbat. Isi incepuse sentinta.

— Suntem de la politie, zise Harry.

Grette isi muta privirea spre ei.

— E vorba de jefuirea bancii si de sotia dumneavoastra.

Grette inchise ochii pe jumatate, de parca ar fi trebuit sa se concentreze pentru a intelege ce spunea Harry.

— Ne intrebam daca va putem pune cateva intrebari, zise Beate cu voce tare.

Grette incuviinta incet. Beate trase un scaun si se aseza.

— Ne puteti povesti despre ea? il intreba.

— Sa va povestesc?

Vocea lui scartaia ca o usa neunsa.

— Da, zise Beate zambind bland. Am vrea sa stim cine era Stine. Ce facea, ce-i placea. Ce planuri aveati. Lucruri de genul asta.

— De genul asta? Grette se uita la Beate. Apoi puse stiloul jos. Urma sa avem copii. Asta era planul. Copii in eprubeta. Spera sa fie gemeni. Doi plus doi, asa zicea mereu. Tocmai ne pregateam sa incepem. Chiar acum.

Ochii i se umplura de lacrimi.

— Erati casatoriti de mult timp, nu?

— De zece ani, raspunse Grette. Nu m-ar fi deranjat daca nu ar fi jucat tenis. Nu-i poti forta pe copii sa le placa aceleasi lucruri ca si parintilor. Poate ca ar fi preferat sa calareasca. Calaritul e minunat.

— Ce fel de persoana era?

— Zece ani, repeta Grette si se intoarse din nou spre fereastra. Ne-am cunoscut in 1988. Eu intrasem la Facultatea de Management din Oslo, iar ea era in ultimul an la liceul Nissen. Era cea mai frumoasa fata pe care o vazusem. Stiu ca toata lumea zice ca pe cele frumoase n-o sa le ai niciodata, dar cu Stine a fost ceva adevarat. Si am crezut mereu ca ea e cea mai frumoasa. Ne-am mutat impreuna dupa o luna si am fost impreuna in fiecare zi si in fiecare noapte timp de trei ani. Si tot nu mi-a venit sa cred cand a acceptat sa devina Stine Grette. Nu-i ciudat? Cand iubesti pe cineva suficient de mult, ti se pare de neinteles ca poti fi iubit la randul tau. N-ar trebui sa fie invers, nu?

O lacrima cazu pe bratul scaunului.

— Era buna. Nu sunt multi oameni care mai pretuiesc aceasta calitate. Era de incredere, loiala si mereu blanda. Si curajoasa. Daca i se parea ca aude zgomote jos, iar eu dormeam, se ridica si cobora. Ii spuneam ca trebuie sa ma trezeasca, daca intr-o zi chiar erau hoti jos? Dar ea radea doar si zicea: „Atunci o sa-i servesc cu vafe, si mirosul de vafe o sa te trezeasca pentru ca te trezeste mereu”. Mirosul de vafe trebuia sa ma trezeasca atunci cand… da.

Rasufla zgomotos. Ramurile goale ale mestecenilor din curte le faceau semne printre rafalele de vant.

— Ar fi trebuit sa faci vafe, sopti el.

Apoi incerca sa rada, dar suna ca un planset.

— Cine erau prietenii ei? il intreba Beate.

Grette mai radea inca, iar ea trebui sa repete intrebarea.

— Ii placea sa stea singura, zise el. Poate pentru ca era singura la parinti. Vorbea mereu cu parintii ei. Si apoi ne aveam unul pe celalalt. Nu mai avea nevoie de nimeni altcineva.

— Poate ca tinea legatura cu persoane despre care nu stiati, nu? sugera Beate.

Grette o privi.

— Ce vreti sa spuneti?

Obrajii lui Beate se inrosira si ii zambi scurt.

— Vreau sa spun ca e posibil ca sotia dumneavoastra sa nu va fi spus neaparat de discutiile pe care le avea cu alte persoane.

— De ce nu? Ce incercati sa-mi spuneti?

Beate inghiti in sec si schimba priviri cu Harry. Acesta prelua discutia:

— In investigatiile pe care le facem, trebuie sa examinam mereu toate posibilitatile, oricat pe improbabile ar parea. Si una dintre ele e ca cineva din interiorul bancii ar avea vreo legatura cu hotul. Uneori exista ajutor din interior atat in ceea ce priveste planul, cat si executarea lui. E putin probabil, de exemplu, ca hotul sa fi stiut cand va fi ATM-ul reincarcat. Harry il studie pe Grette sa vada cum primeste aceste lucruri. Dar privirea acestuia ii spuse ca nu mai era cu ei. Am pus aceleasi intrebari tuturor angajatilor, minti el.

Din copacul de afara se auzi tipatul unei cotofene. Tanguitor, singuratic. Grette clatina din cap in semn de incuviintare. La inceput incet, apoi mai repede.

— Aha, zise el. Inteleg. Credeti ca din cauza asta a impuscat-o pe Stine. Credeti ca-l cunostea pe hot. Si cand n-a mai avut nevoie de ea, a impuscat-o ca sa elimine orice posibila legatura. Asa e?

— Da, cel putin e o posibilitate teoretica, confirma Harry.

Grette clatina din cap si rase din nou: un ras trist, gol.

— E clar ca nu o cunosteati pe Stine a mea. N-ar fi putut niciodata sa faca una ca asta. Si de ce ar fi facut-o? Daca ar mai fi trait, ar fi fost milionara.

— Adica?

— Walle Bodtker e bunicul ei. Are optzeci si cinci de ani si detine trei blocuri in centru. A fost diagnosticat cu cancer la plamani in vara asta si lucrurile nu pot merge decat intr-o anumita directie. Nepotii lui ar fi primit fiecare cate un bloc.

Intrebarea lui Harry veni ca un simplu reflex:

— Cine va primi acum blocul lui Stine?

— Ceilalti nepoti, raspunse Grette cu o voce plina de dezgust. Si acum o sa le verificati alibiurile?

— Credeti ca ar trebui? intreba Harry.

Grette era cat pe ce sa raspunda cand privirea sa se intalni cu cea a lui Harry. Isi musca buza de jos.

— Imi cer scuze, spuse el trecandu-si mana peste fata nebarbierita. Bineinteles ca ar trebui sa fiu bucuros ca examinati toate posibilitatile. Doar ca pare asa de lipsit de speranta. Si de sens. Chiar daca il veti prinde, n-o sa-i luati niciodata ce mi-a furat. Nici macar pedeapsa cu moartea n-ar schimba lucrurile. Sa-ti pierzi viata nu e cel mai rau lucru care ti se poate intampla. Harry stiu deja ce va urma. Cel mai rau lucru e sa pierzi motivul pentru care traiesti.

— Da, zise Harry si se ridica. Asta e cartea mea de vizita. Sunati-ma daca se intampla ceva. Puteti cere de asemenea cu Beate Lonn.

Grette se intoarse din nou spre fereastra si nu-l vazu pe Harry intin­zandu-i cartea de vizita, asa ca acesta o lasa pe masa. Se insera si se vedeau reflexii semitransparente in geamuri, ca niste fantome.

— Am sentimentul ca l-am mai vazut, zise Grette. De obicei, vinerea ma duc direct de la munca sa joc squash la Focus Centre din Sporveisgata. Cum nu aveam partener, m-am dus la sala de fitness. Sa ridic greutati, sa merg pe bicicleta, chestii de genul asta. La ora aia sunt asa de multi oameni, ca adesea trebuie sa stai la coada.

— Asa e, zise Harry.

— Cand a fost ucisa Stine, eram acolo. La trei sute de metri distanta de banca. Ma pregateam sa fac un dus si sa plec acasa, sa ma apuc de gatit. Mereu gatesc eu vinerea. Imi placea sa o astept, imi placea… Nu tuturor barbatilor le place asta.

— Ce vreti sa spuneti ca l-ati vazut? intreba Beate.

— Am vazut pe cineva trecand pe langa mine la garderoba. Purta haine largi, negre. Ca un fel de salopeta.

— Cagula?

Grette clatina din cap ca nu.

— O sapca cu cozoroc poate? intreba Harry.

— Avea un fel de palarie in mana. Poate ca era o cagula. Sau o sapca cu cozoroc.

— I-ati vazut fa…? incepu Harry, dar fu intrerupt de Beate.

— Inaltimea?

— Nu stiu, zise Grette. De inaltime medie. Care e media? 1,80?

— De ce nu ne-ati spus asta inainte? intreba Harry.

— Pentru ca e doar un sentiment, raspunse Grette apasand geamul cu degetele. Stiu ca nu a fost el.

— De ce sunteti atat de sigur? se interesa Harry.

— Pentru ca doi colegi de-ai dumneavoastra au fost aici acum cateva zile. Pe amandoi ii chema Li. Se intoarse si se uita la Harry. Sunt rude?

— Nu. Ce doreau?

Grette lua mana de pe geamul care se aburise in jurul amprentelor.

— Doreau sa verifice daca Stine ar fi putut sa aiba vreo legatura cu cel care a spart banca. Si mi-au aratat fotografii ale spargerii.

— Si?

— Salopeta era neagra fara inscriptii. Cea pe care am vazut-o eu la Focus Centre avea litere mari si albe pe spate.

— Ce litere? intreba Beate.

— P-O-L-I-T-I-A, zise Grette si sterse urmele de pe geam. Cand am iesit apoi in strada, am auzit sirenele politiei in Majorstuen. Primul lucru la care m-am gandit a fost ca e ciudat ca hotii sa scape cu o asemenea desfasurare de forte ale politiei.

— Da, asa e. Ce v-a facut sa va ganditi la asta?

