Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice




Acasa » didactica » carti
Lynn austin taramuri ascunse

Lynn austin taramuri ascunse




Lynn Austin

TARAMURI ASCUNSE

„In viata fiecaruia dintre noi exista un taram, retras si insular, dedicat regretelor fara de sfarsit, sau fericirii tainice.”

Sarah Orne Jewett

CUPRINS:

PROLOG 6

PARTEA I 15

PARTEA a II-a – Povestea Lydiei 129




PARTEA a III-a 197

PARTEA a IV-a – Povestea matusii Batty 254

PARTEA a V-a 289

PARTEA a VI-a – Povestea lui Matthew 323

PARTEA a VII-a 350

PARTEA a VIII-a – Povestea Elizei 402

EPILOG 505

PROLOG.

Wyatt Orchards1

Noiembrie 1930

Se spune ca fiecare om are un inger pazitor care are grija de el, dar niciodata nu am avut nici pe jumatate atata nevoie de un astfel de inger, cum a fost cazul dupa moartea lui Frank Wyatt. Frank fusese socrul meu, ultimul barbat din intregul clan al neamului Wyatt.

Matusa sotului meu, Betty, mi-a bagat in cap ideea asta cu ingerul pazitor. Ea mi-a spus ca o sa se roage pentru venirea unui astfel de inger care sa ma scoata din ananghie. Ultima oara cand ma gandisem la ingeri fusese cu multi ani inainte, in cadrul unei lectii de scoala duminicala intr-unul din multele orase in care poposisem impreuna cu taticul meu in calatoriile noastre. Tati intotdeauna se asigura ca duminica dimineata mergeam la biserica atunci cand gaseam vreuna. In acea duminica ma aflam intr-o biserica metodista undeva prin statul Missouri, cand batranica micuta cu parul alb care tinea ora de scoala duminicala ne-a spus ca intotdeauna trebuie sa fii ospitalier, sa intretii strainii, pentru ca nu stii niciodata daca nu cumva unul dintre ei o fi inger. Ea asa a spus – sa-i „intretinem”. M-a facut sa ma gandesc ca trebuia sa fac jonglerii cu mingile sau vreo proba de echilibristica pe sarma pentru ei, si ma intrebam, Doamne iarta-ma, ce ar putea face o micuta si batrana invatatoare sa se distreze, asa incovoiata si zbarcita cum era.

Asa ca dupa ce l-am condus pe Frank Wyatt la locul lui de odihna in cavoul familiei alaturi de sotia lui si de cei doi fii ai sai, am inceput sa sper ca Dumnezeu avea sa raspunda curand rugaciunilor matusii Betty si ca avea sa apara in realitate un inger ca sa ma scoata din incurcatura. Cu intretinerea lui aveam sa-mi bat capul odata ce avea sa soseasca.

— Ce ai sa te faci acum, Eliza?

Asta ma intrebau toti la nesfarsit dupa inmormantare si nu prea stiam ce sa le spun. Ceea ce doreau ei, de fapt, sa stie era cum o sa reuseasca vreodata o tinerica sfrijita ca mine, cu trei copii de crescut, sa administreze o asezare atat de mare precum Wyatt Orchards? Mai ales cand eu nici macar nu pasisem in vreo ferma pana in urma cu zece ani. Desigur, ei nu-mi cunosteau trecutul – nimeni din Deer Springs nu-l cunostea, nici macar sarmanul meu sot raposat, Sam. Imi fusese prea rusine sa spun cuiva. Insa oamenii se intrebau totusi in sinea lor cum aveam sa ma descurc. Iar vecinul meu, Alvin Greer, se numara printre ei.

— Ce planuiti sa faceti, doamna Wyatt, acum ca a murit Frank?

I-am umplut ceasca cu cafea si i-am oferit-o fara a-i raspunde.

El nu vedea ca abia daca trecuse un ceas de cand il ingropasem pe socrul meu si ca toata casa mi-era intesata de toti vecinii care venisera sa-si prezinte condoleantele si ca nici nu apucasem sa ma dezmeticesc? Se pare ca nu, pentru ca domnul Greer nu avea de gand sa renunte.

— V-ati gandit pe cine ati putea angaja la primavara pentru a administra Wyatt Orchards pentru dumneavoastra? Ma intreba el.

Am umplut o alta ceasca cu cafea si i-am intins-o pastorului Dill, care se afla in spatele domnului Greer, asteptand sa fie servit. Am incercat sa-mi controlez mainile sa nu-mi tremure prea tare. Invatasem cu mult timp in urma ca daca nu raspunzi imediat, cei mai multi oameni incep sa se foiasca si incearca ei sa umple cumva tacerea, de obicei oferind un sfat, ceva. De data asta, pastorul Dill vorbi primul.

— Aveti ceva rude prin apropiere pe care i-am putea chema, doamna Wyatt? Nu cred sa fi auzit pana acum exact de unde se trage familia dumneavoastra.

— Doriti si frisca la cafea, domnule pastor? L-am intrebat oferindu-i ulciorul si ignorandu-i intrebarea.

Isi scutura capul.

— Nu, multumesc. Prefer cafeaua neagra. Nu sunteti din Deer Springs, nu-i asa?

— Nu, nu sunt. Mi-am facut de lucru aranjand un sir de lingurite si verificand daca trebuia reumpluta zaharnita. Nu-l privea cine era familia mea si de unde ma trageam. Gospodaria asta intortocheata cu mobilierul uzat si cu tapetul ingalbenit era acum casa mea si fusese caminul meu in ultimii zece ani. Cei trei copilasi ai mei si cu mine aveam tot dreptul sa locuim aici – cu sau fara Frank si fiul sau Sam.

— Desigur, nici nu intra in discutie sa vindeti asezamantul tinand cont de criza economica in care se gaseste intreaga tara, adauga pastorul. Bancile nu mai au bani de dat cu imprumut.

Am facut un pas inapoi, incercand sa ma scuz, sub pretextul ca trebuia sa umplu cafetiera. Era mai bine sa-i las pe cei doi sa-si bata capul cu privire la viitorul meu daca erau atat de interesati, insa matusa sotului meu, Betty, imi impiedica evadarea. Ma apuca cu putere de brat cu degetele ei ca niste arcuri de la carligele de rufe.

— Ii ignori intentionat pe bagaciosii aia, nu-i asa iubito? Spuse ea in soapta. Si eu fac la fel. Daca faci pe mutul, oamenii chiar cred ca esti mut, si-ti dau pace.

Matusa Betty imi amintea de un mic papagal. Nasul ii era protapit inainte precum ciocul unui papagal si oriunde se ducea, sarea in toate partile ca o pasarica zglobie. Era micuta si durdulie. Capul ei cenusiu si acoperit cu un par pufos abia daca-mi ajungea la barbie, iar eu nu eram mai inalta decat o biata scolarita. In comparatie cu toate celelalte ciori batrane si mohorate din oras, matusa Betty se imbraca in haine strident colorate, ca un fel de pasare tropicala rara, fara sa-i pese vreodata de ocazie. Astazi era imbracata cu un fel de camasa de noapte presarata cu flori de vara, manusi albe din dantela, si o palarie de paie cu boruri largi, de parca participa la un picnic de 4 iulie2, si nu la inmormantarea cumnatului ei intr-o zi mohorata de noiembrie. O vazusem pe strada scotandu-si la plimbare catelul orb de-un ochi, imbracata intr-un halat roz de baie si in papuci de casa, si o vazusem hoinarind prin livada imbracata intr-un costum barbatesc din tweed cu pantaloni. Sam ii spusese intotdeauna „Matusa Batty”3 pe la spate. „Are ea cativa lilieci in foisor”4, obisnuia el sa spuna, si-si rotea degetul ridicat la tampla de parca ar fi fost o pendula cu cuc anuntand ora exacta.

— Nu priveste pe nimeni cine esti si de unde vii, spuse matusa Betty cand imi elibera in cele din urma bratul din stransoare. Avea o poseta uriasa de paie pendulandu-i agatata de un brat, si fredona „Cu bucurie sa cantati”5 in timp ce-si croia drum in jurul mesei din sufragerie, invelind o pulpa de pui, doi castraveciori acri, si o felie de prajitura aromata in servetele de hartie si indesandu-si-le in poseta. Pentru mai tarziu, explica ea cu gura pana la urechi. Varfurile manusilor ii erau patate cu grasime si otet de la castraveti.

Domnul Greer si pastorul Dill se indepartara in cele din urma de masa, continuandu-si disputa cu privire la ceea ce trebuia facut cu Wyatt Orchards. Am rasuflat usurata si m-am intors sa-i servesc pe ceilalti.

— Ati dori niste cafea, matusa Betty? Am intrebat-o dupa ce-si incheiase rondul prin jurul mesei.

— Nu, multumesc, papusa. Mi-ar curge din poseta direct pe podeaua ta frumoasa si impecabila. Chicoti ca un copil poznas, si nu m-am putut abtine sa nu zambesc si eu. Apropo, continua ea, nimeni nu-mi spune Betty, nu stiai? De multa vreme. Ci Batty. Numele mi-a fost schimbat din Betty in Batty. De obicei oamenilor li se schimba numele dupa ce-L intalnesc pe Dumnezeu – Avram a devenit Avraam, Sarai a fost schimbat in Sara, Iacov in Israel. Se opri pentru a mirosi un ou umplut, foarte picant, inainte sa-l adauge colectiei din poseta. Si eu L-am vazut pe Dumnezeu, sa stii. L-am recunoscut dupa privire. Ma apuca din nou de brat si se apropie de mine pentru a-mi sopti: „Dumnezeu are o privire foarte calda”.

Acum, intotdeauna imi imaginasem privirea lui Dumnezeu oarecum obosita, si asta inca de cand l-am auzit pe un predicator baptist din Kentucky spunand ca privirea Domnului se plimba pe deasupra intregului pamant. Dar ma gandesc ca se prea putea sa fie si calda si obosita in acelasi timp.

Matusa Batty se ridica pe varfurile picioarelor pentru a survola incaperea plina de oameni, apoi arata cu capul spre salonul meu, unde un grup de femei de la biserica stateau inghesuite una in alta.

— Stii despre ce susotesc clevetitoarele astea batrane? A intrebat ea. Discuta despre cat de socate sunt ele toate sa ma vada la inmormantarea lui Frank. Stii, inainte ca sora mea Lydia sa se casatoreasca cu el, a fost logodnicul meu. Ele isi imagineaza ca in toata aceasta vreme i-am purtat pica, dar stii ceva? Acolo undeva am avut un inger pazitor care a avut grija de mine. Asa am scapat de Frank Wyatt – un inger pazitor. Chicoti din nou si lasa un fursec sa-i alunece in poseta fara fund. Tu te-ai casatorit cu nepotul meu Sam, nu?

Un nod cat un sambure de piersica mi se puse dintr-odata in gat. Trebuia sa ma chinui sa-l inghit inainte sa-i pot raspunde.

— Da. Dar a murit, matusa Batty. Sam a murit acum un an, stii?

Ochii i se umplura de lacrimi in timp ce privea in gol.

— Sora mea, Lydia, a avut trei baieti – Matthew a fost cel mai mare, apoi Samuel, apoi micul Willie. Sarmanul micut, Willie a murit undeva prin 1910, nu-i asa? Sau sa fi fost in 1911, niciodata nu am avut o memorie prea buna. Ridica putin perdeaua dantelata din sufragerie cu mana inmanusata si arata spre cei trei copii care se jucau in curtea din spate. Parca ieri alergau baietii Lydiei pe aici, la fel ca micutii astia.

Jimmy, Luke si Becky Jean fusesera atat de neastamparati in hainele lor de duminica, incat in final i-am eliberat si i-am trimis la joaca. Nu-mi pasa ca femeile de la biserica susoteau in dosul mainii despre cat de necuviincios era pentru niste copii sa alerge ca apucatii la nici-o ora dupa ce fusese ingropat bunicul lor.

— Cei trei sunt copiii mei, i-am spus. Ai mei si ai lui Sam.

— Pai nici tu nu pari decat un biet copil, spuse Batty, abia daca ai varsta necesara pentru a fi casatorita, daramite deja vaduva. Sarmanul Sammy. Iar acum a murit si tatal lui? Vai, vai. Se pare deci ca eu sunt cea mai apropiata ruda a ta din Deer Springs. Isi scutura capul, moment in care valul ei de doliu din impletitura neagra pe care-l prinsese de palaria de paie cu o bucata de banda adeziva, se desprinse si pluti pana ateriza pe podea. Unii spun ca aduce ghinion casa asta, sau ca-i blestemata, sa stii. O tragedie dupa alta, de-a lungul anilor. Mai intai a murit micutul Willie, apoi tanarul Matthew ne-a parasit asa, apoi a murit sora mea. Dar nimic din toate astea nu a fost un accident. Nu-mi pasa ce-ti spun oamenii, domnisoara.

— Nu au fost. Accidente? Nici nu vroiam sa ma gandesc ce altceva ar fi putut fi.

— Nici pomeneala! In podul casei asteia s-a strans un imens noian de durere. Ai urcat in ultima vreme pe-acolo? Probabil ca vei gasi o gramada si in pivnita.

Ii priveam pe copiii mei jucandu-se leapsa pe sub sforile de intins rufele, si as fi vrut sa-i spun matusii Batty ca durerea umpluse de mult podul si pivnita. Era suficient de adanca si de multa pentru a inunda si grajdul in intregime.

Matusa Batty mi-a strans umarul.

— Daca ai vreodata nevoie de ajutor sa dai toata durerea asta afara, suna-ma, bine? Locuiesc in casuta de langa iaz. Cum spuneai ca te cheama?

— Eliza Rose, doamna. Eliza Rose Wyatt.

Matusa Batty isi scutura capul.

— Vai! E prea multa durere pentru o singura casa s-o suporte. Poseta ei se lovi de coapsa mea cand isi trecu bratul pe dupa mijlocul meu. Ce-ti trebuie tie, papusa, este ca ingerul tau pazitor sa vegheze asupra ta. Sa te scoata din necazurile astea. Sa-ti spun cum facem – data viitoare cand il intalnesc pe Dumnezeu, o sa-i spun sa-ti trimita un inger pazitor, bine?

M-am gandit la vorbele pe care obisnuia sa mi le spuna tati cand ma punea seara in pat, „Domnul sa te impresoare cu ingerii Sai”, si din nou a trebuit sa-mi inving un nod imens ce mi se puse in gat.

— Cred ca n-ar fi rau sa-L rogi sa-mi trimita unul, matusa Batty, i-am raspuns.

PARTEA I.

WYATT ORCHARDS.

Iarna anului 1931 „Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii, prin ea au gazduit, fara sa stie, pe ingeri.”

Evrei 13:2

CAPITOLUL 1

Februarie 1931

Tocmai iesisem din bucatarie in noaptea inghetata de februarie cand strainul m-a speriat de moarte. Nu auzisem nici un automobil apropiindu-se pe aleea lunga si parasita ce ducea la casa mea, asa ca atunci cand umbra intunecata se transforma subit in silueta unui om, m-am speriat atat de tare, incat am scapat din mana galeata de carbuni plina cu cenusa care se revarsa pe treptele verandei. A trebuit sa-mi tin inima cu ambele maini ca sa nu-mi sara din piept.

— Iertati-ma, doamna. Nu am vrut sa va sperii, spuse strainul. Chiar si in intuneric mi-am dat seama ca ii pare cu adevarat rau. Isi intinse mana, ca si cand ar fi dat sa ma prinda in caz ca lesinam de frica.

— E in regula, am spus eu. Doar ca nu v-am auzit masina cand ati venit, atata tot.

— Nu am venit cu masina, ci pe jos. Isi dadu jos sacul de panza pe care-l purta si se apleca sa stranga cu mainile cenusa risipita inapoi in galeata.

— Aveti grija, taciunii aceia s-ar putea sa arda inca.

— Da, doamna. E placut totusi. Avea mainile goale, si fara caciula – doar cateva randuri de haine zdrentuite pe un frig care-ti ingheta sangele in vine. Parul netuns si barba stufoasa ii ascundeau in cea mai mare parte fata de privirile curioase. Dar mirosul lui, duhoarea patrunzatoare de carne nespalata si de fum de lemn ars, imi spuneau cu certitudine ca strainul era un vagabond – unul din multele mii care cutreierau America in cautarea unui loc de munca pe timpul iernii. Probabil ca hoinarise prin livada de la calea ferata, atras de lumina pe care o raspandeau geamurile casei mele.

— Casa ta e marcata, imi spusese batranul Abe Walker ultima oara cand il vizitasem la magazinul sau universal din Deer Springs. Asta fac haimanalele, sa stii. Odata ce vad ca esti o crestina cu inima mare, iti marcheaza casa pentru urmatorul. Ar trebui sa-i alungi, Eliza Rose. Nu-i bine sa-i tii pe langa tine, asa vaduva cum esti si toate cele.

Abe Walker nu stia ca crescusem in mijlocul unor excentrici, a unor pierde-vara si a unor salahori, asa ca ma pricepeam destul de bine sa judec oamenii. Stiam pe cine puteam chema in casa si pe cine sa trimit la plimbare.

— As putea schimba doua vorbe cu sotul dumneavoastra, doamna? Intreba strainul, speriindu-ma pentru a doua oara.

— So. Sotul meu?

— Da, doamna. Ma intrebam daca ar avea ceva de lucru prin jurul casei in schimbul unei mese calde. Vagabondul avea o voce blanda, placuta, politicoasa. Ma gandeam la toate cate erau de facut – de spalat galetile de lapte, de taiat vreascuri, de carat carbuni, de hranit animalele, de reparat gardurile – iar eu eram obosita de dormeam in picioare.

— De ce nu intrati sa mancati ceva, am spus. E prea frig sa stati pe-afara. Lasati cenusa aceea pe veranda. M-am intors si i-am deschis usa de la bucatarie, dar el nu se clinti.

— Nu ma deranjeaza sa mananc aici afara. Si as vrea sa lucrez ceva inainte.

Era greu de spus pe intuneric ce varsta sa fi avut strainul. Vocea lui nu era nici tanara, nici batrana. Imi parea rau pentru el. In ciuda multor randuri de haine cu care era imbracat, statea incovoiat in frig, dardaind.

— Tocmai am terminat de luat cina, am spus eu. Mancarea este calda inca. Va rog intrati.

Ma urma incet in casa, apoi ramase aproape de usa bucatariei timp in care eu am taiat niste felii de paine, am luat un castron curat pentru supa, l-am umplut cu ce ne ramasese de la cina, si i-am turnat o ceasca cu cafea. Cand m-am intors apoi sa-l rog sa ia loc, ma surprinse din nou – pentru o secunda imi aminti de sotul meu. Strainul era aproape la fel de inalt si de lat in umeri cum fusese si Sam, si statea exact la fel cum obisnuia sa stea si Sam, cu un umar usor mai ridicat decat celalalt, cu capul usor adus intr-o parte, ca si cand ar fi ascultat ceva in departare. Momentul trecu, si am vazut apoi cat de diferit era fata de Sam.

— Brunet, in timp ce Sam fusese blond, cu ochii caprui, pe cand ochii lui Sam fusesera albastri ca cerul de vara.

— Nu luati loc? L-am intrebat. Am pus castronul cu tocana de pui, morcovi si galuste pe masa si i-am intins painea.

— Multumesc, doamna.

As fi putut jura ca zarisem lucirea unei lacrimi in ochii lui cand se lasa jos pe scaun, incet, ca un om foarte batran. Apoi ma surprinse cand isi impreuna mainile si-si pleca crestetul pentru a se ruga, la fel cum obisnuia sa faca Sam si tatal lui intotdeauna inainte de masa.

De cealalta parte a mesei, fiica mea de patru ani il privea gura-casca pe strain cu ochii mari, cenusii, in timp ce furculita ii ramase suspendata in aer, cum ciugulea din mancarea pe care se straduia sa o termine. Becul simplu ce atarna deasupra mesei ii facu sa-i lumineze parul aramiu ca niste valvatai.

— Inceteaza sa te holbezi si termina de mancat, Becky Jean, i-am spus. Nu vroiam sa par atat de aspra tot timpul, dar in ultima vreme cuvintele mele pareau sa iasa mereu asa. M-am intors la chiuveta ticsita cu vase murdare, iar apoi, cand mi-am observat chipul reflectat de geamul de la bucatarie, am vazut o fata prea trasa, prea ingrijorata pentru o femeie de abia treizeci de ani. Cu toate ridurile astea si cu parul meu de culoarea nisipului cazandu-mi in ochi, nu aratam deloc ca tanara careia Sam ii spusese candva ca e „frumoasa ca o zana”.

— Mamica mea n-o sa te lase sa te ridici de la masa pana nu ti-ai mancat toti morcovii, ii spuse Becky strainului. Mie nu-mi plac morcovii, tie-ti plac?

— Pai, da, domnita. Sa spun drept, imi plac foarte mult morcovii.

— Ii vrei si pe-ai mei? Il intreba ea.

— O, nu, sa nu te-aud, am spus eu. Termina de mancat cina ta, Becky Jean, si lasa-l pe domnul sa si-o termine si el pe-a lui. Mi-am infipt mainile in solduri, privind-o pe Becky de parca as fi fost un uliu, pana am vazut-o luand cea din urma imbucatura minuscula de morcov. Dupa cum isi manca de grabit omul mancarea, imi dadeam seama ca nu mai mancase de ceva vreme. I-am umplut a doua oara castronul.

— Nu doriti sa va scoateti haina, domnule? Il intreba Becky cateva minute mai tarziu.

— Nu, multumesc. Nu are nici un rost. O sa ies imediat afara. Vorbea incetisor, de parca ar fi fost pe undeva vreun copilas micut dormind si n-ar fi vrut sa-l trezeasca. Insa atmosfera fu intrerupta in urmatoarea clipa de bubuitul unor pasi ce coborau scarile, sarind de pe balustrada direct pe podeaua holului principal, apoi navalira in bucatarie. Nu trebuia sa ma intorc ca sa stiu ca era fiul meu Jimmy. Avea noua ani, si alerga precum un manz oriunde se ducea.

— Mami, ai putea sa ma ajuti cu. Inlemni in prag cand dadu cu privirea de strain. Parul usor castaniu al lui Jimmy crescuse iarasi peste masura, atarnandu-i in ochi ca un smoc de buruieni lasate in paragina. Trebuia sa-l tund, asta daca reuseam sa-l fac sa stea intr-un loc atata timp.

— Nu-i frumos sa casti gura, Jimmy, am spus. Nu stii sa spui „Buna seara!” musafirului nostru?

— Buna seara! Spuse el. Strainul fu surprins cu gura plina de galuste si nu putu raspunde decat incuviintand cu capul. Un moment mai tarziu, o umbra cu parul roscovan isi facu aparitia in spatele lui Jimmy – Luke care avea sapte ani. Dar stiam ca nu avea nici un rost sa-i cer sa-l salute pe barbat. Luke era timid si sperios ca o pisica salbatica.

— La ce vrei sa te ajut, Jimmy? L-am intrebat stergandu-mi mainile cu sortul.

— Sa despart niste cuvinte in silabe. Ocoli masa cat putu mai departe de strain, si-mi intinse caietul lui. Luke ramase aproape de fratele lui. Ochii baiatului – la fel de albastri cum fusesera si cei ai tatalui sau – nu-l slabeau nici-o clipa din priviri pe strain. Incercam sa descifrez scrisul plin de mazgalituri al lui Jimmy cand strainul scoase dintr-odata un tipat. Mi-am ridicat privirea si l-am vazut frecandu-si dosul mainii.

— Mami! Spuse Jimmy uimit. Becky tocmai a sarit si l-a impuns pe nenea cu furculita!

— L-a impuns?

— Da, asa, fara nici un motiv.

— Dar am avut motiv! Sari Becky. Am vrut sa vad daca nu cumva-i inger!

Sprancenele intunecate ale vagabondului se arcuira.

— Ce sa fiu?

— Inger, repeta ea. Era pe punctul de a plange. Mama le da intotdeauna sa manance la straini pen' ca zice ca poate sunt ingeri. Dar tu n-ai vrut sa-ti dai haina jos, asa ca n-am putut sa vad daca ti-ai ascuns aripile acolo, dedesubt.

Am apucat-o pe Becky de umar, scuturand-o usor.

— Becky Jean! Cere-ti imediat iertare! In loc sa ma asculte, isi acoperi fata cu mainile si izbucni in plans.

— Nu, nu, nu face nimic, spuse barbatul. Avea un zambet frumos, iar dintii ii erau ordonati si curati. Cred ca stiu la care verset se gandeste mamica voastra. E din cartea Evrei, nu-i asa, doamna? „Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii, prin ea au gazduit, fara sa stie, pe ingeri.”

— Da, asa e. Am fost atat de uluita sa aud un coate-goale murdar si batran recitand Scriptura precum un invatator de scoala duminicala, ca nu am mai stiut ce sa spun.

Becky isi sterse lacrimile cu pumnii, apoi isi ridica din nou privirea catre necunoscut.

— Imi pare rau ca te-am intepat. Dar esti inger?

— Ma tem ca nu. Doar un simplu om care calatoreste. Isi impinse scaunul de la masa si se ridica in picioare. Va sunt foarte multumitor pentru aceasta mancare, doamna, spuse el, plecandu-se usor. A fost delicioasa. Acum, daca as putea sa fac ceva in schimb, as fi bucuros sa trec la treaba.

— Nu exista nimic care sa nu poata astepta pana dimineata. Sunteti binevenit sa dormiti in atelierul de lucru al sotului meu, in grajd. Este acolo un pat si o soba generoasa in care puteti face focul, daca doriti. Veti gasi o lanterna si niste chibrituri pe etajera de pe tocul interior al usii.

— Multumesc inca o data, doamna. Isi ridica mana ca si cand ar fi vrut sa si-o duca la borul palariei, dar capul ii era descoperit. Zambi incurcat. Buna seara tuturor, atunci.

Toata seara, cat am sezut la masa din bucatarie ajutandu-l pe Jimmy la tema lui de despartit cuvinte in silabe si la problemele de aritmetica, am auzit permanent sunetul dogit al unui topor taind vreascuri de foc. Iar si iar, sunetul de lemn despicat spargea tacerea, urmat de sunetul surd al lemnului cazand pe podeaua verandei dupa care omul le stivuia langa peretele casei.

— N-o sa mai am nici un lemn de taiat maine, spuse Jimmy cu un zambet larg pe fata.

— Se pare ca nu vei mai avea lemne de taiat toata saptamana, am spus eu. Ma intreb oare cum vede ce face in intuneric.

Necunoscutul nu inceta sa taie lemne pana am dus copiii la culcare. Cand m-am dus in bucatarie sa reglez focul din soba pentru noapte, am vazut silueta lui aplecandu-se si miscandu-se, profilata pe nametii albi, ridicand si vanturand zapada in aer pe masura ce curata drumul ce ducea la grajd si la cotetul gainilor.

In dormitorul meu de la etaj dardaiam de frig in timp ce ma dezbracam. Nu prea mai avusesem pofta de mancare de cand murise Sam, si se pare ca nu reuseam nicicum sa ma incalzesc pana nu ma imbracam cu doua perechi de sosete de lana de-ale lui si un jerseu peste camasa mea de noapte. Esti sfrijita ca o gaina jumulita, ar fi spus probabil Sam daca ar fi vazut cat de mult Slabisem.

Dupa ce am stins lumina, am tras cu ochiul inca o data afara pe geamul dormitorului meu. Un fir subtire de fum se rasucea din hornul sobei din atelier, iar lanterna se vedea luminand din interiorul grajdului. Dar abia dupa ce ma cuibarisem in patul rece si gol mi-am dat seama ca nici macar nu-l intrebasem pe necunoscut cum il cheama.

Ma obisnuisem intr-atat sa fiu singura la ferma, incat uitasem cu totul de vagabond pana am deschis usa bucatariei a doua zi de dimineata ca sa-mi pregatesc ceva vreascuri pentru foc si am dat cu ochii de imensul morman de lemne stivuit pe veranda. Aproape m-am impiedicat in galeata de carbuni pe care o umpluse din lada cu carbuni din grajd si o lasase langa intrare. Jimmy si cu mine puteam pasi unul langa celalalt pe cararea ce ducea spre grajd, pe care o deszapezise strainul si pe care presarase chiar si cenusa ca sa nu alunecam si sa cadem cu galetile de lapte. Dar din hornul sobei din grajd nu se ridica nici-o urma de fum.

— Se pare ca ingerul nostru si-a luat iarasi zborul, am spus eu.

— Deja? Jimmy parea dezamagit. Cred ca a fost ingerul meu pazitor la cate lemne a taiat. L-am urmat pe fiul meu in grajdul intunecos, friguros, cu respiratia plutind in aer in fata noastra. Apoi dintr-odata Jimmy se opri, iar eu aproape ca am dat peste el.

— Ptiu! Facu el. Un singur om a facut toate astea? Probabil lucrase toata noaptea!

Necunoscutul a curatat tot gunoiul din grajduri – o treaba de care mi-era groaza – si coborase o noua rezerva de fan din pod si o facuse gramezi la indemana. Era o ordine si o randuiala in grajd, incat m-a trecut un fior pe sira spinarii. Aceasta era munca unui barbat care se mandrea cu ceea ce facea – era felul in care Sam obisnuise sa se ingrijeasca de lucruri – nu lucrul facut de mantuiala de o mama epuizata si de tinerii ei baieti.

— Se pare ca stia ce avea de facut, si a trecut la treaba, am murmurat eu. Ochii incepura dintr-odata sa ma arda, de parca ar fi fost inecati de fum. L-am inghiontit usor pe Jimmy ca sa-l fac s-o ia din loc. Haide acum. Nu mai sta ca vitelul la poarta noua si treci la treaba, ca altfel o sa intarzii la scoala.

Cand am terminat de muls vacile si de hranit caii, l-am trimis pe Jimmy in atelier ca sa se asigure ca vagabondul stinsese focul.

— Si nu uita sa inchizi tirajul la soba, i-am atras eu atentia.

Nici nu am apucat sa deschid usa ce ducea la cotetul gainilor, cand l-am auzit pe Jimmy strigandu-ma din cealalta parte a curtii.

— Mama! Mama, vino incoace! Repede!

— Ce s-a intamplat? Am alergat la el, langa usa deschisa a grajdului. Pistruii lui pareau niste pete cenusii imprimate pe paloarea fetei.

— Omul zace acolo langa soba, spuse el fara suflare, si nu pot sa-l trezesc!

Un fior rece ma facu sa ma zburlesc. Nu din nou.

Micul Jimmy fusese cel care-l gasise pe bunicul sau zacand mort pe jos in grajd cu trei luni in urma. Citeam deslusit naluca acelei zile intiparita in ochii lui ingroziti.

— O, probabil ca batranul vagabond e beat si atat, am spus eu dand usor din mana. Pe cat de saraci par sa fie majoritatea golanilor, se pare ca intotdeauna pun mana pe ceva bautura, daca vor. Ma ingrijesc eu de el. Tu fugi si pregateste-te sa pleci la scoala – si vezi de Luke sa nu piarda nici el vremea.

L-am gasit pe necunoscut chircit pe patul din atelier, invelit intr-o patura murdara. Miscarea lenta si regulata a pieptului sau ma asigura ca nu murise. In incapere se facuse frig, semn ca focul se stinsese demult. M-am uitat prin jur, dar nu am gasit nici-o sticla goala de bautura. Probabil ca fusese epuizat de tot lucrul pe care-l facuse – lucru care mie si baietilor ne-ar fi luat probabil o zi intreaga. Am simtit cum mi se face mila de omul acela si am pasit cu grija pe langa el ca sa reaprind focul inainte sa ma intorc la treburile mele. Muschii aveau sa-l doara mult mai putin daca statea la caldura.

— Ingerul s-a trezit, mama? Ma intreba Becky cand m-am intors in casa. Sedea inca la masa din bucatarie, amestecand prin terciul ei de ovaz in stilul ei lent si enervant. Am asezat cosul cu oua in chiuveta, apoi mi-am intins palmele deasupra sobei pentru a mi le incalzi putin.

— Omul acesta e un vagabond si atata tot, Becky, nu e inger.

— A. m-murit? Intreba Luke.

— Sigur ca nu. Ai vazut doar cat de multe lemne a taiat. E epuizat omul, atata tot.

— Pot sa-i dau terciul meu de ovaz daca ii este foame. Becky aluneca de pe scaun si apuca castronul cu ambele maini. Pot sa i-l duc?

— Nu, nici vorba. Cand se va trezi, ii vor trebui niste oua cu sunca, iar terciul de ovaz ar face bine sa aterizeze in burtica ta pana atunci. Incep sa ma cam satur sa ma tot cert cu tine la fiecare masa, Becky Jean, mai ales cand sunt atatia copii care mor de foame in tara asta.

I-am trimis pe baieti la scoala sub un cer mohorat si cenusiu care ameninta cu ninsoarea. Cam pe cand terminaram eu cu Becky de spalat vasele de la micul dejun si vedrele pentru lapte, se porni si viscolul. Am pregatit o portie dubla de aluat de paine, gandindu-ma ca poate strainul va vrea sa ia o paine proaspata cu sine pe drum, dar cand o terminasem de framantat si o pusesem deja la crescut in soba calda, el tot nu daduse nici un semn de viata. Am lasat-o pe Becky cu papusile ei din hartie, mi-am pus cizmele si paltonul si am pornit prin fulgii involburati sa vad de el.

— Domnule.? Am spus, zgaltaindu-l de umar. Hei, domnule. Sunteti in regula? Cand nu am primit nici un raspuns, am inceput sa-l zgaltai tot mai tare, simtind cum se isca panica in mine precum un stol de pasari speriate. Hei! Hei, scularea! Se trezi in cele din urma, gemand incetisor, si mi-am dat seama dupa sticlirea ochilor si dupa imbujorarea de pe obraji ca nu bautura sau epuizarea il doborasera. Ci febra.

M-am indepartat imediat de el. Daca avea ceva contagios, cum ar fi poliomielita? Copiii mei fusesera in preajma lui cu o seara inainte, Jimmy fusese aici in dimineata asta, si-l atinsese. Repede am mai indesat niste lemne pe foc, apoi am inchis usa atelierului si l-am lasat sa doarma.

Dupa-amiaza, ningea greu si des. Baietii au ajuns devreme acasa de la scoala, scuturandu-si zapada proaspata de pe picioare, cu obrajii si urechile inrosite de frig.

— Invatatorul ne-a trimis acasa inainte sa se inteteasca furtuna, spuse Jimmy.

— Si e p-posibil sa n-nu facem scoala m-maine, adauga Luke. Se pare ca ideea asta il incanta; era cea mai lunga propozitie pe care o rostise intr-o luna intreaga.

I-am ciufulit parul roscovan si transpirat inainte sa-i agat palaria si manusile de bara de langa soba pe care uscam rufele. Mirosul de lana uda incepu sa invadeze bucataria, inlocuind aroma de paine proaspata.

— Ce bine ca ingerul acela a taiat toate lemnele alea in locul meu, spuse Jimmy. Sterse cu dosul mainii geamul aburit de la bucatarie in timp ce privea spre grajduri. A plecat inainte sa se porneasca viscolul?

— Nu, cand m-am uitat ultima oara era tot in atelier, am spus. E bolnav de friguri, asa ca, baieti, nu vreau sa va duceti prin preajma lui, m-ati auzit? De fapt, mai bine ma duc chiar eu sa vad de el. Ma gandesc ca i s-o fi facut foame intre timp. Am luat cu polonicul niste ‚sos din tocanita din seara precedenta intr-o galetuta pentru lapte si am invelit niste paine unsa cu unt intr-un servet de bucatarie curat, apoi am iesit afara.

Vantul viscolise zapada proaspata in nameti inalti, acoperind cararea ce ducea la grajduri. Picioarele mi se ingreunau tot mai mult pe masura ce-mi croiam drum prin troiene, iar fulgii de zapada care cadeau imi intepau obrazul in timp ce vantul mi-l viscolea in fata. Contururile familiare ale curtii fermei aratau ca un desen mazgalit, in timp ce dincolo de grajduri livada se facuse nevazuta intr-un nor involburat si cenusiu.

Atelierul se racise din nou. Am ingenuncheat langa patul necunoscutului si l-am zgaltait pana se trezi in cele din urma. Ochii ii erau sticlosi, marcati de febra, si puteam spune dupa privirea lor speriata ca habar n-avea unde se afla.

— E in regula. Sunteti in soprul meu. Ati venit aseara la ferma mea, va aduceti aminte? Isi misca buzele ca si cand ar fi incercat sa vorbeasca, dar nu reusi decat sa geama. I-am ridicat crestetul si l-am ajutat sa ia cateva inghitituri din sos. Ascultati-ma, trebuie sa stiu ce s-a intamplat cu dumneavoastra, domnule. Am trei copii de care trebuie sa ma ingrijesc, si mi-a ajuns la urechi ca bantuie tot felul de boli acolo jos in taberele acelea de vagabonzi.

— Piciorul meu, sopti el.

— Piciorul? Pot sa ma uit? A incuviintat cu capul, inchizandu-si ochii din nou. I-am repus capul pe perna si am lasat mancarea deoparte.

Imediat ce am ridicat paturile de pe picioarele lui, am vazut cracul drept al pantalonilor sai sfasiat. Materialul era intunecat si intarit de sange uscat. Dedesubt, isi legase o carpa in jurul piciorului. I-am desfacut cu grija zdreanta insangerata si am vazut o taietura crestata ce ii brazda tot fluierul piciorului, de la genunchi la glezna. Era umflata si inflamata, supurand. In cel mai bun caz era doar sangele infectat, si nici nu indrazneam sa ma gandesc la ce era mai rau. Mi-ajungea o data in viata sa fi fost martora grozaviilor tetanosului. Ochii mi se umplura de lacrimi de furie.

— Cum indraznesti! Am inceput eu sa plang, aruncand patura la loc peste piciorul lui. Cum indraznesti sa vii tarandu-te in casa mea ca sa mori, ca un caine satul de zile! N-am trecut inca prin destule? De ce n-ai putut sa te opresti ceva mai incolo, la ferma vecina, sau in orasul vecin? Undeva unde ingerul mortii sa nu fi poposit mereu! Cum indraznesti sa alegi casa mea?

El isi deschise ochii si ma privi. Nu stiu daca lacrimile pe care le-am vazut erau ale lui sau ale mele. Mi-am acoperit fata rusinata, plangand incetisor.

— Mama?

M-am intors si l-am vazut pe Jimmy stand pe prag in spatele meu. Luke statea langa el, privind speriat.

— Parca v-am spus la amandoi sa stati departe de aici!

— Mama, o sa moara si el? Intreba Jimmy.

— Poate.

M-am ridicat, stergandu-mi lacrimile cu maneca hainei. Grajdul cel vechi incepu sa paraie, cand o rafala de vant il izbi din plin dintr-o parte; fulgii de zapada suierau ca alicele pe langa geamuri.

— Nu-l putem lasa aici afara, am spus. Nu putem sa tot alergam inauntru si afara toata noaptea avand grija de el. Mergeti si aduceti-va sania si ajutati-ma sa-l ducem in casa.

L-am apucat pe barbat de subtiori, iar baietii i-au luat fiecare cate un picior in timp ce il scoteam nu prea usurel din grajd, ca apoi sa-l suim pe sania lui Luke. Cu siguranta strainul cantarea mai mult decat noi toti trei la un loc. A fost nevoie sa-l impingem si sa-l imbrancim din greu ca sa-l putem urni prin nametii inalti catre casa. El strangea din dinti la toate inghiontelile noastre, dar in cele din urma urla de-a dreptul cand l-am tras in sus pe scarile verandei. Durerea produsa de hurducaturi paru sa-l trezeasca pentru moment, si reusi sa-si sprijine o parte din propria greutate pe piciorul sanatos in timp ce-l ajutam sa se urce in patul vechi al bunicului Wyatt aflat in camaruta de langa bucatarie. La capul patului, Becky privea cu ochii mari cum il aranjam in asternuturi.

— O sa moara? Intreba ea.

Vedeam teama intiparita pe fetele copiilor mei si furia mea fata de intrus se aprinse din nou.

— Nu stiu. Acum e in mainile Domnului. Vom face tot ce putem mai bine pentru el, dar orice s-ar intampla, depinde de Dumnezeu.

Imi uram starea neajutorata. Nu aveam telefon si nu puteam merge cu masina pana in oras dupa doctor din cauza furtunii. Nu conteaza, mi-am spus in timp ce incercam sa-mi infrang teama. Nici macar nu-l cunosteam pe omul acesta. Si-apoi, foarte probabil chiar prostia lui il adusese in beleaua asta.

— Nenea pute, spuse Becky, tinandu-se cu degetele de nas.

— Sa stii ca pute. Umple fierbatorul cu apa, Becky Jean, si pune-l la fiert. Iar voi, baieti, ajutati-ma sa-l scot pe domnul din. Din zdrentele astea cu care-i imbracat. L-am dezbracat pana la izmenele lui rupte si i-am dus hainele afara pe veranda. Apoi i-am curatit rana cat am putut mai bine si i-am aplicat o cataplasma fierbinte, pregatita asa cum ma invatase doctorul s-o fac cand ii tratase rana lui Sam. Necunoscutul, pe jumatate constient, nu prea parea sa-si dea seama de ceea ce faceam.

— Acum o sa-l lasam sa se odihneasca, am spus dupa ce am terminat. Nu avem timp sa facem caz de el la cata treaba avem de facut. Ma hotarasem sa-l ingrijesc singura. Cu cat se apropiau mai putin copiii mei de strain, cu atat avea sa le fie mai usor daca murea. Chiar si asa, bunastarea lui parea sa le umple gandurile in acea seara – mai mult chiar decat viscolul de afara, care continua sa vuiasca.

— Te rog nu-l lasa pe omul-inger sa moara, se ruga Becky in timpul rugaciunii de multumire de la cina. Luke ma uimi cand sopti, „Amin”. In ceea ce ma privea, nu credeam in puterea rugaciunii care l-ar fi putut vindeca. Dumnezeu avea sa faca oricum ce vroia, fara sa-i pese de cererile noastre neinsemnate.

Pe cand ne terminasem treburile pe langa casa, m-am simtit mai obosita decat de obicei din cauza efortului suplimentar provocat de faptul ca trebuia sa le fac tinand piept cu zapada si cu vantul. Am asteptat pana am dus copiii la culcare si abia apoi m-am intors in camera necunoscutului cu o noua cataplasma, ingrozita de ceea ce ma astepta. Ochii ii erau larg deschisi si puteam citi durerea in ei, chiar daca singura lumina in odaie era cea care patrundea prin usa deschisa din bucatarie. Dardaia cu toate paturile pe care le pusesem peste el. Cand i-am pus panza fierbinte pe picior, se incorda, sorbind avid aerul printre dintii inclestati.

— Scuzati-ma, incerc sa va ajut, nu sa va fac rau.

— Stiu, sopti el. Multumesc.

— Va este foame? As putea sa va pregatesc ceva.

El isi scutura capul.

— Doar apa. Va rog.

I-am intors spatele, deodata incapabila sa il mai privesc.

— Ascultati, imi pare rau ca am tipat la dumneavoastra adineauri, afara in grajd. Doar ca. Mi-am inchis ochii strans, amintindu-mi. Doar ca sotul meu a murit in urma unei taieturi la picior care nu era nici pe jumatate atat de rea cum e a dumneavoastra. Doctorul mi-a spus atunci ca a facut tetanos. Nu am putut face nimic si a trebuit sa-l privesc cum sufera. Si. Nu a fost o moarte deloc usoara.

— Nu e vina dumitale daca mor, spuse el bland.

— Stiu. Mi-am retinut cu greu lacrimile si m-am intors langa patul sau, sustinandu-i capul in timp ce sorbea niste apa. Cum va numiti? L-am intrebat. Raspunsul lui fu o soapta usoara pe care nu am inteles-o.

Am umezit un burete in ligheanul cu apa si sapun pe care-l pregatisem si i-am spalat funinginea de pe obraz – ceva ce tanjisem sa fac din momentul in care il adusesem inauntru. Era greu de spus ce varsta avea din cauza parului sau neingrijit, de un cafeniu inchis si a barbii care arata de parca nu ar mai fi fost tunsa de multa vreme. Fata ii era foarte bronzata sub stratul de murdarie, iar ochii lui, sub sprancenele groase, erau de culoarea boabelor de cafea. Palmele acoperite de bataturi ii erau mari si puternice, desi mai calde la atingere decat apa cu care-l spalam. I-am deschis nasturele de sus al camasii de corp si i-am spalat gatul si pieptul cu buretele si am descoperit o cicatrice teribila, crestata, chiar deasupra inimii sale. Se vindecase cu multa vreme inainte, dar mi-am dat seama ca probabil negociase cu ingerul mortii cel putin inca o data in viata lui pana atunci.

Cand am terminat, apa din lighean se innegrise.

— Va las sa dormiti acum, am spus inainte sa ies din camera.

Am dus ligheanul afara, pe veranda din spate ca sa arunc apa, si am observat sacul de panza langa usa. Jimmy il adusese din sopron, si-l lasase acolo. L-am ridicat si am simtit greutatea unui obiect pe fundul lui, apoi am auzit un clinchet metalic cand l-am asezat pe masa.

M-am simtit ca cineva care trage cu ochiul cand am dezlegat nodul care inchidea gura sacului si am inceput sa scotocesc printre lucrurile lui. Dar cum as fi putut afla altfel numele necunoscutului si de unde venea el? Deasupra erau doua perechi de pantaloni de lucru innoroiate si o camasa din flanel. Le-am pus deoparte ca sa le spal impreuna cu celelalte haine ale lui. Sub ele era o gamela a U. S. Army si o Biblie uzata cu coperta din fata lipsa. In interiorul unui pardesiu impermeabil am gasit un teanc de caiete – de genul celor pe care le aveau Jimmy si Luke la scoala. Toate, cu exceptia unuia, erau scrise cu creionul, de la o coperta marmorata la alta. In interiorul ultimului caiet se aflau indesate trei scrisori de la Chicago Tribune, adresate domnului Gabriel Harper la un oficiu postal din Chicago. Am rostit cu voce tare acel nume – Gabriel Harper.

Nu mai era necesar sa continui cu cotrobaitul, dar n-am putut rezista tentatiei de a descoperi ce era lucrul acela matahalos chiar de la fund, invelit intr-o patura veche. Am departat faldurile materialului si am privit surprinsa.

Ce obiect ciudat pe care sa-l care un vagabond – o masina de scris!

CAPITOLUL 2

M-am trezit cu o durere cumplita in ceafa si am fost uimita sa realizez ca adormisem pe masa din bucatarie. Afara, cerul incepea sa se lumineze. Doamne iarta-ma, ce faceam aici, dormind toata noaptea la parter? M-am ridicat clatinandu-ma pe picioare, dardaind si adanc tulburata. Atunci am vazut caietele rasfirate pe masa si mi-am amintit.

Doar curiozitatea ma facu sa deschid primul dintre caiete si sa incep a citi. Dar cat ai zice peste, povestea calatoriilor ca vagabond ale lui Gabriel Harper ma invaluira intr-un fel de vraja si nu m-am mai putut opri. Am mai pus niste carbuni pe foc si am continuat sa citesc – devorand patru caiete inainte de a incheia leganandu-ma usor. Domnul Harper istorisea povesti cu vagoane de marfa si cu vagoane-platforma cu scurte escale, traversand fluviul Mississippi, pufaind pe deasupra Muntilor Stancosi, purtandu-l de la granita canadiana pana la Golful Mexico, de pe coasta Carolinei pana in padurile statului Washington. Fusese fugarit de garzile cailor ferate si de cainii serifilor; se hranise cu conserve de tinichea si mancase din cosurile de gunoi; dormise in hambare, in paduri si sub Calea Lactee. Relata povestiri fascinante despre alti vagabonzi pe care-i intalnise – hotomani incepatori si veterani, barbati si femei; oameni cu nume precum Lou Tacanitul si Berta Vagoana. Unii pornisera sa-si incerce norocul cautand de lucru, altii alesesera de buna voie viata lipsita de orice restrictii a unui Vagabond.

Dar pe cat de interesante fusesera toate aceste istorisiri, Gabriel Harper nu-si povestise propria istorie, si tocmai acest lucru ma tinuse treaza lecturand o noapte intreaga. Cine era acest strain care poate ca avea sa moara in camaruta mea, si ce anume il determinase pe el sa calatoreasca pe caile ferate ca un hoinar? Am citit minunatele descrieri ale multor locuri in care fusese domnul Harper si ale oamenilor pe care-i intalnise, dar nu aflasem mai nimic despre propria-i persoana.

Simtindu-ma vinovata, am privit spre usa incaperii in care dormea el, stanjenita de gandul ca m-ar fi putut surprinde citindu-i jurnalele intime, daca le puteam numi astfel. Dupa ce am observat bucuroasa ca dormea adanc in continuare, i-am strans grabita toate lucrurile si i-am reimpaturit pardesiul impermeabil. Ultimul caiet din colectie – singurul pe care nu-l Citisem – imi atrase atentia. Spre diferenta de celelalte, acest caiet purta un titlu notat pe coperta: Fiul ratacitor. Mi-am amintit o predica pe care o auzisem in biserica prezbiteriana din Pittsburgh, Pennsylvania, despre fiul ratacitor si despre modul in care plecase de acasa si sfarsise mancand laolalta cu porcii. Povestea imi ramasese imprimata in memorie din cauza tuturor acelor P-uri – prezbiteriana, Pittsburgh, Pennsylvania si porci. Acesta e modul in care mintea mea memoreaza evenimentele.

Oricum, nu m-am putut abtine sa nu deschid istoria domnului Harper si sa vad daca contine vreun porc sau vreun prezbiterian in ea. Am inceput sa citesc:

Il urasc. Il iubesc. Pe singurul meu frate.

Simon si cu mine impartim aceeasi camera, aceeasi” copilarie, acelasi tata. Si in timp ce sentimentele mele fata de el mi se par limpezi, asa contradictorii cum sunt, sentimentele pe care le nutresc fata de tatal meu nu sunt nici pe jumatate la fel. Imi pasa suficient de omul acesta, incat sa-l urasc? E posibil sa iubesti pe cineva care nu ofera nimic altceva in schimb decat dezaprobare si invinuiri? Am asteptat oare prea mult pentru a mai putea corecta ceva dupa ce m-am despartit de el cu manie? Am hotarat sa ma intorc acasa pentru a primi raspunsuri.

Stau sub castanul in care m-am catarat de atatea ori ca baiat – de obicei pentru a scapa de pedepsele tatii – si privesc indelung dincolo de pasune, spre casa ce domina ferma. S-a schimbat doar putin in cei zece ani in care am fost plecat, cu exceptia faptului ca necesita grabnic o noua spoire in alb. M-am hotarat sa astept pana apare cineva in usa casei inainte sa pornesc intr-acolo. Mai bine sa astept, sa incerc sa-mi dau seama de dispozitia tatii inainte sa-l anunt ca m-am intors dupa toti acesti ani. Fusesem candva expert in a-i evalua dispozitia, stiind cand eram in siguranta aproape de el, si cand era mai bine sa stau departe.

Dar dupa ce am stat privind casa mai bine de o ora, nu am vazut nici-o alta miscare de viata in afara miscarilor lenese ale cainelui de vanatoare, care zacea la umbra pe veranda din spatele casei. Un lucru e clar: spre deosebire de povestirea biblica a fiului ratacitor, tatal meu nu asteapta nerabdator intoarcerea mea. Si nici nu mi-l pot imagina alergandu-mi in intampinare cu bratele larg deschise sau taind vitelul ingrasat.

Mi se pare ciudat modul in care toate aceste povestioare din Biblie pe care le auzeam demult predicate cu putere de la amvonul bisericii si proclamate la cina, mi-au ramas imprimate in minte in toti acesti ani. Daca imi sprijin crestetul de trunchiul castanului si imi inchid ochii, imi amintesc aievea copilaria mea agitata, traind sub mana de fier a tatalui meu:

Am din nou patru ani, sunt asezat la masa din bucatarie, fara sa indraznesc sa ma misc sau sa ma foiesc, ascultand vocea tatalui meu citind pasajul zilnic din Sfintele Scripturi: „DOMNUL este un Dumnezeu gelos si razbunator; DOMNUL Se razbuna si este plin de manie; DOMNUL Se razbuna pe potrivnicii Lui si tine manie pe vrajmasii Lui. DOMNUL umbla in furtuna si in vartej, si norii sunt praful picioarelor Lui.”

— Mama.?

Vocea fiului meu ma facu sa tresar. Am inchis caietul, cuprinsa de remuscari.

— Jimmy! O, bine, te-ai sculat. E timpul sa ne apucam de treaba. Am deschis usita sobei de fonta si am atatat jaraticul, adaugand niste vreascuri si carbuni.

— De unde sunt toate astea? Intreba Jimmy cand se apropie de masa. Sunt ale vagabondului?

— Da. M-am gandit ca e mai bine sa incerc sa descopar cine este el si de unde vine. Se pare ca-l cheama Gabriel Harper.

— Gabriel? Ptiu, chiar se pare ca e inger! Jimmy lua caietul pe care-l citeam, dar i l-am smuls din maini inainte sa apuce sa-l deschida.

— Nu cred ca ingerii se pot imbolnavi, Jimmy, iar domnul Harper este foarte bolnav. Am invelit caietele din nou in pardesiu si le-am indesat la loc in sacul de panza.

— Luke crede ca nenea o sa moara, spuse Jimmy incetisor. Am simtit un semnal de alarma.

— Ti-a spus el asta? Jimmy incuviinta din cap.

— Si ce altceva ti-a mai spus Luke?

— Nu prea multe, spuse el dand din umeri. Doar il stii pe Luke. Uneori ma intrebam daca il cunosteam vreun pic pe Luke.

Fusese un baietel fericit inainte sa moara tatal lui. Apoi, o vreme incercase sa-l puna pe bunicul lui in locul tatalui sau. Dar cand bunicul Wyatt muri subit, parea ca copilasul din Luke murise odata cu el.

— Crezi ca se tin orele astazi? Intreba Jimmy, smulgandu-ma din sirul gandurilor mele. Ninge in continuare.

Afara, vantul nu se imblanzise. Abia daca zaream grajdurile, prin perdeaua cenusie si prin fulgii care se roteau ca-ntr-un carusel.

— Nu-mi pasa daca se tin sau nu orele. Intr-o zi ca asta nu mergeti mai departe de grajduri.

Jimmy incepu sa topaie de bucurie, apoi isi lua caciulita si manusile de langa soba si incepu sa se imbrace pentru a se apuca de treaba. Luke aparu in bucatarie, frecandu-si ochii somnorosi.

— Luke, ghici! Azi nu mergem la scoala! Trambita Jimmy.

— A m-murit n-nenea deja? Intreba Luke.

Cuvintele lui imi strapunsera inima precum un pumnal. Am privit in ochii stinsi ai copilului meu.

— Asculta la mine, Luke – am inceput eu, dar Jimmy ma intrerupse.

— Hei, Luke! N-o sa ghicesti cum il cheama pe vagabond! Gabriel. ca un inger! Si numele lui de familie este Harper, intelegi? Harp. Chestiile alea la care canta ingerii in ceruri?

Nu facusem legatura pana nu o observase Jimmy. Dintr-odata, numele strainului mi se paru fals. Poate ca era un fel de porecla,! Cum era si in cazul matusii mele Aluna al carei nume real era Cecilia, sau la fel cum pe mama o chemase „ingerul cantator”. Daca vagabondul nostru era un fel de scriitor, poate ca Gabriel era pseudonimul sau. Mi-am strecurat mainile in manecile hainei si mi-am legat un batic in jurul capului.

— Stai cu ochii la foc pana ne intoarcem noi, bine Luke? Baga mai multe vreascuri daca nu se aprind carbunii.

Eram atat de obosita dupa ce statusem sa citesc mai toata noaptea, incat imi faceam treburile ca prin ceata, gandurile fugindu-mi mereu la povestea fiului risipitor a lui Gabriel Harper. Imi doream sa am timp sa citesc in continuare povestirea. Imi puteam imagina cu usurinta imaginea tatalui ratacitorului citind despre mania lui Dumnezeu la cina. Si bunicul Wyatt obisnuia sa citeasca intotdeauna din Biblie dupa cina, fara a permite cuiva sa paraseasca masa pana nu incheia un capitol intreg. Niciodata nu vazusem rostul citirii unor lungi insiruiri de nume, despre cine pe cine nascuse, sau pachete de reguli pentru preotii care jertfeau Animale si despre cum stropeau sangele acelor jertfe in toate directiile, dar nu am indraznit sa comentez obiceiurile socrului meu. La fel ca si tatal din povestirea lui Harper, bunicul Wyatt nu era un om de care sa te poti apropia cu usurinta. De la moartea lui, Biblia ramasese in sertarul biroului din camera sa. Niciunul dintre copii nu ma intrebase de ce.

In timp ce imi trageam cu greu picioarele dupa mine, carand cate o galeata cu lapte in fiecare mana, atentia imi fu atrasa brusc de o miscare aproape de veranda din spate. In marele peisaj alb aparura din casa doua umbre negre, garbovite – una inalta, alta scunda. Am vazut o mica licarire rosie – parul lui Luke – si mi-am dat atunci seama ca domnul Harper se sprijinea de Luke, Schiopatand pe cealalta parte a curtii prin zapada catre latrina.

Ce neghiob! Starea lui nu-i permitea sa se plimbe pe-afara prin viscol! Daca aluneca si cadea? Am alergat catre ei cat am putut de repede, cu laptele varsandu-se din galeti.

— Hei! Am strigat eu. Hei! Ce va imaginati voi ca faceti acolo?

Exact cum ma temusem, genunchii domnului Harper se muiara, si se pravali la pamant, tragandu-l si pe Luke dupa sine. Mi-am lasat galetile jos si am inaintat cu greu prin nameti pentru a-i ajuta. Inainte de a fi ajuns la el, domnul Harper se tari ultimii cativa pasi la latrina de afara in patru labe. Luke se ridicase si isi scutura zapada de pe haine cand am ajuns la el.

— Esti in regula, Luke?

— A ca-ca-zut.

— Stiu. Nu esti tu de vina. Inainte de toate, nenea e mult prea slabit ca sa coboare din pat.

— Dar el m-a rugat.

— Si a fost foarte frumos din partea ta sa-l ajuti, Luke. Dar tu nu ai ce cauta afara din casa fara caciulita si manusi. Du-te in casa acum, inainte sa racesti cobza. Il ajut eu.

L-am urmarit pe Luke inaintand cu greutate pana la casa, urmand cararea facuta de propriii sai pasi. Dupa cateva minute, usa latrinei se deschise. Domnul Harper se sprijini greoi de tocul usii, infofolit in paltonul vechi al bunicului Wyatt. Furia mea izbucni.

— Ce-ti imaginezi ca faci, alergand asa pe-afara? Avem toaleta inauntru la etaj, sa stii. Incerci cumva sa te sinucizi, domnule?

— Aveam nevoie.

— Daca nu puteai urca scarile, ai fi gasit ceea ce-ti trebuia sub pat.

— Nu am nici un drept sa va cer una ca asta, doamna. Sunt un strain pentru dumneavoastra. Nu am nici un banut asupra mea si nici un mod prin care sa va pot rasplati pentru tot ce ati facut deja pentru mine. Avea o voce placuta, iar fata ii era foarte palida. Dintii ii clantaneau in ciuda hainei groase de lana pe care o purta. Arata atat de deplorabil, incat mi-am inghitit repede toate cuvintele aspre pe care dorisem initial sa i le arunc in fata.

— Trebuie sa mergi inapoi in casa. Pune-ti bratul pe dupa gatul meu si o sa te ajut.

— Multumesc. Ma simt. Cam. Ametit. ISianchise ochii si se lasa incet jos, rezemandu-se de tocul de la usa. Imi. Pare. Rau. Murmura el.

— Stai asa. O sa trimit baietii sa aduca sania.

Mi s-a parut ca a durat o vesnicie sa-l suim din nou pe sanie si sa-l tragem pe scurta distanta pana la casa; si a durat chiar mai mult sa ne chinuim cu el pe treptele verandei, prin bucatarie, si inapoi in pat. In tot acest timp, furia din mine continua sa creasca precum drojdia intr-o gramada de aluat. Nu stiu exact de ce. Nu pe Gabriel Harper eram eu furioasa – el nu-mi pricinuise nici un rau, nici mie, nici copiilor, ci doar lui insusi. Si atunci de ce-mi venea sa arunc cu toate lucrurile sau sa sparg ceva? Mi-as fi descarcat furia pe gramada de lemne, daca n-ar fi taiat domnul Harper atat de multe deja.

In schimb, am pregatit niste cartofi prajiti si omleta de oua pentru micul dejun, apoi i-am imbracat gros pe copii dupa ce terminara de mancat si i-am trimis afara la joaca in zapada, de vreme ce viscolul se potolise. Vroiam sa ma ingrijesc singura de piciorul strainului. In timp ce asteptam ca apa sa inceapa sa fiarba pentru un nou pansament, am facut ceva ce nu mai facusem de Cand murise sotul meu – m-am rugat. Doar ca nu puteam numi asta chiar o rugaciune, sau cel putin nu cred, pentru ca cea mai mare parte a ei a constat in urletele tacute din mintea mea pe care le inaltam catre Dumnezeu.

Am cerut un inger, I-am spus, si in schimb imi trimisese un om muribund! Chiar nu vedea deloc cat de tulburati erau copiii mei de toate aceste morti? Fusese destul de rau ca Dumnezeu luase Sotul de langa mine – desi recunosc ca probabil meritasem sa fiu pedepsita pentru toate minciunile. Dar, Doamne iarta-ma, ce facusera Jimmy, Luke si Becky Jean ca sa merite sa ramana fara taticul lor? Sau fara bunicul lor? Nu-i pasa lui Dumnezeu chiar deloc ca Jimmy trebuia acum sa faca treaba unui barbat, sau ca micutul Luke abia daca ingaima doua vorbe, sau ca Becky nu mai manca nici cat sa se sature o vrabie? Poate ca eu meritam sa fiu pedepsita, dar cei trei copilasi ai mei sigur nu. Aceasta ferma era casa lor, si cum se astepta Dumnezeu sa o pastrez in functiune pana cand aveau sa fie ei suficient de mari ca sa se ocupe singuri de ea, daca El nu-mi trimitea nici un ajutor?

— Si ca veni vorba de ajutor, I-am spus lui Dumnezeu, bolborosind cuvintele cu voce tare, ai face mai bine sa Te hotarasti sa-l ajuti pe sarmanul zdrentaros din dormitorul acela, pentru ca n-am de gand sa-l vad murind in casa noastra! Nu am de gand sa accept Una ca asta, atat iti spun! M-am saturat sa-Ti tot cersesc si sa Te tot Implor sa-mi dai una-alta, pentru ca se pare ca nu ma auzi cand Te rog frumos. Trebuie sa-l faci bine, m-ai auzit? Si daca asta intelegi Tu prin inger, ai face bine sa ne trimiti un altul, si inca repede!

Faceam un taraboi grozav in timp ce tranteam oalele si fierbatorul incoace si incolo, pregatind cataplasma si fierband niste porridge6. Si probabil ca inca aveam o privire destul de furioasa cand am intrat in camera necunoscutului, pentru ca l-am gasit treaz si privindu-ma speriat, ca si cand se astepta sa-ncep sa arunc cu ceva dupa el.

— Imi pare rau ca va pricinuiesc atatea necazuri, doamna, spuse el.

— Nu sunt suparata pe dumneata, am sarit eu, incercand sa-mi destind putin fruntea incruntata. Dar trebuie sa faci tot ce poti ca sa te faci bine, m-auzi? Asta inseamna sa nu mai alergi pe afara. Acum, ti-am adus ceva de mancare si ai face bine sa o mananci, fie ca-ti place, fie ca nu, fiindca nu ai cum sa te faci bine daca nu mananci. Apoi o sa tamponez cu niste iod pe taietura aceea a ta si o sa te doara ca naiba, dar o sa strangi din dinti si o sa suporti, pentru ca numai asa are o sansa sa se vindece rana aceea, m-ai inteles?

Zambi stins.

— Da, doamna.

— Nu-mi mai spune asa. Ma faci sa ma simt ca o guvernanta, in acelasi timp simteam cum mi se contureaza un zambet in coltul gurii. Acum, crezi ca poti manca singur porridge-ul acesta, sau sa te hranesc eu?

— Lasa-ma sa incerc. Se intinse sa-mi ia lingura din mana, si i-am simtit mana fierbinte cand o atinse pe a mea. Broboane de sudoare ii aparura pe frunte in timp ce se lupta sa se ridice in capul oaselor in pat. Cand fu gata, i-am pus in poala tava pe care se afla castronul cu porridge si mi-am indreptat toata atentia la ingrijirea piciorului lui. Cu coltul ochiului vedeam terciul de ovaz picurandu-i in timp ce se chinuia sa manance singur, dar stiam destule despre barbati si despre mandria lor indaratnica ca sa-i dau pace.

— Gata pentru iod? L-am intrebat cand l-am vazut ca ia ultima lingura de porridge. El incuviinta cu capul si se intinse sa apuce bara de la capataiul patului. Am inclinat sticla si, cat am putut de repede, am lasat sa curga un firicel subtire de iod pe toata lungimea ranii. Tot corpul i se incorda in timp ce-si inabusi un geamat.

— Poti sa si urli, domnule.

— Gabe, spuse el printre dinti. Ma numesc Gabe.

— Bine, Gabe, n-o sa te-auda nimeni. Copiii sunt afara si se Joaca in zapada, iar cea mai apropiata vecina a mea este matusa Batty, care locuieste tocmai jos langa iaz. O sa-ti pun un pansament nou acum, apoi iti promit ca o sa te las in pace.

Incercam sa fiu blanda, dar dupa modul ciudat in care respira, imi dadeam seama ca piciorul il durea ingrozitor. Poate ca daca vorbeam, reuseam sa-i abat putin atentia de la durere.

— Vrei sa-mi spui cum ai reusit una ca asta? L-am intrebat.

Trase cu chiu, cu vai aer in piept.

— Alergam sa prind un tren care mergea cu viteza redusa. O mai facusem de sute de ori inainte, dar garzile cailor ferate erau pe urmele mele, si nu aveam de gand sa sfarsesc in inchisoare pentru vagabondaj. Cand am sarit, m-am lovit la picior intr-un fier zimtat de sub vagon. Era intuneric si n-am vazut fierul acela care iesea putin in afara.

— Cat timp a trecut de atunci?

— Nu stiu. De cand sunt aici?

— Ai petrecut o noapte in grajdul meu si o noapte in acest pat.

Dadu drumul aerului din piept.

— Cred ca s-a intamplat cu doua sau trei zile inainte de asta. Nu sunt sigur. Am pierdut sirul timpului fiind pe drum, fara calendar si fara ceas.

Avea o voce placuta, adanca, care vibra precum notele grave redate de orga unei biserici. Iar cuvintele pareau sa pluteasca prin incapere ca niste fulgi de zapada. L-am privit, tanjind sa-l intreb cum se facea ca un om care vorbea atat de frumos ca el si care stia sa aduca cuvintele la viata asternandu-le pe hartie, trebuia sa calatoreasca cu trenurile ca un vagabond. Continua sa stranga bara de la capataiul patului, cu ochii inchisi. Am terminat repede de pansat piciorul.

— Gata. Am terminat.

Cand isi deschise ochii, i-am oferit un prosop ca sa-si poata sterge sudoarea ce i se prelingea pe fata. Era alb ca varul.

— Mai ai trebuinta de ceva? L-am intrebat in timp ce-mi strangeam lucrurile.

— Da. Trebuie sa-ti multumesc, doamna Wyatt.

— Prea bine, atunci multumeste-mi cu insanatosirea ta.

Aproape ca iesisem pe usa cand ma izbi un gand. In nici un caz nu-mi aminteam sa-i fi spus numele meu de familie. M-am intors incet cu fata spre el.

— Cum de-mi cunosti numele de familie?

Se uita in alta parte, si pentru o fractiune de secunda afisa, aceeasi fata pe care o vedeam la Jimmy cand il prindeam cu mainile in cutia cu fursecuri. Dar momentul se spulbera si imi zambi usor.

— Am citit inscriptia de afara si m-am gandit.

— Ah. Desigur.

Stiam la ce inscriptie se referea. Cu multa vreme in urma, in zile mai bune si mai fericite, socrul meu scrisese pe partea laterala a grajdului: Wyatt Orchards – Frank Wyatt Fiii, Proprietari. M-am cutremurat la gandul ca Frank Wyatt si fiii sai murisera cu totii.

— Sunteti doamna Wyatt. Nu-i asa? Intreba el timid.

— Da, dar imi poti spune Eliza.

Tocmai pusesem iodul si celelalte lucruri la locul lor, cand m-am trezit cu cei-trei copii ai mei navalind furtunos in casa prin usa din spate cu cizmele-n picioare, imprastiind zapada peste tot.

— Mama! Mama! Vino repede! Trebuie sa vii! Trageau toti de fusta mea, vorbind toti in acelasi timp.

— Incetati! Imi udati toata podeaua! Uitati-va ce mizerie ati facut! Am incercat sa-i scot inapoi pe veranda, dar ei nici nu se sinchiseau. Dupa modul in care se purtau, am inceput sa cred ca intr-adevar se petrecuse ceva ingrozitor. Mai incet, vorbiti pe rand. Lasati-l pe Jimmy sa-mi spuna ce s-a intamplat.

Gafaia greu pentru ca alergase.

— Ne dadeam cu sania pe dealul din spatele casei matusii Batty, cand a iesit afara si ne-a rugat sa o ajutam sa mature zapada. A spus ca o sa ne plateasca, si-asa. Asa ca am mers dupa ea la casa ei si imi tot zicea Matthew, desi i-am spus ca ma cheama Jimmy.

— E vrajitoare? Intreba Becky dintr-odata.

— Nu, sigur ca nu, am spus eu. Cine ti-a spus asta?

Ea-l fixa pe Jimmy cu privirea.

— Am glumit, spuse el, inghiontind-o pe Becky. Oricum, am Crezut ca vroia sa-i facem o carare pana la toaleta sau ceva, dar ea a spus ca nu, ca trebuia sa maturam zapada din casa.

Mi-am amintit cum socrul meu obisnuia sa insiste asupra faptului ca matusa Batty era nebuna, avertizandu-ne ca trebuia sa ne tinem departe de ea, si cautam o explicatie pe care sa le-o pot oferi copiilor mei.

— Uite ce e, trebuie sa intelegeti ca matusa Batty e.

— Dar mami, avea dreptate! Zapada este inauntru in casa ei!

— Inauntru! Doamne iarta-ma, cum a ajuns zapada aia acolo?

— Nu stiu, dar trebuie sa vii. E mult prea multa zapada acolo ca s-o pot scoate doar eu cu Luke si cu Becky.

In timp ce imi puneam haina si o pereche de cizme vechi care fusesera ale lui Sam, ma gandeam ca fara indoiala usa casei matusii Batty se deschisese in timpul viscolului si zapada fusese vanturata in casa. Dar imediat ce am ajuns in varful dealului din spatele casei ei am vazut ca lucrurile nu stateau deloc asa. Intregul acoperis al bucatariei se surpase sub povara zapezii, ca o prajitura scoasa inainte de vreme din cuptor. Bucataria arata de parca ar fi fost adaugata cativa ani mai tarziu dupa zidirea initiala a casei de piatra, iar acoperisul ei nu fusese construit la aceeasi inclinatie – sau de aceeasi calitate.

Inconjuraram casa pana la intrarea din fata, iar matusa Batty ne primi inauntru. Nu mai fusesem niciodata in casuta ei in toti acesti ani de cand traiam in casa mare a fermei, asa ca am ramas in picioare in salonul din fata, uitandu-ma in jur. Era simpla si confortabila, cu perdelutele ei incretite si covorul afgan crosetat pe care te-ai astepta sa-l gasesti in casa unei fete batrane. Dar in schimb fiecare centimetru patrat de perete din intreaga casuta era intesat de etajere – si fiecare centimetru patrat al etajerelor era ticsit cu carti. Aveam impresia ca matusa Batty avea mai multe carti decat Biblioteca din Deer Springs. Am descoperit chiar un sir de cotoare subtiri si galbene, pe o etajera de jos, care fara indoiala; erau reviste National Geographics. Chiar langa soba cu carbuni se afla un balansoar, impreuna cu un radio asezat pe o consola, cu o planta cocotata in varf.

Ceea ce parea sa fi servit candva drept zona de luat masa, era acum ocupata de un birou enorm din lemn masiv, genul pe care il vezi doar in cate-o banca dichisita sau in biroul vreunui avocat. Avea alaturi chiar si un scaun din acela rotitor si imbracat in piele. Masina de scris de pe birou era mult mai mare si mai sofisticata decat cea din sacul domnului Harper.

Casa era friguroasa inauntru, iar maruntica matusa Batty parea sa fi imbracat toate jerseurile si hainele pe care le avea.

— Ai adus chibriturile, papusa? Intreba ea.

M-am incruntat.

— Chibrituri.?

— Da, l-am rugat pe micutul Matthew sa-mi aduca niste chibrituri. Pe ale mele le pastrez in bucatarie si nu voi reusi sa dau de ele pana nu termin de scos toata zapada de aici. Mi s-a stins focul, stii, iar lui Winky si fetitelor nu le place cand se raceste in casa.

Ma gandeam ca probabil Winky era catelul respingator care latrase si maraise fara contenire de cand venisem, speriind-o de moarte pe Becky, care se agatase ca o maimutica de piciorul meu. Dar nu vedeam nicaieri „fetitele”. De unde stateam, totusi, aveam vedere libera in bucataria distrusa si mi-am dat seama ca era imposibil ca matusa Batty sa poata izola portiunea aceea de restul casei si sa pastreze caldura in salon si in dormitor. Si cu siguranta nu avea sa isi poata pregati mancarea in bucataria aceea. Adevarul gol-golut era ca in acel moment casa ei era de nelocuit.

Stiam ce aveam de facut, si asta m-a facut sa ma simt ca si cum tocmai mi s-ar fi surpat acoperisul in cap. Am luat adanc aer in piept si mi-am pus mana pe bratul ei, vorbind in cel mai calm si atent mod cu putinta.

— Matusa Batty, nu se va schimba mare lucru daca scoatem toata zapada aceea. Si nici chibriturile nu vor rezolva lucrurile. Tot nu vei reusi sa pastrezi caldura sau sa-ti pregatesti mancarea. Acoperisul bucatariei tale s-a surpat. Intelegi? Nu mai poti locui in casa asta pana nu va fi reparat acoperisul.

— Acoperisul? Vai de mine! Nu cred ca am o scara cu care sa ajung la acoperis. Va trebui sa imprumut una.

— Nu, asculta-ma. Va trebui sa angajezi pe cineva sa-ti repare acoperisul. E o lucrare grea, matusa Batty. Nici eu si nici tu nu o putem face. Pana atunci, pana va fi reparat. M-am oprit, dorind sa nu fi fost cea mai apropiata ruda a matusii Batty, dorindu-mi sa nu fi avut deja un invalid de ingrijit, dorindu-mi sa nu-i fi cerut niciodata lui Dumnezeu sa-mi trimita un alt inger.

— Pana atunci, poti veni sa locuiesti la ferma, cu copiii si cu mine.

— In casa surioarei mele Lydia?

— Da. Nu aveam putere sa-i explic faptul ca Lydia, soacra mea, murise la fel ca toti ceilalti. In plus, matusa Batty avea cu siguranta sa uite indata totul. Pe langa grijile pe care mi le faceam cu privire la posibilitatea mortii domnului Harper, ma simteam mai impovarata chiar decat sotia lui Iov.

— Vai, draguto, suspina ea. Nu-l pot lasa pe Winky si pe fetite singuri aici.

Am scrasnit din dinti.

— Poate veni si Winky.

— Dar Frank Wyatt uraste cainii. N-o sa ingaduie nici un caine in casa lui.

— Frank Wyatt e mort. Casa este a mea acum. Matusa Batty se holba la mine de parca ar fi auzit vestea cutremuratoare pentru intaia oara, ca si cand nu ar fi participat la inmormantare cu trei luni in urma. Ce intentii avea bunul Dumnezeu cu mine?

— Pot sa te ajut sa-ti strangi cateva lucrusoare sa le aduci cu tine? Am intrebat-o incetisor.

Zambi.

— Vai de mine, sigur ca da. Multumesc, papusa.

Ne-am dus in dormitorul ei minuscul si am ajutat-o sa-si indese cateva haine, niste lenjerie si articole de toaleta intr-o geanta de voiaj ponosita, care arata ca si cand nu ar mai fi fost folosita din timpul Razboiului Civil. Matusa Batty isi mai puse lucrul de mana si o fotografie inramata intr-o rama metalica, apoi isi roti privirea prin incapere.

— Asa. Cred ca asta-i tot ce-mi trebuie. Si esti sigura ca si Winky si fetitele sunt bineveniti?

Am incuviintat incruntata cu capul.

— Trebuie sa le trezesc pe fetite. N-o sa se prea bucure ca le tulbur puiutul de somn, dar n-am ce face.

Tot nu vedeam nici urma de „fetite”. Ma intrebam daca nu cumva matusa Batty avea prieteni imaginari, ca si Becky Jean a mea. Dar chiar atunci trase la o parte cuvertura de pe patul ei si dadui cu ochii de ceea ce crezusem initial a fi doua denivelari dintr-un pat vechi de pene, dar care, de fapt, erau doua pisici enorme care se ascunsera in asternuturi ca niste cartite.

Becky chiui de bucurie.

— O, uite niste pisicute! Se catara in varful patului matusii, Batty si isi scoase manusile ca sa le poata mangaia. Au nume?

— Da, aceea de acolo este imparateasa Estera, iar aceea este Arabella.

Erau ambele tigrate – Estera in tonuri de gri, iar Arabella in nuante oranj – cu pete albe pe piept si pe fete. Se intinsera si cascara, privind-o pe matusa Batty cu ochii lor galbeni.

— Haideti, fetelor. Sa ne sculam cu voie buna, spuse ea. Mi-e teama ca trebuie sa ne mutam in alta parte pentru cateva zile.

Mi-ar fi placut mie sa pot crede ca avea sa fie doar pentru cateva zile, dar in inima mea stiam ca era foarte probabil sa fie mai mult de atat. Chiar daca aveam sa gasim un tamplar care sa bata drunul pana aici prin zapada asta, ma indoiam ca putea sa termine toata treaba anevoioasa la casa pana nu se incalzea vremea. Mi se parea ca intreaga bucatarie a matusii Batty trebuia renovata.

Ei, si-acum, spuse ea. Copii, vreti sa ma ajutati? O sa-l lasam pe Samuel sa duca sacosa asta, iar Matthew ar putea.

— Eu sunt Jimmy, spuse el. Iar el este Luke.

— Ah, ai dreptate. Tanarul Matthew a plecat in Franta sa lupte in razboiul acela groaznic, nu? Ii dadu lui Luke geanta de voiaj, apoi se apleca sa prinda o lesa de zgarda lui Winky. Celalalt capat al lesei i-l intinse lui Jimmy.

— Cainele tau musca? Intreba el precaut. Winky nu incetase sa maraie de cand veniseram.

— Doamne fereste, nu! Se apleca asupra catelusului si ii spuse categorica, stii ceva, inceteaza acum cu asta, te rog. Winky schelalai si se lasa, cu un oftat, jos pe covorul de carpe.

— Eu o duc pe imparateasa Estera, continua matusa Batty, pentru ca s-ar putea sa fie putin artagoasa dupa ce s-a trezit. Iar mamica ta o poate duce pe Arabella.

— Si cu mine cum ramane? Intreba Becky.

— O, tu o sa ai o treaba foarte importanta de facut, papusica. Tu trebuie sa-l cari pe prietenul meu Ivy7.

Mi-a fost si teama s-o intreb cine o fi Ivy, dar in final s-a dovedit a fi iedera cataratoare de pe radioul din salonas. Matusa Batty aseza bine ghiveciul in bratele lui Becky, infasurand lastarii cataratori pe dupa umerii ei, ca o coroana, ca sa nu ii tarasca pe jos.

— Sper ca aveti un radio. Lui Ivy ii place extraordinar de mult sa asculte radioul.

— Nu avem, tanti, spuse Jimmy serios. Bunicul Wyatt nu ne-a permis sa ascultam radioul.

— Ei, atunci cred ca va trebui sa cantam noi. Copilasi, voi stiti sa cantati?

— Cred ca da, spuse Jimmy ridicand din umeri, desi nu-mi aminteam sa-i fi auzit pe careva dintre copiii mei cantand.

— Splendid! Raspunse matusa Batty. Se intoarse in dormitorul ei si intinse fiecare pisica pe spate, apoi le inveli in paturi ca pe niste bebelusi. Mi-o intinse pe cea portocalie inainte de a o lua in brate la randul ei pe cea cenusie. Niciuna dintre pisici nu avu nimic de obiectat la acest tratament degradant – si-apoi, amandoua erau enorm de grase, ca le-ar fi venit greu sa se impotriveasca in vreun fel. Ganditoare, matusa Batty isi roti pentru o ultima oara privirea prin casuta inainte de a porni cu totii spre iesire.

Nici nu-mi pot imagina cum aratam, urcand dealul in sir indian, inotand prin nameti spre ferma, infofoliti cu totii pana in varful nasului cu caciuli si fulare si carand o geanta de voiaj ponosita, doua pisici obeze, un caine scund, indesat si diform, si o iedera crescuta de izbeliste. In timp ce ne taram cu greu picioarele, ma intrebam cum sa-i spun matusii Batty despre soiosul barbat din dormitorul pentru oaspeti. In final, m-am hotarat s-o las sa creada ce-o vrea despre el – nu-mi pasa nici daca-si imagina ca avea de-a face cu presedintele Hoover in persoana. Urma sa am destule pe cap amintindu-i permanent ca Luke si Jimmy nu erau sotul meu raposat si fratele lui mai mare. Tot ce mai lipsea era sa inceapa sa ma numeasca Lydia.

Dar pana la urma, de indata ce intraram in bucatarie, Becky a si aratat spre usa camerei de oaspeti spunand:

— Trebuie sa facem liniste, pentru ca avem un inger acolo care doarme. E bolnav.

Matusa Batty isi duse aratatorul la buze si incuviinta din cap, ca si cand ar fi fost cel mai normal lucru din lume ca oamenii sa aiba un inger muribund dormind sub acoperisul lor. Le-am despachetat pe cele doua pisici, iar ele se si facura nevazute, de parca ar fi stiut exact unde se afla. Becky si matusa Batty ii gasira un nou camin lui Ivy in salon. Si imediat ce-l dezlegaram pe Winky, acesta o si apuca drept spre covorasul pe care-l aveam langa soba din bucatarie, il inconjura de trei ori, apoi cazu terminat pe-o parte, chiar in mijlocul covorasului, de parca ar fi fost impuscat intre ochi. Un minut mai tarziu sforaia. Imi doream sa ma fi putut intinde alaturi de el, dar era deja amiaza, iar eu nici nu apucasem sa spal vasele murdare ramase de la micul dejun.

Becky Jean, du-o pe matusa Batty sus si arata-i camera ta, am spus. Va trebui sa doarma cu tine pentru cateva nopti, pentru ca incaperea noastra destinata oaspetilor este deja ocupata – asta, daca nu ai nimic impotriva, matusa Batty.

— Imi convine cum nu se poate mai bine, papusa, spuse ea fluturandu-si mana. Pot dormi oriunde se gaseste un locsor.

— Si chiar nu esti vrajitoare? Spuse Becky, ca pentru a se asigura.

— Cu siguranta ca nu! Biblia spune ca Dumnezeu uraste vrajitoarele. Si de vreme ce Dumnezeu este un bun prieten de-al meu, cu siguranta nu pot fi o vrajitoare!

— Jimmy a inventat asta numai sa ma sperie, nu-i asa?

— Asa cred, raspunse matusa Batty in timp ce se indreptau spre scari. N-am avut niciodata un fratior, dar stiu ca baieteilor le place sa le necajeasca pe fetite.

Am infulecat repede ceva de mancare si l-am numit pranz. Dupa aceea, cand am intrat in camera domnului Harper ca sa-i duc si lui o portie de mancare, l-am gasit gemand si arzand ca focul, pentru ca febra crescuse din nou. L-am trimis pe Jimmy afara sa umple un lighean cu zapada si am muiat un burete in zapada pentru a-l pune apoi pe fata si pe gatul domnului Harper ca sa-i scada febra. Mi-am petrecut cea mai mare parte a dupa-amiezii facand aceasta, si in acelasi timp schimband Cataplasmele de pe piciorul lui pentru a scoate otrava afara, atatand focul in sobe, spaland vasele si fierband niste fasole boabe pentru a pregati o supa la cina.

I-am auzit pe copii imbracandu-se in timp ce vedeam de domnul Harper, si apoi disparura o vreme afara cu matusa Batty.

Dupa vreo ora sau mai bine, aparura toti suind anevoios dealu dinspre casa ei, cu o incarcatura pe sania lui Luke. Nu mi-am batut prea mult capul cu asta, ingrijorata cum eram de domnul Harper!

Mai tarziu, in timp ce tocam morcovi si ceapa pentru a le adauga in fiertura de fasole boabe, i-am auzit pe copii distrand-o pe matusa Batty in salon – sau poate ca ea ii distra pe ei, greu de spus. Misteriosul pachet se dovedise a fi un teanc de carti, iar copiii frunzareau prin ele impreuna cu ea, vrajiti de pozele frumoase peste care dadeau.

Intre timp, Winky se trezise din somn si se hotarase sa mi se alature. De cate ori faceam cate un pas, mi se impleticea in picioare. Cred ca era cel mai urat caine din cati am vazut vreodata, cu picioare indesate si plate si o coada ca un deget butucanos. Blana lui scurta, alba, se inmanunchea pe alocuri, iar in alte parti se incretea ca o bucata de material ieftin. Avea trupul unui bulldog, dar capul nu se potrivea nicicum cu restul. In locul unei fete turtite avea botul conic, usor alungit al unui caine obisnuit, iar limba parea sa nu-i incapa in gura, asa ca statea in cea mai mare parte al timpului cu botul deschis, cu limba atarnandu-i pe afara, si salivand permanent. Sau daca reusea sa-si inchida botul, varful limbii lui roz ramanea pe-afara, de parc-ar fi fost un copil obraznic.

Winky era orb de-un ochi, iar cu ochiul cel bun clipea tot timpul, ca si cand ar fi avut o personalitate proprie. De cate ori faceam vreun pas, cainele cu un singur ochi venea dupa mine, ranjind prosteste si facandu-mi cu ochiul, clipind, de parca cine stie ce gluma am fi impartasit noi doi in secret.

Apoi au inceput sa-mi dispara prosoapele de bucatarie. Intotdeauna obisnuiam sa pastrez un prosop agatat intr-un carlig langa chiuveta, dar cand m-am intins dupa el ca sa-mi sterg mainile, ia-l de unde nu-i. Am scos un prosop curat si l-am agatat in locul celuilalt, dar pe cand terminasem de pus masa pentru cina, si cel de-al doilea disparuse. Le-am gasit pe amandoua dosite dupa soba, unde le dusese pisica oranj, Arabella. Am privit-o cateva clipe in timp ce lovea cu labuta si cu nasul prosopul pana reusea sa-l dea jos, si a fost limpede ca isi facea cuib acolo in spate. Am oftat.

— Exista vreo posibilitate ca Arabella sa ne pricopseasca cu pisicute? Am intrebat-o pe matusa Batty in timpul cinei.

— Nici-o sansa, papusa. Dar ea asa crede. Eu spun ca e absolut imposibil. Matusa Batty se rosi atat de crunt, incat m-am hotarat sa nu o mai intarat. Speram pur si simplu ca avea dreptate, lucrurile luasera o intorsatura destul de nebuna pe aici chiar si fara o multime de pisicute in plus.

Mai tarziu, cand baietii si cu mine am inceput sa ne imbracam pentru a ne termina treburile, le lipseau si manusile. Frustrarea mea se intetea tot mai mult in timp ce cautam, si iar cautam. Nu aveam nici timpul si nici rabdarea necesare pentru prostii de felul acesta.

— Baieti, doar stiti ca trebuie sa va atarnati manusile aici langa soba, la uscat, i-am dojenit eu.

— Dar chiar acolo le-am pus, insista Jimmy. Serios ca le-am pus.

— Si atunci de ce nu sunt acolo? Doar n-or fi facut manusile aripi ca sa zboare de acolo, tu ce spui?

— Iata-le! Striga dintr-odata Luke. Arata spre cuibul Arabellei de dupa soba si nu-mi veni sa-mi cred ochilor. Pisica statea tolanita intr-o parte, ca o pisica ce alapta, cu manusile lipite de ea, de parca ar fi fost pisicute. Mi-am iesit din fire.

— Pisica proasta! Am urlat la ea. Astea-s manusi, nu pisici8!

Matusa Batty ma batu usor pe umar.

— N-o s-o convingi, papusa. Arabella e cam grea de urechi, Stii. Cele doua cuvinte ii suna oricum la fel.

— Bine-bine, da' oarba nu-i! Nu vede ca astea nu-s pisicute?

Matusa Batty zambi usor.