— Nu stiu. Poate pentru ca tocmai imi furase cineva racheta de squash de la garderoba in timp ce ma antrenam. Al doilea gand a fost ca banca lui Stine e jefuita. Asa lucreaza mintea cand imaginatia o ia razna, nu? Apoi m-am dus acasa si am facut lasagne. Ii placeau lasagne foarte mult.

Grette incerca sa zambeasca. Apoi ii dadura lacrimile.

Harry isi fixa privirea pe hartia pe care scrisese Grette ca sa nu-l vada cum plange.

— Am vazut in operatiunile dumneavoastra bancare din ultimele sase luni o retragere foarte mare. Vocea lui Beate suna aspru si metalic. Treizeci de mii de coroane in Sao Paulo. Pe ce i-ati cheltuit?

Harry se uita la ea surprins. Parea ca intreaga situatie nu o misca deloc.

Grette zambi printre lacrimi.

— Am sarbatorit cu Stine acolo zece ani de casatorie. Mai avea un rest de concediu si s-a dus acolo cu o saptamana inaintea mea. Cea mai lunga perioada cat am stat despartiti.

— V-am intrebat pe ce ati cheltuit cele treizeci de mii in moneda braziliana, zise Beate.

Grette se intoarse spre fereastra.

— E o chestiune privata.

— Iar asta e un caz de omucidere, Herr Grette.

Grette o privi lung si insistent.

— E clar ca nu ati fost niciodata indragostita, asa e?

Beate se intuneca la fata.

— Bijutierii germani din Sao Paulo sunt recunoscuti ca fiind printre cei mai buni din lume, zise Grette. Am cumparat inelul cu diamante pe care il purta Stine cand a murit.

Doi ingrijitori venira dupa Grette. Pranzul. Harry si Beate ramasera langa fereastra privindu-l in timp ce asteptau ca ingrijitorul sa-i conduca spre iesire.

— Imi pare rau, zise Beate, m-am facut de ras. Eu…

— N-a fost nici o problema, raspunse Harry.

— Verificam mereu finantele suspectilor in cazurile de jefuire de banci, dar probabil ca de data asta am mers prea departe…

— Am zis ca n-a fost nici o problema, Beate. Sa nu-ti ceri niciodata scuze pentru intrebarile pe care le pui; sa-ti ceri scuze pentru cele pe care nu le pui.

Ingrijitorul sosi si descuie usa.

— Cat mai ramane aici? intreba Harry.

— Va fi trimis acasa miercuri, zise ingrijitorul.

In masina, in drum spre centru, Harry o intreba pe Beate de ce ingrijitorii ii „trimit” mereu acasa pe pacienti. La urma urmelor, nu le asigura transportul, nu? Iar pacientii hotarasc ei daca doresc sa mearga acasa sau in alta parte, nu? Asa ca de ce nu zic „se duc acasa”? Sau „li se da drumul”?

Beate nu avea nici o parere in legatura cu acest lucru si Harry se concentra asupra vremii mohorate, gandindu-se ca incepuse sa vorbeasca precum un batran morocanos.

— Si-a schimbat frizura, zise Beate. Si poarta ochelari.

— Cine?

— Ingrijitorul.

— A, n-am stiut ca va cunoasteti.

— Nu ne cunoastem. L-am vazut o data pe plaja, in Huk. Si in Eldorado. Si in Stortingsgata. Cred ca era in Stortingsgata… probabil acum vreo cinci ani.

Harry se uita la ea.

— Nu mi-am dat seama ca e genul tau.

— Nu despre asta e vorba, zise ea.

— A, facu Harry. Am uitat. E defectul ala pe care il ai la creier.

Ea zambi.

— Oslo e un oras mic.

— A, da? De cate ori m-ai vazut pe mine inainte sa intri in politie?

— O data. Acum cinci ani.

— Unde anume?

— La televizor. Rezolvasesi cazul ala din Sydney.

— Hm. Cred ca trebuie sa te fi impresionat.

— Imi aduc aminte doar ca m-a iritat faptul ca ai aparut ca un erou cand tu, de fapt, dadusesi gres.

— Aha.

— Nu ai adus criminalul in fata instantei. L-ai impuscat mortal.

Harry inchise ochii si se gandi la cat de bun va fi fumul din urmatoarea tigara. Se pipai la piept sa vada daca avea pachetul in buzunarul interior si scoase bucata de hartie impaturita sa i-o arate lui Beate.

— Ce-i asta? intreba Beate.

— Pagina pe care a mazgalit Grette.

— „O zi minunata”, citi ea.

— A scris asta de treisprezece ori. Cam ca in Stralucirea.

— Stralucirea?

Filmul ala de groaza. Stanley Kubrick. Se uita la ea cu coltul ochiului. Cel in care Jack Nicholson sta intr-un hotel si scrie la nesfarsit aceeasi propozitie.

— Nu imi plac filmele de groaza, rosti ea incet.

Harry se intoarse spre ea. Era gata sa spuna ceva, dar apoi simti ca era mai bine sa o lase balta.

— Unde stai? il intreba ea.

— Bislett.

— E in drum.

— Hm. In care drum?

— Spre Oppsal.

— Da? Unde in Oppsal?

— In Vedandsveien. Chiar langa gara. Stii unde e Jomslokkveien?

— Da, e o casa mare si galbena din lemn pe colt.

— Exact. Acolo stau. La primul etaj. Mama sta la parter. Am crescut in casa aia.

— Si eu am crescut in Oppsal, zise Harry. Poate ca avem cunostinte comune?

— Poate, replica Beate uitandu-se pe geam.

— O sa verific asta odata, zise Harry.

Nici unul din ei nu mai scoase o vorba.

Sosi seara si vantul se inteti. Buletinul meteorologic anunta furtuni in sudul Stadtului si vijelii in nord. Harry tusi. Isi scoase puloverul pe care mama sa il tricotase pentru tatal sau si pe care acesta i-l daduse lui Harry drept cadou de Craciun, la cativa ani dupa moartea ei. „Ce lucru ciudat”, se gandi Harry. Incalzi pastele si perisoarele de carne si apoi o suna pe Rakel si ii povesti despre casa in care crescuse.

Ea nu spuse prea multe, dar era convins ca ii face placere sa-l auda vorbind despre dormitorul lui. Despre jocuri si masuta de toaleta. Despre cum nascocea povesti dupa desenele de pe tapet, ca si cum ar fi fost basme codate. Si un sertar al masutei de toaleta despre care se pusese de acord cu mama sa ca e doar al lui si de care ea nu trebuia niciodata sa se atinga.

— Acolo imi tineam pozele cu fotbalisti, zise Harry. Autograful de la Tom Lund. O scrisoare de la Solvi, o fata pe care am cunoscut-o intr-o vacanta de vara la Andalsnes. Si mai tarziu, primul meu pachet de tigari. O cutie de prezervative. A stat acolo nedesfacuta pana cand a expirat. Si apoi, cand eu si sora mea le-am umflat, erau asa de uscate, ca au crapat.

Rakel rase. Harry continua, doar ca sa o auda razand.

Dupa ce inchise, incepu sa se plimbe prin camera. Stirile erau ca si cele din ziua anterioara. Vijelii peste Jalalabad.

Intra in dormitor si porni calculatorul. In timp ce bazaia, vazu ca primise un alt e-mail. Simti ca i se accelereaza pulsul cand vazu adresa. Apasa pe el.

Buna, Harry,

Jocul a inceput. Autopsia a stabilit ca e posibil ca tu sa fi fost acolo cand a murit. De asta tii totul pentru tine? Probabil ca e foarte intelept. Chiar daca pare a fi o sinucidere. Dar sunt cateva lucruri care nu se potrivesc. Miscarea ta acum.

S2MN

O bubuitura il facu pe Harry sa tresara, dar isi dadu seama ca, de fapt, daduse cu palma in masa cu toata forta. Se uita prin camera intunecata. Era manios si inspaimantat, dar frustrant era faptul ca simtea instinctiv ca persoana care scrisese e-mailul era undeva, la indemana lui. Harry intinse bratul si duse palma care inca il mai durea pe ecran. Sticla rece ii racori pielea, dar simti caldura, un fel de caldura corporala care crestea in interiorul masinariei.

PANTOFI PE SARMA

Elmer porni in graba pe Gronlandsleiret salutand si zambind grabit clientilor si angajatilor din magazinele invecinate. Era suparat pe el insusi. Ramasese iar fara maruntis si fusese obligat sa atarne de usa semnul cu „Ma intorc curand” in timp ce el dadu buzna in banca.

Trase de usa sa o deschida, intra in banca, zise tare obisnuitul lui „Buna dimineata” si se grabi sa ia un bilet. Nu-i raspunse nimeni, dar deja se obisnuise cu asta – lucrau aici doar norvegieni albi. Era un barbat care parea ca repara ATM-ul si singurii clienti pe care ii vedea stateau la geamul dinspre strada. Era o liniste neobisnuita. Oare se intampla ceva si el nu-si daduse seama?

— Douazeci, zise o voce de femeie.

Elmer se uita la numarul de pe bilet. Scria 51, dar pentru ca nu zisese nimeni nimic, se duse la tejgheaua de unde se auzise vocea femeii.

— Buna, Catherine, iubire, spuse el uitandu-se curios prin geam. Cinci fisicuri de cinci si de unu, te rog.

— Douazeci si unu.

Se uita surprins la Catherine Schoyen si abia atunci il observa pe barbatul de langa ea. La inceput se gandi ca e negru, dar apoi vazu ca era un barbat cu cagula pe fata. Teava pistolului sau AG3 se muta dinspre ea, inspre Elmer.

— Douazeci si doi, numara Catherine cu o voce metalica.

— De ce aici? intreba Halvorsen, uitandu-se in jos la fiordul Osloului.

Vantul ii ciufuli bretonul. Le luase mai putin de cinci minute sa plece din mirosul de gaze de esapament din Gronland catre Ekeberg, care iesea in afara ca un foisor in coltul sud-estic al orasului Oslo. Gasisera o banca sub copaci, cu o priveliste minunata asupra cladirii frumoase si vechi din caramida pe care Harry inca o mai numea Scoala de Marina, desi acolo se tineau in mod curent cursuri pentru antreprenori.

— In primul rand, pentru ca e minunat aici, zise Harry. In al doilea rand, sa te invat pe tine, straine, cate ceva despre istoria orasului Oslo. „Os” de la Oslo inseamna „creasta”, dealul pe care stam acum. Creasta Ekeberg. Si „lo” e campia care se intinde acolo. Arata cu degetul. Si in al treilea rand, stam si ne uitam la creasta asta in fiecare zi si e important sa aflam ce e in spatele ei, nu crezi?

Halvorsen nu raspunse.

— Nu am vrut sa-ti spun asta la birou, zise Harry. Sau la Elmer. E ceva ce trebuie sa-ti marturisesc. Desi erau mult deasupra fiordului, Harry se gandi ca vantul inca mai ducea cu el gustul apei sarate. Am cunoscut-o pe Anna Bethsen.

Halvorsen incuviinta.

— Nu pari uimit, remarca Harry.

— Banuiam ca e ceva de genul asta.

— Dar e mai mult de atat.

— A. Da?

Harry baga o tigara neaprinsa intre buze.

— Inainte sa continui, trebuie sa te avertizez. Ceea ce o sa-ti spun trebuie sa ramana intre noi, iar asta s-ar putea sa fie o problema pentru tine. Intelegi? Deci, daca nu vrei sa fii implicat, nu mai spun nimic si ne oprim aici. Vrei sa auzi mai multe sau nu?

Halvorsen se uita cercetator la Harry. Daca reflecta, asta nu-i lua prea mult timp. Incuviinta.

— Cineva a inceput sa-mi trimita e-mailuri, zise Harry. Legate de moartea Annei.

— Cineva pe care il cunosti?

— Habar n-am. Adresa nu-mi spune nimic.

— De asta m-ai intrebat ieri cum sa dai de urma celui care ti le trimite?

— Nu ma pricep prea bine la calculatoare. Pe cand tu te pricepi. Harry incerca in zadar sa-si aprinda o tigara din cauza vantului. Am nevoie de ajutor. Cred ca Anna a fost ucisa.

In timp ce vantul dinspre nord-vest dezgolea pomii de frunze, Harry ii spuse despre e-mailurile ciudate pe care le primise de la cineva care parea ca stie tot ce stiau ei si probabil chiar mai mult de atat. Nu-i spuse ca e-mailurile il incriminau si ca fusese la locul crimei in noaptea in care murise Anna. In schimb, ii spuse ca pistolul se afla in mana ei dreapta, desi sevaletul ei dovedea ca era stangace. Fotografia din pantof. Si conversatia cu Astrid Monsen.

— Astrid Monsen mi-a spus ca nu i-a vazut niciodata pe Vigdis Albu si pe copiii din fotografie. Dar cand i-am aratat in ziar poza lui Arne Albu, sotul ei, nu a fost nevoie sa se uite de doua ori. Nu stia cum il cheama, dar o vizita pe Anna in mod regulat. Il vazuse cand cobora sa-si ridice corespondenta. Venea dupa-amiaza si pleca seara.

— Vezi, asta inseamna sa spui acasa ca lucrezi pana tarziu.

— Am intrebat-o pe Monsen daca se intalneau doar in cursul saptamanii, si ea mi-a spus ca uneori venea si o lua cu masina la sfarsit de saptamana.

— Poate ca le placea putina diversitate si se duceau la tara.

— Poate, mai putin treaba cu mersul la tara. Astrid Monsen e o femeie meticuloasa si atenta. Mi-a spus ca nu o scotea niciodata vara. Asta mi-a dat de gandit.

— La ce te-ai gandit? La un hotel?

— Posibil. Dar la hotel te poti duce si vara. Gandeste-te, Halvorsen. Gandeste-te la ceva din apropiere.

Halvorsen isi tuguie buza de jos si se stramba pentru a arata ca nu are nici o sugestie. Harry zambi si imprastie un nor de fum.

— Tu ai fost cel care a gasit locul.

Halvorsen, incurcat, ridica din spranceana.

— Cabana! Doar e evident!

— Nu? Un cuibusor de dragoste discret si luxos atunci cand familia e acasa dupa vacanta si vecinii curiosi si-au tras jaluzelele. E la o ora cu masina de Oslo.

— Si ce? intreba Halvorsen. Asta nu ne duce nicaieri.

— Nu spune asta. Daca putem dovedi ca Anna a fost la cabana, cel putin Albu va fi fortat sa raspunda. Nu e nevoie de mult. O amprenta. Un fir de par. Un comerciant atent care face uneori cate o livrare.

Halvorsen se freca pe ceafa.

— Dar de ce nu mergi direct la tinta si nu cauti amprentele lui Albu in apartamentul Annei? Trebuie sa fie peste tot.

— Ma indoiesc ca mai sunt. Dupa declaratia lui Astrid Monsen, nu o mai vizitase pe Anna de un an de zile, asa dintr-odata. Asta pana intr-o duminica luna trecuta. A venit sa o ia cu masina. Monsen isi aduce clar aminte de asta pentru ca Anna a sunat la ea la usa sa o roage sa-i supravegheze apartamentul de hoti.

— Si crezi ca s-au dus la cabana?

— Cred, zise Harry aruncand mucul fumegand intr-o baltoaca unde se stinse cu un sasait, ca exista un motiv pentru care Anna a pus fotografia in pantof. Iti amintesti ce ai invatat la criminalistica la Academia de Politie?

— Din putinul pe care l-am facut, da. Tu nu?

— Nu. In trei dintre masinile de politie exista cutii metalice cu echipament de baza. Pudra, perie, film de plastic pentru amprente. Metru, lanterna, clesti, chestii din astea. Vreau sa rezervi una dintre masinile astea pentru maine.

— Harry…

— Si suna-l pe tipul de la alimentara inainte sa iti spuna unde e exact. Incearca sa pari cinstit si direct ca sa nu banuiasca ceva. Spune ca iti construiesti o cabana la munte si arhitectul cu care lucrezi ti-a dat cabana lui Albu ca punct de referinta. Vrei doar sa o vezi.

— Harry, nu putem sa…

— Sa aduci si o ranga.

— Asculta-ma!

Strigatul lui Halvorsen facu doi pescarusi sa isi ia zborul spre fiord cu tipete ragusite. Acesta numara pe degete:

— Nu ai mandat. Nu ai nici o dovada care ar putea sa justifice asta. Nu ai… nimic. Si ce e mai important nu avem – sau sa zic mai degraba eu nu am – toate datele. Nu mi-ai spus tot, Harry, nu-i asa?

— Ce te face sa crezi asta?

— E simplu. Nu ai un motiv suficient de puternic. Faptul ca o cunosteai pe femeie nu e un motiv suficient sa incalci brusc toate regulile, sa spargi cabane si sa-ti risti slujba. Si pe a mea. Stiu ca poti fi uneori cam nebun, Harry, dar nu esti prost.

Harry privi mucul de tigara cum pluteste in baltoaca.

— De cat timp ne cunoastem, Halvorsen?

— De doi ani in curand.

— Te-am mintit vreodata in tot acest timp?

— Doi ani nu e o perioada prea lunga.

— Te intreb: te-am mintit vreodata?

— Bineinteles ca da.

— Te-am mintit vreodata in legatura cu ceva important?

— Nu, din cate stiu.

— Bine. Atunci nu te mint nici acum. Ai dreptate, nu ti-am spus tot. Si da, iti risti slujba daca ma ajuti. Iti zic doar ca ai intra si mai rau in bucluc daca ti-as spune si restul. Asa cum stau lucrurile, va trebui sa ai incredere in mine. Sau sa te retragi. Inca mai poti spune nu.

Statura acolo, uitandu-se la fiord. Pescarusii erau doua puncte mici in departare.

— Tu ce ai face? zise Halvorsen.

— M-as retrage.

Punctele se marira. Pescarusii se intorceau.

Cand revenira la sediul politiei, gasira un mesaj de la Moller pe robotul telefonic.

— Hai sa ne plimbam putin, propuse el cand il suna Harry. Unde vrei tu, adauga Moller cand iesira.

— Sa mergem la Elmer. Vreau sa-mi iau tigari.

Moller il urma pe Harry pe o poteca noroioasa, de-a lungul gazonului dintre sediul politiei si soseaua pietruita ce ducea in sus la inchisoarea Botsen. Harry observase ca aceia care proiectau drumurile nu pareau sa ia in consideratie vreodata ca oamenii vor gasi mereu cel mai scurt drum intre doua puncte, indiferent pe unde trece drumul. La capatul potecii era un semn care fusese doborat: NU CALCATI IARBA.

— Ai auzit de banca sparta azi-dimineata in Gronlandsleiret? il intreba Moller.

Harry incuviinta.

— Interesant ca a ales sa dea spargerea la o suta de metri de sectia de politie.

— Coincidenta face ca alarma bancii sa fie in reparatie.

— Nu cred in coincidente, zise Harry.

— Da. Crezi ca a fost cineva din interior?

Harry dadu din umeri.

— Sau cineva care stia ca alarma e stricata.

— Doar banca si firma de reparatii stiau. Si noi.

— Nu despre jaful la banca voiai sa-mi vorbesti, nu, sefu’?