— Noi toti vedem ceea ce vrem sa vedem. Iar Arabella, draga de ea, tanjeste sa fie mamica.

Cand m-am intors de afara dupa ce-mi terminasem treburile! Am gasit cealalta pisica, care era cam cat o jumatate de vitel, lafaindu-se in balansoarul meu din salon, increzuta nevoie-mare de parca ar fi fost al ei. Cand am incercat s-o mut de acolo ca sa ma pot aseza cateva momente sa ma odihnesc, ma sasai amenintator.

— Imparateasa asta Estera poate fi uneori la fel de rea ca un sarpe, ne explica matusa Batty in timp ce alunga pisica de pe scaunul meu. Isi cobori tonul vocii pana ajunse sa sopteasca si adauga:

— Asta pentru ca stie ca Arabella e mai draguta ca ea.

Adevarul e ca nu prea vedeam nici un fel de frumusete la niciuna dintre ele, asa indesate cum erau. Si dupa cum spuneam,! Nici Winky nu se lasa mai prejos. Ramase toata seara la picioarele matusii Batty, distrandu-se si privindu-i lucrul de mana.

— Unde l-ai gasit? Am intrebat-o in cele din urma.

— O, Winky m-a gasit pe mine. A venit intr-o dimineata devreme la usa mea, ca un inger trimis din ceruri. Pe atunci cresteam mai multe gaini, si aveam nevoie de un caine bun de paza care sa alunge vulpile si ratonii. De atunci suntem cei mai buni prieteni.

— Ce fel de caine este Winky? Intreba Jimmy.

— Winky este un caine de vanatoare.

Mai ca nu am pufnit in ras. Toti cainii de vanatoare pe care ii vazusem in viata mea fusesera supli, cu picioare lungi, fapturi gratioase, si nu creaturi indesate si obeze cu mersul leganat pe niste picioare strambe, cu limba atarnandu-le din gura. Imi si imaginam caprioara tavalindu-se pe jos si prapadindu-se de ras cand dadea cu ochii de el.

— Asa si-a pierdut ochiul, ne explica matusa Batty. Intr-un accident de vanatoare.

— Nu l-ai mai putut gasi? Intreba Becky.

— O, papusa, nu a cazut afara ca o biluta. Si-a pierdut vazul. Acum e orb de ochiul acela. Reincepu sa sopteasca. Nu-i place sa se vorbeasca despre asta. Winky isi aseza botul pe piciorul matusii Batty, de parca ar fi priceput ca vorbeam despre el. Ea se apleca sa-l mangaie pe cap. E un catel grozav, Winky al meu.

— Dar cum il chema inainte de accident”? Am intrebat eu.

— O, dar dintotdeauna i-am spus Winky. Matusa Batty isi pierdu privirea undeva in zare, departe. Oarecum profetic, nu crezi?

Am incuviintat cu capul, intrebandu-ma cat timp mai avea sa treaca pana ajungeam la fel de nebuna ca ea si animalele ei. I-am dus pe copii la culcare. Matusa Batty se instalase in camera lui Becky, iar focurile le-am stins peste noapte inainte sa ma intorc in camera domnului Harper ultima oara. Recunosc ca mi-era teama sa intru din nou acolo. Ii fusese atat de rau toata ziua, incat eram convinsa ca la acea ora tragea deja sa moara. E greu sa ai grija de cineva grav bolnav, pentru ca e instinctul tau firesc de a-l ingriji si de a-i reda sanatatea, iar cand lucrurile merg prost si cel pe care-l ingrijesti moare, te simti de parca tu ai fi de vina. Ca poate ar fi trebuit sa faci ceva altfel, ca poate ai fi putut face mai mult.

Am tras adanc aer in piept, spunandu-mi sa nu ma atasez prea mult de el, apoi am pasit in camera lui. Ardea ingrozitor din cauza febrei si delira intr-un hal de-ai fi spus ca-i nebun. Stiam ca ajunsese la un moment de cotitura – in seara aceasta se hotara daca avea sa traiasca sau sa moara. L-am invelit in carpe reci pana incepu sa dardaie, apoi l-am infasurat strans intr-un cearsaf ca sa-l impiedic sa se mai zvarcoleasca. Cele mai multe din cuvintele pe care le rostea erau fara sens, dar cand a inceput sa strige „Tata. Tata, imi pare rau.” am simtit cum imi trec fiori pe sira spinarii. Nu stiam daca striga dupa taticul lui sau dupa Parintele Sau ceresc. M-a facut sa ma gandesc la propriul meu tata, si ma intrebam daca se mai gandea vreodata la mine.

Apoi domnul Harper a inceput sa planga, si era un plans atat de sfasietor, incat m-am trezit asezandu-ma pe marginea patului si luandu-l in brate si tinandu-l imbratisat pana s-a linistit.

— Iarta-ma, Tata, repeta iar si iar in timp ce se agata de mine. Te rog, te implor: iarta-ma.

Si asa a trecut cea mai mare parte a noptii. Am schimbat pansamentele de pe piciorul lui, folosind o sticla intreaga de iod, si am incercat sa-l mentin rece. Desigur, avea nevoie de doctor, dar nu puteam, merge nicaieri cu zapada asta. M-am simtit neajutorata. Era de parca Sam ar fi murit din nou, cu exceptia faptului ca atunci cand se imbolnavise Sam nu fusese nici urma de zapada, si nimic in afara de incapatanarea lui Frank Wyatt nu ma impiedicase sa fug cu masina in oras si sa aduc doctorul. In cele, din urma mersesem pe jos pana in Deer Springs sa aduc ajutoare pentru Sam, dar fusese prea tarziu.

Nici pentru domnul Harper nu puteam face altceva, dar imi doream sa stie ca exista cineva caruia ii pasa, si ca nu era singur de tot. Trebuie sa fie cumplit sa mori singur si neiubit de nimeni, cum, se intamplase cu socrul meu. Mi-am tras un scaun langa pat si tineam mana fierbinte a domnului Harper intr-a mea, ii stergeam fruntea, si-i picuram apa pe limba cu o lingura. I-am povestit despre viata mea, si am plans din nou dupa Sam, pentru ca ingrijindu-l pe domnul Harper, totul parca prinsese iarasi viata, felul in care Sam suferise atat de ingrozitor, si cum n-ar fi trebuit el sa moara niciodata.

Apoi se petrecu o minune. Mult dupa miezul noptii, febra domnului Harpef incepu in cele din urma sa scada. Inceta sa mai geama si sa se zvarcoleasca si cazu intr-un somn adanc. Si mie mi-ar fi priit putin somn, dar cand m-am ghemuit in asternutul meu, devreme in dimineata aceea, nu mi-am mai putut stapani lacrimile.

Coborasem din tren in Deer Springs cu zece ani in urma, pentru ca dorisem sa preiau controlul vietii mele, sa gasesc caminul si familia dupa care tanjeam. Dar acum viata mea deraiase ingrozitor, ca o herghelie de cai salbatici, iar haturile nu se mai gaseau in mainile mele. M-am gandit sa ma rog, dar apoi am spus cu voce tare:

Nu, nu-Ti mai cer nici un alt inger. E prea mult de lucru cu ingerii!

Asteptam deja de cateva luni ca Dumnezeu sa trimita pe cineva care sa ma ajute, dar cred ca era cam greu de urechi. Eram cu desavarsire singura, izolata de oras, ingropata in zapada inalta ce ajungea pana la pervazul geamurilor – si totusi nu-mi doream ca zapada sa se topeasca pentru ca nu aveam nici cea mai mica idee cum aveam sa ma descurc singura cu Wyatt Orchards odata ce venea primavara. Aveam o casa plina de oameni de care trebuia sa ma ingrijesc – trei copii indurerati, un vagabond muribund, si o batranica smintita cu animalele ei ciudate – si totusi ma simteam atat de singura.

Cum zaceam in intuneric, compatimindu-ma din ce in ce mai tare, dorindu-mi sa fi avut pe cineva care sa-mi tina companie, am auzit pacanitul produs de ghearele unui caine pe podeaua de lemn. Sunetul sacadat trecu in antreu, apoi in dormitorul meu, de-a lungul podelei. Am privit peste marginea patului. Winky statea in razele lunii salivand si ranjind spre mine. Era ultima picatura.

— N-ai ce cauta aici sus! Am soptit nervoasa. Am fluturat cu bratele spre el. Hai, mars jos!

N-as fi crezut ca acea creatura batrana si grasa era in stare sa sara, dar exact asta facu – imi sari drept in pat.

— Nu! Caine rau ce esti! Pleaca de-aici! Winky se intinse alaturi de mine, acolo unde obisnuise sa doarma Sam, si isi lasa crestetul pe genunchiul meu. Era ceva in greutatea trupusorului sau indesat, in caldura pe care o emana, care era de-a dreptul confortabila. De fapt, chiar nu doream sa plece.

— Bine, bine, am spus eu incruntata. Dar numai in seara asta. Isi inalta capul ca sa ma priveasca si clipi din ochi.

CAPITOLUL 3

A doua zi de dimineata ma trezi mireasma de cafea. Lumina soarelui se revarsa prin geamul dormitorului meu ca si cand ar fi fost ceasul amiezii. Am sarit din pat cand mi-am dat seama ce se intamplase – dormisem prea mult!

Cum de putusem face ceva atat de nesabuit? M-am imbracat cat am putut de repede. Trebuia sa ma ocup de copii, aveam atatea de facut. Am trecut pe langa celelalte dormitoare si am observat ca, copiii mei se sculasera deja si nu mai erau in camerele lor. Cine stie ce boacane pusesera la cale pana acum?

Am coborat in graba scarile, apoi m-am oprit brusc in pragul usii de la bucatarie. Matusa Batty statea la soba fredonand „Maretul har”9 si intorcand clatite. Era imbracata intr-un jerseu galben, tricotat, aproape la fel de stralucitor ca si soarele de afara. Toti trei copiii sedeau la masa, infulecand clatite muiate in marmelada de mere la fel de repede pe cat le putea ea intoarce.! Chiar si Becky manca, cu gura atat de plina, incat obrajii aproape ii plesneau. Vedrele de lapte erau pline ochi, cosul de oua plin si el, galeata de carbuni – plina cu carbuni, si in ambele sobe duduia focul, incalzind casa. Mi-am trecut mana prin parul ravasit de somn si m-am prabusit pe-un scaun, simtindu-ma amortita.

— Ar fi trebuit sa ma chemi. Nu mi-am dat seama ca e asa de tarziu. Posibil sa fi uitat sa-mi pun ceasul sa sune. Matusa Batty zambi sugubeata.

— Ba n-ai uitat, papusa. Eu m-am furisat in camera ta si l-am oprit. Winky mi-a spus ca aveai nevoie sa te odihnesti.

— Dar treburile.

— Sunt toate gata. Matusa Batty imi puse o farfurie cu clatite in fata. Iti aduc si niste cafea la ele.

— Noi toti am dat o mana de ajutor la treburi, mami, ca sa poti dormi, spuse Jimmy. Copiii erau cu adevarat mandri de cadoul pe Care mi-l oferisera. Am simtit ca ametesc, luata prin surprindere.

— Multumesc. Dar uite, matusa Batty, nu trebuie sa trebaluiesti.

— Prostii! Ba sigur ca trebuie. Asa cum i-am explicat lui Winky si fetitelor de dimineata, dovedim ca suntem fara caracter daca acceptam ospitalitatea cuiva fara sa ne facem partea cuvenita de treaba.

Ca pentru a demonstra vorbele matusii Batty, imparateasa Estera iesi leganandu-se din camara mea cu un soricel mort atarnandu-i intre colti, cu coada maturand podeaua. Stiam de ceva timp ca gazduiam in camara mea unul sau doi soareci, Ciugulind cam tot ce le poftea inima, dar desi pusesem cateva capcane, nu reusisem sa-l prind pe niciunul dintre ei.

Estera traversa bucataria si-si lasa trofeul la picioarele mele, zambindu-mi compatimitor, de parca mi-ar fi spus, „Poftim, asa se face.” Apoi imi intoarse spatele, cu coada ridicata, si se indrepta spre salon pentru a trage puiul de somn de dimineata pe scaunul meu.

— Multumesc, am baiguit eu.

Asezata langa mine, Becky arunca o privire soarecelui mort si se ridica imediat in picioare pe scaun, tipand:

— Iiiiii! Un soarece! Un soarece! Baietii radeau tinandu-se cu mainile de burta – chiar si Luke – privind-o cum sarea de pe un picior pe altul, fluturandu-si bratele in aer.

Matusa Batty aduna soarecele cu matura si farasul, scuturan dezaprobator cu capul.

— Imparateasa asta Estera e un vanator extraordinar, dM niciodata nu-si duce treaba pana la capat. Duse farasul afara sil lasa pe veranda, cu soarece cu tot. Estera o sa si-l caute, cand i s-o face foame diseara, spuse ea si inchise usa in urma ei.

— Mananca soareci? Intreba Becky infiorandu-se.

— Sigur ca da, papusica. Toate pisicile mananca soareci. Dar Estera mananca mai mult decat ar trebui, nu crezi? De aceea-i asa dolofana. O ajuta pe Becky sa coboare de pe scaun si ii indesa in gura o bucata de clatita cu o furculita. Pun pariu ca nu poti sa-ti termini mancarea inaintea mamicii tale.

— Ba pot!

Am privit uimita cum Becky topi si ultima farama din farfuria ei intr-un timp record. Imi trecu prin minte ca probabil inca visam.

Am gustat clatitele si am inteles imediat de ce le infulecau copiii asa. Iar cafeaua era cea mai buna pe care o bausem de cand piata de marfuri dadu faliment10. Probabil cafeaua asta era vreo rezerva de prin casa matusii Batty, pentru ca a mea era amestecata cu cicoare si nu avea nici de departe un gust atat de bun.

In tot timpul cat am mancat, priveam intruna la usa camarutei de-alaturi, intrebandu-ma ce aveam sa gasesc de cealalta parte a ei. Domnul Harper paruse in regula cand ma dusesem la culcare, dar frigurile puteau fi inselatoare. Putea fi pe drumul cel bun, sau putea sa fi murit deja. Mancam incet, pregatindu-ma pentru ce era mai rau.

Cand mi-am luat in cele din urma inima in dinti sa arunc o privire in camera lui, am fost usurata sa-l aud sforaind. M-am apropiat pe varful picioarelor de patul lui si i-am atins fruntea cu mana. Era rece. Domnul Harper incepu sa se foiasca la atingerea mea, apoi isi deschise ochii si ma privi. M-am simtit stanjenita, amintindu-mi cat de liber vorbisem de fata cu el in noaptea care trecuse, tinandu-l in brate si tot restul. Speram sa nu-si aminteasca.

— Buna, i-am spus sfioasa. Cum te simti?

— De multa vreme nu m-am mai simtit atat de bine. Cand zambea, era cu totul un alt om fata de cel bolnav pe care-l ingrijisem. Privirea lui ma facu sa-mi pierd curajul.

— Crezi ca ai putea manca ceva? L-am intrebat cand am reusit sa-mi recapat vocea.

— Cafeaua aceea miroase fantastic.

— Iti aduc niste cafea.

— Doamna Wyatt, stati putin. M-am oprit langa usa.

— Ascultati, spuse el, ma intrebam. Stiu ca nu prea am fost constient aseara. Am spus lucruri ciudate?

— Nu-ti face griji. Nu ai spus nimic care sa aiba vreun sens. Am oftat usurata stiind ca probabil nu avea sa-si aminteasca nici lucrurile pe care i le-am spus eu. Dar cand i-am zarit ingrijorarea din ochi, am incercat sa-l reasigur. Singurele cuvinte pe care le-am inteles au fost atunci cand l-ai chemat pe tatal tau. M-ai speriat de moarte, pentru ca ma gandeam ca te pregateai sa mori si il strigai pe Tatal ceresc, cerandu-I sa te ierte. Am asteptat sa-l revad zambind, insa el isi inchise ochii si-si intoarse capul in alta parte.

— As dori sa-mi aduceti cafeaua aceea, doamna. Daca nu va suparati.

Am inchis usa si m-am intors in bucatarie. Matusa Batty canta Cat o tineau puterile in timp ce spala vasele de la micul dejun.

— Ce mai face ingerul acela in dimineata asta? Intreba ea cand ajunse cu refrenul la capat.

— Nu-i inger. Am inceput sa-i explic, dar m-am lasat curand pagubasa. E mult mai bine. Ar dori niste cafea, daca a mai ramas.

— Ii e foame? Intreba ea. Ii pot pregati si lui niste clatite.

Din motive pe care nu mi le pot explica, m-am simtit dintr-odata foarte stanjenita sa-l ingrijesc pe domnul Harper acum ca se treziise si devenise foarte constient de tot ce se intampla. I-am dat cana si farfurioara matusii Batty.

— Ce-ar fi sa ii le duci dumneata si sa-l intrebi pe el personal.

— Prea bine.! Isi cobori vocea, spunandu-mi in soapta, copiii mi-au spus ieri totul despre el. Ne-am rugat pentru el.

Un semnal de alarma ma facu sa tresar.

— Mi-as dori sa n-o fi facut.

— De ce nu? Scriptura spune.

Am apuCat-o pe matusa Batty de brat si am condus-o in camara ca sa nu ne auda copiii.

— Asculta, i-am spus repezit in soapta. Experientele noastre cu rugaciunea nu au fost prea bune. Ne-am rugat iar si iar ca taticul lor sa se faca bine, si a murit!

— A, dar noi nu ne-am rugat ca ingerul sa se faca bine – ci doar ca sa se implineasca voia lui Dumnezeu, si sa o putem accepta si noi.

— Si care-i diferenta? Am intrebat-o plina de amaraciune.

— O, e o mare dif.

Am condus-o inapoi in bucatarie, nedorind sa-i aud comentariile.

— Becky Jeam, vino sa stergi vasele. Baieti, pregatiti-va de scoala.

— E sambata, mami, spuse Jimmy. Schimba o privire cu Luke.

— Chiar imi pierdeam mintile.

Matusa Batty ma urma afara din camara si deschise usa ce dadea in camera domnului Harper cu cana de cafea in mana. Se opri putin.

— Doamne, ce m-ai mai speriat! Spuse ea. Arati ca un urs imens, batran si paros, asa cum zaci acolo in pat! Ei bine, de ce ti-ai lasat parul si barba sa ajunga in halul acesta neingrijit?

Am alergat repede in camera in spatele ei, temandu-ma ca-l ofensase.

— Domnul Harper a fost bolnav de friguri, matusa Batty. Nu prea poate face nimic de unul singur.

— Ei bine, as putea sa-l spal si chiar sa-l aranjez, daca vrei. Am avut mare grija de Walter cu multi ani in urma, cand a cazut la pat. Si apoi de sarmanul tata, desigur. I-am barbierit pe amandoi de nota zece.

Nici daca as fi fost pe moarte n-as fi lasat-o pe matusa Batty sa se apropie de mine cu o lama de ras, dar nu stiam cum sa-l avertizez pe domnul Harper. El isi plimba privirea de la mine la matusa Batty confuz, de parca lucrurile se petreceau prea repede pentru a pricepe ce se intampla.

— Haide mai bine sa asteptam pana se va simti mai bine, am spus eu repede.

— Cum vrei, spuse ea, ridicand din umeri. Ii intinse cafeaua. Dai bataie. Apropo, eu sunt matusa Batty. Iar tu cine esti?

— Ma numesc Gabe. Gabriel Harper.

Matusa Batty cazu pe ganduri.

Gabriel, hm? Am mai cunoscut un inger cu numele de Gabriel. Esti vreo ruda cu el? Imi pari oarecum cunoscut.

El pufni intr-un ras nervos.

— Imi pare foarte rau ca trebuie sa va dezamagesc pe toti, dar nu sunt inger. Mi-e teama ca sunt foarte departe de a fi asa ceva. Sorbi o gura de cafea. Mmm! E la fel de gustoasa cum miroase.

Va multumesc, doamna.

— Ti-ar placea niste clatite langa cafea? Intreba matusa Batty. Clatitele mele sunt delicioase, trebuie sa-ti spun. Am un ingredient secret – atat de secret, incat nici chiar eu nu stiu care este.

El zambi usor in timp ce ea radea in hohote de gluma pe care-o facuse.

— Sigur. Va multumesc foarte frumos, doamna.

Atentia lui fu abatuta de ceva din pragul usii din spatele meu, asa ca m-am intors sa vad despre ce anume era vorba. Toti trei Copiii incercau sa se furiseze in camera.

— Afara cu voi! M-am rastit eu. Nu-i nimic de vazut aici. Domnul Harper are dreptul la putina intimitate. Nu vroiam sa-i vad imprietenindu-se si apoi sa sufere cand domnul Harper a vea sa ne paraseasca, fie ca murea, fie ca pleca. Am incercat sa-i scot afara, dar el imi ignora incercarile.

— Nu e nici o problema, spuse el cu vocea joasa si placuta. Nu m-ar deranja putina companie.

Am renuntat si m-am ascuns in bucatarie pentru a-i pregati micul dejun. Copiii lasasera trei clatite parasite intr-o farfurie. Le-am asezat pe o farfurie curata, am pus niste marmelada de mere pe ele, si i le-am dus domnului Harper. Nu am lipsit decat un minut sau doua, dar in acel timp Winky reusi sa intre leganandu-se in camera; si se alatura grupului, iar pisica cea cenusie se hotarase sa se tolaneasca la picioarele patului lui. Inainte sa apuc sa-i alung de acolo, sari si pisica portocalie in pat cu manusa lui Becky in bot, de parca ar fi plimbat o pisicuta suspendata de ceafa prin camera.

— O, ia uitati-va, spuse Becky. Arabella si-a adus pisicuta cu ea.

Gabe o privi lung pe pisica, apoi isi ingusta ochii, de parca n-ar fi fost prea sigur daca vede bine sau are vedenii. Arabella lasa manusa in poala lui, apoi se intinse langa el, torcand si framantandu-i coapsa cu labutele.

— E cea mai jalnica pisicuta din cate am vazut, spuse el.

— De fapt aia-i manusa mea, spuse Becky in soapta. Promiti sa nu-i spui?

Gabe rase, iar sunetul acesta imi aminti iarasi de tonurile grave produse de o orga de biserica – genul care iti ating inima si care-ti fac stomacul sa se stranga. Copiii izbucnira si ei in ras impreuna cu el si stiam ca as fi dus o lupta sortita esecului daca incercam sa-i tin departe de el. I-am dat farfuria cu dejunul sau, apoi am iesit din camera si am urcat la etaj sa fac paturile.

Se dovedi a fi o zi frumoasa. Soarele stralucea, zapada se topea. Matusa Batty imi fusese de un adevarat ajutor, si se parea ca Gabe Harper avea sa traiasca pana la urma. Stiam ca trebuie sa ma simt usurata, dar oricat de mult m-as fi straduit, nu puteam scapa de senzatia ca aveau sa urmeze alte necazuri. Poate ca simteam asa pentru ca la fel cum o urma Winky pe matusa Batty, ma intarisera si pe mine necazurile de atata vreme, incat uitasem cum era sa mai fac cate un pas fara sa ma impiedic.

Am intins cuvertura de pe patul meu, apoi am privit pe geam, ascultand la sunetul constant facut de apa ce picura pe masura ce turturii de gheata se topeau la caldura soarelui. Se topeste zapada! Asta insemna ca si zapada din bucataria matusii Batty se topea! Trebuia sa ma gandesc cum sa facem ca sa-i protejam bunurile.

In timp ce ma gandeam cum sa fac, am vazut camioneta lui B Alvin Greer deplasandu-se cu viteza mica pe drumul ce trecea prin spatele casei, indreptandu-se spre Deer Springs. Daca drumurile erau practicabile, puteam si eu sa-l duc pe domnul Harper cu masina in oras ca sa-l vada un doctor. Dar el nu prea putea merge in indispensabili, iar eu nu-i spalasem inca hainele. Am ezitat, apoi am deschis dulapul din biroul lui Sam. Hainele sotului meu stateau ingrijit impaturite, de parca ieri le-ar fi aranjat sotul meu acolo. Era pentru prima oara de cand murise Sam cand ma atingeam de lucrurile lui. Am luat una dintre camasile lui uzate de flanel, surprinsa sa descopar ca durerea mea se estompase, lasand in urma un gol intunecat, precum gaura ce ramane in urma dupa ce smulgi o floare din radacini. Am dus camasa la obraji. Mirosea inca a Sam. Dar cand am incercat sa-mi Imaginez fata lui, nu mi-am mai putut-o aminti. Poate ca si asta facea parte din pedeapsa mea. Poate ca toate necazurile mele erau pedeapsa pe care o primeam pentru ca-l mintisem pe Sam.

Chiar si asa, mi-era dor de el. Nu doar pentru ca copiii aveau nevoie de taticul lor, sau pentru tot lucrul pe care-l aveam de facut, acum ca el nu mai era, si nici chiar pentru singuratatea pe care o lasase in urma lui. Ci pentru ca Sam ma iubise cu adevarat, intotdeauna fusesem sigura de asta. M-a iubit. Si mi-era dor sa ma simt iubita.

Am ales un rand curat de haine pentru a i le da domnului Harper sa le poarte si am inchis dulapul la loc. Am trecut pe langa camera lui Becky si m-am oprit pentru a-i face patul, dar era deja facut. Fara-ndoiala era opera matusii Batty. Apoi am tras cu ochiul la fotografia pe care o adusese de acasa si care acum era asezata pe masuta de toaleta a lui Becky. Am luat in mana rama metalica si am studiat fotografia.

Un barbat aratos de treizeci si ceva de ani sedea prabusit pe un scaun in fata casutei matusii Batty cu o patura acoperindu-i picioarele. Era un invalid slab si cu o infatisare bolnavicioasa, cu niste ochi intunecati si tristi, ascunsi in spatele unor ochelari cu rama subtire. Feneia tanara statea in spatele lui, odihnindu-si mana pe umarul lui, iar el isi ridicase mana pentru a o acoperi pe a ei. El purta o verigheta pe deget. Fata era sfioasa. Capul, pe care purta o coroana de flori, era intors putin de la camera, iar umerii ei rotunzi erau usor aplecati inainte. Era desculta. Am privit-o mai atent – era o matusa Batty tanara si durdulie.

Oare nu-mi spusese ca avusese candva grija de un invalid, barbierindu-l si toate cele? Am privit mainile lor unite, apoi din nou fetele lor, si ni s-a parut ca intrezaresc in expresia lor ceva mai mult decat o simpla ingrijitoare si pacientul ei.

Taine.

Numai Dumnezeu stia ca aveam si eu destule. Era clar ca si Gabe Harper avea tainele lui. De ce n-ar avea si matusa Batty? Mi-am amintit o predica despre taine pe care o auzisem candva Lntr-o biserica din Montgomery, Alabama, si m-am infiorat. Predicatorul ma speriase de moarte cu vorbele lui inspaimantatoare: Poti fi sigur ca pacatele tale te vor urmari! Imi si imaginam pacatul ca pe-un copoi cu botul alungit, prinzandu-ti urma oriunde te-ai fi dus, adulmecand urma faradelegilor tale, latrand din rasputeri si anuntand o lume intreaga cand reusea sa te incolteasca cocotat in vreun copac.

Am asezat fotografia matusii Batty la loc unde o gasisem si am coborat la parter. Toti ceilalti se gaseau inca in camera lui Gabe, razand.

— Imi pare rau ca trebuie sa pun capat petrecerii voastre, am spus imbufnata, varandu-mi capul pe usa, dar se topeste zapada. Matusa Batty, dumneata si copiii ati face mai bine daca ati merge la casuta dumitale si sa strangeti cateva dintre lucrurile pe care le ai acolo, pentru ca de nu, se vor distruge.

— Vai, dar tocmai vorbeam despre acoperisul meu, spuse ea mai incantata ca un copil. Nu-ti face griji. Gabe spune ca o sa mi-l repare.

Mi-am pierdut cumpatul. Oare eram singurul adult responsabil din casa asta?

— Domnul Harper nu s-a departat decat cu un pas minuscul de usa mortii. Nu va fi in stare prea curand sa se urce pe acoperisul dumitale. Si chiar daca ar putea, acoperisul acela va necesita mai mult de o zi de lucru pentru reparatii.

Gabe privi in alta parte. Zambetul vesel se sterse de pe fata matusii Batty. Chiar si copiii mei incepura sa-si plece capul si sa-si tarsaiasca picioarele. Ma simteam de parca eram un nor negru care tocmai adusese ploaia peste picnicul lor.

— Atunci presupun ca ar trebui sa trecem la treaba, spuse matusa Batty incetisor. Haideti. Matura aerul cu bratul, iar cainele, ambele pisici si toti cei trei copii o urmara afara din camera de parca ar fi fost flautistul din poveste11. Am ramas singura cu Gabe.

— Stiu ca nu sunt inca refacut complet, spuse el, jucandu-se cu manusa pe care o lasase Arabella in urma ei. Imi pare rau daca am indus-o in eroare pe matusa Batty cu privire la acoperisul ei. N-am vrut.

Ceva din modul usor in care ii spusese numele ma surprinse in mod neplacut. Una era ca cei apropiati din familie sa ii spuna „Batty”, insa mi se parea nepotrivit in gura unui strain. Ne fixaram reciproc cu privirea cateva momente in tacere, inainte sa-mi amintesc de hainele lui Sam.

— Uite, ca weni vorba de refacere, cred ca si drumurile au inceput sa se deszapezeasca. Daca te-ai putea imbraca singur, te voi duce cu masina pana in Deer Springs sa te vada un doctor.

— Nu! Multumesc, doamna, dar nu! Raspunsul lui veni atat de rapid, atat de hotarat, incat ma uimi. Era ca si cand m-as fi oferit sa-l duc la un vrajitor pentru tratament. Cum obisnuia sa spuna matusa Aluna, „Ceva mirosea a putred”. Am ramas asteptand, cu mainile infipte in sold, lasand tacerea sa-i smulga o explicatie.

— Eu. Aaa. Nu am nici un ban, spuse el in cele din urma. Nu pot plati un doctor.

— Nu conteaza. Doctorul Gilbert este foarte dragut si accepta ca oamenii sa-i plateasca fiecare cum poate. I-as putea duce o gaina, niste oua si lapte.

— Nu! Multumesc, dar deja ai facut prea multe pentru mine Dupa cum staul lucrurile, nu stiu cum o sa ma pot revansa vreodata pentru ca mi-ai salvat viata.

Am dat nerabdatoare din mana.

— Prostii! Am de gand sa-ti dau o gramada de lucru imediat ce te simti mai bine – cum ar fi, de exemplu, sa repari acoperisul matusii Batty. Doar ca acum nu cred ca ai depasit starea critica, si as dormi mai linistita daca ai lasa un doctor sa arunce o privire la piciorul tau.

— Voi fi bine.-

Dupa cum isi infipsese barbia inainte si tinea piept priviri mele, mi-am dat seama ca nu avea de gand sa cedeze. Continuam sa-l privesc si nu-mi puteam reprima senzatia ca nu doar banii erau grija lui. O senzatie ciudata puse atunci stapanire pe mine – dar daca chiar era un inger? Si daca un doctor si-ar fi dat seama cumva de asta?

M-am cutremurat, ca pentru a ma elibera de un asemenea gand prostesc. Doar nu exista ingeri.

— Asculta, daca esti sigur ca nu vrei sa te vada un doctor, atunci mai bine ma duc sa o ajut putin pe matusa Batty. Sa-ti mai aduc ceva inainte sa plec?

— Nu, multumesc. Se lasa sa cada la loc intre perne, si vedeam ca-si epuizase si ultima farama de putere. I-am pus hainele lui Sam pe masuta de toaleta si l-am lasat sa se odihneasca in liniste. Am petrecut cea mai mare parte a zilei carand tot felul de lucruri de pe deal din casuta matusii Batty la mine acasa. Incarcasem camioneta socrului meu cu lazi de mere goale si i le lasasem acolo, gandindu-ma ca dorea sa-si stranga lucrurile si sa si le depoziteze in dormitor unde aveau sa ramana uscate. Dar Matusa Batty insistase sa-si aduca toate cartile ei preaiubite sus la noi. Casa veche de la ferma fusese deja ticsita pana sus cu tot felul de nimicuri, de vreme ce apartinuse de atatia ani familiei lui Sam, dar acum trebuia sa vad carti stivuite peste tot. Dupa ce-am Umplut toate celelalte camere, am stivuit un teanc de carti in camera de oaspeti, impreuna cu domnul Harper. Forfota il trezi.

Se uita mirat la toate cutiile.

— Unde locuieste matusa Batty? In libraria orasului?

— O, si asta nu-i nimic! Am spus eu, rezemandu-ma de rama usii pentru a-mi trage sufletul. Acestea sunt doar cartile ei speciale. Sunt de doua ori mai multe acolo jos, la casa ei, pe care nu ne-a pus sa i le caram aici.

— Ma gandesc ca nu vom ramane curand in lipsa de material de citit. Zambi si se purta politicos si prietenos, dar din motive neclare mi-era teama sa-i raspund si eu cu prietenie. Nu ca n-as fi avut incredere in el – instinctele mele imi spuneau ca era cu totul demn de incredere. Dar m-am trezit ca ma port aspru cu el la fel cum ma rasteam intotdeauna la copiii mei, din nu stiu ce motiv necunoscut, cand de fapt nu intentionam sa vorbesc asa.

— Serveste-te, i-am spus, intorcandu-i spatele. Eu, una, cu siguranta nu voi avea timp de citit.

Spre seara, febra domnului Harper reincepu sa urce putin, dar nu era nici pe departe la fel de mare cum fusese in ultimele cateva zile.

— Stiu exact ce l-ar putea racori, spuse matusa Batty dupa ce terminasem de spalat vasele ramase de la cina. Ar fi trebuit sa fie epuizata dupa toata munca pe care o facuseram in acea zi, dar ea isi lua haina si o pereche de cizme, si disparu pe usa din spate cu o lampa cu petrol. Lipsi atat de mult, ca aproape o dadusem disparuta. Dar in cele din urma isi facu aparitia, gafaind din greu carand o vadra cam stranie cu un fel de manivela deasupra. Copiii se stransera imediat in jurul ei ca sa vada misteriosul dispozitiv.

— Este un putinei de batut inghetata, trambita ea. Voua copilasilor, va place inghetata? Ei o priveau blocati, cu ochii mari si cu gurile cascate de parca tocmai le-ar fi oferit posibilitatea sa ajunga pe luna, in schimbul unei bucati de cas ieftin. Nu cred ca mancasera inghetata decat cel mult o data sau de doua ori in viata lor, tinand cont de toate regulile impuse de bunicul Wyatt.

Matusa Batty ii mobiliza pe toti, bazaind ca niste albinute lucratoare prin jurul ei pe post de matca.

— Fugi pana in pivnita si adu-mi un borcan din compotul de piersici pe care l-a conservat mamica ta, ii spuse ea lui Luke. Tu, baiete, pune-ti manusile si umple recipientul acesta cu zapada spuse ea, intinzandu-i lui Jimmy un fel de galeata. Se intoarse spre Becky si spre miine. Avem nevoie de niste smantana proaspata, niste zahar, si niiSte sare de muraturi. Ai niste sare de muraturi papusa?

Dupa ce pregatise totul, matusa Batty aseza putineiul chiar in fata camerei lui Gabe, deschizand usa larg si ajutandu-l sa se ridice in pat ca sa poata vedea totul. Copiii se certau care dintre ei sa opereze manerul manivelei, astfel ca matusa Batty aduse cronometrul pe care-l foloseam la fiertul oualor, si ii convinse sa invarta fiecare pe rand. Nefiind genul de om care sa piarda vremea, isi scoase andrelele si un ghem de ata si incepu sa tricoteze in timp ce ei bateau inghetata.

— Ce faci? O intreba Becky.

— Pai, cand am vazut cat de multe gauri are Gabe in sosetele lui, m-am gandit ca i-ar prinde bine o pereche noua.

— Cand termini de tricotat sosetele, o intreba Becky, ai putea sa tricotezi si pentru Arabella niste pisicute? Mama iarasi a luat manusile mele de la ea, si Arabella isi doreste asa de tare niste pisicute.

— Ce idee minunata! Exclama matusa Batty. De ce nu m-am gandit pana acum la asta? O sa incep prima pisicuta chiar acum. Ce culoare sa-l fac?

Am clatinat din cap in timp ce Becky cauta prin ghemurile de ata din cosul de tricotat al matusii Batty, alegand doua pisicute maro si una alba. Incepeau si copiii mei sa-si piarda mintile. Cand inghetata fu in sfarsit gata, copiii incepura sa strige toti deodata.

— Lasa-ma sa gust! Nu, mai intai eu! Lasa-ma pe mine!

— Cred ca ar trebui sa-l lasam pe domnul Harper sa guste primul, hotari matusa Batty. La urma urmei, este musafirul nostru, si am facut inghetata ca sa-i scadem febra, mai tineti minte? Scoase niste inghetata intr-un castronel si i-l duse lui Gabe. Limbile copiilor aproape ca atarnau pe podea cand il vazura inchizandu-si ochii si savurand prima gura de inghetata.

— Mmm. Mmm! Cred ca am murit si am ajuns in rai! Spuse el. N-am mancat niciodata ceva atat de bun! Copiii topaiau mai ceva ca puricii la circ in timp ce o asteptau pe matusa Batty sa le imparta portiile. Am gustat din castronelul meu si a trebuit sa recunosc ca Gabe avea dreptate – era cel mai delicios lucru pe care-l mancasem de multa, tare multa vreme.

— Ingerii mananca inghetata in cer, domnule Harper? Intreba Becky dupa ce lua cateva inghitituri.

— Taticul meu e in cer, si cred ca tare i-ar placea sa guste asa ceva, adauga Jimmy.

Putinul pe care-l puteam vedea din obrajii palizi si ascunsi de barba ai lui Gabe se imbujorara intr-un rozaliu deschis.

— Eu. Aaa. N-am vrut sa sune asa. Eu chiar nu sunt.

— Sigur ca mananca, interveni matusa Batty. Biblia ne spune ca cerul este paradisul, si cum ar fi posibil sa existe vreun paradis fara inghetata?

— Sau bomboane, spuse Jimmy.

— Si pisicute. Becky se apleca si o lasa pe Arabella sa-i linga putina inghetata de pe degete. Sigur sunt si pisicute in cer.

— Si U-undite. Vocea lui Luke era atat de slaba ca nu eram sigura daca am auzit bine sau nu. Dar apoi mi-am amintit serile lenese de vara cand Sam isi scosese baietii la pescuit. Probabil ca si Luke si le amintea.

— Da, lu' tati ii placea sa mearga la pescuit, spuse Jimmy. Oare il lasa sa pescuiasca in cer?

— Acolo e paradisul! Exclama matusa Batty, cu bratele larg deschise. Si acesta parea a fi raspunsul ei la toate intrebarile lor. Cine mai vrea inghetata?

Toti sase am reusit sa mancam toata inghetata. Gabe spunea ca se si simtea vindecat, dar i-am atins fruntea si continua sa fie mai calda decat ar fi trebuit. Matusa Batty se hotari sa incununeze seara citindu-ne niste „literatura”, cum ii spunea ea. Acum, citisem si eu inainte poezii de Henry Wadsworth Longfellow12, dar niciodata nu observasem cat de multa moarte era in toate – sotia fierarului din The Village Blacksmith, fetita cea mica a capitanului din The Wreck of the Hesperus. Cand ascultasem mai mult decat puteam suporta, i-am trimis pe copii la culcare, apoi m-am repezit la matusa Batty ca o ursoaica infuriata.

— Nu mai vreau sa le citesti niciodata copiilor mei despre tristete sau moarte, m-ai auzit? Am avut destul a face cu moartea!

Cuvintele mele aspre robotira asupra ei precum grindina in acoperis de tinichea.

— Moartea este pur si simplu parte a vietii, papusa. Zambetul de copil nu-i disparuse nici un moment de pe fata, in tot timpul cat tricotase. Tot ce exista in lumea asta larga trebuie sa si moara candva. Asa a creat Dumnezeu lucrurile.

— Atunci nu prea cred ca lui Dumnezeu ii pasa prea mult de viata.

— O, dar nu-i adevarat! Lucrul de mana ii cazu pe jos cand se ridica in picioare si ma apuca de brat. Ingrijorarea i se citea pe toata fata. Viata este foarte scumpa in ochii lui Dumnezeu.

De aceea a facut viata atat de fragila si de scurta.

— Dar nu are nici un sens.

— Ba da, are. El a creat viata atat de fragila ca sa o pretuim si noi, la fel cum o pretuieste si El. Nu esti nici pe departe la fel de atenta cu tigaile tale din fonta cum esti cu portelanul tau chinezesc, nu-i asa? Dumnezeu a dorit ca viata sa fie scumpa in ochii nostri – asa ca ne-a facut la fel de fragili ca portelanul fin Chinezesc.

In seara aceea am stat asezata la masa din bucatarie dupa ce toti ceilalti se dusesera la culcare, stiind ca nu as fi fost in stare sa dorm. Cuvintele matusii Batty m-au durut, ca o aschie intrata prea adanc in piele ca s-o poti scoate. De ce nu pretuisem viata sotului meu cat fusese in viata? De ce il considerasem ca ceva de la sine inteles, si-l folosisem. ca pe-o tigaie veche din fonta? Nu aveam nici un raspuns, doar regrete, asa ca in cele din urma m-am hotarat sa ma duc sus la culcare. Dar cand m-am ridicat in picioare, primul lucru pe care l-am vazut a fost sacul din panza al lui Gabe Harper si mi-am amintit ca nu terminasem de citit ultima dintre povestirile lui.

Am scos caietul intitulat Fiul Ratacitor si am gasit locul unde ma oprisem:

Am spus ca Simon era singurul meu frate, dar nu-i chiar adevarat. Am fost trei frati, am crescut impreuna la ferma, Johnny era cel mai mic, eu cel mai mare, iar Simon era cel mijlociu. Din motive pe care nu le-am priceput niciodata, Johnny era preferatul tatalui meu. Iar Johnny o stia si el, si ni se adresa de sus.

„Te spun lu' tata!” ne ameninta el ori de cate ori lucrurile nu se intamplau pe placul lui. Dar nu era o amenintare in vant. Pentru ca daca Johnny se plangea tatalui meu, Simon si cu mine plateam consecintele pe pielea noastra.

In timp ce tata il prefera pe Johnny, pe mine cu greu suporta chiar si sa ma priveasca. Niciodata n-am inteles de ce. Oricat as fi incercat, nu reuseam niciodata sa-l multumesc. Cel mai mic frate al meu ii castigase dragostea fara nici un fel de efort, in timp ce eu paream sa beneficiez de mania lui prin simplul fapt ca existam.

Biblia spune ca Iosif a fost favoritul tatalui sau si ca fratii lui l-au urat atat de mult, incat nu-i puteau spune nici-o vorba buna. La fel ma simteam si eu in ceea ce-l privea pe Johnny. Cand li s-a ivit ocazia, fratii lui Iosif s-au descotorosit pentru totdeauna de el. La fel am facut si eu. Johnny este mort. Iar eu sunt cel care l-am ucis.

S-a intamplat intr-o zi friguroasa de decembrie, imediat dupa Ziua Recunostintei13. Ninsese in noaptea dinainte – si zapada se asternuse cam de sase sau sapte toli14 – asa ca eu si cu Simon ne-am hotarat sa mergem sa ne dam cu sania pe dealul de langa helesteu. Evident, Johnny ne-a urmat imediat, cum facea intotdeauna, stricandu-ne toata distractia si silindu-ne de fiecare data sa-l tragem cu sania la deal. Dupa o vreme, Simon s-a saturat sa tot asculte linguselile si vaicarelile lui Johnny, si s-a intors acasa. Am vrut sa ma duc si eu cu el, dar stiam ca Johnny avea sa ma urmeze, asa ca i-am luat sania si am impins-o cu putere, trimitand-o drept in mijlocul helesteului. Ma gandeam sa o sterg pana se ducea el dupa ea.

Johnny a inceput sa tipe. „Du-te si adu-mi-o de acolo, ca de nu, ii spun lu' tata ce-ai facut!” „Ia-ti-o singur.”

Stiam ca Johnny era ingrozit ca s-ar putea sparge gheata cu el. Nici nu-si punea patinele pana nu ne vedea pe mine si pe Simon patinand dintr-un loc intr-altul al helesteului, ca sa ne asiguram ca era in siguranta. Si vara ii era frica de helesteu, pentru ca nu stia sa inoate prea bine. Niciodata nu reusise sa-si ia inima in dinti si sa sara de pe leaganul de funie. Acum il vedeam cum isi plimba privirea de la mine la sania lui si iar inapoi, si stiam ca era speriat, nu gluma.

„Ce papa-lapte esti!” l-am tachinat eu. „Un bebelus fricos!” „Ba nu-s!” Vocea lui ma zgaria pe creier cum ii zgarie pe altii racaitul unghiilor pe suprafata tablei.

„Ba esti! Faci pe tine de frica ce ti-e! Mori de frica sa faci un pas pe gheata aia si sa-ti iei prapadita aia de sanie.” „Ba nu!” „Dovedeste-o atunci! Haide, pofteste!” Mi-am incrucisat bratele si l-am fixat cu privirea. „Haide, iti mai dau o sansa!” imi placea la nebunie sa-l incoltesc pe Johnny. L-am vazut facand cativa pasi dincolo de mal si oprindu-se.

„E sigura gheata?”

Adevarul era ca habar n-aveam daca era. Vremea nu se racise inca cu adevarat. Dar ura te face sa spui tot felul de lucruri neadevarate. „Tu ce crezi, zevzecule? Sania nu ti s-a scufundat, nu?”

Mai facu cativa pasi nesiguri. Zapada scartaia ciudat sub picioarele lui. Radeam plin de cruzime.

„Ce mai las!” „Nu sunt las!” Vocea ii tremura, de parca s-ar fi aflat intr-o caruta pe un drum plin de gropi.

„Pai atunci de ce nu te duci sa-ti iei sania?” I-am intors spatele si am plecat. Cine stie cat avea de gand sa o taraganeze pana sa se hotarasca. Intre timp, eu aveam sa fiu departe, si sa fi scapat de el.

Tocmai incepeam sa urc dealul, cand am auzit indaratul meu un sunet ciudat, un parait. Nu stiam daca Johnny continua sa inainteze pe helesteu sau daca batea in retragere. Si nici nu-mi pasa.

Deodata sunatul se schimba. Am auzit un scartait sinistru, de parca ar fi fost podeaua de lemn a unei case parasite. A fost; cel mai infiorator sunet pe care l-am auzit vreodata. Scartaitul crestea tot mai mult in intensitate, intetindu-se, ca paraiturile vreascurilor care incep sa arda. Johnny tipa.

M-am intors suficient de repede ca sa vad gheata cedand. Johnny se duse la fund, cu bratele batandu-i neputincioase prin aer. Apoi tipetele sale amutira odata ce se facu nevazut sub pojghita sfaramata, disparand in apa neagra ca taciunele.

A fost cea mai terifianta experienta a vietii mele – una pe care am retrait-o de o mie de ori din ziua aceea incoace. Imi doream sa ma fi putut intoarce si sa fi indreptat lucrurile, imi doream sa fi fost eu cel care sa fi murit in locul lui Johnny.

Tatal meu nu cunoaste adevarul cu privire la moartea lui. Doar cineva il mai stie, dar nu cred ca ea va vorbi vreodata. Insa eu am fost blestemat precum Cain – condamnat sa cutreier tot pamantul pentru ca mi-am ucis fratele.

M-am oprit din citit in timp ce fiori de gheata imi sagetau trupul. Sa fie oare o poveste adevarata? Acesta sa fi fost motivul pentru care Gabriel Harper calatorea prin toata tara ca un cersetor? Ma simteam vinovata ca-i citisem jurnalul intim. Era de parca as fi citit in mintea si in inima lui Gabe. Dar nu ma puteam abtine. Am intors paginile la un alt pasaj si am continuat sa citesc:

Tatal meu ne flutura intotdeauna standardele Bibliei inaintea ochilor, cerandu-ne sa traim la inaltimea lor, dar pe sine nu s-a judecat niciodata in aceeasi lumina. In realitate, el era doua persoane diferite. Pentru oamenii din oras, el era fermierul cel mai prosper din regiune, un prezbiter respectat in biserica noastra, un donator de seama pentru misionarii din China si din Africa. Insa pentru propria familie era un cu totul alt om. Noi simteam ingrozitorul sau temperament patimas, la fel de navalnic si de fierbinte ca un foc de vreascuri, iscat din senin si care putea scapa controlului cat ai fi zis peste, transformand ceea ce doar cateva clipe mai devreme era verde si placut, in cenusa negricioasa si-ntr-o miriste neteda ca-n palma.

Am observat schimbarea pe care o producea prezenta lui in atitudinea mamei mele. Singurele dati cand ii auzeam rasul dulce sau cand ii zaream zambetul minunat era atunci cand el nu era prin preajma – atunci se intampla, uneori, sa ma ia in brate si sa danseze cu mine, zumzaind cantece cunoscute in timp ce valsam prin salon. Dar de indata ce se ivea tata, parea sa devina prudenta si sa se miste oarecum pe furis, ghemuindu-se ca un caine batut, desi nu l-am vazut niciodata ridicand mana asupra ei.

Cand am descoperit ca propriul meu temperament era la fel de navalnic si de aspru ca al tatalui meu, m-am ingrozit. Uram gandul ca semanam in vreun fel cu el. Il uram pe tatal meu, si ma uram si pe mine pentru ca eram copilul lui.

In noaptea in care am aflat ca nu eram fiul lui, ca el nu era tatal meu adevarat, am simtit ca ma nasc din nou – ca sunt din nou viu si liber, stiind ca prin venele mele nu curge nici-o picatura din sangele lui pe care-l dispretuiam.

Dar apoi ma patrunse incet si adevarul a ceea ce facuse mama. De ce ma expusese la cruzimea lui in toti acesti ani daca nu eram fiul lui? Cum putuse sa-l priveasca varsandu-si toata furia pe mine, batjocorindu-ma si ridiculizandu-ma, batandu-ma fara mila, cand de fapt nu avea nici un drept?

Ma asigurase de dragostea ei si o crezusem pe cuvant. Avusesem incredere in ea ca un copil. Acum ma simteam tradat de ea.

Am inchis caietul lui Gabe Harper cu mainile tremurandu-mi. Imi aminteam de tradarea mamei mele si era ca si cand i-as fi auzit vocea cat se poate de clar spunandu-mi, Stii ca te iubesc mai mul decat orice altceva din lumea asta mare, nu-i asa, iubito?

Imi parea rau pana si pentru faptul ca deschisesem caietul lui Gabe. Imi sfasiase inima, alaturi de a sa. Mai tarziu, intinsa fiind in pat, am fost coplesita de un torent de sentimente care vuiau in mine precum viscolul intr-o furtuna de iarna, sentimente prea crude si prea dureroase ca sa le pot face fata. In noaptea aceea, chiar si cu Winky alaturi de mine, trecu multa vreme pana am putut adormi.

CAPITOLUL 4

Urmatoarea zi era Ziua Domnului. Tata se asigurase totdeauna ca ma duceam duminica la biserica daca reusea sa gaseasca o biserica prin apropiere. Iar socrul meu ne punea pe toti sa mergem pe jos la biserica chiar si prin viscol, numai sa nu lipsim duminica. Dar eu nu mai locuiam cu tata, iar Frank Wyatt era mort. Nu mai aveam nici un motiv sa merg la biserica, imi placuse sa stau pe banca langa Sam in fiecare duminica dimineata, cat se poate de mandra de tot respectul pe care il aratau oamenii familiei Wyatt. Dar dupa ce murise Sam, zidurile varuite in alb ale bisericutei incepura parca sa se surpe deasupra mea – de parca ar fi fost biserica lui Frank Wyatt si nu a lui Dumnezeu. Nimeni dintre toti cei de acolo nu-l cunostea pe socrul meu asa cum il stiam eu. Ma gandeam la cuvintele pe care le scrisese Gabe Harper: tatal meu era doua persoane diferite. Parca l-ar fi descris pe Frank Wyatt.

! In acea dimineata stralucitoare, matusa Batty isi aduse Biblia cu ea la micul dejun si incepu sa frunzareasca prin ea dupa ce terminaram de mancat.

— Trebuie sa citim un text special in aceasta dimineata, in Onoarea Zilei Domnului, spuse ea.

Ma pregateam s-o opresc, amintindu-mi de poeziile pe care le citise cu o seara inainte si amintindu-mi de toate lucrurile pe care bunicul Wyatt obisnuise sa le citeasca din Biblie cu privire la razbunarea si mania lui Dumnezeu. Insa matusa Batty gasise deja ce cauta si incepu sa citeasca inainte sa apuc s-o opresc.

— „in vremea aceea, Isus a luat cuvantul si a zis: Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra, si invatati de la Mine, caci Eu sun bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun, si sarcina Mea este usoara.

Inchise cartea zambind.

— Nu e minunata Ziua Domnului? Ne da o zi pentru odihna.

Mi-am impins scaunul de la masa si m-am ridicat.

— Eu una am de lucru.

— Sigur ca ai, papusa. Treburile casei nu dispar duminica, nu-i asa? Dar odata ce le terminam, ne putem distra de minune!

Copiii mei pareau ingroziti si cred ca la fel aratam si eu.

— Bunicu' nu ne lasa niciodata sa ne jucam duminica, spuse Jimmy serios. Nu aveam voie.

Chiar si in cea mai fierbinte zi de vara, ii silea pe sarmanii copii sa ramana in casa imbracati in hainele lor de duminica in loc sa lase sa mearga sa faca baie la helesteu.

— Bunicul vostru a gresit, declara matusa Batty. Era o femeie micuta, dar isi implanta mainile in solduri si-si infipse barbia inainte de-ai fi spus ca-i David infruntandu-l pe Goliat. Biblia ne spune ca duminica este o zi a odihnei. Nu inseamna ca incetam sa traim. Haideti acum, le spuse copiilor, sa-i dam o mana de ajutor mamicii voastre cu treburile de prin casa, apoi o sa gasim un loc cu zapada neatinsa si sa facem niste ingerasi de zapada.

— E ca si cand am face un fel de om de zapada dar cu aripi, intreba Jimmy.

— Doamne Dumnezeule, nu! Striga ea, iar bratele ii zburara in aer de surprindere. Copilasi, voi vreti sa-mi spuneti ca n-ati mai facut niciodata pana acum ingerasi de zapada?

— Niciodata, spuse Becky.

— Ei bine, haideti, sa trecem la treaba ca sa va pot invata dupa aceia cum se fac.

In timp ce toti trei copiii trebaluiau de zor, ma intrebam cand anume predasem haturile casei in mainile matusii Batty. Nu era ea musafirul meu? Si ce dracie or mai fi si ingerasii astia de zapada?

Cam pe cand terminasem eu si baietii treburile pe afara, Becky ajutase la spalat vasele, iar mancarea de ciuperci pregatita pentru pranzul de duminica de matusa Batty fierbea molcom pe marginea sobei.

— Vii afara cu noi sa facem ingerasi de zapada, papusa? Ma intreba in timp ce se grabea impreuna cu Becky sa-si imbrace paltonul.

— Nu, multumesc, i-am raspuns. Trebuie sa vad de domnul Harper.

Dupa ce au plecat, am inceput sa-mi strang lucrurile necesare pentru a pregati o cataplasma noua. In timp ce asteptam sa fiarba apa, ochii imi cazura din nou pe sacul lui Gabe. Jurasem ca nu voi mai citi nimic din povestea lui, dar acum incepeam sa-mi fac griji ca nu reusisem sa pun toate lucrurile la loc cum le pusese el, si ca va sti ca mi-am varat nasul in lucrurile lui. Cand mi-am amintit ca vazusem o Biblie printre lucrurile lui, imi veni o idee. Poate ca dorea sa citeasca duminica din ea. I-o puteam duce si sa recunosc deschis ca ma uitasem in sacul lui. Doar nu se putea infuria pe mine pentru ca faceam o fapta buna, nu?

I-am gasit destul de usor Biblia, dar apoi ma impinse curiozitatea sa o deschid pentru a vedea ce este scris pe pagina cu dedicatie de la inceput – era Gabriel Harper numele lui din nastere? Se pare ca nu dorise sa afle nimeni, pentru ca pagina respectiva lipsea cu desavarsire. Am rasfoit in continuare prin carte sa vad ce altceva mai puteam afla despre el, dar tot ce am mai gasit a fost un buchetel de toporasi presati in cartea Exodului si o fotografie veche in tonuri de sepia in cartea Faptelor. Femeia din fotografie era foarte frumoasa, cu parul ridicat si cu niste ochi mari si negri care pareau sa-ti atraga privirile asupra fetei. Buzele ii erau usor intredeschise intr-un zambet usor, fermecator de parca tocmai i-ar fi furat o sarutare celui caruia ii poza. Pe spatele fotografiei nu scria nimic, doar o data – 16 iunie, 1893. N-as fi putut spune cu certitudine ce varsta avea Gabe, dar nu cred ca era chiar atat de batran ca femeia aceasta sa-i fie sotie sau prietena. Oare era mama lui? Am pus fotografia la loc unde o gasisem si i-am dus Biblia. A trebuit sa ma straduiesc in mod deosebit sa se vada cat de vinovata ma simteam de faptul ca minteam.

— Iti strangeam rufele murdare ca sa le pot spala maine si am dat peste asta in sacul tau. M-am gandit ca poate vrei sa citesti din ea, de vreme ce e duminica azi.

— Te rog lasa-mi hainele asa cum sunt, spuse el. Era imposibil sa-i descifrez expresia fetei, ascunsa cum era in spatele parului aceluia, dar din raceala tonului cu care-mi vorbise imi dadeam seama ca se suparase.

— Sunt sigur ca ai destule de facut pe-aici, doamna, si fara sa-mi speli mie rufele.

— Adica spui ca preferi sa stai asa murdar? L-am intrebat, la fel de distanta.

— Spun ca pot sa ma ingrijesc si singur de lucrurile mele de indata ce ma pun pe picioare.

— Prostii! Oricum spal haine lunea, ce mai conteaza cateva lucruri in plus?

— Doamna.

— Si-n plus, imi imputi toata casa.

M-am rasucit pe calcaie si am iesit din incapere inainte ca el sa apuce sa se certe cu mine. Cand m-am intors cu cataplasma pentru a-i ingriji piciorul, Biblia lui zacea neatinsa pe noptiera de langa pat. Gabe fixa tavanul cu mainile incrucisate sub ceafa. Niciunul dintre noi nu mai rosti nici un cuvant in timp ce indepartam patura de pe el si-i indepartam cu grija vechiul bandaj.

— Nu se vindeca cum trebuie, i-am spus cand i-am vazut rana ce supura. Trebuie cusuta.

— Atunci coase-o.

Mi-am ridicat privirea sa vad daca glumea, dar nici vorba.

— Ai innebunit? Acum un minut nu vroiai nici sa-ti spal rufele, acum esti gata sa ma lasi sa iti cos piciorul de parca. De parca ar fi o camasa uzata?

— As face-o singur daca as ajunge pana acolo. Nu stii sa cosi?

— Sigur ca stiu sa cos. Dar n-as putea. Nu ma tine stomacul sa fac una ca asta.

— Poate matusa Batty ar.

— E o femeie pe jumatate nebuna. Ai nevoie de un doctor.

— Nu, spuse el simplu. Ti-am mai spus, fara doctori.

— De ce esti atat de capos?

— Si asta ti-am mai explicat.

Simteam cum incep sa fierb ca o oala sub presiune.

— Si eu ti-am mai explicat ca sotul meu a murit dintr-o rana taiata care nu era nici pe departe asa de grava ca a ta. Sam ar fi inca in viata daca l-ar fi vazut la timp un doctor.

— Imi pare foarte rau pentru pierderea suferita, doamna, spuse el politicos, dar e treaba mea ce hotarasc, nu a ta. Imi venea iarasi sa tip la el, sa-i spun sa plece chiar atunci din casa mea si sa se duca mai departe, sa se ghemuiasca sub vreun boschet si sa moara, dar il stiam suficient de incapatanat sa faca asta. Mi-am inabusit furia.

— Ei bine, daca nu va vedea doctorul piciorul tau, s-ar putea sa ramai cel putin cu o cicatrice groaznica, l-am avertizat. Chiar si cu un schiopatat cand mergi.

— Pot trai cu asta. Va fi o buna piatra de aducere aminte.

— Ce sa-ti aminteasca? Incapatanarea ta prosteasca? Un zambet usor i se furisa pe buze.

— Sa-mi aminteasca de primejdiile de a calatori cu trenul fara bilet.

— Si de ce-ti aminteste cicatricea aceea dezgustatoare de pe piept?

Vorbele imi zburara din gura inainte sa-mi fi dat seama ce spun. Zambetul ii pali in timp ce-si vari mana in interiorul camasii atingandu-si usor cicatricea cu degetele, de parca ar fi fost surprins sa dea peste ea. Ma privi fara a-mi raspunde.

— Eu. Imi pare rau, am spus cand i-am vazut durerea din privire. N-ar fi trebuit.

— E-n regula, spuse el bland. Cicatricea aceea imi aminteste de un bun prieten.

Mi-am luat privirea de la el si mi-am strans repede lucrurile. Aproape ca iesisem pe usa cand ma opri spunandu-mi:

— Ma voi revansa, doamna. Imediat ce reusesc sa cobor din patul acesta, iti promit ca ma revansez. Poate ca nu posed prea multe, dar intotdeauna imi platesc datoriile.

M-am intors incet cu fata la el.

— Stiu ca asa vei face. Ma gandeam ca ne-am inteles deja sa repari acoperisul matusii Batty.

— Asta-i o nimica toata. Dar tie iti sunt dator, nu matusii Batty.

— Ea e ruda cu mine. Daca o ajuti pe ea, ma ajuti pe mine.

— Stiu, stiu. Dar tu esti cea care m-ai hranit, si care mi-ai schimbat bandajele si. Si care a stat de veghe jumatate de noapte facandu-si griji. Si nici macar nu ma cunosti. Sunt un strain pentru tine – si inca unul care miroase destul de rau – si totusi m-ai gazduit in casa ta. Si ti-a pasat.

Am privit in alta parte, incurcata.

— Imi fac doar datoria de crestin, la fel ar fi facut oricare altul.

— Nu, doamna. Cei mai multi ar fi lasat un derbedeu neinseuM nat ca mine sa moara pe drumuri.

Nu stiam ce ar fi facut cei mai multi, dar stiam ca Frank Wyattl ar fi alungat cat ai zice peste un vagabond ca Gabriel Harper de pe proprietatea sa. Din fericire pentru el, Frank era mort.

— Eliza, trebuie sa-mi spui cum ma pot revansa.

Am fost atat de surprinsa sa-l aud pronuntandu-mi numele cu vocea aceea joasa si calda a lui, ca n-am prea inteles ce m-a intrebat. Atunci imii veni o idee – poate chiar era un inger care-mi fusese trimis sa ma ajute. Poate ca boala lui fusese un fel de test pentru mine, test pe care il trecusem. Dumnezeu avea sa-l lase aici sa ma ajute sa conduc livada.

— Stii cate ceva despre lucrul la ferma si despre meri? L-am intrebat.

— Putin.

— Atunci se vor gasi o gramada de feluri in care sa te poti revansa cand va veni primavara.

Nu mai stiam pe ce sa pun mana tot restul diminetii. Eram inca suficient de influentata de regulile lui Frank Wyatt dupa ce traisem alaturi de el timp de zece ani incat nu am reusit sa ma conving sa pun mana sa fac cate ceva duminica. Dar sa ma distrez, cum ne incuraja matusa Batty? Abia daca-mi mai aminteam ce insemna acest cuvant.

Cand am terminat in camera domnului Harper, mi-am pus haina si am iesit tiptil din casa pe veranda din spate sa trag putin cu ochiul, sa vad cum aratau ingerii astia ai lor de zapada. Jimmy era ocupat sa-si adune bulgari mari de zapada pentru a construi o fortareata. Becky si matusa Batty se aruncau pe spate in troienele de zapada, ca apoi sa-si miste mainile si picioarele de parca ar fi Incercat sa zboare. L-am descoperit pe Luke in curte, sub sforile de intins rufele, unde se stransese toata zapada, jucandu-se cu Winky. Luke arunca mingea pentru Winky care trebuia s-o prinda, dar micutul catel indesat nu parea sa fie in stare sa alerge in linie dreapta spre locul unde ateriza mingea. Ii lua o groaza de timp sa o gaseasca, apoi de fiecare data revenea la Luke cu ea in bot, iar ochiul sau cel bolnav il facea sa devieze usor intr-o parte si sfarsea prin a trece cam cu doi metri de Luke. Sarmanul Winky se oprea, privea in jur, dezorientat si ofensat, de parca Luke se mutase intentionat mai la o parte ca sa-l pacaleasca.

Luke radea cu atata pofta, ca se prabusi pe jos. Ochii mi se umplura de lacrimi cand l-am vazut cum chicoteste si se rostogoleste in zapada cu micutul catel lingandu-i obrajii de parca ar fi fost o acadea. Ce sunet minunat avea rasul lui Luke in urechile mele! Copilul dinauntrul fiului meu renastea multumita unui caine prost, ciufulit, si cu un singur ochi. Dintr-odata Wink deveni frumos in ochii mei, la fel de suplu si de gratios ca un adevarat caine de vanatoare.

Mi-amintesc ca ma gandeam, Daca macar asta ar putea dainui: inghetata, zapada, catelul si pisicile alea caraghioase, hohotele de ras. Daca macar vietile noastre ar putea ramane asa, de dragul copiilor mei. Dar chiar si-n acea zi de odihna eu nu aveam stare, nu puteam sta locului, ci asteptam sa treaca vremea ca umbrele sa isi reia locul in viata mea. Era de parca Dumnezeu nu vroia cu nici un chip sa ma vada fericita. Nu-mi era ingaduit sa fiu fericita.

Chiar a doua zi am realizat cata dreptate avusesem.

Primul lucru luni dimineata a fost sa fac focul in soba din spalatorie pentru ca matusa Batty si cu mine sa putem spala rufe; Apa se incalzea in boilerul de cupru, si tocmai pregatiseram storcatorul de rufe si cazile galvanizate, cand o masina neagra si lustruita vira pe aleea ce ducea pana in fata casei mele. L-am recunoscut pe sofer, domnul Preston, din biserica lui Frank Wyatt. Era prezbiter cum fusese si Frank, si un mare stab in afacerile bancare din Deer Springs. Oare avea sa ma mustre pentru ca nu m-am mai dus pe la biserica? Mi-am uscat mainile cu sortul si am iesit in intampinare, simtindu-ma incoltita.

— As putea sa va iau haina si palaria, domnule Preston? M-am foit eu in timp ce-l conduceam in salonul meu.

— Poate a-ti dori sa serviti o ceasca de cafea?

— Nu, multumesc, doamna Wyatt. Ma tem ca aceasta nu este o vizita de curtoazie. Se aseza pe canapeaua din par de cal, imbracat inca cu haina, si scoase un plic din buzunarul sau interior. Isi fixa privirea la pantofii lui, fara a ma privi.

— Ma aflu aici sa vorbim despre ipoteca dumneavoastra, spuse el, inmanan du-mi plicul. Imi pare nespus de rau, insa va trebui sa declaram ipoteca prescrisa.

Imi auzeam inima bubuindu-mi in urechi.

— Ce inseamna asta?

— Banca va acorda nouazeci de zile pentru a va achita toata datoria. Plicul explica totul – termenii si suma pe care o datorati, si asa mai departe.

Nu-i intelegeam vorbele.

— Nu inteleg. Ferma aceasta a fost a familiei sotului meu de ani de zile. Cum ar fi posibil sa datoreze bani pentru ea la banca dumneavoastra?

— Socrul dumneavoastra a imprumutat bani acum catva timp, pentru a face niste imbunatatiri – sa planteze puieti noi, sa cumpere un tractor, lucruri de felul acesta. Fermierii fac asta mereu, imprumuta primavara si isi acopera datoria cand recolteaza. El a pus casa aceasta si pamantul drept garantie – si acesta este un lucru obisnuit. Insa Frank nu a obtinut din recolta cat a planuit. Nimeni nu a obtinut. Apoi a murit atat de subit.

— Adica vreti sa-mi spuneti ca acum eu sunt cea care va datorez acesti bani?

— Dumneata esti cea mai apropiata ruda a lui Frank Wyatt.

— Cati bani inseamna asta?

— Totul sta scris in plic. Datora putin peste cinci sute de dolari cand a murit.

Mintea imi zbura intr-o suta de directii, ca un stol de gaste la sunetul unei pusti. Puteau sa fi fost la fel de bine si cinci milioane de dolari. Am incercat sa raman linistita si sa-mi amintesc putinul pe care-l stiam despre afaceri.

— As putea sa va platesc banii in rate, ca la un imprumut obisnuit?

Domnul Preston tusi, apoi isi drese glasul.

— Banca. Aaa. A fost nevoita sa lichideze. Ma tem ca creditorii nostri vor dori sa primeasca totul in nouazeci de zile.

— Si de unde-ar trebui sa fac eu rost de banii astia pana atunci? Ofta.

— Unii oameni organizeaza licitatii, incercand sa vanda cate ceva din averea lor. Problema este ca toti cei de prin jur sunt ca in aceeasi situatie. Cei mai multi oameni datoreaza chiar mai mult decat datora Frank Wyatt. Nu prea sunt multi cei care ar putea cumpara in aceste vremuri.

— Si ce se intampla daca nu reusesc sa strang banii acestia?

— Banca va intra in posesia legala a proprietatii Wyatt Orchards. Ei o vor putea scoate la licitatie pentru a-si recupera datoria.

— Dar nu-i corect, am tipat eu.

Casa aceasta apartine copiilor mei. Ei nu au imprumutat niciodata nici macar zece centi de la banca dumitale, iar acum vii sa-mi spui ca banca are dreptul sa-i arunce afara din propria lor casa? Pur si simplu?

Domnul Preston se ridica, varandu-si mainile adanc in buzunare, de parca ar fi fost pline de sange si ar fi vrut sa le ascunda.

— Imi pare nespus de rau, doamna Wyatt. Chiar nu va pot ajuta. Eu am doar nefericita datorie de a va instiinta.

M-am intors complet naucita in spalatorie, de parca totul nu ar fi fost decat un vis urat. Nu ma puteam gandi la ce aveam de facut, asa ca m-am aruncat asupra frecatului la rufe, de parca toata viata mea ar fi depins de asta.

— Ce-i trebuia? Intreba matusa Batty. Imi aminteste de un catar pe care-l avea candva tata si pe care-l chema Barney. Si Barney era cam la fel de searbad ca si individul acesta, si exact la fel de artagos. Tocmai de aia nu mi-am bagat niciodata banii in banca asta a lui. Mai degraba i-as fi pastrat in grajdul lui Barney decat sa-i las pe mana astuia. Acum ca veni vorba, parca-mi amintesc ca am lasat ceva bani in grajd.

Matusa Batty continua sa sporovaiasca despre Barney catarul, si despre modul lui incapatanat de a fi, pana cand Becky incepu sa rada si nu se mai opri din chicotit. Dar eu abia daca auzeam vreo vorba din spusele matusii Batty, ingrijorata cum eram de faptul ca datoram atatia bani bancii.

Tocmai terminaseram de intins hainele la uscat pe sfori si intraseram in casa pentru a pregati mancarea, cand o alta masina pe aleea noastra, de data aceasta o masina mult mai veche decat masina bancherului, si nici pe departe la fel de luxoasa. Din ia Coborara Alvin Greer si nevasta-sa, Bertha. Am recunoscut cuplul mai varstnic de la biserica, desi nu facusem niciodata parte din cercul lor de prieteni. Detineau cateva zeci15 de acri de pamant la nord de Wyatt Orchards. Eram gata sa pun pariu ca aveau sa-mi pricinuiasca noi necazuri.

— Te cunosc! Exclama matusa Batty dupa ce-i invitasem pe cei doi Greer in casa. Tu esti micul Greer, nu-i asa? Alfred. Albert.

— Alvin.

— Exact! Am fost in aceeasi clasa la gramatica cu tine si cu sora-ta, Adelaide. Apuca maneca hainei domnului Greer si o examina indeaproape, apoi ii zambi larg. Vad ca in sfarsit ai invatat sa folosesti batista. Bravo! Cand era un tanc, explica ea doamnei Greer si mie, lui Alvin ii curgea mereu nasul si obisnuia sa si-l stearga cu maneca de la haina pana si-a facut un petic stralucitor pe ea.

Fata domnului Greer lua o culoare mai aprinsa decat un mar copt si m-am temut ca nu mai are mult pana face o criza. Dar chiar atunci Becky navali in bucatarie cu un ghem de lana cenusie si cu acul de crosetat. Ea si matusa Batty se indeletniceau din greu cu facutul pisicutelor pentru Arabella, iar Becky se dusese in salon pentru a cotrobai prin cosul meu de tricotat pentru niste lana.

— Am gasit culoarea asta, spuse ea zgomotos, apoi se bloca observand ca aveam musafiri.

— Becky Jean, spune-le „Buna ziua” domnului si doamnei Greer, am indemnat-o eu.

— Buna ziua, repeta ea, apoi continua sa sporovaiasca de parca ar fi fost un patefon care fusese tras peste masura. N-ar fi o culoare frumoasa pentru o noua pisicuta pentru Arabella? Matusa Batty tricoteaza pentru pisica noastra niste pisicute pentru ca ea-si doreste tare mult sa fie mamica – pisica, vreau sa spun, nu matusa Batty – si eu o sa i fac coditele. Flutura acul de croseta prin aer.

— Matusa Batty ma invata cum.

— Ce. Dragu. Doamna Greer se uita la ea de parca nu ar fi stiut ce sa creada din toate astea. Arabella se freca de picioarele ei torcand zgomotos. Bertha Greer era cunoscuta ca fiind cea mai mare barfitoare de toata biserica, asa ca nu avea sa treaca mult pana intregul DeeSprings avea sa afle ca cei din familia Wyatt isi pierdusera mintile

— Ne-ati putea acorda putin din timpul dumneavoastra, spuse Alvin Greer, pentru ca am venit sa discutam o chestiune foarte importanta, doamna Wyatt.

— Sigur. N-ati vrea sa mergem in salon? Doriti poate niste cafea?

— Nu, multumim. Se asezara unul langa celalalt pe sofaua cea buna din par de cal unde sezuse domnul Preston doar cateva ore mai devreme, aratand amandoi de parca tocmai inghitisera o coada de matura. Am dat-o jos pe imparateasa Estera de pe balansoarul meu sin-am asezat in fata lor.

— Am venit sa-ti facem o oferta, Elise.

— Eliza. Ma numesc Eliza.

— Da. Desigur. Am dori sa-ti facem o oferta pentru Wyatt Orchards, si cred ca vei fi de acord ca e una foarte corecta.

— O oferta? Dar livada nu e de vanzare.

I-am vazut pe cei doi schimband o privire inainte ca domnul Greer sa continue.

— Am inteles ca va confruntati cu niste. Aaa. Probleme financiare cu banca si.

— Nu inteleg dece v-ar privi pe dumneavoastra problemele mele financiare, domnule Greer. Si daca ati auzit de la domnul Preston, atunci nu era treaba dansului sa va spuna una ca asta.

— Haide, Eliza, nu te ambala asa.

— Toti oamenii din Deer Springs stiu ca banca da faliment, spuse Bertha Greer. Fiecare dintre noi suntem afectati de asta intr-un fel sau altul – unii si-au pierdut toate economiile, altii si-au vazut ipotecile declarate prescrise. Daca ai fi fost ieri la biserica, ai fi stiut si tu, pentru ca toti numai despre asta vorbesc.

Am lasat-o sa vorbeasca mai departe, prea stupefiata sa mai pot spune ceva.

— Toti stiu ca nu poti administra singura locul acesta, continua domnul Greer, si desigur nu vreau sa te vad pe tine si pe copiii tai aruncati in strada evacuati de banca. Asa ca ieri am discutat toate acestea cu pastorul Dill si cu cativa dintre prezbiterii bisericii, si toti au fost de acord ca iti ofer un pret corect. O afacere foarte corecta. Ii poti intreba si tu.

Nu vroiam sa vorbesc, temandu-ma ca nu cumva sa-mi tremure vocea sau sa ma trezesc ca izbucnesc in plans. Cum eu nu spuneam nimic, domnul Greer continua sa vorbeasca.

— Voi strange suficienti bani lichizi ca sa-ti acoperi datoria cu o plata in numerar completa, iar apoi proprietatea va fi a mea – toate livezile, hambarul de mere, echipamentele si asa mai departe. Iti ofer cinci mii de dolari pentru tot, pe care ti-i voi plati in rate anuale. Poti inchiria de la mine casa si grajdul vitelor si suficient pamant sa-ti ajunga pentru o gradina de legume, in schimbul unei taxe anuale – pe care ti-o voi scadea din pretul de achizitie, desigur. Astfel, vei avea si unde sa locuiesti pana cand vor creste copiii. Ei bine, nu ti se pare o afacere corecta? Zambi cu gura pana la urechi, insa zambetul era atat de nenatural pe fata lui care era atat de acra de obicei, incat semana cu un felinar scobit dintr-un dovleac.

— Livada aceasta face mult peste cinci mii de dolari, am baiguit eu.

— Pai, nu, de fapt in momentul de fata nu valoreaza mai mult de atat. In prezent, nimeni nu are bani sa o cumpere, iar bancile nu au bani de dat cu imprumut.

— Si-apoi, spuse Bertha incruntandu-se, Alvin si cu mine meritam o reducere de pret, pentru ca pastram livada in familie. Numele meu de fata este Wyatt, sa stii.

— Tatal Berthiei si tatal lui Frank Wyatt au fost frati, explica Alvin. Cei doi frati au crescut sub acelasi acoperis, si proprietatea ar fi trebuit sa fie impartita pe drept in doua intre ei atunci cand a murit batranul Isaac Wyatt. Niciodata n-am inteles cum de-au reusit Frank si tatal sau sa detina pana la urma toata livada.

— Toti sunt de acord ca livada ar trebui sa ramana in familie in loc sa ajunga pe mainile vreunui strain, adauga Bertha.

— Poate ca sunt o straina, am spus, luptandu-ma cu lacrimile, dar copiii mei nu sunt. Tatal lor a fost Samuel Wyatt si acest pamant este pe drept al lor. Nu pot sa o cedez acum asa.

— Ce varsta are cel mai mare baiat al tau? Noua, zece ani? Alvin Greer incepea sa-si piarda cumpatul, ceea ce probabil ii promisese sotiei lui ca nu avea sa se intample. E o mare responsabilitate sa conduci o proprietate mare ca aceasta, si pe cand va ajunge baiatul tau suficient de mare sa o conduca cu aceeasi pricepere ca si bunicul lui, livada aceasta va fi o ruina.

— Doamna Wyatt – Eliza, nu-ti dai seama ca eu si sotul meu dorim sa ne facem datoria de crestini si sa te ajutam sa iesi din necaz?

— Iti fac o oferta foarte corecta, adauga domnul Greer.

M-am ridicat in picioare, atat de manioasa ca-mi tremurau genunchii.

— Am nevoie de timp sa ma gandesc la toate astea. Va anunt cand m-am hotarat.

Le-am luat hainele din cuier si li le-am pus in brate. Erau poftiti afara fara sa fi obtinut semnatura mea in favoarea ofertei lor, si nu erau prea bucurosi de asta.

— E o oferta foarte corecta, repeta Greer iesind pe usa.

— Buna ziua, domnule si doamna Greer.

Dupa ce plecara, matusa Batty veni la mine cu o privire ingrijorata.

— Avem zi de vizite astazi, papusa? Pentru ca daca avem, ar trebui sa-i fac o baie lui Winky si sa-mi schimb si eu rochia asta.

— Nu, matusa Batty. Crede-ma, niciunul dintre acesti musafiri nu a fost invitat.

— Pai atunci se vede ca au mare tupeu sa vina aici neinvitati, nu? Niciodata nu l-am putut inghiti pe mucosul de Greer cel mic. Iti spun, maneca aia a lui iti facea scarba si numai daca te uitai la ea.

— Trebuie sa fug cu masina pana in Deer Springs, am spus, hotarandu-ma ce sa fac. Ai tu grija de Becky Jean si de domnul Harper pentru mine cat sunt plecata? Ma intorc inainte sa ajunga baietii acasa de la scoala.

— Sigur, papusa. Si-atunci organizam maine ziua de primit musafirii?

— Nu. Nu organizam nimic. Trebuia sa plec inainte sa ma exaspereze de tot.

Am scotocit prin biroul socrului meu si am scos toate lucrurile din seiful lui si toate hartiile lui importante, apoi am plecat in oras cu masina sa vorbesc cu John Wakefield, avocatul familiei. Domnul Wakefield avea o varsta metusalemica16 si probabil ca practicase avocatura inca din vremea cand Moise ii scosese pe evrei „din Egipt. Insa Frank Wyatt avusese incredere in el si asta spunea multe.

Secretara domnului Wakefield, care era cam la fel de batrana ca si el, ma conduse in biroul sau prafuit pentru a-l intalni, imediat ce i-am spus ca era vorba de o urgenta. L-am surprins pe sarmanul batranel motaind la biroul sau, asa ca am lasat-o pe secretara lui sa ne aduca cate o ceasca de ceai – chiar daca eram prea nervoasa sa-l pot bea – ca sa-i dau timp sa se trezeasca complet.

— Da. Da. Continua sa spuna, iar capul i se balanganea in toate directiile in varful gatului lui uscativ, de parca era mai-mai sa i se desprinda. Da. Ce pot face pentru dumneata, doamna Wyatt?

I-am spus totul despre preavizul dat de banca si i-am aratat scrisoarea. Apoi i-am relatat oferta pe care mi-o facuse Alvin Greer. Era dificil sa-mi stapanesc lacrimile pentru ca si acum eram atat de revoltata ca indraznise sa-mi ofere doar cinci mii de dolari pentru Wyatt Orchards, iar apoi se astepta din partea mea sa-i platesc chirie ca sa locuiesc in propria-mi casa.

— Nu stiu absolut nimic despre finantele socrului meu domnule Wakefield, am incheiat eu. Niciodata nu a avut incredere in mine cum a avut in dumneavoastra. M-ati putea ajuta sa gasesc o modalitate sa restitui acel imprumut bancar?

— Dati-mi cateva zile sa ma uit prin toate aceste hartii, spuse el. Va sun cand reusesc sa le pun in ordine.

— Nu am telefon.

— Da, da, asa e. Frank nu dorea sa aiba telefon. Reveniti atunci intr-o saptamana.

Am parasit biroul domnului Wakefield fara a simti vreo usurare.

CAPITOLUL 5

— Pun pariu ca te-ai saturat sa zaci acolo intins pe spate toata ziulica, ii spuse matusa Batty lui Gabe cand ii aduse micul dejun a doua zi dimineata. Cumparasem niste iod si alte doctorii de la farmacia din Deer Springs si ii ingrijeam piciorul. Continua sa faca febra usoara.

— Sa nu care cumva sa-ti vina idei sa-l scoti la plimbare, am spus, sau o sa i se deschida iarasi toata rana.

— N-ai vrea sa te ajut sa te ridici in sezut, il intreba ea, ca sa poti de exemplu sa citesti o carte?

— Pot sa ma ridic singur, spuse Gabe, ridicandu-se in capul oaselor. Nu trebuie sa va deranjati atata cu mine, matusa Batty – desi multumesc pentru ca sunteti asa de draguta.

— Nu-i nici un deranj. Biblia spune ca atunci cand Ilie a fost la capatul puterilor, ingerii i-au purtat de grija, asa ca ma gandesc ca noi toti am putea avea nevoie de cate-un inger din cand in cand, nu-i asa? Asa, acum spune-mi, Gabe, ce gen de carti iti place sa citesti? Incepu sa scormoneasca prin cea mai apropiata cutie. Se pare ca aici nu avem decat carti de aventuri. Care dintre astea te-ar interesa? Scoase doua carti si i le puse in brate. Dupa fata pe care o facu, ai fi spus ca ii inmanase o comoara regeasca.

— Ptiu! Danger in the Jungle17 si African Treasure18 de Herman Walters!

— Ai auzit de el? Intreba ea.

— Da' cine n-a auzit! E unul dintre cei mai cunoscuti autori de aventuri din perioada lui. Adoram cartile astea pe vremea cand eram copilandru! Cred ca le-am citit de-o suta de ori!

— O, atunci poate ai vrea sa citesti altceva. Se apleca sa scoata alte carti si le stivui pe pat langa el.

— Toate astea sunt de Herman Walters! Exclama Gabe surprins. Se apleca peste marginea patului pentru a se uita in cutie. Nu-mi vine sa cred! Cate carti dintr-astea ai?

— Am absolut fiecare carte pe care a scris-o vreodata.

— Si toate sunt pe deasupra editii princeps, spuse, rasfoind cateva dintre ele. Era la fel de emotionat ca un copil in dimineata zilei de Craciun. Uita-te la ele – sunt in stare exceptionala! Ai vreo idee cat valoreaza toate cartile astea?

— Sa vedem. Patruzeci si trei – ba nu, patruzeci si patru de cartii – la un pret mediu de saptezeci si cinci de centi vine. Incepu sa deseneze cifre prin aer pe o tabla imaginara, incercand sa faca inmultirea.

— Pentru un colectionar, sunt mult mai valoroase decat saptezeci si cinci de centi bucata, spuse Gabe. Mai ales daca e vorba de opera completa a lui Herman Walters. Sa nu care cumva sa le vinzi pe-o nimica toata, matusa Batty. Le-ai da de pomana.

Ea se uita tulburata si ingrijorata.

— Vai de mine! Ma tem ca le-am dat deja.

— Serios? Dar nu inteleg. Cum se poate ca le ai inca?

— Le-am dat un set lui Matthew si lui Samuel sa citeasca si am pastrat celalalt set pentru mine. Baietii le-au citit cu placere cand erau copii. Zambi amintindu-si.

— La fel si eu, murmura Gabe, continuand sa rasfoiasca una dintre ele. Am crescut cu cartile astea. Ele sunt unul dintre motivele pentru care m-am hotarat sa fac din scris scopul vietii mele.

— Pai, ce coincidenta, nu? Exclama matusa Batty. Acestea reprezinta opera vietii lui Herman! Imi amintesti putin de el.

— L-ai cunoscut pe Herman Walters? Intreba el cu uimire.

— O, da. Foarte bine. De fapt el a scris fiecare din aceste carti in casuta mea de piatra de langa helesteu.

Am hotarat ca era timpul sa intervin in discutie.

— E cam greu de crezut una ca asta, matusa Batty. A fost un scriitor foarte cunoscut, si.

— Extraordinar! Striga Gabe, intrerupandu-ma. Ai si toate cartile lui Betsy Gibson? Se aplecase peste marginea patului si scotocea prin a doua cutie de carti. Nu stiam ca domnisoara Gibson scrisese atatea carti!

— Da, a scris saizeci si doua de carti chiar acolo jos in casuta mea.

— Doar nu vrei sa-mi spui ca ai cunoscut-o si pe Betsy Gibson? Am spus eu sceptica.

— Da, a fost o prietena foarte apropiata de-a mea – dar sa nu spui la nimeni, bine, papusa? Va fi mica noastra taina.

Gabe si cu mine ne holbam la ea, nestiind daca sa o credem sau nu. Pe vremea cand fusesem mai mica, citisem fiecare carte a lui Betsy Gibson care-mi cazuse in maini. Erau povesti pline de Invataturi, despre tinere pline de viata care cautau aventura si dragostea – si de obicei invatau pe parcursul actiunii cate-o lectie morala importanta. In ziua cand coborasem din tren in Deer Springs, imi spusesem ca si eu puteam fi la fel de curajoasa ca si eroinele ei. Dar era oare cu putinta ca matusa Batty sa fi cunoscut cu adevarat autoarea tuturor acelor carti? Mi-am amintit biroul care ocupa intreaga ei sufragerie si uriasa masina de scris, mare cat toate zilele, tronand pe ea. Am scotocit intr-o a treia lada de carti.

— Cum e cu toti scriitorii astialalti? Am spus eu, punand-o la incercare. Jack London, Mark Twain, Charles Dickens. Si ei si-au scris cartile jos in casuta ta?

— Nu vorbi prostii! Nu i-am intalnit niciodata pe oamenii astia.

— Dar i-ai cunoscut pe Betsy Gibson si pe Herman Walters? Am intrebat eu.

— O, da. Foarte bine. Dar sa fiu sincera, intotdeauna mi-a placut domnul Walters putintel mai mult. Era cel mai aventuros dintre cei doi.

Gabe se lasa pe spate intre perne razand.

— Asta-i de necrezut! Cabanuta ta a fost un liman al activitati scriitoricesti pentru Herman Walters? Ei, acum chiar astept sa repar acoperisul.

Mi-am amintit vorbele care tocmai ii scapasera lui Gabe si mi-am vazut sansa de a afla mai multe despre el.

— Am observat fara sa vreau ca porti dupa tine o masina de scris, Gabe. Mi s-a parut un obiect foarte neobisnuit pe care te-ai astepta sa-l gasesti asupra unui vagabond. Si spui ca scrisul este si scopul vietii tale? Zambetul i se stinse de pe fata.

Matusa Batty batu din palme incantata.