— Nu, zise Moller si sari peste o baltoaca. Seful politiei poarta discutii cu primarul. Toate aceste spargeri il deranjeaza.

Se oprira pe poteca sa lase sa treaca o femeie insotita de trei copii. Ii certa cu o voce suparata si obosita si evita privirea lui Harry. Erau orele de vizita la Botsen.

— Ivarsson e eficient, fara indoiala, zise Moller. Cu toate astea, Calaul asta pare a fi de un alt calibru comparativ cu ce suntem noi obisnuiti. Seful Politiei crede ca metodele conventionale s-ar putea sa nu fie suficiente de data asta.

— Poate ca nu, dar ce sa faci? Inca un „doi” in plus sau in minus nu e nici o problema.

— Un „doi”?

— Echipa aflata in deplasare castiga. Cazul ramane nerezolvat. Deja e ceva obisnuit acum, sefu’.

— E mult mai mult in joc decat asta, Harry. Mass-media a fost in carca noastra toata ziua, a fost un cosmar. Il numesc noul Martin Pedersen. Si pe website-ul Verdens Gang scrie ca au aflat ca ii spunem Calaul.

— Mereu aceeasi poveste veche, zise Harry traversand strada pe rosu urmat de un Moller circumspect. Media hotaraste care ne sunt prioritatile.

— La urma urmei, a omorat pe cineva.

— Si ucigasii care nu mai sunt in vizorul publicului sunt lasati balta.

— Nu! izbucni Moller. Doar nu o luam de la capat cu asta.

Harry ridica din umeri si calca peste un stand de ziare care fusese doborat la pamant. Pe strada, un ziar isi flutura furios paginile.

— Deci ce doreai?

— Seful politiei este, bineinteles, preocupat de partea de relatii cu publicul a problemei. O spargere de banca este data uitarii de publicul larg cu mult inainte sa inchidem cazul. Nimeni nu observa ca faptasul nu a fost prins. Dar de data asta, toti ochii sunt pe noi. Si cu cat se discuta mai mult despre astfel de spargeri, cu atat mai mult e starnita curiozitatea publicului. Martin Pedersen a fost o persoana obisnuita care a facut ceea ce viseaza multi; a fost un Jesse James modern care scapa de lege. Genul asta de cazuri creeaza mituri, eroi, si oamenii se identifica cu ei. De aici si altii interesati de spargerea de banci. Numarul spargerilor de banci a crescut in toata tara in timp ce presa scria despre Martin Pedersen.

— Te temi ca se va raspandi. Cam ai dreptate. Dar ce legatura are asta cu mine?

— Asa cum am spus, nimeni nu se indoieste de eficienta lui Ivarsson. Nimeni nu pune asta la indoiala. E un politist corect, de moda veche, care nu incalca niciodata linia. Dar Calaul nu e totusi un spargator de banci de moda veche. Seful nu e multumit de rezultatele de pana acum. Moller arata inspre inchisoare. I-a ajuns la urechi episodul cu Raskol.

— Hm.

— Am fost in biroul sefului inainte de pranz si a fost pomenit numele tau. De mai multe ori, de fapt.

— Dumnezeule, ar trebui sa ma simt onorat?

— In orice caz, esti un anchetator care a avut rezultate folosind metode neconventionale.

Zambetul lui Harry se transforma intr-un fel de dispret.

— Ce definitie blanda pentru un pilot kamikaze…

— Pe scurt, asta e mesajul, Harry. Lasa balta tot ce faci si spune-mi daca ai nevoie de ajutoare. Ivarsson va continua cu echipa lui, dar ne bazam pe tine. Si inca ceva… Moller se apropie de Harry. Ai mana libera. Suntem gata sa acceptam ca regulile pot fi incalcate. In schimb, asta trebuie sa ramana doar in cadrul politiei, evident.

— Hm. Cred ca inteleg. Si daca nu ramane?

— O sa-ti asiguram spatele cat putem de mult, dar exista o limita. Se intelege de la sine.

Elmer se intoarse cand clopoteii de la usa sunara si arata inspre un radio portabil mic care se afla in fata lui.

— Iar eu credeam ca Kandahar e un club de schi. Camel de douazeci?

Harry incuviinta. Elmer dadu radioul mai incet si vocea comentatorului de stiri se pierdu in bazaitul de sunete de afara – masini, vantul ce sufla prelata din fata magazinului, frunzele maturate pe asfalt.

— Colegul doreste ceva? Elmer arata spre usa unde statea Moller.

— Ar vrea un un pilot kamikaze, zise Harry si deschise pachetul.

— Da?

— Dar a uitat sa intrebe cat costa, continua Harry si simti zambetul dulce-sarcastic al lui Moller fara sa fie nevoie sa se intoarca.

— Si care e pretul unui pilot kamikaze in zilele noastre? intreba proprietarul chioscului in timp ce ii intindea restul lui Harry.

— Daca supravietuieste, i se permite sa-si aleaga cazurile dupa aceea, replica Harry. E singura lui conditie. Si singura asupra careia insista.

— Mi se pare rezonabil, zise Elmer. O zi buna, domnilor!

In drum inapoi, Moller spuse ca va vorbi cu seful politiei despre posibilitatea ca Harry sa lucreze la cazul Ellen Gjelten pe o perioada de trei luni. Cu conditia sa-l prinda pe Calau.

Harry fu de acord. Moller ezita in fata semnului NU CALCATI IARBA.

— E cel mai scurt drum, sefu’.

— Da, zise Moller. Dar o sa-mi murdaresc pantofii.

— Cum vrei, spuse Harry si o lua pe poteca. Ai mei sunt deja murdari.

Traficul se fluidiza dupa iesirea spre Ulvoya. Nu mai ploua si drumul spre Ljan era deja uscat. Curand se desparti in patru benzi si era ca o pista de pornire pe care masinile sa accelereze si sa goneasca. Harry se uita la Halvorsen si se intreba cand o sa auda si el tipetele acelea ce iti faceau inima sa se opreasca in loc. Dar Halvorsen nu auzea nimic pentru ca urmase sfaturile lui Travis – de la radio – literal.

— Sing, sing, siing!

Halvorsen…

— For the love you bring…

Harry dadu radioul mai incet si Halvorsen se uita la el fara sa inteleaga.

— Stergatoarele de parbriz, zise Harry. Poti sa le opresti acum.

— A, da, scuze.

Mersera in liniste. Trecura pe langa iesirea spre Drobak.

— Ce i-ai spus tipului de la alimentara? il intreba Harry.

— Nu vrei sa stii.

— Dar el a dus mancare la cabana lui Albu intr-o joi acum cinci saptamani?

— El asa a zis, ca da.

— Inainte ca Albu sa soseasca?

— A zis doar ca intra singur.

— Deci are cheie?

— Harry, nu puteam sa-l intreb prea multe cu pretextul subtire pe care il aveam.

— Ce pretext ai folosit?

Halvorsen ofta.

— Ca sunt inspector la consiliul regional.

— Inspector la consiliul re…?

— … gional.

— Asta ce mai e?

— Nu stiu.

Larkollen era la treisprezece kilometri de autostrada, la a paisprezecea cotitura mai incolo.

— La dreapta, pe langa casa rosie dupa benzinarie, Halvorsen recita din memorie si intrara pe un drum pietruit.

— Multe presuri de baie, mormai Harry cinci minute mai tarziu cand Harry opri masina si arata inspre constructia enorma de busteni dintre copaci.

Parea o cabana de munte supradimensionata, care, dintr-o eroare, ajunsese pe malul marii.

— Cam pustiu pe aici, nu? facu Halvorsen uitandu-se la casele din vecinatate. Doar pescarusi. Cu miile. Probabil ca e vreo groapa de gunoi prin apropiere.

— Hm. Harry se uita la ceas. Hai sa parcam ceva mai sus.

Drumul se termina cu o zona in care se putea intoarce.

Halvorsen opri motorul, iar Harry deschise portiera si iesi. Se intinse si asculta tipetele pescarusilor si mugetul indepartat al valurilor ce se loveau de stancile de pe mal.

— Ah, zise Halvorsen si isi umplu plamanii. E un pic altfel fata de aerul din Oslo, nu?

— Cu siguranta, fu de acord Harry si isi cauta pachetul de tigari. Vrei sa iei tu servieta de metal?

Pe cararea ce urca spre cabana, Harry observa un pescarus mare, colorat in galben si alb, sus pe un gard, care isi roti capul urmarindu-i in timp ce ei trecura. Harry avu impresia ca simte in ceafa ochii lucitori ai pasarii tot drumul pana sus.

— Nu va fi usor, declara Harry dupa ce se uitara mai atent la lacatul solid de la usa de la intrare.

Isi agatase sapca de un felinar din fier aflat deasupra usii masive de stejar.

— Hm. Va trebui doar sa fortezi putin. Harry isi aprinse o tigara. Intre timp, eu ma duc sa arunc o privire.

— Cum de fumezi, asa deodata, mult mai mult ca inainte? il intreba Halvorsen si deschise valiza.

Harry ramase o clipa nemiscat, iar privirea ii aluneca spre padure.

— Ca sa-ti dau sansa sa ma intreci cu bicicleta intr-o buna zi.