— O, si tu esti scriitor? Ce minunat! Ce fel de lucruri scrii?

L-am vazut pe Gabe ezitand sa raspunda, dar dupa ce is plimba privirea de la cartea pe care o tinea in maini la matusa Batty, cu o admiratie vadita, ii marturisi in cele din urma:

— Sunt jurnalist. Fac munca de corespondent pentru Chicag Tribune si uneori si pentru Saturday Evening Post.

— Iar in momentul de fata te gasesti intr-un moment mai putin inspirat, intreba ea, sau esti deghizat?

— Ma documentam, matusa Batty. Scriu despre viata de vagabond, si despre toti oamenii interesanti pe care i-am intalnit in timp ce calatoream cu trenul.

— N-as fi ghicit niciodata! Spuse ea. Arati ca un vagabont veritabil cu parul acesta neingrijit – si chiar mirosi ca un vagabond!

— Multumesc, spuse el, zambind usor. Adevarul e ca sunt deja de o vreme buna pe drum, iar povestirea mea se apropie de sfarsit. Imi croiam drum inapoi spre Chicago pentru a inmana lucrarea editorului meu cand am patit nenorocirea asta la picior.

— Ei bine, de vreme ce vei mai fi la pat o vreme, spuse matusa Batty, de ce nu ti-ai scrie povestirea si ai pune-o de aici la posta? Mi-ar placea sa-ti dau o mana de ajutor. Ce ti-ar trebui, niste hartie de scris? Poate o masuta pe care sa-ti pui masina de scris? Putem aranja totul pentru tine, nu-i asa, papusa?

— Cred ca da, am spus. Matusa Batty facea ca totul sa para atat de usor, incat mie si lui Gabe ne era destul de greu sa o refuzam. Chiar in acea zi ea trase enorma ei masina de scris pana sus pe deal la casa mea, insistand ca era o masina mai buna decat micuta lui masina subreda, totodata aducand si-un teanc de hartie de scris. Gabe lucra toata saptamana, ori de cate ori ii permitea febra. Inca obosea foarte usor, si trebuia mereu sa se opreasca si sa se culce putin, dar apoi il reauzeam lovind tastele, iar uneori chiar pana la miezul noptii.

Cand m-am intors in oras pentru intalnirea pe care o aveam Cu domnul Wakefield, povestirea lui Gabe fusese incheiata. Matusa Batty o impachetase frumos si o luasem cu mine la oficiul postal din Deer Springs si am trimis-o la Chicago.

— Eliza, avem o problema. Primele cuvinte iesite din gura avocatului ma infiorara. Nu-mi trebuiau alte probleme. Aveam si-asa mai mult decat destule pe cap. Cum isi putea imagina Dumnezeu sa ma mai impovareze cu ceva?

— Stii ca socrul dumitale specula serios pe piata de marfuri? Intreba domnul Wakefield.

— Nu stiu nimic despre afacerile tranzactionale ale socrului meu. E la fel cu jucatul la bursa de actiuni?

— Cam asa ceva, dar implica speculatia mai degraba in privinta afacerilor fermiere decat a actiunilor unei corporatii. Din nefericire afaceristii de marfuri pot pierde mult mai mult decat bani atunci cand investesc – si se pare ca Frank si-a pierdut economiile de-o viata.

— Deci nu mai exista nici un fel de bani? Cum ii voi plati atunci datoria domnului Preston de la banca?

Fata mohorata a domnului Wakefield imi aminti de un copoi trist.

— Imi pare rau, dar banii vor trebui totusi achitati in termen de nouazeci de zile, in caz contrar, creditorii bancii vor intra in posesie. Unii oameni organizeaza licitatii si-si vand echipamentele pentru a strange bani. Dar trebuie sa te avertizez, tinand cont d depresiunea economica in care ne aflam, nu vei obtine nici pe departe pretul pe care il merita utilajele. Si ma tem ca asta e valabil si pentru pamantul pe care se afla ferma.

Am fost prea socata si surprinsa ca sa pot plange.

— Deci. Deci imi spuneti ca. In afara de livada si de utilaje, sunt falita?

Domnul Wakefield isi inchise o clipa ochii inainte sa continue. M-am intrebat daca cumva se ruga.

— Ma tem ca e chiar mai rau de atat, Eliza. Acum, stiu ca Sam intentiona ca ferma sa fie a ta si a copiilor, dar sotul tau a decedat inaintea tatalui sau, asa ca testamentul lui Frank are prioritate. Imi pare rau sa ti-o spun, dar Frank a lasat prin testament totul fiului sau mai mare, Matthew Wyatt. Proprietatea revine celui de-al doilea fiu al sau, Samuel, si familiei acestuia doar in cazul in care Matthew ar muri fara sa aiba vreun mostenitor. Testamentul lui Frank nu face nici-o referire la tine sau la copiii tai. Evident, testamentul a fost conceput cu mai multa vreme in urma.

— Ce vreti sa spuneti?

— Matthew Wyatt este mostenitorul de drept al fermei Wyatt Orchards, si nu dumneata. Pana renunta Matthew la orice pretentie asupra mostenirii sale, noi nu putem transfera titlul asupra nimanui altcuiva.

— Matthew? Dar e mort, nu?

— Pai, nu stiu. Am inteles ca Matthew s-a inrolat in Armata prin 1916 sau '17 si a luptat pe frontul din Franta, insa Frank nu a spus nimic despre el ca ar fi murit. Si-apoi, placa memoriala de la biserica insira numele tuturor barbatilor care si-au dat viata, iar numele lui Matthew Wyatt nu se afla printre ele. Speram tu sa stii unde s-a stabilit dupa incheierea razboiului, ca sa pot lua legatura cu el.

Mi-am scuturat capul.

— Nici sotul meu si nici tatal lui nu au vorbit vreodata despre el. Nici un singur cuvintel, asa ca intotdeauna m-am gandit ca probabil erau prea indurerati. M-am gandit ca Matthew murise si. M-am oprit, amintindu-mi cum facusem aceeasi presupunere si despre mama mea.

— Poate ca intr-adevar a murit, Eliza. Dar conform legii, va trebui sa vad un certificat de deces inainte sa pot transfera mostenirea lui asupra ta.

— Iar eu ce sa fac acum?

— Pai, te sfatuiesc sa te duci acasa si sa incerci sa dai peste ceva acte de familie. De exemplu sa te uiti daca n-a trimis cumva armata vreo nota cu privire la moartea lui, sau daca a existat vreo corespondenta cu Matthew de-a lungul anilor, poate cu o adresa de expeditor. Intre timp, eu voi trimite o adresa la Washington. Registrele lor ne vor spune daca Matthew a fost ucis in timpul actiunii sau daca a fost eliberat din serviciul militar.

— Cat timp va dura asta? Banca isi vrea banii in nouazeci de zile.

— Imi pare rau, dar va dura ceva timp. Si nu pot aprecia in nici un fel oferta lui Alvin Greer, pentru ca livada nu este pe numele tau.

Am fost usurata sa aud macar o veste buna. Nu vroiam sa-i vand livada lui Alvin Greer, chiar daca ne-ar fi lasat sa locuim acolo.

— Dar tot ce pot spune dupa ce-am analizat hartiile lui Frank, incepu domnul Wakefield cu tristete, totul apartine lui Matthew.

— Casa, pamantul, tractorul, si tot restul utilajelor. Chiar si camioneta.

Niciodata nu l-am urat pe Frank Wyatt atat de mult cum il uram in clipa aceea. Nu doar ca-i lasase pe copiii mei fara tata, dar acum ii lasa si fara mostenire, dand tot ceea ce le revenea lor de drept unui fiu nerecunoscator care plecase de acasa cu mult timp inainte.

— Si cum e cu toti anii in care sotul meu a lucrat pentru tatal lui, am strigat eu, ca un rob, in orice vreme, ca sa-l ajute sa administreze bine lucrurile la ferma? Cum e cu toata munca istovitoare pe care a facut-o Sam in timp ce Matthew era cine-stie-unde? Toate astea nu inseamna nimic? Sotul meu a murit lucrand pentru taica-sau, iar dumneata imi spui ca copiii mei nu primesc nimic?

— Imi pare rau, Eliza. Inteleg cum te simti.

— Nu, nu intelegeti! Livada aceea este casa mea, caminul copiilor mei! Ma luptam cu lacrimile, hotarata sa nu plang, dar o lacrima rebela imi aluneca pe obraz in ciuda eforturilor mele. Ochii domului Wakefield pareau si ei putin umezi.

— De indata ce dam de urma lui Matthew Wyatt, spuse el, voi face tot ce pot ca sa-l conving ca dumneata si copiii dumitale meritati o compensatie corecta pentru toata munca pe care a depus-o Sam. Dar sa fim realisti, doamna Wyatt, stii ca nu vei fi in stare sa administrezi Wyatt Orchards de una singura. Poate ca si Frank stia asta.

Singurul lucru pe care-l stiuse Frank fusese ca eu eram o straina, si ma urase pentru asta. Asa-l pedepsea pe Sam pentru ca nu se casatorise cu cineva instarit si pentru ca nu adaugase mai mult pamant la micul sau regat. Asta mi-era limpede. Dar nu puteam intelege cum era posibil ca un om sa-si dezmosteneasca propriii sai nepoti – carne din carnea lui, sange din sangele lui.

Cand am ajuns acasa, am zabovit in camioneta pe aleea din fata casei – camioneta lui Matthew – asteptand ca tulburarea mea sa se potoleasca inainte sa intru in casa. Imi venea sa scuip peste mormantul lui Frank Wyatt. Era asa de nedrept! Eram mai hotarata ca oricand sa nu renunt la pamantul acesta si la casa care erau ale mele de drept. Trebuia doar sa descopar ce se intamplase cu Matthew Wyatt. Dar dupa cum ma simteam acum, daca avea sa se dovedeasca ca Matthew era in viata, eram suficient de furioasa incat sa-l omor eu insami.

Am inceput prin a scotoci prin biroul lui Frank. Pastrase dosare ordonate cu fiecare tranzactie pe care o facuse, cu fiecare factura, fiecare chitanta din ultimii douazeci de ani, se pare. Dar nu exista nici macar o bucatica de hartie cu numele lui Matthew pe ea daramite vreo scrisoare cu o adresa la expeditor.

Cand mi-am terminat fara succes cautarile, am luat o scara si m-am urcat in pod. In timp ce cotrobaiam prin mormanele de mobila nefolosita, cutii prafuite si conducte de aerisire vechi, nu ma puteam abtine sa nu ma gandesc la comentariul pe care-l facuse matusa Batty la mormantarea lui Frank: in podul casei asteia s-a strans un imens noian de durere. Si ea nu cunostea nici jumatate din toata povestea.

Am scormonit printr-o gramada de lucruri, cautand vreun album vechi de poze, scrisori, sau orice alta amintire pe care as fi putut-o gasi si care sa mentioneze numele lui Matthew. Era mult prea frig ca sa stau prea mult pe-aici, asa ca am carat jos in salon orice cutie ce parea mai promitatoare.

— Ia te uita, spuse matusa Batty, scotand o poseta veche si turtita dintr-una din cutii. Asta a fost a surorii mele, Lydia. O, parca o si vad – cu poseta asta agatata de-un brat, si cu un flacau de celalalt. Doamne, cum ii placea fetei aleia sa danseze.

— Matusa Batty, vrei te rog sa te uiti impreuna cu mine la pozele astea? Am intrebat-o cand am reusit sa dau peste un album de poze de familie. Poate ca-mi poti spune cine sunt toti acesti oameni. Unele dintre poze aveau comentarii inserate pe sub ele, scrise cu cerneala alba pe carton negru, dar majoritatea nu aveau astfel de notite. Mi-am dat seama ca nu numai ca nu-l intalnisem niciodata pe Matthew Wyatt, dar nici nu vazusem vreodata vreo poza de-a lui.

— Asteapta sa-mi iau mai intai ochelarii. Ii gasi, apoi se aseza alaturi de mine pe sofa, cu Becky cocotata in poala ei. Toate rasfoiam impreuna albumul. Multi dintre astia sunt rudele lui Frank spuse matusa Batty in timp ce studiam primele cateva pagini.

— N-am stiut niciodata ca avea rude aici in Deer Springs pana mai ieri, am spus. Doamna Greer m-a surprins ieri cand a spus ca e verisoara lui Frank.

— O, pai mai sunt si altii prin zona. O stii pe Julia Foster nevasta serifului? Si ea e din neamul Wyatt.

— Exista si vreo poza de-a Lydiei pe aici? Am intrebat, rasfoind Prin album. Soacra mea era un alt mister pe care nu-l intelesesem Niciodata. Si Sam si taica-sau se inchideau de tot cand incercam sa Pun vreo intrebare cu privire la ea. Dar la o adica, nici eu nu aveam de gand sa raspund vreunei intrebari referitoare la Propriul meu trecut, asa ca am invatat sa nu dezgrop mortii.

— Stai sa vad. Uite, aici este sora mea, Lydia.

— O, ce frumoasa e! Femeia pe care o indica matusa Batty nu arata deloc ca nevasta robusta, muncitoare de fermier pe care ma aSteptasem sa o vad. Lydia era atat de atragatoare ca imi taie rasuflarea. Ma uitam pentru prima oara la fata soacrei mele, incapabila sa-mi dezlipesc privirea de la ea. Frumusetea ei avea ceva gingas, care intrupa in acelasi timp inocenta si farmec.

— N-ai fi spus niciodata ca noi doua suntem surori, nu? Spuse matusa Batty, chicotind ca pentru sine.

Am privit-o pe matusa Batty si am vazut putine asemanari cu sora ei, cu exceptia sprancenelor arcuite si a oaselor fragile. Am studiat ochii intunecati ai Lydiei si sprancenele ei gratioase, zambetul ei irezistibil, cautand vreo asemanare intre sotul meu si mama lui. Dar n-am gasit nimic. Sam fusese robust, cu barbia crestata a tatalui lui, cu parul blond si ochii albastri. Totusi, ceva legat de mama lui imi parea cunoscut, ca si cand as fi vazut-o inainte, desi stiam ca nu era asa.

Am revazut-o pe Lydia in cateva dintre pozele de pe paginile urmatoare, de obicei inconjurata de cei trei fii ai ei, la diferite varste. Era greu sa privesc pozele cu Sam cand era tanar, puternic si sanatos. Nu reuseam sa trec peste faptul ca Jimmy al meu semana atat de mult cu el. Aproape in toate pozele, Sam statea ca o umbra agatat de fratele lui mai mare, Matthew – la fel cum se agata si Luke de Jimmy, ca o codita.

Priveam iar si iar fiecare poza de-a lui Matthew Wyatt. Avea parul si ochii intunecati ai mamei lui, si arata cat se poate de diferit de fratele lui Sam tinand cont ca erau frati. Dar apoi, cel mai mic dintre ei, Willie, arata si el cat se poate de diferit. Stiam foarte sigur ca Willie murise. Ii vazusem mormantul in cimitirul familiei langa cel al Lydiei si al lui Frank – langa mormantul lui Sam al meu.

Potrivit datelor de pe piatra funerara, se pare ca murise cand avea noua ani – varsta lui Jimmy. Matusa Batty arata spre poza lui.

— Aceasta este probabil ultima poza pe care i-au facut-o vreodata lui Willie, spuse ea trist.

— Cum a murit el? Am intrebat-o. Am uitat ce mi-a povestit Sam.

— Sarmanul copil. S-a spart gheata sub el pe helesteu intr-o Iarna si s-a inecat.

Am simtit cum ma furnica pielea auzind ciudata coincidenta, de parca as fi cazut chiar eu in apa rece ca gheata. Era acelasi mod in care murise fratele cel mic din povestea lui Gabe Harper.

— Ai fost acolo cand s-a intamplat? Am intrebat-o.

Ea se foi incurcata pe sofaua tare.

— Pai, stii ca helesteul e chiar in spatele casei mele. Aud tot felul de lucruri care se petrec pe acolo.

— Ai auzit ce s-a intamplat cand s-a inecat Willie?

Matusa Batty o dadu bland pe Becky jos din poala ei si ii intinse geanta turtita ca sa se joace cu ea pe podea, la picioarele noastre. Apoi isi scoase batista inflorata din maneca jerseului ei galben si incepu sa o framante.

— Cei trei baieti se dadeau cu saniile pe dealul din spatele casei mele – la fel cum fac cei trei copilasi ai tai. I-am auzind chiuind si tipand, iar apoi se facu dintr-odata liniste. M-am gandit ca probabil se dusesera acasa. Dar cand m-am uitat pe geam, i-am vazut pe Matthew Si Pe Willie stand langa helesteu. Baietilor le place sa patineze pe helesteu odata ce ingheata cu adevarat. Ma tem ca asta au incercat ei sa faca in ziua aceea, si stiu ca era prea devreme, la inceputul lunii decembrie ca sa fie sigura gheata.

Am simtit un nou fior de gheata fulgerandu-ma in timp ce ea repeta detalii identice cu cele ale povestirii lui Gabe.

— Am incercat sa ii strig din usa, continua matusa Batty, dar ei nu m-au auzit. M-am dus sa-mi iau haina si cizmele – si cand am ajuns afara, Matthew era isteric, tipand ca Willie cazuse in apa prin gheata, si-mi spunea mereu: „Salveaza-l! Salveaza-l!” Am facut tot posibilul sa nu-l las pe baiat sa se arunce dupa el. Am adus cat am putut de repede ajutoare, dar a fost prea tarziu. Simteam amaraciunea in vocea tremuratoare a matusii Batty.

Sarmanul copil. Si biata, biata Lydia.”

Imi parea rau ca tulburasem apele unei asemenea amintiri dureroase, dar trebuia sa mai aflu ceva.

— A fost Willie favoritul lui Frank Wyatt? Am intrebat.

— A fost condamnabil felul in care-l prefera pe acel baiat si in care isi varsa mania peste ceilalti doi. Erau gelosi de moarte pe cel mic, si cine i-ar putea invinui. Sarmanul Matthew se simtea atat de raspunzator de ce s-a intamplat cu micul Willie, ca nu contenea sa spuna ca era vina lui. I-am spus sa taca! Sa nu o spuna niciodata in fata tatalui sau!

— Era adevarat? Accidentul s-a petrecut din vina lui Matthew?

— Adevarul este ca Frank Wyatt l-a ucis pe Willie cu favoritismul lui.

Doar cineva il mai stie, dar nu cred ca ea va vorbi vreodata, scrisese Gabe. Inima incepu sa-mi bata navalnic in piept, ca un cal de curse. Ce era daca in spatele acelui par soios si a barbii neingrijite – ce era daca Gabe Harper era in realitate Matthew Wyatt?

Mi-am amintit modul in care statuse in bucataria mea in acea prima seara, amintindu-mi imediat de Sam al meu. Isi plecase si crestetul si se ruga inainte de mancare cum facea si Sam intotdeauna. Si stiuse exact lucrul care trebuia facut in grajd. Avusese Si o privire vinovata cand il intrebasem de unde stiuse ca ma numeam Wyatt. M-am infiorat din nou.

Am rasfoit incet albumul cu poze, privind atent fata lui Matthew in fiecare poza, cautand asemanari cu omul paros din dormitorul meu de rezerva. Nu spusese matusa Batty inca de prima data cand l-a vazut pe Gabe ca ii parea cunoscut? Iar el o numise matusa Batty cu prea mare usurinta ca sa fie un strain.

Poate ca de aceea refuzase Gabe sa fie vazut de un doctor – poate ca avea vreo cicatrice sau vreun semn din nastere sau ceva ce ar fi putut fi recunoscut de medicul familiei, poate chiar cicatricea de pe piept. Si poate ca de aceea Gabe se enervase atat de rau cand ii spusesem ca ii cotrobaisem prin lucruri. Nu dorise sa aflu adevarul.

Dar de ce toata discretia asta, mai ales acum cand si tatal si fratele lui murisera? De ce nu pasise pur si simplu inainte si sa spuna cine era, daca toate astea erau adevarate? Nu-l prea puteam intreba direct fara sa trebuiasca sa recunosc ca-i citisem jurnalele intime. Si-apoi, nu aveam nici-o idee cum avea sa reactioneze daca descoperea ca intreaga casa si livada erau acum ale lui. Ni le-ar fi luat? Si sa ne zvarle afara in zapada? Si-mi puteam deja imagina, Gabe – sau Matthew, sau oricare ar fi fost numele lui – avea o sotie si o familie proprie undeva aiurea, care abia asteptau sa se mute in casa noastra.

— Matusa Batty, ce s-a ales de Matthew? Am intrebat-o in cele din urma.

— Matthew? Privi in jur prin incapere cu o fata ingrijorata, de parca tocmai l-ar fi vazut prin preajma, iar acum ii pierduse urma. Apoi se dezmetici. Nu, tanarul acela de acolo se numeste Jimmy, spuse ea cu voce tare. Matthew a intrat in armata si s-a dus in Franta la razboi.

Razboiul. Gabe purta o gamela a armatei americane in sacul lui.

O parte din mime isi dorea ca Gabe sa fie Matthew ca sa plateasca ipoteca si sa ma ajute sa fac toata treaba, dar o parte din mine se temea ca copiii si cu mine ne-am putea pierde casa – si una ca asta nu aveann sa ingadui niciodata sa se intample.

— Razboiul s-a incheiat acum mai bine de zece ani, matusa. Ce s-a intamplat dupa aceea cu Matthew? Ai vreo idee? S-a intors vreodata acasa?

Matusa Batty se incrunta de concentrare.

— Matthew era inca in Franta cand a murit mama lui. I-am scris sa-i spun ca se stinsese. Lydia imi daduse adresa lui si ma rugase sa-i scriu inainte. Inainte sa ne paraseasca. Aveam impresia ca erau mai multe de spus decat era dispusa matusa sa spuna. Am asteptat.

— Matthew mi-a scris doar o singura data, spuse ea. Mi-a multumit pentru ca-i transmisesem stirea si m-a rugat sa am grija de Sam. Atat – o singura scrisoare mica. Nu cred sa mai fi auzit cineva ceva de atunci de el.

— Mai ai scrisoarea aceea? As putea s-o vad? Stiam deja cum arata scrisul lui Gabe. Puteam cu usurinta sa le compar pe cele doua.

— Nu stiu daca am pastrat scrisoarea aceea sau nu. Dar cred ca as Putea sa caut. E importanta?

— Da, foarte importanta. Dar stiam ca ii ceream imposibilul tinand cont de halul in care se afla casa matusii Batty in acel moment. Daca ar fi murit Matthew in Franta, am intrebat-o, ti-ar fi sPus Frank Wyatt ceva?

— Niciodata! Frank n-a mai schimbat o vorba cu mine din noaptea cand a incendiat casa tatalui meu. El a incendiat casa tatalui tau?

Da, absolut! A vrut sa planteze niste piersici pe acea parcela, iar casa mea ii statea in drum. O, a incercat sa-i faca pe toti sa creada ca a fost un accident, dar eu stiu adevarul. Papusa, iti spun – asa de sigur cum cresc merele pe ramurile merilor, Frank Wyatt a provocat acel foc. De atunci am fost nevoita sa locuiesc in casa cea mica.

Imi povestea o istorie despre care nu stiusem niciodata nimic, si nici nu eram prea sigura ca vroiam sa stiu. Ma temusem de socrul meu inca de prima oara cand l-am intalnit. Mai tarziu am inceput sa-l urasc pentru ca-l lasase pe Sam sa moara. Intotdeauna Insistase ca matusa Batty era ticnita. Acum ma intrebam pe cine trebuia sa cred pe cuvant.

— Ca veni vorba, spuse ea, nu m-ar mira sa aflu ca Frank Wyatt mi-a facut acoperisul sa se prabuseasca.

— Dar a murit anul trecut in noiembrie. Cum ar putea.

— O, nu-l cunosti asa cum l-am cunoscut eu, papusa! Ar fi taiat cu fierastraul anumite sipci ale acoperisului si apoi nu mai trebuia decat sa astepte sa cada ninsoarea.

Am oftat obosita. Acum aveam mai multe intrebari decat avusesem inainte sa incep sa caut raspunsuri. Cum aveam sa descalcesc vreodata harababura asta? Am intors ultima pagina a albumului si am gasit ultima poza a lui Matthew. Parea sa aiba cam optsprezece ani, si statea alaturi de fratele sau Sam. In spatele lor se afla proaspata inscriptie zugravita pe partea laterala a grajdului: Wyatt Orchards – Frank Wyatt Fiii, Proprietari. Am scos cu grija fotografia si i-am dat-o matusii Batty.

— Trebuie sa-l gasesc pe Matthew, matusa Batty. Ai vreo idee ce s-o fi intamplat cu el?

Matusa Batty nu-mi raspunse. Gandurile ii rataceau prin alte locuri si timpuri. In tacere, am auzit un tren de marfa trecand cu viteza pe langa livada. Sunetul de jale al fluierului imi aminti, cum o facea intotdeauna, de toti acei ani in care tanjisem dupa un camin. Cutreierasem tara in lung si-n lat in trenuri, privind luminile care insufleteau geamurile caselor pe langa care treceam, visand la o familie si o casa precum acelea. Ma hotarasem cu zece ani in urma sa pun mana pe Wyatt Orchards si sa o fac a mea, fara a-i cunoaste tainele si durerile, fara a fi pregatita pentru toate cate le primisem.

Dar acum trebuia sa ma gandesc la cei trei copii pe care-i aveam – copii pentru care eram gata sa ma jertfesc si sa mor.

Trebuia sa gasesc o cale prin care sa le asigur traiul, prin care sa le pastrez casa care le apartinea. Trebuia sa dovedesc ca MattM Wyatt era mort.

— Te rog, matusa Batty. Daca stii ceva despre Matthew, te rog spune-mi.

Se incrunta.

— Daca vrei sa intelegi ce s-a intamplat cu Matthew, va trebui mai intai s-o intelegi pe sora mea, Lydia.

— Spune-mi orice crezi ca m-ar putea ajuta. Nu vreau sa pier livada asta. O vreau pentru copiii mei. E caminul lor – caminul meu.

Ma privi patrunzator, o unda de manie umbrindu-i deodata trasaturile.

— Esti sigura ca vrei sa pastrezi livada asta pentru acesti copilasi? Pretul este foarte mare, sa stii.

— Stiu. Omul de la banca mi-a cerut cinci sute de dolari, si daca nu ii platesc in termen de nouazeci de zile, pierdem tot.

Imi intoarse spatele.

— O, te va costa mult mai mult de atat. Deja i-a costat viata pe cei dragi ai mei.

PARTEA a II-a.

POVESTEA LYDIEI.

Deer Springs, 1894 „Trebuie sa ne fim ingeri unii altora, sa ne oferim unii altora putere si consolare. Pentru ca abia cand vom intelege pe deplin ca potirul vietii nu este doar o cupa a suferintei ci si una a bucuriei, abia atunci vom fi in stare sa-l sorbim.”

Henri Nouwen.

CAPITOLUL 6

Sora mea, Lydia, era cea mai frumoasa fata din Deer Springs – iar eu cea mai banala. Lydia putea petrece ore in sir admirandu-se Un fata oglinzii, insa eu imi intorceam capul ori de cate ori treceam prin preajma vreuneia, pentru ca uram ceea ce vedeam. Aveam fata la fel de rotunda si de stearsa ca un fursec fraged, cu un nas ca al unui imparat roman, infipt drept in mijlocul ei. Iar trupul meu – ei bine, trupul meu ar fi trebuit sa fi ajuns la maturitate cand imi sarbatoream a douazecea aniversare, dar pe-atunci eram la fel de diforma si cu pieptul la fel de plat ca al unei scolarite. Mama ma cicalea mereu cu mersul meu garbovit, amenintandu-ma de fiecare data ca aveam sa-mi distrug coloana vertebrala daca nu imi indreptam tinuta. Dar tachinarile colegilor mei de scoala si porecla pe care mi-o castigasem de „Betty Grasuna” imi tiuia mai tare in urechi decat oricare dintre amenintarile mamei mele. Eram mica si grasa, si cu asta basta!

Parul meu ce-mi ajungea pana pe umeri nu era castaniu ca al Lydiei, sau auriu sau de culoarea mahonului sau de vreo alta nuanta fascinanta ca al eroinelor din romanele mele preferate. Era de un cafeniu sters, ca blana de soarece. Carliontii neregulati imi inconjurau fata ca un hatis, refuzand sa stea strans pe cap. Ochii imi erau incadrati de niste sprancene groase, stufoase, si nu erau intunecati precum ochii Lydiei, care aveau un luciu elegant de catifea aramie. Nu aveau nici culoarea interesanta a alunei sau a caramelului, sau a lemnului de santal. Erau de un caprui obisnuiti o culoare pamantie. Nici nu era de mirare ca singurele lucruri pe care le stiam despre dragoste si romantism proveneau din carti.: Nici nu era de mirare ca nu avusesem nici un prieten pana cand m-a curtat Frank Wyatt. Lydia era cea care atragea admiratia si prietenia baietilor la fel cum atragea floarea de mar albinele.

Lydia era cu saptesprezece luni mai mica decat mine, si inca de cand implinise paisprezece ani avea forme voluptoase care erau mai unduitoare decat un drum de tara. Daca n-ar fi fost cea mai buna prietena a mea, cu siguranta as fi urat-o. Ca surori, nu puteam fi mai apropiate decat eram, silite fiind de parintii nostri, aspri si pragmatici sa cautam afectiunea si consolarea una la cealalta. Ei refuzasera continuu sa ne mangaie si sa ne dezmierde, de teama ca am putea deveni niste rasfatate si razgaiate.

Convingerea mamei mele era ca „Copiii au nevoie de ordine si disciplina in viata lor si nu de razgaieli prostesti.” Raspunsul ei obisnuit la toate durerile si tristetile noastre era, „Ia mai termina cu vaicarelile.”

Tata se casatorise cu mama, o fata batrana ce era invatatoare intr-o scoala, pe cand avea ea treizeci si cinci de ani, iar el patruzeci si doi. Prima sotie a tatii si cei doi fii ai lor murisera intr-o epidemie de holera, iar el sperase sa mai dea nastere unui fiu care sa-i mosteneasca pamantul. In schimb, fusese ingrozitor de dezamagit sa se trezeasca pricopsit cu doua fete. Iar dupa nasterea, deosebit de grea in pozitie pelviana a Lydiei, mama l-a expulzat spontan pe tata din dormitorul ei, transmitandu-i astfel foarte limpede ca nu avea de gand sa-i mai daruiasca vreun alt copil.

Tandretea si simpatia fiind atat de greu de castigat in casa noastra, Lydia si cu mine am invatat sa ne bizuim una pe cealalta, „Eu voi fi ingerul tau pazitor”, Betsy, mi-a promis ea, „iar tu poti fi ingerul meu.” Cand eram de opt ani si jumatate si ea de sapte, am jurat ca ne vom purta de grija una alteia, si ne-am pecetluit juramantul cu o „apucare de degetel”19. Nu ne-am dezamagit vreodata.

De aceea m-am adresat Lydiei complet distrusa dupa ce absolvisem clasa a opta a scolii de gramatica, iar tata ma informase care urma sa fie in continuare cursul vietii mele. Ma solicitase din mijlocul lecturii romanului meu si de pe balansoarul meu de pe Veranda din fata a casei, intr-o zi calduta de vara si m-a chemat in salonul nostru din fata. Era o incapere mohorata, fara culoare, cu Carpete uzate pe podea si cu imagini triste atarnate de peretii tencuiti si goi, o incapere in care te lua frigul chiar si in timpul verii. Traiam intr-o vreme a zorzoanelor ornamentale victoriene – sofale din par de cal intesate cu ciucurasi si tapitate cu matase si damasc, bufete unicate cu vitrine din sticla, umplute pana la refuz cu tot felul de obiecte ornamentale si zorzoane, tapete incarcate, papusi si fete de masa crosetate – dar casa noastra de la ferma era la fel de simpla si rece ca si posomoratii mei parinti. Nu aveam gramofon sau stereoscop sau lanterna magica20 – nici macar pian sau o orga de casa. Sunetul orologiului ticaind trecerea timpului ne acompania in serile cand sedeam pe piesele simple de mobilier desperecheate de care se descotorosisera altii. Acolo mi-a impus tata sa iau loc in acea dupa-amiaza calda, si din gura lui, planurile pe care si le facuse cu privire la viitorul meu avura efectul clopotelor ce anuntau o inmormantare.

— Am hotarat ca iti vei continua educatia de la toamna, ma informa el. Vei deveni profesoara la scoala, la fel ca maica-ta.

— Dar eu nu vreau sa fiu o profesoara! Am sarit eu. In mintea mea plina de imaginatie dar naiva, visasem cu ochii deschisi sa ma mut in New York City si sa ma fac reporter la ziar, la fel ca idolul meu, Nellie Bly21. Oroarea pe care o resimteam la gandul de a fi prinsa cat era ziulica de lunga in capcana unei incaperi dezolante de scoala cu doua duzini de copii prostanaci fermieri, ma facu sa raspund inapoi pentru prima oara in viata mea.

— Te rog, tata, nu ma fa sa devin profesoara la scoala. Vreau sa ma fac reporter la ziar si sa scriu in New York World la fel ca Nellie Bly.

— Nici nu ma gandesc. O astfel de cariera nu este potrivita pentru o femeie tanara, si nici New York City nu este un oras potrivit in care sa locuiesti. Vei deveni profesoara.

Discutia era incheiata. Era inutil sa incerc sa ma cert cu el. Aveam mai mari sanse sa invat sa zbor. El era tatal meu, iar eu trebuia sa ma supun. Tatii erau dumnezei in propriile lor familii,! Hotarand momentul cand trebuia sa ne trezim, si cand sa ne culcam, cu cine trebuia sa ne intalnim si cu cine nu, ce gandeam, cum ne purtam, cum ne simteam. La fel cum vaca nu-si putea alege momentul cand sa fie mulsa, nici eu nu aveam mai multa putere sa-mi hotarasc cursul vietii sau viitorul. Era inadmisibil sa-l infrunt pe tata. Asa ca mi-am varsat durerea si dezamagirea pe umarul Lydiei mai tarziu, in seara aceleiasi zile.

— Nu plange, Betsy. Este o cinste sa fii profesoara la scoala, incerca ea sa ma asigure. Nu-mi spuneai tu ca si Nellie Bly a studiat candva pentru a deveni profesoara?

— Pai. Da, pana cand a murit tatal ei si i s-au terminat banii.

— Vezi? Si tu poti deveni reporter la ziar, la fel ca ea.

— Atunci nu mi-am pierdut toa. Toata speranta? Am intrebat-o printre sughituri. Am luat batista pe care mi-a intins-o Lydia si mi-am suflat in ea varful ascutit al nasului.

Eram in dormitorul nostru de la mansarda unde ne impartaseam secretele si unde imparteam un pat dublu, o masuta veche cu trei sertare si un dulap neterminat plin de soareci. Ne mutaseram patul la mijlocul peretelui, inghesuit intre cele doua geamuri ale lucarnei, ca sa putem privi cerul si stelele noaptea, cu toate ca geamurile cu un ochi erau atat de expuse curentului in timpul iernii, incat uneori se facea gheata si pe partea din interior a geamului. Invatasem demult sa ne ridicam cu atentie din pat dimineata ca sa nu ne izbim crestetul de tavanul inclinat. Pe cat era de friguroasa incaperea iarna, pe-atat de inabusitoare era vara cand soarele incingea peste zi acoperisul subtire din tabla de deasupra capetelor noastre. In acea seara calda de vara, in timp ce eram strans imbratisate in camasile noastre de noapte din bumbac, Iar bratele transpirate ni se lipeau de parca ar fi fost unse cu aracet.

— Deloc! Spuse Lydia. Tata stie ca tu ai mostenit toata inteligenta care era de mostenit in familia noastra, asa ca se asigura ca primesti o educatie de calitate. Ia uita-te la mine – eu sunt atat de saraca la minte ca poate n-o sa termin nici opt clase. Tot ce voi sti eu sa fac vreodata va fi sa fiu sotie si mama. Cel putin sa fii profesoara e ceva incantator.

— Ha! Si-atunci de ce sunt toate invatatoarele fete batrane?

— Tu n-o sa ajungi fata batrana, Betsy, spuse ea mangaindu-mi pe spate parul rebel. Vei gasi un barbat deosebit care.

— Nu vreau nici un barbat! Eu vreau sa fiu reporter la ziar si sa fiu la fel de indrazneata si de curajoasa ca si Nellie Bly. Vreau sa demasc toata coruptia si nedreptatea si sa schimb lumea cum a facut si ea.

Nellie Bly avea douazeci si trei de ani, iar eu paisprezece cand se declarase bolnava mintal pentru a putea scrie despre viata dintr-un faimos sanatoriu pentru femei. Indrazneala ei ii adusese o slujba la The New York World si ii lansa cariera plina de aventuri ca reporter de stiri senzationale. Adoram sa citesc despre toate explorarile ei – pozand drept mama necasatorita pentru a demasca comertul de copii, dandu-se drept hoata pentru a privy dincolo de gratiile inchisorii din New York City, si asa mai departe. Intr-o perioada in care majoritatea femeilor erau simple podoabe agatate de bratul sotilor lor, Nellie era o femeie independenta, indraznea sa paseasca in lumea barbatilor si sa dovedeasca ca era la fel de buna ca si ei – poate chiar mai buna.

Dar visul meu de a deveni un reporter de stiri mai trebuia sa astepte. Am continuat scoala din toamna aceea si m-am pregatit sa devin profesoara, asa cum stabilise tatal meu. Cand eram in cel de-al doilea an acolo, Nellie Bly traise cea mai mare aventura a vietii ei: calatorise in jurul lumii, de una singura, incercand sa doboare recordul eroului lui Jules Verne din inconjurul lumii in optzeci de zile. Timp de doua luni si jumatate o lume intreaga a urmarit cu sfintenie progresele facute de ea in timp ce-si croia drum pe uscat si pe apa, revenind in New York dupa doar saptezeci si doua de zile, sase ore, unsprezece minute si paisprezece secunde. Era cea mai faimoasa femeie din lume, si-mi doream sa fiu la fel ca ea.

Profesorul meu preferat, domnul Herman, stia cat de mult imi placea sa citesc despre Nellie si intotdeauna imi aducea New York World de indata ce-l termina de citit. Mi-am facut un album in care am strans taieturi din ziare cu toate aventurile ei si am umplut caiet dupa caiet cu propriile mele aventuri imaginare. Cand nu scriam, citeam, devorand cartile imediat ce mi le imprumuta domnul Herman.

— Betty, esti cea mai buna eleva a mea, mi-a spus el intr-o zi, dupa ce terminasem de citit Sense and Sensibility22, dar ma ingrijoreaza cum vei face fata la viata de profesorat. Sincer sa fiu, esti atat de firava si cu o voce atat de subtire, incat ma tem ca elevii te-ar putea lua drept una de-a lor.

Acesta era felul lui politicos de a-mi spune ca eram ridicol de scunda si extrem de timida – iar copiii dezordonati ai fermierilor aveau sa stearga pe jos cu mine.

— Domnule Herman, eu de fapt nici nu-mi doresc sa fiu profesoara, i-am marturisit eu. Asta a fost ideea tatalui meu. Ce-mi doresc eu cu adevarat e sa devin reporter de stiri la fel ca Nellie Bly.

Cazu putin pe ganduri inainte de a-mi raspunde.

— Si aceasta ar putea fi o cariera dificila, pentru cineva asa de. De retinuta cum esti tu. Ar fi putut adauga „inocenta” sau „naiva” sau „ingrozita pana si de propria-i umbra”. Desi imi placea sa citesc aventurile lui Nellie Bly, adevarul era ca as fi lesinat pe loc daca m-as fi trezit vreodata eu insami in vreo aventura.

Domnul Herman probabil imi vazuse barbia tremurand si ochii umplandu-mi-se de lacrimi, pentru ca s-a grabit sa adauge:

— Nu ma intelege gresit. Esti o scriitoare foarte talentata, Betty. Imi face placere sa citesc tot ce ai scris. Lucrarile tale sunt cu mult, deasupra celor ale colegilor tai de clasa. Doar ca parerea mea e ca nici munca de investigatii a unui reporter nu este cu adevarat ceva care sa ti se potriveasca.

— Uneori scriu poezii, am izbucnit eu. El zambi usor.

— Da, te vad mai degraba ca pe o Elizabeth Barrett Browning23 decat ca pe o Nellie Bly.

— Ati vrea sa cititi cateva din poeziile mele?

— As fi onorat.

Dar nu am avut niciodata sansa sa-i arat poeziile mele sau sa-mi termin studiile sau sa devin profesoara – si cu atat mai putin reporter de stiri. Mama s-a imbolnavit in anul cand am implinit optsprezece ani, iar tata m-a silit sa renunt la scoala pentru a o ingriji si pentru a avea grija de treburile casei. Lydia avea un post bun pe atunci, lucra la magazinul universal Dry Goods din Deei Springs, iar tata nu avea de gand sa renunte la cecul pe care i-l aducea ea saptamanal acasa.

Nu cred ca Lydia lucra prea mult acolo la magazin. Patronul o posta pur si simplu in spatele tejghelei si-o punea sa zambeasca iar magazinul concurentei de peste drum a ajuns in pragul falimentului. Fiecare vanzator ambulant sau fiu de fermier care trecea pragul magazinului, se indragostea instantaneu de ea si incepea sa cumpere orice i-ar fi oferit. Nu trebuia decat sa-i dai Lydiei vreo douasprezece umbrele intr-o zi torida, si pana la pranz ti le-ar fi vandut pe toate. Ea era cea mai pretioasa achizitie a magazinului, iar ei stiau asta.

Nu ma deranja prea tare ca trebuia sa stau acasa sa o ingrijesc pe mama. Ii placea sa-i citesc cu voce tare cand era treaza, iar cand dormea aveam timp pentru propriile mele proiecte intr-ale scrisului – desigur, dupa ce gateam si terminam cu treburile casei si cu rufele de spalat.

Uneori ma simteam singura, dar Lydia ma distra in fiecare, seara cu povestioarele ei vesele despre toate micile barfe din Deer Springs. Avea darul sa-mi povesteasca cum i-a vandut un yard de material cartitoarei batrane Myrtle Barstow si sa ma faca sa rad pana ma durea burta. Apoi ma intreba:

— Ai scris vreo poezie astazi, Betsy? Trebuie sa-mi citesti una din poeziile tale. Lydia m-a incurajat intotdeauna in cariera mea de scriitoare.

Cele mai multe poezii ale mele descriau lumea mea foarte limitata – livada si transformarea ei cu fiecare anotimp, sturzii si veveritele ce se hraneau cu semintele pe care le imprastiam pentru ele, cerboaica si cei doi iezisori ai ei adapandu-se din helesteul nostru cand se lasa seara. Dar intr-o zi Lydia a copiat doua dintre poeziile mele cu scrisul ei frumos si m-a convins sa le trimit unei reviste.

— Jur ca daca nu le trimiti tu, o fac eu! Mi-a spus ea lovind hotarata cu piciorul in podea. Lydia lucra zi de zi in lumea reala si invatase sa-si presare vorbele cu expresii scandaloase ca „jur” si Doamne sfinte!”

Cand in cele din urma m-am lasat induplecata, m-a ajutat sa mpun o scrisoare de insotire care suna la fel de increzatoare si sigura cum era si Lydia de obicei, si nu blajina si umila ca mine. Am incolacit degetele mici de la mana pentru a-mi aduce noroc si am pus poeziile la posta. Spre marea mea surprindere, Garden magazine a publicat una dintre ele si m-a rugat sa le trimit si altele.

Lydia si cu mine am dansat, am plans si ne-am strans in brate de bucurie. Plata mea a constat doar in doua numere gratuite ale revistei, dar ce-mi pasa. Ma umplea de incantare sa vad numele meu – poeziile mele – publicate pentru intaia oara. A doua zi, Lydia a adus acasa saptamanalul Deer Springs News. Ii zambise baiatului care distribuia ziarele, iar el ii daruise unul pe gratis.

— Tine, e pentru tine, mi-a spus ea. Trebuie sa scrii ceva la ziar. I l-am intins imediat inapoi.

— Nu pot scrie nimic pentru rubrica de Stiri. Cum as putea fi un reporter de investigatii cand toata ziua stau inchisa la ferma, departe de oras? Parca si vad titlurile: „Scandal descoperit in cotetul gainilor lui Fowler” sau poate „Nemaipomenita tarasenie in grajdul lui Betty.”

— Scrie-i o scrisoare editorului, Betsy. Nu-mi spuneai tu ca asa a Inceput si Nellie Bly?

Lydia avea dreptate. Se spunea ca Nellie citise un articol din Pittsburgh Dispatch care afirma ca femeile erau complet inutile in afara exclusiva a casatoriei. Revoltata, Nellie a scris o replica violenta care l-a amuzat intr-atat pe editorul de la Dispatch, incat i-a oferit un loc de munca.

— Dar nu exista nimic in Deer Springs News care sa merite vreo replica arzatoare, am oftat eu dupa ce il citisem pe indelete, si chiar daca ar fi, editorul nu prea pare sa aiba simtul umorului. Ma indoiesc ca l-as putea amuza eu.

Impotriva tuturor protestelor mele, Lydia alesese un scurt pasaj pe care-l scrisesem despre venirea primaverii intr-o livada de meri Si i-o trimisese editorului. Am fost emotionate amandoua cand am fost platita de catre ziar cu 1,75 dolari pentru articol, primul meu cec de incasari. Cu degetelele in aer, sarbatorind, i-am facut cinste Lydiei cu o inghetata de zile mari la magazinul de racoritoare din oras. Zambetul Lydiei l-a vrajit intr-atat pe tanarul din spatele tejghelei, incat ne-a dat la amandoua portii duble la pretul uneia.

Mama nu si-a mai revenit niciodata din boala ei. Dupa ce a zacut la pat aproape doi ani, s-a stins din viata in anul in care implineam 20 de ani. Sanatatea tatalui incepuse, de asemenea, sa se deterioreze, iar la varsta de saizeci si trei de ani ii era din ce in ce mai greu sa faca fata lucrului greu de la ferma. Confruntat cu propria sa vremelnicie, a recunoscut datoria pe care o avea de a ne asigura un viitor miie si Lydiei. Asa ca a pus la cale un plan pe care cele mai multe romane ieftine l-ar fi numit „scandalos”.

Intr-o dimineata de mai, in timp ce framantam fara prea mare tragere de inima painea in bucatarie, cu romanul A Tale of Two Cities24 sprijinit de cutia de tabla in care pastram faina, a venit Frank Wyatt sa-l viziteze pe tata. Stiam foarte putine despre Frank cu exceptia faptului ca era diacon la biserica noastra, burlac, si cam cu opt sau noua ani mai mare ca mine. Stramosii lui fusese printre primii intemeietori ai comunitatii, iar familia lui lucra pamantul care ne strajuia hotarul in partea de miazanoapte. Frank mostenise toata proprietatea tatalui sau si incepuse incet-incet sa cumpere cam orice proprietate pe care apuca sa puna mana, facand din Wyatt Orchards un imperiu pe care-l conducea el insusi.

— Betsy, treci aici! Ma chema pe neasteptate tata din salon. O voce care te facea sa scapi pe jos orice-ai fi tinut in mana si sa o iei la fuga, indiferent ca erai plina de faina sau nu. Cand am intrat in camera, Frank Wyatt se ridica din scaunul sau ca un gentleman, desi era imbracat in haine de lucru.

— Buna dimineata, domnisoara Fowler, spuse el, plecandu-se usor. Frank era un barbat foarte atragator, intr-un fel foarte colturos si sobru, cu o adancitura in barbia lui ca de granit, cu parul precum soarele stins de iarna, si ochii de culoarea unui rau inghetat. Se misca batos, de parca nu era in largul lui in corpul acela cu umeri largi, si indiferent ca sedea sau statea in picioare, Frank arata intotdeauna de parca poza la fotograf. Expresia incruntata si serioasa pe care o afisa cand imi inmana farfuria pentru colecta duminica, ma facea intotdeauna sa ma simt asa de zgarcita, incat imi venea sa rastorn tot continutul posetei mele la gunoi. Insa Frank Wyatt avea o reputatie desavarsita in biserica si in comunitate, de-ai fi spus ca Dumnezeu l-a creat chiar din stanca din care cioplise tablele celor zece porunci.

— Adu-ne niste cafea, porunci tata.

— Va rog sa nu va deranjati, domnule Fowler, spuse Frank, intinzandu-si mainile mari. Nu pot sta prea mult. Am trecut doar sa vad ce mai faceti. Pastorul spunea in biserica duminica trecuta ca v-ati fi imbolnavit din nou.

— Nu ca asta ar fi treaba lui, scrasni tata printre dinti.

— Si asa ca ma intrebam daca nu aveti nevoie de ajutor. Mai incolo, saptamana asta, va veni o echipa de lucratori la ferma mea, si.

— Nu ma prostesti tu cu politeturile tale, spuse tata, intrerupandu-l. Dai tarcoale pe aici inca de iarna trecuta, de cand ai auzit ca m-am imbolnavit. Tot mai speri sa pui mana pe pamanturile mele, nu? Raspunsul tatalui la oferta politicoasa facuta de domnul Wyatt era atat de necuviincioasa, ca m-am intors pe calcaie cautandu-mi scaparea in bucatarie. Betty, treci inapoi si stai jos, racni tata. Vreau sa auzi si tu ce am de spus.

Am facut cum imi poruncea. Sedeam fixand cu privirea bocancii de lucru uzati ai lui Frank Wyatt, cu obrajii arzandu-mi ca focul.

— Helesteul meu iti trebuie de fapt, nu-i asa? Il intreba tata.

— Helesteul dumitale starneste invidia oricarui fermier dimprejur, domnule Fowler, si.

— Mai stii ca iarna trecuta te-ai oferit sa-mi cumperi pamanturile daca cumva ma hotaram vreodata sa le vand?

— Da, domnule?

— Mai esti interesat?

Mi-am ridicat ochii spre Frank. Aproape ca saliva de placere. Se lupta sa-si ascunda incantarea in spatele unei fatade calme.

— Simt ca este datoria mea de crestin sa ii ajut pe altii in vremuri de nevoie. Acesta e singurul motiv pentru care ma aflu aici, domnule. Desigur, oferta mea ramane valabila, in caz ca va hotarati sa vindeti.

— Adevarul e ca nu am de gand sa vand. Nu am lucrat din greu in toti acesti ani sa construiesc locul acesta ca intr-o zi sa-l vand unui strain. Am lucrat pentru copiii mei si pentru nepotii mei si sa le las o mostenire cand n-oi mai fi. Acum, am investit multa truda in pamanturile mele. Din nefericire, bunul Dumnezeu a gasit de cuviinta sa ma pricopseasca numai cu fete. Deci uite ce-am hotarat. Las tot ce am fiicei mele Betty aici de fata, ca zestre. Daca poftesti pamanturile mele, va trebui sa te insori cu ea.

Nu stiu care dintre sentimentele mele era mai intens – oroarea fara margini sau umilirea de neinchipuit. Cum putea tata sa-si prezinte propria copila ca parte a unei afaceri, de parca as fi fost vreun animal premiat de la ferma sau vreun plug nou-nout? Cat de nedrept era sa-l sileasca pe domnul Wyatt sa se hotarasca daca-si dorea chiar atat de mult pamantul nostru sa se insoare cu mine, ca parte a intelegerii. Stiam cum trebuie sa se fi simtit Lea, sora mai mare si mai urata din Biblie, cand a auzit ticluirile lui Iacov si inselaciunea pusa la cale de Laban pe seama ei. Mi-au trebuit toate puterile sa ma stapanesc si sa nu izbucnesc in lacrimi sau sa o iau la fuga din camera.

Dar chiar daca Frank ar fi simtit vreo urma de repulsie la oferta grosolana a tatalui, cert e ca nu a aratat-o niciodata.

— Domnule Fowler, sunteti mult prea generos, spuse el simplu. Orice barbat din Deer Springs ar fi onorat sa se casatoreasca cu o crestina deosebita cum este fiica dumneavoastra, chiar daca nu detine nici un metru de pamant.

Am simtit un val de recunostinta fata de el pentru ca retezase o parte din ascutimea vorbelor rostite de tata, chiar daca era vorbarie goala. Orice barbat din Deer Springs tanjea sa se insoare cu Lydia, nu cu mine.

Tata se ridica in picioare, un semn ca afacerea fusese incheiata.

— Acum stii cum stau lucrurile, Wyatt, spuse el incruntandu-se. Daca esti interesat, esti binevenit sa incepi sa o curtezi cum se cuvine. Ai permisiunea sa te intalnesti cu fiica mea.

— Va multumesc, spuse Frank, ridicandu-se la randul lui. Ezita o clipa, ca si cand ar fi ramas pe ganduri. Cred ca este sambata viitoare dupa-amiaza o petrecere a tinerilor unde se va servi Inghetata. M-as simti onorat daca m-ati putea insoti, domnisoara Fowler. Am reusit sa incuviintez din cap, dar nu ma puteam aduna defel ca sa-l privesc.

— Bun, trec sa va iau pe la ora doua.

Isi lua ramas bun, lasandu-ma singura cu tata. Ma simteam devastata, cuprinsa de o tristete de moarte. Nu reuseam sa ma ridic de pe scaun.

— Domnul Wyatt nu pare dornic sa se casatoreasca cu mine, am scancit eu.

— Prostii. Ii trebuie pamantul nostru. E un om muncitor. Va fi un ginere pe cinste. Tata analizase situatia din punctul lui de vedere. Niciodata nu-l interesase care ar fi fost dorintele sau visurile mele. Ma simteam prinsa in lat.

— Dar. Dar ce se intampla daca eu nu vreau sa ma marit cu el?

— O sa faci ce ti se cere, spuse tata. Stiu eu ce e cel mai bine pentru tine – ai priceput? Lacrimile pe care ma straduisem sa mi le reprim incepura sa mi se rostogoleasca acum pe obraji. Tata nu parea sa observe nefericirea mea in bucuria pe care o simtea fata de propriul succes. Tanarul Wyatt a ravnit dintotdeauna proprietatea mea, dar el nu-si da seama ca si eu ravnesc Wyatt Orchards la fel de mult. El isi inchipuie ca pune mana pe pamantul meu, dar uita ca si eu pun mana pe al lui. Nepotul meu va mosteni intr-o buna zi Wyatt Orchards. Voi insista s-o numeasca Wyatt Fowler Orchards.

— Sunt sigura ca domnul Wyatt ar prefera mai degraba sa se casatoreasca cu Lydia decat cu mine, am spus eu, stergandu-mi ochii. Poate ca ar trebui sa-l lasi sa aleaga, tata.

— Lydia! Pufni el surprins. Ea n-o sa aiba vreo problema sa isi gaseasca un sot sau sa se descurce in viata. Asa ma asigur ca te mariti si tu – si inca cum trebuie.

M-am simtit sfasiata intre dorinta de a-i face pe plac tatalui meu si de-ai castiga in sfarsit dragostea si acceptarea dupa toti acesti ani, si intre dorinta de a fugi departe de aranjamentul acesta ingrozitor si de a-mi gasi o slujba ca reporter intr-un oras mare. In ciuda succesului meu limitat intr-ale scrisului, nu aveam nici un pic de incredere in mine. Eram ingrozita de necunoscut – de casatorie la fel de mult ca de viata de una singura intr-un oras strain. Mi-am varsat toate temerile inaintea Lydiei chiar in noaptea aceea in dormitorul nostru.

— La naiba, Betsy, dar astea-s vesti minunate! Exclama ea. Frank Wyatt arata intr-adevar trasnet.

— Sigur – daca-ti face placere sa fii curtata de un stalp telegrafic. Marsaluiam agitata prin camera gesticuland.

— Poate ca e putin cam afectat, spuse ea, razand. Dar, pe toti sfintii, e bogat! E unul dintre cei mai doriti burlaci din Deer Springs.

— Nu stiu cum voi putea sta in fata lui, mai ales in conditiile astea, am suspinat eu, aruncandu-ma pe spate in pat. Practic, tata il sileste sa se insoare cu mine.

— Aiurea! Domnul Wyatt n-o sa faca nimic ce nu doreste cu adevarat, nici chiar pentru avere. Si-apoi, daca ar fi sa inceapa o goana intre barbatii care doresc sa se insoare cu tine pentru a mosteni ferma, mai bine ca a ajuns domnul Wyatt inaintea multor altor coate-goale pe care i-as putea numi. Mi-am ascuns fata.

— Ma duce sambata la petrecerea cu inghetata a tinerilor, si habar nu am ce o sa-i spun toata dupa-amiaza.

— Vrei sa stii ce cred eu? Cred ca domnul Wyatt e la fel de timid ca si tine. Din ce alta cauza ar fi ramas burlac pana la varsta asta? Lydia imi apuca mainile si atata trase de ele pana m-am ridicat in picioare. Haide, o sa te invat cateva smecherii care-i innebunesc pe barbati.

Cand venea vorba de barbati, Lydia era experta. Ducea in secret o viata nebuneasca, frangand in fiecare saptamana inima cate unui baiat. O ajutam sa-si nascoceasca tot felul de scuze complicate, spunand ca vizita oameni bolnavi sau ca lucra pana tarziu facand inventarul, si saracul tata ne credea. Iar dupa ce se intorcea acasa noaptea tarziu, ascultam din gura ei detaliile fascinante – o petrecere la un local de dans unde intrarea era interzisa, un foc de tabara langa lac, sub clar de luna, un rendez-vous tainic cu un vanzator ambulant – si-mi notam fiecare scenariu de parca ar fi fost cel mai recent capitol dintr-un roman de dragoste.

— Inainte de toate, incepu ea, cand te va ajuta domnul Wyatt sa te urci in caruta lui, lasa-ti mana sa zaboveasca putin intr-a lui, strangandu-l usor – uite-asa.

— Vrei sa spui ca trebuie sa-i ating mana? E atat de distant ca ma tem ca atingerea lui ma va preschimba si pe mine intr-o stana de piatra!

— Mai degraba una de aur. Jur ca tot ce-atinge se preschimba in aur curat, Betsy, nu in piatra. Si asigura-te ca sezi suficient de aproape de el ca din greseala sa-l atingi din cand in cand cu coapsa – uite-asa.

M-am cutremurat fara sa vreau.

— O, Lydia, n-as putea! Si numai gandul la asta imi face pielea de gaina.

— Nu fi proasta. Asculta la mine, daca iti spune ceva nostim chiar daca nu e cu adevarat nostim, tu sa razi asa. Si-mi demonstra chicotind vesel, cristalin – si-n timp ce razi, atinge-l pe brat sau pe piept asa, in trecere, uite-asa.

— Nu mi-l pot imagina pe Frank Wyatt spunand glume.

— Ai dreptate, spuse Lydia incruntandu-se, nici eu. Bine atunci, spune-i cat de extraordinar este el. Flateaza-l. Barbatilor le place sa-i flatezi.

— Pfui! Cred ca o sa vars.

— Inventeaza si tu ceva. Asta-i sansa ta sa scrii fictiune, Betsy incearca macar. Si sa nu te feresti daca incearca sa te sarute.

— Are niste buze asa de subtiri si de stranse, incat sarutul lui o sa ricoseze imediat ca o minge.

— Ce nostima esti, spuse ea, strangandu-ma usor in brate.

— Fii asa minunata si spirituala cum numai tu stii sa fii si jur ca o sa se indragosteasca nebuneste de tine!

Eu nu eram la fel de sigura.

In dupa-amiaza petrecerii cu inghetata, Lydia imi aranja parul si ma lasa sa imprumut cea mai buna camasa de matase a ei cu manecile bufante spre a o purta la fusta mea de duminica. Adusese de la magazin un corset nou-nout, cu talia inalta, cu cinci copci, cu efect de ridicare a sanilor, si ma indesa in corset, tragand neinduratoare de panglici pana cand colaceii de grasime de la talia mea nu mai avura de ales decat sa se ridice, tragand dupa ei si sezutul meu minuscul. Priveam imaginea reflectata de oglinda, fara a-mi veni sa-mi cred ochilor. Pentru prima oara in viata mea, talia mea parea subtire si pieptul implinit.

— Asa! Esti superba! Tipa sora mea.

— Lydia, dar nu pot respira! Am gafait eu.

— Atunci nu respira.

— Si daca lesin? Deja ma simt cam ametita si nici n-am incercat inca sa merg.

— Foarte bine. Ai voie sa lesini. Pentru asta exista saruri amare.

Domnul Wyatt va crede ca e din cauza constitutiei tale fragile de femeie si-l va face sa se simta mai barbat cand te va prinde in brate

— Ha! Mai degraba o sa ma lase sa cad pe jos ca un bustean.

Lydia facu toate retusurile necesare – putin fard pe obrajii mei bucalati, imi puse propriul ei pieptene cu margele in par si medalionul mamei la gat. Ma simteam ca o scolarita care se joaca cu hainele mamei ei. Atunci am auzit tropait de cai pe aleea de sub geamurile noastre. Sosise Frank Wyatt, la timp.

— Adu repede ligheanul, Lydia! O sa vars!

— Nu, n-o sa versi. Nu fi proasta. Zambi, asezandu-mi o suvita rebela de par dupa ureche. De ce ti-e atat de teama? E doar un om oarecare – nici macar pe jumatate asa de extraordinar cum esti tu. Capul sus, Betsy. E norocos ca are privilegiul sa iasa cu tine.

— Sa iasa. Am suspinat eu. Eu. Eu n-am mai trecut niciodata prin asta. Doamne iarta-ma, despre ce o sa vorbesc toata dupa-amiaza?

— Asculta-ma, spuse ea hotarata. Linisteste-te! E treaba lui sa inceapa conversatia, nu a ta. Numai sa nu te opresti la asta neinteresata raspunzand doar cu da si nu. Sporovaieste inainte. Intreaba-l tot timpul cate ceva despre ce-ti spune.

Mi-am tinut suflarea in timp ce coboram scarile, nu aveam de ales – corsetul era cat se poate de strans. Daca imi plesnea vreo panglica, aveam sa arat ca un pepene rosu explodat. Nasturii de la camasa Lydiei aveau sa sara in toate directiile, iar fusta avea sa mi se desfaca larg, ca un peste spintecat. Eram cat pe ce sa anulez toata treaba – pana am vazut expresia de pe fata tatalui. Era expresia cea mai apropiata de-un zambet pe care il vazusem vreodata la el. Visa deja la fantastica livada pe care avea sa o detina curand in parteneriat, multumita mie, iar eu nu puteam sa-l dezamagesc. Pur si simplu nu puteam.

Am incercat sa zambesc, sa respir normal, sa-mi amintesc tot ce-mi spusese Lydia cand mi-am luat ramas bun si am pornit la petrecerea cu inghetata a tinerilor. Cel putin aveam pentru prima oara in viata mea o tinuta exemplara, multumita corsetului. Nu ma puteam garbovi nici daca ma straduiam!

Frank imi deschise usa din fata, apoi imi oferi mana pentru a ma ajuta sa urc in trasura lui. Arata atat de distant si de formal in costumul lui de duminica si cu gulerul apretat, incat caldura palmei lui ma lua complet nepregatita si ma facu sa uit cu totul ca trebuia sa-l strang usor, iar dupa aceea fusese prea tarziu. Cand se aseza in trasura langa mine, lasa un spatiu discret intre noi, si ar fi fost mult prea evident daca as fi incercat sa ma mut ceva mai aproape de el si sa ni se atinga „din greseala coapsele”. Si-n plus ma temeam ca as fi putut degera. Se tinea atat de posac, incat aveam impresia ca mi-ar fi trebuit un tarnacop pentru gheata sa pot strapunge scutul invizibil cu care se inconjurase.

— Stati confortabil, domnisoara Fowler? Intreba el deodata.

— Da.

— Pot sa-ti spun Betty?

— Da.

O, nu! Deja raspundeam monosilabic, cu da si nu. Aproape ca m-am lovit disperata cu palma peste frunte, dar nu-mi testasem inca mobilitatea in corset. As fi aratat ridicol daca nu reuseam sa-mi ridic suficient de sus bratul si sfarseam lovind aerul in gol. Sau mai rau chiar, ce era daca ma loveam prea tare, si ma trezeam ca ma rostogolesc pe spate si nu ma mai puteam ridica? Vazusem odata o broasca testoasa care patise ceva de genul acesta.

Am calatorit in tacere cateva minute. Stiam ca era treaba lui Frank sa conduca conversatia, dar ma framantam gandindu-ma ce-as putea spune ca sa nu-l dezamagesc pe tata.

— Aa. Se pare ca e o zi destul de frumoasa pentru petrecerea asta, nu? Am spus eu.

— Da.

Imi venea sa strig, Ha! Te-am prins! Raspuns monosilabic! Dar nu credeam ca aveam destul loc pentru a trage suficient aer sa pot striga, ca sa nu mai vorbim de entuziasm.

— Am avut exact cantitatea de precipitatii necesara primavara asta, nu-i asa? Am incercat eu din nou.

— Da.

As fi oftat adanc de frustrare, daca mi-ar fi permis corsetul. Curtatul acesta ridicol era un fals, un mijloc chinuitor pentru un final cu beneficii mutuale, si Frank stia asta la fel ca mine. Drumul pana la biserica dura numai zece minute, dar mie imi paru ca trecusera zece ani.

Toti cascara gura de mirare cand isi facu Frank Wyatt aparitia pe gazonul bisericii cu o femeie agatata de bratul lui – desi probabil ca se holbau mai degraba din cauza faptului ca se parea ca saraca Betty Fowler isi smulsese capul de pe corpul ei diform si-l lipise de corpul altcuiva. Oricum, am facut ceva valva. Fiecare fata necasatorita, fiecare fata batrana si fiecare mama urzitoare din Deer Springs incepura sa-si faca socotelile cum i-ar fi putut atrage atentia lui Frank Wyatt, acum ca in sfarsit se hotarase sa inceapa sa curteze fetele. Dar s-o curteze pe Betty Grasuna dintre atatea alte fete? Cine s-ar fi putut macar gandi la una ca asta?

Eram o pereche ridicola. Chiar si cu uimitorul meu bust nou, aratam ca un copil pe langa Frank. Era inalt si bronzat si bine-cladit de atata munca – iar capul meu cu tot cu claia de par nu reusea sa-i ajunga nici macar pana la umar. Trebuia sa fac cinci pasi repezi la un pas de-al lui ca sa raman in dreptul lui, asa ca probabil ca aratam ca un catelus cu limba atarnandu-mi pe-afara, tropotind pe langa el si incercand sa nu raman in urma.

Desi Frank a fost in mod politicos curtenitor si bine manierat, niciodata nu s-a incalzit destul pentru a risca topirea inghetatei, imi pastra permanent plin paharul cu limonada si imi adauga cu generozitate din toate sosurile pe inghetata mea la masa, dar niciodata nu m-a intrebat ceva legat de mine, pentru a ne apropia mai mult. Am incercat din rasputeri sa-l plac, dar faptul ca-mi dadeam seama ca nu-l interesez nici cat negru sub unghie imi nimicea orice stradanie. De fiecare data cand ma privea, Frank vedea de fapt helesteul tatalui meu in fata ochilor.

S-au organizat tot felul de curse pentru cupluri si jocuri muzicale, cu inele de aruncat la tinta, si crochet, dar Frank nu prezenta interes pentru niciuna dintre ele. Iar eu eram de-a dreptul bucuroasa. Abia daca puteam umbla, daramite sa mai si arunc, sa ma aplec, sa ma intind sau sa merg de-a busilea. Plimbandu-ne pe gazonul bisericii, Frank se oprea din cand in cand sa schimbe cate-o vorba cu ceilalti barbati, silindu-ma sa sporovaiesc nimicuri cu prietenele acestora. A fost epuizant pentru mine sa fiu amabila o dupa-amiaza intreaga. Nu eram obisnuita sa fiu sociabila. Prietenii mei obisnuiti de dupa-amiaza erau gainile pitice si cartile.

Cand m-a adus Frank acasa, eram franta de oboseala. Imediat ce mi-a dezlegat Lydia legaturile, am luat adanc aer in piept, usurata. Dar nu pentru mult timp.

— Ai facut o impresie buna? Vru tata sa stie la masa de seara. Era una din putinele dati in viata mea cand tata imi acorda atentie.

— Am incercat, tata.

— Ai incercat? Asta-i tot? Ma astept de la tine sa faci mai mult decat numai sa incerci, daca vrei ca unirea asta sa aiba loc vreodata. Tu nu-ntelegi ca un barbat ca Wyatt poate alege ce femeie are chef cand i-o veni timpul sa se insoare?

Mi-am amintit de toate mamele care faceau planuri” masurandu-l pe Frank Wyatt si mi-am plecat rusinata privirea la piureul de cartofi din farfuria mea.

— Da, tata.

— Nu sta cocosata, Betty. Stai dreapta. Asa-i mai bine. Ti-a spus cand va intalniti din nou?

— A spus ca va fi ocupat cu livada o vreme, dar se intreba daca mi-ar placea sa ma duca sa vad mosia lui candva.

— Bine. Bine. Sper ca l-ai incurajat.

— I-am spus ca mi-ar face placere sa-l insotesc.

— Bine. Da-mi fasolea incoace.

Sanatatea tatalui fusese subreda de cateva luni incoace, asa ca m-am bucurat ca toata curtarea asta il entuziasma putin. Dar stiam ca ziua de azi nu fusese decat prologul. O lunga serie de dupa-amiezi chinuitoare cu Frank Wyatt aveau sa urmeze probabil pana se hotara daca pamantul tatalui merita sau nu sacrificiul de a se insura cu mine. Dar aveam sa perseverez. Nellie Bly era neimblanzita si la fel aveam sa fiu si eu. Grija care ma coplesea era sa nu-l dezamagesc pe tata.

Frank ma curta toata primavara, de obicei dupa-amiezele de duminica cand nu era permis sa lucrezi. In iunie m-a dus o data sa-mi arate pamantul lui, apoi in orasul vecin unde se organizase o seara care promova abstinenta, si apoi la biserica, la o prezentare speciala a unui program misionar.

— Esti inscrisa in societatea misionara a femeilor din biserica noastra, Betty? Ma intreba el pe drum spre casa.

— Nu, eu.

— Trebuie sa te inscrii.

M-am inscris. Am depus, de asemenea, „juramantul” dupa seara de promovare a abstinentei. As fi stat cu capul in jos si as fi scuipat monezi false daca asta ar fi fost pretul pentru a-l convinge ca puteam fi o sotie buna.

Prin iulie tot orasul stia ca eram o „pereche”. Intr-o duminica dimineata, Frank ma invita sa iau loc alaturi de el in strana goala a familiei Wyatt. Tata tresalta de bucurie.

— Bine. Ai pestele la nada, spuse el. Acum ai grija sa nu-l scapi.

N-am prea inteles ce insemna asta. Cand am intrebat-o pe Lydia, mi-a spus ca insemna ca trebuia sa-l invit duminica sa pranzeasca la noi, ca sa stie ca ma pricep la gatit. M-a initiat rabdatoare in arta feminina a curtatului, dar se parea ca la cursul acesta aveam sa raman corigenta. Frank ma curta de doua luni, dar inca nu-mi furase nici-o sarutare si nici nu incercase macar sa ma tina de mana. Locul liber dintre noi, pe bancheta trasurii, era la fel de mare cat fusese si la prima noastra intalnire.

Nu ma puteam abtine sa nu-l compar pe Frank cu eroii patimasi, dragastosi din romanele mele preferate, si intotdeauna iesea in pierdere. Nu eram indragostita de el. De fapt, cu cat petreceam mai mult timp alaturi de el, cu atat dispretuiam mai mult felul lui de-a fi rece si dominant. Dar judecand dupa propria mea experienta si dupa exemplul pe care mi-l oferisera parinti mei, mi-am spus ca dragostea si romantismul erau lucruri imaginare, si nu parte a vietii reale. Am invatat sa ignor sentimentul de teama care mi se punea ca un nod in stomac de fiecare data cand ajungea Frank la casa mea, si sa nu mai iau in seama tensiunea chinuitoare pe care o simteam ori de cate ori petreceam timp alaturi de el.

In timp ce curtatul meu cu Frank se tara anevoios inainte, Lydia ajunsese si ea la o performanta – se intalnea cu acelasi barbat de doua saptamani la rand, iar apoi trei! Ted Bartlett era un vanzator ambulant de maruntisuri al carui traseu il aducea in Deer Springs o data pe saptamana.

— M-am indragostit, Betsy! O, de data asta sunt indragostita cu adevarat! Exclama Lydia.

Era mijlocul lui iulie, si zaceam de-a curmezisul in pat in camera noastra sufocanta, sperand ca vreun curent de aer isi va croi drum prin geamurile noastre larg deschise. Pana in acel moment, singurul care-si gasise drumul era un tantar care bazai obsedant pe langa capul meu.

— Povesteste-mi totul! Am spus eu, lipindu-mi o palma pe propriul obraz, fara a nimeri tantarul.

— Ted e extraordinar de atragator! Are parul negru, ondulat si o mustata eleganta care ma gadila cand ma saruta.

— L-ai lasat sa te sarute deja?

— Sigur ca da, prostuto. Cand sunt cu Ted, mi-as dori sa nu se mai opreasca din sarutat. Ma face sa ma simt atat de. Iubita! Nu pot sa-ti descriu cat este de minunat sa-i simt bratele viguroase cum ma impresoara in timp ce ma acopera cu sarutarile lui. Sau cat de extraordinar e sa-mi odihnesc capul pe pieptul lui generos si sa-i aud bataile inimii sub urechea mea.

Lydia mai avusese si alte aventuri de acest gen, dar nu o mai auzisem niciodata pana atunci vorbind cu atata pasiune. Ma facea sa ma simt de parca pierdeam ceva.

— Mai povesteste-mi despre el, am implorat-o eu.

— Se pricepe grozav sa se imbrace, si poarta hainele cele mai la moda. Sunt sigura ca e foarte bogat. E din Chicago. Acolo vom locui dupa ce ne vom casatori.

— Te-a cerut de sotie?

— Pai, inca nu, dar stiu ca ma va cere curand. Ma iubeste, Betsy. Mi-o spune tot timpul. Poate ca si Frank te va cere de sotie, si atunci am putea avea o nunta dubla. N-ar fi extraordinar?

— Au! M-am pocnit din nou inutil incercand sa nimeresc tantarul dupa ce ma intepa cu pofta de picior. Ar fi frumos sa avem o nunta dubla, am mintit eu. N-o sa fiu nici pe jumatate la fel de nervoasa daca intram impreuna in aventura asta. Dar sa fiu sincera, nu-mi pot imagina ca ma marit cu Frank.

— Adica sa impartiti patul?

— Lydia rase cand imi observa stinghereala.

— Sa impartiti acelasi pat este extraordinar cand e vorba de cineva pe care-l iubesti cu adevarat.

— Tu de unde stii?

Ea ma imbranci in joaca.

— Ia mai taci si treci la culcare. O sa-l visez pe Ted, iar tu poti sa-l visezi pe Frank.

Dar in timp ce zaceam in pat treaza, scarpinandu-mi intepaturile aplicate de tantar, nu am avut curajul sa-i spun surorii mele ca orice vis pe care l-as fi avut cu Frank ar fi fost un adevarat cosmar.

CAPITOLUL 7

Lydia se laudase de saptamani intregi cu averea lui Ted Bartlett, asa ca atunci cand m-am trezit intr-o dupa-amiaza fierbinte de iulie cu o trasura eleganta cu un vizitiu cam artagos si o pereche de cai deosebiti tragand in fata fermei noastre, am fost convinsa ca il aduceau pe iubitul ei. Tata lucra afara in livada, iar eu ma foloseam de cele cateva momente de liniste si intimitate pentru A sta pe veranda din fata casei si a scrie. Planuiam sa scriu intr-o buna zi un roman de dragoste, asa ca imi notam toate maruntisurile siropoase pe care mi le spunea Lydia despre Ted, inainte sa le uit. Iar acum, iata-l ca aparea in persoana! Eram cat pe ce sa-i spun domnului cu mustata care coborase din trasura ca Lydia nu se intorsese inca de la lucru, dar el mi-o lua inainte.

— Buna ziua, spuse el, scotandu-si palaria de paie de barcagiu si se apleca usor inainte. Am vazut imediat ca Lydia exagerase cu parul lui negru si ondulat. Daca era intr-adevar Ted, nu mai treceau cinci ani si chelea de tot. As vrea sa va intreb referitor la anuntul pe care l-am vazut afisat la magazinul universal din Deer Springs, spuse domnul. Aveti vreo casuta de inchiriat?

— O! Da! Da, avem.

— Ma numesc Walter Gibson, spuse el, oferindu-mi o carte de vizita frumos gravata. Sunt in vizita de la Chicago.

— Betty. Betty Fowler. Imi pare bine.

Eram atat de fascinata de el si de aura lui de vita nobila si avutie, incat abia puteam vorbi. Avea o constitutie delicata, mult sub cei un metru nouazeci ai lui Frank, dar era imbracat impecabil cu un costum cenusiu de in cu vesta. Un ceas de buzunar din aur curat cu lantisor ii pendula in fata. Chiar si in dupa-amiaza aceea umeda de iulie el parea reconfortant de racoritor – nu rece si batos ca Frank, ci relaxat intr-un mod placut. Mana i se odihnea pe un baston cu un maner argintiu sculptat in forma unui cap de caine, si am observat ca avea unghiile foarte ingrijite. Arata ca o poza dintr-o revista, si brusc mi-am dat seama ca in ceea ce ma privea, aratam ca muma padurii! Nu purtam corsetul care facea minuni si care sa ma ajute sa am niste forme cat de cat feminine, iar juponul mi-l scosesem si am aruncat ambele undeva pe veranda unde formau un morman umed. Si din cauza caldurii, imi desfacusem cei doi nasturi de sus ai camasii mele de stamba, si ceea ce era cel mai groaznic, eram desculta. Cu parul ravasit de caldura si incretit in jurul capului, probabil aratam ca o salbatica sperietoare.

— Deci. As putea-o vedea? Una dintre sprancene si coltul mustatii i se inaltara schitand un zambet. Ma impresiona adanc cu felul lui dragut de a fi. O vedeam in privirea lui, si o auzeam in vocea lui.

— A! Casuta! A, desigur.

Auzisem totul despre „casutele de vara” ale celor foarte bogati ce strajuiau lacul cel mare – erau mai degraba un fel de palate! Asa ca ma simteam foarte stanjenita sa-i arat micul nostru bungalou.

— E foarte simpla. Foarte rustica, am bolborosit eu. Dar ma tem ca acoperisul trasurii dumneavoastra e prea inalt pentru a trece pe sub pomi. Mie cel putin nu mi-ar placea s-o vad toata zgariata sau acoperita cu praf. Ar trebui sa mergeti pe jos pana acolo. I-am fixat cu privirea pantofii frumos lustruiti din piele de calitate si am tresarit. Vai de mine. Si pantofii vi s-ar umple de praf.

Isi cobori si el privirea la picioarele sale, apoi se uita la picioarele mele goale si zambi – un zambet larg care ii scoase in evidenta o gropita induiosatoare in obrazul drept.

— Atunci poate ca ar trebui sa va urmez exemplul si sa-mi scot si eu pantofii? Ma surprinse sa-mi dau seama ca nu rade nicidecum de mine ci mai degraba de sine.

— Nu, nu. Mai bine va pastrati pantofii in picioare. Uite, nu mi-ar placea sa va pierdeti timpul si sa bateti tot drumul pana acolo degeaba. Casuta e foarte rustica si destul de izolata.

— Suna perfect. Chiar caut un loc retras.

— Helesteul Walden al lui Thoreau25? Am intrebat fara sa gandesc! Paru surprins, apoi incantat.

— Da, exact. De unde-ai stiut?

— Cred ca ma gandeam la asta. Tocmai am terminat de recitit cartea acum cateva zile.

— Si eu am citit-o de cateva ori, spuse el. Pasajul meu preferat este: „Decat dragoste, bani, faima, mai bine mi-ai da adevar. Am sezut la masa unde mancaruri alese si vin curgeau din belsug. Dar sinceritate si adevar n-am gasit; si-am parasit infometat neprimitorul ospat.”

Ochii ni se intalnira si am inteles ca cu o singura fraza subtila din Thoreau, strainul ma lasase sa inteleg putin din felul sau de-a fi. Ochii ii erau blanzi si cenusii ca o dimineata cetoasa. Cand ma intreba dintr-odata:

— Care e pasajul tau preferat? I-am intors cadoul fara sa stau pe ganduri.

— Daca cineva inainteaza increzator dupa visele sale, si indrazneste sa traiasca viata ce si-a visat-o, se va bucura de un succes neasteptat in vremuri de restriste.” El incuviinta ganditor, apoi zambi din nou.

— Deci. Exista vreo posibilitate sa vad casuta asta sau a apucat s-o inchirieze Thoreau inainte sa ajung eu?

— Iertati-ma, sigur ca da, am spus razand. Pe-aici.

Am iesit de pe drumul asfaltat si aproape ajunsesem la grajd Cand mi-am dat seama ca nu tinea pasul cu mine. Era tanar, avea Cam treizeci de ani, dar pasea cu ezitarea lenta, fragila a unuia mult mai varstnic, sprijinindu-se greu in bastonul sau. M-am gandit ca l-as face sa se simta stanjenit daca m-as scuza, asa ca am incetinit pur si simplu pentru a tine pasul cu el.

— Cel mai scurt drum este sa iei scurtatura asta prin livada, i-am explicat eu. Exista un drum de tara, dar acum l-au napadit buruienile. Tata planuieste de-o vesnicie sa faca pe-aici un drum mai cumsecade – de piatra – dar n-a facut-o niciodata.

— Ma bucur.

— Serios?

— Cautam ceva retras, mai tii minte?

— Asa spuneati. Am zambit. Bine, atunci, daca asta doriti! E chiar dincolo de copacii astia, jos langa helesteu.

— Helesteu? Serios? Doar nu se numeste chiar Helesteul Walden, nu?

M-am trezit razand din nou, si asta ma uimi. Singura persoana cu care ma mai simtisem vreodata atat de relaxata si alaturi de care ma simtisem atat de bine era Lydia. Umorul blajin al strainului imi aminti de indragitul meu profesor de la scoala, domnul Herman.

— Il puteti numi cum doriti, am spus, zambindu-i cu gura pana la urechi. Nu cred sa-i fi dat cineva vreodata vreun nume. Acum, trebuie sa va avertizez, casuta e foarte rustica.

— Cred ca mi-ai spus asta deja.

— O. Pai, mai bine de doua ori. Dar iesind din livada, domnu Gibson descoperi pentru prima oara casa cea mica din piatra, inconjurata de pomi si cuibarita sub deal, iar eu o vedeam parca pentru intaia oara prin ochii lui.

— Dar e grozava! Exclama el surprins. Un sir de nalbe purpurii cu crestetele plecate se intindea de-a lungul verandei din fata, cu flori de marimea unei farfurii care ne salutau bucuroase.

— Initial a fost o casuta din busteni, i-am explicat eu. Pietrele au fost adaugate ulterior. Nimeni nu stie cu adevarat cat de veche este. Era deja aici cand a cumparat tata pamantul, inainte de razboiul civil. Casa in care locuim a construit-o dupa nasterea noastra.

Am deschis usa din fata si l-am condus pe domnul Gibson inauntru. Tata ne pusese pe mine si pe Lydia sa facem curat-luna in casa inainte sa puna ea anuntul in magazin, asa ca era o curatenie ireprosabila. Mirosea a lemn de pin si a rufe proaspat calcate.

— Ce loc incantator!

— Cand eram mai mici, eu si sora mea obisnuiam sa o folosim ca loc de joaca, i-am spus. Si mie mi-a placut intotdeauna. Mi-ar placea sa locuiesc aici.

Nu imi lua mult sa-i prezint incaperile micute, si imi paru rau ca turul casei se sfarsi atat de repede. Ceva din felul de-a fi al strainului ma facea sa-mi placa sa stau in preajma lui. Si avea o mireasma tare placuta – de lamai.

— Da, cred ca va fi foarte frumos aici, spuse el, privind spre helesteu prin unul dintre geamurile din fata.

— Chiar doriti sa o inchiriati? L-am intrebat surprinsa. Dar. Dar e atat de mica, si. Si.

— Si rustica? Se intoarse spre mine, si zambetul lui ma molipsi si pe mine.

— Da, e rustica. Rudimentara. Izolata. Idilica! Spuneti-i cum doriti, dar nu avem nici-o bucatarie cum se cade si nici apa de la robinet – doar cismeaua de afara. Si e mica. Miniaturala. Liliputana! N-am nici cea mai mica idee ce ma apuca sa ma las dusa de dragostea mea de a rasuci cuvintele, dar vedeam limpede ca il amuza.

— Nu ma deranjeaza. Ti-amintesti ca eram in cautarea simplitatii?

— Dar desigur sotia dumneavoastra.

— Voi locui de unul singur aici. Am fost bolnav in ultimele luni, iar doctorul mi-a recomandat sa incerc sa petrec mai mult timp la tara. Fata ii era trasa si parca prea palida, dar daca nu l-as fi vazut cum merge, n-as fi spus ca era bolnav.

— Imi pare rau sa aud ca nu v-ati simtit bine, am spus eu. Sper ca aerul de tara va va veni de hac.

— Da, si eu sper. Care e pretul la care v-ati gandit pentru o luna?

I-am spus pretul tatalui meu.

— Haide sa-ti spun cum facem, spuse el. Daca mi-ati putea aranja sa imi fie aduse si cele trei mese pe zi, iti platesc dublu.

— Dublu!

— Da. E posibil sa ma mut chiar azi?

— Azi? Din Chicago?

— Nu, locuiesc in resedinta de vara a familiei mele de cealalta parte a lacului, dar sa fiu sincer, m-am cam saturat de toti slujitorii si de asistentele care zabovesc toata ziua prin jurul meu. Au intentii bune, dar incep sa ma faca sa ma simt ca un invalid, in ultima vreme am inceput sa tanjesc dupa pace si liniste, iar „casuta ta rustica, liliputana” ar fi exact ce-mi trebuie.

— Atunci batem palma, domnule Gibson, am spus, zambind. Va puteti aduce lucrurile oricand doriti – si promit sa nu „zabovesc” pe-aici.

Gropita isi refacu aparitia cand imi intoarse zambetul.

— Domnul Gibson” este tata. Te rog, spune-mi Walter.

— Eu sunt Betsy. Nu stiu ce m-a apucat sa-i cer sa foloseasca numele cu care mi se adresa intotdeauna sora mea in loc sa-mi spuna Betty ca tata si ca Frank Wyatt. Atunci mi s-a parut cat se poate de firesc. Ne-am dus inapoi la trasura, si dupa ce i-am explicat vizitiului sau cum sa gaseasca drumul de tara care ducea la casuta, au plecat.

Tarziu dupa-masa, am auzit uruitul cailor si al rotilor trasurii coborand pe drumul vechi de tara ce ducea la casuta si m-am simtit absurd de tulburata. Dupa cina, am pregatit pe o tava o portie generoasa de pui fript, piure de cartofi si placinta cu mere pentru a i-o duce lui Walter Gibson.

— De ce nu l-ai invitat pe domnu' sa ia masa cu noi aici? A intrebat tata cand i-am explicat ca acum aveam un chirias. Am ezitat, incapabila sa mi-l imaginez pe domnul Gibson luand masa in bucataria noastra jalnica impreuna cu tatal meu lipsit de simtul umorului. Si nu mi-l imaginam nici ocupand scaunul din sufragerie pe care obisnuia sa sada Frank Wyatt cand pranzea duminica la noi. Walter parea sa apartina casutei confortabile si cu miros de pin de langa helesteu, si nu de casa noastra.

— O sa-l invit, dar sunt sigura ca va refuza, am spus. A venit aici ca sa gaseasca linistea. Si-apoi, merge foarte greu.

— Dar ce nu-i in regula cu el?

— Nu l-am intrebat. Dar uite aici cartea lui de vizita, am spus scotand-o din buzunarul fustei mele.

— Gibson. Bombani tata, citind cu voce tare. Chicago. Si spui ca-i bogat? Ma-ntreb daca n-o fi ceva ruda cu Howard Gibson industriasul.

— Nu stiu. Dar e tare dragut.

Ma indreptam spre usa din spate sa-i duc cina lui Walter. De data asta ma asigurasem ca sunt incheiata la nasturi, si pieptanata cum se cuvine, cu jupon si incaltata.

— Intra, striga Walter dupa ce batusem la usa casutei. L-am gasit citind o carte langa fereastra, asezat intr-un fotoliu superb din piele de culoarea vinului rubiniu. Pretutindeni erau stivuite lazi si cutii.

— Se pare ca ai destul de multe lucruri pentru cineva care cauta sa traiasca in simplitate, l-am tachinat eu.

— Ba dimpotriva, spuse el cu un zambet crispat, usor stramb. Am adus doar strictul necesar. Isi scoase ochelarii cu rame aurii si se indrepta spre una dintre cutii. Haide, deschide cateva dintre lazi si arunca o privire.

Curioasa, am asezat tava pe masa de langa fotoliul lui si m-am uitat intr-una dintre cutii – apoi intr-alta, si-n alta. Erau pline de carti! Am simtit ca nu mai pot respira, asa cum ma mai simtisem doar in ziua cand purtasem corsetul meu facator-de-minuni.

— O. am respirat eu. O, Doamne! Coplesita de uimire, am luat o carte, apoi alta, trecand in revista titlurile gravate cu aur, minunandu-ma de legatura lor de piele. Fara sa gandesc, am deschis A Tale of Two Cities si am dus-o la nas sorbind cu nesat mirosul ei. Vai, ma scuzati! Am strigat cand mi-am dat seama ce faceam. Walter izbucni in ras incantat.

— Nu te scuza. La fel fac si eu cu cartile. Cum spuneam, pentru mine, toate astea nu sunt decat strictul necesar pentru a trai.

— Impreuna cu mancarea, am spus, aratand spre tava. Cred ca ar trebui sa mananci pana nu se raceste.

— Ai vrea sa ramai si sa-mi oferi companie pana mananc? M-a intrebat.

— Bine. Daca esti sigur ca nu te deranjeaza „zabovitul” meu.

— Deloc, spuse el, intinzandu-si servetul in poala. „Zabovit” este cand oamenii te intreaba la fiecare doua minute cum te mai simti. Daca incepi sa faci si tu la fel, ma tem ca va trebui sa ma debarasez de tine. Dar intre timp, mi-ar placea sa aud ce alte carti ai mai citit in ultima vreme in afara de romanul lui Thoreau. Si daca ai vreo carte preferata.

— Preferata! Cred ca ma apuca dimineata sa ti le spun pe toate preferatele mele!

— Inteleg, spuse el, aratand cu furculita inspre cutii. Toate astea sunt preferatele mele. O intrebare mai buna ar fi, ce anume iti place cel mai mult la o carte?

M-am gandit putin.

— Imi place o povestire care ma poarta in locuri pe care nu le-am vizitat niciodata – cea ale carei personaje par sa-mi fie prieteni vechi. Dar mai mult decat orice, imi place acea povestire care imi da de gandit inca multa vreme dupa ce am terminat-o de citit.

— O, atunci inseamna ca semanam foarte mult, spuse el, ridicandu-si ceasca de cafea in semn de salut. Apropo, cina e delicioasa. Complimentele mele bucataresei.

— Multumesc. Am simtit cum ma umplu de placere. Nu-mi puteam aminti sa-l fi auzit vreodata pe Frank Wyatt laudand mancarea pe care o gatisem.

— Chiar tu esti bucatareasa? Sotul tau e un norocos.

— Nu sunt casatorita. Locuiesc impreuna cu tata si cu sora mea mai mica. Probabil ca ai intalnit-o pe Lydia la magazinul universal unde era afisat anuntul.

— Chiar? Nu-mi aduc aminte.

Nu stiu de ce, dar vorbele lui ma bucurara mai mult decat as fi crezut. Urmatorul ceas, in timp ce isi savura pe indelete cina, am povestit cu Walter despre cate toate, de la poetii americani pana la clasicii greci. Nu mi-am dat seama cat timp trecu pana am observat ca incepuse sa se intunece in camera, suficient cat sa fie nevoie sa aprindem lumina.

— Trebuie sa plec! Am spus, sarind in picioare. Daca nu inchid cotetul la gainile tatalui inainte de lasarea noptii, vulpile vor avea motive de sarbatoare.

— Imi pare rau ca te-am retinut.

— O, sa nu-ti para rau. Mie cu siguranta nu-mi pare. Sa-ti aprind lumina inainte sa plec?

— Da, te rog. Si apoi mai uita-te o data prin cutii si vezi daca gasesti ceva ce ti-ar placea sa iei cu tine sa citesti.

— Vorbesti serios? Chiar m-ai lasa sa imprumut una dintre cartile tale?

— Imprumuta cate vrei, Betsy – dar cu o conditie. Va trebui sa sezi aici cu mine si sa-mi impartasesti parerea ta despre fiecare dintre ele cand mi-o aduci inapoi.

Am zburat pana acasa, ducand cu mine Nicholas Nickelby26. In urmatoarele doua saptamani, momentele cand ii duceam mancarea lui Walter devenira punctele cele mai insemnate ale zilei. M-as fi dus de zece ori pe zi la casuta, daca nu m-as fi temut sa nu devin o pacoste. Pentru un om care cauta linistea, ii placea tare mult sa stea de vorba. Iar mie imi placea in mod deosebit sa stau de vorba cu el. Nu eram intotdeauna de acord cu privire la cine era cel mai bun scriitor si care actiuni erau prea melodramatice sau prea nerealiste, dar discutiile pline de viata erau de fapt cele care ne ofereau cea mai mare incantare.

In prima duminica din august, Frank Wyatt m-a condus acasa de la biserica si a ramas la pranz, ca de obicei. N-am prea dat mare atentie discutiei, asteptand sa treaca vremea si sa plece Frank acasa ca sa-i pot duce cina lui Walter si sa continuam discutia despre poezia lui Walt Whitman. Deodata, Lydia ma inghionti puternic pe sub masa. M-am trezit din visare la timp sa-l aud pe Frank zicand:

— Cu permisiunea dumneavoastra, domnule Fowler, Betty si cu mine ne vom casatori imediat dupa vremea recoltatului.

Aproape ca am tipat „Nu!” – dar am apucat sa vad zambetul larg de pe fata tatalui meu.

— Dar tine minte, tinere, spuse el, incercand sa para serios, ai promis ca vei numi fuziunea noastra Wyatt Fowler Orchards.

— Da, domnule. O sa tin minte. Si-au dat mana. Am auzit un vajait puternic in urechi si pret de-o clipa am crezut c-o sa lesin. Deodata m-am trezit cu Lydia langa mine, imbratisandu-ma.

— Zambeste, prostuto! Imi sopti ea repede la ureche. Pentru numele lui Dumnezeu, zambeste! Esti logodita!

Eram logodita – fara ca intre mine si Frank sa se fi schimbat cel mai mic gest de afectiune. Zambetul pe care mi l-am afisat repede imi parea mai degraba o strambatura de durere.

Apoi m-am auzit incuviintand sa mi se prezinte, dupa amiaza Wyatt Orchards si casa care urma sa devina in scurt timp caminul meu. L-am auzit pe tata refuzand sa ne insoteasca. Am auzit-o pe sora mea insistand sa ma duc, lasandu-i ei in grija vasele murdare de la masa. Dar cel mai cumplit moment fu cand Lydia lua farfuria pe care o pregatisem pe cuptor pentru Walter si disparu prin usa din spate pentru a i-o duce. As fi fost gata sa dau tot ce-aveam numai s-o fi putut opri pe sora mea sa nu se duca, sa-l fi putut impiedica pe Walter Gibson sa o intalneasca vreodata pe frumoasa mea surioara. Dar in timp ce Frank Wyatt ma conducea spre usa din fata la trasura lui, nu am putut face absolut nimic pentru a ma impotrivi.

Frank intretinu singur conversatia in timp ce-si plimba trasura prin proprietatile lui. Ascultam tacuta, oarecum amortita, la planurile marete pe care le avea de a planta o noua parte a livezii cu piersici, si de a incerca sa planteze niste ciresi primavara urmatoare, dar nu ma puteam gandi la nimic altceva decat la zambetul lui Walter si la gropita care avea sa-i apara pe obraz cand avea sa treaca Lydia pragul casei lui.

L-am urmat pe Frank inauntrul resedintei Wyatt, pentru prima oara in viata mea – acea frumoasa si semeata casa alba de pe deal, cu obloane verzi si cu poarta gratioasa de la intrare, casa ce avea sa fie in scurt timp a mea – si am gasit-o supraincarcata pana la sufocare cu lucrurile stranse de alti oameni pana atunci. Imi venea sa golesc toate rafturile si fiecare masuta si perete lateral de toate fleacurile care le ocupau si sa le inlocuiesc cu carti – o multime de carti legate in piele cu titlul gravat cu aur si cu pagini inmiresmate.

Mi-o imaginam pe sora mea razand de vreo vorba spusa de Walter si atingandu-l usor pe brat, asa cum imi aratase ea, si imi venea sa ma las jos, in mijlocul salonului lui Frank si sa plang.

In acea dupa-amiaza am vazut aievea imaginea a ceea ce avea, sa fie viata mea alaturi de Frank – totul avea sa se roteasca in jurul lui Frank, ca si cand el ar fi fost marele soare din centrul universului, iar eu trebuia sa imi gasesc undeva un loc in sistemul solar, la fel ca toate celelalte lucruri din salonasul acesta supra incarcat. Chiar si asa, as fi fost in stare sa indur o asemenea viata, daca n-ar fi intrat Walter Gibson in viata mea vorbindu-mi, ascultandu-ma si razand cu mine, si aratandu-mi toate lucrurile pe care nu aveam sa le am niciodata.

L-am urmat pe Frank afara prin usa bucatariei, adanc mahnita, traversand curtea din spate, trecand pe langa grajduri, si prin livada de meri. Ne-am oprit in varful dealului privind in departare pamanturile tatalui meu. Helesteul si casuta de piatra se intindeau departe, la picioarele noastre, si ma intrebam daca Lydia se afla in Continuare inauntru povestind cu Walter, razand cu el pana isi lua masa.

M-am intors spre barbatul cu care eram acum sortita sa ma marit si am spus.

— Cred ca ar trebui sa-i dam un nume helesteului, nu crezi Frank? Cred ca ar trebui sa-l numim Helesteul Walden.

— Ce? De unde-ti veni numele asta ridicol? Avea un mod de a privi oamenii direct in fata atunci cand il iritau cu ceva, un mod care-l facea pe celalalt sa se simta jenat. M-am simtit ca un gandac la mila unui taur, ca si cand ochii lui m-ar fi pironit de o bucata de carton.

— Stii, Frank, din cartea Helesteul Walden de Henry David Thoreau? A fost un elev al lui Emerson. E o carte celebra.

— Nu ma intereseaza.

— Nu te intereseaza sa punem un nume helesteului sau nu te intereseaza cartea lui Thoreau?

— Ambele. Odata ce helesteul devine parte din Wyatt Orchards, va fi probabil numit Helesteul lui Wyatt. Si in ce priveste cartile, sunt o risipa de timp pretios.

Stomacul mi se intoarse incet, si mi se facu greata.

— Inteleg ca nu ai timp sa citesti vara, sau cand e timpul culesului, dar cu siguranta in lunile lungi de iarna.

— Toate cartile in, afara de Biblie, sunt usuratice – si cele multe dintre ele sunt de la diavolul.

— Glumesti. Cartile sunt de la diavolul?

Nu glumea.

— Biblia il numeste pe Satana „tatal minciunilor”, iar romanele nu sunt altceva decat minciuni, faurite din imaginatia draceasca a omului. Nu am de gand sa permit vreo carte in casa mea.

Ma luptam cu panica mea crescanda.

— Ce spui despre Calatoria Pelerinului si.

— O exceptie rara. Asculta, Betty, trebuie sa ne hotaram pentru o zi.

L-am privit cu ochii goi.

— Pentru nunta, imi explica el. Ai destul timp sa te pregatesti pana in prima duminica din octombrie?

Eternitatea intreaga nu mi-ar fi putut fi de-ajuns sa ma pregatesc pentru o viata fara carti – ca sa nu mai vorbim despre o viata cu Frank Wyatt. Totusi, in doua luni scurte aveam sa jur sa-mi petrec viata cu acest om, sa-l cinstesc si sa ma supun lui. M-am silit sa-mi amintesc bucuria tatalui meu de la masa de pranz si am spus:

— E bine asa.

— Bun. Te conduc acasa acum.

— Prefer sa ma duc pe jos, Frank, am spus eu repede. Si multumesc pentru plimbare. La revedere.

Am pornit cu pas grabit la vale, rugandu-ma sa nu ma urmeze. Lacrimile incepusera deja sa-mi cada si am stiut ca nu mi le mai puteam opri, la fel cum nu puteam opri pietrele ce mi se rostogoleau pe sub picioarele care mi se impleticeau.

Walter sedea afara pe scaunul sau Adirondack, o alta necesitate pe care si-o adusese de acasa – cand am ajuns cu tava lui pentru cina in seara aceea. Cand ma auzi apropiindu-ma, isi ridica privirea din cartea sa si-mi zambi.

— Iata-te, Betsy. Mi-ai lipsit azi la pranz.

M-am prabusit in iarba la picioarele lui si am plans, durerea si supararea impletindu-se strans una cu cealalta. Walter prinse tava la timp si o puse in iarba.

— Betsy. Ce s-a intamplat? Ma intreba el blajin.

Am luat cateva guri nesigure de aer.

— Barbatul care ma curta. M-a cerut in casatorie.

— Inteleg. Dar nu vad prea multa bucurie in lacrimile tale. Atunci, s-a suparat foarte tare cand l-ai refuzat?

— Nu l-am refuzat. Nu puteam sa-l refuz. Tata. Nu am putut continua. Walter imi vari batista lui in mana. Am dus-o la fata sa-mi sterg lacrimile, si cand am simtit parfumul simplu, de lamaie al lui Walter am plans si mai sfasietor.

— Imi pare asa de rau, Betsy. O spuse cu caldura. Numai de-as sti ce sa-ti spun.

— Multumesc. O sa fie bine. M-am luptat din rasputeri sa ma adun. Am nevoie doar de ceva timp sa ma obisnuiesc cu ideea.

— Crezi ca il vei iubi odata cu trecerea timpului? Intreba el.

— Sunt sigura ca da, am mintit eu. Dar ma intrebam cum ar fi fost oare posibil sa il iubesc pe un om care ura cartile. Am luat o noua gura de aer nesigura. Ai iubit-o pe sotia ta cand te-ai casatorit cu ea?

Ma privi multa vreme.

— Nu sunt casatorit, Betsy. Sunt logodit, dar nunta a fost amanata pe termen nelimitat pana ma refac putin.

— Sunt surprinsa sa vad ca logodnica ta nu-si doreste sa fie alaturi de tine, sa te ingrijeasca si sa te ajute sa te recuperezi mai repede.

Walter ofta.

— Poate ca asa se intampla in romane, dar de prea putine ori in realitate. Casatoria mea va fi pur si simplu o alta afacere din multele afaceri ale tatalui meu – o intelegere plina de semnificatii pe plan social si utila pe plan financiar pentru singurul lui fiu si mostenitor. Nici eu si nici tanara femeie n-ar indrazni sa se impotriveasca lui Howard Knowles Gibson. Am intalnit-o, desigur, dar nu ne cunoastem prea bine. Boala mea mi-a ingreunat foarte mult timpul cuvenit pentru curtare.

Pentru prima oara am indraznit sa-l privesc in fata.

— Atunci nu sunt singura fiinta care urmeaza sa ma casatoresc impotriva voii mele?

— Sunt sigur ca e o consolare slaba, dar nu, nu esti singura. Cercurile sociale in care m-am nascut, cele mai multe casatorii sunt incheiate din interes. Rareori este vorba de dragoste si romantism.

Rupeam la intamplare cateva fire de iarba la picioarele lui, apoi le aruncam in vant.

— Cred ca pot invata sa traiesc fara dragoste, dar nu stiu daca voi reusi vreodata sa traiesc fara carti. Barbatul cu care urmeaza sa ma casatoresc uraste cartile. Spune ca nu va permite nici-o carte in casa noastra in afara de Biblie. Si poate Calatoria Pelerinului. Am zambit in ciuda lacrimilor, amintindu-mi cat de absurda era intoleranta lui Frank. Walter imi raspunse si el zambind.

— Calatoria Pelerinului, hm? Sunt destul de sigur ca logodnica mea nu auzise niciodata de ea.

Am ras amandoi, si am simtit atunci cum puterea vindecatoare a rasului imi ungea ranile cu balsam. Nu-mi aduceam aminte sa fi ras vreodata cu Frank Wyatt, si atunci imi trecu prin minte ca o viata fara sa razi ar fi poate chiar mai rea decat o viata fara carti.

Deodata, fara sa stiu cum sau cand se intamplase, m-am trezit ca Walter imi tinea mana intr-a lui, mangaindu-ma. Parea cel mai firesc lucru din lume.

— Mai tii minte prima zi cand ne-am intalnit, Betsy? Mai stii pasajul pe care l-ai citat din Thoreau despre a-ti urmari visele? Tocmai mi-am dat seama de un lucru – nu te-am intrebat niciodata care sunt acele visuri.

— Imi promiti ca n-ai sa razi?

Se gandi o clipa, apoi zambi.

— Nu, nu-ti pot promite. Sa presupunem ca mi-ai spune ca ai vrea sa fii un imblanzitor hindus de serpi sau capitan pe o baleniera – imi pare rau, dar nu as putea sa nu rad.

Stiam ca visurile mele erau pe maini bune la Walter. Am zambit la vorbele lui si i-am spus.

— As vrea sa devin scriitoare. Asta faceam, de fapt, in ziua cand ne-am intalnit. Obisnuiam sa visez la a fi reporter de stiri senzationale, la fel ca Nellie Bly.

— Am cunoscut-o.

— Nu te cred!

— Ba da, Nellie Bly a sezut in fata mea la masa, intr-o seara la New York. Tata este bun prieten cu seful ei, Joseph Pulitzer.

— Cum arata?

— Pai. Seamana foarte mult cu tine, spuse el incet. Cu exceptia Ca e mult mai usor de stat de vorba cu tine, si esti mai profunda si mai coerenta. Mi-am intors privirea in alta parte. A inceput sa ma traga usor de mana pana m-am intors spre el. Serios, Betsy. Daca vrei, as fi bucuros sa-i vorbesc domnului Pulitzer despre tine. Te-as putea ajuta chiar sa-ti gasesti un apartament in New York.

Eram tentata – o, atat de tentata – dar stiam ca era imposibil.

— Nu pot, am spus eu mahnita. Tata si-a pus toate sperantele in casatoria asta.

Walter isi inchise o clipa ochii si incuviinta din cap.

— Inteleg. Si inca prea bine. Tatal meu este Howard Knowles Gibson, ti-amintesti?

— Da. Am asteptat ca privirile sa ni se intalneasca, apoi am intrebat:

— Care sunt visurile tale, Walter?

A zambit in felul lui putin stramb.

— Sa fiu un imblanzitor hindus de serpi si capitan pe o baleniera. In cele din urma zambetul i se stinse si clatina ingandurat din cap. Chiar nu stiu. De cand ma stiu, tata mi-a spus ce am de facut. Sunt mostenitorul lui, intr-o buna zi voi prelua afacerea in locul lui. Si m-am luptat intotdeauna sa ma ridic la inaltimea asteptarilor lui. Nu e vorba numai de munca, ci de toate celelalte care vin cu asta – stilul de viata excentric, intregul anturaj, afacerile cu implicatii politice sau murdare. Poate ca nu stiu ce vreau, dar stiiu exact ce nu vreau. Ofta si clatina din nou din cap.

— Dupa ce-am terminat colegiul, l-am implorat pe tata ca inainte sa-i iau locul in companie, sa ma lase sa calatoresc vreo doua luni. Am explorat lumea. Junglele din Borneo, Coasta de Fildes a Africii, padurile tropicale din Brazilia. Am fost chiar sa caut aur in Alaska. A trebuit sa inghesui o viata de om intr-O perioada foarte scurta de timp, intelegi.

— Cam atat este tot timpul pe care-l mai am si eu – doua luni.

Imi elibera mana si rasfoi prin cartea pe care o citea cand am ajuns, cautand ceva. I-am zarit titlul – Helesteul Walden.

— Asculta putin, Betsy. Thoreau scrie asa: „Lasa-l pe fiecare sa se ingrijeasca de lucrrul lui, si sa caute sa fie ceea ce a fost menit a fi. De ce sa ne avantam intr-o alergare atat de disperata sa atingem succesul si in afaceri atat de disperate? Daca un barbat nu poate tine pasul cu prietenii sai, poate ca e din cauza ca percepe un ritm diferit. Lasati-l sa paseasca in ritmul melodiei pe care o aude, indiferent de masura sau la ce departare.”

Priveam o rata salbatica pescuind pe lac, in lumina tot mai slaba, scufundandu-si brusc capul sub apa, cu penele cozii ridicandu-i-se spre cerul tot mai intunecat.

— Cred ca niciunul dintre noi nici nu-si mai aude macar ritmul propriu, am spus in cele din urma.

— Nu, cred ca nu, spuse Walter oftand. Dar exista inca o alegere pe care amandoi suntem liberi s-o facem. Tu vei avea intr-o buna zi copii, Betsy, si eu la fel. Ii putem lasa pe ei sa paseasca dupa ritmul lor propriu.

In seara aceea am notat cuvintele lui Walter in caietul meu, ca sa mi le amintesc mereu. Apoi l-am inchis si l-am varat adanc in dulapul meu. Eram destul de sigura ca erau ultimele cuvinte pe care aveam sa le scriu vreodata.

CAPITOLUL 8

La scurt timp dupa logodna mea cu Frank Wyatt, Lydia s-a imbolnavit de o forma foarte grava de intoxicatie alimentara. Cand s-a trezit a treia dimineata la rand vomitand in olita noastra de noapte, am implorat-o sa mearga s-o consulte un doctor.

— Nu, lasa ca ma fac eu bine, spuse ea gemand. Acum misca-te. Trebuie sa plec la lucru.

— Ma duc eu in oras si le spun ca esti bolnava, Lydia, n-o sa te faci bine daca nu stai la pat.

— Aiurea. Nu vreau sa stau in pat. Isi scoase camasa de noapte si incepu sa se imbrace. O urmaream prin incaperea ingusta, implorand-o sa ramana acasa, sa se odihneasca si sa se refaca.

— Dar daca esti gripata? I-ai putea imbolnavi pe toti clientii vostri!

— Betsy. Spuse ea in cele din urma, oprindu-se atat de brusc din mers, incat ne ciocniram, nu am nici intoxicatie alimentara si nici gripa. E mai mult de atat, mai grav.

— Esti pe moarte? Nu, Lydia. N-o sa te las sa mori, nicidecum nn-o sa te las! Nu se poate sa mori!

Zambi trist la istericalele mele, apoi ma apuca de umeri si iiancepu sa ma zgaltaie usor.

— Nici nu mor. Sunt. Insarcinata.

Ma holbam incremenita, fara sa-nteleg.

— Dar nu se poate! Nu esti casatorita!

Ochii i se umplura de lacrimi.

— O, scumpa, inocenta mea Betsy. Nu trebuie sa fii casatorita ca sa faci un copil. Il iubesc pe Ted, iar cand iubesti pe cineva, esti gata sa faci orice pentru el.

Cand mi-am dat seama ce imi spunea ea de fapt, mi-am ingropat fata in maini si am plans. Lydia ma lua in brate.

— Te rog, nu ma uri, Betsy. Nu exista pedeapsa mai mare decat sa-mi intorci tu spatele.

— Nu te-as putea uri vreodata. I-am luat mana intr-a mea ne-am incolacit degetele mici. Voi ramane langa tine orice-ar fi. Nu uita, mi-ai promis sa-ti fiu domnisoara de onoare la nunta cu Ted, mai stii?

— Ted nu stie inca nimic despre copil, spuse ea. Vedeam prea bine ca se temea sa-i spuna. Ma intalnesc cu el diseara dupa lucru. De aceea trebuie sa ma duc.

Lydia pleca fara sa-si manance micul dejun. Cand trecuse de miezul noptii si ea inca nu ajunsese acasa, eram sigura ca fugise cu Ted. Dar ce aveam eu sa-i spun tatalui meu? Niciunul dintre noi nu-l intalnise vreodata pe Ted Bartlett. Oare trebuia sa-i spun despre copil sau nu? Mergeam incoace si-ncolo in holul din fata, in intuneric, repetand ce aveam sa-i Spun tatalui, cand se deschise usa de la intrare si Lydia se strecura in casa. Ma asteptam sa lumineze cu zambetul ei minunat tot holul, dar fata ei brazdata de lacrimi era palida, transfigurata de groaza si disperare.

— Lydia, ce e? Ce s-a intamplat? Singurul lucru pe care mi-l puteam imagina era ca avusese loc un accident ingrozitor de tren si Ted Bartlett murise.

— Ted. E. O, Betsy, ce am sa ma fac?

Imi cazu in brate hohotind.

— E mort? Am intrebat-o eu in soapta.

— Mai rau – e casatorit!

— Casatorit! Dar nu se poate! Doar.

— Are deja o sotie si doi copii, spuse ea printre sughituri. Mi-a aratat fotografii cu ei. M-a mintit in tot acest timp, Betsy. M-a mintit. Iar acum viata mea s-a sfarsit. Mi-am distrus viata si nu stiu ce-o sa ma fac!

Mi-am trecut bratul pe dupa talia Lydiei si am ajutat-o sa urce scarile pana in camera noastra ca sa nu-l trezim pe tata. Problema Lydiei era problema mea. Juraseram sa avem grija una de cealalta, Iar acum imi framantam creierul sa gasesc o solutie.

— Nu poate sa divorteze? Am intrebat eu.

— A refuzat. Socrul lui Ted este proprietarul firmei pentru care lucreaza el.

As fi incarcat bucuroasa pusca tatalui meu si l-as fi ucis pe Ted Bartlett, daca as fi stiut ca ne foloseste la ceva.

— Asculta, am spus eu, asezand-o pe Lydia alaturi de mine pe pat. Tocmai mi-am amintit ceva. Cand eram la scoala am auzit de-o fata care a avut. Stii. Aceeasi problema. Si mai tarziu am auzit ca s-a dus intr-o casa speciala sa nasca copilasul. Pot sa aflu unde este casa aceea si poti sa mergi acolo pana se naste copilul. O sa-l ia cineva in adoptie, Lydia. Cand investiga Nellie Bly afacerea cu vanzarea de copii, a descoperit ca exista zeci de familii crestine care sunt gata sa adopte copii in mod legal. Totul va fi bine pana la urma, iti promit.

Lydia nu s-a dus la lucru trei zile la rand. A zacut in pat plangand, convinsa ca-si distrusese viata. De indata ce am putut pleca de acasa, m-am dus la scoala si l-am intrebat, cu discretie, pe domnul Herman daca stia ceva despre acea casa speciala pentru mame necasatorite. Cand m-am intors, i-am spus Lydiei ce aflasem, sperand ca ii voi ridica putin moralul.

— O vreme n-o sa-si dea nimeni seama ca esti insarcinata, asa ca va trebui sa pleci abia pentru patru sau cinci luni. Te vor lasa sa locuiesti chiar in casa aceea si poti si naste acolo. Cand vei veni acasa, le vom spune tuturor ca ai avut febra reumatica sau ca te-ai dus sa locuiesti cu o matusa aflata pe moarte. Nimeni nu va afla niciodata adevarul.

— Dar cum sa-mi dau eu copilasul meu si sa nu-l mai vad niciodata? Intreba ea, mangaindu-si abdomenul inca plat. E al meu. al meu si al lui Ted.

— Trebuie, Lydia. Nu se poate altfel. Crede-ma, bebelusul va creste intr-o familie crestina, iar tu iti vei putea lua viata de la capat. Vei intalni pe altcineva cat ai zice peste. Zeci de baieti vor sta la coada sa se insoare cu tine.

— Nu si dupa ce reputatia mea e patata.

— O sa ma asigur ca nu afla nimeni nimic, am spus, ridicandu-mi degetul mic in sus. Promit.

Dupa asta, Lydia paru sa se fi resemnat cu soarta ei. Se intoarse la magazinul universal chiar a doua zi, si seara de seara venea direct acasa de la lucru, fiind prea epuizata de sarcina pentru a mai ramane prin oras. Nu-si mai dadea intalniri nici macar la sfarsit de saptamana.

Intr-o seara in timp ce ne pregateam sa mergem la culcare, m-a rugat sa-i citesc una dintre poeziile mele.

— A trecut o vesnicie de cand nu mi-ai mai citit, Betsy, si stiu ca trebuie sa fi scris de atunci zeci si zeci de poezii noi. Am incercat sa evit adevarul, murmurand o scuza lamentabila, dar deodata ma apuca de brat. Stiu! Vrei sa scrii o poezie noua pentru mine? O poezie despre bebelusul meu? As vrea sa i-o dau dupa ce se va naste, ca sa stie intotdeauna ca l-am iubit chiar daca a trebuit sa-l dau.

Mi-am inchis ochii.

— Nu pot. Nu mai scriu poezii.

— Cum adica? Ce tot spui acolo?

— Capitolul acela din viata mea s-a incheiat acum ca ma casatoresc cu Frank. Mi-a spus foarte clar ca nu vrea sa aiba nimic de-a face cu poeziile sau cu cartile, sau cu scrisul de orice fel. Cu exceptia Bibliei.

— Betsy, nu! Nu-l asculta!

— Urmeaza sa fie sotul meu. Va trebui sa-l ascult.

— Dar nu-i treaba lui Frank ce faci tu cand el nu-i prin preajma, Poti scrie in timpul tau liber, nu? In timpul in care el isi vede de treaba in nenorocita aia de livada a lui?

— Nu intelegi. Nu are legatura ca ma lasa Frank sau nu – eu nu pot sa mai scriu. Cand sunt cu Frank, e ca si. ca si cand n-as mai avea nici-o poezie inauntrul meu. Se zbarcesc toate, Lydia, ca bobocii de floare dupa inghet.

— Dar tu esti scriitoare! Asa esti tu.

— Nu mai sunt asa. Nu mai sunt aceeasi care eram. Frank ma face sa ma simt ca si cand as fi altcineva. O nascocire de-a lui. M-am inscris in societatea misionara a femeilor. Am facut chiar si „legamantul”. De acum trebuie sa incerc sa fiu sotia care ma doreste el, ca de nu.

— Ca de nu ce, Betsy?

— Ca de nu, nu se mai casatoreste cu mine.

Ochii ei de catifea imi scrutara privirea de parca ar fi incercat sa citeasca in inima mea.

— Nu-l iubesti, nu-i asa?

— Nu, am spus eu jalnic. Nici nu trebuia sa ma gandesc inainte.

— Nici macar putin de tot?

— Nici macar putin de tot. Ma prabusisem pe pat in timp ce-mi confesam situatia deznadajduita. Uraste cartile, Lydia. Nu va ingadui nici-o carte in casa noastra. Si nu rade niciodata. Nu l-am auzit niciodata, nici macar o data, dupa tot timpul pe care l-am petrecut impreuna. Nu stiu cum o sa pot suporta asta.

Ea se lasa in genunchi in fata mea, pe podea.

— Nu e prea tarziu sa renunti la tot. Spune-i ca vrei sa rupi logodna.

— Nu pot. Tata se va infuria. Doar stii cat de mult isi doreste parteneriatul asta. Va fi atat de dezamagit de mine daca stric acum totul, si n-as suporta sa-l dezamagesc. L-a facut pe Frank pana si sa promita ca va numi livada Wyatt Fowler Orchards. Tata o sa moara de suparare daca se strica acum intelegerea. Cu siguranta o sa moara.

Lydia privi in departare prin mine, si o liniste ciudata o cuprinse treptat. Fusese nefericita in ultimele zile, adancita in durerile ei, iar acum, cu o putere pe care nu i-o mai vazusem niciodata ma facu sa-mi sterg lacrimile si ma inghionti cu blandete in pat.

— Haide sa ne culcam, Betsy. Poate ca maine dimineata lucrurile ne vor parea mai bune la amandoua. Atunci credeam ca totul se datora faptului ca eram amandoua epuizate emotional, dar privind in urma, imi dau seama ca aceea a fost seara cand s-a hotarat Lydia. Stia exact ce trebuia sa faca. Luandu-mi puterea din noul ei calm, am cazut intr-un somn adanc.

Mai tarziu, Lydia mi-a spus cat de usor ii fusese sa-si puna planul in aplicare. Frank veni la pranz duminica, iar in timp ce se ducea acasa pe scurtatura prin livada noastra, Lydia se strecura afara din casa si alerga dupa el.

— Frank. Frank, asteapta! Am gasit un briceag pe sofa. E cumva al tau?

El se intoarse spre ea, cautandu-se prin buzunare.

— Nu prea cred. Al meu.

Deodata Lydia tipa in timp ce se rostogoli pe jos.

— Au! Vai, ce stangace sunt. Mi-am scrantit glezna.

Frank alerga langa ea.

— Lydia, esti bine? Stai, lasa-ma sa te ajut. Ea-si sprijini mana pe pieptul lui in timp ce o ridica in picioare. Cum ti-e glezna? Poti pasi pe picior?

— Da. Au! Nu. Nu, nu cred ca pot. Se sprijini de el. O, ce proasta sunt! Cum o sa ajung acasa?

— As. As putea sa te duc eu.

— O, chiar? Ochii de catifea ai Lydiei privira in ai lui, iar Frank fu pierdut. Faptul ca o ridicase in brate, simtindu-i bratele suple pe dupa gat, trupul lipit de al sau, ii pecetlui definitiv soarta lui Frank.

Ea ii zambi in timp ce se apropiau de casa.

— Iti multumesc asa de mult, Frank. Poti sa ma lasi aici pe veranda. Sunt asa de stanjenita ca trebuie sa afle tata cat de neindemanatica sunt.

Nu ne asteptam sa ne viziteze Frank a doua seara, dar trecu pe la noi sa-l intrebe ceva pe tata. Lydia fu ca din intamplare pe afara, intorcandu-se dintr-o misiune misterioasa din grajduri in timp ce el pleca.

— Iti multumesc frumos pentru amabilitatea ta de aseara, spuse ea, zambind.

— Cu placere. Ce-ti mai face glezna?

— O, e mult mai bine. Ce prostie din partea mea sa mi-o scrantesc asa. Cred ca nu sunt la fel de obisnuita ca tine sa umblu pe terenuri accidentate. Cum reusesti sa faci asta toata ziua? Il privi adanc in ochi.

— Pai, eu. Eu.

— Ori de cate ori te vad in caruta ta sau prin livada, pari asa de inalt si de puternic, de parca ai putea face fata la orice! Chiar iti place ceea ce faci, nu-i asa?

— Eu. Da. Da, imi place.

— Si livada ta e asa de frumoasa! Cum reusesti sa faci sa creasca toate atat de frumos? Wyatt Orchards e ca Gradina Edenului! Probabil ca esti foarte mandru de tot ce-ai construit.

— Da. Sunt.

Ea ii lua mana si o stranse putin intr-ale ei.

— Multumesc inca o data, Frank. Se ridica pe varfuri pentru a-i darui un sarut grabit pe obraz. Noapte buna.

Seara urmatoare, dupa ce baigui o alta scuza lamentabila de a-l vedea pe tata, Frank se strecura in curte, sperand ca Lydia isi va face aparitia. Iar ea aparu din intuneric cand se apropie el de grajd.

— Frank! Inainte ca el sa inteleaga ce se intampla, ea era in bratele lui. Niciodata nu am mai simtit una ca asta pentru un barbat, murmura ea, in timp ce se tineau strans imbratisati.

— O, Lydia. Esti atat de frumoasa! O saruta stangaci, pasional tinand-o strans cu mainile lui mari, strangand-o langa el. Deodata Lydia se trase deoparte.

— N-ar trebui.

— Lydia. Te rog nu pleca.

Ea se smulse din imbratisarea lui si fugi in casa. Neajutorat, el o privi plecand, framantat de dorinta.

Frank veni sa ma intalneasca in urmatoarele doua seri, dar de fapt venise sa o intalneasca pe Lydia. In tot timpul cat Frank si cu mine am stat pe veranda, parea transpirat si agitat, privind mereu nervos in jur. Dupa ce mi-am luat ramas bun si am intrat in casa, el o astepta pe Lydia langa grajd, mergand in sus si-n jos. Iar nu-l lasa sa astepte.

Lydia il tachina cu sarutari furate si cu imbratisari pasionale pana inteti la maxim focul dinauntrul lui Frank Wyatt. Apoi intr-o seara il conduse in grajd, la patura pe care o pregatise, intinsa pe fan proaspat si inmiresmat. Ea deveni pieirea acestui om de moralitate impecabila, odata ce gheata ce-i umplea venele incepu a se topi de dorinta ce-o stransese de atatia ani.

In saptamana ce urma, se intalnira noapte de noapte in grajd, apoi, intr-o seara, Lydia nu aparu. Iar cand reveni dupa cateva seri, Frank era pe jumatate innebunit de dorinta. O trase jos langa el, pe patura din grajd.

— Unde ai fost, Lydia? Nu pot. Nu pot trai fara tine!

— Trebuie sa-ti spun ceva, Frank.

— Te rog nu-mi spune ca nu ne mai putem intalni, Lydia! Toata ziua nu ma gandesc decat la tine, nu ma mai pot concentra orice” as face, intrebandu-ma daca vii, daca te voi putea tine in brate.

— Sunt insarcinata.

Lui Frank ii trebuira cateva clipe sa-i inteleaga vorbele. Apoi ii dadu drumul dintr-odata, de parca ar fi fost o mana de carbuni aprinsi.

— Nu se poate!

— Ba se poate, Frank, si sunt. Cam asta se intampla atunci cand oameni. Fac. Ce-am facut noi. Socul stinse vapaia pasiunii lui Frank. Sari in picioare.

— Si ce-ai sa faci acum?

Lydia se ridica sa-l priveasca in ochi, jucandu-se cu nasturii camasii lui.

— Cred ca vrei sa spui, ce avem de gand sa facem?

— Dar. Dar sunt logodit cu Betty. Nunta e luna viitoare.

Lydia rase. Sunt sigura ca va fi de acord sa anulati logodna imediat ce va afla ce faceau sora si logodnicul ei.

— Dar nu se poate sa anuleze nunta. Adica. Tatal tau si cu mine avem o intelegere. Mi-a promis sa-mi lase tot pamantul.

Si helesteul! Nu pot pierde acum totul! Lydia il vazu pe adevaratul Frank si il uri. Nu-i pasa nici un pic de ea sau de sentimentele ei, ci numai de anexarea pamanturilor tatalui ei. Cu atata lacomie in inima, nu avea sa aiba niciodata loc pentru dragoste. Dar desi cunostea adevarul, Lydia se arunca in bratele lui – o jertfa, aruncata in flacari, spre a fi mistuita.

— Casatoreste-te cu mine, Frank. Nu cu Betty, il implora ea. Il pot convinge cu usurinta pe tata sa iti lase pamantul imediat ce ne casatorim. Nu ma va refuza. Isi doreste parteneriatul asta la fel de mult ca si tine. Nu-i pasa cu care dintre fiicele lui te casatoresti, cata vreme nepotul lui mosteneste Wyatt Orchards.

— Esti sigura? Am planurile mele, sa stii, si am nevoie de helesteu pentru.

— Ai incredere in mine, Frank.

M-am ingrijorat teribil cand Lydia nu veni acasa in seara aceea, in ultima vreme disparuse de acasa in mai multe seri timp de-o ora sau doua, dar nu vroia sa-mi spuna unde se ducea. „M-am dus sa ma plimb putin”, imi spunea ea. Sau, „Am avut nevoie de putina liniste sa ma gandesc.”

Dupa neoranduiala in care se gasea parul ei de fiecare data cand se intorcea acasa, ma gandeam ca incepuse sa se intalneasca cu cineva, dar ma temeam sa fac presupuneri asupra cine ar fi putut fi acela. Imi trecu prin gand chiar si s-o urmaresc, dar ma ingrozea ce aveam sa aflu daca o faceam. As fi murit cu siguranta daca as fi vazut-o pe sora mea cu Walter Gibson.

In dimineata de dupa absenta de o noapte intreaga a Lydiei, am trecut prin livada cu micul dejun al lui Walter ca o femeie ce se duce la spanzuratoare. Eram convinsa ca o voi gasi pe sora mea in bratele lui. Insa cand am ajuns in poienita de langa casa, nu pe Lydia am descoperit-o alaturi de Walter, ci pe vizitiul lui si doi hamali. Ii parcasera trasura langa casuta, iar slujitorii incarcau cele doua scaune ale lui Walter si toate cartile lui in spatele trasurii.

Inima imi statu im loc. Walter pleca.

Statea la picioarele scarilor, sprijinindu-se in bastonul lui in timp ce privea in josul cararii, asteptandu-ma. Cand ma zari, paru vizibil usurat.

— Betsy! Doamme, iti multumesc! Ma temeam ca o sa plec. Inainte sa vii.

— Pleci? Am intrebat eu ca paralizata. De ce nu mi-ai spus?

— Pentru ca nu Stiam. Slujitorii au ajuns devreme azi dimineata cu stirea asta. Se pare ca avem de-a face cu o criza in afaceri” sau ceva de genul asta, iar tata m-a convocat fara intarziere acasa. Imi pare foarte rau.

— Da. Am murmurat eu. Da, si mie.

Nu stiu de ce nu ma gandisem ca Walter avea sa si plece intr-o buna zi. Inchiriase casuta pentru o luna, iar luna aproape ajunsese la sfarsit. Nu-mi dorisem sa ma gandesc la asta mai mult decat imi dorisem sa ma gandesc la nunta mea ce se apropia cu pasi repezi. Walter trebuia sa fie mereu aici in casuta asta mica de piatra ca sa stea de vorba cu mine si sa rada cu mine – doar ca acum pleca.

— Uite, ti se raceste micul dejun, am spus eu. Si Chicago e prea departe ca sa mergi cu stomacul gol. Am pus tava pe marginea trasurii. In timpul pe care-l petrecuseram impreuna observasem ca boala lui Walter ii provoca o stare de slabiciune si la nivelul bratelor, la fel ca si la picioare. Nu putea ridica nimic mai greu decat o carte.

Inainte sa-mi poata spune Walter ceva, vizitiul lui aparu din casuta si se inclina usor.

— Aceasta a fost ultima cutie, domnule.

— Multumesc, Peter. Voi fi gata intr-o clipa.

Walter imi facu semn sa-l urmez in timp ce schiopata incet prin Iarba spre helesteu, departe de urechile servitorilor sai. Am tras cu ochiul peste umar in timp ce mergeam si l-am vazut pe vizitiu ducand tava la masa de pe veranda si trantind usa trasurii. Unul dintre cai necheza gata sa porneasca.

; Cand in sfarsit Walter se opri, am stiut ca niciunul dintre noi nu indrazneam sa-l privim pe celalalt in ochi. Luptandu-ma cu lacrimile, m-am aplecat sa culeg o mana de pietricele si am inceput sa le arunc in apa. El privi serios in departare si ofta.

— Am vorbit despre atat de multe lucruri in vara aceasta, Betsy. Si acum. Acum pentru prima oara nu mai stiu ce sa-ti spun.

— Stiu. Nu cred ca exista vreo modalitate in care sa-ti iei la revedere cu usurinta.

— Nu, cred ca nu. Cred ca Emily Dickinson27 scria: „Despartirea este tot ce stim despre rai, si tot ce ne dorim in ce priveste iadul.” Ofta din nou.

Mi-am aruncat ultima piatra in apa. Valurile clipoceau usor in timp ce loveau bland malul, ca o mama ce-si linistea copilul.

— Ne vom mai intalni vreodata? Am intrebat eu, reusind in cele din urma sa-l privesc. Nu aveam decat cateva clipe in care sa-mi imprim in memorie trasaturile fetei lui, blandetea ochilor. Se intoarse in cele din urma spre mine si isi scutura capul.

— Nu prea cred.

— Ma temeam ca aveai sa spui asta. Cu greu reuseam sa vorbesc si sa-mi inving nodul dureros din gat. Nu te voi uita niciodata, Walter.

— Nici eu pe tine. Dar „De departe e mai bine sa uiti si sa zambesti, decat sa-ti amintesti mereu si sa fii plin de-amaraciune.”

— Elizabeth Barreett Browning? Am incercat eu sa ghicesc.

— Pe-aproape. Christina Rosetti28. Imi apuca mana intr-a sa. Am lasat inauntru um cadou pentru tine.

Mi-am ridicat disperata privirea spre el.

— Dar eu nu am nimic pentru tine.

— Nu-i adevarat. Sunt bogat prin tot ceea ce mi-ai dat in aceste ultime saptamani. Biiblia le-ar numi „comori pastrate in taramuri ascunse.”. Imi ridica mana la buzele sale si-si inchise ochii in timp ce o saruta. I-am sinntit suflarea fierbinte atingandu-mi pielea,; Apoi imi dadu drumul si imi intoarse spatele.

L-am privit printr-o ceata de lacrimi in timp ce schiopata incet prin iarba indreptandu-se spre trasura. Vizitiul il ajuta sa urce. Apoi Walter Gibson disparu din viata mea, coborand pe drumul prafuit fara a mai arunca vreo privire inapoi.

Nu stiu cat timp am ramas astfel langa helesteu. In cele din urma am urcat impleticindu-ma pe scarile ce duceau pe veranda si am intrat in casuta goala. Parfumul de lamaie al lui Walter, staruia inca in aer si imi venea sa inchid toate geamurile ca sa-l tin inauntru.

Am gasit cadoul pe care mi-l lasase pe masuta de la geam. Era una dintre cartile lui. O editie a Calatoriei Pelerinului legata in piele.

Cand m-am intors in cele din urma acasa, am fost usurata s-o gasesc pe Lydia in bucatarie, sezand pe partea opusa a mesei goale in fata tatalui nostru. Dar am stiut imediat, dupa tensiunea din incapere, ca intrasem in mijlocul unei discutii aprinse. Fata tatalui era alba ca varul si arata atat de tulburat, incat ma temeam ca nu cumva sa faca vreo comotie, ceva.

— Tata, ce s-a intamplat! Esti bine? M-am gandit atunci ca probabil aflase despre copilul Lydiei.

— Sezi, mormai el, apoi o privi incruntat pe sora mea. Spune-i, Lydia.

In timp ce ma asezam pe-un scaun, am observat din nou ca sora mea era nefiresc de linistita. Nu-mi dadeam seama de unde i se tragea, dar era la fel de linistita pe cat era tata de suparat.

— Am niste vesti minunate, Betsy, spuse ea. M-am casatorit! Frank Wyatt si cu mine ne-am luat azi noapte.

Grozavia sacrificiului facut de Lydia ma buimaci. Stiam exact de ce o facuse. Dar primul meu gand, primul care ma coplesi a fost, Sunt libera. Doamne-Ti multumesc, sunt libera! Usurarea mea era atat de adanca, incat mi-am inchis ochii si am plans. Tata interpreta gresit lacrimile mele.

— Uita-te acum ce-ai facut! Urla el la Lydia. Ai distrus luni intregi de curtare si de planuri intr-o singura noapte, si mai ai curajul sa vii si sa le numesti vesti bune?

— Ti-am spus deja, spuse Lydia. Frank doreste in continuare sa isi uneasca livada cu a noastra. E gata sa semneze hartiile legale si tot restul, confirmand intelegerea pe care ati facut-o deja. Dar el ma iubeste pe mine, nu pe Betsy.

— Dar unde naiba e Frank? Se ratoi el. De ce n-a venit el in persoana sa-mi dea vestile?

Pentru ca Frank Wyatt era un las. Cei mai multi neobrazati erau asa. Lydia isi puse mana pe bratul tatalui.

— Trebuie sa te linistesti. Toata galagia asta nu-ti face bine la inima. Ti-am spus, Frank a trebuit sa aiba grija de vitele lui. Va veni imediat cu caruta si ma va ajuta sa-mi mut lucrurile in casa lui. Poti vorbi atunci cu el.

Dar tata nu avea de gand sa se potoleasca.

— Dar cum ramane cu sora ta? Cum i-ai putut face una ca asta? Cum va mai intra Betty in biserica dupa ce a stat atatea saptamani in strana familiei Wyatt? Chiar nu-ti pasa deloc de sentimentele ei, nerusinata egoista ce esti?

M-am intins dupa mana Lydiei, si ne-am privit in ochi. Privirea ei ardea de dragostea ce mi-o purta. Nu se purtase egoist, ba dimpotriva. Imi doream sa-i explic adevarul tatalui meu, dar ea ma implora in tacere sa nu o fac. Totusi, imi doream sa stie macar o parte din adevar.

— Nu sunt suparata deloc pe Lydia, am spus. Nu-l iubesc pe Frank.

— Dar ce-o sa se aleaga de tine acum? Intreba el ragusit. Ai aproape douazeci si unu de ani si nici un gand de casatorie.! Nu voi fi pentru totdeauna pe-aici ca sa ma ingrijesc de tine, si-atunci ce-ai sa te faci? Isi impinse scaunul in spate si se ridica, amenintand-o cu degetul pe Lydia. De-acum e responsabilitatea ta! A ta si a lui Wyatt! De vreme ce i-ai furat pamanturile si viitorul, va fi treaba ta sa ai grija de ea, m-ai auzit?

Tranti usa bucatariei in timp ce iesi, facand sa zanganeasca vasele pe rafturi. M-am simtit atat de epuizata emotional, odata, din cauza plecarii lui Walter, iar acum asta, incat nu credeam sa ma mai pot ridica vreodata de pe scaunul acela. Insa Lydia era linistita in timp ce imi intinse mana sa ma ajute sa ma ridic.

— Vino sus si ajuta-ma sa imi strang lucrurile, bine, Betsy?

De indata ce am intrat in camera de sub streasina pe care o impartiseram toata viata, grozavia sacrificiului facut de Lydia ma izbi din nou.

— N-ar fi trebuit sa faci asta, am plans eu in timp ce o ajutam sa-si stranga hainele. Am fi gasit noi o alta cale daca n-ai fi vrut sa mergi intr-o casa pentru mamici necasatorite.

— Dar am tot ce mi-am dorit, spuse ea zambind. O casa frumoasa, o gramada de bani. Si imi pot pastra bebelusul. Trebuie sa am copilul lui Ted, asta e cea mai buna parte din toate.

Am inteles atunci ca seninatatea ei era o simpla fatada pe care o afisase pentru a-si tine adevaratele sentimente la distanta, il iubea inca pe Ted Bartlett. Dar daca trebuia vreodata sa recunoasca toate de cate o lipsise, avea sa inceapa sa tipe si sa nu se mai poata opri vreodata. Ii rapise increderea, virginitatea, visul despre o viata de casnicie fericita alaturi de el. Dar nu avea de gand sa renunte la singurul lucru care-i mai ramasese – copilul lui. Ma intrebam cat timp putea continua sora mea sa evite realitatea. Si cu ce pret.

— Esti sotia lui Frank, am murmurat eu, inca venindu-mi greu sa inteleg.

— Da. Si ce? Tu nu-l iubesti, Betsy, mi-ai spus doar ca nu-l iubesti.

— Dar nici tu nu-l iubesti. Ai facut asta pentru mine.

Lydia ma lua in bratele ei.

— Am promis ca vom avea grija una de cealalta, mai stii? Am facut o promisiune cu „apucare de degetel”. Ochii mi se umplura de lacrimi cand isi ridica in aer degetul mic.

— Dar asta e prea mult, am spus eu plangand in „timp ce o strangeam in brate. Ai platit un pret mult prea mare!

Dupa sapte luni si jumatate se nascu Matthew Fowler Wyatt.

PARTEA a III-a.

WYATT ORCHARDS.

Primavara anului 1931 „Caci iata ca a trecut iarna; a incetat ploaia, si s-a dus. Se arata florile pe camp, a venit vremea cantarii, si se aude glasul turturicii in campiile noastre.” cantarea-cantarilor 2:11-12

CAPITOLUL 9

Amortisem cu totul cand isi incheie matusa Batty povestirea. Baietii ajunsesera acasa de la scoala, si i-am auzit pe veranda din spate, scuturandu-si zapada de pe cizme. Becky adormise pe covoras, cu ambele pisici incolacite langa ea. Ma pregateam sa ma ridic si sa incep sa le pregatesc pranzul, dar matusa Batty ma apuca de brat sa ma opreasca.

— Copiii tai isi merita propriile lor vise, spuse ea. Incetisor. Nu le pretinde sa traiasca dupa visele tale. Poate ca intr-o buna zi isi vor dori sa lucreze livada asta batrana, dar poate ca nu. Daca e visul tau sa le daruiesti un camin aici, foarte bine, lupta-te sa pastrezi locul asta pentru tine. Dar nu o face pentru ei. Ii vei impovara cu atat de multa vinovatie, ca nu vor putea fi niciodata capabili sa-si auda propriul cantec. Lasa-i sa-si urmeze propriu ritm.

Mai tarziu, cand eram singura la etaj, m-am dus in camera lui Becky si m-am uitat din nou la poza matusii Batty. Avea dreptate – Walter Gibson avea ochi placuti. Dar de aceasta data am observat si lipsa de vlaga a trupului lui pipernicit, felul in care sedea ca si cand necesita un efort enorm pentru a se mentine in acea pozitie. Nici nu era de mirare ca matusa Batty trebuise sa-l ajute la barbierit.

Ciudat, ea nu spusese nimic in povestirea din dupa-amiaza aceasta ca l-ar fi barbierit.

Dintr-odata, am avut iarasi acel sentiment ciudat, ca o furnicatura. Daca matusa Batty il barbierea pe Gabe Harper asa cum dorise s-o faca saptamana trecuta, poate ca avea sa-l recunoasca drept Matthew Wyatt. Merita incercarea. Dar mai intai trebuia sa gasesc o cale sa-i conving pe amandoi sa o faca.

Am asteptat pana i-a adus matusa Batty tava cu cina lui Gabe in seara aceea si am urmat-o in camera lui.

— Ma gandeam, am zis, sprijinindu-ma relaxata de cadrul usii. Acum ca ti-ai terminat povestirea despre vagabonzi si ai trimis-o la Chicago, chiar nu mai exista nici un motiv pentru care sa arati ca un cersetor, nu?

— A. presupun ca nu. Isi scarpina timid barbia. Dar cred ca m-am obisnuit sa port barba dupa tot acest timp. A devenit parte din mine.

— Ei, si Copiii mei se obisnuisera sa fie murdari dupa urechi, dar i-am convins sa se imbaieze oricum, indiferent ca vroiau sau nu. Acum, cred ca ar cam fi timpul sa faci si tu o baie. In sfarsit esti destul de refacut ca sa te poti spala singur – asa ca un ras si un tuns ar incununa minunat toata treaba. Nu crezi, matusa Batty?

— Absolut, papusa. Cum spuneam, ma pricep de minune sa barbieresc oamenii.

Imi dadeam seama dupa cum manca Gabe cu crestetul plecat, si dupa cat de tacut devenise, ca-si dorea la fel de mult sa fie barbierit cum si-o doreau probabil si imparateasa Estera si Arabella. Trebuia sa-l conving s-o faca.

— L-am vazut candva pe „Salbaticul din Borneo” intr-o piesa cu un singur act, am spus, si nu era nici pe jumatate asa paros ca tine. Stii sa si tunzi, matusa Batty?

— Vai de mine, sigur ca da. Nici-o problema – pac, pac! Si forfeca de cateva ori aerul cu doua degete.

Gabe isi trecu protector degetele prin par.

— A, uite ce e.

— Si cred ca seara asta ar fi foarte potrivita si pentru baie, am adaugat eu. Cazanul de deasupra sobei e plin cu apa fierbinte, De ce sa nu te speli din cap pana in picioare?

— Putem sa ne uitam si noi cum il barbieriti? Intreba Jimmy. Ma sprijineam in continuare de tocul usii cu toti trei copiii pititi pe sub mainile mele intinse, ca in jocul „London Bridge”29. Am zambit bucuroasa.

— Nu te deranjeaza daca se uita si ei, nu Gabe?

Era incoltit, si o stia.

— Cred ca nu.

Matusa Batty apuca un smoc din coama dezordonata a lui Jimmy si se prefacu a taia din ea cu degetele.

— Poate ar trebui sa exersez putin pe tine pana termina domnul Harper de mancat cina.

— Nuuu. Mama spune ca musafirii au intotdeauna prioritate, spuse Jimmy, smulgandu-se din mainile ei.

— Prea bine-atunci. Baieti, ce-ar fi sa-mi spuneti unde isi tinea taticul vostru briciul si sapunul de ras?

— Iti aduc eu tot ce-ti trebuie, am spus eu.

Lucrurile de ras ale lui Sam erau tot in dulapiorul lavoarului din bucatarie, unde le lasase. O oglinda veche si ciobita prinsa intr-o rama vopsita de lemn atarna deasupra. Cand am deschis dulapiorul, mi-am amintit cum se barbierea Sam in fiecare dimineata in fata oglinzii, si cum se imprastia incet parfumul sapunului lui de ras prin toata bucataria. Cand se incalzea afara, isi scotea lavoarul pe veranda din spate, ridicandu-l de parca ar fi fost o nimica toata, ca sa se poata spala afara, la aer curat.

Uneori Sam punea putina spuma de ras pe fata lui Jimmy si-l ridica apoi la oglinda lasandu-l sa si-o rada de pe fata cu o lingurita. Jimmy si Luke adorau sa-l priveasca pe taticul lor ascutindu-si briciul pe cureaua din piele. O data micul Luke spusese ca sunetul briciului alunecand inainte si inapoi ii amintea de un cal insetat sorbind apa, iar Sam si cu mine am ras pana nu am mai putut.

Baietii nu stiusera ca bunicul lor folosise o curea din piele exact, la fel cu aceea pentru a-si lovi cei doi baieti mai mari cand erau copii. Sam imi soptise candva adevarul acesta ingrozitor intr-o, noapte, in intunericul dormitorului nostru. Ma tinuse strans langa el si-mi spusese ca ura vederea acelei curele in mana tatalui sau. Fratele lui mai mare, Matthew, paruse intotdeauna sa o incaseze mai rau. Asa mare cum era, Sam tremura inca amintindu-si, si jurase sa nu foloseasca niciodata o curea pe copiii sai in felul acela.

Am dus cana cu sapunul la nas. Mirosea a Sam. Ma gandeam la matusa Batty incercand sa pastreze parfumul de lamaie al lui, Walter in micuta ei casa dupa plecarea lui, si imi doream sa-l fi iubit si eu pe Sam asa cum il iubise ea pe Walter. Doar ca eu il folosisem pe Sam pentru a obtine ceea ce-mi doream, la fel cum planuise si Frank Wyatt sa se foloseasca de matusa Batty. Nu eram cu nimic mai buna decat el.

Am strans lucrurile de ras ale lui Sam, impreuna cu un prosop si un foarfece, si m-am intors in camera domnului Harper. Terminase de mancat.

— Frizeria matusii Batty este deschisa, declara ea in timp ce-l ajuta pe Gabe sa coboare din pat si sa se aseze pe un scaun. Era in continuare destul de slab si nesigur. Ea-i fixa prosopul in jurul gatului si incepu mai intai prin a-i aranja parul, palavragind intruna in tot timpul cat lucra. Cand era gata sa-l barbiereasca, am adus un lighean cu apa calda si l-am pus in poala lui, apoi am ramas prin preajma, gata sa pun capat actiunii daca observam cumva ca matusa Batty incepe sa-l macelareasca. Dar se dovedii surprinzator de priceputa, exact cum spusese. Nu reusise sa-i verse nici-o picatura de sange. Si facuse treaba buna si cu parul lui. Ii oferi o oglinda si o perie de par si-l lasa sa si-l pieptene singur.

— Multumesc, spuse el in timp ce-si pipaia barbia neteda. Seaman iarasi cu mine.

Omul care isi facu aparitia de sub tot acel par se dovedi a fi cea mai mare surpriza dintre toate. Ma simteam de parca tocmai asistasem la transformarea unei omide paroase intr-un fluture. Domnul Harper avea o fata supla, ovala, cu o barbie puternica, colturoasa – dar fara gropita adanca pe care o aveau toti barbatii familiei Wyatt. Nu era atat de in varsta cum imi imaginasem, ci surprinzator de tanar – treizeci si ceva de ani – varsta lui Matthew Wyatt. Parul lui ondulat, de un maroniu intunecat, parea sa isi aiba obarsia la Ted Bartlett; fruntea sa inalta si sprancenele arcuite pareau sa fie ale Lydiei Fowler.

— Ce dragut esti fara toata blana aia! Exclama matusa Batty. Pune niste haine decente pe tine si ai putea trece drept gentleman.

— Pentru inceput i-ar prinde bine o baie, i-am reamintit eu. Si ca sa nu trebuiasca sa urce toate scarile acelea pana la baie, baietii ma pot ajuta sa car cada cea veche din cupru pana aici si sa o umplem cu apa. Apoi vreau sa dispareti toti de aici, si sa-l lasam sa aiba putina intimitate – si asta e valabil si pentru voi, am spus, hasaindu-i pe Winky si cele doua pisici de pe patul lui. Crezi ca poti intra si iesi singur din cada? L-am intrebat.

— Ma descurc. Era mult mai usor acum sa-l vad pe Gabriel Harper rosind, cu obrazul barbierit.

Abia asteptam sa iasa matusa Batty din camera lui ca s-o intreb daca il recunoscuse.

— Ai facut treaba buna cu barbieritul lui, am spus in timp ce umpleam galetile cu apa fierbinte din cazan, pentru ca sa le care baietii. Deja mutaseram cada in camera lui.

— Gabe arata categoric altfel acum, nu?

— Ca o oaie proaspat tunsa.

— Ti se pare ca seamana cu cineva familiar, matusa Batty? Mi-am tinut respiratia in timp ce ea se gandi putin-

— Pai, acum ca spui, imi aminteste de tanarul Robert E. Lee, faimosul general. Lee a fost un barbat chipes, nu crezi? Chiar daca era in armata infranta?

Am respirat frustrata.

— Vreau sa spun, daca ti se pare cumva ca seamana cu cineva din familie.

— O, n-as putea spune, papusa. N-am intalnit niciodata familia domnului Harper.

Trebuia sa spun lucrurilor pe nume.

— Uita-te bine la el, matusa Batty: Nu cumva e Matthew Wyatt?

— Matthew! Nu fi prostuta, papusa! Il cheama Gabriel Harper. E scriitor. Din Chicago. Pronunta cuvintele rar si cu atentie, de parca as fi fost senila. Matthew s-a dus sa lupte in razboiul acela cumplit.

— Razboiul s-a terminat de mai bine de zece ani. Te rog, uita-te cu atentie la el. Spuneai ca ti se pare cunoscut, mai stii?

— Asa am spus?

— Da! Prima oara cand l-ai intalnit. Ar putea fi oare Matthew, care sa se fi intors in sfarsit acasa, dupa toti acesti ani? Priveste-l, matusa Batty. Are cam aceeasi varsta pe care ar avea-o Matthew.

Arunca speriata o privire in camera lui, de parca s-ar fi asteptat sa-l vada sarind din pat si arzandu-i una cu un bat, apoi scutura din cap.

— O, nu. Nu e Matthew. Parea convinsa. Nu stiam daca trebuia sa o cred sau nu. Eram atat de frustrata ca imi venea s-o zgaltai.

— Esti sigura ca nu e Matthew?

— Absolut, papusa.

Eu nu eram. Observasem prea multe asemanari intre povestea matusii Batty si cea a lui Gabe ca sa fie doar coincidente. In timp ce Gabe se balacea in cada, am scos albumul cu fotografii si am studiat din nou pozele lui Matthew. Cand am dat peste una a Lydiei, mi-am dat seama ca imi parea cunoscuta. Puteam jura ca era aceeasi femeie pe care o vazusem in Biblia lui Gabe – sau oare imi imaginam totul? Imi doream sa pot arunca inca o privire la fotografia lui si sa le compar pe cele doua, dar Biblia nu se mai afla langa patul lui. Cu siguranta o pusese la loc in sacul lui de panza.

Cand isi termina Gabe scaldatul, se schimba intr-o pereche de izmene ale lui Sam si se cuibari inapoi in pat. Arata epuizat.

Am scos repede apa murdara si am curatat cada, apoi m-am intors o ultima data in camera lui pentru a ma asigura ca piciorul lui era in regula. Ma obisnuisem sa am un vagabond jegos in casa mea, dar acest nou Gabe arata atat de diferit, incat ma simteam de parca Ingrijeam de-acum un cu totul alt barbat. Iar matusa Batty avea dreptate – era un barbat aratos si in putere.

— Deci spune-mi, Gabe, am spus, fara sa-mi ridic privirea in timp ce-i examinam piciorul, ai vreo sotie sau o familie care sa te astepte undeva acasa?

— Nu.

Am mai turnat niste iod.

— N-ai fost niciodata casatorit sau doar in momentul de fata nu esti?

— N-am fost casatorit niciodata.

Bun. Deci daca era Matthew Wyatt, il puteam face sa se indragosteasca de mine si sa se casatoreasca cu mine, si asa nu aveam sa ne pierdem casa. Castigasem si inainte inima unui barbat, asa ca stiam cum s-o fac din nou. Dar chiar nu era indeajuns sentimentul de vinovatie cu care trebuia deja sa traiesc cu privire la ceea ce facusem? Nu stiu de ce, dar nu il puteam privi pe Gabe in ochi. Si nu stiu de ce incepu sa-mi bata inima repede, ca o ciocanitoare.

— As vrea sa te intreb ceva. Numele de „Gabriel Harper” suna cumva. A inventie. Este acesta numele tau adevarat sau pseudonimul tau ca scriitor?

Nu-mi raspunse. Stiam trucul asta, si m-am gandit ca aveam sa astept pana se hotara sa-mi raspunda. Dar ii trebui atat de mult, incat curiozitatea ma determina in cele din urma sa-mi ridic privirea. Ma privea incruntat.

— Ce-i cu toate intrebarile astea? Ce conteaza?

— Cu alte cuvinte, Gabe nu este adevaratul tau nume.

Paru surprins si destul de infuriat.

— N-am spus asta. Nu incepe acum sa-mi rastalmacesti vorbele.

— Pai atunci de ce nu poti fi pur si simplu sincer cu mine si sa-mi spui drept in fata? Da sau nu?

— Cine spune ca am fost nesincer? Nu te-am mintit niciodata.

Poate ca nu, dar eu insami eram experta in a ma eschiva de la adevar, si stiam ca exact asta facea si Gabe.

— Dar nici nu mi-ai raspuns la intrebare, am spus, infigandu-mi mainile in solduri. Te-am intrebat daca Gabe este numele tau real si mi-ai spus ca nu conteaza. Dar pentru mine conteaza.

— De ce? Ma sageta cu ochii plini de furie. De ce ar trebui sa conteze pentru tine?

Nu i-am putut raspunde fara a-i dezvalui prea multe. Pana nu eram sigura cine era, nu doream sa afle ca Matthew Wyatt detinea totul. Ma incoltise la colt la fel cum il incoltisem si eu. Niciunul dintre noi nu era dispus sa-si scoata la lumina secretele din locurile lui tainice. Am tras cu grija pantalonul in jos, si i-am acoperit piciorul cu patura.

— Sa-ti sting lumina? Am intrebat in timp ce ma ridicasem sa plec, sau ai dori sa o mai las putin aprinsa?

— Te rog stinge-o. Multumesc.

— Apropo, am spus peste umar, acum mirosi mult mai bine decat inainte.

Acum ca-l aranjase pe Gabe, matusa Batty isi luase responsabilitatea de a-l scoate zilnic din pat si de a-l plimba prin casa, ca sa-si recastige puterile. Intr-o dimineata s-a dus pana la casa ei si s-a intors cu un baston superb din lemn de abanos, cu un maner din argint.

— M-am gandit ca ti-ar fi de folos, a spus ea, prezentandu-i-l ca pe-un trofeu.

Gabe il studie plin de admiratie.

— E parca prea elegant pentru a-l folosi, matusa Batty. Arata ca o piesa din tezaurul familiei. Esti sigura.?

— Sigur ca sunt. Eu n-am trebuinta de el. Si daca va veni Vreodata ziua cand sa-mi trebuiasca un baston, sunt mult prea mica sa ma pot folosi de acesta.

Am privit manerul – era sculptat in forma unui cap de caine.

— A fost bastonul lui Walter Gibson? Am intrebat eu.

— Da, nu-i asa ca-i superb? Mi l-a lasat cand a plecat. Intotdeauna i-am pastrat manerul bine lustruit ca sa arate bine. E argint curat, sa stii.

Dar nu se potrivea cu povestea pe care mi-o spusese deunazi, imi spusese ca Walter plecase fara sa mai priveasca inapoi, iar eu ramasesem cu impresia ca nu putea merge fara bastonul lui. Walter ii oferise o carte drept cadou, si nu obiectul acesta. Si cum era cu barbieritul lui? Povestile matusii Batty aveau mai multe gauri decat gaurile din cascaval.

Am lasat-o sa sontacaie prin jur alaturi de Gabe in timp ce eu sedeam la biroul lui Frank Wyatt si faceam o lista cu toate cate trebuiau facute in livada. Traisem timp de zece ani aici, asa ca stiam destul de bine ce era de facut, chiar daca nu toate amanuntele, dar stiam ca intotdeauna in timpul lunilor de iarna Sam si Frank tunsesera pomii. Mai tarziu, trebuiau sa fie fertilizati. Apoi trebuiau stropiti. Frank obisnuia sa mute intotdeauna stupii in livada dupa ce ii stropea, ca albinele sa poata poleniza pomii. Odata ce incepeau sa creasca buruienile, eu trebuia sa discuiesc printre randuri, apoi trebuia sa trec inca o data sa nivelez locul. Gradina de legume trebuia sapata si semanata, iar sparanghelul trebuia cules. Animalele aveau nevoie de fan si de porumb. Am numerotat totul cu numere de la unu la zece, si am pus totul pe hartie, incercand sa nu le las sa ma distruga. Aveam sa ma gandesc la culesul si vanzarea roadelor la timpul cuvenit.

Intr-o dimineata insorita de iarna m-am hotarat sa ma apuc de tuns pomii – adica dupa ce aveam sa aflu cum se facea asta. Speram sa-mi poata spune Gabe sau matusa Batty, pentru ca mai bine muream decat sa cer ajutorul vreunuia dintre vecinii mei, cum ar fi de exemplu Alvin Greer. I-am gasit pe Gabe si pe matusa Batty langa grajduri, sprijinindu-se de gardul ce imprejmuia pasunea, in timp ce Becky se legana inainte si inapoi pe portita.

— Una dintre crengile stejarului aceluia mare din fata ar fi numai bun pentru a atarna un leagan, l-am auzit pe GaB spunand in timp ce ma apropiam. Dar mai intai va trebui sa gasim o scandura zdravana si niste funii.

— N-ar putea sa fie doar leaganul meu si numai al meu? Intreba Becky.

— O, dar te vei bucura de doua ori mai mult de leaganul acela daca il vei imparti cu altii, spuse matusa Batty. Asa ne invata Biblia.

— Sunt leagane in Biblie? Intreba Becky uimita.

— Sunt sigura, ca trebuie sa fie unul sau doua leagane, spuse matusa Batty. Stai sa ma gandesc. „Leaga-ne, Doamne”30! Nu, asta-i o cantare.

Primul care ma vazu fu Winky, si porni imediat spre mine pentru a ma saluta. Am cotit spre el, ca sa ma si nimereasca. Apoi ma vazu si Becky.

— Mama, haide sa-ti spun ceva! Domnul Harper a spus ca o sa-mi faca un leagan!

— Asta-i foarte dragut din partea lui, am spus, aplecandu-ma sa-l mangai pe caine pe crestet. Auziti, ma intrebam daca vreunul dintre voi stie cum se tund pomii fructiferi?

— Se face iarna, spuse matusa Batty sigura pe sine, cand hiberneaza pomii. Totusi, e destul de tarziu pentru asta acum. Ne-a prins bine ultima furtuna de zapada, pentru ca a amanat putin venirea primaverii.

— Dar stiti careva cum se face? Voi ati tuns vreodata pomi?

Gabe isi scutura capul.

— Nu pot spune ca am facut-o vreodata, dar am luat candva interviu unui fermier care detinea o livada, pentru un articol la ziar. Stiu in principiu.

— Ia mai slabeste-ma cu vorbele astea alese, Gabe. Spune-mi pur si simplu ce am de facut.

— Ideea este sa aerisesti partea din mijlocul coroanei ca sa poata intra lumina si sa se coaca fructele mai bine. De asemenea, trebuie sa eliberezi pomul de ramuri mai mici, noi, care fura din Inergia ramurilor care poarta roadele.

— E la fel ca in pilda pe care a spus-o Isus in Biblie, adauga matusa Batty. Gradinarul taie ramurile ca pomul sa aduca mai multa roada. Si fiecare ramura care nu aduce rod este taiata si aruncata in foc. Apoi.

Am intervenit repede punand capat predicii.

— Daca iti arat unul dintre pomi, Gabe, crezi ca m-ai putea invata sa o fac?

Ramase cu gura deschisa.

— Doar nu te gandesti sa faci toata treaba asta de una singura! Acum ii citeam cu usurinta expresia fetei, pentru ca nu mai avea barba si nu-i mai intra parul in ochi, si era evident ca de data asta il socasem. Era cam aceeasi reactie pe care ar fi avut-o si Frank sau Sam daca le-as fi sarit inainte si m-as fi oferit sa le fac eu treaba.

— Daca n-o fac eu, n-o sa se faca singura, am spus. Deci, poti sa-mi arati cum se face sau nu?

— O sa fac eu toata treaba pentru tine, doamna. Cred ca sunt destul de bine. Daca o iau cu incetisorul.

Incruntarea lui Gabe se transforma de-a dreptul in suparare.

— Dar chiar nu cred ca poti face treaba asta. Adica. Pomii aia sunt mai mari decat tine.

— Si?

— Si! Ma apuca de brat si imi prinse incheietura mainii mele. Era atat de subtire, ca o cuprinse cu degetele lui. Ramurile pe care trebuie sa le tai sunt mai groase decat incheietura asta.

— Hei, copii, nu va luati la bataie, spuse matusa Batty dragut. Este destul de lucru pentru voi amandoi.

I-am desprins degetele din jurul incheieturii mele, schitand un zambet triumfator.

— Si, de asemenea, destule unelte sa ne ajunga la amandoi.

— Dar cum ramane cu leaganul meu? Scanci Becky urmarindu-ne in atelierul cu unelte. M-am intors la timp ca sa surprind privirea pe care i-o arunca Gabe in timp ce-si puse usor mana pe crestetul ei plin de carlionti rosii. Era atat de bland, de iubitor, si de. Parintesc, ca am simtit cum mi se pune un nod in gat.

— O sa ti-l fac, scumpo, spuse el cu o voce la fel de moale ca si pernitele de la labutele pisicii. Promit.

— Si cum ramane cu reparatul acoperisului de la casa matusii Batty? Cuvintele imi iesira mai aspre decat intentionasem sa sune.

— Asta poate sa astepte, papusa, spuse matusa Batty. Dar tunderea pomilor nu. O lua pe Becky de mana. Brrr. Mi se face frig aici afara. Haide sa mergem noi doua in casa si sa pregatim o placinta pentru cina, bine?

Nici Gabe si mici eu nu schimbaram nici-o vorba in timp ce cautam printre unelte. Abia asteptam sa ne apucam de treaba, dar Gabe se opri mai intai sa studieze cu atentie fiecare dintre fierastraie si dintre foarfecele de tuns.

— Cateva dintre lamele astea arata destul de tocite, spuse el. Cred ca mai bine ma apuc sa le ascut. Le duse imediat in grajd si intra direct in atelierul lui Sam de parca stia exact unde trebuia sa se duca. Se aseza la piatra de ascutit si puse piciorul pe pedale, pentru ca roata sa se invarta de parca ar fi facut asta toata viata.

— Ai scris vreun articol si despre ascutirea uneltelor? Am intrebat eu sarcastica.

Se concentra atat de tare asupra lucrului pe care-l facea, incat trecura cateva momente inainte sa-si ridice privirea.

— Poftim? Era o privire de o inocenta pura – sau o prefacatorie curata. Nu-mi dadeam seama care dintre ele.

— Pari sa stii sa manuiesti piatra de ascutit, am spus eu.

— Da. Ai putea sa-mi aduci putina apa sa ud piatra? Multumesc. Lua o pila si incepu sa ascuta unul dintre fierastraie.

In timp ce ma duceam sa scot niste apa, mi-am amintit ca Gabe facuse curat in grajd si ca-si petrecuse noaptea in atelierul lui Sam.

Asta explica probabil cum de stia unde se aflau toate lucrurile. Dar in timp ce-l priveam lucrand, mainile lui pareau destul de indemanatice pentru un baiat de la oras.

L-am surprins tresarind cand termina treaba, si se apleca spre a-si masa piciorul ranit.

— A-nceput sa te doara? L-am intrebat.

— Nu chiar asa de rau.

Am iesit inaintea lui din grajd, si am inhatat din mers doua scari din lemn pe care le-am dus apoi la camioneta. Gabe aduse si el schiopatand uneltele, la timp pentru a ma ajuta sa le aranjez pe toate pe platforma din spate. M-am urcat la volan, iar el s-a asezat pe locul din dreapta. Era inca zapada pe jos, asa ca am condus cu atentie, nedorind sa derapez cu masina. M-am oprit langa cel mai apropiat grup de pomi, imediat dupa grajd. As fi ajuns mai repede pe jos pana acolo, dar Gabe nu.

In timp ce opream masina, am privit in jos si am observat spatiul larg dintre noi pe bancheta din fata a masinii. Ma facu sa ma gandesc la povestea matusii Batty si la sfatul pe care i-l daduse Lydia pentru a se asigura ca piciorul avea sa i se atinga „accidental” de piciorul lui Frank. Imaginea micutei matusi Batty chinuindu-se sa se cuibareasca langa artagosul meu socru mi se paru atat de nostima, incat am izbucnit in ras.

— Ce-i asa de amuzant? Intreba Gabe, zambind.

— Nimic. Eu. Dar nu-mi puteam scoate imaginea aceea din minte. Imi imaginam prea bine cat de ingrozit ar fi fost Frank daca i-ar fi reusit ei sa faca una ca asta, si am ras pana imi dadura lacrimile. Gabe astepta. Scuza-ma, am spus stergandu-mi ochii. Povestirea era mult prea complicata ca sa i-o pot impartasi, asa ca tot ce-am spus a fost: „Socrul meu se rasuceste in mormant. N-ai idee cat de multa grija a avut de pomii acestia.”

El incuviinta din cap si cobori din masina. Cand am ajuns langa el, studia deja cel mai apropiat pom.

— Atentia amanuntita cu care a lucrat socrul tau ne va usura mult munca, spuse el. A tuns foarte bine acesti pomi. Vezi cat este de usor sa iti dai seama care sunt ramurile purtatoare de rod fata de cele nou crescute? Pe acestea trebuie sa le taiem jos. Imi arata cateva ramuri subtiri care cresteau in toate directiile din trunchi si din ramurile centrale.

— Cred ca am face bine sa ne apucam de treaba. Am trecut pe langa el si am inceput sa trag jos una dintre scari. El statea deoparte privindu-ma.

— Asculta, Eliza.

Stiam dupa tonul vocii lui ca se pregatea sa-mi spuna din nou cum eram eu prea slaba sa pot tunde pomii. Imi aducea atat de mult aminte de tata care imi tot spunea ce puteam si ce nu puteam face, incat m-am rasucit cu fata la el si mi-am implantat mainile in solduri.

— Ce este, Gabe?

Ma privi indelung, apoi isi scutura capul.

— Nimic. Vroiam doar sa-ti atrag atentia ca foarfecele sunt foarte ascutite.

Munca era grea – caratul scarii de la un pom la altul, catararea pe scara de zeci de ori in sus si in jos, si trebuia sa ma intind mult deasupra capului, sa tai cu foarfecele si cu fierastraul. Imi doream sa ma fi imbracat cu o salopeta in loc de fusta veche ce ma incurca si care imi statea in drum la fiecare cinci minute. La pranz degetele de la picioare imi amortisera atat de rau de frig, incat nu le mai simteam.

Pomii nu se mai sfarseau – rand dupa rand, aranjati perfect pe randuri drepte. Mi l-am amintit pe Sam spunandu-mi ca tatal lui plantase o suta de pomi pe fiecare acru – si erau acrii si acrii de pomi. La sfarsitul zilei picioarele, umerii si ceafa ma dureau atat de rau, ca imi venea sa plang, dar a doua zi mai aveam inca destui pomi de tuns. Eram gata sa pun pariu ca si Gabe avea destul de furca cu durerile, dar eram amandoi prea incapatanati ca s-o recunoastem.

In a treia sau a patra zi de lucru, Gabe isi aduse cu sine si gamela sa. In ciuda tagaduirilor matusii Batty, eu continuam sa-l suspectez de faptul ca ar putea fi Matthew Wyatt, astfel ca atunci cand se aseza jos pe treapta de sub usa camionetei pentru a bea apa, am hotarat sa-l intreb despre razboi.

— Vad ca ti-ai adus un mic suvenir din armata, am spus. Ai luptat in Razboiul cel mare? Lua o inghititura buna si isi sterse gura inainte de a-mi „ raspunde.

— Gamela asta o am de la un vagabond pe nume Lou Tacanitu31. Era un om tare bolnav in noaptea cand l-am intalnit. M-am gandit ca trebuie sa aiba pneumonie dupa cum tusea. Asa ca m-am invartit pe langa el timp de cateva zile, l-am hranit, i-am tinut de cald, lovindu-l vartos peste spate ori de cate ori avea nevoie. Aproape c-a murit, dar cand in cele din urma a supravietuit, a insistat sa ii pastrez gamela ca semn al multumirii lui. A fost singurul lucru de valoare pe care il avea. Gabe se ridica si mi-l intinse. Vrei si tu niste apa?

— Nu, multumesc. Eram experta in a ma minti pe mine insami, asa ca ma credeam in stare sa spun cu destul de mare usurinta daca cineva spunea o minciuna. Iar povestea asta parea sa fie adevarata.

Gabe se si catarase inapoi pe scara inainte sa-mi dau seama ca evitase cu succes sa-mi raspunda la intrebarea daca luptase sau nu in razboi.

Indiferent cat de mult lucram, parea ca inaintea noastra se intindeau tot mai multi pomi, cat vedeai cu ochii, de parca am fi fost intr-o incapere tapetata cu oglinzi. Cat ne permitea vremea si nu era vantul prea puternic sau prea rece, lucram in fiecare zi cat era lumina. Seara de seara cadeam epuizata in pat, si visam pomi, cu crengi care se intindeau catre mine ca niste brate scheletice care incercau sa ma apuce si sa ma sufoce. Ma trezeam scaldata in sudoare, fericita ca nu fusese decat un vis – pana imi aminteam ca ma asteptau alti pomi de tuns a doua zi.

— Nu trebuie sa lucrezi atat de mult, Gabe, i-am spus intr-o dupa-amiaza. Se asezase pentru a treia oara pe scara de sub usa camionetei, odihnindu-se. Imi parea cam palid.

— Doar incerc sa tin pasul cu tine, spuse el zambind trist.

— Sper ca nu faci iarasi febra, nu? Mi-am scos manusa si i-am atins fruntea. Era rece. Cand mi-am dat seama ce facusem, m-am rasucit repede, stanjenita. Am privit in urma la randurile lungi de pomi pe care-i tunseseram deja, cu mormane de vreascuri stivuite sub ei, apoi am privit randurile lungi care asteptau sa le vina randul. Cand am reusit sa-i arunc in sfarsit o privire lui Gabe, l-am surprins privindu-ma cu o expresie ciudata – de parca nu ma mai vazuse pana atunci.

— Ce? De ce te uiti asa la mine? L-am intrebat eu.

Rosi.

— Eu. Nimic. Te admir, atata tot. Esti o femeie uluitoare. Isi duse gamela la gura si sorbi o inghititura de apa. De cat timp incerci sa te descurci de una singura cu livada asta?

— Doar de cateva luni. De cand a murit socrul meu in noiembrie.

— Cum a murit?

— A cazut mort in urma unui infarct. Doctorul a spus ca s-a dus in cateva minute. Cel putin a avut amabilitatea sa astepte pana am strans toata recolta.

— Si sotul tau?

— El a murit cu mai bine de un an inaintea tatalui lui.

— Asculta, stiu ca nu ma priveste, dar de ce nu angajezi ceva oameni sa te ajute? Sunt destui barbati care cauta de lucru.

— Nu-mi permit. Socrul meu ne-a lasat cu datorii.

Sorbi inca o inghititura.

— Crezi ca te poti descurca de una singura cu toate astea? Atat de tare m-am aprins, de-ai fi spus ca mi-ar fi dat foc.

— N-am cuvinte sa-ti spun cat de mult m-am saturat sa ma tot intrebe toata lumea chestia asta! De fiecare data cand aud vorbele astea, doar ma determina si mai tare sa perseverez. Asta este casa mea! Caminul copiilor mei! Nimeni si nimic nu ne vor putea sili vreodata sa plecam de aici. Poate ca nu fac lucrurile asa cum le facea Frank Wyatt, dar asta e singurul camin pe care l-am avut vreodata, si asa sa ma ajute Dumnezeu, n-o sa mai fiu niciodata pe drumuri! Gabe arata ca un caine cu coada intre picioare dupa izbucnirea mea. I-am aruncat o scuza pripita.

— Scuza-ma. N-am vrut sa tip.

— Nu-i nimic, spuse el incet. Stiu si eu cum e sa fii pe drumuri.

Inima mi se inmuie putin.

— Adica sa calatoresti la nesfarsit cu trenul?

— Nu numai asta. Se juca cu capacul gamelei, incercand sa-l insurubeze la loc cum trebuie. Nu am un loc pe care sa-l pot numi cu adevarat casa. Am locuit intr-o pensiune din Chicago inainte sa imi incep calatoriile.

— Nu ai familie?

— Nu.

Inima mi se inmuie si mai tare. Vroiam sa-l intreb ce se intamplase cu rudele lui, dar stiam ca daca ma intreba el acelasi lucru, nu aveam de gand sa-i si raspund. Gabe se ridica si-si intinse bratele si umerii, rotindu-si usor capul pentru a-si relaxa putin musculatura gatului.

— Cred ca stiu cat de tare te doare, am spus incetisor.

Schita un zambet prietenos.

— Da. Sunt sigur ca stii.

Priviram amandoi concomitent in alta parte, de parca ne-am fi dat seama ca am dezvaluit prea multe despre noi insine.

— Ei bine, cred ca ar fi timpul sa ne intoarcem la treaba, am spus, privind la randul ce se intindea inaintea noastra.

— Ce facem cu toate vreascurile astea? Intreba el, privind la partea pe care o terminaseram deja.

— Nu stiu ce sa fac cu toate astea, dar stiu ca nu pot ramane acolo. Imi amintesc ca-mi spunea Sam ca lemnul uscat atrage insectele. Intotdeauna mergea cu furca de fan printre randuri, strangand toate ramurile la capatul randurilor

— N-am putea folosi noi ramurile mai groase sa facem focul cu ele?

Felul in care spunea Gabe noi imi provoca un sentiment ciudat. Nu eram sigura daca era un sentiment de placere sau unul suparator.

— Ba da, dupa ce se usuca, am spus. Dar chiar si asa, sunt prea multe lemne aici.

— Ma gandeam. Stii ca uneori vin vagabonzii si raman o vreme langa calea ferata? Cred ca unii dintre ei ar fi dispusi sa vina si sa stranga vreascurile in locul nostru si sa le duca de aici, daca i-am lasa noi sa le foloseasca pentru a se incalzi.

Iarasi il spusese – noi.

— Bine, am spus eu dupa o pauza. Dar asigura-te ca le spui sa-si ridice tabara pe proprietatea mea, sau de partea asta a caii ferate. Cealalta parte este a lui Alvin Greer, si o sa cheme seriful sa-i alunge de pe-aici.

In seara aceea l-am lasat pe Gabe sa foloseasca masina. A umplut platforma din spate cu vreascuri si a dus prima incarcatura la calea ferata, ca prietenii sai sa se foloseasca de ele. In saptamanile ce urmara, puteam sa vad oameni misunand prin livada la ora cinei, strangand brate de vreascuri – oameni sarmani, si uneori chiar si femei, imbracate in zdrente fara forma. Unul sau doi dintre ei nu pareau sa fie mai mari ca Jimmy. Erau pe drumuri, infometati, inghetati.

In fiecare seara cand ne asezam in jurul mancarii gatite de matusa Batty, ma rugam pentru mine si pentru copiii mei sa nu ajungem vreodata ca acei oameni.

CAPITOLUL 10

— Nu au mai ramas decat cativa acri de pomi ramasi pentru tuns, i-am spus lui Gabe intr-o dimineata in timp ce incarcam masina. Ce-ar fi sa te apuci de astazi de acoperisul matusii Batty, iar eu voi termina singura de tuns pomii? Gabe studiase deja cu atentie daramaturile si ii daduse matusii Batty o lista cu toate lucrurile de care avea nevoie de la depozitul de cherestea. Nu aveam nici cea mai mica idee daca-si permitea toate acele lucruri, sau daca avea cu ce le plati, dar aveam destule pe cap odata cu apropierea primaverii ca sa nu-mi mai bat capul si cu problemele ei.

— Bun, ne mai gandim putin la asta, spuse Gabe incet. Auzeam prea bine ezitarea din vocea lui.

— Ai vreo problema cu ideea mea? Am intrebat eu nerabdatoare.

— Nu-mi place sa te stiu lucrand de una singura acolo afara, atat de departe de casa. Daca s-ar intampla ceva.

— Cam ce sa se intample?

— Pai. ai putea cadea de pe scara.

— Da' pana acum n-am cazut, nu? Si-apoi, la fel ai putea sa cazi si tu de pe scara, cand lucrezi la casa matusii Batty. Care-I diferenta? L-am intaratat sa-mi spuna in fata ca sunt o femeie neajutorata, dar era destul de simtit sa n-o faca. Studie cu atentie lama unui fierastrau inainte sa-l arunce langa celelalte.