Busteni negri ca smoala, ferestre solide. Intreaga cabana parea solida si impenetrabila. Harry se intreba daca ar putea sa intre prin hornul impresionant de piatra, dar respinse ideea. O lua in jos, pe poteca. Ploaia din ultimele zile o stricase, dar isi imagina cu usurinta picioarele mici si goale ale copiilor alergand vara pe poteca insorita, indreptandu-se spre plaja din spatele stancilor netezite de mare. Se opri si inchise ochii. Pana ce auzi sunetele. Bazaitul insectelor, fasaitul ierbii inalte unduindu-se in vant, un radio indepartat si un cantec plutind de colo-colo si tipetele vesele ale copiilor venind dinspre plaja. Avea zece ani si se indrepta vioi spre magazin sa cumpere lapte si paine. Pietricele ii intrasera in talpi, dar strangea din dinti pentru ca se hotarase in acea vara sa-si caleasca talpile ca sa poata sa alerge in picioarele goale impreuna cu Oystein, cand se va intoarce acasa. La intoarcere, plasa de cumparaturi grea parea ca-l face sa apese si mai adanc in poteca pietruita; avea senzatia ca merge pe carbuni incinsi. Se concentrase pe ceva aflat ceva mai in fata – o piatra mare sau o frunza – si isi spunea ca trebuie doar sa ajunga acolo si nu era prea departe. Cand ajunsese acasa, in cele din urma, o ora si ceva mai tarziu, laptele se varsase, iar mama lui era suparata. Harry deschise ochii. Pe cer treceau nori cenusii.

Gasi urme de cauciucuri in iarba cafenie de langa poteca. Urmele adanci si neregulate sugerau ca erau ale unei masini de teren, un Land Rover sau ceva asemanator. Avand in vedere ploaia care cazuse in ultimele saptamani, era imposibil ca urmele sa fie atat de vechi. Aveau cel mult cateva zile.

Se uita cercetator in jur si se gandi ca nu era nimic mai dezolant ca o statiune de vara toamna. In drumul de intoarcere la cabana, Harry saluta din cap pescarusul.

Halvorsen era aplecat deasupra usii de la intrare cu un speraclu electric si mormaia.

— Cum merge treaba?

— Rau. Halvorsen isi indrepta spatele si isi sterse sudoarea. Asta nu-i un lacat pentru amatori. Ori folosim ranga, ori la revedere.

— Fara ranga. Harry isi freca barbia. Ai verificat sub presul de la intrare?

Halvorsen ofta.

— Nu si nici nu am de gand.

— De ce, ma rog?

— Pentru ca traim intr-un nou mileniu, iar cheile nu se mai tin sub presul de la usa. Mai ales daca e vorba despre o cabana luxoasa. Deci, daca nu cumva ai de gand sa pui pariu pe o suta, nu ma deranja cu prostia asta. Da?

Harry incuviinta.

— Bine, zise Halvorsen si se apleca sa puna totul in valiza.

— Vreau sa zic ca ma bag, spuse Harry.

Halvorsen ridica privirea.

— Doar nu glumesti?

Harry clatina din cap ca nu.

Halvorsen apuca marginea presului din fibre sintetice.

— Unu, doi, trei, si, zise acesta si trase presul.

Trei furnici, doi cari de lemn si o urechelnita se trezira si incepura sa misune pe cimentul gri. Dar nici urma de cheie.

— Uneori esti incredibil de naiv, Harry, spuse Halvorsen intinzand palma. De ce ar lasa cheia aici?

— Pentru ca laptele se strica daca il lasi la soare, raspunse Harry, a carui atentie fu atrasa de felinarul de fier de deasupra usii si, nedand atentie mainii intinse, se duse la felinar si desuruba partea de sus.

— Ce vrei sa spui?

— Alimentele au fost livrate cu o zi inainte de sosirea lui Albu, nu? E clar ca trebuiau puse in casa.

— Si? Poate ca vanzatorul are o cheie in plus?

— Nu cred. Cred ca Albu voia sa fie absolut sigur ca nu da nimeni buzna peste el cat timp e cu Anna aici. Trecu mana peste partea de sus si pipai interiorul de sticla. Iar acum stiu ca asa e.

Halvorsen isi retrase mana, mormaind.

— Observa cum miroase, zise Harry cand intrara in sufragerie.

— A sapun verde, spuse Halvorsen. Cineva a crezut de cuviinta sa spele podeaua.

Impresia de vacanta de Paste era intarita de mobila masiva, de obiectele rustice vechi si de semineul mare de piatra. Harry se indrepta spre niste rafturi de pin aflate in celalalt capat al camerei. Pe rafturi, carti vechi. Harry isi plimba privirea pe titlurile de pe cotoarele invechite, dar avu totusi impresia ca nu fusesera citite niciodata. Nu aici. Poate ca fusesera cumparate la gramada dintr-un anticariat de pe Majorstuen. Albume foto vechi. Sertare, in sertare erau cutii de trabucuri Cohiba si Bolivar. Unul dintre sertare era incuiat.

— Gata cu scotoceala, zise Halvorsen.

Harry se intoarse si-l vazu pe colegul sau aratand spre urmele ude si maronii de-a lungul podelei.

Isi scoasera pantofii in hol, gasira un mop in bucatarie si, dupa ce stersera podeaua, se pusera de acord ca Halvorsen sa se ocupe de sufragerie in timp ce Harry se va ocupa de dormitoare si de baie.

Tot ceea ce stia Harry despre perchezitia unei case invatase intr-o sala sufocanta la Academia de Politie, intr-o vineri dupa-amiaza, cand toata lumea isi dorea sa plece acasa, sa faca un dus si sa iasa in oras. Nu aveau manual, ci doar un anume inspector Rokke. In acea vineri, acesta ii daduse lui Harry ideea pe care o folosise mai tarziu ca singura arma: „Nu te gandi la ce cauti. Gandeste-te la ce vei gasi. Ce-i acolo? Ar trebui sa fie acolo? Ce inseamna? E ca atunci cand citesti – daca te gandesti la „l” in timp ce te uiti la „k”, nu vei vedea cuvantul”.

Primul lucru pe care il vazu Harry cand intra in dormitor fu un pat mare dublu si o fotografie cu Herr si fru Albu pe masa de langa. Nu era mare, dar atragea atentia pentru ca era singura fotografie si era asezata cu fata inspre usa.

Harry deschise un dulap. Fu lovit de mirosul de haine straine. Nu erau haine de toata ziua, ci doar rochii de seara, bluze si cateva costume. Plus o pereche de pantofi de golf.

Harry cerceta sistematic toate cele trei dulapuri. Era detectiv de prea mult timp ca sa-i mai fie jena ca se uita printre lucrurile personale ale oamenilor.

Se aseza pe pat si cerceta fotografia. In fundal erau doar marea si cerul, dar felul in care cadea lumina il facu pe Harry sa se gandeasca la faptul ca trebuie sa fi fost facuta undeva prin sud. Arne Albu era bronzat si avea aceeasi expresie de rautate pe care Harry o vazuse la restaurantul din Aker Brygge. Isi tinea sotia strans de talie. Asa de strans, incat corpul lui Vigdis parea indoit inspre el.

Harry rula cuvertura si plapuma intr-o parte. Daca Anna fusese in acest pat, cu siguranta vor gasi par, fragmente de piele, saliva sau secretii genitale. Probabil chiar toate. Era insa asa cum isi imaginase. Trecu mana peste cearsaful apretat si isi apropie fata de perna inspirand. Proaspat spalate. La dracu’.

Deschise sertarul mesei de langa pat. Un pachet de guma de mestecat Extra, o cutie nedesfacuta de Paralgin, un breloc cu o cheie si un platou de alama cu initialele AA, o fotografie a unui bebelus dezbracat, ghemuit ca o larva pe masa de schimbat si un cutit militar elvetian.

Era pe punctul sa ridice cutitul cand auzi strigatul infiorator al unui pescarus. Fara sa vrea, tresari si se uita pe geam. Pescarusul plecase. Se intoarse la treaba cand auzi latratul ascutit al unui caine.

In acea clipa, aparu in pragul usii Halvorsen.

— Cineva vine pe poteca.

Inima ii batea sa-i sara din piept.

— Iau eu pantofii, zise Harry. Tu du-te sa aduci aici tot echipamentul.

— Dar…

— O sa sarim pe geam cand vor intra. Repede.

Latratul crescu in volum si intensitate. Harry traversa iute sufrageria si ajunse in hol in timp ce Halvorsen, in genunchi in fata rafturilor, arunca pudra, peria si hartia lipicioasa in valiza. Latratul se auzea acum asa de aproape, ca Harry putu sa auda maraitul dintre latraturi. Afara, pasi. Usa nu era incuiata, era prea tarziu pentru a mai face ceva, va fi prins cu mata in sac! Inspira si ramase pe loc. Ar putea foarte bine sa ia lucrurile in piept. Poate ca Halvorsen va putea sa scape. Nu ar avea atunci pe constiinta concedierea lui Halvorsen.

— Gregor! se auzi strigatul unui barbat dincolo de usa. Inapoi!

Latratul se indeparta si-l auzi pe barbatul de afara coborand scarile.

— Gregor! Lasa caprioara in pace!

Harry facu doi pasi in fata si incuie usa discret. Apoi lua cele doua perechi de pantofi si se strecura prin sufragerie in timp ce afara se auzea zanganit de chei. Inchise usa dormitorului dupa el in vreme ce auzi cum se deschide usa din fata.

Halvorsen statea pe podea sub fereastra si se uita la Harry cu pupilele dilatate.

— Ce s-a intamplat? sopti Harry.

— Ma pregateam sa sar pe geam cand a aparut cainele asta turbat, sopti Halvorsen. Un rotweiler enorm.

Harry se uita pe geam in jos, la labele cainelui. Cainele se sprijinea de zid cu ambele labe din fata. Cand il vazu pe Harry, incepu sa sara pe zid si sa latre ca un apucat. Printre colti i se scurgeau balele. Zgomot de pasi in sufragerie. Harry se prabusi jos langa Halvorsen.

— Are maximum saptezeci de kilograme, sopti. Nu-i mare lucru.