— Ce-ar fi daca as ramane eu sa lucrez mai departe la pomi, spuse el in cele din urma, iar tu o poti duce pe matusa Batty cu masina in oras ca sa-si procure cele necesare.

— Nu stiu sa fac diferenta intre o scandura si alta, am spus. Ar fi mai bine daca ai duce-o tu in oras.

N-avea de gand sa ma priveasca in fata.

— Prefer sa nu ma duc.

— De ce?

— Nu-i masina mea. E a ta. Se intoarse putin prea repede. Nu i-am putut vedea fata, dar aveam sentimentul ca altul era motivul pentru care nu vroia sa mearga. La urma urmei, imi condusese masina cand fusese vorba sa mearga la tabara cersetorilor. Si-apoi, n-avea decat sa inhame caii la caruta si sa nu se duca cu masina. In timp ce-l priveam cum schiopata mergand sa inchida usa la atelier, folosindu-se inca de bastonul lui Walter Gibson, incercam sa imi inchipui care sa fi fost adevaratul motiv. Din cate imi puteam da seama, Gabe n-avea nici un motiv sa nu doreasca sa ajunga in Deer Springs – doar daca nu cumva ii era teama ca oamenii l-ar putea recunoaste drept Matthew Wyatt. Iar daca era Matthew, ironia era ca masina era a lui, nu a mea!

— Nu ma supar daca inainte sa mergi in oras m-ai putea duce in partea care a mai ramas de tuns, spuse el in timp ce se intoarse schiopatand la masina.

Nu stiu ce ma enerva mai tare – faptul ca Gabe imi ascundea ceva, sau faptul ca in ultima vreme lua cam toate deciziile de unul singur. De doua saptamani se mutase inapoi in atelier unde dormea acum, spunandu-i matusii Batty ca se putea folosi ea de-acum de camera noastra pentru musafiri de la parter. Apoi incepuse sa pregateasca laditele pentru semanat, si sa ascuta lamele plugului fara sa i-o fi cerut nimeni. Iar aseara l-am surprins mesterind la tractor. Ai fi spus ca aude vocea socrului meu, limpede ca buna ziua, dandu-i ordine la fel cum obisnuise s-o faca cu Sam: Fiule, e timpul sa facem asta-si-asta. Fiule, trebuie sa repari chestia asta.

In final, am dus-o pe matusa Batty cu masina la depozitul de cherestea. Aveam niste lapte si niste oua in plus pentru vanzare, si mai vroiam sa ma opresc putin pe la biroul domnului Wakefield cat timp eram in oras, si sa vad daca aveam noroc in a-i da de urma lui Matthew. Daca era sa ma iau dupa expresia adormita de pe fata imbatranita a avocatului, probabil ca dormise continuu la birou de ultima data de cand il vizitasem.

— Imi pare rau, Eliza. N-am auzit nimic despre Matthew. Imi pare rau. Am scris la Washington, dar lucrurile astea dureaza, imi pare rau.

— Nu face nimic, domnule Wakefield. Arata atat de jalnic, ca imi venea sa-l mangai usurel ca pe un copilas pana adormea la loc.

Cand m-am intors la depozitul de cherestea, matusa Batty si Becky sedeau deja pe bancheta din spate a camionetei asteptandu-ma. Lemnul, cartonul gudronat si tiglele erau toate incarcate si gata de drum. Dumnezeu stie cum platise pentru toate astea.

In urmatoarele cateva saptamani, Gabe era pretutindeni, lucrand ca un apucat. Se ridica inainte de rasaritul soarelui ca sa termine cu treburile de prin gospodarie, apoi trebaluia prin jurul grajdului sau prin livada, pregatind totul pentru venirea primaverii. Aproape niciodata nu mai trebuia sa trag de baieti sa-si faca lucrul cata vreme lucra Gabe cot la cot cu ei. Dar lucrul de care ma temeam – ca s-ar fi putut atasa de Gabe – incet-incet se si intampla deja, si nu stiam ce sa fac in aceasta privinta. Oricat as fi incercat, nu reuseam sa-mi opresc copiii sa nu se mai strecoare afara in grajd sau sa stea lipiti de el de indata ce le intorceam spatele. Mai ales lui Luke ii placea de el, si ma uimi sa-l vad pe baiat ca intr-adevar vorbea cu Gabe – desi vorbeau amandoi atat de incet, ca nu puteam intelege niciodata ce-si tot spuneau. Orice si-or fi spus, Gabe parea sa fie foarte rabdator cu balbaiala lui Luke si toate astea.

Gabe ii castiga inima lui Becky din ziua cand ii facu leaganul asa cum ii promisese. Nu mai inceta sa topaie in jurul matusii Batty si al meu in timp ce-i priveam agatand leaganul de o creanga a batranului stejar din fata casei.

— Baietii Lydiei aveau si ei un leagan chiar in copacul asta, spuse matusa Batty. De fapt, s-ar putea sa-l fi avut agatat chiar de creanga asta.

— Asa e, ai dreptate, spuse Gabe.

Mi-am ridicat surprinsa privirea la el in timp ce se catara sus in copac pentru a lega funiile. Oare tocmai se daduse de gol?

— Cum de stii tu unde a fost agatat leaganul lor? L-am intrebat.

— Am gasit aici sus niste resturi de funie implantate in scoarta. Scormoni in lemn cu degetele, aruncand jos spre noi resturi de funie putreda. Vedeti? Funie veche de douazeci de ani.

Era la fel ca toate celelalte lucruri pe care le facea – Gabe parea sa se simta ca acasa la ferma mea, de parca ar fi locuit aici de-o viata. Arase pamantul unde tinuseram noi intotdeauna gradina de legume si incepuse sa faca straturi in laditele de semanat. Reparase cuibarele in cotetul gainilor pentru ca gainile sa poata cloci in liniste, si intinse sarma ghimpata noua ca ulii sa nu poata fura puii de gaina. Unsese, ascutise si reparase toate uneltele si tot echipamentul, de parca ar fi fost toate ale lui. Le pastra in sopron in cea mai desavarsita ordine, asa cum insistase Frank intotdeauna ca trebuiau pastrate.

— Se pare ca stii o gramada de lucruri despre viata la ferma, i-am spus eu intr-o zi la masa de pranz. Ai crescut la ferma?

— Mi-am petrecut cateva veri la ferma matusii si unchiului meu. Nu-si ridicase privirea din farfurie cand vorbi. Si imi dadeam seama ca ura faptul ca trebuia sa-mi raspunda la toate intrebarile. Daca ar fi fost o broasca testoasa, s-ar fi retras in carapacea ei. Stiam prea bine cum se simtea. Faceam exact la fel ori de cate ori incepeau oamenii sa ma intrebe despre trecutul meu, dar asta nu ma opri sa-l interoghez pe Gabe.

— Unde-si aveau ei ferma?

— In Est.

— Chiar? In ce stat?

— New York. Imi evita urmatoarea intrebare intorcandu-se spre matusa Batty. Daca nu te superi, as vrea sa vii maine dimineata la casa dumitale si sa-mi spui cum doresti sa fac anumite lucruri.

— Prea bine. Apropo, cum mai merge treaba la acoperisul meu? Intreba ea.

— Lucrul merge binisor. Totusi, din cauza ploii, am lucrat destul de incet.

— Nu ma grabesc, spuse ea. Iar ploaia le face bine merilor.

Atunci mi-am dat seama ca nici eu nu imi doream ca Gabe sa se grabeasca prea tare cu terminatul lucrarilor. Odata ce termina de reparat acoperisul, avea sa porneasca probabil spre casa lui din Chicago. Gandul ca aveam sa raman fara ajutorul lui imi dadu un sentiment de panica. Mi-am amintit ca matusa Batty spusese ca in ziua cand Walter Gibson o parasise, nu se asteptase la asta, asa ca m-am hotarat ca as face bine sa ma obisnuiesc cu ideea ca Gabe va pleca, inainte sa apuce sa ma ia prin surprindere.

— Stii, Gabe, am inceput eu in timp ce umpleam canile cu cafea, mi-ai platit deja inzecit pentru ca ti-am ingrijit piciorul. Esti liber sa pleci oricand doresti.

Nu-mi raspunse, dar i-am simtit privirea tintuindu-ma. Cand am indraznit sa-l privesc in cele din urma, imi spuse:

— Viata unui barbat este o datorie prea mare ca s-o poti plati. Avea ochi periculosi – misteriosi si intunecati. Nu am putut face fata prea mult privirii lui fara sa ma simt de parca ma prabuseam de la marginea lumii. Blandetea ochilor sai ma atragea la el, totusi durerea pe care o intrezaream ma respingea totodata.

— Cum e cu slujba ta de la ziar? Am intrebat. N-ar trebui sa te intorci la lucru candva zilele astea?

— Nu sunt sigur ca mai am locul asta de-munca. I-am dat editorului meu aceasta adresa cand i-am trimis povestirea mea, si inca astept un raspuns de la el.

Stiam cat de buna era povestea lui Gabe ca vagabond, si intrebam oare cati bani avea sa-i plateasca ziarul pentru ea. Suficient oare pentru a acoperi imprumutul lui Frank Wyatt de la banca? Cand m-am uitat la calendar in dimineata aceea, mi-am dat seama ca jumatate din cele nouazeci de zile pe care mi le daduse domnul Preston trecusera deja. Economisisem fiecare banut pe care-l castigasem din vanzarea in oras a oualor si laptelui care ne prisoseau, dar stiam ca nu era nici pe departe suficient. Timpul trecea, iar eu tot nu aveam nici cea mai mica idee de unde aveam sa fac rost de bani.

Si Alvin Greer realizase intre timp probabil ca timpul trecea, pentru ca tocmai in dupa-masa acelei zile veni sa ma viziteze. Am auzit o masina oprindu-se pe aleea mea, iar cand am vazut ca era vorba de domnul Greer, mi-am pus haina si am iesit afara pe veranda din spate sa stau de vorba cu el. Stiam ca ar fi fost frumos din partea mea sa-mi invit vecinul in casa, dar nu vroiam sa intre din nou in salonul meu, cantarind toate lucrurile din jur de parca abia ar fi asteptat sa puna mana pe tot.

— Buna ziua, doamna Wyatt, spuse el, atingandu-si borul palariei.

— Buna ziua. Mi-am incrucisat bratele la piept si am asteptat. Nu-i trebui mult sa inteleaga mesajul, asa ca trecu direct la subiect.

— Ati observat ca o gasca de vagabonzi s-au invartit pe proprietatea dumneavoastra mai jos, langa calea ferata?

— Da, stiu.

— Ati dori sa-i alung de acolo?

— Nu, eu le-am spus ca isi pot ridica tabara acolo. Nu au unde merge in alta parte.

Ma privi incruntat.

— Credeti ca e intelept? Adica, tinand cont ca sunteti singura aici cu trei copii mici.

— Este ceea ce ar face un crestin, nu, domnule Greer? Nu ne spune Scriptura ca orice vom face pentru unul din tovarasii nostri, o facem Domnului?

Domnul Greer se straduia din greu sa se stapaneasca, de parca ar fi fost un caine intaratat prins intr-o lesa prea scurta. N-am venit aici sa vorbim despre.

— Dar pentru ce ati venit?

— Ei bine, am primit acum cateva saptamani o scrisoare de la domnul Wakefield, avocatul dumneavoastra, in care-mi spune ca nu imi puteti lua in considerare oferta de a cumpara aceasta proprietate pana nu va termina de clarificat mostenirea lui Frank Wyatt. Acum, stiu ca treburile astea cer timp, asa ca m-am gandit sa trec sa va intreb daca nu v-am putea ajuta cu ceva, pana una alta?

— Nu, multumesc domnule Greer. Am deja ajutor. Clipi suspicios.

— Chiar?

Atunci imi trecu prin minte ca Alvin Greer l-ar putea recunoaste pe Matthew Wyatt, asa ca m-am hotarat sa i-l prezint pe Gabe.

— Da, domnule. Matusa sotului meu, Batty, s-a mutat si sta cu mine si cu copiii si ne ajuta, i-am explicat eu. Si am angajat un administrator pentru a ingriji livada. Acum munceste prin grajd, daca doriti sa-l cunoasteti. M-am intors si i-am aratat drumul fara sa mai astept vreo replica din partea lui. Gabe iesi pe usa tocmai cand ajunseseram in dreptul ei.

— Iata-te, am spus. As vrea sa-l cunosti pe vecinul meu din partea de miazanoapte. Dansul este domnul Alvin Greer. Intentionat am neglijat sa-l prezint pe Gabe cu numele, asteptand sa vad cum avea sa se prezinte el insusi. Gabe isi scoase manusa si ii intinse mana lui Greer.

— Gabe Harper. Imi pare bine.

Am studiat expresia fetei lui Greer, asteptand un semn ca l-ar fi recunoscut. Dar nu se intampla nimic. Cei doi barbati schimbara cateva vorbe, dar era destul de evident ca dintr-odata Greer se grabea sa plece. Ma vizitase astazi asteptandu-se sa gaseasca o fetiscana coplesita de griji, si se si vazuse in rolul cavalerului meu salvator, invesmantat in armura stralucitoare. Faptul ca nu aveam nevoie de ajutorul lui si ca nu avea sa puna mana pe Wyatt Orchards, nu facuse decat sa il intarate si mai mult si fu nevoit sa plece inainte sa rabufneasca.

— Ce-i in neregula cu el? Intreba Gabe in timp ce masina lui Greer pleca repede de pe aleea mea.

— I-am spus ca esti administratorul meu.

— Si care e problema lui?

— Imi pofteste livada. Se linge pe bot, asteptand sa ma vada falimentand, ca sa poata prelua el totul.

— Dar ce drept ar avea sa puna stapanire pe livada ta? Intreba Gabe. Arata scos din sarite in timp ce privea masina lui Greer indepartandu-se.

— Sotia lui e din neamul Wyatt. Iar el isi imagineaza ca ea ar avea vreun drept la livada asta, fiind ruda de sange, pe cand eu nu.

Chiar a doua zi ma vizita Dan Foster, seriful districtual. Era un barbat care, la cei cinzeci de ani ai sai, arata exceptional, era voinic si bine facut, ca un luptator de clasa. Era imbracat intr-o uniforma maronie, apretata, cu o insigna stralucitoare prinsa in piept, si un revolver ancorat la cingatoare. Intotdeauna il compatimeam pe orice pungas care intra in vizorul serifului Foster. Cand l-am vazut coborand din masina lui, m-am gandit ca poate vine cu vesti despre Matthew, asa ca i-am alergat in intampinare, invitandu-l in casa.

— Nu, multumesc, doamna Wyatt, spuse el, atingandu-si borul palariei. Nu pe dumneavoastra am venit sa va vad. Alvin Greer mi-a spus ca ati angajat un administrator si as dori sa schimb o vorba cu el, daca s-ar putea.

L-am privit ca paralizata. Apoi mi-am amintit ca matusa Batty imi spusese ca si sotia serifului Foster era o Wyatt, asa ca stiam ca se intelesesera impotriva mea.

— De ce? Ce-i cu toata vanzoleala asta, domnule serif?

— Alvin mi-a spus ca individul e un strain, asa ca.

— De ce-ar fi treaba voastra daca angajez un strain? N-aveti nimic mai bun de facut decat sa va invartiti pe la fiecare ferma din tinut si sa verificati pe cine angajam la lucru? Am crezut ca o sa se infurie, dar el ramase calm.

— Suntem vecini, Eliza. Intelegem cu totii cat de greu trebuie sa-ti fie dupa ce ti-au murit toti barbatii din casa. Dar de ce nu Cauti mai intai ajutor la vecinii tai? Vorbea prietenos si imi parea putin rau ca fusesem atat de suspicioasa cu privire la el, dar pur si simplu nu ma puteam abtine.

— Stiu ca va ganditi ca e de datoria dumneavoastra sa ma protejati de straini, dar pot sa am si singura grija de mine, domnule serif. Nu e treaba voastra pe cine angajez. Si-apoi, asa sa stiti, omul e ruda cu mine.

— Crede-ma, m-as simti mult mai bine daca ar fi si adevarat. Ma privi cu atentie, asteptand sa confirm, in timp ce mana i se odihnea relaxata pe revolver. Nu il puteam minti. In cele din urma isi drese glasul si spuse:

— L-am cunoscut pe Frank Wyatt de cand ma stiu, si imi aduc inca aminte de vremea cand sotul tau Sam nu era decat de-o schioapa. De dragul lor am trecut pe aici. Sunt foarte ingrijorat cu privire la tine si la copii, doamna. Si e de datoria mea ca serif districtual sa protejez cetatenii pasnici de vagabonzi periculosi si de oameni cu moravuri usoare.

— Multumesc, dar va asigur ca nu este cazul.

— Totusi va trebui sa schimb cateva vorbe cu el, doamna. Isi vari mana in buzunar si scoase un plic. Scrisoarea aceasta a venit recomandata din Chicago pentru un anume domn Gabriel Harper, la adresa aceasta. Bill White de la posta m-a intrebat daca stiu ceva despre asta, asa ca i-am spus ca voi duce personal scrisoarea domnului Harper, de vreme ce oricum ma gandeam sa vin pana aici intr-una din zile.

Nu stiu de ce eram atat de protectoare fata de Gabe, dar el imi Ascundea unele lucruri din trecutul sau pe care nu dorea sa le cunosc eu sau altcineva, dar era imposibil sa fie vreun evadat periculos sau asa ceva, nu? Gabe era atat de bland, si vorbea atat de frumos incat, sincer, nu il credeam in stare sa incalce legea.

Si atunci de ce eram atat de reticenta sa-l las la dispozitia lui! Seriful Foster l-ar fi putut chiar recunoaste pe Matthew Wyatt in persoana lui – si nu asta-mi doream, de fapt? Ma simteam tare dezorientata.

— In dimineata asta lucreaza la casa matusii Batty, am spus in cele din urma. As fi bucuroasa sa ma duc sa-l aduc.

— Multumesc, dar stiu cum sa ajung la casa lui Betty Fowler. Se urca din nou in masina lui si o lua din loc.

As fi vrut sa ma duc si eu jos la ei si sa aud ce aveau sa-si spuna seriful si Gabe, dar trebuia sa ma multumesc cu relatarile matusii Batty. Dupa-masa am intrebat-o cu privire la intalnirea lor in timp ce framantam aluatul pentru paine. Se parea ca in ultima vreme mancam mai multa paine decat apucam eu sa framant. Matusa Batty era in bucatarie cu mine, facand curatenie de primavara in camara, acum ca imparateasa Estera reusise sa ne scape in sfarsit de soareci.

— Dan Foster asta a fost de-a dreptul ingamfat, imi spuse ea.; isi ridica in aer carpa de sters praful de parca asta ar fi fost chiar gatul serifului. L-a interogat pe sarmanul Gabe de-ai fi spus ca era cautat pentru crima, l-a tot intrebat unde a locuit inainte si unde a lucrat – a avut chiar tupeul sa-l intrebe despre o lista de recomandari. Dan poate fi cu adevarat neobrazat daca isi pune in cap – ceea ce presupun ca e o treaba buna, atunci cand chiar are de-a face cu infractori.

— Si Gabe ce-a spus?

— O fi el un om cam tacut de felul lui, dar sa stii ca nu s-a lasat intimidat de Dan. I-a spus ca se numeste Gabriel Harper, ca locuia in Chicago si ca oricare ar fi fost treaba lui la Wyatt Orchards, asta nu-l privea pe Dan. Eu una l-am aclamat. I-am spus: „Foarte bine, Gabe!” si asta l-a cam infuriat pe Dan. A spus ca, din pacate, ei doi tocmai incearca sa poarte o conversatie privata, asa ca mi-a cerut sa plec, iar eu i-am spus ca, din pacate, amandoi se gaseau in casa mea, si poate ca eu eram cea in masura sa-i cer lui sa plece! Dupa aceea, lucrurile s-au derulat destul de repede.

Zambeam in timp ce-am rasturnat aluatul din lighean si am continuat sa-l framant.

Imi pare rau ca mi-a scapat una ca asta, am spus.

— O, ne-am distrat de minune! Cand a plecat de acolo, Dan arunca cu amenintari in toate directiile. A promis ca o sa-l verifice pe Gabe, si a jurat ca daca afla ca Gabe profita de o vaduva lipsita de aparare, avea sa i-o plateasca „stii-tu-cum”.

Matusa Batty disparu din nou in camara si am auzit-o trantind lucruri incoace si incolo. Eram putin dezamagita ca nu putusem sa aflu nimic nou despre Gabe, totusi, la fel ca matusa Batty, nu ma puteam abtine sa nu fiu de partea lui.

— Dar ce-a fost cu scrisoarea pe care o avea seriful pentru Gabe? Am intrebat, amintindu-mi deodata despre ea.

Matusa Batty isi scoase capul ciufulit din camara. Fata ii era luminata de-un zambet larg.

— Sa vezi ce stiri minunate! Povestea lui Gabe va fi prezentata in serial in ziarul de la Chicago!

Mainile imi incremenira in aluat.

— Asta inseamna ca o sa plece de la noi.

— O, nu prea cred, papusa. Gabe e un incapatanat si jumatate. Chiar astazi m-am convins de asta. Seriful a incercat sa-l alunge, si asta l-a intaratat si mai mult pe Gabe sa-si infiga si mai aprig calcaiele in podea. Le-ai spus oamenilor ca e administratorul tau, si pe toti sfintii, de aici inainte Gabe va administra Wyatt Orchards!

Mi-am acoperit fata cu mainile pline de faina si am plans usurata. Nu-mi dadusem seama pana atunci cat de mult ma temusem de gandul c-as fi ramas din nou singura. Ajunsesem sa ma bazez pe Gabe mai mult decat indrazneam s-o recunosc. Matusa Batty isi lasa deoparte carpa de sters praful si ma imbratisa cu caldura.

— Saracuta de tine, ma potoli ea. Ai tot carat de una singura ditamai povara, nu-i asa? Dar nu trebuie sa te mai ingrijorezi pentru ca Dumnezeu a trimis un inger pazitor ca sa te ajute o vreme.

Mi-am sters ochii si mi-am plecat fruntea pe umarul ei.

— Cred ca mi-a trimis doi ingeri.

Intr-o dimineata rece si ploioasa am observat ca una dintre vacile noastre se purta ciudat. Socrul meu o dusese vara trecuta la imperechere si m-am gandit ca probabil se pregatea sa fete. Dar fata de celelalte trei vaci care stiusera intotdeauna singure ce au de facut cand le venea sorocul, Myrtle devenea pentru prima oara mamica si vedeam bine ca avea ceva probleme. Temandu-ma sa o las prea mult singura, am alergat repede prin ploaie in casa sa caut ajutoare. Becky si matusa Batty erau in bucatarie pregatind o noua provizie de oua pentru a le duce in oras la vanzare.

— Gabe e la lucru la casa ta? Am intrebat-o.

— Da, azi lucreaza in interior, din cauza ploii.

— Becky, trebuie sa fugi pana acolo si sa-l aduci incoace, i-am spus. Pune-ti sosonii vechi ai lui Luke si ia umbrela mea. Spune-i ca Myrtle are probleme, ca i-a venit sorocul, si as avea nevoie de ajutorul lui.

— Nu te mai deranja sa trimiti dupa Gabe, spuse matusa Batty, intinzandu-se s-o prinda pe Becky. N-o sa ne fie de nici un ajutor Abia daca stie pe care parte mananca o vaca. Imi place tare mult de Gabe, insa. Isi cobori vocea pana ajunse o soapta, nu prea stie ce face.

— Cum adica? Face tot felul de lucruri pentru mine pe langa ferma.

— Eu nu zic nu, face progrese uimitoare de la o zi la alta, spuse ea, stergand un ou. Dar cand a inceput Gabe sa te ajute cu treburile din gospodarie, Jimmy mulgea doua vaci pana reusea Gabe sa mulga una – si asta abia dupa ce si-a infrant teama ca ar putea sa-l loveasca vaca.

Imi placea in continuare sa-mi imaginez ca Gabe era Matthew Wyatt. Daca chiar era, poate ca plecase de prea multa vreme de acasa si uitase intre timp multe dintre randuieli.

— Poate ca doar ii lipseste practica, am spus. Stii doar ca a trait multa vreme la oras.

— Eu, una, as pune pariu ca a trait toata viata la oras! Tanarul n-a calcat vreodata pe la vreo ferma!

Isi cobori din nou vocea pana ajunse a sopti si adauga:

— Vine mereu la mine sa-mi ceara sfaturi.

— Sfaturi cu privire la ce?

— La toate! Spuse ea ridicand din umeri. Cand sa puna rasadnitele, cum sa puna gainile la clocit, cand sa are gradina, cum functioneaza expandorul de balegar. Caii l-au speriat destul de rau la inceput. Cred ca din cauza ca sunt asa de mari. A spus ca nu a avut niciodata cai in Chicago – doar masini. I-am spus ca trebuie sa le arati cailor cine e stapanul, iar el a ras si mi-a spus ca ei stiu deja ca ei sunt! Acum se descurca mult mai bine cu ei si doar rareori le mai pune hamurile pe dos. Iar ieri dimineata i-am spus ca nuielele de zmeura pe care le-a plantat Frank toamna trecuta trebuiesc tunse, iar el habar nu avea despre ce vorbeam.

— Dar nici eu nu stiu, si eu locuiesc aici de zece ani. De cand creste Frank zmeura?

— De cand ma stiu, imi spuse ea, studiind un alt ou. Lydia stia cat de mult imi place zmeura, asa ca in fiecare an ma lasa sa-mi culeg si eu o portie. Dupa moartea ei, a trebuit sa mi-o cumpar. Si sa stii ca nu era nici pe jumatate la fel de buna ca a ei. Zmeura trebuie s-o mananci chiar in ziua cand o culegi, iar daca nu, este buna pentru dulceata si.

— Asculta, ce sa fac cu vaca? Nu-mi placea s-o intrerup, dar gandurile matusii Batty puteau face mai multe cotituri decat o. cascadoare de la circ. Stii cum am putea ajuta vaca sa fete?

— Majoritatea vacilor pe care le-am avut s-au descurcat destul de bine si singure. Desi imi aduc aminte o data sau de doua ori cand tata a trebuit sa intoarca vitelul. A trebuit sa-i aduc apa calda si lucruri de felul asta, dar de fiecare data am fost prea mica si nu l-am putut ajuta. E nevoie de o mana de barbat.

— Vrei sa vii in grajd si sa te uiti putin la Myrtle?

— Sigur, papusa. Dar dupa ce priviram vaca toata dimineata, ne era foarte clar ca Myrtle avea greutati.

— Ma tem ca va trebui sa o ajutam pe Myrtle sa-si aduca vitelul pe lume, ii spuse matusa Batty lui Gabe cand acesta urca dealul pentru pranz. Nu vrem sa o pierdem pe ea sau pe vitelusul ei.

— Sigur, spuse sufland in supa ca sa se raceasca. Si eu ce-ar trebui sa fac?

Matusa Batty dadu din mana.

— Mai bine te las sa termini de mancat inainte sa intru in toate detaliile dezgustatoare. Rase cand il vazu oprindu-se din mancat, cu lingura oprindu-i-se incerta in aer. Ai mai asistat vreodata o vaca la fatare?

— Aaa. Catelul lui unchiu' a fatat niste catelusi intr-o vara, spuse el. Si se pare ca Arabella are cate o „pisicuta” sau doua de fiecare data cand ma uit in alta parte. O privi pe Becky si ii facu cu ochiul.

Nu face asta, imi venea sa ii strig. Nu-i lasa pe copiii mei sa te indrageasca, iar apoi sa-i lasi balta! Dar era deja mult prea tarziu pentru toate avertismentele. Mi-am dat seama dupa modul in care Becky il apuca pe Gabe de mana in timp ce plecam spre grajd, dupa-masa, ca il iubea din toata inima. El cara o galeata cu apa calda in cealalta mana. Mai schiopata putin, dar nu mai avea nevoie de baston.

Sarmana Myrtle mugea necajita. Matusa Batty prelua conducerea.

— Haideti s-o ducem in grajdul mai mic, ca sa nu se mai poata foi atat. Eliza si cu mine vom incerca sa o tinem intr-un loc, in timp ce tu vei intoarce vitelul in burta ei. Sapuneste-ti bine bratul, Gabe.

El o privi ingrozit-

— Doar nu vrei sa spui.

— Ba ma tem ca da. Va trebui sa-ti scoti haina. Si vezi sa te speli bine pana deasupra cotului.

Gabe nu se clinti. Mi se facu atat de mila de el, ca imi venea sa-mi calc peste mandrie si sa fug pana alaturi si sa-i cer ajutorul lui Alvin Greer. Dar deodata, Gabe ofta resemnat si isi scoase haina.

— Ma intreb daca ziarul Tribune ar fi interesat de-un articol despre asa ceva, spuse el in timp ce isi sufleca manecile.

— Asa, acum trebuie sa stii ca lui Myrtle nu-i va placea deloc toata povestea asta. Il avertiza matusa Batty cand il vazu ca e gata.

— Nici mie nu cred ca o sa-mi placa prea tare, bombani el.

— Sa speram ca nu te loveste. Ai grija la copitele ei din spate.

— Nu va fi prea usor sa le evit, tinand cont de pozitia mea. Dar multumesc pentru avertisment.

Trase de cateva ori adanc aer in piept, de parca se pregatea sa faca scufundari la mare adancime, apoi intreba:

— Inca o data, ce trebuie sa fac eu acum?

— Sa gasesti capul vitelului. Odata ce-ti dai seama cum e asezat acolo inauntru, croieste-ti drum de la cap la umar sau la piciorul din fata, apoi incearca sa il intorci. Cred ca vitelul sta de-a curmezisul.

— De ce am eu oare impresia ca suna mai usor decat este in realitate? Glumi el. Se apropie de vaca si o mangaie usor pe coapsa, atent la copitele ei din spate.

— Vorbeste cu Myrtle, Eliza, ma instrui matusa Batty. Spune-i cuvinte linistitoare.

Stateam aproape de capul ei. O mangaiam intre coarne si ii vorbeam bland, asa cum le vorbeam copiilor cand erau bolnavi, spunandu-i ca totul va fi bine. Dar cand ma gandeam la propria mea experienta cu nasterile, nu o puteam invinovati pe Myrtle daca mugea si ma lovea si pe mine.

Gabe isi lua pana la urma inima in dinti sa faca ceea ce trebuia facut. Dar nu apucase sa intre decat de vreo douazeci de secunde cand scoase un urlet, iar fata i se contorsiona de durere.

— O, pun pariu ca tocmai are o contractie, spuse matusa Batty. Am uitat sa-ti spun de astea. O sa aiba cate o contractie din cand in cand, iar tata spunea ca sunt atat de rele, ca parca iti storc orice vlaga din brat.

— Si nu glumea! Gemu Gabe. Se odihni putin dupa ce contractia trecu, dar nu se lasa pagubas. El si Myrtle continuara sa se lupte cu ceea ce parea sa se intinda ore in sir. Gasise capul vitelului, il scapase, il gasise din nou, apoi incepu procedura anevoioasa a intoarcerii – intre contractiile provocate de durerile vacii. Ma gandeam ca avea sa-i fie frig fara haina pe el, dar lucra atat de asiduu, ca ii curgea sudoarea pe fata si ii uda cu totul parul, lipindu-i-l de frunte. Cand reusi sa aduca vitelul in pozitia care trebuia, matusa Batty ii spuse sa o lase de-acum pe Myrtle sa termine toata treaba.

In cateva minute, fata un vitel sanatos si bine facut. Am vazut bucuria sincera de pe fata lui Gabe cand eram cu totii martori ai miracolului fatarii. Apoi m-am trezit cu lacrimile curgandu-mi pe obraji in timp ce priveam cum nou-nascutul se lupta sa se ridice pentru intaia oara pe cele patru picioare nesigure ale lui. Matusa Batty si Becky se tineau de maini si dansau rotindu-se in cerc, chiar acolo in grajd.

— Multumesc! Multumesc! Plangeam in timp ce-l imbratisam pe Gabe. Ne tineam strans in brate, coplesiti de emotie. Putin mai tarziu am imbratisat-o si pe matusa Batty si pe Becky, dar chiar cand am facut-o, am simtit cu toata fiinta mea ca nu era nici pe departe acelasi lucru. Nu simteam aceleasi senzatii puternice curgandu-mi prin madulare, cum simtisem cand il imbratisasem pe Gabe – iar asta ma umplu de teama.

— Vitelul lui Myrtle are nevoie de un nume, spuse Gabe in timp ce o ridica pe Becky in brate.

— Angel, spuse ea fara sa stea pe ganduri. Sa-i spunem Angel.

— Prea bine, Angel sa fie!

In seara aceea, in timp ce ma rasuceam in pat, nu puteam sa scap de amintirea imbratisarii lui Gabe. Oare cadeam si eu prada vrajii lui la fel ca Becky Jean? Nu ma mai indragostisem niciodata pana atunci, asa ca toate senzatiile acestea erau cu totul noi pentru mine. Si totusi, imi puteam imagina cu usurinta ca in cazul lui Gabe si al meu se intamplase in acelasi mod lent si sigur in care se indragostise si matusa Batty de Walter Gibson.

Partea mai rationala din mine stia ca trebuia sa previn cu orice pret una ca asta. Walter Gibson se intorsese la Chicago, si chiar in dupa-masa acestei zile vorbise Gabe despre scrierea unui articol pentru ziarul lui, de parca se si gandise sa se reintoarca la Chicago. Nu avea sa ramana la ferma – matusa Batty insista ca nu stia nimic despre viata la ferma.

Nu puteam risca sa ma indragostesc de el. Pur si simplu nu puteam.

Dar cum puteam sa impiedic una ca asta?

Am lucrat din greu in primavara aceea, facand zi de zi munca unui barbat. A trebuit sa invat cum se face totul – si aveam sa continui sa o fac tot restul vietii mele, daca vroiam sa pastrez livada. Imi dadeam seama ca nici lui Gabe nu-i placea mai mult decat imi placea mie sa imprastie balegarul si sa mane caii cu biciul prin ploaie si prin noroi, dar trebuia sa lucram impreuna daca aveam de gand sa terminam la timp lucrarile de primavara. Acum ca se topise zapada, venise timpul sa aducem ingrasaminte la pomi. Matusa Batty avea grija de Becky in locul meu, si se ocupa de gatit si de alte treburi prin casa, in timp ce eu lucram din greu pe-afara. Cele doua se imprietenisera la catarama.

In ciuda a tot ce spusese matusa Batty, n-am vazut niciodata vreun semn cat de mic ca Gabe n-ar fi stiut ce facea. Oare se prefacea de dragul ei, ca sa nu-l recunoasca? Sau de dragul meu?

Odata cu trecerea timpului, am devenit din ce in ce mai speriata cu privire la prietenia stransa ce se dezvolta intre mine si Gabe. Apropierea dintre noi crestea mereu odata cu timpul pe care-l petreceam lucrand cot la cot, discutand tot felul de lucruri si luand decizii impreuna. Nu mai avusesem acel gen de relatie niciodata pana atunci, cu nimeni, nici macar cu sotul meu Sam.; El lucrase toata ziulica alaturi de tatal lui, in timp ce eu aveam treburile mele prin casa. Dar Gabe si cu mine ajunseram sa ne cunoastem atat de bine, incat puteam anticipa ce ne trebuia, fiecaruia. Eram intotdeauna gata sa-i oferim celuilalt unealta sau sa intoarcem caii pe alt rand, inainte ca celalalt sa apuce s-o spuna. Lucram ca o pereche de trapezisti la circ, executand miscari intr-un ritm perfect, gata sa iesim in intampinarea celuilalt, exact la momentul potrivit. Cum spuneam, eram speriata de moarte.

Cand veni timpul de cules sparanghelul, m-am hotarat sa iesim la cules cu toata familia, si sa nu angajam mana de lucru. Astfel, toti banii pe care-i castigam puteau merge la acoperirea ipotecii. Jimmy si Luke au fost incantati sa lipseasca o zi sau doua de la scoala – pana si-au dat seama cat de greu trebuira sa lucreze.

Am folosit caruta si cei doi cai ca sa ducem recolta la targul de legume. Mergea incet, dar m-a ajutat sa economisesc ceva bani de benzina. L-am rugat pe Gabe sa vina cu mine, de vreme ce eu nu mai vandusem niciodata la targ pana atunci, si ma temeam ca lumea avea sa profite de faptul ca eram femeie. M-am gandit ca avea sa ma refuze, de vreme ce imi adusese o gramada de scuze de ce nu putea merge in oras, dar de data asta nu se intampla la fel.

Aveam o recolta frumoasa, iar Gabe cel tacut si bland, isi tinu pretul in fata tuturor cumparatorilor, negociind cu ei incoace si incolo, ca un veritabil avocat de la oras, pana am obtinut cel mai bun pret posibil. Dar cand am adunat totul, nu aveam nici pe aproape suficienti bani pentru creditul bancar.

Dupa aceea ne-am dus la magazinul alimentar. Am cheltuit o parte din banii ce-i obtinuseram pe oua si pe lapte pentru arpagic, seminte de gradina si toate celelalte lucruri de care aveam nevoie pentru semanatul de primavara. Cand i-am spus lui Becky sa mearga sa aleaga panza pe care dorea s-o cumpar, Gabe arata atat de perplex, ca mi-am dat seama imediat ca nu se prefacea.

— Intre timp ai devenit experta in chestii de-astea? O intreba el ciufulindu-i carliontii roscati.

— Nu, prostutule. E pentru hainele mele, spuse ea. Mama imi coase de fiecare data cate o rochita noua din panza pe care-o aleg. Care dintre materiale ti se pare cel mai dragut?

— Nu ma intreba! Spuse el, ridicandu-si mainile in semn de protest. Moda nu a fost niciodata punctul meu forte.

— Dar nici asistatul vacilor la fatare nu a fost, l-am tachinat eu, dar te-ai descurcat numai bine.

Gabe rase cu pofta in timp ce se indeparta de noi.

— Mai degraba asist o turma intreaga de vaci la fatare decat sa ajut o domnisoara sa isi cumpere haine, crede-ma! Va astept afara.

In cele din urma, Becky isi alese un material galben cu flori portocalii care era atat de stralucitor, ca deja incepeam sa imi pun intrebari daca nu cumva matusa Batty avea totusi o influenta proasta asupra gusturilor ei. Matusa Batty ramasese acasa in ziua aceea, dar zambise cumva cu rautate in timp ce ne facea cu mana, spunand:

— Poate ca o sa va pregatesc o surpriza – sau doua – pentru cand va intoarceti acasa.

Abia daca apucaram sa oprim caii langa grajduri, ca Becky si sari din caruta si alerga la matusa Batty intreband-o:

— Unde e surpriza? Pot sa vad surpriza acum?

Matusa Batty ne conduse pe toti in grajd, de parca ar fi condus o parada pe strada principala. In colt, ingramadindu-se in tarcul lor, erau doi purcelusi proaspat veniti pe lume. Becky chiui de incantare in timp ce se catara peste gardulet.

— S-ar putea sa trebuiasca sa-i hranesti o vreme cu biberonul, pana se obisnuiesc sa fie fara mamica lor, ii spuse matusa Batty. Dar fiica-mea il si strangea in brate pe unul dintre ei de parca ar fi fost un bebelus, si-l legana sa adoarma, asa ca stiam deja ca treaba asta o incanta. Ceea ce ma ingrijora in schimb era provenienta acestor purcei, si cat costasera, si cum aveam sa platesc pentru ei. Socrul meu obisnuise intotdeauna sa cumpere primavara cativa purcei pe care sa-i creasca, dar ma gandisem ca in acest an trebuia sa ne multumim fara purcei.

— Cum.? De unde.? M-am balbait eu. Nu pot plati.

— Nu te ingriji tu de nimic din toate astea, spuse matusa Batty zambind. Avem nevoie de carne si de sunca, nu?

Ne trebuia si solutie pentru stropit pomii, si imi doream sa nu ma ingrijorez de modul in care aveam sa platesc pentru asta – dar o faceam. Studiasem chitantele si registrele socrului meu, si incercasem sa ma documentez cu privire la ce trebuia sa cumpar, si de ce cantitati aveam nevoie. Din cate imi dadeam seama, aproape de fiecare data cumparase solutiile de stropit pe imprumut, si le platise cand vindea recolta. Dar cand m-am dus in oras pentru a-mi prezenta comanda la magazinul Peterson's, Merle Peterson isi schimba dispozitia.

— Imi pare rau, doamna Wyatt, dar Frank avea o reputatie solida la noi, insa cu dumneavoastra lucrurile nu stau la fel. Va trebui sa vad niste dovezi ca si reputatia dumneavoastra e nepatata pentru a va putea include si pe dumneavoastra in programul nostru.

— Dar e ridicol! Reputatia mea este identica cu a lui! Amandoi detinem Wyatt Orchards. Dar imediat dupa ce am rostit vorbele mi-am amintit ca nu era adevarat. Eu nu detineam Wyatt Orchards. Iar minciuna asta domnul Peterson o putea detecta destul de usor. Mi-am tinut respiratia, asteptand sa-mi ceara dovada.

— Chiar daca testamentul e pe numele dumneavoastra, doamna, ar insemna sa va acord imprumutul in baza recoltei viitoare – si de vreme ce nu aveti nici un fel de experienta in a lucra la ferma, nu am nici un motiv sa cred de pe-acum ca aveti sau nu capacitatea de a produce o recolta rezonabila de una singura.

M-am silit sa nu plang – si sa nu-mi pierd cumpatul.

— Nu sunt de una singura. Am angajat un administrator. Ati dori sa stati de vorba cu el?

— Sigur. Daca are vreo recomandare solida de la o alta livada respectabila, o voi socoti cu siguranta in favoarea dumneavoastra.

Ma incoltise din nou. Era de parca Merle s-ar fi inteles cu seriful Foster. Trebuia sa ies cumva din situatia asta. Poate ca puteam contraface o scrisoare de recomandare pentru Gabe. Dar daca toate problemele mele reprezentau pedeapsa lui Dumnezeu pentru minciunile mele, atunci cu siguranta trebuia sa ma astept la mai rau daca continuam sa mint. Pacatul meu ma adusese la gura prapastiei si nu-mi puteam imagina cum mai puteam scapa de acolo.

— Ce-ar fi sa va promit o parte din recolta mea? Am intrebat eu.

— Pai exact asta presupune luarea unui credit, doamna.

Incepea sa-si piarda rabdarea cu mine. Rasfoi prin teancul de hartii de langa casa de marcat, de parca avea lucruri mai importante de facut, iar eu il retineam din treaba. M-am gandit la copiii mei si m-am hotarat sa cersesc.”

— Va rog, domnule Peterson, il cunosc pe administratorul meu vom strange o recolta excelenta anul acesta, dar chiar daca nu ar fi asa, stiti doar cat de bune sunt evaluarile care s-au facut pentru Wyatt Orchards. Ne puteti lua vacile sau caii sau o parte din echipamentele noastre si sa va rascumparati cu usurinta investitia, daca e sa se ajunga pana acolo.

— Nu si in vremurile astea grele, doamna. Ferme intregi vand un acru pentru cativa banuti, iar echipamentele de la ferme le poti cumpara cu 10 centi duzina.

Si avea dreptate. Domnul Wakefield ma avertizase ca probabil nu aveam sa castig prea multi bani daca ma apucam sa scot la licitatie echipamentele lui Frank. Si in plus, aveam nevoie de toate uneltele ca sa pot administra ferma.

— Domnule Peterson, de cata vreme faceti afaceri cu Wyatt Orchards? L-am intrebat eu.

— De ani de zile, imi raspunse el fara sa ma priveasca. Tata a facut afaceri cu socrul dumneavoastra inainte ca noi doi sa ne fi nascut.

— Si-atunci, daca ne-ati cunoscut familia de-o viata, nu reprezinta aceasta o recomandare suficienta? Frecventam aceeasi biserica. Probabil ca ati crescut impreuna cu Sam al meu si cu fratele lui, Matthew. Copiii dumneavoastra merg la aceeasi scoala ca si-ai mei. Toate astea nu au nici o valoare in favoarea reputatiei mele? Va rog, indurativa de noi si ajutati-ne! Va jur ca daca veti cerceta suficient de bine arborele genealogic al familiei dumneavoastra, fara doar si poate veti da peste o legatura cu familia Wyatt.

Isi ridica privirea surprins, apoi o expresie plina de manie ii incremeni pe fata.

— Nu trebuie sa cercetez deloc. Tatal meu si cu Frank au fost veri. Nu stiu cum a reusit, dar Frank l-a inselat pe tata de partea care i se cuvenea de drept!

Mizasem pe o carte gresita si pierdusem de data asta.

Auzisem candva intr-o biserica Luterana din Ft. Wayne, Indiana, o predica despre pacatele parintilor care ii urmareau pe copii de-a lungul a doua sau trei generatii. Ma temeam atat de tare ca pacatele tatalui meu ar fi Putut sa apara intr-o buna zi, toate gramada intr-o caruta si sa ma viziteze pe nepusa masa, incat l-am provocat pe tata la o discutie pe tema asta de indata ce veni sa ma ia acasa de la biserica. Cand i-am relatat spusele pastorului paru de-a dreptul incurcat, dar taticul meu nu se pricepuse niciodata sa imi rasPunda la genul acesta de intrebari.

— Tu sa faci acolo ce spune Scriptura, Eliza, murmura el. Imposibil sa gresesti daca faci ce spune Scriptura. Dar multa vreme dupa aceea nu am reusit sa imi scot din minte avertismentul predicatorului. Vedeam mereu asta ca o reuniune de familie vampirica undeva intr-un cimitir, unde veneau toate pacatele vechi si dezgustatoare ale tatalui sa ma viziteze, ca niste rude demult uitate.

Iar acum, exact acelasi lucru mi se intampla cu pacatele lui Frank Wyatt, si cu rudele lui demult uitate. Frank nu mai avea nici un copil in viata, asa ca pacatele se ingramadeau acum sa ma viziteze, pe mine si pe copiii mei. Observasem faptul ca socrul meu nu avea nici un Prieten apropiat, si ca oamenii pareau sa apuce pe drumuri cat mai ocolitoare pentru a-l evita la biserica. Niciodata nu stiusen exact de ce o faceau. Acum Alvin Greer si Marle Peterson imi spusesera motivul – Frank isi inselase rudeniile de mostenirea lor. Iar daca toti verii Wyatt erau la fel de plini de amaraciune ca si ei cu privire la asta, atunci un lung sir de astfel de veri avea sa se alinieze spre a lua in primire Wyatt Orchards daca aveam sa fiu nevoita sa o scot la licitatie. Si nici nu trebuiau sa dea mai mult de-un penny fiecare.

In timp ce ma intorceam din oras manand caii pe drumul spre casa, ma ingrijoram cu privire la ce aveam sa fac de atunci inainte. Stropitul pomilor trebuia facut inainte sa infloreasca. Daca nu-i stropeam, nu aveam sa am recolta. Tot felul de napaste aveau sa atinga roadele, cum ar fi mana, viermii de mere, putregaiul brun si omizile. Dar daca-mi cheltuiam toti banii pe solutii de stropit, cum aveam sa strang suficient pentru a plati ipoteca in patruzeci si ceva de zile, cate imi mai ramasesera? Oare sa-l rog pe Gabe sa ma imprumute? Nu, ar trebui sa-l platesc eu pe el pentru toata munca pe care o facuse de unul singur! Poate ca l-as putea gasi pe tata si sa-l rog pe el sa-mi dea niste bani – daca avea asa ceva, lucru de care ma indoiam.

M-am intors a doua zi la magazinul lui Peterson si mi-am folosit banii castigati pe vanzarea sparanghelului pentru a cumpara toate cele necesare ca sa-mi stropesc pomii. Aveam tot timpul din lume umbland in susul si-n josul randurilor, pe utilajul de stropit, timp in care sa-mi storc mintile cu privire la cersitul, imprumutatul sau furatul de bani care sa-mi permita sa platesc la banca.

A fost nevoie de noi toti la stropit – matusa Batty si Becky manau caii, iar Gabe si cu mine operam utilajul de stropit. Baietii m-au implorat sa-i las sa chiuleasca de la scoala si sa ne ajute, dar Gabe le-a spus ca educatia lor era mai presus. Mi-am amintit cand imi spusese matusa Batty sa-mi las copiii sa-si viseze propriile lor visuri, in loc sa-i silesc sa le traiasca pe ale mele, si am stiut ca Gabe avea dreptate.

Stropeala ne invaluia ca o ceata albastra, imbacsindu-ne parul si naclaindu-ne hainele. Duhoarea de sulf era insuportabila.

Duhnim de parca ne-am fi plimbat cu totii cu barca pe raul Styx ce duce in Hades, spuse matusa Batty. Cu siguranta asta era o pedeapsa pe masura pentru pacatele mele, nu? Continuam sa sper intr-o minune – sa sper ca Dumnezeu avea sa imi arunce in brate cinci sute de dolari direct din cer – dar dupa aprilie veni luna mai, si nici un miracol la orizont.

Intr-o dimineata ploioasa cand nu puteam lucra afara, matusa Batty Si cu mine tocam revent32 si pregateam niste conserve. Ma bucuram sa am alaturi de mine inca o femeie cu care sa lucrez prin casa, chiar daca matusa Batty ma cam scotea din sarite uneori, cantand imnuri religioase cu o voce stridenta.

— Am nevoie de o minune, matusa Batty, si inca repede, i-am spus in timp ce scoteam cu clestele borcanele cu peltea din oala cu apa fierbinte. Tocmai canta despre ce prieten gasise ea in Isus, asa ca m-am gandit ca poate ar putea trage ceva sfori pentru mine. Data viitoare cand stai de vorba cu Dumnezeu, L-ai putea ruga frumos in numele meu?

— Vai, sigur ca da, papusa. Dar cam ce fel de miracol ti-ar trebui?

— El stie deja. Si mai spune-I ca-mi pare rau de minciuni si de tot restul. Promit sa nu mai fac.

Dupa ce am terminat de stropit pomii, Gabe si cu mine am mutat toti rugii de zmeura inapoi in livada. Matusa Batty ne spusese ca cel mai bine era sa facem treaba asta in timpul noptii, cand albinele dormeau in stupii lor. Dupa aceea m-am dus in patul meu, dar cand m-am uitat intamplator pe geam dupa ce stinsesem luminile, am observat ca lumina lui Gabe din grajd era inca aprinsa. Dupa aceea am inceput sa observ acest amanunt mereu, si indiferent de cat de tarziu urcam in camera mea, lumina lui Gabe continua sa arda mult dupa ce o stingeam pe a mea.

Intr-o noapte, curiozitatea ma scoase din asternuturi. Mi-am pus haina peste camasa de noapte si m-am strecurat afara, sa vad ce tot facea acolo. Din fata geamului lui Gabe, auzeam limpede Clichet-clic-ul facut de tastele masinii lui de scris.

In noaptea aceea am plans pana am adormit, pentru ca in sfarsit intelesesem adevarul – Gabe era scriitor, nu fermier. Doar un om care adora cu adevarat sa scrie putea ramane atat de multa vreme treaz dupa o zi lunga de munca grea. Gabe ma ajuta doar pentru ca si eu il ajutasem pe el, dar asta nu-l facea sa fie alt om. Domnul Wakefield era avocat, reverendul Dill era pastor, iar Gabe era scriitor. Punct. Chiar daca era Matthew Wyatt – si incepeam sa ma indoiesc ca era – intotdeauna avea sa isi doreasca sa scrie, nu sa administreze o ferma.

„Nu pot schimba ceea ce sunt, Eliza”, imi spusese candva tata. Il implorasem sa ne oprim undeva, si sa pot avea si eu o casa unde sa locuim si sa am o familie adevarata, la fel ca ceilalti copii. „Uita-te in Scriptura”, spusese el. „Un leopard nu-si poate schimba petele.”33 Gabe isi putea lasa barba, putea arata ca un vagabond, sau sa-si puna pantaloni de fermier, dar nu putea schimba ceea ce era mai mult decat putuse tata.

In aceasta vreme a anului, peste tot in jurul meu aveau loc schimbari. Se intorsesera macalendrii, mugurii explodau din pomi, iar livada era gata sa infloreasca. In fiecare primavara ma umpleam incet de bucurie, asteptand sa infloreasca toti pomii si pasarelele sa isi inceapa din nou cantul. Dar in ultimul an trecusem prin prea multe schimbari pentru a ma putea bucura de aceasta data. Zaceam noapte de noapte ingrijorandu-ma, privind lumina care ardea in camera lui Gabe mult dupa miezul noptii, nefiind in stare sa dorm in timp ce numaram zilele pana cand Banca din Deer Springs avea sa-si pretinda banii. Doar o saptamana. Doar cinci zile ramase. Apoi trei.

Cu doua zile inainte de scurgerea perioadei de gratie, paseam incoace si incolo prin dormitorul meu, putin inainte de mijitul zorilor, cand mi se paru ca-l aud pe Winky latrand afara. M-am uitat pe geam afara, si am vazut o faptura fantomatica, invesmantata in alb, falfaind prin livada de ciresi. Am alergat la o alta fereastra, pentru a vedea mai bine, si nu-mi veni a crede ochilor. Pe sub ramurile roz si dantelate ce parusera sa se fi umplut de flori peste noapte, matusa Batty dansa facand piruete in camasa de noapte, cu Winky latrand si sarind plin de bucurie alaturi de ea. Odata cu soarele care rasarea incet din spatele lor, un cor de pasarele incepura sa cante. Nu m-ar fi mirat catusi de putin daca din spatele pomilor ar fi aparut dintr-odata zane si spiridusi si s-ar fi alaturat petrecerii.

Am coborat in fuga scarile, mi-am luat haina pe mine si m-am incaltat cu o pereche de cizme. In timp ce apucam din mers haina matusii Batty din cuiier si alergam afara cu ea, imi spuneam ca ma duceam doar pentru a o feri pe sarmana, smintita batrana sa faca vreo aprindere de plamani si de aici sa i se traga sfarsitul, Dar adanc in inima mea stiam ca altceva ma atragea afara. Miracolul sosirii primaverii explodase peste tot in jurul ei, iar eu aveam la randul meu nevoie de o minune care sa ma copleseasca. Matusa Batty imi promisese un inger, iar Dumnezeu imi trimisese doi. Poate ca mai avea sa pice o minune din cer odata cu florile de cires.

Matusa Batty zambi cu gura pana la urechi cand ma vazu venind repede spre ea, apoi isi ridica mainile in aer si incepu sa se invarta ca o balerina. Am oprit-o in mijlocul piruetei ei, si i-am pus haina pe umeri.

— Ce faci aici afara in camasa de noapte? Am mustrat-o eu. O sa te racesti de moarte!

— Care moarte, papusa – viata! Puterea invierii! Viata vesnica! Isi deschise bratele larg, iar haina ii aluneca si cazu pe jos. Walter mi-a spus sa ies afara si sa vad cu ochii mei promisiunea lui Dumnezeu!

Ma gandeam ca fara indoiala ii lipseau cateva doage de ajunsese acum sa-l auda si pe Walter vorbindu-i, dupa atatia ani. Si probabil ca la fel stateau lucrurile si cu Winky. Continua inca sa sara, sa se invarta si sa latre, de parca n-ar fi observat ca partenera lui de dans se oprise. M-am aplecat sa ridic haina matusii Batty si i-am reasezat-o pe umeri. Ma apuca de maini.

— Ai venit afara sa dansezi cu noi? Ma-ntreba ea, prinzandu-ma in hora.

— Nu. M-am. M-am gandit ca s-ar putea sa racesti.

— Haide si tu cu noi, Gabe! Striga ea dintr-odata. M-am intors, incremenind la vederea lui Gabe care se apropia de noi. Se imbracase in graba, cu o bretea de la salopeta inca desfacuta si cu haina descheiata. Uitase cu desavarsire de camasa.

— Ce se petrece aici? Intreba el, trecandu-si o mana prin parul ciufulit.

Matusa Batty isi elibera o mana si i-o intinse poftindu-l sa ni se alature.

— Haide, sarbatorim viata!

— Viata? Parea la fel de derutat ca si mine. Se opri la cativa pasi departare de noi, cu mainile indesate adanc in buzunare. Mi-am eliberat si cealalta mana din prinsoarea ei si mi-am strans repede haina peste camasa mea de noapte.

— Da, viata! Spuse matusa Batty, intinzandu-si din nou bratele. De cand ma stiu am observat venirea primaverii in livada, an de an, si niciodata nu m-am saturat de asta. O, ce minune! Ce frumusete fara margini! Stii, Dumnezeu nu trebuia sa ne dea flori de cires. Si nici nu trebuia sa faca merii si piersicii sa se umple de flori si miresme. Dar Dumnezeu adora sa fie extravagant. Ne ofera toata aceasta maretie, iar apoi, de parca asta n-ar fi de ajuns, ne asigura cu roade de o asemenea splendoare!

Gabe si cu mine schimbaram priviri stinghere.

— Esti desculta, matusa Batty, spuse el. Poate ca ar trebui sa intram in casa si sa stam putin de vorba despre asta.

— O, dar promisiunea vietii vesnice este aici afara, peste tot in jurul nostru! Acum o saptamana pomii astia erau lemne lipsite de viata – iar acum, explodeaza de atata viata! E un mesaj de la Dumnezeu, asa cum a spus Walter.

— Dar cand ti-a spus Walter asta? Am intrebat-o ingrijorata.

— O, cu multi ani in urma.

M-am incruntat. Chiar nu-si dadea seama ca povestile ei aveau mai multe gauri decat vechiul ei jerseu galben ros de molii?

— Mi-ai povestit tot despre Walter Gibson, dar nu ai spus niciodata.

— Asta pentru ca nu am ajuns sa termin povestea lui Walter. Ma rog, cred ca e si povestea mea.

— Vrei sa spui ca s-au mai intamplat si alte lucruri?

— Multe altele! Isus a spus ca oricine crede in El nu va vedea moartea! Tu si copiii tai il veti revedea pe Sam, Gabe isi va reintalnii toti prietenii si pe cei dragi ai sai, iar eu pe-ai mei. Primavara este promisiunea lui Dumnezeu ca intr-o buna zi vom avea parte la viata invierii Sale! Plansul nostru poate dura o noapte, dar zorii zilei ne vor aduce bucuria!

PARTEA a IV-a.

POVESTEA MATUSII BATTY.

Deer Springs, 1895 „Fiecare firicel de iarba are ingerul sau care vegheaza asupra lui soptindu-i: „Cresti, cresti!„„

Talmudul.

CAPITOLUL 11

Peste casa tatalui meu parea sa se fi asternut tacerea dupa ce Lydia se casatorise cu Frank Wyatt si se mutase la casa lui. Imi lipsea ingrozitor. In serile lungi de iarna eram doar eu singura cu tata – iar el nu fusese niciodata genul care sa vorbeasca mult. Frank angajase o fata din oras sa o ajute pe Lydia cu gospodaria si cu copilasul, dar Lydia continua sa fie foarte ocupata si nu ma putea vizita prea des. Eu scrisesem cateva poezii si povestiri nesigure, dar fara incurajarile surioarei mele imi lipsea curajul de a le trimite sa fie publicate. Anul se apropia incet de sfarsit.

Primavara urmatoare mi-am consumat toata energia mea creatoare in a planta gradina de legume pentru tata si pentru mine. Semanatul semintelor ma smulse din tristetea iernii, apoi ingrijirea lor si urmarirea cresterii lor. Intr-o zi calduroasa de la inceputul lui iulie, imi petrecusem toata dimineata in gradina cand tata ma chema in casa pe la vremea amiezii.

— Betty, treci in casa. E timpul sa pregatesti pranzul.

Am incercat sa nu ma las indispusa de tonul lui autoritar. Asa era tata. Si-apoi, soarele incepuse sa arda prea tare ca sa mai pot plivi buruienile. Mi-am agatat palaria de paie pe cuierul de langa usa si am asteptat o clipa sa mi se obisnuiasca privirea dupa lumina orbitoare a soarelui. Apoi, nu-mi veni a crede ochilor. Tata sedea la masa din bucatarie numarand banii ca un bancher de pe Wall Street. Avea un morman impresionant de monede in fata lui.

— De unde sunt toti banii acestia? Am intrebat eu.

— Avem iarasi chiriasi.

— Chiriasi? Vrei sa spui ca a inchiriat cineva casuta?

— Da, Gibson ala s-a intors. Mi-a platit pe doua luni de data asta.

Surpriza ma lasa fara aer. Il priveam incremenita pe tata, temandu-ma sa-l cred pe cuvant, temandu-ma sa imi las sperantele sa se avante prea sus.

— Chiar? Am reusit sa scot pana la urma din mine.

Tata se enerva ca ii puneam la indoiala cuvantul.

— Crezi ca inventez? Iti spun ca omul s-a intors. A trecut pe aici in trasura lui dichisita in timp ce tu lucrai afara, si a inchiriat casuta pentru tot restul verii.

Citisem prin romane despre inimi care tresaltau de bucurie, dar pana atunci nu stiusem niciodata ce insemna aceasta. Imi venea sa ma intorc si sa alerg drept la casuta, dar hainele imi erau umede de sudoare si unghiile imi erau negre.

— Doreste si mancare? Am intrebat, in timp ce am inceput sa-mi torn apa in chiuveta ca sa-mi spal mainile.

— Mi-a spus ca anul asta are nevoie de doua portii. De asta mi-a platit atatia bani.

Dintr-odata am stiut si ce insemna sa ti se faca inima grea. A mea devenise de plumb.

— Doua portii? Dar cu cine a venit, tata?

— Cu nevasta-sa, cred.

Mi-am luat timp pentru pregatirea mesei, in timp ce ma pregateam s-o intalnesc pe sotia lui Walter. Desigur, avea sa fie o femeie neasemuit de frumoasa, si imbracata foarte elegant, in materiale scumpe si matase – doamna Walter Gibson nu se preta la sorturi din material ieftin, sau jupoane de muselina. Si nici pielea ei nu avea sa fie atat de bronzata si plina de pistrui ca a mea.



Femeile bogate sedeau intotdeauna sub parasolare cand ieseau afara, ca sa-si pastreze pielea delicata, de portelan. Si avea sa fie slaba – „supla ca o caprioara”, cum ar descri-o un romancier – si la fel de gratioasa. M-am gandit sa-mi pun si eu corsetul meu facator de minuni, ca sa nu ma fac chiar de ras, dar aveam nevoie de Lydia sa ma ajute sa-mi strang cum trebuie panglicile.

Cum isi putea aduce Walter sotia in locul unde impartasisem atatea amintiri fericite? Ma intrebam eu in timp ce-i duceam in cele din urma tava cu mancare la casuta. Apoi aproape ca m-am trezit ca ma rasucesc pe calcaie si ca alerg inapoi acasa cand mi-am dat seama de adevar. Desigur! Walter nu stia ca eram aici! El credea ca ma casatorisem cu Frank si ca plecasem din casa tatalui meu. Se astepta ca sora mea sau altcineva sa-i aduca mancarea, nu eu. Mi-am incetinit pasii, cautand o modalitate sa evit intalnirea cu el. Nu am gasit niciuna.

Dupa ce am iesit dintre pomi in poienita, l-am vazut pe Walter sezand de unul singur intr-un scaun de nuiele, cu fata spre helesteu. Am tras adanc aer in piept, incercand sa-mi inghit lacrimile ce-mi umplusera ochii la privelistea lui minunata. Crezusem ca nu mai aveam sa-l revad niciodata. Atunci se deschise usa casutei, iar cel de-al doilea chirias al nostru pasi pe veranda. Era servitorul lui, Peter.

Am fost atat de usurata, atat de fericita, ca aproape am scapat tava cu mancare.

— Walter! Am strigat in timp ce alergam cat ma tineau picioarele prin iarba.

Se intoarse si ma zari.

— Betsy? Ce surpriza minunata! Incerca sa zambeasca, dar paru tulburat. Nu mi-am dat seama ca tu si sotul tau locuiti in apropiere.

— Nu locuim. Eu n-am. Adica nu m-am casatorit! Am anulat logodna!

Un zambet se schita usor pe fata lui, iar gropita de care imi fusese atat de dor aparu in cele din urma.

— Chiar? Si in tot acest timp mi te imaginam citind Calatoria Pelerinului iar si iar. Ma gandeam ca pana acum ai invatat-o pe derost.

Nu m-am putut abtine sa nu rad.

— Nu, am fost libera sa citesc tot ce-am poftit. Zeci si zeci de carti. Dar tu ce-ai mai facut, Walter?

— Eu? Si eu am citit zeci de carti.

Am ras din nou.

— Nu asta am vrut sa spun, si o stii prea bine! Esti. Te-ai casatorit?

— Nu. Ma tem ca sanatatea mea subreda m-a impiedicat s-o fac.

— Imi pare rau, Walter.

— Mie nu. Ochii ii licarira in timp ce gropita i se adanci si mai mult. Si cu siguranta nu i-a parut rau nici tinerei cu care am fost logodit. Asa ca se pare ca amandoi am scapat la milimetru de catusele casatoriei. Tatal tau a fost foarte dezamagit?

— Nu, a primit ce si-a dorit – sora mea s-a casatorit cu logodnicul meu. Am ras cand am vazut ce fata perplexa facu. Eao poveste lunga, cu sfarsit fericit pentru toti. Pamanturile tatalui meu sunt acum parte din Wyatt Orchards.

— Livada cea mare de pe deal?

— Da, iar tata a putut in sfarsit sa se dea la o parte. A trait sa-si vada nepotul care va mosteni intr-o buna zi pamantul lui, asa ca e un om multumit.

— Si cred ca intr-un anume fel pot spune acelasi lucru despre tata. Howard Rnowles Gibson nu lucreaza cot la cot cu fiul lui, dar sora mea s-a casatorit bine, iar sotul ei e sortit sa conduca afacerea in locul meu.

— Deci esti liber sa-ti urmezi visele, Walter?

— E un fel de-a spune. Arata spre scaunul lui, si abia acum am observat ca era de fapt un scaun cu rotile. Inventia asta ma incurca destul de tare sa ajung capitan pe o baleniera – desi cred ca inca mai pot fi un imblanzitor hindus de serpi.

Dintr-odata m-am simtit ciudat. Nu stiam ce sa spun. Mi-am amintit atunci de tava ce-o tineam in maini.

— Ei bine, uite mancarea ta. Si se raceste cu fiecare minut. Vrei sa organizezi un picnic aici afara, sau sa te duc in casa?

— Intr-o zi splendida cum e azi, cred ca o sa mananc afara. Peter, imi aduci, te rog, masa aceea plianta aici?

L-am urmarit pe servitor aducand masuta, asambland-o si aranjand mancarea pe ea. Asteptam ca Walter sa ma pofteasca sa raman si sa ii ofer companie in timp ce manca, asa cum obisnuiam sa facem intotdeauna, dar devenise foarte tacut. Privea in jos spre mancare, nu la mine. Peter isi aduse un scaun pentru sine, dar niciunul pentru mine. Niciunul dintre cei doi barbati nu manca. Nici nu-si desfacusera servetele. Tacerea devenea insuportabila.

— Stiti ce, eu o sa plec si va las sa mancati in liniste, am spus eu repede. Pofta buna.

Walter nu spuse nimic. Am alergat acasa ascunzandu-mi lacrimile.

O ora mai tarziu, sedeam inca la masa din bucatarie cu fata ingropata in maini, cand cineva batu la usa din spate. Era Peter, aducandu-mi tava. Mi-am plecat capul ca sa nu-mi vada ochii umflati si nasul inrosit de plans.

— Multumesc, Peter. Nu trebuia sa vii pana aici. Veneam eu dupa ea.

— Daca aveti cateva clipe, domnisoara, spuse el incet. Domnul Walter ar dori sa stea putin de vorba cu dumneavoastra. Dar a spus sa nu va deranjez daca sunteti ocupata.

— Nu sunt. Voi. Voi veni in cateva minute.

Mi-am muiat un prosop in apa rece de izvor si mi-am acoperit ochii cu el. O privire fugara aruncata oglinzii imi arata ca nu imi folosise la nimic. Lydia obisnuia sa-si puna felii de castravete pe ochi dupa o noapte prelungita pe-afara, dar era prea devreme pentru castravetii de vara. Dar oare castravetii acri nu erau la fel de buni? Am adus un borcan din camara, apoi m-am gandit repede ca totul ar fi cu mult mai penibil daca mai si miroseam a otet si marar.

Deodata am avut o clipa de inspiratie – aveam sa-i spun lui Walter ca tocmai citisem o carte foarte trista! M-am gandit repede care erau optiunile si m-am oprit la Mizerabilii. Povestirea aceia putea stoarce lacrimile din ochii oricui, chiar si a unor „barbati duri” ca tata sau ca Frank Wyatt. Imi doream sa fi avut o editie acelei carti pe care sa mi-o fi strecurat sub brat, pentru o mai mare credibilitate, dar nu o detineam. Asa ca, mi-am exersat de cateva, ori zambetul in oglinda, apoi am pornit pe carare in jos spre casuta.

Peter sedea pe prima treapta, cioplind o bucata de lemn. Se ridica repede, aplecandu-se usor cand ma vazu.

— Domnul Walter este inauntru, domnisoara. Va rog, intrati.

Walter sedea in scaunul lui cu rotile, aplecat peste o cutie cu carti. Lazi cu carti erau oriunde te uitai, de parca fusese anul trecut, si un pat micut fusese aranjat in sufragerie pentru Peter.

Walter isi ridica privirea cand am intrat.

— Sper ca nu te retin de la treaba, spuse el.

— Deloc. Tata doarme, iar eu tocmai citeam Mizerabilii al lui, Victor Hugo. Ce carte trista, nu ti se pare?

Ma studie putin, apoi scutura din cap.

— Ce mincinoasa neconvingatoare esti, Betsy. Stiu ca te-am ranit mai devreme, si am vrut sa-ti spun cat de rau imi pare. M-ai puteai ierta? Tot ce-am putut face a fost sa incuviintez cu capul. El zambi usor, apoi isi intoarse privirea. Multumesc. Nimic nu mi-ar placea mai mult decat sa-mi petrec timpul la mese povestind cu tine, asa cum faceam vara trecuta, dar e ciudat cu Peter langa mine. El e partenerul meu la masa, si ma simt obligat sa conversez cu el. Sper ca intelegi.

Am reflectat putin la vorbele lui.

— Nici tu nu esti un mincinos mai convingator; am spus. N-am mai auzit de nici un stapan care sa ia cina cu servitorul lui, si cu atat mai putin sa se simta obligat sa faca conversatie cu el. Si nici nu cunosc prea multi servitori care sa se simta confortabil facand conversatie de complezenta cu stapanii lor la masa.

Lasa din mana cartea pe care o examinase, si isi ridica surprins privirea la mine.

— Ei bine, intamplarea face, spuse el zambind usor, „ca tocmai Citeam si eu Mizerabilii. „Jos cu nobilimea!„, „Libertate si egalitate pentru popor!” M-am gandit sa incerc sa o pun putin in practica cu Peter.

Am inceput sa rad. Si cand m-am gandit la concluziile pe care le va fi tras Walter daca as mai fi ajuns la el si mirosind toata a castraveciori murati, nu m-am mai putut opri din ras. Fara sa ma gandesc, mi-am petrecut bratele pe dupa gatul lui si l-am imbratisat.

— Ma faci atat de fericita, Walter! O, cat de dor mi-a fost de tine!

M-am tras repede inapoi, deodata stinghera. I-am privit fata draga, ochii blanzi si cenusii, si l-am vazut rasfrangand aceeasi dragoste pe care o simteam si eu pentru el. Am ingenuncheat pe jos, in fata lui, si lasand la o parte orice retinere, am rostit cuvintele pe care le stiam atat de adevarate:

— Te iubesc, Walter.

Se intinse sa-mi mangaie obrazul. Dar mana ii tresari si se urni greu cand o ridica.

— Da, spuse el. Da, stiu. Dar n-ar fi trebuit niciodata sa ne indragostim. N-ar fi trebuit niciodata sa ingadui sa se intample una ca asta. Mana ii cazu inapoi in poala.

— De ce? Doar pentru ca tu esti bogat si eu nu? Doar pentru ca tu ai calatorit prin lumea intreaga si eu abia daca mi-am scos nasul din Deer Springs? Sau poate pentru ca tu esti atragator si fermecator, iar eu sunt simpla si grasa?

Se intinse din nou dupa mine si-mi sterse lacrimile cu degete tremurande.

— Esti cea mai frumoasa femeie din cate am intalnit, Betsy.

Si vorbea serios! O vedeam in ochii lui, iar adevarul ma paraliza. Walter privise in inima mea si ma vedea frumoasa. Trecura cateva clipe pana am reusit din nou sa spun ceva.

— Si-atunci de ce?

— Pentru ca voi muri.

— Ba nu! Nu spune lucruri ingrozitoare, nici sa nu te gandesti la asta.

— E adevarat, Betsy. Tata m-a dus la zeci de doctori, i-a angajat pe cei mai priceputi specialisti, m-a trimis la cele mai bune clinici de-aici si de peste hotare, si toti au spus in final acelasi lucru. Boala progreseaza rapid. Toti ceilalti membri ai familiei care au avut aceste simptome au murit. Nu exista leac.

— Nu-i asculta, Walter. O sa am eu grija de tine. N-o sa te las sa mori.

— Eu am acceptat lucrul asta, spuse el bland, luandu-mi mana in mana sa fara vlaga. Nu mi-e inca de moarte. M-am hotarat sa vin aici intr-un loc retras si sa ii fie familiei mele mai usor. Sa nu trebuiasca sa ma vada cum ma prapadesc. Iar acum te ranesc pe tine. Acum, va trebui sa plec. Si-mi pare atat de rau.

— Te rog nu ma parasi din nou, am soptit eu. Te rog. Oricat timp ti-ar mai fi ramas, vreau sa fiu langa tine.

— Nu pot, spuse el inchizandu-si ochii. Nu pot. Ma doare prea mult. Sa-mi doresc sa te ating, sa te sarut, sa te tin in brate – si sa stiu ca nu pot face niciunul. Din lucrurile astea. Si nu e drept fata de tine.

— De ce nu ma lasi pe mine sa hotarasc ce e drept si ce nu? Nu e drept sa ma parasesti.

Walter continua sa clatine tacut cu capul. Suprafetele netede ale fetei lui subtiri, cearcanele negre ce-i conturau ochii pareau mai evidente in incaperea cufundata in umbre, imi doream sa ma arunc din nou in bratele lui, sa-mi las obrazul pe al lui si sa simt mustata lui aspra, sa-i simt suflarea mangaindu-mi fata, si degetele lui trecandu-mi prin par. Imi doream ca Walter sa fie primul barbat pe care-l sarutam, singurul.

Dar isi intoarse fata de la mine si il striga pe servitorul lui.

— Peter, sunt obosit, spuse el. Trebuie sa ma intind putin. Am auzit sfarseala adanca din vocea lui. Te rog, du-te acasa acum, Betsy.

Dar eu nu m-am urnit din loc. Nu ma puteam misca. L-am privit pe Peter impingand scaunul lui Walter pe distanta scurta spre dormitor si indepartandu-i patura ce-i acoperise picioarele. Apoi Peter il ridica in brate, ca pe un copil, si-l lasa pe pat. Atunci am inteles de ce nu ma lasase sa-l vad mancand. Nu se mai putea alimenta singur. Si am inteles de ce imi ingaduise de aceasta data sa arunc o privire neputintei lui.

Am asteptat pana cand Peter duse scaunul deoparte, apoi am alergat in camera si m-am asezat pe pat langa el, aplecandu-ma sa-mi odihnesc capul pe pieptul lui, cu bratele cuprinzandu-i umerii ingusti.

— Durerea nu ma va mai parasi niciodata daca vei pleca, am plans eu. Nu ai face altceva decat sa pleci din viata mea mult prea devreme. Te rog, daruieste-mi timpul care ti-a mai ramas, l-am implorat eu. Te rog. E tot ce-ti cer.

Isi puse mana pe parul meu.

— Betsy. Dragostea mea. Nu intelegi? Slabiciunea care a inceput in picioarele mele le-a lasat paralizate. Acum a inceput sa urce la brate si cu greu mai pot manca de unul singur. In cele din urma imi va atinge toti muschii. Deja am probleme cu inghititul. Iar atunci cand vor paraliza si muschii care imi ajuta plamanii sa respire, nu voi mai putea sufla. Voi muri sufocat. Nu te pot supune la atata chin, si la atata munca grea.

— Nu e munca grea daca iubesti pe cineva. Te rog lasa-ma sa fiu eu aceea care are grija de tine, si nu Peter. Daca chiar vei muri, atunci vreau sa stau eu langa tine pana iti vei da ultima suflare.

— Iar eu ce voi face in schimb pentru tine? Intreba el trist. Sunt un invalid neajutorat. Nu am nimic sa-ti ofer.

— Mi te daruiesti pe tine, iubirea mea. Asta-i tot ce vreau.

— Nu. Scutura vehement din cap. Asta nu-i o relatie de dragoste. Sa ai grija de mine te va retine din a-ti trai propriul vis.

M-am ridicat in sezut ca sa-l pot privi in ochi.

— Gresesti. Tu ma poti ajuta sa-mi realizez visul. Vreau sa scriu carti. Poti citi ceea ce am scris. Poti sa ma inveti si sa ma incurajezi cand ma opresc. Pretuiesc mult parerea ta – chiar si atunci cand gresesti. Am reusit sa ii zambesc, iar el imi zambi inapoi, amintindu-ne toate divergentele de idei pe care le avusesem cu privire la romanele pe care le citiseram. Nu cred ca voi avea curajul sa scriu vreo carte fara tine, Walter.

Am zarit o lacrima prelingandu-se incet din coltul ochiului sau, si alunecand in jos pe tampla. Tacu multa vreme in timp ce-mi studia fata.

— Pe dulapiorul de acolo este o carte de poezii, spuse el in cele din urma. Te rog, vrei sa-mi citesti sonetul unde se afla semnul de carte? Se numeste „Cea dintai zi” de Christina Rossetti.

M-am ridicat sagasesc cartea, apoi m-am asezat la loc alaturi de el, pentru a i-o citi cu voce tare.

As vrea sa-mi pot aminti acea dintai zi, Cel dintai ceas, intaia clipa cand tu m-ai zarit, De-o fi fost noapte ori zi, Vara ori iarna, cu greu pot a spune;

Asa de nebagat in seama trecu, Atat de oarba am fost ca sa vad, sa prevad, Atat de nepasatoare de nu mi-am vazut copacul inmugurind!

Si cum n-avea sa infloreasca atatea luni de mai.

De-as putea macar a-mi reaminti, O zi a zilelor! An lasat-o a veni, si a trece la fel de neobservata precum topirea zapezii trecute;

Parea sa insemne atat de putin, si-apoi insemna avutie;

De mi-as putea aminti atingerea aceea, intaia atingere a mainii cu mana – macar de-as fi stiut!

— Macar de-as fi stiut”. Repeta el in ecou cand am terminat de citit. Vrei sa faci ceva pentru mine, Betsy?

— Orice.

— Scoate-ti acele din par si lasa-l sa-ti cada pe umeri, apoi descalta-te si ramai cu picioarele goale.

— De ce?

— Asa aratai tu in „acea dintai zi, cel dintai ceas, intaia clipa cand tu m-ai zarit.” Domnisoara Rossetti poate ca nu-si mai aminteste, dar eu n-o voi uita niciodata, pentru ca a fost ziua cand m-am indragostit de tine.

— Nu se poate! Aratam ingrozitor in ziua aceea!

— Nu, aratai ca un inger dintr-o pictura de Da Vinci – un inger descult, ca sa-l citam pe Henry David Thoreau. Imi zambi in timp ce ma privea scotandu-mi acele din par. Mi-am scuturat capul pana imi aluneca tot parul pe spate, apoi mi-am desfacut pantofii si i-am aruncat deoparte, impreuna cu sosetele.

— Asta inseamna ca pot ramane? Am intrebat cand am terminat. Si ca tu nu ma parasesti si ca nu mai pleci?

— Sunt de acord sa raman cu o singura conditie.

— Stiu – sa nu te „dadacesc”. Nu am voie sa te intreb tot la doua minute cum te simti.

— O, ai dreptate, „fara dadacit”. Va trebui sa cresc lista atunci la doua conditii – „fara dadacit” e una, iar cea de-a doua e sa te casatoresti cu mine. L-am privit incremenita. Intelegi, continua el, ma voi intalni curand cu Sfantul Petru la portile raiului, si nu am de gand sa-i dau o mie de explicatii despre noi doi locuind aici impreuna.

Nu-mi puteam reveni.

— Betsy?

— Da? Am spus cu o voce franta.

— Saruta-ma, te rog.

Cea mai fericita zi a vietii mele a fost cand m-am casatorit cu Walter Gibson. Un judecator a desfasurat simpla ceremonie langa helesteul nostru. Eu eram desculta si purtam o coronita de trandafiri salbatici in parul meu bogat. Peter ne-a slujit drept cavaler de onoare si purtator de inele, pe care le cumparase cu o zi inainte drept verighete pentru noi. Lydia era domnisoara mea de onoare, cu bebelusul Matthew in brate in loc de buchet, si era o dilema care dintre ei doi a tipat mai mult. Singura persoana care a mai participat la nunta a fost tata, si el nu facu altceva decat sa stea stupefiat prin zona, intrebandu-se mereu ce l-o fi apucat pe un om bogat si inteligent ca Walter sa se casatoreasca cu una ca mine. Ne-am petrecut luna de miere in casuta noastra, acompaniati de bocanituri de ciocan si de fierastraie, in timp ce o echipa de muncitori angajati ne construiau si ne asamblau cu repeziciune instalatia pentru o bucatarie si o baie noua.

— Angajeaza atatia muncitori cat e nevoie, ii spusese Walter sefului de echipa, dar vreau sa fie gata in doua saptamani. Nici-o zi in plus. Mireasa mea si cu mine avem nevoie de liniste si pace.

Au terminat in cea de-a treisprezecea zi. Peter se muta in casa de la ferma impreuna cu tata. Venea de doua sau trei ori pe zi la casuta noastra sa ma ajute sa-l ridic pe Walter in scaun, sa-l dau jos de acolo, si sa-l imbrac. Walter mai angaja o femeie numita Helen care sa gateasca si sa faca curat pentru Peter si tata, si pana la urma totul se sfarsi cu bine pentru toti cand Helen si Peter se indragostira unul de celalalt si se casatorira la randul lor.

Walter si cu mine am trait intr-o intimitate deosebita, stare la care ajung putine cupluri casatorite chiar si dupa multi ani de casatorie. El era insa un supraveghetor aspru, asigurandu-se ca petreceam in fiecare zi un anume timp scriind, dar dupa aceea obisnuiam sa ne citim unul altuia, sa vorbim, sa radem si sa ne iubim. Muncitorii ridicara si o rampa, care cobora de pe veranda din fata, pentru scaunul cu rotile al lui Walter si petreceam afara tot timpul pe care ni-l permitea vremea, privind ratele si gastele de pe helesteu, caprioara care iesea la marginea padurii, schimbarea anotimpurilor in livada, si spectacolul desfasurat de stele noaptea, pe bolta cereasca.

Intr-o noapte calda de vara, in timp ce eram intinsi in pat, ascultand la serenadele ce si le daruiau reciproc broastele si greierii langa helesteu, Walter ma intreba dintr-odata:

— Ti-am povestit vreodata cum a fost prima mea noapte aici in casuta?

— Nu, nu cred, am spus, cuibarindu-ma mai aproape de el.

— N-am dormit. N-am inchis un ochi. Taraboiul acela de langa helesteu! O! N-am mai auzit niciodata atata zarva! Am sfasiat o batista de panza de cea mai buna calitate si am incercat sa-mi astup urechile cu bucatele din ea, dar continuam sa aud larma aceea blestemata. Cand in cele din urma s-au indurat broastele sa-si incheie reprezentatia, se trezi afurisitul tau de cocos si incepu cu cucurigu-ul lui! De-as fi avut macar o arma la mine! Ei bine, pana la urma m-am hotarat sa plec chiar a doua zi de dimineata. Nu mai suportam inca o noapte din tot taraboiul acela infernal. Cu siguranta Henry David Thoreau n-a fost tinut treaz o noapte intreaga langa Helesteul Walden.

— Si ce te-a facut sa te razgandesti? Am intrebat, razand impreuna cu el.

— Tu m-ai facut.

— Eu?

— Mi-ai adus micul dejun si probabil ca si tu ai stat treaza mai bine de jumatate din noapte citind cartea pe care ti-o imprumutasem pentru ca o puteai dezbate deja cu atata entuziasm de ai fi spus ca ai scris-o tu insati. Erai atat de frumoasa, de proaspata si de plina de viata, ca o piersica dulce, delicioasa, proaspat Culeasa direct din pom! Am hotarat atunci ca nu-mi mai pasa daca urma sa ma tina treaz toata fauna locala, si-am ramas!

— Si pun pariu ca acum nici nu mai auzi broastele, asa-i?

Walter rase.

— De obicei astept pana adormi ca sa-mi bag vata in urechi.

— Stii ce, Walter? Am spus cu ochii plini de lacrimi. Nimeni din toata lumea asta nu mi-a mai spus vreodata ca sunt frumoasa.

Se intoarse spre mine si ma saruta pe crestet.

— Inseamna ca toata lumea e oarba ca un liliac.

Peter se dovedi a fi un tamplar iscusit, si pentru ca avea foarte putine de facut in timpul lui liber, incepu sa ne umple peretii casutei cu etajere pentru carti. Imediat ce termina o etajera, o incarcam cu carti, iar Walter scria la Chicago pentru a-i ruga pe slujitori sa-i trimita o noua parte din colectia sa. Intr-o zi am despachetat o colectie uzata de jurnale legate in piele. Walter isi tiparise numele pe prima pagina si asternuse scrisul lui ordonat din scoarta in scoarta. Am deschis jurnalul la primul articol:

Marti, 23 Iunie, 1884 – la bordul vasului S. S. Hibernia:

M-am nascut pe mare! Totul legat de mare, de la aerul sarat si pana la tipatul pescarusilor ma face sa ma simt mai plin de viata si mai revigorat decat m-am simtit vreodata! Imi venea mereu sa sar sa lucrez cot la cot cu echipajul, sa arunc paramele si sa ridic ancora in timp ce remorcherele ne trageau ieri afara din portul New Jersey, insa capitanul stie ca tata este un important actionar al acestei linii de fabricare a vaselor cu aburi, si a fost de neclintit. Degeaba i-am spus ca am fost capitanul echipajului de la Yale, castigand campionatul colegiilor de partea echipei The Buldogs doi ani la rand si ca i-am trimis acasa infranti pe baietii aia aroganti de la Harvard, el a tinut-o pe-a lui ca nu imi va permite sa fac nimic care sa puna in pericol viata mea sau locul lui de munca. Atunci l-am amenintat ca intr-o buna zi voi ajunge la conducerea companiei in locul tatalui meu si am jurat ca-l retrogradez pana la slujba de camerist, dar el a ramas neclintit.

Am ras cu hohote si am dat pagina la urmatoarea consemnare:

Vineri, 27 Iunie, 1884 – la bordul vasului S. S. (Satan's Ship34) Hibernia:

Urasc marea! Totul legat de mare, de la leganatul fara sfarsit la balansul cumplit imi face mai multa greata si rau decat am simtit vreodata! Cat de putine stiam pe cand ne scoteau remorcherele din siguranta portului din New Jersey cu patru zile in urma, si nu imi dadeam seama ca ne trimiteau in valurile inalte de douazeci de picioare35, in vanturile napraznice si in furtuni, iar apele de pe fundul marii sa ne serveasca drept mormant! Imi vine sa ma arunc peste bord si sa imi pun capat zilelor fara-ntarziere, insa capitanul tot nu-mi pernitea sa fac nimic care sa puna in pericol viata mea sau locul lui de munca. Mi-a inmanat o galeata si m-a amenintat ca ma incuiie in cabina mea daca nu stau jos pe punte, si m-a asigurat ca aveam sa raman in viata si ca voi vedea portul din Southamption, Anglia, peste doua saptamani. Daca am sa traiesc sa vad Sou thampton, Dumnezeu stie ca acolo o sa-mi vad moartea, pentru ca n-o sa mai pun niciodata piciorul pe puntea vreunui alt Vas.

— Cum ai ajuns iarasi acasa? L-am intrebat pe Walter cand m-am putut opri din ras.

— Stai sa vad, spuse el din cealalta parte a incaperii. I-am dat jurnalul, apoi am ingenuncheat la picioarele lui in timp ce il rasfoia. Ah, asta e primul meu jurnal. Dupa ce am supravietuit unei deraieri de tren in Europa si unei camile incomode in Egipt, marea incepea sa-mi para o nimica toata.

— N-am stiut ca scrii.

— Eu asa as fi sperat ca stii. Am terminat la Yale, stii doar.

— Nu, nici asta n-am stiut. Si ai fost capitanul unui echipaj? Ce altceva nu mi-ai mai spus despre tine?

— Tot adevarul e aici, in jurnalele astea. Cuprind relatarile fara exagerari ale celor trei ani pe care i-am petrecut fugind de responsabilitatile varstei adulte.

— Suna a fi material de calitate, am spus, luandu-i jurnalul din nou si rasfoindu-l. Vorbeste si despre cum ai explorat lumi noi, cum ai imblanzit triburi salbatice si cum ai salvat cateva printese straine din mainile piratilor?

— Nu-mi aduc aminte, dar versiunea ta ar putea da nastere unui grandios roman de aventuri. Ar trebui sa-l scrii intr-o buna zi, Betsy. Nu, jurnalele astea vorbesc in mare parte despre cum am fost muscat de o multime de insecte salbatice, cum am mancat multa mancare foarte proasta, si cum am calatorit in toate modurile imaginabile, de la trasurica trasa de un om la spinarea unui iac.

— Haide sa citim toate astea impreuna, am spus, cuibarindu-ma confortabil langa picioarele lui.

— Ce? Si sa descoperi cat de las sunt eu cu adevarat? Pentru nimic in lume!

M-am gandit la curajul nesovaielnic de care Walter dadea dovada zi de zi in fata unei morti lente, sigure, iar ochii mi se umplura de lacrimi. M-am intors sa nu ma vada.

— Walter, esti cel mai curajos om din cati am intalnit. Si vom citi jurnalele astea din scoarta in scoarta. O sa ma porti cu tine prin toate locurile astea, pentru ca doar asa voi ajunge vreodata acolo.

Walter era un narator inzestrat. Cum vara era aproape pe sfarsite, l-am insotit in aventurile lui exotice in jungla Africii, in padurile tropicale din Brazilia, la piramidele din Egipt, si la minele de aur din Alaska. Consemnarile din jurnalele lui provocau chiar si mai multe amintiri, iar eu le notam repede cu propriul meu stil stenografie, in timp ce el le depana. Cand trimise dupa colectia lui de reviste National Geographic, am vazut fotografii cu multe dintre locurile pe care mi le descrisese. Candva visasem sa calatoresc in jurul lumii, la fel ca Nellie Bly – iar acum calatoream prin lumea intreaga impreuna cu Walter, in casuta noastra de langa helesteu.

Inca de cand ne-am casatorit il hraneam si il barbieream pe Walter, dar nu voi uita niciodata ziua friguroasa de octombrie Cand mi-am dat seama ca nu-si mai putea misca bratele. Tocmai ii citisem unul dintre capitolele pe care le scrisesem, iar cand mi-a spus ca era superb, am alergat la scaunul lui cu rotile si l-am strans bucuroasa in brate. Iar el nu imi raspunse la imbratisare.

— Imi pare rau, Betsy, sopti el.

— E in regula. Stiu ca ma iubesti. Si stiu ca m-ai strange in brate pana m-ai lasa fara suflare, daca ai putea.

Imbratisarile lui fusesera intotdeauna slabe, dar asta era exact ca o moarte inceata. Aveau sa imi lipseasca mangaierile si caldura bratelor lui in jurul meu – iar in anii care aveau sa vina, avea sa-mi lipseasca cu totul. Dar deja luasem hotararea in sinea mea sa nu plang niciodata cat timp mai traia Walter. Destul de curand va fi timp suficient pentru lacrimi.

I-am cumparat lui Walter un stativ pentru partituri ca sa-i sustina cartile pe care dorea sa le citeasca, si a invatat sa intoarca paginile tinand in gura un creion cu radiera la capat. As fi renuntat bucuroasa la scris si as fi petrecut fiecare clipa din zi cu el, insa Walter refuza sa ma lase s-o fac.

Pe masura ce lunile treceau, in cele din urma nu mai fu multumit de cartile de pe rafturile noastre, noi sau vechi, si imi ceru o Biblie. Gasi o asemenea mangaiere in a o citi, incat am inceput sa o citim si sa o discutam impreuna, la fel cum discutaseram multe alte carti. Dar eu eram manioasa pe Dumnezeu pentru ceea ce-i pricinuia lui Walter, si n-am gasit nici un fel de mangaiere in ceea ce citeam. Explicatiile rabdatoare ale sotului meu, credinta lui trainica si plina de pace m-au ajutat sa vad ceea ce numai el reusea sa vada in acele pagini sfinte.

— Asculta la asta, Walter. Spune ca „orice lucru veti cere, cand va rugati, sa credeti ca l-ati si primit, si-l veti avea.” Asta inseamna ca daca ne rugam si credem ca te vei face bine.

— Nu, Betsy. Dumnezeu nu este un duh ascuns in vreo lampa fermecata caruia sa ne rugam si sa ne implineasca toate dorintele.

Isus ne-a invatat cum trebuie sa ne rugam. „Faca-se voia Ta, precum in cer si pe pamant.” Asta pentru ca in ceruri, ingerii indeplinesc poruncile lui Dumnezeu fara sa cracneasca. Ei isi gasesc toata desfatarea in a face voia Lui, si noi trebuie sa facem la fel.

— Si daca nu-mi place voia Lui? Daca nu sunt de acord cu ea?

— Pai, Dumnezeul ne da libera alegere. Nu trebuie sa-L slujim. Se lasa pe spate in scaunul lui si ofta. Stii, toata viata m-am simtit asa cand venea vor ba sa lucrez pentru tata. Voia lui trebuia indeplinita, fie ca eram de acord sau nu. Trebuia sa ii ascult poruncile fara comentarii. Tatal nostru din ceruri nu ne sileste niciodata sa-L slujim. Si stii ceva? Dumnezeu chiar stie ce este cel mai bine pentru noi. El ne-a creat. Voia Lui este desavarsita pentru noi, indiferent ca o intelegem cu mintile noastre limitate sau nu. Chiar si asa, El ne lasa pe fiecare dintre noi sa alegem: vom alege propria noastra cale sau calea acestei lumi – si sa sfarsim obtinand mai putin decat desavarsirea? Sau Il vom lasa pe Dumnezeu sa ne duca acolo unde doreste El – si sa ne lasam uimiti?

Stateam in spatele scaunului lui Walter si-mi odihneam obrazul pe parul lui.

— Nu-mi place unde te duce.

— Betsy, stii de ce ne opunem noi mereu notiunii de moarte? Tocmai am citit despre asta in Geneza. Pentru ca Dumnezeu ne-a creat sa traim pentru totdeauna cu El in Eden. Moartea nu a fost alegerea lui Dumnezeu; ci a omului. Moartea este nefireasca, este o pedeapsa pentru pacat. Dar Dumnezeu a contracarat alegerea omului cu un alt plan desavarsit – El ne-a rascumparat in Cristos, ca sa putem trai pentru totdeauna cu El.

M-am dus in fata scaunului lui si am luat in mainile mele fata nespus de draga a lui Walter.

— Si pana atunci? Aici pe pamant?

— Trebuie sa ne rugam. „Faca-se voia Ta, precum in ceruri asa si pe pamant.” Promite-mi ca nu te vei opri niciodata din scris, Betsy. Nu-l lasa pe tatal tau sau pe oricine altcineva sa-ti impuna ce sa faci. Si nu te multumi niciodata cu o alta viata decat aceea pentru care te-a pregatit Dumnezeu.

— Dar cum ramane cu voia Lui pentru tine? Am soptit eu. Nu puteam vorbi mai tare fara sa nu plang.

— La fel, spuse el. Ne vom ruga sa se faca voia Domnului – oricare ar fi ea, fie ca voi trai fie ca voi muri. Si ne vom ruga Lui sa ne dea harul sa o putem accepta.

I-am sarutat fruntea, sprancenele, incheieturile mainilor.

— De ce a trebuit sa ne faca Dumnezeu vietile atat de fragile si de scurte?

Walter ramase o vreme pe ganduri inainte de a-mi raspunde.

— Pentru ca viata este foarte pretioasa in ochii Lui. El pretuieste fiecare viata pe care a creat-o, si doreste ca si noi sa o pretuim – la fel cum pretuim portelanul delicat chinezesc. Dumnezeu stie cum e sa traiesti si sa mori intr-un trup uman fragil ca al nostru. Fiul Sau a suferit moartea fizica, Betsy, ca tu si cu mine sa putem trece pe acolo fara sa ne fie teama.

Paralizia lui Walter progresa inevitabil, asa cum il avertizasera doctorii ca avea sa se intample. Continua sa scada in greutate in paralel cu faptul ca inghitea tot mai greu. Depunea un efort tot mai mare sa vorbeasca, iar cuvintele ii devenira neclare, si curand aveam sa fiu singura persoana care-l mai intelege.

— Vreau sa scrii la Chicago si sa-l rogi pe avocatul tatalui meu sa vina, imi spuse intr-o dimineata sumbra de iarna Apoi fa in asa fel ca si un avocat de pe-aici sa se intalneasca atunci cu noi. Cunosti vreun avocat bun prin apropiere?

— Aici in Deer Springs il avem pe John Wakefield. A preluat biroul tatalui sau de vreo zece ani.

— Bine. Roaga-l sa vina.

Stiam ca Walter dorea sa-si pregateasca testamentul dar cand i-am contactat pe cei doi avocati, nu am fost in stare sa rostesc acel cuvant cu voce tare. Ei se intalnira singuri cu Walter in dormitorul nostru si acela a fost unul din putinele momente cand nu am fost alaturi de el. Au stat impreuna de vorba vreo treiore, apoi John Wakefield isi facu aparitia rugandu-l pe Peter si pe mine sa intram si sa fim martori la actul semnarii. Desigur, Walter nu mai putea semna. Mi-am retinut cu greu lacrimile vazandu-l pe sotul meu tinand un stilou intre dinti pentru a scrie un X la locul potrivit.

— Multumesc, Betsy, ca nu m-ai lasat sa mor singur, spuse Walter in timp ce-l tineam in brate in noaptea ce urma. Multumesc ca mi-ai impus voia ta. Nu stiu cum de ti-am meritat eu dragostea. Dar imi pare rau pentru orice om care trebuie sa moara singur.

Dupa venirea si plecarea avocatilor, Walter nu mai insista sa continui sa scriu la romanul meu. Ramase in sertarul biroului din dormitor unde il pusesem, pentru a putea petrece cu el fiecare clipa ce-i mai ramasese. Pe masura ce zapada se ingramadea in nameti uriasi in fata geamurilor casutei noastre, el ma ruga sa-i citesc pasajele din Evanghelii care vorbeau despre moartea si invierea lui Cristos. Cand am ajuns la partea unde Isus ii intalneste pe ucenici pe drumul spre Emaus, Walter ma intrerupse.

— Stii de ce nu L-au recunoscut? Intreba el.

— Nu, de ce?

— Pentru ca trupul lui Isus nu fusese „readus la viata” din morti cum fusese trupul lui Lazar. El era inviat. Nu L-au recunoscut pentru ca trupul Lui inviat era la fel de diferit de trupul lui fizic cum e un mar fata de un sambure de mar. Era transformat. La asta se referea Pavel in Corinteni cand le-a scris despre invierea din morti. Trupul acesta care este plin de slabiciune va fi inviat cu putere; este ingropat ca si trup natural, dar va fi inviat ca trup spiritual.

Probabil ca Walter isi daduse seama dupa tacerea mea, dupa incapacitatea mea de a dezbate Scripturile cu el, ca credinta si speranta mea erau la fel de paralizate ca si membrele lui. Il vedeam luptandu-se, cu stropul de vlaga ce-i mai ramasese, sa gaseasca o cale prin care sa ma ajute sa inteleg.

— Uita-te la acei pomi de afara, din fata geamului, Betsy. Daca n-ai fi vazut niciodata venirea primaverii, ti-ai pierde speranta, i-ai taia pe toti, crezandu-i morti. Dar primavara va sosi din nou. Vor inflori din nou si vor rodi. Eu sunt acum in iarna vietii mele, iar tu privesti trupul meu muribund ca si cand te-ai uita la pomii aceia, fara speranta. Dar in Cristos, va veni o viata noua. Isus a spus: „Oricine crede in Mine nu va muri niciodata.” Sfarsitul nu-i acesta. Tu si cu mine vom trai pentru totdeauna.

— Asta nu ma va impiedica sa-mi fie dor de tine, am spus, luptandu-ma cu lacrimile.

— Stiu. Cand am plecat vara trecuta si m-am intors in Chicago, nu te puteam vedea, dar erai aievea in inima mea, pentru ca mi te-am imaginat pregatindu-ti un camin nou, casatorita si vazandu-ti mai departe de viata ta. Si chiar daca nu ma puteai vedea, puteai sa-ti imaginezi ca ma vezi traind in Chicago, mergand zi de zi la lucru, si mergand in fiecare seara acasa cu trasura mea. La fel va fi si dupa ce voi pleca de-aceasta data. Ma poti pastra viu in inima ta, pentru ca voi continua sa traiesc in vesnicie. Pur si simplu ma duc sa-mi fac o casa noua intr-o alta parte.

Mi-am pierdut stapanirea de sine si n-am mai reusit sa-mi tin lacrimile. M-am intins alaturi de el pe pat si mi-am lipit fata strans de a lui.

— O sa te iubesc tot restul vietii mele! Am suspinat. Pentru totdeauna!

— Si eu te voi iubi, toata vesnicia. Priveste pomii, Betsy. Cand ii vei vedea infloriti, vei sti ca sunt cu Cristos. Si ca sunt viu in vecii vecilor. Si intr-o buna zi, madularele astea moarte ale mele vor exploda de viata invierii.

Cateva saptamani mai tarziu, am stiut ca sfarsitul era foarte aproape. Respiratia lui Walter devenise extrem de grea. Incepuse sa ma doara si pe mine pieptul cand il auzeam cum se chinuia, dar nu s-a plans niciodata. Ca sa nu treaca prin teroarea sufocarii treptate, l-am tinut in brate, i-am vorbit, i-am citit, i-am cantat, incatusandu-mi in acelasi timp propria mea groaza. In noaptea dinaintea mortii sale, se stradui sa-mi vorbeasca pentru ultima data.

— Iesi in livada in fiecare primavara, Betsy. Priveste florile. Poarta in ele promisiunea lui Dumnezeu ca ne vom revedea.

Il tineam in brate pe Walter cand trase ultima sa gura de aer. O retinu o clipa, apoi expira simplu, ca un oftat stins, usurat. Si dus a fost.

A doua zi de dimineata am trimis dupa John Wakefield. Mi-a spus ca Walter aranjase cu un antreprenor de pompe funebre din zona sa-i trimita trupul neinsufletit acasa la familia sa. L-au ingropat in Chicago. Nu m-am dus la inmormantare. Nu puteam privi cum il puneau pe Walter in cutia aceea si cum il coborau in pamantul rece.

Mi-ar placea sa pot spune ca am trecut usor peste moartea lui Walter, ca am fost pregatita si ca nu am plans ca aceia lipsiti de speranta. Dar nu e adevarat. M-am cufundat intr-o lume neagra unde lumina nu patrundea pana la mine. Era iarna dincolo de geamul casutei mele si tot iarna si in adancul sufletului meu. Cand mi s-au sfarsit lacrimile, am suspinat fara lacrimi.

Lydia ma tinea in brate si incerca sa ma consoleze cu dragostea ei, dar era de parca ar fi stat in afara casutei mele naruite, privind degeaba prin geamurile ei. Nu-i puteam deschide usa nici ei si nici altcuiva.

Iar apoi, intr-o dimineata calduta de primavara, au inflorit ciresii, exact asa cum stiuse Walter ca o vor face. Intr-o zi livada parea moarta si fara viata, iar a doua zi cand am privit pe geam, nu mi-am crezut ochilor. Frumusetea pomilor imi facu semn cu ochiul, imi vorbi in soapta, pana m-am trezit afara, sub crengutele incarcate cu flori roz si inmiresmate. In acel moment am stiut doua lucruri cu absoluta certitudine. Walter era viu. Si Dumnezeu era acolo, langa mine.

In dimineata aceea L-am intalnit pe Dumnezeu in livada – nu intr-o forma tangibila in care sa-L vezi sau sa-L auzi, dar I-am simtit prezenta mangaindu-ma in modul in care simtisem candva mangaierea prezentei lui Walter cand sedeam impreuna in aceeasi incapere, chiar si cand stateam cu spatele la el. Dumnezeu parca imi spunea: „Cand toate celelalte s-au dus, Eu sunt tot aici.”

Si atunci am stiut ca doream sa fac voia lui Dumnezeu – precum in ceruri, asa si pe pamant – pentru ca altfel nu aveam sa gasesc niciodata pacea pe care o gasise Walter. Doream sa imi traiesc viata potrivit planului lui Dumnezeu, nu planurilor altora – pentru a deveni persoana care am fost creata de El sa fiu. Dumnezeu mi-a schimbat numele in acea dimineata. Oamenii cred ca o femeie necasatorita care locuieste cu tatal ei si scrie carti, care rataceste printr-o livada de ciresi vorbind cu Dumnezeu, probabil ca e smintita. Cu siguranta are cativa „lilieci in foisor”! Dar aveam sa fiu femeia care dorea Dumnezeu sa fiu. Si asa mi-a schimbat numele in Batty.

Primul lucru pe care l-am facut cand m-am intors in cele din urma inapoi in casuta in dimineata aceea a fost sa imi deschid sertarul din dormitor pentru a-mi recupera manuscrisul neglijat. Doar ca in momentul cand am deschis sertarul, ia lucrarea de unde nu-i. In schimb, am gasit un bilet:

Draga doamna Gibson, Nu vam furat cartea. Stapanul Walter mi-i spus sa scriu biletu' asta sa explic ca a trimiso la o editura. Mia spus sa va spun ca e gata, da' stia ca niciodata nu a-ti fi trimiso, asa ca rugat pe avocatul lui so trimita.

Peter.

PS – mia spus sa va spun Te iubesc (de la el, nu dela mine) si sa va spun sa incepeti sa scrieti o alta carte.36

Cam o luna mai tarziu, veni John Wakefield la usa mea. Inchisesem casuta si ma mutasem inapoi in casa de la ferma cu tata, odata ce Peter si cu sotia lui se intorsesera acasa in Chicago.

— Buna ziua, doamna Gibson, spuse John, atingandu-si borul palariei. Ce mai faceti?

— Sunt bine, John. Ce-i cu toate lucrurile alea din spatele trasurii dumneavoastra? Doar nu plecati din Deer Springs, nu?

— Nu, chicoti el. Asta-i mobila dumneavoastra, nu a mea.

Unde ati dori sa v-o Pun?

— A mea? Cum adica? De unde-s toate astea? M-am apropiat de trasura am ridicat prelata pentru a privi ce se afla dedesubt. Domnul Wakefield ma urma.

— Potrivit termenilor din testamentul sotului dumneavoastra, a dorit sa primiti biroul si scaunul pe care le folosea pe vremea cand lucra pentru tatal sau. Si a cerut, de asemenea, sa fac rost de o masina de scris pentru dumneavoastra.

Biroul era din lemn de cires, sertarele erau prevazute cu manere de alama si o tablie fara cusur care lucea ca o oglinda in lumina soarelui.

— E enorm! Am spus.

— Da, e o frumusete, desigur. Mi-ar placea sa-mi permit un birou ca acesta pentru biroul meu.

Masina de scris Remington arata incredibil de complicata fata de un biet creion si o coala de hartie.

— Vai de mine, John. N-am nici cea mai mica idee cum se foloseste chestia asta.

El zambi in timp ce-si puse servieta pe roata trasurii si scoase o coala de hartie din ea.

— Domnul Gibson mi-a spus sa va transmit, si citez – „invata cum, Betsy. Scrisul tau e mizerabil” – inchei citatul.

Am ras am plans cand am primit acest mesaj din partea lui Walter. Parea sa vina de dincolo de mormant.

— Au mai fost si alte ordine lasate de sefu'? Am intrebat in timp ce imi stergeam o lacrima.

— Da, m-a rugat sa va stau la dispozitie cu serviciile mele ca avocat. Domnul Wakefield incerca sa isi tina servieta si sa rasfoiasca printre hartii in acelasi timp. L-am indrumat spre un scaun pe veranda din fata, ca nu cumva sa isi piarda toate hartiile luate de vant si risipite in toate directiile.

— Domnul Gibson m-a rugat sa va protejez interesele, continua el, in special din momentul cand veti incepe sa primiti contracte pentru carti. Va trebui sa examinez in amanunt toate Contractele dumneavoastra, inainte sa semnati vreuna din acele hartii.

— Adica vreti sa spuneti daca voi primi vreunul.

— Nu, domnul Gibson parea destul de convins ca veti primi astfel de contracte. De aceea m-a platit in avans. Scormoni prin servieta pe care o lasase la picioare si-mi inmana un plic gros, sigilat. Va sfatuiesc sa pastrati aceste documente la loc sigur, doamna Gibson. Acesta este titlul si documentele casei dumneavoastra.

— Casa mea?

— Da, casuta cea mica din piatra de jos, de langa helesteu. Domnul Gibson a aranjat lucrurile asa incat a cumparat-o de la tatal dumneavoastra impreuna cu doi acri de pamant. A intentionat sa cumpere si helesteul, dar acela ii apartine lui Frank Wyatt, iar acesta a refuzat sa i-l vanda – in ciuda ofertei foarte generoase pe care i-a facut-o domnul Gibson. Domnul Wakefield scotoci din nou prin servieta lui si scoase un alt teanc de hartii. Mi le intinse.

— Ce-s toate astea?

— Hartiile astea explica detaliile cu privire la depozitul bancar pe care l-a facut sotul dumneavoastra pentru sprijinul dumneavoastra. Cea mai mare parte a acestei sume va fi pastrata intr-o banca din Chicago, dar o suma foarte generoasa sub forma unei alocatii lunare din plata dobanzilor, va fi depozitata intr-un cont pe care l-a deschis pentru dumneavoastra aici la Casa de Economii si Consemnatiuni din Deer Springs. Nu exista nici un fel de restrictii in ce priveste acel cont. Puteti cheltui atat cat doriti, pentru tot ce v-ati putea dori.

Ochii domnului Wakefield se umezira cand vazu lacrimile care incepura sa mi se prelinga pe obraji. Se apleca pentru a ma strange in brate si ma lovi parinteste pe spate.

— Te-a iubit foarte mult, Betsy. Si a avut mare grija sa nu duci lipsa de nimic.

Walter imi mai pregatise cateva surprize. Cam dupa sase luni de la moartea lui, m-am trezit intr-o dimineata cu o scrisoare in cutia postala, adresata lui Betsy Gibson, de la o editura din New York. Mainile imi tremurau atat de tare in timp ce o deschideam, ca m-am taiat cu deschizatorul de scrisori. Am patat-o toata cu picaturi purpurii in timp ce citeam:

Stimata doamna Gibson, Felicitari. Manuscrisul dumneavoastra a fost acceptat spre publicare.

Cand m-am oprit in sfarsit din chiuit, tipat si dansat pentru a citi si restul scrisorii, mi-am dat seama ca probabil Walter dictase si o scrisoare de insotire pe care o alaturase manuscrisului cand il trimisese. Nu-mi puteam crede ochilor cand am citit cuvintele editorului: Ne-ar bucura, de asemenea, ideea unei serii de carti pentru tinere domnisoare si am dori sa incheiem un contract cu dumneavoastra pentru alte cateva carti.

— O serie! Am tipat cat am putut. Dar ce-ti trece prin minte, Walter?

Desigur, seria de carti pe care o scrisesem, folosind numele meu de dupa casatorie, a fost publicata si a devenit foarte cunoscuta. Apoi, cam doi ani mai tarziu, cand tata a suferit ultimul sau accident vascular si a ramas la pat, am hotarat sa-i citesc seara cu voce tare jurnalele de calatorie ale lui Walter. Cand am deschis prima pagina, am fost uimita sa gasesc un alt bilet de la Walter, scris cu greseli de catre Peter:

Draga doamna Gibson, Stapanul Walter mia spus sa va spun ca si baietilor le plac povestile palpitante, si ca ar trebi sa scrieti si catva dinastea. Spune ca intotdeuna a vrut sa fie un erou curajos, asa ca varog sa faceti un erou extra ordinar din el.

Peter.

PS. Spune ca va iubeste si sa nu uitat ca el salveaza printesurile din mainile piratilor.

Prima poveste de aventuri pe care am scris-o pentru baieti, incepe la bordul vasului S. S. Hibernia in timp ce acesta strabatea marile adanci brazdand valuri inalte si vanturi fara seaman. Spre deosebire de Walter, cutezatorul erou nu avu nevoie de nici-o galeata. Editorilor mei le placu la nebunie cartea, dar s-au gandit ca autorul acestei serii avea nevoie de un nume masculin. Asa ca am ales „Herman Walters” in onoarea profesorului meu favorit, domnul Herman, si a eroului vietii mele, sotul meu, Walter Gibson.

Cartile acestea au devenit cel putin la fel de celebre ca si seria pentru fete, si am trait „fericita pana la adanci batraneti” cum se spune, ingrijindu-ma de tatal meu tot mai batran si scriind carti in refugiul meu tainic din casuta de langa helesteu. Putini oameni din Deer Springs stiu ca am fost scriitoare.

Dupa moartea tatalui meu, am continuat sa locuiesc in casa de la ferma si sa scriu in casuta, adesea pana dupa miezul noptii. Daca aveam nevoie de documentare pentru o scena din una dintre cartile mele, ma imbracam uneori cu unul dintre costumele vechi ale lui Walter si bantuiam prin padurile de langa helesteu, ca sa experimentez chiar eu cum se simtea eroul meu tarandu-se prin jungla pe intuneric. Asta faceam si in noaptea cand a ars casa tatalui meu din temelii. Eram pe drum spre casa cand l-am vazut pe Frank Wyatt iesind in fuga pe usa din spate a casei si alergand la deal. Un moment mai tarziu am auzit un suierat groaznic si flacari au tasnit pe geamurile casei mele.

Desigur, nu aveam nici telefon nici altceva de felul acesta, si asa a ars casa din temelii inainte ca pompierii voluntari sa poata face mare lucru in privinta asta. Stiam de ce procedase Frank asa. Tata intabulase casa si ultimii cativa acri de pamant care-i mai ramasesera pe numele meu, dar daca eu muream fara urmasi, avea sa devina parte din Wyatt Orchards. Lydia murise deja pe-atunci, asa ca Frank incendie casa, sperand ca aveam sa mor si eu. Dar l-am speriat de moarte pe Frank cand am aparut din padure, inca imbracata in costumul lui Walter si am stat langa el in timp ce pompierii aruncau apa peste ramasitele care continuau sa arda mocnit.

— Betty! Esti. In viata!

— Esti surprins, Frank, nu?

— Eu. Tu. Am crezut.

— Sunt convinsa ca nu te vor suspecta niciodata pe tine ca ai fi pornit focul.

Chiar si in lumina slaba l-am vazut palind ingrozitor.

— Ce. Ce tot spui acolo?

— Te-am vazut, Frank. Sperai sa ma ucizi, nu?

— Sa te ucid! Esti nebuna de legat!

— Bun. N-ai decat sa le spui tuturor ca sunt cumnata ta smintita, daca asta te face fericit. Si n-ai decat sa iei si ultima bucatica din pamanturile tatalui meu. Dar casuta si cei doi acri pe care se afla aceasta, imi apartin. Si nu vor fi niciodata ale tale, Frank. Niciodata. Actele sunt pe numele meu.

Din noaptea aceea, Frank Wyatt nu a mai schimbat nici-o vorba cu mine.

PARTEA a V-a.

WYATT ORCHARDS.

Vara anului 1931 „A Ta este ziua, a Ta este si noaptea;

Tu ai asezat lumina si soarele, ai statornicit toate hotarele pamantului, Tu ai randuit vara si iarna.”

Psalmul 74:16-17

CAPITOLUL 12

Cand isi incheie matusa Batty povestirea, nu ma saturam privind-o cu admiratie.

— Tu esti Betsy Gibson? Tu ai scris toate acele carti pe care le-am indragit atat de mult cand eram fetita? Gabe si cu mine reusiram s-o convingem sa intre in casa, unde ne spusese povestea vietii ei la masa din bucatarie, la o ceasca de cafea.

— Da, acesta este numele meu dupa casatorie, spuse matusa Batty. Intotdeauna purta un lantisor subtire de aur la gat, iar acum il scoase de sub camasa de noapte. O verigheta din aur pendula atarnata de lantisor. Imi place sa port inelul lui Walter aproape de inima mea, spuse ea.

— Si tot tu esti si Herman Walters? Intreba Gabe. Parea chiar mai uimit decat mine.

— Da. Sper ca nu sunteti foarte dezamagiti sa aflati ca Herman Walters este o femeie?

— Deloc! Sunt doar uimit ca in sfarsit il intalnim. Sau o intalnim., adica pe tine! Sari de pe scaun si se apleca deasupra micutei matusi Batty, imbratisand-o ca pe o ruda de mult pierduta. Povestile tale mi-au salvat viata pe cand eram doar un copil, spuse el, cu vocea gatuita de emotie. Vorbesc serios! Era uneori singura, mea scapare – de la. Tot.

Sunt bucuroasa ca ti-am putut fi de ajutor, spuse ea, lovindu-l usor pe spate.

De odata imi veni o idee despre modul in care matusa Batty mi-ar putea salva copiii si pe mine totodata. Mi-era o frica grozava sa o intreb. Ce aveam sa fac daca se simtea ofensata si pleca din casa noastra, abandonandu-ne? Dar daca nu o intrebam, in mai putin de doua zile nu mai aveam nici urma de casa.

— Matusa Batty, ce s-a intamplat cu banii pe care ti i-a lasat Walter? Am indraznit s-o intreb in cele din urma, luandu-mi inima in dinti. Au supravietuit prabusirii bursei de valori?

— Nu stiu si nu ma intereseaza. Walter mi-a lasat mai multi bani decat as fi avut vreodata nevoie. Mai ales din momentul cand au inceput sa se vanda cartile mele ca painea calda.

— E posibil sa maii existe ceva bani la banca domnului Preston?!

Am intrebat eu.

— Doamne fereste! Nu mi-am lasat niciodata banii in banca zevzecului aluia de om – sau in vreo alta banca! Dobanda pentru banii din cont au fost depozitati acolo lunar, iar eu ii scoteam cuminte, luna de luna.

— Asta s-a dovedit a fi o decizie inteleapta, spuse Gabe, tinand cont de numarul mare de banci care au dat faliment in ultimul an.

Mi-am imaginat cum ar fi sa traiesc ca cersetoare cu copiii mei cu tot, si mi-am adunat tot curajul si am intrebat-o:

— Matusa Batty, daca mai ai ceva bani ramasi. As putea imprumuta de la tine cinci sute de dolari? Ti-i platesc de indata ce recoltam merele din acest an.

— Vai, dar cum sa nu, papusa! Ia cat iti trebuie. Ce sa fac eu cu banii? Cand ti i-ar trebui?

— Imediat. Astazi. Acum.

Se ridica, isi apuca haina de pe spatarul scaunului ei si isi vari mainile in manecile ei.

— Bun, sa mergem.

Gabe ma privi surprins.

— N-ar trebui sa o lasi sa se imbrace mai intai, Eliza? Si eu eram inca in pijama, dar nu ma dezbracasem de haina.

— Nu, te rog. Ma tem ca daca nu mergem acum. Nu vroiam sa spun ca uneori memoria matusii Batty o cam lasa de izbeliste si ca daca nu mergeam imediat, acum ca memoria ei era proaspata, ma temeam ca avea sa uite unde isi tinea averea.

Gabe se incrunta in timp ce i-am intins pantofii matusii Batty. Continua sa bombane in timp ce ne urma pe noi, doua doamne invesmantate in camasi de noapte, la vale spre casuta. Eram emotionata, totusi ma temeam sa-mi pun prea mari sperante. Banii puteau fi sub forma de galbeni sau chiar de bancnote de pe vremea Confederatiei, la cat ii pasa matusii Batty.

Toate lucrurile prin casuta ei erau in continuare intr-o harababura totala, dar am fost usurata sa vad ca sufrageria si biroul ei enorm au ramas in mod miraculos neatinse de-a lungul iernii. Indepartaseram toate cartile de pe rafturile cele mai de jos si fusesera deja impachetate de mult timp, dar matusa Batty incepu sa parcurga cu privirea cartile ramase, studiind cu atentie titlurile lor.

— Cautati povestirile care au de-a face cu lacomia, spuse ea. Acolo imi pastrez bancnotele mai mari.

— Aici e Silas Marner37, spuse Gabe, luand-o de pe etajera de sus. I-o intinse. E buna?

— Da, e o alegere excelenta, Gabe.

Intoarse cartea tinand-o de cotor si incepu sa-i fluture paginile pana cand banii pe care-i ascunsese intre paginile ei zburara pe jos. Erau bani adevarati! Matusa Batty stransese trei bancnote de douazeci, doua de cincizeci si una de o suta de dolari. Inima imi batea emotionata in timp ce ma intorceam la rafturile cu carti. Nu auzisem niciodata de mai bine de jumatate dintre titluri, dar m-am oprit cand am dat peste O poveste de Craciun a lui Charles Dickens.

— Ce zici de povestea lui Ebenezer Scrooge? Am intrebat.

— Si mai bine. Deschide-o si vezi, Eliza.

Am intors-o cu paginile in jos si am fluturat paginile, la fel cum facuse ea.

— Craciun fericit! Si Dumnezeu sa ne binecuvanteze pe toti! Exclama matusa Batty cand zburara trei bancnote de cate o suta de dolari din ea. Gasiseram mai multi bani decat ne erau necesari din doar doua carti!

— Ei bine, ce-ar fi sa te uiti in aceea? Spuse matusa Batty deodata. Gabe scosese de pe raft Comoara de pe insula si o scrisoare cazu din ea.

— Ce este asta? Am intrebat-o.

— Iti mai amintesti ca m-ai intrebat de ultima scrisoare de la Matthew? Uite-o! Am ascuns-o intr-una din cartile lui preferate.

Plicul pe care mi-l intinse era mototolit si la fel de subtire ca foita. Matthew o scrisese intr-o permisie dintr-un hotel din Franta:

14 aprilie, 1918

Draga matusa Batty, Multumesc ca mi-ai scris si mi-ai dat de stire despre mama. Am vazut atata moarte pe aici, incat as fi crezut ca m-am obisnuit pana acum, dar nu-i asa. Am iubit-o. Si ea n-a incetat niciodata sa ne iubeasca pe mine si pe tine, nu? Te rog sa ai grija de Sam, de dragul ei, bine? Si de dragul meu. Nu-l lasa pe tatal lui sa-l distruga si pe el asa cum i-a distrus pe toti ceilalti.

Cu dragoste acum si mereu, Matthew.

Dar gasirea scrisorii nu ma ajuta prea mult sa dezleg misterul daca Gabe era Matthew Wyatt sau nu. In afara de semnatura, scrisoarea era batuta la masina de scris. Am varat-o la loc, in plic, si am pus-o inapoi in Comoara de pe insula.

— Uite banii de care ai nevoie, papusa, spuse matusa Batty, punandu-mi bancnotele in maini. Pentru o clipa am fost prea coplesita ca sa mai pot vorbi. Aveam destul pentru ipoteca! Si chiar mai mult.

— O. o sa-ti platesc inapoi, promit.

Isi flutura mana spre mine.

— O, dar nu-i vreau inapoi.

— Nu, nu-i pot accepta decat daca mi-i dai ca imprumut. Vreau sa ti-i dau inapoi de indata ce vand fructele.

Se indeparta de Gabe si de mine si ramase privind pe geamul din fata casei, ca si cand ar fi cazut pe ganduri.

— Sa-ti spun ceva, papusa, spuse ea in cele din urma, intorcandu-se din nou cu fata spre noi. Intotdeauna mi-am dorit sa detin Helesteul Walter. Vrei sa mi-l vinzi pentru cinci sute de dolari?

— Bucuroasa, am spus stergandu-mi o lacrima de usurare. Ne-am inteles.

Abia atunci am aruncat pentru prima oara o privire mai atenta in jur si mi-am dat seama ca Gabe terminase acoperisul bucatariei si reparase toate stricaciunile. Lambriurilor nu le-ar fi stricat un strat de vopsea, iar lemnaria facuta de Gabe n-ar fi castigat chiar premiul cel mare la un concurs districtual, dar matusa Batty isi putea folosi din nou bucataria.

— De cata vreme ai terminat aici? L-am intrebat pe Gabe.

Ridica din umeri.

— De vreo luna, sau asa ceva.

Am privit-o uimita pe matusa Batty.

— Si cu toate astea nu ai plecat de la mine? Ai ramas cu mine? Acest lucru mi se parea o minune chiar mai mare decat gasirea banilor.

— Ai avut nevoie de mine, papusa, spuse ea. Tu si copilasii aceia dragalasi ai tai. Cum as fi putut sa va parasesc pe toti?

— Dar. Dar ai muncit atat de mult pentru mine in tot acest timp. Si nu trebuia sa o faci.

Ma trase in bratel ei.

— Nu e munca atunci cand iubesti pe cineva.

In ziua cand imi expira termenul de achitare a datoriei, am intrat in banca domnului Preston si i-am intins cei 528,79 dolari pe care i-i datora Fank Wyatt. Domnul Preston paru socat. Si putin dezamagit.

— Ca sa vezi, doamna Wyatt, ce surpriza? Se pare ca Frank Wyatt a pus cateva bacnote la pastrare sub saltea, nu?

Mi-am amintit cun gasisem banii printre paginile povestirii lui Ebenezer Scrooge si am zambit.

— Asta chiar nu va priveste, domnule Preston.

Am condus pe drum spre casa mai fericita decat fusesem de multa vreme incoace.

Dar necazurile stateau lipite de mine. N-ai vrea sa stii ca de indata ce depaseam o criza, urmatoarea isi si ridica crestetul amenintator? De data aceasta vremea se intoarse impotriva mea. Gabeancarcase radioul matusii Batty in spatele camionetei si il duse la mine acasa pentru a ne bucura cu totii de el. Asa am auzit anuntul – departamentul de meteorologie anuntase inghet pentru regiunea noastra in noaptea ce urma.

— O-o, astea-s vesti rele, spuse matusa Batty, scuturandu-si capul. Inghetul poate ucide florile. Si daca nu-s flori, n-avem roade.

— Galeti cu foc! An sarit eu, aducandu-mi aminte. Socrul meu obisnuia sa aseze galeti Cu foc in livezile de ciresi si de peri daca urma sa vina inghet. Le umplea cu petrol, lasa in fiecare cate un cocean de porumb ca fitil, si le lasa sa arda toata noaptea.

Gabe era deja in picioare.

— Eu zic sa ne si apucam de treaba, inainte sa se raceasca prea tare afara.

Toti sase ne-am infofolit si ne-am pus pe treaba. Becky si matusa Batty au adus cocenii de porumb in timp ce noi ceilalti am adus sute de galeti din podul hambarului de mere si le-am urcat pe platforma camionetei. Dar cand ne-am dus sa le umplem la cisterna cea mare de petrol, am descoperit ca era aproape goala. Si nici nu aveam de unde sa mai cumparam petrol la ora aceea. Eram atat de suparata, ca nu puteam gandi limpede.

— Asculta, o sa fie bine, ma linisti Gabe. Nu trebuie sa le aprindem inca, si nici nu trebuie sa le umplem pana sus. Punem cate putin petrol in fiecare si raman eu de straja la noapte ca sa le umplu cand se sting.

Mi-am amintit de povestirea din Biblie despre vaduva si despre copiii ei care aveau o problema cam la fel de mare ca si a mea. Dumnezeu i-a spus sa aiba credinta si sa umple toate vasele pe care le aveau cu ulei, iar ulciorul nu s-a golit pana nu termina ea de umplut toate vasele. Cred ca rugaciunile matusii Batty ne-au ajutat in noaptea aceea, pentru ca exact asta s-a intamplat cu butoiul meu de petrol. Gabe continua sa umple pe jumatate galetile care ardeau, si desi ma tot asteptam sa vad ultima picatura prelingandu-se din canistra goala, lucrul acesta nu s-a intamplat. Am pus galetile in apropierea tuturor pomilor mai vulnerabili, apoi am trimis-o pe matusa Batty si pe copii la culcare. Gabe si cu mine aveam fiecare cate o canistra plina cu petrol, de rezerva, iar dupa ce am aprins galetile undeva dupa miezul noptii, am ramas toata noaptea treji, umplandu-le.

Cea mai grea parte era sa ramanem treji. Pe la cinci dimineata am simtit ca ma lasa puterile. Am umplut toate galetile ce amenintau sa se stinga, apoi m-am urcat in camioneta pentru a ma odihni un minut si a ma incalzi putin. Abia apucasem sa imi las capul pe spate si sa-mi inchid ochii, cand Gabe deschise cealalta usa.

— Pot sa vin si eu? Intreba el, frecandu-si mainile una de alta pentru a le incalzi.

— Sigur, haide sus. Am pornit motorul si am lasat caldura sa ne incalzeasca. Mai bine vorbesti cu mine, am spus eu, inchizandu-mi la loc ochii, ca altfel o sa adorm cat ai zice peste.

— Eliza, de ce nu te duci tu acasa sa te culci? Pot termina eu treaba aici. Aproape ca se lumineaza de ziua.

— Nu, am cascat eu. Chiar ca stoarcem ultimele picaturi de pe fundul canistrei acum, si va fi chiar o scamatorie din partea ta sa reusesti sa pastrezi de unul singur galetile acelea arzand.

Gabe chicoti.

— Au fost cateva momente noaptea asta cand ma simteam de parca eram unul din oamenii aceia de la circ care trebuie sa mentina in echilibru vreo zece farfurii si in acelasi timp sa le faca sa se roteasca!

— In timp ce esti pe un monociclu, am adaugat eu, razand impreuna cu el, si nu ai lasa niciuna dintre farfurii sa cada si sa se sparga.

— Dar am reusit, a spus el oftand satisfacut. Ar trebui sa ne felicitam. Isi intinse mana, asteptand sa i-o dau pe a mea. Am ezitat, apoi i-am intins-o si eu pe-a mea si i-am scuturat-o grabita. Pielea palmei lui Gabe era aspra si plina de bataturi, iar stransoarea lui tare ca piatra. Ne-am atins doar scurt, dar ma trecura toti fiorii din cap pana in picioare. Speram sa nu fi observat cat de zapacita eram.

— Te-ai incalzit indeajuns? Am intrebat eu. La incuviintarea lui Gabe, am oprit motorul. Tacerea ce se lasa deodata ma nauci chiar mai tare, asa ca am inceput sa sporovaiesc, exact la fel ca Becky.

— Stii, in tot timpul in care socrul meu se ingrijea de locul acesta, nu mi-am dat seama niciodata cat de istovitoare erau toate lucrarile,! Eu aveam propriile mele treburi in casa, avand grija de copii, asa ca nu mi-am batut niciodata prea mult capul cu ce se petrecea aici afara in livada. Cu toate acestea, stiu ca era nevoie de ei amandoi ca sa se descurce cu toate. Frank a trebuit sa angajeze un ajutor pentru o vreme dupa. Cand a ramas singur. M-am oprit la fel de brusc cum si incepusem.

— Pot sa te intreb ceva? Spuse Gabe dupa o pauza. Parea atat de serios, ca ma sperie.

— Intreaba-ma, dar nu-ti pot promite ca-ti voi si raspunde.

— Nu vorbesti niciodata prea mult despre sotul tau, spuse el. Copiii tai incep sa vorbeasca despre el si cred ca ii ajuta sa treaca peste durerea ce o au in suflet pentru el. Dar am observat ca tu nu o faci. Pana si numele abia daca i-l poti rosti. Chiar si acum in timp ce vorbeai, ai evitat sa-l pronunti.

— Asta nu-i o intrebare.

— Stiu. Presupun ca intrebarea ar fi „De ce nu o faci?” Dar asta chiar nu ma priveste. Ofta. Sunt obosit, asa ca ma exprim destul de greu. Ceea ce doresc sa-ti spun totusi este ca daca simti vreodata nevoia sa vorbesti. Daca vrei sa vorbesti vreodata despre Sam. As fi foarte bucuros sa te ascult.

— Multumesc.

Gabe astepta. Tacerea prelungita deveni incomoda. Stiam ca se astepta din partea mea sa imi revars toata durerea si ingrijorarea pe care le stransesem in mine de atata timp, dar nu aveam nimic sa-i spun. In cele din urma, tot el fu cel care intrerupse tacerea.

— Cred ca unul dintre lucrurile care fac ca totul sa fie atat de dificil pentru copiii tai este faptul ca taticul lor este atat de absent. Nu exista nici-o poza de-a lui, nici un obiect prin casa care sa-i fi apartinut, nici un semn ca a existat vreodata, in afara de hainele astea pe care mi le-ai imprumutat sau poate ca ceea ce descopera din el unul in celalalt – cum ar fi culoarea parului lui sau ochii lui.

— Asta-i opera socrului meu. Exact la fel a facut de fiecare data cand murea vreunul dintre ei – stergea orice urma. Nu exista poze nici cu sotia sau cu ceilalti fii de-ai lui.

— Dar Frank Wyatt e raposat acum. Ai putea reinvia amintirea lui Sam daca ai dori.

— Nu vreau. Cred ca e mai bine asa. Am simtit ca-mi venea sa plang, si nu stiam de ce. Cum puteam sa recunosc vreodata in fata lui Gabe ca tristetea pe care o simteam de fiecare data cand ma gandeam la Sam sau cand ii pronuntam numele era provocata de vinovatie, si nu de durere?

— Becky si Luke mostenesc parul lor rosu de la el? Intreba el incetisor.

— Nu. De la mama. De indata ce spusesem asta, imi paru rau. Daca incepea acum sa ma intrebe despre ea, toate zidurile aveau sa se surpe cu siguranta. Din fericire nu o facu. Deocamdata era preocupat de Sam.

— Nu ma pot abtine sa nu ma intreb cum era sotul tau. Am o imagine destul de limpede asupra modului in care era tatal lui – dar despre el nu.

Mi-am dat seama atunci ca nici eu nu aveam o imagine prea clara despre Sam, iar eu fusesem maritata cu el timp de noua ani. Aceasta realitate ma infurie si imi dezlega limba, pentru ca stiam ca vina nu era nici a mea si nici a lui Sam – ci a tatalui lui.

— Sam nu a avut niciodata sansa sa descopere cine era cu adevarat, am spus cu vocea tremurandu-mi. Si-a ingropat toate visele si toate sentimentele adanc inauntrul lui si a trait toata viata lui incercand sa fie fiul pe care si-l dorea tatal lui, incercand sa-l multumeasca. Spun ca „incerca” pentru ca nu aveai cum sa il multumesti pe Frank Wyatt. Nu vedea niciodata lucrurile pe care le faceai cum trebuie, ci doar acel lucru minuscul pe care il greseai. Era exact ca omul acela din Biblie care incearca sa scoata firul de pai din ochiul altcuiva. Am auzit odata un predicator vorbind despre acel verset. Se intampla sa fiu in apropierea unei regiuni pline cu busteni, si tocmai vazusem aceste gramezi uriase de busteni peste tot. Mi-l si imaginam pe nenorocitul din parabola cu o grinda din aceea in ochi si stiam ca trebuie sa-l doara ingrozitor. Si sa ai numai un fir de praf in ochi e destul de deranjant.

— Apoi l-am intalnit pe socrul meu, am continuat eu. Avea cate o grinda din acelea mari si batrane in fiecare ochi, si il orbeau cu totul. Nu-l putea vedea pe Sam – nu-si putea vedea nici chiar nepotii. Tot ce a stiut mereu sa faca a fost sa critice, si niciodata nu le-a aratat vreunuia vreun strop de dragoste, de multumire sau de aprobare. Ba mai rau, barnele acelea i-au produs atata durere lui Frank, incat sarea tot timpul la cearta, ca un animal ranit. Aproape ca l-am invidiat pe Sam cand a murit si cand a reusit sa scape in sfarsit de tatal lui. Intotdeauna am sperat ca insusi Domnul Dumnezeu il astepta de cealalta parte si ca Sam avea in sfarsit sa auda pe cineva spunandu-i, „Bine, robul Meu bun si credincios”.

Gabe devenise foarte tacut. Motorul se racea scotand un fel de ticait. Apoi Gabe spuse stins:

— Si tatal meu a fost exact acelasi gen de om. Nu ma miscam, nu spuneam nici un cuvant, temandu-ma ca s-ar fi putut sa nu continue daca o faceam. Adevarul e.

Dar atunci Gabe se opri. Isi scutura capul, si parea sa dardaie din tot trupul, de parca nu reusea sa se convinga sa vorbeasca despre acel om. Il intelegeam. Nici eu nu puteam vorbi despre taticul meu. Amandoi ajunseseram langa un zid pe care nu eram dispusi sa-l suim.

— Hei, uite ca rasare soarele, spuse el dintr-odata. Poate ca putem, in sfarsit, sa lasam focurile astea sa se stinga.

Sari jos din camion si il inconjura pentru a se lasa pe aripa din fata, de pe partea mea, privind spre rasarit. Am coborat si eu, si m-am oprit langa el, intinzandu-mi incheieturile.

— O sa ma duc astazi in oras sa cumpar niste petrol, am spus eu. Apoi putem sa umplem toate galetile si sa le lasam sa arda singure la noapte.

Cu coltul ochiului vedeam ca Gabe ma priveste. Isi musca buzele, straduindu-se sa nu zambeasca.

— Ce-i asa de distractiv? L-am intrebat, infruntandu-l.

— Fata ta. E toata plina de funingine. Arati ca Al Jolson38.

Nu m-am putut abtine sa nu zambesc.

— La fel si tu. Am putea incepe sa oferim reprezentatii ca trubaduri ambulanti.

Gabe radea in timp ce isi scoase o batista din buzunar.

— Uite, stai putin. O sa te sterg eu pe fata. Imi tinu capul lasat pe spate cu o mana, in timp ce cu cealalta incepu sa-mi tamponeze fata cu batista. Eram la cativa centimetri unul de celalalt, mai aproape decat fusesem vreodata, iar inima incepu sa-mi bata nebuneste. Dintr-odata, Gabe se opri din lucru. Am facut greseala sa-l privesc in ochi in aceeasi clipa in care ma privi si el. Ochii ii erau atat de blanzi si de calzi ca ciocolata topita. Mana lui imi sustinea in continuare capul si ma trase usor mai, aproape de el, in cele din urma inchizandu-si ochii in timp ce buzele ni se intalnira.

Sarutul acela era ca atingerea unui chibrit de suprafata petrolului. Celalalt brat al lui Gabe ma invalui si ma stranse aproape de el, iar ceea ce incepu ca un sarut tandru crescu repede in intensitate. Bratele mele il inconjurara, ma tineam de el si ii i raspundeam sarutarii cu o pasiune pe care nu o mai traisem pana atunci. Senzatiile pe care le simteam m-au speriat, iar valtoarea lor ma inspaimanta. Ma simteam in siguranta in bratele lui, ocrotita, desi toate barierele pe care le ridicasem spre a ma proteja se facura scrum. Ma indragostisem de Gabe, pur si simplu.

Nu stiu ce s-ar fi intamplat cu noi daca nu ar fi intervenit Winky. Probabil ca matusa Batty il lasase afara sa-si faca rondul de dimineata, iar el se furisase dupa Gabe si dupa mine, se aseza la picioarele noastre, si latra. Sunetul acela neasteptat ma facu sa sar de-a dreptul din bratele lui Gabe. Winky nu era decat un biet catel prostut, pe jumatate orb, si tot ce facuseram eu si cu Gabe nu fusese decat sa ne sarutam, dar ma simteam de parca m-ar fi prins tata facand ceva nepermis. Aproape ca m-am impiedicat de una dintre canistrele de petrol in timp ce ma departam grabita de Gabe. Se intinse sa ma tina, dar m-am rasucit repede, fugind de atingerea lui primejdioasa. Cand te-ai ars odata cu supa, sufli si-n iaurt, cum obisnuia sa spuna mereu matusa Aluna. Am inceput sa alerg.

— Eliza, asteapta!

— Nu. Nu te apropia de mine.

— Dar de ce?

M-am intors sa-l privesc si am inceput sa tremur din toate madularele cand mi-am dat seama de realitate.

— Pentru ca nici macar nu stiu cine esti.

Gabe nu m-ar fi putut privi mai perplex nici daca i-as fi dat una cu o scandura de doi-pe-patru39. M-am intors si am luat-o la fuga, inainte sa aiba timp sa-si revina, dar as fi putut jura ca l-am auzit murmurand:

— Nici eu nu stiu.

Dupa acea dimineata m-am temut sa ma mai apropii de Gabe. Nu ca n-as fi putut avea incredere in el; adevarul era ca nu aveam incredere in mine insami. Evitam sa raman singura cu el, iar cand nu se putea cu nici un chip si trebuia sa lucrez impreuna cu el, il tineam pe Winky intre noi, ca un fel de aducere aminte. In afara de actionarea pompei de stropit, majoritatea celorlalte lucrari, cum era trecerea cu semanatoarea de porumb in susul si-n josul randurilor, puteau fi facute de unul singur. M-am asigurat ca pastram distanta intre noi.

Tot discuind, arand si stropind, nu trecu mult si cunosteam fiecare centimetru patrat al livezii. Mi-am facut obiceiul sa folosesc caii cei mari la lucru in loc de tractor, pentru a economisi banii de motorina, iar cu timpul, a inceput chiar sa-mi faca placere compania lor tacuta. Imi aminteau de frumosii cai Percheron40 pe care-i stiam atat de bine pe vremea cand eram mica.

Odata cu apropierea primaverii de vara si odata cu ofilirea si uscarea florilor de mar, o schimbare treptata avu loc in mine pana intr-o dimineata, cand in timp ce ma aflam in mijlocul livezii, mi-am dat seama ca acesti pomi nu-i mai apartineau lui Frank Wyatt – erau ai mei. Ai mei! Eu ii tunsesem, le pusesem ingrasaminte, ii ingrijisem prin ger si ii protejasem de insecte. Ma indragostisem de pamantul meu si nu-mi mai pasa de numele celui care figura in acte – nu mai puteam sa dau livada lui Matthew Wyatt fara sa ma lupt, la fel cum nu ma puteam lipsi de Jimmy, de Luke sau de Becky.

Avocatul meu nu mai auzise nimic de Matthew, asa ca nu trebuia inca sa predau livada.

— Dar pe masura ce trecea timpul, aveam impresia ca imi pierd copiii pe mana lui Gabe Harper. Asta ma ingrijora de moarte. Gabe ii castigase inima lui Becky prin faptul ca ii construise leaganul, iar acum petrecea o buna parte din timpul lui liber invatandu-i pe Jimmy si pe Luke tot felul de lucruri, cum ar fi jocul mumblety-peg41 cu un briceag. Dar cand Jimmy intra intr-o dupa amiaza in bucatarie cu undita de pescuit a taticului sau, rabdarea imi ajunse la capat.

— Mami! Uite ce am gasit in atelier! Domnul Harper a spus ca ne duce la pescuit sambata, asa cum ne ducea si tati.

Am smuls undita din mana lui Jimmy si am navalit afara cautandu-l pe Gabe. L-am gasit facand curat in atelier si agatand toate uneltele pe cate-un cui, dupa modul in care obisnuia s-o faca Frank; Wyatt. Gabe se opri mirat cand i-am zvarlit undita la picioare.

— Tine! Pune-o la loc unde-ai gasit-o si nu cumva sa-ndraz-l nesti sa-mi duci baietii la pescuit!

Paru tulburat cand se apleca sa o ridice.

— De ce nu?

Pentru ca te indragesc tot mai mult si pentru ca le vei frange inima cand vei pleca, urla inima mea, dar nu puteam rosti cuvintele acelea Cu voce tare.

— Pentru ca inainte de toate n-ar fi trebuit sa le promiti ca-i duci la pescuit, am spus eu in schimb. Nu esti tatal lor!

— Stiu ca nu sunt! Incheieturile degetelor i se albira atat de tare pe undita, ca am fost sigura ca o s-o franga in doua. Facu un pas spre mine. Jimmy ma ajuta sa fac curat pe-aici si a gasit undita. M-a intrebat daca am fost vreodata la pescuit cand eram mic, si cand i-am spus ca da, m-a implorat sa mergem la pescuit. Cum as fi putut sa-i spun nu, Eliza? Cum?

Nu i-am raspuns. Gabe si cu mine am ramas cateva clipe lungi privindu-ne, iar in final el spuse:

— Daca nu vrei sa merg cu ei la pescuit, n-o sa ma duc. Dar va trebui sa le spui tu lucrul asta, pentru ca eu nu pot s-o fac.

Arunca undita pe jos si ma apuca de umeri. Avea fata manioasa, iar stransoarea ii era ferma, dar cand imi vorbi, vocea ii era blanda.

— Daca va voi rani vreodata pe vreunul dintre voi, promit ca nu va fi cu intentie. Va fi pentru ca. Pentru ca nu depinde de mine. Atunci imi dadu drumul si iesi afara din atelier.

Vineri seara, dupa lasarea intunericului, Gabe si baietii sapau in gradina dupa taratoare nocturne, adunandu-le intr-o cutie veche de tinichea. Sambata dimineata devreme, toti trei pornira cu camioneta in josul raului, mergand la pescuit. Jimmy si Luke au prins fiecare cate o pereche de pesti si erau in al noualea cer. Matusa Batty i-a curatat si i-a pregatit la cina. Dar mie nu-mi era foame deloc.

Excursia de pescuit fusese doar inceputul perioadei in care petreceau tot mai mult timp impreuna. Baietii il implorau pe Gabe sa-i ajute sa arunce si sa prinda mingea, ca sa nu fie ultimii alesi in echipa de baseball a scolii. Intr-o dupa-amiaza linistita de duminica, Gabe si matusa Batty au aranjat bazele pentru jocul cu mingea pe sub franghiile de uscat rufele. Luke era la lovit, Gabe la aruncat, iar Jimmy, Becky si matusa Batty acopereau cele trei baze. Eu stateam in usa de la bucatarie, privindu-i.

— Eliza, vino incoace si prinde mingea pentru noi, imi striga, Gabe din locul aruncatorului. Avem nevoie de tine.

— Eu. Nu stiu sa prind. N-am jucat niciodata baseball.

— N-ai jucat niciodata baseball? Spuse Gabe, scarpinandu-se in cap. La ce scoala de doi bani ai fost tu?

De-ar sti, m-am gandit eu.

— Haide, mama, starui Jimmy. Avem nevoie de tine sa fii la prins.

— Nu. Chiar nu pot.

Gabe traversa curtea din spate din doar cativa pasi si m-a apucat de brat, tragandu-ma in joc inainte sa mai pot protesta cumva.

— Tot ce trebuie sa faci este sa stai aici, in spatele platformei de bataie si sa prinzi mingea, in caz ca Luke o scapa. Dar Luke n-o s-o scape, nu, fratioare? Stai cu ochii pe minge si loveste-o cu bata, asa cum te-am invatat.

Ma contaminara curand si pe mine cu buna lor dispozitie si cu rasetele lor. Luke se concentra atat de tare in timp ce-l astepta pe, Gabe sa arunce, ca varful limbii ii iesea dintre buze, la fel ca lui Winky. Dar vazand bucuria nestavilita de pe fata lui Luke cand reusi in cele din urma sa loveasca cu putere una dintre mingi, mult peste capul lui Gabe, mi se umplura ochii de lacrimi. Matusa Batty sarea in sus si-n jos chiuind in timp ce mingea trecea pe langa ea. Winky alerga prin jurul terenului latrand, privind enervat in timp ce se chinuia sa gaseasca mingea. Becky il imbratisa pe fratele ei ian timp ce acesta trecu pe langa ea la baza intaia.

Eram o familie, exact ca aceea pe care visasem intotdeauna s-o am pe vremea cand eram copil – doar ca noi nu eram o familie. Gabe nu era taticul, iar matusa Batty avea sa mearga in cele din urma la ea acasa, iar eu aveam sa fiu din nou abandonata. Nu puteam intelege de ce isi batea Dumnezeu joc de mine, oferindu-mi ceea ce imi doream atat, ca apoi sa-mi ia din nou totul. Mama avea dreptate – dragostea era exact ca si vata de zahar. Disparea in clipa cand incepeai sa-i simti gustul in gura.

In timp ce ceilalti chiuiau si il bateau bucurosi pe Luke pe spate, am alergat in casa ascunzandu-mi lacrimile. Sedeam la masa din bucatarie cu fata ingropata in maini cand am auzit usa interioara deschizandu-se si inchizandu-se la loc in spatele meu.

— Eliza? Spuse Gabe moale. Esti in regula? Isi puse mana pe umarul meu, dar cand simti cum ma crispez, si-o trase repede. Mi-am sters lacrimile cu podul palmelor.

— Da. Sunt bine.

— Sper ca n-am facut nimic ca sa te supar.

— Nu e vorba de tine, Gabe. E in regula.

Isi trase un scaun din bucatarie langa al meu si se, aseza, odihnindu-si bratele pe masa.

— Ma tem, uneori, ca facand tot felul de lucruri impreuna, ca si acesta, te rascolesc prea multe amintiri. Ceea ce face sa-i simti lipsa lui Sam.

Mi-am ridicat privirea la el surprinsa.

— Nu, nu e deloc asta. Sam nu a avut niciodata sansa de a face lucruri de acestea cu mine si cu copiii. Doar ca. M-am oprit, scuturandu-mi capul. Nu conteaza.

— Eliza, poti vorbi cu mine ori de cate ori te preocupa ceva. Poti avea incredere in mine.

— Chiar pot? Am spus eu furioasa. Si atunci ma vei rasplati cu aceeasi incredere si imi vei impartasi toate secretele tale?

Gabe ma privi cu ochii mari si am stiut ca ducea o lupta interioara intensa. I-o citeam in ochi. Citeam durere in ei, si o pierdere care il zdrobea. Sam avea o privire similara atunci cand l-am intalnit intaia oara. Dar Gabe parea sa ascunda chiar si mai multa suferinta inauntrul sau. Gabe isi impinse tacut scaunul si pleca.

La cateva zile dupa jocul cu mingea, Luke veni acasa de la scoala manios ca un gargaun. L-am vazut imbrancindu-se cu Jimmy in timp ce urcau pe drumul ce ducea spre casa, lovindu-l cu pumnii si incaierandu-se mereu – si nu o facusera aproape niciodata pana atunci.

— Ce-i cu voi? Am strigat de unde lucram impreuna cu Gabe, in fata hambarului. Opriti-va inainte sa va raniti cumva.

— El a inceput, mama, spuse Jimmy. Tot drumul spre casa m-a tot provocat.

Luke isi lua avant sa-l loveasca pe Jimmy, dar nu-l nimeri.

— Ta-taci din gura!

Ma ignora, navalinid in casa fara sa-mi vorbeasca. Gabe si cu mine eram tocmai pe punctul de a dezlega calul de la cultivator, dar m-am gandit sa rezolv problema cu baietii de indata ce terminam. Cateva minute mai tarziu, nici nu am trecut bine pragul bucatariei, cand Becky scoase un urlet, iar Luke trecu pe langa mine ca acceleratul. Tot ce-am reusit sa scot de la Becky printre hohote a fost ca Luke ii facuse ceva rau si o facuse sa planga. Am lasat-o in bratele matusii Batty si l-am urmat pe Luke afara.

Cum nu l-am vazut nicaieri, m-am gandit sa-l caut in grajd. L-am auzit pe Gabe vorbindu-le cu blandete cailor in timp ce le dadea de mancare, iar, apoi am vazut parul rosu al lui Luke chiar in timp ce incerca sa se ascunda dupa o gramada de fan. Suspina. Gabe veni repede printr-o parte a grajdului ca sa vada cine era acolo.

— Hei, prietene, care-i treaba? Intreba Gabe. Nu, stai putin, Luke. Nu fugi. Vino imcoace. Suntem prieteni, nu-i asa? Nu poti sa-mi spui ce s-a intamplat? Luke nu raspunse, dar continua sa-si traga nasul, ca si cand ar fi plans. Niciunul dintre ei nu ma observa indaratul usii, ascultandu-i.

— S-a intamplat ceva la scoala astazi, nu-i asa? Spuse Gabe. Nu punea intrebari, de parca ar fi stiut. Pun pariu ca ghicesc ce s-a intamplat, continua el. Lasa-ma sa incerc de trei ori, bine?

Si daca ghicesc care e secretul tau, promit ca iti spun si eu un secret despre mine. Batem palma? N-am auzit replica lui Luke, dar mi-am dat seama dupa vorbele pe care le spuse Gabe in continuare, ca probabil a fost de acord. Bun, sa vedem. Presupun ca vreun gura-sparta de la scoala te-a tachinat cu privire la ceva – probabil ceva ce tu nu poti schimba, cum ar fi faptul ca ai parul rosu sau faptul ca nu ai tatic. Si tachinarile lor te-au facut sa te simti atat de furios, de suparat si de ravasit, incat inainte sa stii ce se intampla – bum! Ai venit acasa si ti-ai varsat naduful pe toti ceilalti. Am dreptate?

— De-de unde-ai s-stiut? Intreba Luke uimit.

— Ei bine, acum e randul meu. Promiti sa nu spui la nimeni? Gabe vorbi atat de incet, ca a trebuit sa ma straduiesc sa inteleg ce spunea. Cand eram la scoala, ceilalti copii isi bateau joc de mine tot timpul, pentru ca aveam probleme cu vorbitul. Stiam ce vroiam sa spun, in capul meu, dar limba mea se impiedica mereu de cuvinte, de parca ar fi avut un nod urias in ea.

— Ai fo-fost si t-tu bal-bal-balbait ca mine?

— Tot timpul.

— Serios, domnule Harper?

— Pe onoarea mea. Dar balbaitul meu a fost mult, mult mai rau. Nici macar nu puteam termina o propozitie. Acum ca am crescut, cred ca stiu de ce imi era atat de greu sa scot cuvintele din gura.

Gabe facu o pauza atat de lunga, incat nu eram sigura daca avea sa-i mai spuna ceva lui Luke sau nu. Cand vorbi in cele din urma, vocea ii suna diferit – mai bland, si totusi mai hotarat in acelasi timp.

— Mi-era frica de tata cand am fost mic. Vorbea atat de tare cand era furios, ca tremurau peretii la noi acasa – si tata era furios mai tot timpul, mai ales pe mine. Avea asteptari foarte mari de la mine pentru ca eram intaiul lui nascut, dar parca nu reuseam sa fac nimic cum trebuie. Uneori totul din mine se incorda si se innoda de credeam ca o sa mi se faca rau, iar cand ma intreba ceva, nodul mi se ducea in limba si nu mai puteam vorbi. Cu cat tipa si urla mai tare tata la mine cu atat m. mai rau era.

Auzeam limpede zbuciumul intens in vocea lui Gabe in timp ce trecu cu greu peste acel cuvant, si stiam ca nu inventa doar ca sa-l ajute pe Luke sa se simta mai bine.

— P-promiti s-sa n-nu spui la nimeni? Intreba Luke incet.

— Promit.

— Mi-era atat d-de frica de bu-bunicu'.

Ochii mi se umplura de lacrimi la auzul vorbelor sale. Mi-am amintit cum incepuse Luke sa-l urmareasca pe bunicul Wyatt peste tot dupa ce murise Sam, atat de insetat dupa dragostea si atentia pe care i le oferise Sam, dar batranul nu gasise niciodata in inima lui vreo urma de afectiune. Singurul sentiment pe care-l cunostea era mania. Fusese atat de multi ani plin de rautate si ura, incat toate sentimentele lui se traduceau acum in acest fel. Asa ca daca vreunul dintre baieti il ingrijora sau il speria, orice grija se traducea in final pe buzele lui prin manie. Daca Frank si-a iubit vreodata copiii sau nepotii, nu a stiut niciodata cum sa le-o spuna.

— Si mai stii ceva? Intreba Luke. Vocea ii devenise intr-atat de soptita, incat a trebuit sa stau nemiscata, atenta sa nu fosnesc paiele sau sa nu paraie podeaua, ca sa-l pot auzi. E-eram c-cu bu-bunicu'. Cand. A c-cazut.

Mi-am tinut respiratia, fara sa-mi dau seama c-o fac pana am avut impresia ca o sa-mi explodeze plamanii. Vocea lui Gabe era plina de tandrete.

— Vrei sa spui in ziua cand a murit?

— I-hi. Bunicu' a cazut. Iar apoi s-a uitat la mine. A spus „ajutor”. Dar eu a-am fugit.

— Pentru ca ti-era frica, Luke?

— Nu. Eram fu-furios. Bunicu' nu l-a ajutat pe tati cand a fost bolnav. Asa c-ca n-nici eu n-aveam de gand s-sa-l ajut pe bunicu'.

Mi-am acoperit fata si am plans in tacere. Dumnezeu sa ma ajute, dar la fel as fi spus si eu daca mi-ar fi cerut Frank Wyatt ajutorul. Dar gandul ca in tot acest timp Luke purtase o asemenea povara de unul singur aproape ca imi franse inima. Am fost cat pe-aici sa ma dau de gol si sa fug sa-l iau in brate pe Luke, cand l-am auzit pe Gabe spunand: „Vino la mine, fiule.” Imi dadeam seama dupa fosnete si dupa suspinele inabusite ale lui Luke ca Gabe il tinea in brate. Cred ca plangeam toti trei, pentru ca atunci cand Gabe vorbi din nou, vocea ii tremura.

— Asculta, Luke. Si vreau sa ma asculti cu atentie. Fiecare dintre noi facem anumite lucruri cand suntem maniosi, si de care ne pare rau mai tarziu.

Mi-am amintit vorbele manioase pe care i le aruncasem tatalui meu si mi-am inabusit un suspin.

— Dar Dumnezeu stie daca ne pare rau in inima noastra – si El ne iarta. Apoi trebuie sa ne iertam si noi. Dar asculta-ma. Ma asculti, Luke? Nu a fost vina ta ca bunicul tau a murit. Nu a fost vina ta. Chiar daca te-ai fi dus dupa ajutor imediat dupa ce a cazut bunicul tau, nu s-ar fi schimbat prea multe. Mamica ta mi-a spus ca a avut un atac de cord. Si nimeni pe lume n-ar mai fi putut face nimic. Ma intelegi? Nici tu, si nici vreun doctor. Nimeni. Nu mai trebuie sa te simti vinovat pentru asta.

Luke incepu sa planga, hohote grele, care-ti frangeau inima, si care stiam ca ii vor aduce vindecarea in cele din urma. M-am rasucit repede pe calcaie si am fugit de langa grajd, ca sa pot plange in voie pentru toate cate le pierduse Luke. Abia mai tarziu cand m-am intors in bucatarie s-o ajut pe matusa Batty sa pregateasca cina, mi-am amintit vorbele lui Gabe – eram intaiul nascut al tatalui meu. La fel ca Matthew.

— Becky este bine? Am intrebat-o pe matusa Batty in timp ce scoteam un cutit din sertar ca s-o ajut sa curete cartofii.

— E bine. Am stat putin de vorba. Ai rezolvat lucrurile cu saracutul Luke?

— Gabe sta de vorba cu el, am spus eu. Apoi imi veni un gand. Matusa Batty, obisnuia Matthew sa se balbaie cand era mic?

Cartoful pe care-l curata ii aluneca din mana si se rostogolii peste masa. Il prinse repede, apoi ma batu usor pe brat cu mana murdara de amidon.

— Nu te ingrijora de micutul Luke. O sa scape de balbaiala lui curand.

— La fel ca Matthew? Nu-mi raspunse, concentrandu-se in timp ce curata coaja cartofului intr-o fasie lunga, spiralata – ceva ce n-am reusit niciodata sa fac.

— Necazurile au stat lipite de Matthew inca de cand a fost conceput, spuse ea in cele din urma. M-am intrebat adesea daca ar fi avut o viata mai fericita in cazul in care Lydia l-ar fi dat spre adoptie, cum am vrut eu sa faca. Desigur, atunci as fi fost eu cea care sa-l suport pe Frank Wyatt in toti acesti ani.

Nu i-am adresat nici un cuvant lui Gabe in timpul mesei, dar dupa ce am mancat si am spalat vasele, am iesit pana afara, la grajd, ca sa-l gasesc si sa-i multumesc ca a stat de vorba cu Luke. Lumina ardea in atelierul unde dormea Gabe, asa ca am batut la usa. Nu mi-a raspuns. Am impins usa si am aruncat o privire inauntru.

— Gabe?

Incaperea era goala. La nici doi pasi mai incolo, instalata pe un cos de mere rasturnat se afla masina de scris a lui Gabe. Iar in ea se gasea o coala de hartie cu niste cuvinte dactilografiate pe ea. Hartia zacea acolo de parca ar fi plecat in timp ce scria.” Curiozitatea mi-a fost prea mare ca sa pot rezista. M-am aplecat in fata s-o citesc:

Tatal meu este pretutindeni. Nu exista nici-o poza de-a lui, nici pipe sau saculete cu tabac, sau scaune preferate care sa-mi aminteasca de obiceiurile si de gesturile lui, dar e pretutindeni, fara deosebire. E in vantul care sopteste prin usa deschisa a grajdului si ridica praful pe care am uitat sa-l matur. Ii aud vocea, ii simt dezaprobarea in stalpul incovoiat al gardului si in unealta pe care nu am pus-o la locul ei.

M-am intors sa imi repar relatia cu el. M-am intors pentru ca mi-a lipsit pamantul si am tanjit sa fiu acasa in toti anii cat am fost plecat. Fiecare camp si fiecare grajd pe langa care am marsaluit in Franta ma indemnau sa ma opresc si sa intorc o brazda in pamantul bogat si sa inspir mireasma cunoscuta de cai si fan. Am fost mustrat odata pentru ca am rupt randurile cand m-am oprit langa gardul unei pasuni ca sa mangai o iapa, dar am ravnit sa ating asprimea familiara a parului ei roscat. I-am oferit unui fermier francez tigarile mele pe o saptamana, doar sa ma lase sa intru in grajdul lui si sa ii mulg singura vaca.

L-am urat pe tata, dar am iubit pamantul. In cele din urma, dragostea a invins ura si m-a atras acasa. Am insetat dupa anotimpurile in schimbare ale livezii; dupa frumusetea salbatica a crengilor golase reliefate pe cerul de iarna; dupa pelerinele roz si dantelate care le invesmantau primavara; dupa roadele care atarnau greu pe ele vara precum giuvaerele aratoase; dupa vapaile frunzelor ce pareau sa le mistuie drept jertfa autumnala. Am venit acasa sa inchei pace, sa spun ca imi pare rau de cuvintele aspre pe care ni le-am aruncat unul altuia cand ne-am despartit. Dar e prea tarziu. Tata nu mai este.

Si totusi e pretutindeni, iar eu nu pot ramane.

Imi voi tine promisiunea, sa strang recolta, dar tatal meu este aici, si nimic din ce fac nu-l satisface. Nu pot fi fericit niciodata intr-un loc in care am cunoscut atat de multa durere.

M-am strecurat afara din atelier si m-am intors in casa, mai sigura ca oricand ca Gabe era Matthew Wyatt. Dar ce ar fi trebuit sa fac cu privire la asta? Si eu iubeam Wyatt Orchards, si eram speriata de moarte ca as fi putut-o pierde. Si eram speriata de moarte ca eram indragostita de Gabe si convinsa ca aveam sa-l pierd. Oare nu scrisese chiar el ca nu avea sa ramana cu nici un chip aici? Totul parea atat de incurcat, incat ma temeam ca n-am s-o mai scot la capat niciodata. In cele din urma m-am hotarat sa mai astept putin si sa vad care aveau sa fie rezultatele scrisorii pe care o trimisese John Wakefield la Washington.

Era vremea cositului si a stivuitului la fan, iar apoi trebuia incarcat in caruta si depozitat in grajd. Era o treaba grea, istovitoare. Jimmy si Luke ne ajutau. Scoala fusese inchisa cu cateva saptamani mai devreme cand se terminasera banii administratiei locale si profesorii nu mai putura fi platiti. Lucram din zori si pana la caderea noptii, iar la sfarsitul fiecarei zile lungi si fierbinti, Gabe ducea baietii jos la helesteul matusii Batty la scaldat. Odata l-am vazut scotandu-si camasa in timp ce alergau la vale si am vazut pentru o clipa acea cicatrice groaznica, crestata, de deasupra inimii.

— Inca cateva saptamani si vor incepe sa soseasca culegatorii de cirese, imi aminti intr-o dimineata matusa Batty cand terminasem cu fanul.

— Ai dreptate. Ar fi bine sa facem curat in baracile culegatorilor si sa pregatim asternuturile inainte sa ajunga ei aici. O facusem! An de an cand traiau inca Sam si Frank, asa ca cel putin aveam sa fac ceva familiar.

Intr-una din dimineti lucram impreuna cu matusa Batty umpland saltelele cu fan proaspat, cand un Ford vechi se apropia nesigur pe drumul ce ducea spre casa. Ar fi trebuit sa stiu ca o asemenea vechitura de masina nu putea apartine altuia decat domnului Wakefield. Cobori din ea si ne saluta inclinandu-se si atingandu-si borul palariei.

— Buna dimineata, doamna Wyatt. Doamna Gibson. Ce mai faceti doamnelor, in dimineata aceasta?

— Eu sunt bine, John, raspunse matusa Batty. Ma bucur sa te revad. Imi dadeam seama dupa stralucirea fetei ei ca nici daca i-ar fi dat un milion de dolari nu i-ar fi putut face o bucurie mai mare decat prin faptul ca i se adresase cu numele ei de dupa casatorie.

— Nu doriti sa intrati si sa serviti o ceasca de cafea, domnule Wakefield? Am intrebat. Avea servieta cu sine si doream sa stau pe scaun daca avea sa-mi transmita vreo stire importanta.

— Pai, sigur ca da, daca nu va suparati. Desi urasc sa va intrerup din lucru, doamnelor. Si se pare ca sunteti destul de ocupate.

— Du-te, papusa, spuse matusa Batty. Ma descurc eu pana te intorci.

L-am condus pe domnul Wakefield la masa din bucataria mea si in timp ce el isi deschidea servieta, i-am pus o ceasca cu cafea in fata impreuna cu o felie din placinta cu rabarbura pe care o facuse matusa Batty.

— De data aceasta iti aduc vesti bune, Eliza, spuse el. Am primit in sfarsit vesti de la Washington. Au confirmat ca Matthew Wyatt nu a murit in timpul razboiului.

M-am lasat moale pe un scaun in timp ce genunchii mei cedara.

— Deci. E in viata?

— Ei bine, era inca in viata in decembrie 1918. Matthew a primit o remuneratie onorabila in data de doisprezece a acelei luni in 1918. Am aici o copie a informatiilor cuprinse de hartiile lui de remunerare, daca ai dori sa le vezi.

Am parcurs documentul cu privirea in timp ce domnul Wakefield isi devora placinta. Matthew luptase ca infanterist, parte a Corpului expeditionar al fortelor americane stationate in Franta. Hartiile prezentau luptele si campaniile la care participase – Cantigny, Belleau Wood, St. Mihiel – precum si decoratiile si citatiile pe care le primise. Culoarea parului era prezentata drept castaniu, ochii caprui, iar inaltimea si greutatea parea a fi, de asemenea, cele ale lui Gabe.

— Ce inseamna asta? Am intrebat. Spune ca „data separarii. Destinatia. Motivul si autoritatea separarii”.

Domnul Wakefield inghiti o gura rapida de cafea inainte sa-si lase ceasca jos pentru a explica.

— Evident, Matthew a fost spitalizat in Franta pentru niste rani provocate de un srapnel pe care le-a suferit in batalia de la St. Mihiel, putin inainte de sfarsitul razboiului. L-au trimis acasa in Statele Unite pentru recuperare – aceasta e „separarea” de care se vorbeste acolo. L-au eliberat direct din spitalul militar.

Mi-am amintit de cicatricea de deasupra inimii lui Gabe si ma intrebam cum arata rana produsa de un srapnel.

— Care e pasul urmator? Am intrebat. Stim ca traieste, dar cum procedam ca sa-l gasiim?

— Voi scrie spitalului militar care l-a eliberat si-i voi intreba daca au vreo adresa de-a lui. Din nou, poate dura ceva vreme pana voi obtine un raspuns – a trecut mult timp de cand a fost eliberat – dar te voi anunta de indata ce aflu ceva.

Accepta bucuros a doua felie de placinta.

M-am alaturat din nou matusii Batty dupa ce pleca domnul Wakefield. Fata imi trada probabil supararea, pentru ca primul lucru care ma intreba a fost: „Alte necazuri, papusa?”

Am incuviintat din cap.

— Domnul Wakefield a venit sa-mi spuna despre Matthew Wyatt. Se pare ca de fapt nici nu a murit in razboi. E posibil ca Matthew sa fie inca in viata.

Se opri din indesat fanul. Isi inchise ochii in timp ce bucuria si usurarea ii invadara expresia fetei.

— Matthew e viu! Imagineaza-ti! Dupa tot acest timp!

— Da, si trebuie sa-l gasim, matusa Batty. Copiii si cu mine suntem in incurcatura.

— In ce fel de incurcatura ai putea fi tu si scumpii tai copilasi?;

Am luat adanc aer in piept si m-am eliberat de toata povara dintr-o suflare.

— Se pare ca la urma urmei, eu nu detin nici casa si nici livada. Frank Wyatt a lasat totul lui Matthew prin testament.

— Nu! Nu pot sa cred! Exclama ea. Trebuie sa fie o greseala!

M-am asezat alaturi de ea.

— Nu e o greseala. Domnul Wakefield mi-a aratat testamentul lui Frank.

Matusa Batty continua sa isi scuture capul, insistent.

— Frank nu putea cu nici un chip sa-i lase Wyatt Orchards lui Matthew. Nici intr-o mie de ani! Nu dupa ce a aflat adevarul.

Am privit-o cu ochi mari.

— Adevarul? Adica Frank a aflat ca Matthew nu este fiul lui?

— Da.

Dintr-odata mi-am adus aminte o fraza din povestirea lui Gabe. In noaptea in care am aflat ca nu era tatal meu adevarat, am simtit ca ma nasc din nou. M-am cutremurat.

— Matusa Batty, Matthew stia si el ca Frank nu era tatal lui adevarat?

— Da. Amandoi au aflat. Si s-a intamplat sa fiu de fata in ziua cand s-a intamplat.

PARTEA a VI-a.

POVESTEA LUI MATTHEW

„ingerul Domnului. L-a atins si a zis: „Scoala-te si mananca; fiindca drumul pe care-l ai de facut este prea lung pentru tine„.”

1 Imparati 19:7

CAPITOLUL 13

Pentru sora mea Lydia, viata cu Frank Wyatt era foarte grea – si foarte izolata. Frank nu avea prieteni cu care sa vorbeasca, iar lacomia si cruzimea lui ii alungase pana si pe ultimii din familia lui. Singura bucurie pe care o gasea Lydia in viata au fost cei trei fii ai ei – mai ales Matthew, cel mai mare. Mi-am cumparat un gramofon cam pe cand s-a nascut Samuel, iar Lydia isi aducea copilasii la casa mea ori de cate ori reusea sa se strecoare afara. Mi-o aduc atat de bine aminte cum il ridica pe micutul Matthew in brate, de parca ar fi fost partenerul ei de dans si se invartea cu el prin sufragerie in ritmul muzicii, si radeau amandoi pana nu mai puteau. Dar cand Matthew a inceput sa mearga la scoala, Frank stinsese si ultima farama de zambet din sarmanul copil, la fel de sigur cum stoarce si teascul zeama din mere.

S-a intamplat sa fiu in casa Lydiei intr-o seara, ajutand-o sa aiba grija de Samuel si de micutul Willie care s-au imbolnavit de pojar, cand am vazut cu ochii mei cum si-a crescut Frank fiii. Matthew care avea sapte ani, tocmai scapase si el de pojar, si reusise pentru prima oara in saptamana aceea sa-si duca la bun sfarsit treburile casnice. Nu stiu daca copilul se grabea sau pur si simplu uitase, cum se mai intampla copiilor, dar Matthew n-a inchis usa de la cotetul gainilor in noaptea aceea. Cand a descoperit Frank, a navalit in casa, negru de furie.

— Copil netrebnic! Ce s-a intamplat cu tine? Nu poti face nimic cum trebuie? Scoala-te! Il apuca pe Matthew de brat si-l tranti jos de pe scaunul din bucatarie unde sedea si-si manca fursecurile si laptele inainte de culcare. Frank era un om inalt si lat in umeri, de mi se stranse stomacul cand l-am vazut apucandu-l pe fiul lui neajutorat si ingrozit. Te invat eu sa ma asculti, progenitura iresponsabila ce esti!

— Nu, Frank! Asculta, te rog! Tipa Lydia, sarind in apararea lui Matthew.

— Fugi din calea mea, spuse el, imbrancind-o la o parte. Daca te-as asculta, toti fiii mei ar sfarsi in iad.

— Dar n-a facut-o intentionat, il implora ea. A gresit pur si simplu!

— Nu te baga! A avertizat-o el. Biblia spune: „Nebunia este lipita de inima copilului, dar nuiaua certarii o va dezlipi de el.”

Il tari pe Matthew spre usa din spate tinandu-l de bratul lui fusiform. Frank se opri doar pentru a-si lua din cuiul de deasupra lavoarului cureaua pe care-si ascutea briciul. Ochii mi se umplura de lacrimi cand am vazut cureaua groasa de piele din mana batatorita a lui Frank.

— Frank, nu! Am tipat eu. E doar un copil!

Se intoarse spre mine cu o privire care facu sa-mi inghete sangele in vine.

— Iesi afara din casa mea! Asta nu te priveste! Ii arunca aceeasi privire nimicitoare Lydiei, iar ea se departa de el ingrozita.

Matthew incepu sa scanceasca in mod jalnic. In spaima lui, facuse pe el. Dar nu se impotrivi tatalui sau si nici nu striga dupa ajutor. Asa mi-am dat seama cu o certitudine terifianta ca aceea nu era prima oara cand lua bataie. Doar un copil care suferise o pedeapsa si mai aspra pentru impotrivire invata sa nu o mai faca.

Geamurile zanganira cand Frank tranti usa de la bucatarie in drumul sau afara. Imi trebuira cateva clipe sa-mi revin din soc, apoi am pornit dupa Frank, hotarata sa-l opresc.

— Betsy, nu! Nu te du! Striga Lydia, tinandu-ma sa nu plec.

— Te rog, trebuie sa. Sau va fi mult mai rau. Tremura din toate madularele, si dintr-odata mi-am dat seama ca si eu tremuram.

— De cand se intampla asta? Cu greu am reusit sa rostesc acele cateva cuvinte. Lydia isi inchise ochii si-si intoarse fata de la mine. Am intors-o cu fata la mine. Lydia, de cand?

— Nu se va mai intampla, iti jur ca nu. A fost greseala mea, pentru ca am fost distrasa de ceilalti doi copii bolnavi si nu m-am asigurat ca Matthew a facut totul cum trebuie. Frank se infurie cand gresesc copiii, dar voi fi mai atenta de aici inainte. Ma voi asigura ca nu vor mai gresi.

— Ei? Am intrebat ingrozita. Fara indoiala ca Frank nu a. doar nu l-ar bate pe micul Sammy? E doar un copilas! Ce ar putea face un copil de cinci ani ca sa merite sa fie batut cu cureaua de piele? Cand ea nu-mi raspunse, am apucat-o de umeri, scuturand-o violent. Lydia, raspunde-mi!

— Frank spune ca trebuie sa invete sa-l asculte imediat inca de cand sunt foarte tineri. Si invata, Betsy, serios. Acum se straduiesc amandoi sa faca imediat ceea ce le spune. De data asta a fost vina mea.

— Lydia, inceteaza! Asta e o nebunie! Doar Frank nu se poate astepta la perfectiune din partea unor simpli copii – sau chiar din partea ta, ca veni vorba. Chiar in seara asta il parasesti, chiar in clipa asta – si ii iei si pe bietii tai copii cu tine.

— Nu pot! Cum crezi ca o sa traim?

— Am destui bani sa traim toti din ei. Da-mi voie sa am grija de voi. Vino acasa cu mine, te rog. De dragul tau si al lor.

Lydia incepu sa rada batjocoritor.

— Tu chiar iti imaginezi ca Frank Wyatt o sa renunte asa, pur si simplu la fiii lui, fara sa se lupte? O, pe mine o sa ma lase sa plec. Acum nu mai are nevoie de mine, ca are trei mostenitori. Dar cine ii va proteja pe copiii mei de tatal lor daca eu nu sunt aici? Cine o sa se asigure ca nu fac vreo greseala?

— Dar el e cel care greseste! Ce face Frank nu este bine!

— Nu? Atunci cine o sa-l opreasca? Cine o sa se puna intre un tata si dreptul lui de a-si conduce casa cum crede de cuviinta? Frank este un stalp in comunitatea aceasta, un stalp in biserica lui. Nu pot face nimic altceva decat sa stau aici si sa incerc sa-mi protejez copiii cum pot mai bine.

— Tu nu vezi ce face Frank? E pacatul lui si vinovatia lui de care incearca sa se descotoroseasca lovindu-i pe ei. Frank nu se poate ierta pe sine pentru „marele lui pacat” cu tine, si asa ca se dezlantuie asupra ta si a fiilor sai. Trebuie sa-l parasesti, Lydia. Trebuie sa pleci de aici.

— Nu. Raman. Lacrimile si tremuratul ei incetasera. Dintr-odata devenise foarte calma, cu acea seninatate teribila pe care candva o interpretasem in mod eronat a fi forta launtrica. Asta e viata pe care o merit, spuse ea cu o detasare sinistra. Frank este pedeapsa pentru pacatul meu.

— Dar lucrurile nu se intampla asa. Dumnezeu nu ne pedepseste asa. El ne iarta daca.