— Lasa-ma. Am vazut un rotweiler atacandu-l pe Victor, dresorul de caini.

— Hm.

— A pierdut controlul asupra cainelui in timpul dresajului. Ofiterul care il facea pe hot a trebuit sa mearga la Rikshospital sa i se coasa mana.

— Eu credeam ca poarta haine de protectie groase.

— Asa si e.

Ascultara latratul de afara. Pasii din sufragerie se oprisera.

— Sa intram si sa salutam? sopti Halvorsen. E doar o chestiune de timp pana cand…

— Sst!

Din nou pasi. Apropiindu-se de usa dormitorului. Halvorsen inchise ochii strans. Ca si cum sa nu simta umilinta. Cand ii deschise iar, il vazu pe Harry tinand degetul la buze cu autoritate.

Apoi auzira o voce afara, langa fereastra dormitorului.

— Gregor! Haide! Hai acasa!

Dupa cateva latraturi, se facu brusc liniste. Harry nu mai auzi decat respiratia scurta si rapida, dar nu-si dadu seama daca era a lui sau a lui Halvorsen.

— Chiar sunt ascultatori rotweilerii astia, sopti Halvorsen.

Asteptara pana cand auzira masina pornind. Apoi dadura buzna in sufragerie, iar Harry apuca sa vada doar spatele unui Jeep Cherokee albastru-deschis. Halvorsen se prabusi pe canapea si se lasa pe spate.

— Dumnezeule, ofta. O clipa m-am si vazut intorcandu-ma la Stein­kjer dupa o concediere umilitoare. Ce dracu’ facea? Abia daca a stat vreo doua minute. Sari jos de pe canapea. Nu crezi ca o sa se intoarca? Poate s-a dus doar pana la magazin.

Harry scutura din cap.

— S-au dus acasa. Oamenii ca el nu-si mint cainii.

— Esti sigur?

— Bineinteles. Intr-o buna zi o sa-i spuna: „Hai, Gregor. Mergem la veterinar sa te eutanasieze”.

Harry cerceta camera. Se duse apoi la rafturi si isi plimba degetul pe cotorul cartilor din fata, de sus pana jos.

Halvorsen incuviinta grav si se uita in gol.

— Iar Gregor va merge dand din coada. Ciudate creaturi, cainii.

Harry se opri din ce facea si zambi:

— Nu ai regrete, Halvorsen?

— Pai nu regret, asa cum nu regret nimic altceva.

— Ai inceput sa vorbesti ca mine.

— Chiar tu esti. Citez din tine. Atunci cand am cumparat espressorul de cafea. Ce cauti?

— Nu stiu, zise Harry si scoase o carte mare si groasa pe care o deschise. Priveste. Un album foto. Interesant.

— Da? Iar nu mai inteleg.

Harry arata cu degetul in spatele lui si continua sa rasfoiasca albumul. Halvorsen se ridica si vazu. Si intelese. Urmele ude de cizme duceau de la usa de la intrare, prin hol catre raftul unde statea Harry.

Harry puse albumul la loc, scoase altul si incepu sa-l frunzareasca.

— Da, zise el dupa un timp. Duse albumul la fata. Iata.

— Ce-i asta?

Harry puse albumul pe masa in fata lui Halvorsen si-i arata una dintre cele sase fotografii de pe pagina neagra. O femeie si trei copii le zambeau de pe o banca.

— E aceeasi fotografie pe care am gasit-o in pantoful Annei, zise Harry. Miroase-o.

— Nu-i nevoie. Simt mirosul de lipici de aici.

— Da. Tocmai a lipit poza. Daca o impingi putin, vezi ca lipiciul e inca moale. Miroase poza.

— Bine. Halvorsen isi apropie nasul. Miroase a… chimicale.

— Ce fel de chimicale?

— Fotografiile miros mereu asa cand sunt proaspat developate.

— Iar ai dreptate. Si ce putem deduce de aici?

— Ca… ii place sa lipeasca fotografii.

Harry se uita la ceas. Daca Albu se ducea direct acasa, avea sa ajunga acolo intr-o ora.

— O sa-ti explic in masina, zise. Avem dovada de care aveam nevoie.

Ploua cand intrara pe E6. Luminile masinilor din fata se reflectau pe asfaltul umed.

— Acum stim de unde e fotografia pe care Anna o avea in pantof, zise Harry. M-as aventura sa zic ca Anna a luat-o din album ultima oara cand a fost la cabana.

— Dar ce avea de gand sa faca cu ea?

— Dumnezeu stie. Ca sa vada ce o despartea de Albu, poate. Sa inteleaga mai bine. Sa aiba in ce sa arunce cu ace.

— Si cand i-ai aratat fotografia, a stiut de unde e?

— Normal. Urmele rotilor de Cherokee de langa cabana sunt identice cu cele de dinainte. Arata ca a fost aici acum cateva zile, poate chiar ieri.

— Ca sa spele podeaua si sa stearga toate amprentele?

— Si sa verifice ce banuia deja – ca din album lipsea o fotografie. Asa ca a cautat negativul acasa si l-a dus la developat.

— Probabil la un magazin unde developeaza poze intr-o ora. Apoi s-a intors la cabana astazi ca sa o lipeasca unde fusese cealalta.

— Hm.

Rotile din spate ale camionului din fata lor improscau parbrizul cu noroi si apa uleioasa, iar stergatoarele mergeau incontinuu.

— Albu si-a dat toata silinta sa ascunda urmele escapadelor sale, zise Halvorsen. Dar chiar crezi ca el i-a curmat viata Annei Bethsen?

Harry se uita la cuvintele inscripționate pe usile din spate ale camionului: AMOROMA – AL TAU PENTRU TOTDEAUNA.

— De ce nu?

— Nu prea arata a ucigas. Genul de tip educat pana in maduva oaselor. Un tata destoinic cu un trecut imaculat si o afacere pe care a construit-o singur.

— A fost infidel.

— Si cine nu e?

— Da, cine nu e? repeta Harry incet. Si izbucnit intr-un acces de nervozitate brusca: O sa stam in spatele camionului sa-i inghitim mizeria pana la Oslo, sau ce?

Halvorsen se uita in oglinda si trecu pe banda din stanga.

— Si ce motiv ar putea avea?

— Hai sa-l intrebam, propuse Harry.

— Ce vrei sa spui? Sa mergem la el acasa si sa-l intrebam? Sa-i spunem ca am obtinut dovezi prin mijloace ilegale si sa fim concediati in secunda urmatoare?

— Nu-i nevoie sa vii. Ma duc eu singur.

— Si ce crezi ca vei reusi sa faci daca procedezi asa? Daca se afla ca am intrat in cabana fara mandat, nici un judecator din lumea asta nu va da drumul la caz.

— Exact din cauza asta.

— Exact din… Scuza-ma, dar enigmele astea incep sa ma epuizeze, Harry.

— Pentru ca nu avem nimic ce ar putea fi folosit intr-un tribunal, trebuie sa facem presiuni pentru a gasi ceva ce putem folosi.

— N-ar trebui sa-l aducem la un interogatoriu, sa-i oferim un scaun, sa-l servim cu un espresso si sa dam drumul la caseta?

— Nu. N-avem nevoie de o tona de minciuni pe caseta cand nu putem folosi ce stim pentru a dovedi ca minte. Avem nevoie de un aliat. Cineva care il poate da in vileag in numele nostru.

— Si cine va fi?

— Vigdis Albu.

— Aha. Si cum…?

— Daca Arne Albu a inselat-o, e posibil ca Vigdis sa vrea sa faca sapaturi. Si e posibil ca ea sa stea pe informatiile de care avem nevoie. Iar noi stim cateva lucruri care ar putea sa o ajute sa afle si mai multe.

Halvorsen indrepta oglinda ca sa nu fie orbit de farurile camionului.

— Harry, esti sigur ca e o idee buna?

— Nu. Stii ce e un palindrom?

— Nu.

— Un cuvant care poate fi citit identic de la cap la coada si invers. Uita-te in oglinda la camion. AMOROMA. E la fel oricum il citesti.

Halvorsen vru sa spuna ceva, dar se gandi mai bine si clatina din cap disperat.

— Du-ma la Schoder, zise Harry.

Aerul era imbacsit de la transpiratie, fum de tigara, haine ude de ploaie si comenzile de bere ce se auzeau de la mese.

Beate Lonn statea la masa unde statuse si Aune. Era la fel de greu de zarit precum o zebra intr-un grajd cu vaci.

— Astepti de mult?

— Nu, minti ea.

Avea in fata o halba mare de bere, neatinsa si deja fara spuma, ii urmari privirea si ridica halba cu supunere.

— Nu esti obligata sa bei alcool aici, zise Harry si privirea lui se intalni cu a lui Maja. E doar o aparenta.

— De fapt, nu e rea deloc. Beate lua o inghititura mica. Tata zicea ca nu are incredere in oamenii care nu beau bere.

Lui Harry ii fura aduse ibricul si ceasca de cafea. Beate rosi pana in varful urechilor.

— Beam si eu bere inainte, zise Harry. A trebuit sa ma las.

Beate studie fata de masa.

— E singurul viciu la care am renuntat, zise Harry. Fumez, mint si port pica. Ridica ceasca de cafea ca pentru un toast. Tu de ce suferi, Lonn? In afara ca te dai in vant dupa tehnica video si tii minte fetele tuturor celor pe care ii intalnesti?

— Nu prea mai e nimic altceva. Ridica halba. In afara de Spasmul Se­tesdal.

— Serios?

— Da. Se numeste de fapt boala Huntington. E ereditara si e obisnuita printre cei din Setesdal.

— De ce tocmai pentru cei de acolo?

— E o… vale ingusta inconjurata de dealuri inalte. Si e izolata de lume.

— Inteleg.

— Si mama si tata sunt din Setesdal si la inceput mama nu a vrut sa se marite cu el pentru ca era convinsa ca are o matusa care are Spasmul Setesdal. Matusa mea avea obiceiul sa loveasca brusc din maini, asa ca oamenii stateau la distanta.

— Si acum ai tu asta?

Beate zambi.

— Tata o necajea pe mama in legatura cu asta cand eram mica. Pentru ca atunci cand jucam arsice cu tata, eram atat de rapida si il loveam asa de tare, incat se gandea ca trebuie sa fie Spasmul Setesdal. Mie mi se parea asa de amuzant, incat imi doream… sa sufar de acest spasm, dar intr-o zi mama mi-a spus ca se poate muri din cauza bolii Huntington. Se juca cu halba. Si in aceeasi vara am aflat ce inseamna moartea.

Harry saluta din cap un batran marinar de la masa vecina, dar acesta nu-i raspunse la salut. Tusi scurt.

— Dar cu pica cum stai? Si tu suferi de asa ceva?

Ea isi ridica privirea spre el.

— Ce vrei sa spui?

Harry dadu din umeri.

— Priveste in jur. Umanitatea nu poate supravietui fara ea. Razbunare si pedeapsa. Asta-i forta din spatele piticului de care isi bateau toti joc la scoala si care mai tarziu a devenit multimilionar si a spargatorului de banci care crede ca a fost tras pe sfoara de societate. Si uita-te si la noi. Razbunarea arzatoare a societatii deghizata sub forma unei pedepse rationale si impartiale – doar asta e meseria noastra, nu?

— Asa si trebuie sa fie, spuse ea evitandu-i privirea. Societatea nu ar functiona fara pedeapsa.

— Da, bine-nteles, dar e mai mult decat atat. Catharsis. Razbunarea purifica. Aristotel a spus ca sufletul omului e purificat prin teama si compasiunea evocate de tragedie. E inspaimantator sa te gandesti ca cele mai ascunse dorinte ale sufletului se realizeaza prin tragedia razbunarii.

— N-am prea citit filosofie. Ridica halba si lua o inghititura.

Harry isi pleca privirea.

— Nici eu. Incerc doar sa te impresionez. Si, revenind cu picioarele pe pamant…

— In primul rand, niste vesti proaste, zise ea. Reconstituirea fetei de sub masca n-a avut nici un succes. Doar nasul si conturul capului.

— Si vestile bune?

— Femeia luata ostatica in jaful din Gronlandsleiret zice ca ar recunoaste vocea infractorului. Zice ca era neobisnuit de inalta, incat aproape ca s-a gandit ca e o femeie.

— Hm. Altceva?

— Da, am vorbit cu angajatii de la Focus si am facut niste verificari. Trond Grette a ajuns acolo la doua si jumatate si a plecat in jur de patru.

— Cum de esti asa de sigura?

— Pentru ca a platit terenul de squash cu cardul cand a ajuns acolo. Plata a fost inregistrata la 14.34. Si iti amintesti de racheta de squash furata? Bineinteles ca a anuntat. Persoana care lucra in schimbul de vineri a notat cand a fost Grette acolo. A plecat de la centru la 16.02.

— Si asta numesti tu veste buna?

— Nu, ajung si la ea imediat. Iti amintesti de omul in salopeta pe care Grette l-a vazut trecand pe langa sala de fitness?

— Cel cu POLITIA pe spate?

— Am vazut din nou caseta. Se pare ca salopeta Calaului se inchide cu arici in fata si in spate.

— Adica?

— Daca Grette l-a vazut pe Calau, e posibil sa-si fi pus semnul de pe salopeta cu un scai cand nu putea fi vazut de camere.

— Hm. Harry sorbi cu zgomot.

— Asta ar putea sa explice faptul ca nimeni nu a vazut in zona o persoana imbracata intr-o salopeta neagra simpla. Peste tot erau politisti in uniforme negre imediat dupa jaf.

— Si cei de la Focus ce-au vazut?

— Aici vine partea interesanta. Femeia de serviciu isi aminteste de fapt un barbat intr-o salopeta neagra pe care l-a luat drept politist. A trecut in viteza pe langa ea, asa ca s-a gandit ca inchinase un teren de squash sau ceva de genul asta.

— Deci nu au un nume?

— Nu.

— Asta nu-i chiar…

— Acum vine partea cea mai buna. Si l-a amintit pe tip pentru ca s-a gandit ca trebuie sa fie de la o unitate speciala sau ceva de genul asta. Restul hainelor erau ca in genul filmului Dirty Harry. Era… Se opri si il privi speriata. N-am vrut sa…

— Nu-i nici o problema, zise Harry. Zi mai departe.

Beate schimba locul halbei, iar lui Harry i se paru ca zareste o urma de zambet triumfator.

— Purta o cagula pe care nu o trasese pe fata. Si o pereche de ochelari mari ii ascundeau restul fetei. Mi-a spus ca avea o sacosa neagra care parea foarte grea.

Harry se ineca atunci cu cafeaua.

O pereche de pantofi vechi atarnau de sireturi pe sarma intinsa intre casele din Dovregata. Felinarele incercau sa lumineze strada pietruita, dar parea ca seara de toamna intunecata inghitise deja toata lumina orasului. Asta nu-l deranja pe Harry; putea sa gaseasca pe intuneric drumul dintre bulevardul Sofies si pizzeria lui Schroder. Facuse asta de multe ori.

Beate avea o lista cu numele celor care inchiriasera terenuri de squash sau fusesera la aerobic la Focus la ora la care se aflase acolo si barbatul in salopeta, si urma sa ii sune a doua zi. Chiar daca nu-l gasea pe barbat, avea sanse mari sa dea de cineva care fusese in sala in care acesta se schimbase si putea sa ofere o descriere.

Harry trecu pe sub pantofii de sub sarma. Atarnau acolo parca dintotdeauna si Harry se impacase de mult cu ideea ca nu va sti niciodata cum ajunsesera acolo.

Ali spala scarile cand Harry ajunse la intrare.

— Cu siguranta urasti toamnele norvegiene, zise Harry si se sterse pe picioare. Doar mizerie si apa cu noroi.

— In orasul meu natal din Pakistan nu se vedea mai departe de cincizeci de metri din cauza poluarii, zambi Ali. Si asta tot anul.

Harry auzi un zgomot indepartat, dar pe care il stia. Conform legii care spune ca telefonul incepe sa sune cand il poti auzi, dar nu ajungi niciodata la el la timp. Se uita la ceas. Zece. Rakel ii spusese ca il va suna la noua.

— Beciul… incepu Ali, dar Harry o luase deja la goana, lasand in urma cate o amprenta a cizmelor Doc Martens pe fiecare treapta.

Telefonul se opri din sunat cand deschise usa.

Azvarli cizmele din picioare. Isi acoperi fata cu mainile. Se duse la telefon si ridica receptorul. Numarul hotelului era pe un post-it galben pus pe oglinda. Il lua, dar vazu in oglinda reflexia primului e-mail de la S2MN. Il printase si il prinsese cu un bold de perete. Un vechi obicei. La Sectia Omucideri impodobeau mereu peretii cu poze, scrisori si alte indicii care i-ar fi putut ajuta sa vada vreo legatura sau sa declanseze ceva in subconstient. Harry nu putu citi reflexia din oglinda, dar nici nu avea nevoie:

Vrei sa ne jucam? Hai sa ne imaginam ca ai luat cina cu o femeie, iar in ziua urmatoare e gasita moarta. Ce faci?

S2MN

Se razgandi, se duse in sufragerie, dadu drumul la televizor si se tranti pe scaun. Apoi se ridica brusc, se duse pe hol si forma numarul.

Rakel parea ingrijorata.

— La Schroder, zise Harry. Numai ce am intrat.

— Cred ca am sunat de zece ori.

— S-a intamplat ceva?

— Mi-e frica, Harry.

— Hm. Foarte frica?

Harry statea in pragul usii de la sufragerie, cu receptorul prins intre umar si ureche in timp ce dadea televizorul mai incet din telecomanda.

— Nu foarte, zise ea. Putin.

— Nu strica sa-ti fie putin frica. Devii mai puternica daca ti-e putin teama.

— Dar daca mi se va face foarte frica?

— Stii bine ca voi veni imediat acolo. Trebuie doar sa-mi spui.

— Deja ti-am spus ca nu ai cum sa vii, Harry.

— Dar ai dreptul sa te razgandesti.

Harry se uita la barbatul cu turban si uniforma de camuflaj de la televizor. Ii parea ciudat de cunoscut, semana bine cu cineva.

— Lumea mea se prabuseste, continua ea. Voiam doar sa stiu ca e cineva acolo.

— E cineva aici.

— Dar pari asa de distant.

Harry isi intoarse fata de la televizor si se sprijini de cadrul usii.

— Imi pare rau ca sunt aici, dar ma gandesc la tine. Chiar daca par distant.

Ea incepu sa planga.

— Imi pare rau, Harry. Probabil ca vei crede ca sunt o mare plangacioasa. Bineinteles ca stiu ca esti acolo. Sopti: Stiu ca ma pot baza pe tine.

Harry respira adanc. Incepea sa-l doara capul, incet, dar sigur. Ca un cerc de fier care ii strangea lent fruntea. Cand terminara convorbirea, simtea deja fiecare pulsatie in tampla.