Isi puse mana inghetata pe bratul meu.

— Plange cel mic, Betsy. Trebuie sa ma duc la el. Lui Frank nu-i place sa-l auda plangand. Mai bine sa pleci inainte sa se intoarca Frank.

Cand am coborat dealul mergand spre casa, noaptea era teribil de tacuta. Pe cat de groaza mi-era sa aud tipetele micului Matthew, in timp ce lua bataie, cu mult mai rea era tacerea unui copil de doar sapte ani care invatase deja sa nu mai tipe. Am plans multa-multa vreme in noaptea aceea. In toata viata mea nu m-am mai simtit atat de neajutorata.

— Il urasc! E imposibil sa-l multumesti! Matthew, care pe-atunci avea doisprezece ani, se tranti pe scaunul de piele de culoarea vinului al lui Walter cu o asemenea furie, ca m-am temut ca avea sa-i rupa arcurile. N-am scos nici-o vorba. Baiatul avea nevoie sa-si descarce frustrarea, iar casuta mea era singurul loc sigur din lume unde o putea face. Mania pe care o acumulase Matthew il facu deja sa inceapa sa se ia la bataie la scoala, iar odata fusese pedepsit de doua ori pentru aceeasi bataie – mai intai de director si apoi acasa. Drept urmare, Matthew invatase repede sa-si ascunda toata mania adanc inauntrul lui. Am incercat sa ii asigur o portita ca acumularile lui sa nu ia proportiile unui vulcan.

— Povesteste-mi despre asta, am spus, oferindu-i o bucata de turta dulce si un pahar cu lapte. Le puse pe amandoua pe masuta de langa scaun, prea tulburat sa poata manca.

— De ce e atat de dur tata cu mine? Nu pot face nimic cum trebuie, iar Willie – scumpul lui Willie – nu greseste niciodata nimic! Nu mai suport sa traiesc nici-o clipa acolo! Fug de-acasa, matusa Batty. De data asta pentru totdeauna, si nu ma mai intorc niciodata!

— Stiu, dragutule. Stiu cat iti este de greu acasa, si nu te invinovatesc catusi de putin ca vrei sa pleci. Dar nu ai decat doisprezece ani. Tatal tau va trimite seriful pe urmele tale cat ai clipi, iar apoi o sa te bata mar pentru ca l-ai facut de rusine.

— Ce am facut ca sa merit toate astea? Murmura el. Tata nici nu suporta sa ma vada. O vad in ochii lui in fiecare zi, si nu inteleg de ce. Nu ma poate suferi.

Tanjeam sa-i spun lui Matthew adevarul; pentru ca de fiecare data cand il privea Frank, isi amintea de propriul lui pacat. Dar nu-i puteam explica asta fara sa nu-i prezint in acelasi timp si pacatul mamei lui. M-am aplecat peste scaunul lui si l-am imbratisat. La inceput s-a incordat impotrivindu-se, dar in cele din urma ceda – asa cum facea intotdeauna – insetat cum era dupa dragoste.

— Stii ce, dragutule? I-am spus in timp ce se agata de mine. Te iubesc, si mama ta te iubeste, si Tatal tau din ceruri te iubeste – acum si pentru totdeauna.

Matthew isi sterse lacrimile cu dosul manecii, si dupa o vreme, incepu sa-si manance prajitura. Ai facut-o chiar pentru mine? Intreba el.

— Absolut. Si mai am o surpriza pentru tine. Ia ghiceste ce am primit azi de la posta?

— O noua carte de-”a lui Herman Walters? Aproape ca zambea.

— Cea mai noua. Se numeste Pericole in jungla. Suna palpitant nu?

Fu absorbit imediat de actiunea cartii, la mii de mile departari de tatal sau. Adoram sa-l privesc in timp ce citea, cufundat in scaunul lui Walter, cu un Picior aruncat peste bratul scaunului! Aproape fiecare dintre cartile din acea serie am scris-o pentru Matthew, ca sa aiba u n loc de refugiu din viata lui trista. Chiar daca numai pentru cateVa ceasuri.

— Pot sa iau cartea asta acasa cu mine? M-a intrebat cand veni timpul sa mearga acasa si sa-si indeplineasca indatoririle.

— Mai bine nu. Sti doar ce s-ar intampla daca te-ar prinde taica-tau cu ea.

— Dar de ce, matusa Batty? Ce are impotriva cartilor?

— Nu stiu sa-ti raspund la asta, scumpule, am spus, intinzandu-ma sa-i netezesc parul negru ce-i cadea pe frunte. Era deja cu cativa centimetri buni mai mare decat mine. Dar stii ca esti oricand binevenit sa vii sa citesti aici la mine, ori de cate ori doresti.;

In anii care au urmat Samuel avea sa citeasca la randul lui fiecare carte publicata in acea serie. Dar el nu mi s-a confesat si nici nu mi-a acceptat consolarile in felul in care o facea Matthew. Sam, era sperios ca un iepure salbatic, rezultatul faptului ca crescuse intr-o spaima continu? H. G. Wells a scris odata o carte numita: Omul invizibil, si acesta e cel mai bun mod de a-l descrie pe sarmanul Sam – incerca sa faca tot ce-i statea in putere sa fie invizibil, sa dispara undeva in fundal, unde nu avea cum sa dea de bucluc. Nu se putea ridica la pretentiile de desavarsire ale tatalui sau la fel cum nu puteam nici noi, toti ceilalti, asa ca singura lui scapare era sa se strecoare prin viata cat mai tacut si mai invizibil posibil.

Dar ceea ce mi-a frant inima mai mult decat orice altceva a fost faptul ca indiferent de cate ori i-a batut Frank pe baietii aceia, indiferent de cate ori i-a pedepsit, refuzandu-le afectiunea si aprobarea sa, fiii lui nu conteneau sa se straduiasca din toate puterile lor sa-i intre in gratii. Willie reusise cumva sa-i castige aprobarea – Matthew si Samuel vedeau semnele de acceptare pe care le primea, si acest lucru le dadu sperante false ca intr-o buna zi ar putea primi si ei, la randul lor, asemenea priviri din partea lui. De asemenea, produse in ei o ura cumplita fata de fiul favorit al tatalui lor.

Frank Wyatt pretindea ca cunoaste Biblia si o citea mereu, dar probabil ca i-a scapat cumva povestea despre favoritismul pe care l-a aratat Iacov fata de fiul sau, Iosif, si despre gelozia ucigatoare pe care acest lucru o generase in fratii lui Iosif. Ce i s-a intamplat micutului Willie a fost in egala masura vina lui Frank ca si cand l-ar fi inecat pe copil in helesteu cu propriile lui maini.

Imaginea trupului alb si lipsit de viata al lui Willie in timp ce era scos din apa rece ca gheata este una dintre imaginile pe care nu mi le voi putea sterge niciodata din memorie. Chiar mai rau a fost faptul ca Frank i-a silit pe Matthew si pe Samuel sa stea dardaind in zapada noroioasa pe malul helesteului si sa priveasca cum seriful si ajutoarele sale trageau cadavrul in barca lor. Au vazut ochii impietriti, ficsi ai fratelui lor, tipatul lui tacut. Acesta e singurul motiv pentru care am stat acolo in acea zi grozava. Domnul stie, nimeni altcineva nu a fost dispus sa le ofere vreo urma de mangaiere baietilor acelora.

Moartea lui Willie i-a schimbat pe toti, si a devenit marea linie de despartire intre modul in care fusesera lucrurile intotdeauna si modul in care aveau sa fie de atunci incolo. Matthew nu si-a iertat-o niciodata ca-i permisese fratelui sau sa paseasca pe gheata aceea. In anii care-au urmat, a indurat un abuz verbal si fizic necontenit, dar a acceptat bataile si mania tatalui sau ca o pedeapsa pe care o merita pe drept. Sam s-a invinovatit pe sine ca a plecat si ca nu a fost acolo ca sa-si ajute fratii. Pedeapsa pe care si-a impus-o singur a fost ca de atunci incolo sa stea cat mai aproape de Matthew, indurand cot la cot cu acesta suvoaiele de cuvinte ale lui Frank. Daca baietii acestia visasera vreodata sa paraseasca Wyatt Orchards cand cresteau, pentru a scapa de tatal lor, acum nu mai luau in calcul aceasta posibilitate. Livada deveni celula inchisorii lor, iar Frank temnicerul lor, o sentinta pe viata drept pedeapsa pentru crima.

Nici Lydia nu a depasit pierderea celui mai mic dintre copiii ei. S-a retras aproape complet din realitatea lumii din jur, luptandu-se cu crize de depresie profunda. I-am inteles durerea, pentru ca si eu il pierdusem pe preaiubitul meu Walter, dar in timp ce eu acceptasem consolarea lui Dumnezeu si acceptasem voia Lui pentru viata mea, Lydia isi considera suferinta o manifestare a maniei lui Dumnezeu. Frank Wyatt ii varase ideea asta in cap.

Nimeni nu l-a putut consola pe Frank dupa moartea fiului sau favorit, iar el isi exprima durerea prin singurul sentiment pe care-l stia exprima – manie. Dupa ce au plecat la casele lor si ultimii oameni care participasera in dupa-amiaza aceea la inmormantarea lui Willie, Frank s-a indreptat cu o furie inimaginabila spre Lydia. Eu ma dusesem la casa lor pentru a-i spune Lydiei ca Matthew si Samuel erau la mine acasa si s-o intreb daca baietii puteau ramane peste noapte la mine. Asa se facu ca am auzit vorbele grele ale lui Frank.

— Uite ce-ai facut acum, taratura ce esti! Asta e pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacatul nostru! Fiul lui David si al Batsebei a murit din cauza adulterului lor, iar acum fiul meu a murit pentru adulterul nostru!

Am intrat incetisor pe usa de la bucatarie si am auzit racnetele lui Frank rasunand din sufragerie. Am alergat in casa, ingrozita ca ar fi putut-o lua la bataie pe sora mea, si totusi constienta fiind ca eram neputincioasa sa-l opresc daca o facea. Am auzit sunetul de sticla sparta si am inghetat in prag vazand-o pe Lydia ghemuita pe podea, in timp ce Frank o lovea cu bibelourile ei preferate din portelan chinezesc, de parca ar fi lovit-o cu pietre pentru adulter.

— Dumnezeu spune: „Razbunarea este a mea! Eu voi pedepsi!”, urla Frank, iar eu am platit cu varf si indesat pentru momentul meu de slabiciune cu tine! Diavolul te-a folosit ca sa ma infranga, Lydia! Ar fi trebuit sa vad cat esti de stricata si sa te alung de prima data cand m-ai ispitit!

Apuca o ceasca de portelan pe care i-o adusesem eu candva, ornata cu toporasi, florile ei preferate, si o zvarli cu atata furie, incat se facu tandari langa ea. Mainile Lydiei sangerau pline de taieturi in timp ce incerca sa stranga cioburile comorilor ei. Frank arunca dupa aceea si farfuria pereche a cestii.

— Copilul care a provenit din pacatul lui David si al Batsebei a fost cel care a murit! Urla el. Dar asta ar fi fost un pret prea mic de platit pentru noi! Dumnezeu vrea dreptate, iar pedeapsa mea este ca a trebuit sa moara tocmai fiul meu nevinovat! Acum va trebui sa il vad zi de zi pe bastardul nostru, pentru tot restul vietii mele – sa vad rodul pacatului nostru, in carne si oase!

Frank apuca acum o fotografie inramata a Lydiei cu cei trei baieti pe care o facuse in studio, cu vreo doi sau trei ani inainte, si o zvarli la podea. O zdrobi sub calcai pana facu farame mici rama, sticla si fotografia. Inca nu ma clintisem din prag, paralizata de violenta lui Frank. El nu ma vazu cand traversa incaperea, orbit de furie, si urca in fuga scarile, cu pantofii scartaindu-i peste cioburile de sticla sparta ce umpleau covorul.

M-am strecurat in camera si am rostit in soapta numele surorii mele.

— Lydia. Lydia, vino cu mine, scumpo, te duc acasa acum.

Ea nu se urni, nici nu-si ridica privirea. Nu plangea. Ochii ei frumosi, haituiti, priveau in gol spre covor, fara a vedea nimic. Doar mainile-i lucrau febril in timp ce atingeau aiurea cioburile nepretuitelor ei comori.

M-am ghemuit cu grija in fata ei, ridicandu-i barbia pana ma privi in ochi.

— Lydia? Draga mea, asculta la mine. Frank greseste. Tot ce a spus mai inainte e fals. Dumnezeu nu a luat viata lui Willie pentru a va pedepsi pe voi. A fost un accident. Un accident ingrozitor si tragic. Atata tot.

Lydia nu dadu nici un semn ca m-ar fi auzit. Privea de parca s-ar fi uitat prin mine. Mi-am pus bratele pe dupa ea si am incercat s-o imbratisez, dar in continuare nu-mi raspunse. In cele din urma m-am ridicat si am incercat s-o ajut sa se ridice in picioare. Era o masa moarta, fara viata.

— Lydia, te rog vino acasa cu mine. Baietii sunt deja acolo, niciunul dintre voi nu va veti mai intoarce in casa asta ingrozitoare. Nu mai trebuie sa ramai langa Frank. Ti-ai platit datoria, Lydia. Si inca mai mult de-atat. Te rog, lasa-ma sa te ajut.

Ochii ei lipsiti de viata ii intalnira in cele din urma pe ai mei.

— Daca vrei sa ma ajuti, spuse ea cu o voce plata, ragusita, du-te acasa. Lasa-ma in pace.

— Nu plec de aici pana nu vii cu mine, am spus luandu-i palmele insangerate intr-ale mele. Se elibera smulgandu-le dintr-ale mele.

— Nu. Du-te acasa si ingrijeste-te de baietii mei. Asa ma poti ajuta.

Ma simteam sfasiata. Doream s-o vad pe sora mea afara din casa asta, departe de monstruosul ei sot, dar de asemenea, nu doream sa-l las prea multa vreme singur pe micul Matthew. Suferea sub povara unei vinovatii chiar mai mari decat cea pe care o resimtea Frank sau Lydia, crezand ca Willie murise din cauza lui, si ma temeam ca ar fi putut incerca sa-si provoace vreun rau. Am implorat-o degeaba pe Lydia, pana am auzit amandoua sunetul pasilor lui Frank la etaj. Probabil isi schimbase costumul cel bun cu hainele de lucru si avea sa coboare scarile in orice moment. Ochii Lydiei se umplura de groaza.

— Pleaca! Ma implora ea. Tine-l pe Matthew departe de ochii lui!

Am plecat, dar am ramas privind din departare pana l-am vazut pe Frank parasind la randul lui casa si apucand-o spre grajd. Trebuia sa fiu sigura ca nu avea sa-i faca vreun rau surorii mele. Nu trebuia sa-mi fi facut griji. Mi-a spus mai tarziu ca dupa ce l-au pus pe Willie in mormant, Frank nu a mai atins-o niciodata – nici macar cat sa-i fi atins in trecere mana. Au locuit in aceeasi casa, au dormit in aceeasi incapere, in acelasi pat, dar au trait la mii de mile departare unul de celalalt.

Cand Lydia si-a revenit in cele din urma de pe urma socului, depresia a parasit-o pentru o vreme. Era in continuare o femeie frumoasa, desi profund tulburata. Si ea tanjea dupa dragoste si afectiune. Cam la un an dupa ce muri Willie, incepu sa mearga in Oras cu trenul sub pretextul ca vizita un doctor de „probleme femeiesti”. Dar mai tarziu mi s-a confesat ca avea o relatie amoroasa – prima din multele care au urmat. Priveam neajutorata cum incerca sa-si ingroape durerea devenind exact ceea ce o acuzase Frank ca ar fi fost. Si cum as fi putut-o condamna? Cine stie ce as fi devenit eu daca as fi fost nefericita femeie care s-ar fi casatorit cu Frank Wyatt?

Lumii din afara trebuie sa i se fi parut ca Wyatt Orchards era Gradina Edenului. Pomii infloreau, pamantul prospera, iar Frank deveni unul din cei mai bogati producatori de fructe din tara. Isi achizitionase cele mai noi si mai moderne masini pentru ferma, experimentand cele mai noi tehnici de altoire a pomilor, angaja lucratori in plus la ferma pe langa cei doi fii voinici ai sai, si plati chiar o servitoare in casa care s-o ajute pe sotia lui. Mandru de toate cate le realizase, isi facu obiceiul de a gazdui in fiecare toamna un banchet, ca toti oamenii din tinut sa-i vada si sa-i invidieze imparatia. Si l-au invidiat.

Una dintre cele mai triste ironii ale intregii povesti a fost faptul ca Matthew era un fermier innascut. Frank nu si-ar fi putut dori un fiu mai desavarsit – unul atat de indragostit de pamant, atat de bine acordat la ritmurile anotimpurilor, cu animalele si cu pomii de care se ingrijea. Totusi Frank a ramas cu totul orb fata de darul nespus de mare pe care i-l facuse Dumnezeu.

La douazeci si unu de ani, Matthew devenise un barbat aratos, dorit de aproape fiecare fata de maritat din Deer Springs. Mostenise frumusetea coplesitoare a Lydiei intr-o forma masculina, cu ochii ei intunecati, hipnotizanti si cu zambetul ei ispititor. Iar daca tatal lui adevarat, Ted Bartlett, avusese sarmul pe care-l avea Matthew, nici nu era de mirare ca Lydia se indragostise de el. Toate fetele din Deer Springs se ingramadeau la petrecerea din fiecare toamna, sperand sa intre in gratiile printului mostenitor al Wyatt Orchards. Cu fiecare an ce trecea, dragostea lui Matthew pentru Wyatt Orchards crestea tot mai mult – si la fel se intensifica si ura pentru tatal lui. Cele doua sentimente opuse, pur si simplu nu puteau coexista la nesfarsit in inima lui Matthew.

Banchetul din 1916 a generat dezastrul capital. Ziua fusese un succes imens, cu vizita a sute de oameni, spre multumirea lui Frank. Lydia intinsese in curtea din spate mese incarcate cu mancare si cidru, iar dupa incheierea petrecerii si plecarea ultimilor rataciti, am ajutat-o sa faca curat. Deodata am auzit o zarva grozava venind dinspre grajduri, Frank striga, iar Matthew, tipa. Nu ne puteam imagina ce putuse provoca un asemenea scandal. Am lasat totul cum era si am alergat intr-acolo.

Una din fetele familiei Peterson zacea ghemuita intr-un colt al grajdului langa o gramada de fan, iar Matthew statea cu spatele la ea, protejand-o si aparandu-se in acelasi timp si pe sine de tatal sau. Frank avea o antena de masina in mana si era pe cale sa se napusteasca asupra amandurora cu ea.

— Sa nu care cumva sa-ndraznesti sa negi! Urla Frank. V-am prins asupra faptului!

— Nu faceam nimic! Ne sarutam, nimic mai mult! Matthew statea pironit in picioare, tinandu-l pe tatal sau la distanta cu bratele intinse: Cand ii striga fetei peste umar sa plece, ea alerga repede din grajd, plangand inspaimantata.

Frank se folosi de neatentie pentru a avansa, biciuindu-l pe Matthew cu antena.

— Te invat eu minte sa nu mai fii un destrabalat! Poate ca asa o sa scapi de patima asta din tine!

La inceput, Matthew nu facu nimic decat isi ridica bratele la fata, aparandu-se de atacul violent, in timp ce se indrepta incet spre gramada de fan din spatele lui. Dar odata cu biciuirile antenei peste antebratele lui, peste maini si peste crestet, lasand urme Cumplite, ceva se descatusa in cele din urma in Matthew. Ani de manie inmagazinata explodara dintr-odata. Sari la tatal sau si ii smulse antena din maini, aruncandu-i-o la pamant. Apoi Matthew se intoarse spre Frank cu o privire ucigatoare.

— Jur inaintea lui Dumnezeu ca te ucid inainte sa mai ridici o data mana asupra mea! Isi cobori mana la gatlejul lui Frank, si inainte ca batranul sa isi revina, Matthew incepu sa-i care la pumni, lovindu-l pana il vazu pe Frank ca incepe sa se clatine indreptandu-se spre perete. Matthew il urmari, lovindu-l fara-ncetare. Lydia si cu mine priveam neajutorate, tipandu-i in zadar sa se opreasca, incapabile sa ne apropiem suficient de mult ca sa intervenim intre ei, fara sa riscam sa fim la randul nostru atinse.

La inceput, Frank incerca sa se opuna, aplicand cateva lovituri in maxilarul lui Matthew, dar baiatul isi inclesta mainile in jurul gatului lui Frank si il arunca la podea, sugrumandu-l mai-mai sa-l omoare. Ochii lui Frank se bulbucara, iar fata i se inrosi ca racul, apoi se invineti, in timp ce Matthew statea calare pe el, lovindu-l cu capul de pamant. Cred ca in ziua aceea Matthew l-ar fi omorat daca n-ar fi aparut Sam tocmai la timp in grajd. Il apuca pe fratele lui din spate, desclestandu-i stransoarea, si ridicandu-l de peste tatal lor.

Dar mania continua sa alimenteze forta lui Matthew. N-avea de gand sa se opreasca. Isi imbranci fratele pe spate in fan, apoi apuca antena de masina si incepu sa-l plesneasca pe Frank fara mila, la fel cum il biciuise si Frank pe el.

— Barbat vrednic de mila ce esti! Urla Matthew. Asta-i pentru toti anii in care m-ai torturat cu blestemata ta de curea! Cum te simti sa fii neajutorat? Ei, cum te simti? Eram copil! Nu ma puteam apara pe-atunci de tine, dar jur ca te fac sa platesti pentru tot ce mi-ai facut in toti anii acestia!

Antena ii facu ferfenita camasa lui Frank, si ii brazda fata si bratele cu rani sangeroase in timp ce incerca sa se apere. Din nou, Sam veni din spate si-l apuca pe fratele lui.

— Opreste-te, Matthew! Opreste-te! Nu-l omori! Nu merita sa fii spanzurat pentru el!

— Mai bine sa ma spanzure decat sa devin ca el! Te urasc! Urla el in timp ce il scuipa pe Frank in fata. Matthew se lupta sa se elibereze din stransoarea lui Sam, ca sa-l termine pe Frank. Nu pot sa-ti spun de cate ori am vrut sa te ucid! De cate ori am strigat catre Dumnezeu sa nu fi fost tu tatal meu!

— Dar nu e! Tipa Lydia. Nu e tatal tau adevarat, Matthew! Nu vei fi niciodata ca el pentru ca Frank nu este tatal tau adevarat. Era disperata sa-l opreasca pe Matthew sa nu-l ucida.

Cuvintele ei atinsera in cele din urma mania ucigatoare a lui Matthew. Se opri suficient de mult din biciuit cat sa-i permita lui Sam sa-i smulga antena din mana. Sam il impinse pe spate in fan, departe de Frank, apoi se puse intre cei doi barbati, implorandu-l pe Matthew, in timp ce lacrimile-i siroiau pe obraji.

— Nu-l omori, Matt, il implora el. Il urasc din adancul inimii, la fel de mult ca tine, dar nu vreau sa te vad atarnand in streang pentru ca i-ai dat ceea ce merita.

Matthew se intoarse spre mama lui, cu pieptul clocotind. Fata lui atragatoare se schimonosi de intensitatea urii.

— E adevarat? Ceea ce-ai spus mai inainte?

— E adevarat, spuse ea plangand. Ar fi trebuit sa-ti spun adevarul acum multa vreme. Frank nu este tatal tau. L-am indus in eroare pentru ca eram deja insarcinata cu tine, iar tatal tau adevarat era casatorit cu o alta femeie.

— Tatal meu adevarat? Murmura el. Adica vrei sa spui ca nu sunt inrudit in nici un fel cu nemernicul asta, cu. Rahatul asta? Isi ridica bocancul spre Frank zvarlind cu paie si balega in el. Frank zacea lat, cu fata in jos, fara suflare, sangerand, incapabil sa se ridice, cu incheietura fracturata si cu trei coaste rupte.

— Nici pe departe, Matthew, spuse Lydia linistitor. Lasa-l in pace. I-ai platit deja indeajuns.

Matthew arata ca un om care se trezise deodata descoperind ca cel mai lung cosmar al vietii lui nu fusese decat un vis. Rase salbatic.

— Vrei sa spui – vrei sa spui ca nu exista nici-o picatura din sangele lui afurisit in venele mele?

— Nu, Matthew. Nici-o picatura. Nu vei fi niciodata ca el. Nu ai cum.

Dar atunci zambetul ii disparu de pe fata, intelegand treptat intregul adevar a ceea ce facuse mama lui. Isi scutura capul consternat, ca un copil ranit care fusese inselat cu cruzime.

— Dar. Dar daca el nu e tatal meu, de ce! De ce l-ai lasat sa ma bata in toti acesti ani cand nu avea de fapt nici un drept? Credeam ca ma iubesti.

Lydia incepu sa se clatine cand isi dadu seama ce facuse.

— Te iubesc, Matthew. Te iubesc cu adevarat, striga ea. Dar un copil fara tata n-ar avea nimic, nu ar fi nimic. Am vrut tot ce-i mai bine pentru tine. Am vrut sa ai parte de toate astea.

— Asa. Asa ca l-ai lasat sa ma bata? Ai crezut ca asta era cel mai bine pentru mine?

Mi-am dat seama ce se intampla si am luat-o repede in brate pe Lydia, ca s-o sustin. Eram ingrozita pentru ea – si pentru Matthew. Ea marturisise adevarul pentru a-si salva fiul, pentru a-l impiedica sa ucida, dar in acelasi timp il pierduse. Trebuia sa-l duc pe Matthew departe de ambii lui parinti, ca sa pot vorbi rational cu el.

— Vino cu mine, Matthew, vino in casa cu mine, am spus, eliberand-o pe Lydia si luandu-l bland de brat. Sangerezi. O sa-ti pansez ranile.

— Nu in casa mea! Suiera Frank. Inima imi ingheta auzind ura din vocea lui. Baiatul acela n-o sa mai calce niciodata in casa mea! Frank gemu de durere cand se sprijini in bratul sau fracturat incercand sa se ridice. Dadu cu ochii de Lydia si o pironi cu privirea. Ce ai facut. Mintindu-ma in toti acesti ani. E de neiertat! Ai crezut ca imi poti fura livada? Ei bine, fiul tau nu va detine niciodata nici-o farama din pamantul meu! Ma duc chiar maine dimineata sa-l intalnesc pe John Wakefield, si il voi scoate pe bastardul tau din testament! Acum du-l departe de ochii mei si de pe pamantul meu. Chiar in seara asta! Nu mai vreau sa-l vad la fata niciodata!

L-am scos repede pe Matthew din grajd in timp ce el era prea tulburat ca sa-mi opuna rezistenta. Lydia ne urma si la fel facu Sam, dar m-am intors spre Sam cand am ajuns la usa si l-am oprit.

— Du-te inapoi si ajuta-l pe tatal tau, i-am spus.

A scuturat din cap.

— Nu. Si eu il urasc!

— Stiu, Sam. Dar tu esti tot ce i-a mai ramas. De acum inainte se va purta altfel cu tine, vei vedea.

— Nu-mi pasa! Vreau sa plec impreuna cu Matthew!

— Nu se poate, fiule, am spus cu blandete. Tatal tau are nevoie de tine. Du-l acum in oras. Spune-i doctorului. Spune-i ca Frank a fost calcat in picioare de unul dintre cai. Spune-i ca l-au biciuit haturile. Sam a facut fara nici-o tragere de inima ce i se spusese.

Am facut focul imediat ce am ajuns impreuna cu Lydia si cu Matthew in casa. Toti trei dardaiam. Am facut o oala cu cafea si l-am silit pe Matthew sa se aseze si sa bea putin, sa ma lase sa-i curat ranile, sa manance ceva, dar el mergea incoace si-ncolo in timp ce socul si ura ii rascoleau sangele in vene.

— Te rog nu ma uri il implora Lydia. Te rog, Matthew! El n-o onora cu nici-o privire.

— Plec de aici, spus el, trecandu-si degetele prin par. Trebuie sa plec de aici inca in seara asta.

— Stai putin, scumpule, l-am mangaiat eu. Trebuie sa te gandesti bine la asta. Nu pleca fara chibzuiala sau fara sa-ti fi facut vreun plan, fara nici un ban in buzunare. Poti ramane o vreme la mine.

— Am planurile mele. Plec sa ma inrolez in armata. M-am gandit de-o bucata de vreme la asta.

— E o idee ingrozitoare, am spus eu. E doar o chestiune de timp pana cand Statele Unite vor intra in razboiul acela ingrozitor care se petrece in Europa, iar daca te inrolezi acum, vei fi printre primii care vor fi trimisi acolo. Doar nu-ti doresti chiar atat de arzator sa mori, nu?

Nu-mi raspunse, dar in timp ce-l priveam umbland incoace si-ncolo, m-am intrebat daca nu cumva inrolarea in armata era totusi cea mai buna solutie. Matthew inmagazinase o viata intreaga atata manie, si poate campul de lupta era cel mai bun loc in care sa si-o descarce. Poate ca atunci se va putea intoarce la noi eliberat de toata ura.

— Am nevoie de hainele si lucrurile mele, a spus in cele din urma, oprindu-se in fata mea. Vrei sa mergi sa mi le aduci tu, matusa Batty?

Am oftat resemnata.

— Ma duc sa vad daca Sam si ta. Daca Sam l-a dus pe Frank in oras sa-l vada doctorul. Odata ce au plecat, te poti duce chiar tu sa-ti strangi lucrurile.

Si exact asta a si facut. Lydia si cu mine am plans la fel de rau ca la inmormantarea lui Willie cand l-am vazut strangandu-si toate lucrurile intr-un rucsac uzat. Plecarea lui insemna un alt deces in familia noastra, o alta pierdere. Cand ne saruta de ramas-bun, amandoua ne intrebam daca aveam sa-l mai vedem vreodata.

— Promite-mi ca imi vei scrie, scumpule, am spus in timp ce i-am indesat o Biblie si doua bancnote de douazeci de dolari in mana. Da-ne de stire pe unde esti si daca esti teafar.

— Te rog iarta-ma, Matthew, spuse Lydia in timp ce se agata pentru ultima oara de gatul lui. Am mintit pentru ca te iubesc! Nu am vrut sa te pierd!

El dadu doar din cap, nefiind in stare sa scoata vreun cuvant. Apoi Matthew se elibera din imbratisarea ei si ne parasi.

Am incercat s-o conving pe Lydia sa divorteze de Frank. A refuzat.

— Merit orice mi-ar face, insista ea. L-am mintit.

In mod surprinzator, Frank nu i-a expus in mod public rusinea si nici n-a zvarlit-o in strada. La inceput m-am intrebat oare de ce, dar apoi am inteles ca Frank nu dorea ca lumea sa stie ca mica sa imparatie avea defecte. Scandalul divortului ar fi intinat numele de Wyatt Orchards si ar fi patat reputatia lui Frank. Si atunci a preferat sa tainuiasca micul lor secret si sa pretinda ca nu s-a intamplat nimic in casa spatioasa si alba de pe deal. Matthew plecase pur si simplu sa-si indeplineasca datoria patriotica, nimic mai mult.

A trecut mai bine de un an pana sa auzim vreo veste de la Matthew. Apoi la inceputul lui martie 1918 i-a trimis o scrisoare Lydiei pe adresa mea. I-a scris de undeva din Franta pentru a-i spune ca isi iertase mama. Razboiul il schimbase, spunea el. Ii aratase puterea nimicitoare a urii nestavilite. Obosise sa ucida. Toata pustiirea il obosise. Dorea sa simta din nou in degete pamantul bogat, sa protejeze viata si sa ingrijeasca plantele, privindu-le cum cresc. Isi dorea sa vina acasa, dar stia ca nu mai putea s-o faca niciodata. Wyatt Orchards nu mai era casa lui. Intr-o buna zi avea sa fie a lui Sam – adevaratul fiu al lui Frank Wyatt.

— A schimbat Frank testamentul pe numele lui Sam? Am intrebat-o pe Lydia dupa ce mi-a aratat scrisoarea de la Matthew.

— Desigur, a replicat ea. Asa batut si ranit cum era, s-a dus dis-de-dimineata sa-si vada avocatul. Am gasit vechiul testament mototolit in gunoi, a doua zi dupa ce a plecat Matthew.

O liniste ciudata o cuprinse atunci pe Lydia, ca un inghet nimicitor. Privind in gol, sora mea incepu sa pluteasca in deriva, departe de mine. Ma luptam s-o readuc la realitate.

— Asculta, Lydia, de ce nu-i scrii chiar acum o scrisoare lui Matthew. Am niste bani pusi deoparte si m-as bucura sa i-i imprumut. Si-ar putea cumpara propria lui ferma si sa se aseze undeva – poate ca si-ar putea gasi chiar un teren prin apropiere care sa fie de vanzare, si l-am putea vizita. O sa-l rog pe John Wakefield sa caute o bucata frumoasa de pamant, bine?

Lydia dadu din cap si-si termina cafeaua, dar scrisoarea tot n-a scris-o. Am vazut-o cum isi ia haina si porneste la deal spre casa ei, si ma intrebam daca o fi auzit vreo vorba din toate cate i le-am spus.

In seara aceea, eram jos in casuta mea, dactilografiind un manuscris, cand deodata s-a deschis usa din fata si intra Lydia. Nu avea haina si nici pantofi, desi un strat subtire, prafuit de zapada acoperea deja pamantul. Zbura prin camera pana la mine, de parca ar fi fost somnambula, cu ochii larg deschisi, uitandu-se la mine, prin mine. Mainile ii pareau mai intunecate decat bratele, incat la inceput am crezut ca purta manusi. Dar cand imi inmana scrisoarea pe care o primise de la Matthew in dimineata acelei zile, am vazut amprentele stacojii pe plic si mi-am dat seama ca mainile Lydiei erau scaldate in sange. Dungi intunecate patau partea din fata a rochiei si a sortului ei.

— Lydia, ce s-a intamplat? Sangerezi! Te-ai ranit? Am apucat-o de maini, crezand ca poate si-a taiat venele de la incheietura mainii, dar nu am gasit nici-o rana.

— Scrie-i lui Matthew din partea mea, a spus ea. Spune-i ca acum poate veni acasa. Spune-i ca am aranjat totul pentru el.

— Cum adica? Ce tot spui acolo? Lydia, stai jos si lasa-ma sa vad de unde vine tot sangele asta.

— Nu-i al meu, spuse ea, zambind usor. E al lui.

— Al cui? Nu-mi raspunse. N-am mai vazut-o niciodata atat de departe de realitate ca atunci. Am apucat-o de umeri, speriata de-a binelea. Lydia, spune-mi ce-ai facut!

— L-am omorat pe Frank.

I-am dat drumul, departandu-ma de ea.

— Nu. O, te rog, nu!

Am lasat-o in sufrageria din casuta mea si am luat-o la fuga la deal prin intuneric. Oricat de mult l-as fi urat pe Frank Wyatt, nu-mi doream ca sora mea sa ajunga la streang pentru ca-l ucisese.

— Frank! Am strigat in timp ce am deschis dintr-o smucitura usa de la bucataria lor. Frank, unde esti? Am alergat prin toata casa, strigandu-i numele, pana l-am gasit ghemuit, intr-o balta de sange pe podeaua biroului sau. Am ingenuncheat alaturi de el. Si-a intors capul si m-a privit, cu ochii plini de groaza, cu buzele miscandu-i-se fara a scoate un sunet. Era inca in viata!

Un cutit mare de macelarie plin de sange zacea pe jos langa el, isi prinse pantecul cu ambele maini in timp ce sangele i se scurgea afara. Am alergat in bucatarie, am luat repede cateva prosoape, apoi am ingenuncheat langa el din nou, si i le-am indesat in rana de la abdomen. Gemu cand i le-am apasat cu putere pentru a-i opri sangerarea. Isi dadu ochii peste cap.

— Nu, nu-mi muri acum, Frank! Stai treaz! Ramai cu mine. Am privit in jur prin incapere, cautand ceva sa-i pot turna pe fata ca sa-l trezesc, dar ceasca de cafea de pe birou era goala. I-am palmuit obrajii pana si-a deschis din nou ochii. Unde-i Sam? Frank, am nevoie de Sam sa fuga sa aduca ajutoare! Unde e?

Murmura cuvantul „grajd”.

— Tine asta apasat de rana Frank, si sa nu-mi lesini! Ma intorc imediat!

L-am gasit pe Sam in grajd la cai. Ma privi speriat cand imi zari fata ravasita, si sangele ce-mi scalda mainile si care era peste tot pe rochia mea.

— Tatal tau a fost ranit. Are nevoie de doctor. Du-te cat poti de repede in oras si adu-l pe doctorul Gilbert cu tine!

Sam sari pe cal fara sa se mai sinchiseasca sa-l inseueze, si porni in goana prin noapte. De indata ce am auzit trasura doctorului afara, l-am acoperit pe Frank cu o patura si izbutisem sa-i reduc din sangerare. Era constient inca, desi nu putea vorbi. Ochii lui imi urmareau miscarile in timp ce am luat cutitul insangerat de pe jos si l-am ascuns in sertarul de la biroul sau. Cateva clipe mai tarziu, doctorul intra in camera, scotandu-si haina.

— Ce s-a intamplat aici, Betty? Cum se simte? M-am dat la o parte, lasandu-l pe doctorul Gilbert sa-l examineze si nu am spus nimic. L-ai ferit sa intre in soc. Asta-i bine. Totusi, rana asta arata ingrozitor. Ce s-a intamplat?

— Nu stiu, am spus eu linistita. Lydia a venit la mine acasa si mi-a spus ca el a avut un accident. L-am trimis Pe Sam dupa ajutor si am incercat sa opresc sangerarea.

— Ai avut un accident, Frank? L-am vazut ezitand o clipa, apoi incuviintand.

— Mi-ar fi de folos niste apa fiarta, Betty, si cat de multe prosoape poti gasi. Ce s-a intamplat, Frank? L-am auzit pe doctor intrebandu-l din nou in timp ce ma duceam sa fac ce-mi spusese.

Poti sa-mi spui ce s-a intamplat? Nu am auzit ce i-a raspuns Frank.

— Unde-i Lydia? Intreba doctorul Gilbert cand m-am intors in birou cateva minute mai tarziu. Trebuie sa aflu ce anume i-a provocat rana asta, ca sa stiu cu ce am aici de-a face.

Mi-am amintit afirmatia ciudata, tulburatoare a Lydiei si dintr-odata mi se facu frica pentru ea.

— Eu. Nu stiu. Am lasat-o la mine acasa. Ma duc s-o caut. Am alergat din nou la vale, intrebandu-ma cum puteam sa fiu atat de fara minte si s-o las pe Lydia singura!

Usa casei mele era larg deschisa, insa Lydia nu mai era acolo. Pret de cateva minute am ratacit Prin intuneric, strigandu-i numele, dardaind de frig si frica inainte sa-mi vina ideea sa iau o lanterna si sa caut urmele ei prin zaPada proaspat cazuta. I-am urmarit pasii traversand curtea si indreptandu-se spre helesteu, si inima mi se facu mica cat un purice.

Urmele ii continuau pe gheata subtire, pana la gaura neagra, cascata, prin care cazuse. Doar sortul ii Plutea inca pe suprafata neagra ca cerneala.

M-am prabusit in zapada moale la malul helesteului si am plans.

PARTEA a VII-a.

WYATT ORCHARDS.

Toamna anului 1931 „Eu voi da tarii voastre ploaie la vreme, ploaie timpurie si ploaie tarzie, si-ti vei strange graul, mustul si untdelemnul. Si voi da iarba in campiile tale pentru vite, si vei manca si te vei satura.”

Deuteronomul 11:14-15

CAPITOLUL 14

— Desigur, doctorul Gilbert nu era prost, spuse matusa Batty in incheierea povestii ei. A insistat ca lucrurile aratau a tentativa de crima si a suicid – si avea dreptate! El si Frank s-au certat ingrozitor din cauza asta. Editorul ziarului Deer Springs News era cat pe-aici sa publice speculatiile doctorului pe prima pagina, dar Frank a aflat si l-a amenintat ca-l da in judecata pentru calomnie. Frank a spus ca ziarul nu avea suficiente dovezi pentru a-si sustine acuzatiile. Nu s-a gasit niciodata arma crimei, si nici-o nota de adio in favoarea sinuciderii – si exista marturia sub juramant a lui Frank a ceea ce se intamplase cu adevarat.

— Deci au publicat povestea? Am intrebat eu. Matusa Batty si cu mine sedeam pe unul dintre paturile inguste de lemn din baraca culegatorilor, cu mormanul de fan proaspat inca neatins in roaba din fata noastra. Niciuna dintre noi nu mai facuse nimic in timpul cat ea isi depanase tragica istorisire.

— Nu, ziarul a preferat sa renunte decat sa treaca printr-un proces pe care nu avea sanse sa-l castige. Varianta oficiala va fi pentru totdeauna aceea ca Frank Wyatt s-a injunghiat in mod accidental in timp ce ascutea un burghiu spiralat. Sotia lui innebunita a plecat dupa ajutoare si s-a ratacit in intuneric, apoi a cazut prin gheata subtire, inecandu-se in helesteu.

Am incercat sa-mi imaginez ce insemnau toate astea pentru mine si pentru copiii mei, dar nu reuseam sa gandesc limpede dupa ce aflasem secretele oribile ce se ascundeau in trecutul acestei familii. Baraca micuta a culegatorilor parea inabusitoare, asa ca m-am ridicat de pe pat si am deschis unul dintre geamuri, pentru a aerisi putin.

— Crezi ca Lydia a schimbat testamentul inainte de a incerca sa-l ucida? Am intrebat in timp ce ma asezam din nou alaturi de matusa Batty.

— Ei bine, daca conform testamentului lui Frank, Matthew primeste totul – atunci da, presupun ca le-a schimbat pe cele doua intre ele. Lydia imi spusese ca il gasise pe cel vechi in gunoi. Probabil ca la asta se referea cand a spus ca a aranjat totul incat Matthew putea sa se intoarca acasa.

— Dar cum de nu a observat Frank inlocuirea?

Matusa Batty ridica din umeri.

— Cat de des isi mai rasfoieste cineva dosarele pentru a-si revedea testamentul? Din cate stia Frank, testamentul cel vechi luase drumul gunoiului, iar cel nou intrase in vigoare. S-a gandit ca Sam avea sa mosteneasca totul.

O boare usoara de vant patrunse in camera, aducand cu ea mirosul dulce de fan proaspat. Pentru prima oara de cand aflasem despre testamentul lui Frank de la domnul Wakefield, intrevedeam o usoara licarire de speranta.

— Matusa Batty, nu ai vrea sa vii cu mine in oras si sa-i explici domnului Wakefield ce s-a intamplat cu adevarat? Poate ca isi aminteste de retragerea celui de-al doilea testament. Poate ca va vedea ca cel vechi e tot mototolit si ca a fost indreptat cu fierul de calcat sau cumva.

— N-as vrea sa-ti distrug sperantele, papusa, spuse ea, luandu-mi mana intr-ale ei. Frank s-a straduit din rasputeri sa ingroape adevarul, odata cu Lydia. Nimeni nu ne va crede vreodata, pentru ca nimeni nu a stiut vreodata ca Matthew nu era in realitate fiul lui Frank. Noi nu suntem decat cumnata lui nebuna si nora lui nascocitoare. Si-apoi, daca asta e singurul testament oficial care a fost gasit vreodata si care a fost semnat si legalizat, atunci domnul Wakefield chiar nu mai poate face nimic decat sa-l puna in aplicare.

— Deci trebuie sa astept pana il gasesc pe Matthew?

— Cred ca asta ar fi cel mai intelept lucru.

— Dar ce va face Matthew? Livada este pe numele lui – crezi Ca o va lua de la noi?

— Chiar nu stiu, a spus ea oftand.

— Asta depinde de cat de mult s-a schimbat Matthew in ultimii paisprezece ani, si cu ce se va fi ocupat in tot acest timp. Candva iubea locul asta. Dar il iubea si pe Sam. Poate ca va fi de acord sa impartiti totul pe din doua.

Se apleca sa ridice salteaua pe jumatate umpluta pe care o abandonaseram si ii deschise larg gura. Am luat o mana buna de fan si am indesat-o in ea. De-as sti cu siguranta daca Gabe era Matthew sau nu. Numai de-as sti ce sa fac.

Dintr-odata se facu mijlocul verii, iar lucrurile devenisera atat de aglomerate in livada, incat nu imi mai ramasese mult timp sa-mi bat capul cu Matthew Wyatt. Culegatorii obisnuiti ai lui Frank se intorsesera sa culeaga ciresele din soiul Montmorency – iar mai tarziu piersicile, perele si merele – dar erau atat de multi oamenii care nu aveau de lucru in anul acela, incat in fiecare dimineata descopeream noi si noi oameni stand la rand, implorandu-ma sa-i primesc sa culeaga cirese pentru mine. Unii din oamenii de la oras imi spuneau ca erau gata sa lucreze si pentru un sfert de galon42 de lapte sau o duzina de oua – orice, numai sa-si poata hrani familiile.

I-am multumit Domnului ca atata vreme cat locuiam la ferma, copiii mei nu aveau sa duca niciodata lipsa de mancare.

Gabe facu o treaba buna supraveghind lucrul – ii invata pe noii veniti sa culeaga si potolea galcevile ce se iscau intre acestia si cel mai vechi. Imi intinse o masa la capatul unuia dintre randuri, iar matusa Batty imi arata cum sa consemnez numele fiecarui om si numarul de cosuri pe care le stransese, ca sa le pot plati la sfarsitul zilei de lucru. Adunam in ladite toate fructele culese de-a lungul unei zile si le incarcam in caruta, iar a doua zi dis-de-dimineata, Gabe si cu mine manam caii la piata in aer liber unde ne vindeam ciresele.

Nu mai fusesem niciodata pana atunci la piata in aer liber. Ne-am uitat ce faceau toti ceilalti comercianti, apoi ne-am pus la rand si ne-am platit sfertul de dolar ca sa putem intra si noi pe, piata. Cumparatorii care s-au oprit in dreptul cireselor noastre erau hotarati sa plateasca cel mai mic pret cu care se vindea pe, piata, dand vina pe depresiunea economica. Gabe isi tinu neclintit pretul, refuzand sa-l coboare, si pe masura ce soseau tot mai multi vanzatori cu fructele lor, ne-au dat incet la o parte, nereusind sa vindem nimic, lucru care incepu sa ma ingrijoreze.

— Lasa-le la pretul lor, Gabe. E tot ce putem face.

— Nu, n-am de gand sa-i las sa te insele. Gabe parea la fel de hotarat si intransigent ca si ceilalti fermieri – o imagine deloc cunoscuta a blandului Gabe cu care incepusem sa ma obisnuiesc. Aceste fructe sunt de cea mai buna calitate si ei stiu asta. Am putea probabil sa le vindem la targul de marfuri la pretul cu care le vand escrocii astia. Eu cred ca putem sa ne tinem pretul.

Chiar cand credeam ca am dat-o in bara si am iesit de pe piata, unul dintre cumparatori s-a invoit in cele din urma cu pretul lui Gabe. Usurarea ma inunda in timp ce ne indreptam spre pravalia cumparatorului si incepuram sa ne descarcam laditele pe platforma lui. M-am simtit epuizata, si aceasta era doar prima mea recolta de cirese, prima mea zi la targ. Trebuia sa vand intreaga recolta ce urma s-o culegem.

— Nu sunt sigura ca nervii mei pot suporta toata afacerea asta, i-am spus lui Gabe in timp ce mergeam cu caruta goala spre casa. Nu sunt facuta din materialul unui jucator de pocher.

Gabe incepu sa rada.

— Te obisnuiesti. Secretul este sa nu pari prea dornica sa vinzi. Poarta-te ca si cand nu-ti pasa daca clientul accepta pretul tau sau nu.

— Ei bine, tu ai fost un actor desavarsit. Imi pastram privirea pironita la drumul din fata noastra, temandu-ma sa-l privesc pe Gabe, constienta fiind ca eram privita de el. Cu toata acea zarva, pareai mai degraba un vanzator ambulant din pauza unei piese de teatru, si nu un scriitor.

— Uneori un jurnalist trebuie sa se foloseasca si de putina zarva daca e un liber profesionist ca mine. Editorii sunt uneori exact ca niste cumparatori de la piata – de ce sa iti platesc un pret bun pentru o povestioara daca as putea-o avea pentru mult mai putin? Gabe se misca putin pe locul de langa mine si l-am simtit atingandu-ma.

— Ei bine, ne-ai obtinut un pret foarte bun. Sunt bucuroasa. Si as vrea sa primesti o parte din banii acestia ca salariu al tau.

— Nu, pastreaza-i. Nu vreau nici un ban. Inca iti platesc pentru faptul ca mi-ai salvat viata.

L-am privit, iar apoi mi-am intors repede capul in alta directie.

— Gabe, datoria aceea ti-ai achitat-o demult.

— Pai, eu nu cred. Sunt inca foarte indatorat fata de tine.

Incapatanarea lui ma umplu de frustrare.

— Asculta, nu e drept din partea ta sa lucrezi tot timpul atat de greu si fara nici-o rasplata.

— Cu greu as putea spune ca e fara rasplata, spuse el, parand tafnos. Nu uita, pe langa faptul ca mi-ai salvat viata, mi-ai dat o camera pe gratis si mancare in tot acest timp – in timp ce multi alti barbati sunt fara loc de munca.

— Fii rezonabil, Gabe.

— Dar sunt rezonabil! Tu esti cea nerezonabila. Tu. Gabe isi scutura capul, razand incet.

— Ce te distreaza asa? L-am intrebat eu.

— Cand vine vorba de „incapatanare de catar”, cum ii spuneai tu candva, as spune ca ne potrivim destul de bine – tu si cu mine.

Ultimele vorbe le spuse cu toata blandetea – tu si cu mine – de parca ar fi fost cuvinte sfinte, sau asa ceva. Imi dadeam seama dupa tonul vocii sale ca ma privea, dar imi pastram crestetul plecat, concentrandu-ma la picioarele din spate ale cailor din fata mea. Sedeam cot la cot pe bancuta carutei, periculos de aproape, si stiam ca daca l-as fi privit chiar atunci in ochi as fi dorit din nou sa-l sarut – si din nou as fi fost pierduta. Winky nu mai putea veni sa ma salveze de aceasta data. Cum puteam iubi atat de mult un om si in acelasi timp sa-mi fie atat de teama de el?

— De ce iti este asa teama de mine? Intreba dintr-odata Gabe. Imi citise gandurile, iar asta ma ingrozea chiar mai tare. Atat de rau ai fost ranita, Eliza?

Mi-am dat seama ca nu aveam nici-o iesire, singura cu Gabe, tocmai lucrul pe care incercasem sa-l previn toata vara. Nu vroiam sa-mi descarc inima in fata lui, dar nu aveam cum sa scap. Mai aveam cam o mila buna pana acasa. Am lovit haturile pentru a-i face pe cai sa mareasca trapul.

— Nu, am raspuns in cele din urma. Ti-am spus deja de ce. Pentru ca nu stiu nimic despre tine.

— Corect. Dar nici eu nu stiu prea multe despre tine. Vocea lui primise dintr-odata o nota aspra, pe care nu o mai auzisem niciodata pana atunci. Inima imi bubuia de frica. Vrei sa dam toate cartile pe fata, Eliza? Ce ti-ar placea sa stii? Unde mi-am petrecut copilaria? In Albany, New York. Acum, unde ti-ai petrecut-o tu pe a ta?

Mi-era teama sa raspund, dar la fel de teama si sa n-o fac.

— Nicaieri anume, am reusit sa baigui in cele din urma, invingandu-mi cu greu nodul din gat. Am calatorit peste tot cu taticul meu. Din cauza serviciului lui.

— Bun. Asta explica de ce nu stii sa joci baseball. Tonul ii era atat de rece, incat a trebuit sa ma lupt sa nu izbucnesc in lacrimi.

Cu ce s-a ocupat tatal tau? Continua el. Un fel de vanzator ambulant? Tata a fost avocat. Un avocat foarte renumit, de fapt.

— De ce te porti asa? L-am intrebat, silindu-ma sa nu incep sa plang.

— Pentru ca tin la tine, Eliza, si cred ca si tu tii la mine. Vreau sa stiu de ce ma tot respingi. Spui ca e din cauza faptului ca nu sti nimic despre mine – dar de fapt stii o gramada. Am lucrat impreuna timp de aproape sase luni, ai vorbit zi de zi cu mine, ai Vazut cum te tratez pe tine si pe copii. Ce altceva mai vrei sa stii?

— Este Gabe Harper adevaratul tau nume? Imi scapa.

Intrebarea mea il lua prin surprindere. Ezita putin prea mult.

— Da.

Stiam ca minte. Stiam.

Am tras haturile silind caii sa se opreasca si i le-am pus in maini, apoi m-am ridicat sa cobor. Gabe ma apuca de brat pentru a ma opri.

— Ce faci? Unde te duci?

— As vrea sa merg putin pe jos, daca nu te superi.

Ma smuci brutal de brat, imbrancindu-ma inapoi pe banca.

— Daca este cineva care va merge pe jos, ei bine, eu voi fi acela, spuse el, punandu-mi haturile inapoi in maini. Inainte sa-l pot opri, sari din caruta si porni pe drum, cu spatele la mine. Schiopata usor de un picior, asa cum il avertizasem ca avea sa se intample.

Am lovit haturile usor si am indemnat caii sa mearga mai repede, trecand o clipa mai tarziu pe langa Gabe, lasandu-l in urma.

Din acel moment l-am facut pe Gabe sa mearga de unul singur la targul in aer liber sau la piata de fructe. Deciziile mele nu-i fura pe plac, dar am insistat ca unul dintre noi trebuia sa ramana acasa pentru a-i supraveghea pe culegatori, asa ca in cele din urma fu de acord. Uneori Jimmy si Luke il insoteau, dar numai daca terminau de plivit buruienile din gradina de legume a matusii Batty. Era foarte priceputa cand venea vorba de a cultiva tot felul de lucruri, si ajunsese la un adevarat record cultura de legume. Gabe dusese cateva dintre roade in oras, spre a le vinde, dar cea mai mare parte, matusa Batty o dadea oamenilor. N-aveam nimic impotriva. Aveam mai mult decat puteam folosi.

Matusa Batty ma ajuta in acea vara cu conservatul. M-am obisnuit intr-atat s-o aud zumzaindu-si imnurile acelea cum stiea ea mai bine, incat uneori cantam impreuna cu ea, si Becky la fel. Matusa Batty o convinsese cumva pe fiica mea ca curatatul capsunilor, decojitul rosiilor si asezatul castraveciorilor in borcane era o distractie, asa ca aveam o pereche de maini in plus la ajutat. Intr-o dupa-amiaza chicoteam toate trei ca niste scolarite, in timp ce conservam piersici, si fara sa ma gandesc, am aruncat patru piersici in aer, si am inceput sa jonglez cu ele, doar sa vad daca mai stiu sa o fac. Becky ma privea cu gura cascata.

— Mama! Cum ai reusit?

Matusa Batty isi ridica privirea din oala in care fierbea sirop, si incepu sa aplaude.

— Vai, Eliza! Dar n-am avut nici cea mai mica idee ca esti atat de talentata!

Am prins repede toate cele patru piersici si le-am pus pe masa, furioasa ca, uite asa, imi tradasem o parte tainica.

— Mai fa o data, mami!

Nu o puteam privi pe Becky.

— Nu acum. Avem de lucru.

— Stai pana le spun lui Jimmy, lui Luke si domnului Harper ce stii tu sa faci!

— Nu! N-o sa le spui nici-o vorba, Becky Jean! N-o s-o mai fac niciodata – nici pentru ei, nici pentru altcineva.

Cuvintele imi iesira mai aspre decat intentionasem. Buza de jos a lui Becky incepu sa tremure in timp ce se lupta cu lacrimile.

— De ce nu, mami?

— Pentru ca. De-aia. Intotdeauna urasem cand imi raspundea – taticul meu asa, iar acum iata-ma rostind aceleasi vorbe. Dar existau anumite lucruri pe care nu i le puteam explica unei copile de patru ani.

In ziua aceea am pus la conservat cam saisprezece kilograme de piersici, si le-am pus la pastrare pe rafturi in pivnita mea. Intotdeauna simteam cum ma cuprinde un sentiment de mandrie Cand vedeam sirurile de alimente conservate pe rafturile acelea – rosii, fasole verde, castraveciori, pere si randuri intregi de gemuri si peltele colorate – mancare ce avea sa hraneasca familia mea iarna urmatoare.

Matusa Batty ii mituise pe Jimmy si pe Luke cu cartile de aventuri ale lui Herman Walters si ii facu sa indeplineasca tot felul de indatoriri, cum ar fi sa plimbe cultivatorul printre randurile de porumb si sa faca curatenie in groapa pentru radacinoase. Curand aveam s-o umplem cu cartofi, ceapa, morcovi, dovlecei, sfecla si napi. Cei doi purcei pe care-i adusese, se ingrasasera destul de bine, iar smantana groasa de pe laptele lui Myrtle ne adusese bani in plus de la laptaria din oras. Banii ne ajutasera sa cumparam toate cele necesare pe care nu le puteam cultiva, cum ar fi cafeaua, praful de copt, faina si zaharul. O multime de oameni au indurat foamea in acel an, dar Domnul nostru cel bun ne-a binecuvantat cu belsug, iar matusa Batty s-a asigurat ca ii multumeam seara de seara cand ne strangeam toti sase in jurul mesei, pentru a servi cina.

In august, sosi noul catalog Sears, Roebuck Co. In vremuri mai prospere, intotdeauna comandam uniforme noi pentru baieti, iar uniformele din anul precedent le transformam in haine de joaca. Dar in acest an banii erau prea putini. Odata cu sosirea lunii septembrie, baietii trebuiau sa se multumeasca cu haine vechi si carpite. Cu siguranta nu aveau sa fie singurii copii din scoala carora li se vedeau gleznele de sub pantalonii scurti. Trebuia sa economisim banii pentru a putea cumpara o incarcatura de carbuni, care sa ne ajute sa iesim din iarna, si sa cumparam substante pentru stropit la primavara, de la magazinul lui Peterson, de vreme ce Merle nu avea de gand sa-mi permita sa iau pe credit. Gabe imi daduse o lista cu lucruri care erau indispensabile la ferma, si singurul lucru pe care l-am comandat in plus in acel an de la Sears a fost o pereche de pantofi noi pentru Jimmy in locul celor care-i ramasesera mici.

Am terminat de completat talonul de comanda la masa din bucatarie intr-o seara, si o impaturisem cand mi-am dat seama ca poate dorea si matusa Batty sa adauge ceva. M-am dus s-o caut in salonas unde toti trei copiii erau ghemuiti in jurul radioului ascultand emisiunea Amos 'n Andy. Nu era acolo.

— Unde-i matusa Batty? A trebuit practic sa urlu pentru a atrage cuiva atentia. Hei, voi de-acolo! N-ati vazut-o pe matusa Batty? Era de parca ar fi fost hipnotizati, sau cam asa ceva. Ma si intrebam deja daca le facea bine copiilor mei sa asculte radioul.

— Cred ca e undeva pe-afara, vorbeste cu domnul Harper, imi raspunse in cele din urma Jimmy.

N-am vazut nici urma de ea prin curte. Cand am intrat in grajd, am auzit voci venind din atelierul unde dormea Gabe. Lasase usa doar putin intredeschisa. Stiam ca nu se cadea sa trag cu urechea, dar nu m-am putut abtine. Vroiam sa aud despre ce vorbeau ea si Gabe.

— Nu, nu ma menaja, matusa Batty, spuse Gabe. Am cerut parerea dumitale sincera. Vreau sa aud ce crezi cu adevarat despre asta.

— Cred ca e o povestire foarte buna, spuse ea. Si foarte prudenta.

— Prudenta? Cum adica?

— Asa scrii tu tot timpul? Articole de ziar de acest gen?

— Da. De ce?

— Pentru ca articolul acesta este foarte bine scris, foarte informativ. Dar foarte lipsit de pasiune, ii spuse matusa Batty. Asa ceva e foarte bine pentru articolele de ziar; cam asta se cere. Dar am inceput sa te cunosc destul de bine, Gabe, si esti un barbat sensibil, receptiv, plin de multa compasiune. De ce nu razbeste adevaratul Gabe Harper din scrierile tale? Doar nu esti un om lipsit de pasiune.

— O spui chiar tu, nu asta se cere de la un articol de ziar de calitate. Eu nu scriu fictiune sau eseuri.

— De ce nu?

— Pai. Pentru ca. Pur si simplu nu scriu.

— Fii serios, Gabe! Fii mai plin de viata, mai pasional! Toti Scriitorii cu adevarat mari nu s-au temut sa-si implice propriile sentimente, chiar propriile fiinte in lucrarea lor. Si asta cred ca se aplica pentru orice profesionist. De aceea este John Wakefield un avocat atat de priceput. Si asta este ceea ce a trebuit sa invete si Eliza pentru a tine haturile livezii asteia. Marii scriitori nu au retineri in a se investi pe sine. Dar cred ca tu ai, Gabe.

— De ce spui asta?

— Nu scrii despre niciuna dintre propriile tale experiente, ci doar observatii indiferente. Trebuie sa te asterni pe tine insuti pe hartie.

Tacerea umplu pauza lunga ce urma. Ma intrebam ce faceau acolo impreuna.

— Din nu stiu ce motiv, ideea asta te sperie de moarte, nu-i asa? Spuse matusa Batty. O vad in ochii tai.

— Da, recunosc ca ma ingrozeste.

Mi-am amintit cat de buna era povestirea vagabondului pe care o scrisese Gabe, si totusi nu aflasem nimic despre el dupa ce o citisem. Insa povestirile pe care le scria Gabe despre tatal sau si despre fratele sau mai mic cazand prin gheata sparta – acelea aveau acel ceva la care cred ca se referea matusa Batty. Probabil ca nu o lasase sa citeasca acele povestiri – si cred ca stiam de ce.

— Stii de ce au avut cartile mele un asemenea succes? Intreba matusa Batty. Pentru ca atunci cand am scris seria pentru fete, mi-am amintit propria mea dorinta copilareasca de a fi precum Nellie Bly si am privit in adancul sufletului meu. Am scris despre dorinta pe care o aveam de a fi propria mea persoana, nu doar fiica sau sotia cuiva, dorinta de a lua deciziile corecte si sa fiu ceea ce Dumnezeu m-a creat sa fiu, dorinta de a lasa un semn in lume asa cum Nellie Bly o facuse. Iar cand am scris seria pentru baieti, am scris din adancul dragostei ce i-o purtam lui Walter – fiecare dintre eroii mei a infruntat moartea si pericolul cu acelasi curaj si credinta pe care mi le-a aratat el. Daca nu as fi riscat sa ma astern pe mine insami in acele pagini, acele carti nu s-ar fi vandut niciodata. Deci intrebarea este, de ce te temi atat de tare sa te asterni pe hartie?

Urma o noua pauza lunga inainte ca Gabe sa replice:

— Nu stiu de ce.

— Care evenimente din viata ta te-au schimbat cel mai mult, Gabe? Imi imaginez ca participarea la razboi a fost unul dintre ele.

— Da. Dar nu pot scrie despre razboi. Am incercat. Dar pur si simplu nu pot.

— Niciunul dintre noi nu vom fi ceea ce doreste Dumnezeu sa fim pana nu ne infruntam trecutul, pana nu infruntam persoanele si intamplarile pe care Dumnezeu le aduce in viata noastra, care ne-au modelat si care ne-au facut ceea ce suntem. Dar mai intai trebuie sa ne depasim sentimentul de manie pe care-l avem fata de El pentru faptul ca a ingaduit sa ni se intample lucruri rele. Isus spune ca daca ii vonn cere Tatalui sa ne dea paine, El nu ne va da o piatra. Trebuie sa incetam sa vedem lucrurile rele din viata noastra drept pietre – in realitate sunt painea lui Dumnezeu. Ele ne vor hrani si n Vor ajuta sa crestem, daca le acceptam drept hrana pentru sufletele noastre.

Am auzit un fosnet cand matusa Batty se ridica. Cand reincepu sa vorbeasca, vocea ei veni chiar din cealalta parte a usii. M-am ascuns in spatele hambarului de grau, dar i-am auzit cuvintele pe care le rosti inainte sa plece:

— Scrie-ti propria poveste, Gabe. Iti garantez nu numai ca va fi impresionanta, dar s-ar putea chiar sa te ajute sa-ti accepti trecutul.

A doua zi m-am dus Cu caruta in oras, pentru a duce la posta talonul de comanda de la Sears si sa vand smantana si ouale care erau in plus. M-am oprit, de asemenea, pe la biroul domnului Wakefield, si tot ce mai puteam face era sa man caii la galop prin aerul fierbinte de august pentru a impartasi matusii Batty ultimele noutati. Era afara in curte, strangand de la uscat rufele pe care le spalasem in dimineata aceea.

— Parca ai fi gata sa explodezi, spuse ea cand ma vazu. Ai vesti noi, presupun – bune sau rele?

— Nu sunt sigura. L-am vizitat pe domnul Wakefield cand am fost in oras. Avea un proces la judecatoria districtuala, asa ca nu era acolo, dar secretarei lui i-a scapat ca s-ar putea sa fi aflat unde locuieste Matthew. Adresa pe care i-a dat-o spitalul militar domnului Wakefield este a unei pensiuni din Chicago. Adresa e veche de treisprezece ani, desigur, dar cel putin stiu de unde sa inceapa cautarile. Domnul Wakefield are cativa cunoscuti care trag cateva sfori pentru dansul in Chicago, si acestia cred ca sunt destul de aproape in a-l gasi pe Matthew. S-ar putea ca peste doar cateva saptamani sa aiba vesti noi pentru noi.

— O, ce veste minunata! Matusa Batty continua sa tina un capat al unui cearsaf de pat care era prins de sfoara cu un carlig de rufe. Se emotiona atat de tare, ca incepu sa se invarta in cerc cu cearsaful, de parca ar fi dansat in jurul unei prajini. Tocmai atunci iesi si Gabe din grajd pentru a dezlega caii de la caruta.

— Vad ca dansezi, matusa Batty. Ce mai sarbatorim de data asta? Intreba el.

— Matthew! Spuse ea cu un zambet larg. S-ar putea sa fim foarte aproape sa-l gasim pe Matthew!

— Pe cine? Intreba Gabe. Dar i-am vazut fata. Devenise la fel de alba ca si cearsaful din mainile matusii Batty. Stia cine era Matthew. Faptul ca se prefacea a nu sti, era o minciuna, juca teatru. Stiam ca asa era.

— Matthew Wyatt este fiul cel mai mare al surorii mele Lydia, ii spuse matusa Batty. A plecat sa lupte in marele razboi, si nu s-a mai intors de acolo.

Dintr-odata imi veni s-o opresc. Nu vroiam sa-i spuna lui Gabe restul – anume ca Matthew era proprietarul fermei, si nu eu. Eram disperata sa o opresc, sa-i distrag atentia.

— Stii ceva, ia lasa-ma pe mine sa strang rufele astea in locul tau, am spus eu, luandu-i cearsaful din maini. E prea cald pentru tine sa stai pe-afara pe soarele asta. Dar matusa Batty era prea captivata ca sa se poata opri. Am ascultat atunci neajutorata cum dezvalui tot adevarul.

— L-am cautat pe Matthew peste tot pentru ca testamentul lui Frank Wyatt a lasat livada si tot restul drept mostenire lui Matthew, si nu Elizei. Iar acum, in cele din urma, nu-i exclus sa fim foarte aproape de a-l gasi. E tocmai in Chicago!

Gabe paru chiar mai tulburat decat mine. Se rezema de caruta, de parca ar fi fost cat pe-aci sa cada daca nu se tinea de ceva. Matusa Batty ar fi observat si ea, daca nu ar fi fost atat de emotionata. Dar o clipa mai tarziu, Gabe se adunase din nou. Din cativa pasi mari fu atat de aproape de mine, ca i-am putut simti parfumul de la sapunul de ras de pe fata lui.

— Socrul tau a lasat totul altcuiva? Intreba el cu o voce grava.! Nimic din toate astea nu sunt ale tale si ale copiilor? Te-a lasat cu nimic?

— Asa-i, i-am raspuns eu, aproape in soapta.

Vedeam deslusit cum se intensifica furia lui Gabe, dar nu parea sa aiba nici-o modalitate de a se descarca. Isi incorda maxilarul iar mainile i se stransera.

— Nici nu-i de mirare ca toata lumea l-a urat pe Frank Wyatt, spuse el printre dinti. Sper ca putrezeste in fundul iadului!

— O, Gabe, nu! Spuse matusa Batty. Eu n-as dori nimanui iadul, nici macar lui Frank Wyatt. Si-apoi, nu cunosc nici un singur om care sa-l fi iubit vreodata pe omul acela. Pentru mine, asta-i un chin suficient. Iti poti imagina sa treci prin viata asta minunata aici pe pamant fara sa fi fost iubit vreodata?

Am profitat de neatentie pentru a scapa de Gabe, departandu-ma de el si ridicand cosul cu rufe pentru a-l tine drept scut intre noi doi. Fara nici un alt cuvant, se intoarse si se indrepta spre caruta, conducand caii in grajd.

Incepand cu acea zi, Gabe nu mai era acelasi. In diferite momente il prindeam dus pe ganduri, cum era si atunci cand l-am gasit catarat pe scara cu un mar in mana, privind in zare, sau cand l-am gasit sezand pe un scaunel la muls langa Myrtle, privind in galeata goala, in timp ce ea mugea de zor sa fie mulsa. De cele mai multe ori cand incercam sa vorbesc cu el, aveam sentimentul ca era dus pe ganduri, departe de Wyatt Orchards. Nici chiar copiii nu reusira sa-l convinga sa se joace cu mingea cu ei sau sa mai mearga la pescuit. Serile ramanea afara in grajd, in loc sa asculte radio impreuna cu noi toti, si nici chiar matusa Batty nu-l mai putea convinge sa intre in casa.

Comportamentul lui ciudat ma facu sa ma simt de parca mergeam pe sarma. Daca el era cu adevarat Matthew, de ce nu venea s-o recunoasca pur si simplu? Oare incerca sa se hotarasca ce avea de facut acum, stiind ca totul era al lui? Si daca nu era Matthew – ei bine, poate ca incerca doar sa se distanteze putin de noi pregatindu-si momentul cand avea sa-si ia ramas bun. Indiferent, se parea ca il pierdusem deja pe acel Gabe pe care il cunoscuseram odata.

Luna august trecu, si in septembrie, cand baietii incepura din nou scoala, se intrevedea si sfarsitul unui lung sezon de cultura. Lucraseram din greu, iar acum lucrul nostru adusese in sfarsit roade. Ramurile pomilor erau incarcate cu mere. Odata ce erau culese si vandute, si dupa ce porumbul era cules, puteam in sfarsit sa ne permitem odihna binemeritata.

Intr-o dupa-amiaza lucram impreuna cu matusa Batty in gradina de legume in timp ce Becky dormea. Strangeam ultimele gogonele pentru a le praji in ulei inainte sa vina inghetul, cand am vazut masina serifului Foster suind pe drum intr-un nor de praf. Un sentiment care nu prevestea nimic bun ma strafulgera, desi nu stiam de ce.

— O-o, spuse matusa Batty, rasunand in ecoul gandurilor mele. Ia uite cum vine beleaua pe capul nostru.

Nu m-am urnit cand l-am vazut pe serif coborand din masina lui. Ne facu cu mana cand ne vazu, apoi traversa curtea indreptandu-se spre locul unde lucram.

— Trebuie sa schimb cateva vorbe cu acel asa-zis administrator al vostru, doamna, spuse el, atingandu-si borul palariei. Cel ce-si spune Gabriel Harper.

— Nu dau doi bani pe modul in care vorbesti, domnule am spus, incercand sa par mai curajoasa decat eram in realitate. Ceva din fata lui incruntata si din ecusonul care-i stralucea pe uniforma imi facu inima sa-mi bata cu putere. Domnul Harper a lucrat din greu pentru mine. Tocmai suntem pe cale sa culegem ultimele roade si nu as fi reusit niciodata sa fac asta fara ajutorul lui.

— Bun, spuse el oftand greu, chiar nu-mi place sa fiu tocmai eu cel care-ti spune ca omul care-si spune Gabriel Harper te-a mintit. Nu este cine pretinde el ca este. Si atat John Wakefield cat si eu am ajuns la concluzia ca Harper a venit aici cu intentia deliberata, de a te insela si de a te escroca.

Am simtit cum mi se inmoaie genunchii. Gabe? A venit aici sa ma escrocheze?

— Nu cred, am murmurat eu. Dar chiar in secunda cand am rostit acele vorbe, indoiala incepu sa isi croiasca loc in mintea mea. Stiam ca ma mintise cand imi spusese ca Gabe era numele lui adevarat. Si mai stiam ca doar se prefacuse ca nu stia cine era Matthew. Inca din momentul cand sosise, ascundea un secret fata de mine, dar nu era cu putinta sa fie din cauza faptului ca vroia sa ma insele, nu? Asta era partea pe care nu puteam s-o cred.

— Ei bine, doamna, este adevarat, spuse seriful. Ma privi cu mila. Imi dau seama ca omul asta ti-a castigat afectiunea si increderea – si asta face crima de care este vinovat sa fie si mai condamnabila, dupa parerea mea.

Cuvintele imi tasnira intr-un acces de furie.

— Nu stiu ce crima consideri dumneata ca a comis, dar fara indoiala, acea crima nu a fost impotriva mea! Nu a facut nimic rau de cand il cunosc, si nici nu a incercat sa ma faca sa-l indragesc. Aproape ca m-am inecat cu propria mea minciuna. Gabe ma facuse sa ma indragostesc, la fel cum ii cucerise si pe copiii mei. Nu stiam daca o facuse in mod deliberat sau nu.

— Asculta, am continuat eu, toate faptele lui Gabe fata de mine au fost pe deplin onorabile! A lucrat mai greu decat ar fi de asteptat din partea unui om pe care-l angajezi sa lucreze, si nu a acceptat absolut nimic din partea mea, in afara de mancare si patul din grajdul meu.

— Calmeaza-te acum, Eliza. Lasa-ma sa-ti spun ce am aflat eu cu John Wakefield.

— Ce amestec are John Wakefield in toate astea?

— Stai ca ajung si acolo. Intelegi, dupa ce am vorbit cu domnul Harper acum cateva luni, am inceput sa fac, cercetari prin Chicago, sa incerc sa aflu cate ceva din trecutul lui.

— De ce? Ce drept aveai dumneata? Ce motiv?

— Lasa-ma sa termin. Isi ridicase mana spre a ma reduce la tacere. „Cei de la Chicago Tribune mi-au spus ca „Gabriel Harper” este pseudonimul pe care-l foloseste. Dar cand am cautat sa aflu adevarata lui identitate, am descoperit ca pretinde ca adevaratul sau nume este Matthew Wyatt – la fel ca si cumnatul tau.

Gabe chiar era Matthew! O valtoare de sentimente ma coplesi – usurare, teama, bucurie, neincredere. Nici nu ma puteam gandi ce insemna asta in ce privea viitorul copiilor si al meu. Tot ce stiam era faptul ca il gasisem exact pe omul pe care-l cautasem, ca eram indragostita de el si ca eram destul de sigura ca si el ma iubea. Dar seriful se purta de parca se pregatea sa-l arunce pe Gabe la inchisoare. Imi transmisese stirea de parca m-ar fi anuntat de cine stie ce tragedie mare.

— Acum, John Wakefield mi-a spus ca incercase sa dea de urmele cumnatului tau, continua seriful. Inteleg ca Matthew trebuie sa intre in posesia unei mosteniri, potrivit cu testamentul lui Frank, nu-i asa? In orice caz, cautarile domnului Wakefield si propriile mele cercetari ne-au condus la acelasi om – acest asa-numit Gabriel Harper.

Am reusit, in sfarsit, sa-mi recapat vocea.

— Este oare vreo crima sa te folosesti de un pseudonim? Daca Gabe este intr-adevar cumnatul meu, atunci aceasta veste este una minunata. Si doar mu incalca legea daca locuieste aici si lucreaza pentru mine, nu?

— Eliza – omul care a lucrat in tot acest timp pentru tine nu este Matthew Wyatt care a crescut aici in Deer Springs.

— De unde stii dumneata ca nu este? Oamenii se schimba! A trecut printr-un razboi.

— Nu exista decat o singura modalitate sa aflam aceasta. Ii lipseste varful de la al doilea deget de la mana dreapta? Cu unghie cu tot? Adevaratul Matthew a avut un accident cu lama de la o masina de tuns iarba cand avea doisprezece sau treisprezece ani.; Degetele nu mai cresc la loc. John si cu mine credem ca acest barbat a venit aici pentru a te escroca pe tine si pe copii de mostenirea care vi se cuvine de drept. Erai singura, vulnerabila, si aveai nevoie de ajutor.

— Dar Gabe nici macar nu a stiut despre testamentul lui Frank. Nu i-am spus niciodata vreo vorba despre asta.

— Nu-i lua apararea, doamna Wyatt. Noi credem ca stia. Impostorul acesta, acest Gabe Harper sau cum l-o fi chemand, stie tot despre Matthew Wyatt. John Wakefield i-a cercetat documentele sale de la locul sau de munca de la ziar, pentru a vedea daca are vreun drept la mostenire, si a descoperit ca Harper i-a numit drept parinti pe Frank si Lydia Wyatt, iar ca loc de nastere Deer Springs – s-a folosit chiar si de data de nastere reala a lui Matthew.

Gabe stia multe, mult mai mult de atat. Stia tot felul de lucruri personale, cum ar fi: ce fel de tata fusese Frank Wyatt si secretul despre modul in care se inecase Willie. Si mai stia si faptul ca Matthew nu era fiul adevarat al lui Frank. M-am simtit la fel de zdruncinata ca o coliba in mijlocul unui uragan. Probabil ca observase si seriful acest lucru pentru ca isi puse mana pe umarul meu pentru a ma linisti.

— Cum am spus, adevaratul Matthew Wyatt are o bucata de deget lipsa. Acum daca mi-ai putea spune unde se gaseste Gabriel Harper, vei vedea adevarul cu ochii tai.

Stiam deja adevarul. Lui Gabe nu-i lipsea niciunul dintre degete. Probabil ca asa trebuie sa isi fi dat seama si matusa Batty ca nu era Matthew. M-am intors spre ea – dar se facuse nevazuta! O clipa mai devreme se aflase langa mine, cand aparuse seriful – iar acuma disparuse, tacuta ca o pisica. Nu eram in stare sa inmagazinez toate informatiile. Eram atat de naucita gandindu-ma ca Gabe era un criminal care venise sa ma insele, ca-mi pierise vocea. Tot nu o puteam crede. Seriful isi puse acum ambele maini pe umerii mei, de parca ar fi stiut ca eram cat pe-aci sa ma prabusesc.

— Stim ca adevaratul Matthew Wyatt s-a mutat la Chicago dupa ce a fost eliberat din armata, a spus el. Politia din Chicago este foarte ingrijorata, pentru ca Matthew pare sa fi disparut fara urma. Domnul Harper al tau ar putea prea bine sa aiba legatura cu disparitia lui. Nu-i lua apararea, Eliza. Spune-mi unde e.

M-am luptat sa inteleg cuvintele ingrozitoare ale serifului. Nu vroiam sa-l cred. Oare ma indragostisem de un criminal? Le ingaduisem copiilor mei sa stea pe genunchii unui ucigas?

— Aa. Gabe e in hambarul pentru mere, am spus in cele din urma. Pregateste selectorul de mere pentru cules.

L-am urmat pe seriful Foster traversand curtea si intrand in hambarul unde tineam merele, ca o femeie somnambula. Dar cand am intrat acolo, nici urma de Gabe. In schimb, matusa Batty statea acolo rezemata de selector, zambind cu gura pana la urechi. Winky sedea la picioarele ei, cu limba balanganindu-i-se pe-afara, ca de obicei.

— Unde e domnul Harper? O intreba seriful.

— Nu-i aici, Dan, spuse ea. Ma tem ca a plecat.

Seriful trecu pe llanga ea si iesi afara pe usa larg deschisa.

O priveam pe matusa Batty si nu-mi venea sa cred.

— Tu l-ai avertizat, nu-i asa?

— Da, Gabe m-a rugat s-o fac. Mai tii minte cand lucra la casa mea si Dan Foster l-a amenintat ca o sa-l verifice? Gabe m-a pus atunci sa-i promit, ca daca il mai vad vreodata pe serif ca se intoarce si-l cauta pe el, o sa vin si o sa-i spun de indata.

— Dar de ce? Ce secret ascunde Gabe?

Ridica din umeri.

— Nu l-am intrebat. Eu n-am facut nimic altceva decat sa-l avertizez ca seriful Poster e aici, asa cum i-am promis ca o sa fac, iar Gabe a si luat-o la fuga mancand pamantul.

Chiar atunci se intoarse seriful, gafaind putin.

— Sper ca acum imi dai crezare, doamna Wyatt. Oamenii nevinovati nu fug din fata legii. As putea sa-ti folosesc putin telefonul? Trimit dupa caini.

— Nu am telefon.

El pufai frustrat.

— Care e cel mai apropiat vecin al tau? Alvin Greer are telefon?

— Nu trebuie sa trimiti dupa cainii dumitale, spuse matusa Batty. Winky al meu e-ste un caine de vanatoare desavarsit. Da-i sa miroase ceva de-al lui Gabe, si o sa-i dea de urma cat ai zice peste. Winky latra drept confirmare.

Seriful se uita la catelul dolofan si se incrunta sceptic.

— Domnisoara Fowler. Chiar nu cred ca.

— Incearca, domnule serif. Uite, asta e basmaua lui Gabe. I-o duse la nasul lui Winky. El o mirosi indeaproape, de parca toata viata lui atarna de asta. Gaseste-l pe Gabe, baiete! Du-te si prinde-l pe Gabe! Il incuraja ea. Nu l-am mai vazut niciodata pe catelul acela atat de plin de viata. Latra de parca ar fi vrut sa ne transmita ceva important, iar coada scurta i se invartea ca o morisca.

— Du-te prinde-l! Il indemna matusa Batty. Gaseste-l pe Gabe!

Winky isi implanta nasul in pamant si ne conduse pe usa din spate a hambarului de mere impleticindu-se in picioarele lui micute si strambe. Stiam ca daduse peste urma lui Gabe pentru ca se indrepta spre grajd in linie dreapta si nu in felul lui obisnuit, ca beat, in zigzag, din cauza ochiului sau orb. Vroiam sa-l opresc dar nu stiam cum – sau de ce. Daca Gabe era cu adevarat un criminal, asa cum sustinea seriful Foster, de ce mai vroiam sa-l protejez?

Winky ne duse la atelierul unde dormea Gabe. Deschise usa cu botul, apoi sari in patul lui Gabe si latra.

— Nu-i aici, spuse seriful dezgustat.

— Nu, dar pun pariu ca tocmai a fost aici, spuse matusa Batty. Aici locuia Gabe, si vezi? Masina de scris si toate celelalte lucruri au disparut.

Nu intelegeam ce facea matusa Batty. De ce acum un minut il ajuta pe Gabe, iar acum il dadea de gol?

Seriful arata spre hainele care se gaseau in apropiere impaturite cu grija pe un scaun.

— Nu sunt astea hainele lui? Nu poate fi departe fara ele.

— Au fost ale lui Sam, am spus eu. I le-am imprumutat lui Gabe pentru ca nu prea avea multe haine de purtat. Le-a lasat aici pentru ca nu e un hot.

— Dar le purta de curand, asa ca desigur inca poarta mirosul lui Gabe, spuse matusa Batty dornica sa ajute. Ii duse una dintre camasi la botul lui Winky, iar micutul caine se umplu iarasi de viata. Latra, apoi sari jos din pat si merse pe urmele lui Gabe care conduceau spre usa din spate a grajdului. Ne conduse in jos pe cararea pe care apucau intotdeauna vacile cand mergeau la pascut, apoi se strecura pe sub gardul de sarma ghimpata si se afunda in padure. Matusa Batty si cu mine trecuram cu usurinta printre sarme, dar serifului Foster ii lua mai mult sa treaca printre fire fara sa nu-si rupa pantalonii. Winky se intoarse si-l astepta rabdator de cealalta parte.

— Nu ti-am spus ca e un caine de vanatoare desavarsit, domnule serif? Spuse matusa Batty mandra.

Winky latra din nou si porni spre tufisuri. Ne conduse intr-un desis de buruieni si crengi rupte, adanc in padure.

— Mda, arata ca un fel de vizuina, spuse seriful, cu mana pe tocul armei lui. Si pun pariu ca aici se ascunde. Stati la distanta.

Dintr-odata, Winky latra de trei ori, apoi porni spre casa alergand mai repede decat l-am vazut vreodata alergand. Matusa Batty il prinse pe serif de brat.

— Asteapta putin, Dan. Daca as fi in locul tau, eu una nu m-as incumeta sa intru acolo si sa lovesc in toate partile, pentru ca.

— Am spus sa stai la distanta, domnisoara Fowler. Harper stie ca e incoltit si ar putea fi periculos.

— Dar cred ca trebuie sa stii ca Winky a facut o greseala teribila si.

— Amandoua sa stati departe de mine si sa nu va mai amestecati in aceasta operatiune de arestare, spuse el ferm. Arata in spatele cararii spre un pin mare. Duceti-va acolo, nu-mi mai stati in drum.

— Mai bine facem ce ne spune omul asta, spuse matusa Batty ridicand din umeri.

— Dar Gabe este.?

— Ai incredere in mine, papusa. Ma trase dupa ea pe carare pana ajunseram sub ramurile pinului, asteptand. Seriful Foster isi scoase arma.

— Iesi afara de acolo, Harper, striga el. Stiu ca esti acolo, Nu mai poti scapa. Cand nu se intampla nimic, ridica o creanga de pe jos si incepu sa loveasca cu ea in desis. Nu ingreuna lucrurile mai mult impotrivindu-te arestarii.

Lovi mai tare, mai adanc, si am auzit un fosnet in desis. De la distanta sigura unde ma dusese matusa Batty, am vazut o miscare. O coama de par negru isi facu aparitia, iar seriful Foster scoase un urlet. In secunda cand urla, putoarea ingrozitoare de sconcs ne invalui pe toti.

— Ptiu! Am incercat sa-l previn, spuse matusa Batty, scuturandu-si capul.

Imi parea rau pentru seriful Foster. Putoarea era atat de scarboasa, ca te lasa fara suflare si iti umplea ochii de lacrimi – iar sconcsul apucase sa-l improaste de aproape, inainte sa o ia la fuga in padure. Seriful nu se mai putea opri din tusit si era cat pe ce sa se sufoce, asa ca a trebuit sa-l conducem inapoi spre casa, intrucat ochii ii erau atat de injectati ca nu mai vedea nimic. Cand am ajuns la veranda din spate, i-am dat o galeata cu apa ca sa-si spele ochii cu ea, dar nu aveam de gand sa-l invit in casa duhnind in halul ala.

— Putem sa-ti aducem cada din arama, se oferi matusa Batty. O sa iti pregatesc o baie in suc de rosii. Asta o sa scoata garantat toata duhoarea.

— Nu. Nu. Spuse el, continuand sa scuipe.

— Pai atunci cel putin lasa-ma sa-ti dau un schimb de haine, am spus. Dar el nu stia cum sa se urce mai repede in masina si sa plece de acolo.

— Ar fi trebuit sa ma asculte, spuse matusa Batty in timp ce masina serifului se departa pe drum. Apoi, inainte ca praful ce se ridicase in urma ei sa apuce sa se aseze, ea pufni in ras de parca s-ar fi abtinut cu greu in tot acest timp, ca si cand daca nu si-ar fi dat drumul acum, ar fi explodat. O priveam cu ochii mari.

— Tu l-ai dus la sconcsul acela intentionat, nu-i asa!:

— Eu n-am facut nimic, spuse ea nevinovata ca un copil. Winky l-a dus.

— Dar.

Ea ma mangaie usor pe brat.

— Winky il adora nespus pe Gabe, sa stii.

CAPITOLUL 15

Nu l-am mai vazut in ziua aceea pe seriful Foster. Am asteptat si am privit in zare toata dupa-amiaza, sperand ca Gabe sa se intoarca si sa ne ofere o explicatie, dar se facuse nevazut. Nu avea suficienta incredere in noi, dupa tot acest timp, sa ne spuna cine era si de ce fugea? Presupun ca nu, pentru ca plecase definitiv. Din nou, m-am simtit parasita de tot.

— Unde s-a dus domnul Harper? Intreba Becky in timp ce sedeam cu totii in jurul mesei la cina in seara acelei zile. Cred ca toti eram extrem de constienti de scaunul cel gol al lui Gabe.

— N-a spus nimanui unde se duce, am spus eu. Cred ca s-a dus acolo de unde a venit.

— Adica in cer? Chiar a fost un inger? Intreba Becky.

— Nu, nu a fost un inger. Am inceput eu, dar matusa Batty ma intrerupse.