Inchise televizorul si puse discul cu Radiohead, dar nu putu sa-i suporte vocea lui Thom Yorke. Asa ca se duse in baie si se spala pe fata. Intra in bucatarie si deschise frigiderul, fara sa stie ce cauta. In cele din urma, nu mai putu sa amane si intra in dormitor. Calculatorul prinse viata, aruncand o lumina albastra si rece. Intrase in legatura cu lumea inconjuratoare. Care il informa ca are un e-mail. Acum simti. Setea. Zdranganea lanturile ca o haita de ogari, luptandu-se sa se elibereze. Dadu clic pe iconita de e-mail.

Ar fi trebuit sa-i verific pantofii. Fotografia trebuie sa fi fost pe masa de langa pat, iar ea a luat-o cand eu armam pistolul. In orice caz, asta face jocul mai palpitant. Putin.

S2MN

„PS. I-a fost frica. Voiam sa stii asta.”

Harry cauta in buzunar si scoase brelocul. Legat de el era o placuta de alama cu initialele AA.

PARTEA A TREIA

ATERIZAREA

Cand cineva se uita tinta spre teava pistolului, oare la ce se gandeste? Uneori ma intreb daca acea persoana chiar se gandeste la ceva. Precum femeia pe care am cunoscut-o astazi. „Nu trage”, a zis. Chiar isi inchipuia oare ca o asemenea rugaminte va schimba in vreun fel situatia? Pe insigna scria DEN NORSKE BANK si CATHERINE SCH0YEN, si cand am intrebat-o de ce are atatea litere e si h in nume, s-a uitat la mine cu o fata de vaca proasta si a repetat. „Nu trage.” Aproape ca mi-am pierdut firea, am urlat la ea si am impuscat-o intre coarne.

Masinile din fata mea nu se misca. Simt scaunul lipicios si ud de la transpiratie. Radioul e pe NRK 24-Hour News, si tot nimic. Ma uit la ceas. In mod normal, as fi ajuns cu bine la cabana intr-o jumatate de ora. Masina din fata are un convertor catalitic, asa ca opresc ventilatia. Aglomeratia de dupa-amiaza a inceput, dar traficul e mai lent decat in mod obisnuit. Oare e un accident mai in fata? Sau a pus politia filtre? Imposibil. Sacosa cu bani e sub o jacheta pe scaunul din spate. Langa AG3-ul incarcat. Masina din fata accelereaza, apasa pe ambreiaj si se misca doi metri. Apoi stam iar pe loc. Ma gandesc daca ar trebui sa fiu plictisit, nervos sau doar iritat cand voi da ochii cu ei. Doi ofiteri de politie care merg printre masini, pe linia alba de marcaj. Unul din ei e o femeie in uniforma, si celalalt e un barbat inalt intr-o haina gri. Se uita cu atentie la masinile din dreapta si din stanga. Unul din ei se opreste si schimba cateva cuvinte si un zambet cu un sofer care e clar ca nu si-a pus centura de siguranta. Probabil doar o verificare de rutina. Se apropie. O voce nazala la NRK 24-Hour News spune in engleza ca temperatura la sol este de peste patruzeci de grade si ar trebui luate masuri impotriva insolatiei. Ma trec toate transpiratiile parca la comanda, desi stiu ca afara e urat si rece. Sunt in fata masinii mele. E politistul acela, Harry Hole. Femeia seamana cu Stine. Se uita la mine in timp ce trec mai departe. Rasuflu usurat. Aproape ca ma apucase rasul cand se aude o bataie in geam. Intorc incet capul. Incredibil de incet. Ea imi zambeste si imi dau seama ca geamul e deja coborat. Ciudat. Spune ceva ce nu se aude din cauza motorului din fata care accelereaza.

— Poftim? intreb si deschid ochii.

— Puteti, va rog, sa va indreptati scaunul?

— Sa-mi indrept scaunul? intreb uimit.

— Urmeaza sa aterizam, domnule. Zambeste din nou si dispare.

Ma frec la ochi ca sa ma trezesc si imi aduc aminte. Jaful. Fuga.

Valiza cu biletul de avion asteptandu-ma in cabana. Mesajul de la Print ca drumul e liber. Si totusi furnicaturile de neliniste in timp ce arat pasaportul cand ma imbarc la Gardemoen. Decolarea. Totul a mers conform planului.

Ma uit pe geam. E clar ca nu m-am trezit complet. Mi se pare pentru o clipa ca zbor deasupra stelelor. Apoi, imi dau seama ca sunt luminile orasului si incep sa ma gandesc la masina pe care am inchiriat-o. Sa dorm la un hotel din orasul asta mare, plin de umezeala si de mirosuri urate, si sa plec maine spre sud? Nu, maine voi la fel de obosit dupa calatoria cu avionul. Mai bine sa ajung acolo cat mai curand posibil. Locul respectiv e mai bun decat reputatia pe care o are. Sunt si cativa norvegieni cu care poti sa vorbesti. Sa te trezesti si sa ai in fata soarele, marea si o viata mai buna. Asta-i planul. Planul meu, in orice caz.

Tin in mana bautura pe care am reusit sa o salvez inainte ca stewardesa sa stranga masa. Asa ca de ce nu am incredere in plan?

Bazaitul motoarelor se aude cand incet, cand tare. Simt cum coboram acum. Inchid ochii si inspir instinctiv, stiind ce urmeaza. Ea. Poarta aceeasi rochie ca atunci cand am vazut-o prima oara. Dumnezeule, deja o doresc. Faptul ca aceasta dorinta nu putea fi satisfacuta chiar daca traia nu schimba cu nimic lucrurile. Totul era imposibil in ceea ce o privea. Virtute si pasiune. Parul care parea ca absoarbe toata lumina si stralucea precum aurul. Rasul sfidator in timp ce lacrimile ii curgeau pe obraji. Ochii plini de ura cand a fost a mea. Falsele declaratii de iubire si placerea reala cand m-am dus la ea cu scuze rasuflate dupa ce nu m-am tinut de ce stabiliseram. Pe care i le-am repetat in timp ce stateam intins langa ea in pat, cu capul pe perna pe care dormise celalalt. Dar asta a fost acum mult timp. Acum mii de ani. Strang din ochi ca sa nu vad ce a urmat. Glontul pe care l-am tras in ea. Pupilele dilatandu-i-se incet, precum un trandafir negru; sangele tas­nindu-i, caderea la pamant cu un oftat obosit; gatul care se frange si cade pe spate. Iar acum, femeia pe care o iubesc e moarta. Pur si simplu. Si totusi, nu are nici un sens. De asta e asa de frumos. Asa de simplu si de frumos, ca pare de nesuportat. Presiunea din cabina scade si tensiunea creste. Din interior. O forta invizibila ce-mi apasa timpanele si creierul fara vlaga. Ceva imi spune ca asa se va intampla. Nu ma va gasi nimeni, nu imi va smulge nimeni secretul si cu toate astea planul va exploda. Din interior.

MONOPOLY

Harry fu trezit de alarma de la radio si de stiri. Bubuitul crescu in intensitate. Parca se repeta.

Incerca sa gaseasca un motiv pentru care sa se trezeasca. Vocea de la radio spunea ca, din 1975, greutatea medie a norvegienilor crescuse cu treisprezece kilograme la barbati si noua la femei. Harry inchise ochii si isi aminti ceva ce spusese Aune. Fuga de realitate are o reputatie nemeritat de proasta. Fu cuprins de somn. Acelasi sentiment cald si dulce pe care il avea cand era mic si statea intins in pat, cu usa deschisa, si il asculta pe tatal sau stingand luminile din casa – una cate una – si, cu fiecare bec stins, intunericul de dincolo de usa sa se adancea.

„Dupa jafurile violente din Oslo din ultimele saptamani, angajatii bancilor au cerut paznici inarmati in cele mai vulnerabile banci din centrul orasului. Jaful de ieri de la Den Norske Bank din Gronlandsleiret este ultimul dintr-o serie de jafuri armate pentru care politia suspecteaza un barbat supranumit Calaul. Este aceeasi persoana care a tras si a ucis…”

Harry puse picioarele pe linoleumul rece. Chipul din oglinda din baie semana cu cel al lui Picasso mort.

Beate vorbea la telefon. Clatina din cap cand il vazu pe Harry in pragul usii. Acesta o saluta si se pregati sa iasa, dar ea il retinu.

— In orice caz, multumesc pentru ajutor, zise ea si inchise receptorul.

— Te deranjez? o intreba Harry si-i puse in fata o ceasca de cafea.

— Nu, am dat din cap ca sa-ti spun ca n-am avut noroc cu Focus. Cel cu care vorbeam era ultimul de pe lista. Dintre toti despre care stim ca erau la Focus la ora respectiva, doar unul isi aminteste vag ca a vazut un barbat in salopeta. Si nici macar nu e sigur daca l-a vazut la garderoba sau nu.

— Hm.

Harry se aseza si se uita in jur. Biroul ei era ordonat, asa cum se asteptase. In afara de o planta cu un nume necunoscut aflata intr-un ghiveci pe pervaz, biroul era la fel de simplu ca si al lui. Pe birou observa o fotografie inramata intoarsa cu spatele la el. Nu stia cine ar putea fi.

— Ai vorbit doar cu barbati? intreba el.

— Ideea e ca s-a dus la garderoba barbatilor sa se schimbe, nu?

— Da, apoi a plecat pe strazile din Morristown, ca orice trecator. Ceva nou la jaful de ieri din Gronlandsleiret?

— Depinde ce intelegi prin nou. E mai degraba o copie la indigo, as zice. Aceleasi haine si un AG3. A folosit un ostatic pentru a comunica. A luat bani de la ATM, totul intr-un minut si cincizeci de secunde. Nici un indiciu. Pe scurt…

— Calaul, zise Harry.

— Ce-i asta?

Beate ridica ceasca si se uita in ea.

— Capuccino. Salutari de la Halvorsen.

— Cafea cu lapte?