— Pai, intr-un fel a fost, spuse ea. Ingerii sunt mesageri ai lui Dumnezeu care ne sunt trimisi pentru a ne ajuta oricand avem nevoie. Asta a facut si Gabe. Ne-a ajutat pe toti, nu? A lucrat in livada pentru mamica voastra, mie mi-a reparat acoperisul si l-a facut ca nou, iar pe voi, baieti, v-a invatat sa va jucati baseball, sa inotati si sa prindeti peste, si lui Becky i-a facut leaganul.

— Atunci de ce a plecat de la noi? Intreba Jimmy.

— Presupun ca lucrarea lui aici s-a terminat, spuse matusa Batty. Poate ca Dumnezeu a avut nevoie de ajutorul lui Gabe in alta parte.

— Dar noi mai avem nevoie de el aici! Spuse Jimmy. Am auzit deslusit lacrimile din vocea lui. Exact de asta ma temusem atata – de faptul ca copiii mei aveau sa simta durerea ingrozitoare de a fi abandonati atunci cand a plecat Gabe. Si eu simteam acea durere exact la fel de intens ca si ei.

— Cautati ajutor la persoana gresita, spuse matusa Batty.

Dumnezeu este Cel care ne-a ajutat. El Si-a trimis mesagerul in viata noastra pentru ca a vrut sa stim ca ne putem baza pe El. Dumnezeu este in continuare aici si ne ajuta, chiar daca Gabe a plecat.

Copiii mei nu vroiau sa auda toata vorbaria asta bisericeasca, si nici eu. Eram toti prea raniti ca sa gasim vreo mangaiere la Dumnezeu in acel moment.

— S-se mai intoarce dom-domnul Ha-harper? Intreba Luke.

Matusa Batty parea sa-si dea seama ca vorbele ei alese despre Dumnezeu nu erau indeajuns. Isi petrecu bratele pe dupa Luke, care sedea la masa langa ea, si il imbratisa.

— Asculta, dragule, spuse ea. Gabe ne-a iubit pe toti foarte mult, si i-a placut foarte mult sa fie aici. Nu ne-ar fi parasit decat daca avea un motiv foarte intemeiat s-o faca. Insa daca exista vreo modalitate sa se intoarca intr-o buna zi la noi, cred ca o va face.

Cu cat ma gandeam mai mult la misterul lui Gabe Harper, cu atat eram mai tulburata. Crezusem atat de mult timp ca era chiar Matthew, incat inca mi se parea destul de greu sa-mi scot ideea asta din cap, chiar daca acum stiam cu siguranta ca nu era. Dar de ce ar fi preluat datele lui Matthew? Lasase toate acele povestiri despre tatal lui si despre fratele lui Willie in acel sac, sperand ca aveam sa le gasesc? Vroia sa ma lase sa cred ca era cumnatul meu? Si ce a fost atunci cu piciorul lui ranit? Ajunsese la usa noastra ca un om foarte bolnav – ar fi putut chiar sa moara!

— Si asta nu era un lucru de care sa se fi putut preface.

Dar gandul care ma naucea cel mai tare, gandul care ma facea sa doresc sa inchid toate usile cand mergeam noaptea la culcare, era intrebarea pe care o ridicase seriful – ce se intamplase cu adevaratul Matthew Wyatt? Gabe cunostea probabil raspunsul, daca preluase asupra sa identitatea lui Matthew. Dar de ce trebuise sa fuga din fata serifului daca nu avea nimic de ascuns? Oare chiar putea fi Gabe Harper in stare de. Crima?

Dupa ce-mi dusesem in seara aceea copiii la culcare, am iesit in atelierul din grajd unde obisnuise sa doarma Gabe. Mi-am spus ca trebuia sa adun hainele acelea ale lui Sam pe care le lasase in urma, dar in inima mea cred ca speram sa-l gasesc pe Gabe ascunzandu-se acolo pe undeva. Vroiam sa-mi ofere o explicatie simpla pentru toata nebunia asta. Vroiam sa glumesc pe baza acestei neintelegeri care era. Vroiam sa-l aud razand in timp ce-i povesteam cum salvase Winky intreaga zi si cum il ajutase sa scape de serif. Il vroiam pe Gabe inapoi – vechiul Gabe care lucrase alaturi de mine la tunsul pomilor, la umplerea galetilor cu petrol si la stropitul merilor si ajutand-o pe vitelusa Angel sa vina pe lume – nu Gabe cel periculos pe care mi-l descrisese seriful, care nu dorea nimic altceva decat sa-mi fure livada si inima.

In timp ce sedeam pe marginea patului lui Gabe, ascultand rumegatul molcom al vacilor si fosnetul cailor in boxele lor, stiam cu certitudine un lucru – Gabe reusise intr-adevar sa-mi fure i inima. Plecase si-ni luase inima cu el. Lasase in urma o gaura mare, goala, dureroasa, unde fusese candva inima mea.

M-am ridicat sa plec, luand si hainele dupa care venisem. Stiam ca trebuia sa le ascund din nou in vreun dulap, ca sa nu imi aminteasca de Gabe. Cand m-am intors sa plec, am observat ca usa sobei statea usor intredeschisa. Am lovit-o cu piciorul pentru a o inchide, dar nu vroia sa stea inchisa. Soba ar fi trebuit sa fie curata pe timpul verii, dar nu era. Ceva se afla inauntru.

Am pus hainele pe pat si m-am aplecat sa vad ce anume era. Inauntru zacea unul dintre caietele lui Gabe – de fapt, cel pe care tocmai ma rugase sa i-l cumpar ultima oara cand fusesem in oras.

Unul dintre colturi era parlit, si arata de parca Gabe il varase in Soba in graba, iar apoi aruncase un chibrit aprins pe el. Probabil ca focul se stinsese pentru ca usa nu se inchisese. Am suflat la o parte chibritul ars si hartia parlita, apoi am scos restul caietului din soba.

Gabe il bagase cu fata in jos, si doar cateva foi albe de la sfarsitul caietului arsesera. Puteam citi inca paginile pe care isi asternuse scrisul.

Am dus caietul lui Gabe inapoi in casa, si dupa ce am incuiat toate usile de la ferma, pentru prima oara in viata mea, am luat caietul cu mine la etaj, pentru a citi in pat.

Am inceput sa scriu cand aveam zece ani, pentru ca cuvintele incepusera sa se stivuiasca inauntrul meu si nu aveam alt mod de a le elibera. Toate gandurile si sentimentele mele adunate au explodat pe paginile jurnalelor mele cand am reusit in cele din urma sa le descatusez, sa fac ordine printre ele, sa le inteleg. Scrisul a devenit supapa mea tainica cand presiunea de a ma exprima incepea sa se acumuleze. Si desi nu l-am mentionat niciodata pe tata, si nici nu l-am descris, fiecare cuvant pe care-l scriam avea de a face cu el, avea de a face cu acceptarea persoanei sale. Si a propriei mele persoane.

Tatal meu a fost un avocat robust, lat in umeri, care umbla cu demnitatea unui print si cu beligeranta unui luptator de clasa. Oamenii se fereau de obicei din calea lui cand il vedeau ca apare. Si trebuiau s-o faca – tata nu avea sa se dea la o parte din fata nimanui. Dar nu era un taranoi. Fusese crescut in bogatie si inconjurat de favoruri, poseda maniere impecabile, imbracandu-se pentru cea mai obisnuita dintre ocazii in camasa alba, apretata, si costum negru, cu vesta si cravata. A inceput sa cheleasca de pe la treizeci de ani, dar conduita lui era de asa maniera, incat oamenii i-au considerat chelia a fi o frunte lata, inteleapta. In spatele prezentei sale simple, aproape sobre, se ascundea o personalitate carismatica, magnetizanta, care ii atragea pe oameni la el. Era un om care trebuia respectat, temut si urat.

Ma trag dintr-o lunga succesiune de astfel de barbati. Bunicul meu a fost un judecator proeminent la inalta Curte de Justitie, de asemenea, respectat, temut si urat. Tatal meu m-a insarcinat sa duc mai departe mostenirea familiei, la fel cum bunicul meu il insarcinase pe el sa-si asume pozitia de lider de stat al partidului sau politic. De la mine s-au asteptat sa studiez dreptul, pentru a intra in propriul lor sablon, sa devin partener al prestigioasei lor firme de avocatura. Intr-o buna zi aveam sa preiau conducerea, generand sau infrangand potentiali candidati, mentinand masina politica bine unsa.

Cam pe cand aveam zece ani, mamei mele nu i-a mai fost permis sa se implice in viata mea. Cresterea unui fiu era datoria unui tata. Viata mamei mele consta in a-i crea tatalui meu o imagine buna, in a orchestra sirul nesfarsit de evenimente sociale pe care le impunea pozitia sa, si in a le creste pe cele trei surori ale mele facandu-le adevarate ladies. De asemenea, participa la diferite actiuni sociale – alese cu grija de tata, desigur. Grupul de rugaciune al femeilor nu se numara printre ele.

Tata imi reamintea de asteptarile pe care le avea fata de mine cu fiecare privire, cu fiecare gest, la fiecare suflare. Era un barbat plin de manie, cu o voce rasunatoare care rasuna prin toti peretii si usile casei noastre. Nu prea avea rabdare cu oamenii prosti – iar eu paream cel dintai din acea categorie. Nu m-a abuzat niciodata fizic, nu a recurs niciodata la palmuiri sau ciomageli, indiferent cat de mult le-as fi meritat. In schimb, folosea cuvintele drept cea mai puternica arma a sa – si instrumente ale indeletnicirii sale ca avocat si spirit politic – si le manuia cu o acuratete ucigatoare pentru a ataca, a distruge si a se razbuna. Fie ca se afla in sala rasunatoare de judecata sau la intalnirile politice scaldate in fum de tigara pe care le organiza in biroul sau, tata manevra cuvintele la fel cum un general isi manevra trupele, dispunandu-le in formatie, gata sa-si anihileze inamicul. Nu aveam nici-o posibilitate sa ma apar in fata acestui arsenal al sau.

Nu ca n-as fi avut nimic de spus – cuvintele im umpleau capul. Dar limba imi dadea continuu rateu dupa rateu, ca o bomba cu detonator stricat, lasandu-ma fara aparare in fata intensitatii si a anvergurii puterii sale de tragere. Problema a inceput cand eram in clasa a cincea.

— De ce sunt notele tale la aritmetica mai mici decat ale celorlalti? Se rasti tata in timp ce-mi scruta cu privirea carnetul de note.

— N. nu. S-s.

— Inceteaza! Vorbesti ca un cretin balbait! Tata ma fixa cu privirea sa de avocat in timpul procesului, iar eu nu indrazneam sa privesc in alta parte, nu indrazneam sa plang, imi vari sub nas carnetul de note. Ti-am pus o intrebare!

Cuvintele mi-erau acolo, in minte. Stiam ce voiam sa-i spun. Dar nodurile care mi se invalmaseau prin stomac ca un cuib de serpi imi cuprinsera limba, imobilizand-o.

— E. profe. S-sorul m-meu.

— Vorbeste odata! Ce-i cu tine? Vrei sa creada lunea ca esti imbecil?

Cu cat urla mai tare, cu atat ma balbaiam mai rau, si cu cat ma balbaiam mai rau, cu atat se infuria mai tare. Am inceput sa fiu atat de emotiv, incat problema mea de vorbire aanceput in scurt timp sa depaseasca peretii casei noastre si sa ma urmareasca si la scoala, iar ceilalti baieti incepura sa ma imite si sa ma batjocoreasca. Pedeapsa pe care o primean la scoala nu se putea asemui cu pedeapsa de a sta in fata tatalui meu cand venea seara. Castigarea aprobarii sale devenise unicul meu scop in viata – a pierde aprobarea sa insemna sa imi pierd orice sens. In cele mai bune momente traiam o viata glaciala, incalzindu-ma in caldura plapanda si in razele slabe ale binecuvantarii sale. Pierderea chiar si a acelui soare iernatic, insemna suferirea intunericului frigid, lucru de nesuportat. Am pasit in fata biroului sau, dardaind.

— Din partea vreunui fiu de imigrant ignorant m-as fi putut astepta sa-si foloseasca pumnii, incepu el. Dar nu din partea fiului meu. Mi-am educat in mod corespunzator fiul sa-si foloseasca mintea pentru a-si pune la punct inamicii, reali sau imaginari. Dar poate ca s-a gresit pe undeva. Poate ca nici nu era fiul meu cel care s-a implicat in. Gogomania asta? Nu-si ridicase ochii la mine cand am intrat in incapere, dar acum privirea mi-o pironea pe a mea, in timp ce pronunta ultimele cuvinte. Ma incremeni cu privirea lui.

— Nu, s. sir.

— Vorbeste! Urla el.

— E. eu a-am f-f-fost acela, sir.

— Inceteaza! Stii cat urasc balbaitul asta imbecil al tau! Am incuviintat din cap. Parea sa se multumeasca cu atat. Acum, vrei sa fii asa bun si sa ma lamuresti care a fost cauza comportamentului tau umilitor? Tinea in mana lui ingrijita scrisoarea directorului, care explica in amanunt incidentul.

Cuvintele imi alergau ca nebune prin minte, ca o armata indisciplinata, doborandu-se intre ele, luptandu-se care sa fie rostit mai intai, si sfarsind intr-o confuzie si o zapaceala totala. Doar cateva dintre ele razbira pana pe buzele mele.

— M. m-au bat. Bat-batjocorit.

— Ce? Te-au bat-batjocorit? De ce te-ar bat-batjocori cineva pe tine?

Gura mi se deschise. Buzele incepura a mi se misca. Mi-am poruncit vocii sa graiasca, sa explice, dar nici un sunet nu se facu auzit. Mi se facu greata de ura.

— Dispari din ochii mei, daca ai de gand sa te porti ca un imbecil! Tuna el.

M-am adapostit in baie si am vomitat.

Mai tarziu, cuvintele se purtau de parca marsaluiau pe hartie, aranjandu-se singure in propozitii si fraze. Am compus scrisori in care imi ceream scuze de la baietii pe care-i atacasem, de la profesori, de la director si de la tata. Citam exemple din literatura si istorie pentru a demonstra ca intelegeam nesabuinta cu care ma purtasem. Le ceream umil iertare. Apoi m-am luptat mai rau decat oricand in viata mea, pornind in lunga calatorie inapoi spre castigarea bunavointei tatalui meu, consolandu-ma in taina langa micutul foc al satisfactiei pe care l-am gasit in a scrie.

Am invatat sa nu vorbesc la scoala mai mult decat era necesar. Unii dintre profesori m-au inteles, permitandu-mi sa raman la adapostul sigur al tacerii mele – dar majoritatea nu o faceau. Cei mai multi dintre profesorii mei il cunosteau pe tata si pe bunicul drept niste barbati proeminenti, puternici, care fusesera la randul lor elevii scolii lor private de baieti, de exceptie, si care contribuiau cu sume generoase la fondul lor alumni43. Pentru a compensa limba mea intepenita, am invatat sa scriu, si odata ce ma exprimam pe hartie, puteam citi ceea ce scrisesem fara sa ma balbai. Inarmat cu un dictionar si cu o enciclopedie, arsenalul meu era aproape la fel de performant ca si cel al tatalui meu, chiar daca prezentarile mele erau lipsite de puterea lui de tragere.

Vara dupa ce am absolvit clasa a cincea, a fost una din cele mai fierbinti veri din cate au existat in acea perioada. Tata m-a trimis la ferma matusii si a unchiului meu aflata in partea de sud-a statului, pentru a scapa de aerul fierbinte ce acoperea orasul. Matusa June, sora mai mica a mamei se „maritase ca o nebuna cu unul mult sub categoria ei” si locuia la o ferma impreuna cu sotul ei si cu cinci copii. Dar daca matusa June facuse vreo greseala, eu cu siguranta nu am vazut nici-o dovada ca era asa. Cele trei veri pe care le-am petrecut cu familia lor plina de dragoste si de recunostinta, au fost cele mai fericite luni ale vietii mele. M-am oprit complet din balbaiala. Mi-am petrecut cea mai mare parte din timp devorand cartile de aventuri ale lui Herman Walters, si pentru o vreme imi puteam uita propria incompetenta si dezgustul pe care-l resimteam fata de mine insumi, in timp ce cunosteam triumful impreuna cu eroii lui Walters. Cartile lui m-au purtat in locuri aflate foarte departe de sfera de influenta a tatalui meu. Apoi, intr-un acces rar de incredere in fortele mele proprii, m-am asezat pe veranda umbroasa din spatele casei matusii si unchiului meu, in taraitul greierilor, si am scris singur un roman de aventuri.

In seara cand m-am intors in oras, tata m-a convocat in biroul lui sa-i dau socoteala de ceea ce facusem pe timpul verii. I-am adus caietul meu ticsit cu cuvinte, sperand ca avea sa vorbeasca in locul meu.

— Cu ce te-ai ocupat toata vara? Ma intreba el, fara asprime. I-am aratat caietul meu. Ce-s astea?

— A-am. Scris o poveste. E despre pi-pirati si. Dar el o si citea deja, trecand cu privirea peste prima pagina, trecand la urmatoarea, si la urmatoarea. Tata putea citi foarte repede. Digera The New York Journal, The Boston Globe si The New York Times in fiecare dimineata inainte sa apuc sa-mi mananc sunca si ouale.

— Nu-i decat o prostie ieftina si sentimentala, spuse el, inchizand dintr-o miscare caietul meu cateva clipe mai tarziu. Ar fi trebuit sa stiu ca prostul acela caruia-i spui unchi, te va incuraja la una ca asta.

Se ridica maiestuos din scaunul sau de club si duse povestea mea de aventuri in bucatarie. Cora, bucatareasa noastra, robotea prin incapere lucrand pe branci in timp ce ne pregatea mancarea pe soba uriasa din fonta. Tata apuca in mana lui vanjoasa una dintre ridicatoarele cromate ale sobei si deschise usita.

— Uite, asta facem cu gunoiul.

Am vazut flacarile licarind inauntru si am tipat:

— Nu!

Dar el imi zvarli caietul pe foc fara sa clipeasca, si inchise usita dintr-o miscare scurta. Am alergat afara din bucatarie, stiind ca tata avea sa-mi dispretuiasca lacrimile. De atunci incoace, sunetul inchiderii acelei usite de fonta imi suna la fel de irevocabil in inima. In anii ce au urmat, zaceam adesea in pat diminetile, auzind-o pe Cora trantind acele usite in timp ce atata focul pentru a ne pregati micul dejun, si simteam cum mi se umplu ochii de lacrimi. Scrisul meu era gunoi – o prostie ieftina si sentimentala. Nu am mai scris niciodata fictiune.

Tata nu era intru totul un tiran. Erau momente cand era un om superb, scanteietor, sociabil care atragea oamenii la sine dupa corzile propriilor lor obligatii si nevoi. Oameni importanti cum erau primarul, guvernatorul, precum si diferiti senatori si congresmeni ai statului nostru participau la petrecerile luxuriante pe care le gazduia tata, iar setea cu care tanjeau cu totii dupa aprobarea lui parea la fel de mare ca a mea. Cu totii tanjeam dupa respectul si admiratia lui mai mult decat dupa lumina sau aer, stiind ca doar atunci viata noastra putea avea un sens.

Era posibil sa castig bunavointa tatalui meu, si m-am straduit din toata inima sa o castig. Dar isi impartea cu zgarcenie cuvintele de aprobare ca un avar care renunta cu greu la banutii sai pentru niste derbedei. O acceptare exprimata printr-un mormait; o incuviintare usoara, inciudata a capului ii afisa aprobarea; un zambet abia schitat parea sa apara atunci cand sprancenele lui dese se indreptau pentru cateva clipe iar gura indarjita lua forma unei linii drepte, ferme, in locul obisnuitului mormait cu colturile gurii cazute permanent. Am invatat sa ii recunosc aceste expresii ale laudei, si am cautat sa le castig cu aceeasi perseverenta cu care un calugar cauta sa atinga puritatea.

De vreme ce unica pasiune a tatalui meu, in afara de politica si de sala de judecata, era baseball-ul, am inceput sa practic acest sport cand eram la liceu. Vii sa ma vezi jucand, sir? Am tot exersat eu pronuntia acestor cuvinte iar si iar, tanjind sa-l intreb, dar in cele din urma stiam ca nu aveam sa trec de v. v-vii sau s. s-sa fara sa ma balbai. In schimb, am lasat copii ale programului nostru de joc acolo unde eram sigur ca avea sa le gaseasca. Trecu un sezon intreg, iar activitatea sa ca avocat si manevrele sale politice il tinura ocupat, impiedicandu-l sa vina.

Apoi intr-o zi miraculoasa, a venit. Era ultimul joc obisnuit al echipei noastre in acel sezon, si ne luptam cu rivala scolii noastre pentru titlu. Rivalitatea aceea care data inca din vremea in care tata fusese la scoala, l-a atras afara din biroul sau.

Aproape ca am cazut pe spate de emotie cand l-am vazut pe banca, dar m-am adunat imediat, cand mi-am dat seama ca aceasta era oportunitatea pe care o asteptasem de mult de a-l face mandru de mine. Am jucat mai patimas si mai bine ca niciodata in acea dupa-amiaza, scufundandu-ma parca in iarba cand ma aruncam sa prind o minge joasa; facand un salt nebunesc cu plonjon pentru a salva baza a treia. Dar nu am reusit sa fiu starul acelui meci. Aruncatorul nostru, Paul Abbott, a fost evident, marele star al meciului.

— Aruncatorul acela al vostru e un jucator pe cinste! Spuse tata la cina in seara aceea. Era primul comentariu pe care il rosti cu privire la meci. Am asteptat si alte comentarii, tinandu-mi involuntar respiratia in timp ce el isi taie o bucata de carne de vita si incepu sa o mestece ingandurat. As zice ca mai ai cale lunga pana sa ajungi sa fii la fel de bun ca el.

Cuvinte devastatoare. As fi vrut sa aud macar un singur cuvant de lauda, „Buna treaba ai facut, fiule!” sau „Sunt mandru de tine”, dar cele mai mari eforturi ale mele in baseball se facura praf in fata lui. Nu am mai participat niciodata la selectia pentru echipa. Am pretuit parerea tatalui meu mai presus de oricare alta, si daca el ma considera falimentar, atunci si eu ma vedeam la fel.

In al doilea an la liceu, unul dintre profesorii mei de engleza m-a convins sa incep sa scriu la ziarul scolii.

— Scrii atat de frumos – atat de ireprosabil! Insista el, iar eu i-am sorbit laudele ca un ratacitor in desert care primeste un pahar cu apa. Am scris pentru ziarul scolii – articole atente, curate care nu tradau nimic din mine. Am lucrat ca editor din primul an la liceu si pana in ultimul – cel mai tanar elev al liceului care sa se fi bucurat vreodata de o asemenea onoare. Tata nu a aflat niciodata. Eram ingrozit sa-i spun, ingrozit ca avea sa-mi considere din nou toate eforturile ca fiind gunoi, si sa-mi rapeasca toata demnitatea pe care o simteam cand imi vedeam articolele si numele tiparite.

Cu cat cresteam mai mare, cu atat tata ma tinea tot mai din scurt. Cand am absolvit liceul, viata mea gravita in jurul vietii sale precum o planeta pe orbita ei in jurul soarelui, tinut in captivitate de dorintele sale prin efectul neobosit al personalitatii sale. Spuneam si faceam tot ce dorea el. Aveam sa urmez acelasi colegiu pe care-l urmase el, sa studiez pentru a urma facultatea de drept, iar intr-o buna zi aveam sa-mi fauresc o cariera in politica. Tata a ignorat complet, fara nici-o grija faptul ca cineva care se balbaia in halul in care o faceam eu nu avea nici-o sansa de succes nici in avocatura si nici in politica. Credea ca prin simpla forta a voii lui imi putea transforma limba – doar voia lui castigase intaietate in toate celelalte privinte.

Cursurile de compozitie literara au fost preferatele mele la colegiu, si din nou am scris in secret pentru ziarul scolii. Tata nu a vazut niciodata premiile jurnalistice pe care le-am castigat. Departe de influenta lui, prins de viata emotionanta si provocatoare din campus, am experimentat primele tentative ale increderii in mine insumi. Eram priceput la scris. Aveam o placere imensa sa scriu. Doream sa-mi petrec tot restul vietii facand-o. Uram toate cursurile care ma pregateau pentru facultatea de drept. Ideea de a lua cursuri de oratorie ma umplu de groaza. Si asa ma intorceam la sfarsitul fiecarui an scolar la temuta slujba de vara in biroul de avocatura al tatalui meu, hotarat sa-i explic cat de mult uram ideea de a face dreptul, hotarat sa-i spun adevarul – doream sa trec la clasa de jurnalism.

Cuvintele nu le-am putut rosti niciodata. Parasit pe orbita mea familiara, am inceput sa ma simt ingrozitor la gandul ca l-as fi putut dezamagi. Aveam atat de mare nevoie de aprobarea lui, incat eram gata sa fac orice, sa spun orice pentru a o obtine. Ma intorceam in fiecare toamna la colegiu, si continuam sa ma pregatesc pentru drept.

Am absolvit cu bine. La ceremonia de acordare a diplomelor, am primit incuviintarea aprobatoare cu capul din partea tatalui meu, la fel cum un om mort de foame accepta painea mucegaita – insetand si fiind mai mult decat recunoscator pentru orice faramatura pe care o puteam obtine. Fusesem acceptat la aceeasi facultate de drept unde studiasera si el si bunicul meu. Aveam sa imi incep studiile la toamna.

In vara aceea am lucrat din nou in biroul lor de avocatura, si m-am implicat impreuna cu tata intr-o campanie electorala importanta. Adesea lucram ore suplimentare umpland plicuri la sediul central al partidului. Tata nu m-a chemat niciodata sa fiu si eu martor la manevrele politice secrete care aveau loc in spatele usilor inchise, dar la scurt timp dupa ce am inceput facultatea de drept, m-a condus intr-o seara in camera lui de conferinte plina de fum de tigara. Am fost coplesit la vederea atator persoane importante asezate in jurul mesei, dar cuvintele uimitoare care au curs de pe buzele tatalui meu in seara aceea m-au lasat fara grai.

— Fiul meu este foarte talentat intr-ale scrisului, le spuse el celorlalti barbati. A fost cel mai tanar student care a lucrat vreodata ca editor la ziarul liceului sau, iar articolele lui au castigat diferite premii de jurnalism in colegiu. Cred ca e omul care ne poate ajuta.

A trebuit sa ma sprijin de masa ca sa nu ma prabusesc cu totul. Stia! Tatal meu stiuse in tot acest timp despre faptul ca scriam, si nu era suparat. Dar cand a rostit cuvintele pe care asteptasem o viata intreaga sa le aud, am ramas fara suflare.

— Da, sunt foarte mandru de fiul meu.

Era mandru de mine! A fost pentru prima oara in viata cand tata m-a laudat, si a facut-o in fata colegilor sai. Am zburat atat de aproape de soare, cuibarindu-ma in caldura flatarilor sale, incat lumina lui m-a orbit fata de adevarul care a urmat.

— Avem nevoie de ajutorul tau, fiule.

In urmatoarele ceasuri, tata si apropiatii sai mi-au oferit informatii scandaloase despre unul dintre oponentii lor politici, iar eu am notat totul, ascutindu-mi si slefuindu-mi exprimarea pana deveni o arma letala. De buna voie am devenit ucigasul lor, angajat sa asasinez caracterul inamicului lor.

Doua zile mai tarziu, articolul meu avea sa apara pe niste manifeste care intesara in mod misterios intregul oras. Desigur, tata si membrii partidului sau puteau sa jure pe buna dreptate ca nu ei scrisesera cuvintele acelea blestemate – eu eram autorul. Ca avocati, avusesera grija sa nu fie calomniatori, dar opera mea era o capodopera a insinuarii si a barfei, care a nascut suficiente indoieli in mintea oamenilor, incat sa ii nimiceasca reputatia inamicului lor. Pierdu atat bunul sau nume cat si alegerile de apoi.

Ceea ce facusem m-a ingrozit. Folosisem cuvintele in felul in care o faceau tata si bunicul – corupandu-le pentru a rani, a insela si a distruge oameni. Prostituasem regulile jurnalismului de calitate, deformand si ascunzand adevarul in favoarea puterii. Ma uram. Il uram pe tata. Ii ingaduisem sa ma seduca – sa ma violeze.

Cand am plecat de acasa a doua zi, tata credea ca ma duceam la facultatea de drept cu zece zile mai devreme, pentru a ma instala. Dar eu am fugit sa ma inrolez in armata.

Nu i-am scris pana nu mi-am completat instructia de baza, pana fu mult prea tarziu chiar si pentru tatal sau bunicul meu cel influent sa mai schimbe ceva. N-am vrut sa am nimic a face cu scoala de ofiteri, la care aveam dreptul sa merg din cauza faptului ca absolvisem colegiul. M-am inscris la infanterie impreuna cu baietii de la tara si cu fiii imigrantilor, sperand sa imi pierd urma in marea masa si pe lunga lista a celor inrolati.

La sapte luni dupa inrolarea mea, la 6 aprilie 1917, America i intra in marele razboi. Armata ne-a trimis pe mine si pe prietenii mei in Franta, pentru a sluji in Corpul fortelor expeditionare ale Americii, sub conducerea generalului Pershing. Ne-au pus sa marsaluim prin Paris la 4 iulie, apoi ne-au expediat la taberele de antrenamente pentru a invata realitatile gropilor cu saci de nisip si a transeelor noroioase – conditii pe care aveam sa le experimentam curand pe frontul de vest.

Mi-au incredintat o pusca Springfield de calibru O, 3 pentru a ma razboi cu inamicul, dar nu mi-au dat nici-o arma pentru disperare si pentru distrugerile provocate de razboi – nici-o aparare in fata realitatilor diviziilor decapitate si risipite ca niste papusi stricate, in fata oraselor si padurilor transformate in moloz si cioturi carbonizate, in fata copiilor care mureau de foame. Am indurat oroarea de a privi vieti de oameni – barbati pe care ii cunosteam si pe care ii iubeam – transformate in „forte” impersonale, sacrificate in numele obiectivelor militare. Stiam ca as fi putut sa ma lupt cu toate aceste imagini intr-o oarecare masura daca as fi scris despre ele, dar eu comisesem crima prin cuvintele mele, iar acum trebuia sa suport pedeapsa completa pentru crima pe care o savarsisem. Aveam sa-mi ispasesc pacatele in batalia de la Cantigny, din 28 mai 1918, la Beleau Wood din 4 in 26 iunie, si la St. Mihiel din 12 septembrie. Acolo se sfarsea povestea lui Gabe. O lectura tulburatoare inainte de culcare. Adaugata la toate cate se petrecusera in ziua aceea, n-am reusit sa inchid un ochi.

Dimineata devreme am coborat tiptil in bucatarie pentru a fierbe o oala cu cafea. Aerul toamnei era racoros, o vreme perfecta pentru a imbujora merele mele, dar ma facu sa tremur la gandul Ca iarna era aproape. Am aruncat cateva lemne in soba pentru a face focul, si in timp ce am inchis usita de fonta a sobei, m-am gandit la povestirea lui Gabe.

Probabil ca ma auzise si pe mine in fiecare dimineata trantind usita in timp ce zacuse in camera mea de oaspeti. Iar daca povestea pe care o citisem noaptea trecuta era adevarata, sunetul ei trebuie sa-i fi ridicat in memorie amintiri dureroase. Mi-am amintit de modul cum Gabe plansese dupa tatal lui in noaptea cand febra lui crescuse si cum cersise iertarea acestuia. Am simtit cum ochii mi se umplura de lacrimi, amintindu-mi cum il parasisem si eu furioasa pe tata.

Chiar atunci se deschise usa camerei de oaspeti, si aparu matusa Batty. Purta jerseul galben ca si canarul peste camasa de noapte, iar parul ii era ciufulit. Probabil ca si eu aratam la fel de ravasita si cu ochii impaienjeniti, pentru ca se apropie si se opri langa scaunul meu pentru a ma imbratisa, odihnindu-si obrazul pe parul meu.

— Nici eu n-am dormit-prea bine, papusa, spuse ea. Mi-am petrecut toata noaptea rugandu-ma pentru sarmanul baiat, m-am rugat ca oricare ar fi lucrul cu care se va fi razboind, Dumnezeu sa-l ajute sa faca ceea ce trebuie.

Mi-am dat seama ca matusa Batty nu stia inca nimic despre Gabe. Nu-i impartasisem ce spusese seriful Foster. Nu reusisem sa ma conving sa rostesc cu voce tare acele cuvinte cu o zi inainte. Dar Gabe ii furase si inima matusii Batty. Avea si ea dreptul sa stie adevarul despre el.

— Mai bine iei un loc, matusa Batty. Trebuie sa-ti spun ceva.

Isi turna in tacere o ceasca de cafea, apoi se aseza de cealalta parte a mesei, amestecand zaharul din ceasca cu o lingurita.

Am luat adanc aer in piept, cum obisnuia sa faca Gabe cand se pregatea sa-i oblojesc piciorul. Probabil ca toate ranile aveau sa se deschida larg diin nou, odata ce pronuntam acele cuvinte.

— Seriful mi-a spus ca Gabe s-a folosit de numele lui Matthew si de identitatea lui cand locuia la Chicago. Se pare ca Gabe stia totul despre Matthew – ziua lui de nastere, si numele parintilor sai, si tot restul. Iarr eu eram convinsa ca era Matthew.

— Nu, doar nu ti-am spus ca nu e? Matthew si-a pierdut varful degetului cand era copil, si arata intotdeauna atat de urat. Gabii avea maini foarte frumoase, nu-i asa?

Am privit tablia mesei, incercand in zadar sa imi sterg imaginea mainilor lui Gabe din minte.

— Politia are suspiciuni, matusa Batty. Vor sa stie ce s-a intamplat cu adevaratul Matthew. A disparut, iar ei cred ca Gabe are de-a face cu asta. Mi-am bagat nasul in sacul lui Gabe si am citit cateva dintre povestirile lui in timp ce zacea la pat, iar seriful avea dreptate – stie totul despre Matthew Wyatt. A scris despre cum s-a spart gheata cu Willie si a murit. Si l-a descris cu acuratete pe Frank Wyatt. Stia pana si faptul ca Frank nu era tatal adevarat al lui Matthew.

Matusa Batty cantari o clipa spusele mele, inainte sa spuna:

— Poate ca s-a intalnit pe undeva cu Matthew. Poate ca chiar Matthew i-a spus lui Gabe toate astea.

— Dar de ce i-ar fura Gabe numele lui Matthew si identitatea? Seriful Foster si cu domnul Wakefield cred ca a venit aici ca sa-mi fure livada.

Ea-si scutura capul.

— Nu cred. Gabe nu a pretins niciodata ca e Matthew cat timp a locuit aici. Ne-a spus ca era Gabriel Harper, un scriitor. Si chiar era scriitor. M-a lasat sa citesc cateva dintre scrierile lui. Ce sa faca un jurnalist din Chicago cu o livada?

— Am mai gasit una dintre povestirile lui aseara, i-am spus. A incercat s-o arda in soba din atelier, dar focul nu s-a aprins. Probabil ca a scris-o in ultimele doua saptamani, pentru ca numai ce i-am cumparat caietul acela. Povestea asta spune ca tatal lui a fost un avocat renumit de la oras, care a vrut sa-l faca si pe el avocat. Dar Gabe dorea sa fie scriitor asa ca a fugit de acasa si s-a inrolat in armata. Nu stiu daca de data asta spune adevarul sau nu.

Matusa Batty ofta.

— Candva am scris despre cum e sa fii capturat de canibalii din junglele africane, si nici macar n-am pus vreodata piciorul in Africa – cu atat mai putin sa fi intalnit vreun om dornic sa ma manance.

— Nu-mi doresc decat sa stiu care este adevarul, atat. N-ar fi putut Gabe sa ne spuna macar noua adevarul?

Matusa Batty ma studie indelung, mainile ei cuprinzand ceasca de cafea.

— Esti indragostita de Gabe, nu-i asa, papusa?

— Nu. Da. Nu stiu!

— Si el te iubeste.

— De unde stii?

— La fel cum stiu ca tu il iubesti – este scris pe fetele voastre. V-am vazut pe amandoi cum ati incercat sa va impotriviti acestui lucru. Dar nu te poti impotrivi unei forte atat de puternice cum este dragostea. Walter si cu mine am incercat si am esuat in mod lamentabil. Stiu ca Gabe trebuie sa fi avut un motiv foarte intemeiat care sa-l sileasca sa plece de la tine in felul in care a facut-o.

— Cu siguranta mi-ar fi de ajutor daca as sti care este acel motiv. Nu am vrut sa-l iubesc, matusa Batty, pentru ca m-am temut atat de tare ca s-ar putea intampla una ca asta. Dumnezeu continua sa ma tachineze, oferindu-mi lucrul dupa care tanjesc, ca apoi sa mi-l smulga iar de sub nas. Mamica mea avea dreptate. Spunea ca dragostea e exact ca vata de zahar. Promite atatea, si cand incerci sa-i simti savoarea, nu mai ramane nimic. Dar presupun ca nu ma numar printre cei norocosi, pentru ca in acest moment dragostea are un gust destul de amar pentru mine.

M-am gandit la asta toata noaptea, si am ajuns la concluzia probabil Dumnezeu ma pedepseste pentru ca am mintit.

Matusa Batty ma privea de parca nu-i venea sa creada ca eu as fi fost capabila sa mint.

— Despre ce anume ai mintit, papusa?

Increderea pe care o avea in mine imi impunse constiinta la fel cum ar fi facut-o un stup de viespi manioase. Stiam ca venise timpul sa incep sa scot adevarul la iveala.

— Despre tot! Am mintit inca de cand am coborat din tren in Deer Springs cu zece ani in urma. Seriful Foster spunea ca Gabe m-a mintit pentru a-mi fura livada, iar daca e adevarat, atunci este exact ce merit, pentru ca si eu am facut exact acelasi lucru. L-am facut pe Sam sa creada ca-l iubesc ca sa pot fi si eu acasa aici. Nici lui nu i-am spus niciodata adevarul despre mine. Sunt o impostoare, la fel ca Gabe. Iar acum Gabe imi plateste cu aceeasi moneda, pentru tot ce-am facut.

PARTEA a VIII-a.

POVESTEA ELIZEI.

New Orleans, 1904 „Cu totii suntem niste straini intr-o tara straina, tanjind sa fim acasa, dar fara sa stim prea bine ce anume sau unde este acasa. Il intrezarim uneori in visele noastre, sau cand pasim dupa colt, si dintr-odata descoperim o ciudata si dulce familiaritate, care dispare la fel de repede cum a si aparut.”

MADELEINE L'ENGLE.

CAPITOLUL 16

Cea mai limpede amintire pe care o am despre mamica mea este din ziua cand m-a dus la circ, si aveam cam aceeasi varsta pe care o are si Becky Jean a mea. Nu mai fuseseram niciodata undeva inainte de ziua aceea – doar pana la magazinul de la colt si inapoi, sau din cand in cand la biserica cea mare din blocul alaturat. Si asta pentru ca mamica mea era foarte bolnava. In cele mai multe zile ma jucam de una singura in camera noastra sau priveam oamenii trecand pe strada pe sub geamul meu in timp ce mami dormea, iar eu asteptam sa se trezeasca si sa-mi pregateasca ceva de mancare. Ea nu prea putea manca, si slabise foarte mult. Statea sprijinita pe perne in pat, sorbindu-si medicamentul in timp ce ma privea mancand, iar uneori o lacrima mare, argintie, i se rostogolea pe obraz.

In saptamana dinainte sa mergem la circ, mami incepuse sa aiba cosmaruri. Se trezea tipand ca vede serpi in camera noastra si creaturi ingrozitoare misunand pe pereti, si m-a speriat atat de rau, incat am inceput sa am si eu cosmaruri. Dar cand ne-am dus la circ, s-a sculat mult mai devreme din pat decat de obicei, si si-a turnat un pahar de medicament si mi-a spus:

— Ce-ar fi sa mergem amandoua la circ, iubito? N-am uitat niciodata sunetul de catifea al vocii mamei mele, in felul rar si usor taraganat in care vorbea.

— Ce-i ala circ? Am intrebat eu.

Ochii i se umplura de lacrimi cand imi atinse obrazul cu palma.

— Saracuta si dulcea mea iubita. Tu nici macar nu stii ce-i ala circ. Se intoarse si isi aprinse o tigara, apoi traversa incaperea pana la lada ei veche. Adoram dupa-amiezele pe care le petreceam impreuna, cand deschidea lada aceea si isi scotea toate costumele faimoase si stralucitoare. Erau facute din material moale, matasos si acoperite peste tot cu paiete, sclipiri si pene. Intr-unul dintre sertare, mami pastra o mica diadema din argint, un fel de coroana miniaturala care stralucea batuta toata cu diamante false. Ori de cate ori eram trista, mami scotea coronita si ma lasa sa o port. O scoase si in dimineata aceea, si mi-o puse pe cap.

— Ingerasul meu, sopti ea.

Intr-unul din compartimentele din lada ei se gaseau partituri, ingalbenite si sifonate de vreme. Mana mamei tremura in timp ce scormonea prin sertar, cautand ceva. Am suflat scrumul de tigara ce-i cadea pe pagini, temandu-ma ca avea sa le dea foc. Cand nu gasi ceea ce cauta in acel sertar, il deschise pe urmatorul, scotand o mana plina de programe decolorate.

— Uite, vezi? Asta-s eu, iubito. Yvette Dupre. Privighetoarea ingerilor.

Am privit multa vreme poza mamei mele imvesmantata intr-o rochie lunga, stralucitoare. Parul ei rosu il avea strans intr-un coc, cu coronita argintie cuibarita chiar in varf. Fusese foarte frumoasa, inainte sa se imbolnaveasca.

Mama intoarse pagina pentru a-mi arata alte poze – un barbat zambitor cu joben si baston, un om caraghios cu o papusa uriasa in brate.

— Pe vremuri cantam in turnee muzicale, spuse ea. Asa l-am cunoscut pe taticul tau.

Am dat din cap ca si cand as fi inteles, dar nu intelegeam nimic. Ea dadu fumul afara, apoi scormoni prin teancul de programe pana gasi poza cu un grup de barbati, imbracati toti in haine caraghioase.

— El e Henri – taticul tau – chiar acela. Aratosul Henri Gerard.

Am incercat sa vad mai bine, dar poza era atat de mica, incat nu-mi dadeam seama cum arata la fata. Mama mai sorbi o gura din medicamentul ei, apoi ramase multa vreme cu privirea pierduta, cu ochii goi si intunecati, cu buzele foarte palide. Nu mai era nici-o urma de viata pe fata ei, iar asta ma speria. Uneori parea sa nu-si aminteasca cine eram.

I-am atins mana.

— Mami? Degetele ii erau la fel de reci ca si gratiile de la radiatorul nostru cand era oprit.

In cele din urma isi intoarse privirea spre mine, apoi spre programele din fata ei. Arata de parca tocmai s-ar fi trezit, si nu avea nici cea mai mica idee cine era sau cum ajunsese acolo.

— Mami? Am spus din nou, tragand-o de maneca.

— Hmm?

— Aici mergem astazi? Am aratat spre unul dintre prospecte.

— Nu, iubito. Mergem la circ. Dintr-odata redeveni plina de viata, amintindu-si, asa ca incepu sa caute printre programe pana cand gasi ceea ce dorea. Avea un model elegant pe margini si era scris cu litere rosii care se decolorasera intr-un roz invechit. Mama arata spre poza din fata. Vezi aici? Asta e un elefant, iubito. Stiu ca n-ai mai vazut niciodata pana acum un elefant, sunt niste animale tare uriase! Vezi cat de mica pare femeia de langa el?

Capul elefantului arata ca un sarpe. Am simtit cum mi se face frica.

— O sa ma manance?

— Vai, nu, iubito. Ma faci sa rad. Si-i vezi pe clovnii astia? Si ei o sa te faca sa razi. Si o sa vezi oameni care se dau pe niste leagane micute de tot, sus prin aer, ca niste maimute, si. Stiu ca o sa-ti placa toate astea. Mai lua doua guri din doctoria ei, golind paharul. Cand il aseza jos si-si stinse tigara, m-am cuibarit la ea in brate. Mama ma stranse tare la piept, tinandu-ma mai strans decat mi-amintesc sa ma fi tinut vreodata, de parca ni s-ar intampla ceva ingrozitor la amandoua daca imi dadea drumul.

— Stii ca te iubesc, nu-i asa, iubito? Sopti ea. Stii ca vreau sa fiu o mamica mai buna, dar. Intelegi ca eu. Nu ma simt bine?

— Da, mami. De fapt, uneori era atat de slabita si de nesigura, incat abia daca putea merge si pana la magazinul din colt dupa mancare si medicament. Saptamana dinainte, cazuse in timp ce urca scarile spre odaita noastra, iar femeia care se ingrijea de pensiune tipase si iar tipase la ea. A spus ca ar fi aruncat-o demult pe mama in strada unde-i era locul, daca nu as fi fost eu. Am incercat din rasputeri s-o pun din nou pe mama pe picioare, dar nu puteam singura. In cele din urma, unul dintre ceilalti chiriasi, un prieten de-al mamei, a venit si a ajutat-o sa ajunga in camera noastra. Nu-mi placea barbatul acela. Avea par foarte negru si aspru, vorbea intr-o limba straina cu mama si mirosea a peste. Dar a ajutat-o in ziua aceea sa ajunga in pat si dupa aceea, ea a dormit multa, multa vreme.

Da, stiam ca mamica mea era foarte bolnava. Medicamentul o facea sa se simta mai bine, mai puternica, pentru putina vreme. Radea si uneori chiar canta, ca un inger, dar cand se golea sticla cu lichidul acela de culoarea chihlimbarului, mama devenea somnoroasa si fara vlaga si abia daca mai putea vorbi din nou.

— Stii ca te iubesc, nu-i asa, iubito? Sopti ea din nou. Daca nu te-as iubi atat de mult, nu te-as duce la circ dupa-masa, nu?

Ne-am imbracat amandoua cu hainele noastre de duminica, iar mama imi puse coronita pe cap, fixand-o bine de tot in carliontii mei blonzi cu ace de par, ca sa nu-mi cada. Ma simteam ca o printesa. Mama lua o ultima doza de medicament sa se intareasca, apoi turna restul in sticluta argintie si plata pe care obisnuia sa o poarte in poseta. Ne-am dus tinandu-ne de mana pana la colt unde oprea tramvaiul, apoi am mers cu el multa, multa vreme. Cand am coborat in cele din urma, am mai mers putin pana am dat cu ochii in fata noastra de un cort imens, vargat si am auzit acordurile armonioase ale unei flasnete si freamatul plin de viata al multor voci.

Urmatoarele cateva ore au fost cele mai frumoase pe care le-am petrecut vreodata cu mama. Rareori am vazut-o atat de fericita si plina de viata, razand si aratand spre toate imaginile ciudate din arena din mijloc si din partile laterale. Cand a vazut cat de mult ma fascina vata de zahar, mi-a dat un banut sa-mi cumpar si eu niste vata de zahar. Era lipicioasa si dulce pe buzele mele, dar cand m-am asteptat sa simt puful acela pe limba, disparu. Am inceput sa plang, crezand ca eu am gresit cu ceva.

— Unde a disparut, mami?

— O, iubito, imi pare rau. Ar fi trebuit sa te avertizez inainte. Se topeste cand ajunge in gurita ta. Asta face vata de zahar, ingenunche in fata mea pentru a-mi sterge lacrimile cu batista ei. Zambetul ii pieri si pentru o clipa a avut o privire inspaimantatoare, pierduta. Iar cand vei mai creste putin, vei descoperi ca la fel este si dragostea – la fel ca vata de zahar. Gura iti va inseta dupa ea, si iti va promite multe lucruri, dar cand o vei incerca si vei dori sa te bucuri de pe urma dragostei, nu vei mai gasi nimic. Doar un gust dulce, care va mai persista o vreme – si asta daca esti dintre cei norocosi.

Mi-amintesc ca circul m-a uimit in acea zi, dar sincer, nu-mi mai pot aminti magia acelor clipe. In anii care au urmat am vazut realitatea din spatele scenei false – zambetele vopsite de pe fetele clovnilor, scamatoriile care nu erau nici pe departe scamatorii odata ce le cunosteai trucul – iar dupa aceea, tot ce avea legatura cu circul mi-a parut fals si ieftin. Chiar si tigrul care manca oameni, care ma speriase atat de rau in acea prima zi, s-a dovedit la fel de inofensiv ca si imparateasa Estera sau Arabella.

Ce-mi amintesc de la acea prima excursie la circ a fost faptul ca se intamplau atat de multe lucruri deodata pe cele trei arene, ca nu stiam unde sa privesc mai intai. Nu vroiam sa-mi scape nimic, asa ca intrebam mereu:

— Unde te uitii acum, mami? La care dintre ei?

Imi amintesc muzica fanfarei, agitatia neobosita si rasul cristalin al mamiciii mele. Imi amintesc cum a icnit cand am crezut ca va cadea unul dintre acrobatii aerieni, si cum ne-am acoperit amandoua ochii, iar apoi a tras cu privirea printre degete, ca sa vada daca a cazut sau nu pana la urma. Dar ce mi-a ramas cel mai viu in minte a fost modul misterios in care mama se tot uita la mine, cu ochii ei tristi, cenusii, si cum imi tot atingea parul sau obrazul cu mana ei rece ca gheata, spunandu-mi:

— Stii ca te iubesc, nu-i asa, iubito?

Cand s-a incheiat reprezentatia, am ramas pe bancute ascultand muzica pe care o canta formatia, pana cand cortul aproape s-a golit. Si sticla de doctorii a mamei se golise. Am vazut-o ridicand stiicluta ei argintie cat putu de sus pentru a putea sorbi si ultima picatura din ea. Apoi isi scoase pudriera si rujul si isi vopsi buzele purpurii, presandu-le apoi cu o bucatica de hartie igienica pe care o scosese din poseta.

— Uite un sarut pentru tine, sa-l pastrezi, iubito. Am varat in buzunar bucatica fragila de hartie si am pastrat multa, multa vreme imprimeul buzelor ei – pana cand in cele din urma s-a deteriorat hartia cu totul.

Imediat ce s-a oprit muzica, angajatii circului au patruns in cort, facand o galagie extraordinara in timp ce incepura sa demonteze bancutele si toate dispozitivele de la circ. Mama se ridica in picioare si iami lua mana intr-a ei.

— Eliza Rose Geirard, a sosit timpul sa-ti intalnesti tatal.

Am trecut printre zonele demarcate ale circului, acum goale, iar cand am iesit afara, am fost surprinsa sa vad toate baracile demontate deja. Corturile laterale, cabina unde se facea vata de zahar, cortul cu animalele, chiar sii casele de bilete disparusera, lasand pamantul gol, batatorit in locul unde fusesera toate lucrurile acelea fermecatoare. Mama ma conduse prin spatele cortului cel mare la unul mai mic, unde un grup de interpreti de circ vorbeau si radeau in timp ce isi schimbau costumele imbracandu-se cu haine obisnuite.

Atunci mami a aratat spre cel care era taticul meu. Avea un par stralucitor de rosu care-i statea in toate partile si Un nas rosu, bulbos, care se asorta cu parul. Purta niste pantaloni labartati, stofa ecosez, cu bretele prinse cu nasturi, si o pereche de pantofi ce pareau de-un kilometru. Era clovn. Un bufon ridicol la Circul fratilor Bennett.

Tata sedea pe un scaun in fata unei oglinzi, vorbind incet cu un alt barbat, in timp ce-si indeparta machiajul alb si zambetul exagerat de pe fata. Dar se opri – incremeni ar fi cuvantul corect – cand isi ridica privirea si dadu cu ochii de mama.

— Buna, Henri, spuse ea. Mami era singura persoana pe care am auzit-o vreodata pronuntand numele lui tati pe franceza. Toti ceilalti il numeau Henry.

— Yvette? Parea uimit si deloc sigur ca era intr-adevar ea. Imi amintesc cat de diferit arata mami pe vremea cand o numeau Privighetoarea ingerilor, inainte sa se imbolnaveasca asa rau si sa aiba nevoie de sticle intregi de doctorii. Nici nu era de mirare ca tati nu a recunoscut-o, la cat de slaba era acum.

Mama isi trecu mana prin par, de parca l-ar fi putut umfla si sa-l faca din nou frumos, de parca ar fi vrut sa-l mai fi purtat ridicat in coc, deasupra capului, asa ca in poza.

— Nu-ti mai cunosti propria nevasta, Henri? Spuse ea razand usor. Sau pe fetita ta?

Tati privi spre un alt barbat, apoi inapoi la mami inainte sa priveasca in alta parte. Obrajii i se inrosira aproape la fel de tare ca si parul. Celalalt barbat isi zvarli costumul intr-o lada si disparu, ca prin farmec parca. Tati se chinui putin sa-si scoata nasul si peruca, apoi isi sterse si ultimele dare de machiaj cu un prosop, inainte sa imi arunce in fine o privire. Incerca sa zambeasca.

— A, a crescut de cand am vazut-o ultima oara.

— Asa as spune si eu. Ai fost plecat mai bine de doi ani, Henri. Va implini cinci ani la urmatoarea aniversare, nu, iubito?

Nu i-am raspuns. Pur si simplu priveam iar si iar la strainul care era taticul meu. Acum ca-si indepartase tot machiajul, credeam ca era cel mai atragator barbat din cati am vazut – atat de diferit de toti barbatii care veneau la pensiunea noastra N viziteze pe mami si sa-i aduca medicamentul. Avea parul negru stralucitor, si-l purta lins si dat pe spate pe sub peruca lui, umerii ii pareau foarte largi, torsul rigid, drept si musculos pe sub imbracamintea lui bizara. Inca nu se miscase de pe locul unde sezuse cand ne-am apropiat de el.

— Ce doresti, Yvette? Intreba el. Nu ai primit banii pe care i-am trimis? Dintr-un motiv pe care nu-l intelegeam, parea speriat de noi.

— Putem merge undeva sa vorbim, Henri? Mi-ar prinde bine o tigara.

Tati se ridica si-si dezbraca costumul si pantofii cei caraghiosi indesand totul intr-unul din geamantanele din sifonier. Avea maiou si o pereche de pantaloni obisnuiti dedesubt. Nu rosti nici un cuvant in timp ce-si imbraca jacheta si pantofii de strada si ne conduse prin iarba batatorita spre un lung sir de vagoane, parcate pe o linie de rezerva, la marginea campului. Se facuse noapte, si trecuse cu mult de ora mea de culcare. Nu-mi amintesc prea multe din cele cate s-au intamplat dupa aceea pentru ca eram atat de istovita dupa toate emotiile traite la circ, ca m-am ghemuit in cuseta ravasita a tatalui meu si am adormit imediat, in timp ce mami si tati isi fumau tigarile si povesteau impartind o sticla de medicament.

Micul compartiment de tren era intunecat cand m-am trezit. Nu stiam unde ma aflam. Am inceput sa plang de frica, iar mami aparu din intuneric si ma lua in brate.

— Stii ca te iubesc mai mult decat orice in toata lumea asta, nu-i asa, iubito? Sopti ea.

Am incuviintat cu capul si m-am lasat apoi pe umarul ei dezgolit. Ma inveli intr-o patura, apoi ma puse inapoi pe bancheta de langa masa plianta unde sezusera mai devreme ea si tati.

— Culca-te acum, iubito. Respiratia ii mirosea a doctorie cand, ma saruta. M-am culcat la loc.

Apoi ma trezi suieratul unei locomotive. M-am ridicat in sezut si am privit in jur la incaperea scaldata in razele lunii. In loc de peretii familiari, cu tencuiala crapata de la pensiune, am vazut peretii intunecati, captusiti cu lemn ai compartimentului de tren.

O scrumiera plina ochi si o sticla goala din doctoria lui mami zaceau pe masa langa doua pahare naclaite. Jacheta taticului meu atarna de un cuier prins de usa, dar restul hainelor sale zaceau intr-un morman pe jos. Vagonul se clatina dintr-odata, apoi incepu sa inainteze incet.

Am privit in jur, cautandu-o pe mama, dar numai tata zacea lat in patul mototolit. Capul si un brat ce atarna din pat era tot ce se vedea din asternuturi. Sticla si paharele de pe masa incepura sa zornaie si sa se loveasca intre ele, apoi intreaga incapere incepu sa legene intr-o parte si-n alta, pe masura ce trenul prindea viteza.

— Mami? Mami, unde esti? Am strigat eu. Ori de cate ori ma trezeam singura in camera noastra de la pensiune, mami venea repede in fuga de undeva de jos, de indata ce o strigam. Dar de data asta nu veni. Fluierul locomotivei chiui din nou, un sunet tanguitor, jalnic.

— Mami! Am inceput eu sa plang.

Tati gemu si se ridica incet in sezut. Privi in jur ametit, apoi ramase cu gura cascata, nevenindu-i sa-si creada ochilor cand ma vazu.

— Ce mama.! Ce cauti tu aici? Unde-i Yvette? Yvette!

Dar era inutil pentru noi amandoi sa o mai strigam. Mama nu avea unde sa se fi ascuns in nisa aceea minuscula. Am vazut groaza intiparita in ochii tatalui meu, la fel cum o vazusem si in seara dinainte. Incerca sa coboare din pat, invelindu-se in cearsaf, dar miscarile trenului, care acum gonea cu toata viteza, il facu nesigur pe picioare. Cazu din nou in pat.

— O, Doamne. Mormai el. Yvette, cum ai putut?

— Unde e mamica mea? Suspinam eu.

Tati isi freca obrajii cu mainile, apoi isi ridica incet capul.

— Ne-a parasit. A plecat.

Eram prea mica pentru a intelege ce inseamna moartea pe atunci, dar un an mai tarziu, cand Carlo a cazut de pe sarma de sus si a murit, am auzit-o pe sotia lui Bianca tanguindu-se plangand:

— A plecat. A plecat. Cum a putut sa ma paraseasca, si striga catre Dumnezeu la fel cum o facuse si tati in acea dintai dimineata, si am inteles in cele din urma ca mami murise din cauza bolii ingrozitoare. Disparuse, si nu aveam s-o mai vad niciodata, la fel ca si Carlo. Caravana circului pornise spre urmatorul oras, fara a pastra urma vreunuia dintre ei.

Chiar mai tarziu, cand am invatat cate ceva despre rai intr-o biserica luterana din Lima, Ohio, stiam ca Isus o tinea pe mami in siguranta in bratele Sale. M-am simtit usurata sa aflu ca nu avea sa mai fie niciodata bolnava sau sa mearga impleticindu-se. Dar in acea prima dimineata ingrozitoare, in timp ce tati zacea cu capul in maini plangand dupa ea, tot ce-am putut face a fost sa plang cu el si sa strang tare la piept coronita argintie a lui mami, care imi cazuse de pe cap in timpul noptii.

Tati nu avea nici cea mai mica idee ce sa faca cu mine. In primele trei zile, abia daca imi arunca vreo privire, ce sa mai vorbim sa ma ia in brate sau sa ma consoleze.

— Tine. Mananca, spunea, si-mi intindea o farfurie cu mancare peste masa, impingandu-mi-o cu un singur deget. Cu propria lui farfurie iesea afara pe treapta vagonului cu spatele la mine. Dormeam pe bancheta in timp ce trenul huruia si gonea prin noapte, apoi ingenuncheam pe aceeasi bancheta si priveam pe geam la fermele, padurile si orasele ce alergau pe langa noi in lumina rasaritului.

Cand oprea trenul, vedeam orasul de corturi inaltandu-se undeva intr-o zona golasa, sau pe campul vreunui fermier.

— Stai aici, imi spunea tati in fiecare dimineata pe un ton manios in timp ce pleca pentru reprezentatia sa ca si clovn, pentru a-si imbraca costumul si a-si pune machiajul. Stiam ca pe-afara erau probabil tigri si elefanti cu capete care aratau ca si serpii si eu eram prea ingrozita pentru a pleca din vagon. Multumesc lui Dumnezeu ca in cele din urma matusa Aluna s-a indurat de mine, altfel nu stiu ce s-ar fi ales de mine. Se intampla sa treaca pe acolo intr-o dimineata si sa ma zareasca pe geam, chiar cand tati se pregatea sa plece.

— Doamne Dumnezeule, Henry! Spuse ea cu vocea ei pitigaiata, de pitic.

— Nu poti tine copila asta inchisa aici tot restul vietii ei! E o fiinta umana vie, un suflet de om! Si inca sange din sangele tau, pe deasupra!

— Trebuie sa ma ajuti, Alunita, o implora tati. Habar n-am ce sa fac cu ea. Sau ce-i trebuie.

— Pai, inainte de toate ii trebuie putina dragoste, din cand in cand, la fel cum ne trebuie la toti. Matusa Aluna se cocota pe bancheta langa mine si ma lua in bratele ei indesate. Nu era mai inalta ca mine, o faptura minuscula cu corp de femeie, cu ruj si fard pe fata. O straina cu un aspect atat de grotesc m-ar fi inspaimantat de moarte daca nu mi-ar fi fost atat de dor de mami. Tanjind dupa mangaiere, am strans-o tare pe Aluna si am inceput sa plang.

— Vezi, Henry? Spuse ea. Vezi? Asta-i tot ce-i trebuie copilei. Putina dragoste.

— Mama ei a plecat, Alunita, si habar n-am ce sa fac cu ea. Nu vrei sa te ocupi tu de ea in locul meu?

— Sa ma ocup? Dar e fiica ta!

— Stiu doar ca e fiica mea, spuse tati imbufnat, dar n-am loc aici pentru ea, si nici in viata mea nu am loc.

— Ai mai mult spatiu aici la tine decat am eu in vagonul meu de dormit. Vrei sa o inghesui acolo fara lumina si aer si o gramada de femei ingramadite pana-n tavan?

— Nu vreau s-o vad deloc pe-aici, spuse el, umbland incoace si-ncolo prin spatiul ingust. Un circ nu este un loc unde sa cresti un copil.

— Lazlo si Sylvia au copii, si la fel si.

— Nu la asta ma refer. Stiu ca mai sunt copii aici, dar toti au crescut pentru a face mai tarziu circ – s-au casatorit cu altii ca ei.

— Nu vreau ca ea sa aiba o viata ca a mamei ei sau ca a mea. Vreau sa aiba o viata adevarata, nu una petrecuta pe drumuri zece luni pe an, si sa traiasca mereu cu geamantanul deschis.

Matusa Aluna ma mangaie pe crestet.

— Viata aceea nu ii va pica din cer, Henry. Tu va trebui sa i-o oferi.

— Nu pot! Asta este ceea ce fac! Sunt un clovn la circ, nu un proprietar de pravalie sau functionar la banca. Nu am de gand sa devin tata. S-a intamplat accidental. Asa ca m-am casatorit cu Yvette, iar acum a plecat si.

— Si tu esti tata, spuse ea cu asprime. Si daca nu cumva ai de gand sa-ti parasesti copila in vreun orfelinat pe undeva, va trebui sa-i fii tata, Henry.

— Nu stiu cum! Racni el. Sunetul vocii lui imi zburli parul. Nu mi-l amintesc pe tati sa fi ridicat tonul mai mult de vreo cinci ori in toata viata mea. Matusa Aluna imi dadu drumul si sari de pe bancheta pentru a merge langa el, punandu-si mana pe bratul lui pentru a-l mangaia-

— Tu n-ai avut tata? Intreba ea bland.

— A murit cand aveam opt ani. Tati isi apuca melonul44 de pe masa si si-l indesa pe cap. Nu am timp pentru asta, Alunita. O sa intarzii la parada, si nici nu mi-am imbracat costumul inca. Deschise usa dintr-o smucitura.

— Nu trebuie decat sa fii taticul pe care ti l-ai dorit intotdeauna, Henry.

Tati inmarmuri in prag, apoi se intoarse incet privind-o indelung. Arata de parca fusese palmuit.

— Ce-ai spus?

— Exact asta trebuie sa faci. Daca ti-ai dorit vreodata ca taticul tau sa te fi dus seara la culcare, pai atunci du-o la culcare. Daca ti-ai fi dorit ca taticul tau sa te fi tinut pe genunchi si sa-ti fi spus povesti, atunci spune-i si tu povesti.

Isi scoase palaria, isi trecu de cateva ori degetele prin parul lucios, apoi o indesa la loc pe cap. Parea ca nu era in stare sa vorbeasca.

— Invat-o ce-i bine si ce-i rau, Henry. Cele zece porunci, porunca de aur. Tu le-ai auzit, nu?

— Da. Mama a fost o buna crestina. Vorbea atat de incet, ca abia il auzeam.

— Ea ne-a crescut dupa Scriptura. De aceea m-am casatorit cu Yvette dupa. Dupa ce am aflat ca era insarcinata.

— Atunci o sa te descurci, spuse matusa Aluna, lovindu-l usor pe brat. Du-te acum, inainte sa-ti pierzi randul. Eu cred ca o sa sar peste parada asta. O sa o tin pe fetita pe langa mine astazi.

— Nu! Nu la reprezentatia ciudatilor.

— De ce nu? Dintr-odata se infurie. Daca circul va fi casa ei, atunci trebuie sa invete ca ciudatii ca mine sunt si ei oameni. Sau poate ca ti-e rusine ca trebuie sa-ti intalneasca „familia”, Henry?

— Imi pare rau. Nu am vrut sa.

— Dispari de-aici pana nu-mi ies din fire.

Arata cu degetul ei butucanos catre usa. Tati pleca. Matusa Aluna aduna in ea niste nervi teribili pentru o femeie marunta ca ea. Dar avea si o inima de doua ori mai mare decat a multor oameni. Imi intinse mana.

— Cum te cheama, puisor?

— Eliza Rose.

— Mmm. Ai un nume la fel de frumos ca si tine. Vino, o sa-ti arat putin cum arata noul tau orasel.

Am vazut curand ca intr-adevar era un orasel – o adevarata tabara de corturi, care se miscau in mod miraculos dintr-un loc in altul in timpul noptii. Era bucataria unde bucatarii sefi ne pregateau mancarea; doua corturi-cantina, unul pentru performeri si altul pentru muncitori; un cort-garderoba; o frizerie si spalatoria; corturi pentru elefanti si alte vietati; si un cort urias alungit, numit cort-tampon, care continea vestiarele barbatilor si ale femeilor in cele doua capete opuse, iar in mijloc, boxe pentru caii care urmau sa participe la reprezentatie.

Acestea erau zonele private ale orasului nostru de corturi, dar mai existau si zone publice – corturile care faceau parte din spectacol, cum ar fi cortul cel mare si pasajul. Marchiza era intrarea principala spre cortul cel mare, si spre cortul menajeriei, unde cei care aveau bilet puteau vedea toate animalele exotice. Pasajul gazduia corturile laterale pe stanga, standurile inchiriate si casele de bilete la dreapta.

— Rolul meu principal este in spectacolul intermediar, imi explica matusa Aluna in acea prima zi. Imi arata spre afisul care facea reclama la atractiile ce se gaseau inauntrul cortului, si imaginea uriasa a Alunei, care o facea sa para mai inalta decat era de fapt. Sunt Regina Lily, spuse ea chicotind trist, cea mai mica femeie din lume si Regina liliputanilor. Apoi imi schimb costumul pentru unul dintre numerele cu clovni impreuna cu tatal tau, unde mi se spune „Aluna” – dar asta se intampla mai tarziu in cadrul spectacolului.

Ma ridica pe o scena micuta aflata langa intrarea in cort.

— Acum esti pe platforma pentru reclame, spuse ea.

— Aici stau unul sau doi dintre noi ciudatii si ii lasam pe oameni sa ne admire putin. Asta ii determina intotdeauna sa doreasca sa intre in cort si sa-si cheltuiasca banii.

Matusa Aluna ma cobori de pe platforma murmurand si se intinse sa-i dau mana, dar cand am vazut unde avea de gand sa ma conduca, m-am oprit hotarata. Mami ma dusese in cortul intermediar cu cateva zile in urma, iar lucrurile pe care le vazusem acolo m-au ingrozit atat de tare, incat mi-am ingropat capul in umarul ei si am refuzat sa privesc.

— Ce-i puisor, ti-e frica? Intreba matusa Aluna. Dar nu trebuie sa-ti fie frica. Ingrozitorul om al zapezilor nu este decat un urs polar din Alaska mort si impaiat, care e atat de batran si de deteriorat, ca tot timpul trebuie sa carpim la blana lui. Ma apuca de ambele maini si ma tari inauntru impotriva vointei mele, vorbind tot timpul cu vocea ei pitigaiata. Vaca cu doua capete a fost vie candva, dar vezi? Acum e moarta si impaiata.

— Dar sarpele e adevarat? Am soptit eu, indraznind cu greu sa privesc. Un boa constrictor urias zacea incolacit intr-o cutie de sticla pe podium langa vaca, kilometri intregi de reptila solzoasa, la fel de lat ca bratul unui barbat.

— Da, dar nu o sa-ti faca nici un rau. Sylvia il tine atat de bine hranit, ca nu face nimic altceva tot timpul decat sa doarma. Ea si-l infasoara pe dupa gat cand e la spectacol, iar chestia asta e la fel de vascoasa ca si fluviul Mississippi. Haide sa mergem in spate si sa te prezint celorlalti.

Am fost bucuroasa ca ieseam din cortul acela, dar grupul mic de oameni din spate care sporovaiau si fumau aratau cel putin la fel de infricosator ca si creaturile dinauntru.

— Hei, toata lumea, ea este fiica lui Henry Gerard, trambita matusa Aluna. O cheama Eliza Rose si va calatori impreuna cu noi pentru catva timp.

Mi-au zambit cu totii si m-au salutat cu „Bine-ai venit, Eliza”, si „Ne bucuram sa te avem cu noi, puisor”, dar inima imi batea ingrozita in timp ce incercam sa ma ascund pe dupa fustele matusii Aluna. Sylvia, femeia cu sarpele era acoperita din cap pana in picioare cu tatuaje. Gloria, doamna cea grasa era cea mai enorma persoana pe care am vazut-o vreodata, cu picioare de marimea unor busteni, si o rochie ce-i putea fi la fel de buna si unui elefant. Unul dintre barbatii din grup era atat de oribil, ca mi-am ascuns fata. Avea par alb, veritabil, pe scalpul trandafiriu, ochi bulbucati si rosii, si pielea aproape translucida. Afisul spunea ca provenea dintr-un trib rar de oameni subpamanteni, descendenti naufragiati dintr-o nava cosmica de pe Marte, dar cand am crescut, am aflat ca Albert era de fapt un albinos. Singura persoana care arata cat de cat normal in tot grupul, era femeia din cauciuc – o acrobata care arata in regula cata vreme nu se misca, dar de indata ce incepea spectacolul, isi indoia tot trupul de parca era nodurile unui covrig.

Imi doream sa ma intorc in siguranta compartimentului de tren al tatalui meu, dar nu stiam cum sa ajung acolo prin tot labirintul de corturi. Noul meu camin si noua mea familie erau atat de bizare, incat ma coplesira. Niciodata nu ma aventurasem la o distanta mai mare de cateva blocuri de pensiune, si atunci, insotita de mami, si pana cand incepuse sa aiba cosmaruri, lumea mea marginita ramasese una foarte sigura. Acum aveam impresia, ca patrunsesem intr-unul dintre cosmarurile lui mami.

— Doamne sfinte, dar dardai rau de tot! Spuse matusa Aluna cand incerca sa-mi desprinda degetele incalcite in fustele ei. Nu cred ca poti ramane aici cu mine. Daca ma duc pe scena cu tine asa agatata de mine, o sa creada toti ca suntem surori siameze!

I-am auzit pe toti vorbind despre mine cu voci joase si intreband-o pe matusa Aluna despre mama si incercand sa gaseasca o modalitate in care sa aiba grija de mine odata ce incepea spectacolul intermediar. Nu se puteau hotari ce sa faca cu mine, asa ca se certara o vreme pana auziram cu totii parada apropiindu-se de locul unde se afla circul.

— Cred ca e mai bine sa te duc inapoi la tatal tau, spuse matusa Aluna in cele din urma.

Tati sedea sus pe un splendid vagon de parada, tras de patru cai Percheron. L-am recunoscut dupa nasul si peruca lui rosii si dupa pantofii gigantici. El si ceilalti clovni incepura sa coboare imediat ce vagonul se opri langa cortul-tampon. Tati paru uimit cand o vazu pe matusa Aluna apropiindu-se de el tarandu-ma dupa sine, de parca ar fi uitat cu totul de existenta mea.

— Ai avut dreptate, Henry, spuse ea. Spectacolul intermediar a ingrozit-o. E mai bine sa stea cu tine.

Arata de parca ii venea sa-si ia talpasita. Fata lui de clovn zambea, insa fata lui adevarata nici pe departe.

— Asculta, nu stiu.

— Si sa nu indraznesti sa o incui din nou in compartimentul tau!

Matusa Aluna ma ridica bombanind si ma trimise dintr-o miscare atat de brusc spre tata, incat nu am avut de ales decat sa ma agat de bratele lui. Aluna se intoarse, dand sa plece.

— Nu, asteapta! Spuse tati. Si eu ce sa fac cu ea?

— Tine-o in brate, Henry, ii striga ea peste umar in timp ce se departa leganandu-se. Nu trebuie decat s-o tii in brate!

La inceput, bratele tatalui meu erau la fel de reci si de inerte ca si labele ursului aceluia impaiat din Alaska, din cortul lateral, dar cand mi-am ingropat fata la pieptul sau si am inceput sa plang dupa mami, am simtit cum incet-incet, trupul i se relaxeaza.

— Stiu. Stiu. Murmura el, si nu mai fu mult pana nu numai ca ma tinea in brate, dar ma imbratisa, mangaindu-ma pe spate si leganandu-ma usor pentru a-mi alina lacrimile. Mirosea a fard, a tigari si a ulei de Macassar, ulei pe care il folosea intotdeauna pentru a-si pieptana parul sau adevarat inspre spate.

— Totul va fi bine, imi promise el. Nu trebuie sa plangi.

CAPITOLUL 17

Dar am continuat sa plang. Zile si zile in sir. E o minune ca costumul de clovn al tatalui meu nu a inceput sa mucegaiasca. Ma agatam atat de strans de pantalonii lui labartati, ca nu avea de ales decat sa ma ia cu el peste tot pe unde mergea. Ma ascundea la picioarele sale, pe podeaua carutei in timpul paradei, apoi ma aseza intr-un scaun special langa standul fanfarei in timpul dupa-amiezii si in timpul reprezentatiei de seara. Am privit Circul fratilor Bennett, spectacol dupa spectacol, pana am ajuns sa cunosc fiecare parte si fiecare piesa muzicala pe de rost.

In cele din urma, amintirea mamei mele a inceput sa se estompeze, iar viata mea a urmat o noua rutina. In fiecare zi, dimineata devreme, trenul oprea, iar eu ma trezeam intr-un nou oras, in tipetele si fluieraturile muncitorilor ce descarcau platformele vagoanelor pe un teren liber. Ridicau mai intai bucataria si vagoanele-garderoba, ca artistii sa poata servi micul dejun si sa se imbrace pentru parada. Eu il insoteam pe tati pe aleea clovnilor dupa micul dejun, si-l priveam cum isi pune costumul de clovn, peruca si machiajul. Isi desena cercuri mari in jurul ochilor si a gurii, apoi le inconjura cu o linie neagra. Cand termina cu trasatul zambetului si-si atasa nasul de bufon, nu mai semana deloc cu aratosul meu tatic.

Intre timp, muncitorii si cei responsabili cu corturile inaltau orasul-circ. Mai tarziu am auzit o predica intr-o biserica episcopala in Milwaukee despre cum a vorbit Ezechiel si cum au prins viata oasele moarte, s-au ridicat si au trait, si m-am gandit ca probabil arata la fel ca suporturile acelor corturi, imbinandu-se – mai intai scheletul, apoi acoperamantul din prelata, apoi se umpleau de muzica, de minunatii si de viata.

Primul eveniment ce avea loc in fiecare oras era intotdeauna parada. Aceasta le oferea locuitorilor o mostra din ceea ce avea circul de oferit si ii ademenea sa cumpere bilete la cortul cel mare. In cele mai multe locuri pe care le-am vizitat, circul era singura distractie pe care o aveau oamenii in tot cursul anului, iar orasul era aproape amortit, de parca ar fi fost toti in vacanta pe cand ajungeam noi. Unde altundeva puteau vedea fermierii lei, elefanti, ursi care dansau si serpi uriasi, cand tot anul erau legati de lucrul pamantului lor?

Uriasii cai Percheron care-trudisera la descarcatul vagoanelor, erau rapid invesmantati cu pene extravagante si hamuri sclipitoare, pentru a trage carutele ce participau la parada. Dirijorul fanfarei isi impartea oamenii in doua, iar jumatate din oameni mergeam in vagonul din fata, in timp ce cealalta jumatate intr-unul din vagoanele ce reprezentau diferite scene din mijlocul convoiului. Aceste vagoane tematice erau acoperite in intregime cu sculpturi deosebite, cu picturi reprezentate in culori vii, si cu frunze aurite, pentru a pune in scena diferite povesti. Cand am crescut mai mare, matusa Aluna m-a imbracat in Cenusareasa si ma suiam pe unul dintre aceste vagoane, cu un pantof de sticla intr-o mana si cu cealalta salutand multimea. M-am distrat de minune, pana cand tati a pus capat acestui obicei. A spus ca uralele mi s-ar putea sui la cap si sa-mi faca pofta de lumea artistilor, care era ultimul lucru din lume pe care-l dorea pentru mine.

Clovnii defilau in mijlocul paradei, jucand tot felul de feste si facandu-i pe toti sa rada. Uneori, tati umbla pe strada pe picioroange care-l faceau sa para inalt de trei metri. Leii si tigri treceau prin fata tuturor trasi in propriul vagon-cusca, trasi de alti cai, insa Gunther nu descoperea decat unul sau doua dintre vagoane, ca oamenii sa vada doar o parte din ceea ce aveau de oferit, astfel sa vina la circ pentru a vedea restul. Elefantii erau aproape la capatul convoiului pentru ca ei reprezentau atractia pe care toti doreau s-o vada. Familia Gambrini, care lucra cu elefantii nostri, isi iambracau cei trei copilasi in costume sclipitoare si ii suiau pe spatele elefantilor pentru a le face tuturor cu mana, in cele din urma venea flasneta, trasa pe roti impreuna cu o gramada de tuburi, in zanganitul tobelor, timbalului, xilofoanelor si clopotelor. Oanenii se incolonau dupa flasneta si ne urmau, pana la locul unde era inaltat circul, pentru a vedea reprezentatia. Aveau timp sa vada spectacolul intermediar al matusii Aluna, sa viziteze cortul menajeriei si sa cumpere vata de zahar si Cracket Jack45 inainte sa ince apa reprezentatia de dupa-amiaza.

Tati lua o pauza scurta pentru a se odihni putin dupa parada, iar apoi infuleca ceva la cortul-cantina. Dar apoi clovnii trebuiau sa se intruneasca in cortul cel mare pentru a-i intretine pe copii in timp ce oamenii se strangeau pentru spectacol. Cand incepea in cele din urma reprezentatia, tati intra din nou pe picioroangele lui in parada intrarii principale impreuna cu tot ansamblul artistilor de la circ, apoi revenea de patru sau cinci ori de-a lungul spectacolului pentru a-si prezenta secventele impreuna cu ceilalti clovni. Ei trebuiau sa intretina atmosfera in public in timp ce muncitorii faceau curat dupa reprezentatia elefantilor, si miscau echipamentele cand intr-un fel cand intr-altul dupa diferitele acte. Tati era, de asemenea expert in cascadorii pe cai si unul dintre numerele cu clovni era pe unul dintre caii din spectacol. Se prefacea ca scapa calul de sub control, iar el abia-abia daca mai reusea sa se tina in sa, si m-a speriat ingrozitor primele dati cand l-am vazut – calarind de-a-ndoaselea, „cazand” sub burta calului sau stand in maini pe spatele acestuia.

In cele mai multe dintre orasele pe care le-am vizitat, circul dadea doua reprezentatii, una dupa-amiaza, iar alta seara. Tati nu apuca sa se aseze sa-si descalte pantofii caraghiosi si sa-si departeze machiajul decat dupa ce pleca si ultimul spectator, in timpul ultimei reprezentatii, muncitorii desfaceau din nou orasul nostru de corturi si incarcau trenul, lasand cortul cel mare si cortul-tampon la urma. Asezau totul in vagoane asa cum aveam nevoie de ele in urmatorul oras, si de indata ce strangeau si Ultimul stalp de sustinere a cortului, toti erau deja imbarcati in vagoane. Dormeam toata noaptea, timp in care locomotiva tragea dupa sine cele cinci vagoane cu animale, cele zece vagoane-platforma si cele patru vagoane obisnuite de pasageri inspre urmatorul oras, apoi ne trezeam a doua zi de dimineata si tot ciclul era luat de la capat. Cand am auzit un invatator de scoala duminicala descriind moduLan care oamenii din Biblie migrau dintr-un loc in altul cu corturile si animalele lor dupa ei, eram absolut convinsa ca Avraam, Isaac si Iacov au calatorit si ei cu circul.

Dormeam pe bancheta din compartimentul minuscul al tatalui meu. Oamenii singuri ca tati imparteau de obicei vagonul de dormit cu alti burlaci si nu aveau compartimente private – circul rezerva acele compartimente artistilor lor cei mai buni si familistilor. Dar fratii Bennett il pretuiau foarte mult pe tati, lasandu-l drept lider peste toti clovnii, iar el ii convinsese ca avea nevoie de spatiu pentru a pune la punct toate secventele fixe ale clovnilor si pentru a inventa noi trucuri si noi reprezentatii. Cand am crescut si am fost prea mare pentru a mai dormi pe bancheta, unul dintre tamplari a construit o cuseta pliabila pe care sa pot dormi, chiar deasupra patului tatalui meu.

Dupa ultimul spectacol, tati avea nevoie de timp pentru a se relaxa, asa ca obisnuia sa mearga in fiecare seara putin la placintarie sa stea la povesti, sa se relaxeze si sa joace carti cu ceilalti artisti. Dar intotdeauna ma asculta mai intai spunandu-i rugaciunea de seara, apoi ma invelea bine cu paturile spunandu-mi, „Domnul sa trimita ingerii Sai sa tabarasca in jurul tau.”

Dupa ce se incheie primul meu sezon cu Circul fratilor Bennet, si ne-am intors la locuinta noastra de iarna din Macon, Georgia nu ma mai agatam zi si noapte de tati. Sa fiu sincera, ma saturasem pana peste cap sa vad acelasi spectacol mereu, de doua ori pe zi, si il imploram sa ma lase sa stau afara in „curtea din spate” dinapoia cortului celui mare. Ceilalti artisti ma treceau bucurosi dintr-un cort in celalalt in timp ce tati lucra, si intotdeauna se gaseau doua brate binevoitoare care sa ma tina. Uneori erau ale unui clovn sau ale unui acrobat, alteori ale unui cascador care calarea fara sa pe cai, dar intotdeauna era cineva acolo care sa aiba grija de mine.

In cele din urma, m-am simtit acasa peste tot, si toti ma cunosteau si imi dadeau cate ceva de facut. Gunther m-a invatat cum sa adap leii si tigrii lui fara sa-mi fie frica. Domnul Gambrini ma lua intotdeauna cu cei trei copii ai sai cand isi ducea elefantii la rau sa se racoreasca. El m-a invatat sa inot si sa calaresc pe spatele elefantilor. Lazlo m-a invatat cum sa jonglez, mai intai cu doua mingi, apoi pana la patru. Tot el m-a invatat sa sar coarda,! Dar numai Lazlo stia sa sara coarda in timp ce mergea pe sarma iar eu trebuia sa raman jos. Charlie clovnul m-a invatat cum sa ma dau pe bicicleta. Avea un cimpanzeu pe care-l chema Zippy si care se dadea pe bicicleta ca parte a spectacolului, iar Charlie ma platea uneori sa fiu „ingrijitoare de maimuta”. Cea mai grea parte din slujba asta era sa-l impiedici pe Zippy sa fumeze. Fusese corupt cand ii vazuse pe ceilalti artisti fumand, si le culegea chistoacele de tigara pe care le aruncau deoparte cand le venea randul sa intre in cort. Cimpanzeul stia chiar sa scoata rotocoale de fum!

— Nu-l lasa sa puna mana pe vreo tigara, Eliza, ma avertiza Charlie cand mi-l lasa in grija. A inceput sa tuseasca deja ca un fumator. Dar Zippy era la fel de rapid ca fulgerul, si daca nu ajungeam inaintea lui la chistoacele de tigara sa le sting, Zippy le hata si nu mai exista nici-o modalitate sa ii mai iau dupa aceea tigara din maini. Tati m-a invatat sa citesc cand am crescut mai mare, apoi m-a trimis la „scoala” impreuna cu ceilalti copii de la circ, timp de trei ore in fiecare zi. Niciodata nu am fost mai mult de doisprezece copii, sau cam asa ceva, iar parintii nostri ne erau pe rand profesori. Fiecare dintre copii, in afara de mine, aveau Cate o parte in reprezentatia parintilor lor, si trebuiau sa participe doua spectacole zilnic, asa ca educatia noastra era destul de superficiala. Odata tati m-a inscris la o scoala obisnuita in lunile pe care circul nostru le petrecea in Georgia. Am urat-o de-a dreptul! Eram atat de diferita de ceilalti copii, incat mi-a fost imposibil sa ma adaptez si sa fiu acceptata in mijlocul lor. Am plans, m-am zbatut si am facut scandal pana cand tati a renuntat in cele din urma la idee. M-am intors la lectiile pe care le primeam impreuna cu ceilalti copii de la circ, intre sesiunile de antrenament in care familiile lor exersau noile acte pentru sezonul urmator.

Tanjeam sa fiu parte dintr-un act al tatalui meu – sau in orice alt act, indiferent. Copiii familiei Gambrini purtau costume intesate cu paiete si calareau pe spatele elefantilor, zambind si ridicandu-si gratios bratele in timp ce-si prezentau iscusinta. Unul dintre elefanti o ridica pe micuta Angela Gambrini sus in aer in spatele sau, in timp ce ea facea cu mana multimii care o aplauda. O alta familie se ocupa cu dresajul cainilor si al poneilor, iar cei doi fii ai lor invatasera cum sa conduca animalele prin toate tumbele pe care le aveau de facut inainte ca macar sa fi invatat sa citeasca. Cei care calareau pe cai isi purtau copiii pe umeri, in timp ce stateau in picioare pe spatele calului si executau turul final in jurul arenei.

Dar tati a refuzat categoric sa ma lase sa fiu parte a circului. Cand a prins-o pe Gina invatandu-ma cum sa ma catar pe sarma pe care isi executa exercitiile, s-a ratoit ingrozitor la ea, iar apoi nu a mai vorbit cu ea o luna intreaga. M-am oferit sa calaresc pe elefant cand unul dintre copiii familiei Gambrini s-a imbolnavit de varicela si nu a putut participa la reprezentatie, dar tati a spus „Categoric nu!” Dar mai rau ca oricand s-a infuriat cand l-a convins pe Charlie clovnul sa-mi machieze si mie fata ca sa arat exact ca tati. Tati s-a infuriat pe noi amandoi.

— Esti concediat, Charlie! A urlat el. Si tu! Treci si spala-te pe fata imediat! Ma apuca de ceafa si ma tari pana in baia comuna. Niciodata nu-l mai vazusem atat de manios.

— De ce nu ma lasi sa fiu clovn? Am suspinat eu in timp ce ma spala pe fata. Ma si mir ca nu m-a lasat fara piele.

— Esti pedepsita pentru o saptamana intreaga! Replica el.

— Si ce? Oricum sunt pedepsita tot timpul! Nu am nimic de facut toata ziua, tati. Toti iau parte la spectacol in afara de mine. Unde este locul meu?

— Nicaieri. Nu esti parte a circului, si cata vreme am si eu un cuvant de spus, nici nu vei fi vreodata parte a lui!

— Dar de ce?

In sfarsit inceta sa ma mai frece pe fata si-mi azvarli un prosop.

— Asculta, te cresc aici pentru ca nu am de ales. Dar intr-o zi vreau sa ai o viata mai buna, departe de locul asta.

Mi-am ridicat privirea spre fata lui incruntata si l-am privit in ochii plini de furie, si am inceput sa tremur.

— Nu ma vrei, nu-i asa, tati?

— Sigur ca te vreau, dar.

— Nu, nu ma vrei. Ti-ai dorit sa plec inca de cand a murit mami. Ea imi spunea intotdeauna cat de mult ma iubeste, dar tu nu mi-o spui niciodata. Pentru ca nu ma iubesti deloc! Singura persoana de care iti pasa esti tu singur!

Cuvintele mele il naucira. Mania din ochi i se preschimba in durere.

— Eliza, daca nu te-as iubi atat, as fi de acord sa te las sa faci ce vrei.

— Dar nu are nici un sens ce spui!

— Ba da, are. Asculta. Isi cauta cu disperare cuvintele, trecandu-si degetele prin parul negru ca lignitul. Daca. Daca nu mi-ar fi pasat decat de mine, as fi incercat sa te fac sa arati ca mine.

As fi vrut sa calci pe urmele mele si sa pui pe picioare un fel de dinastie de clovni pentru mine. Dar asta e o nebunie. Tu nu esti ca mine, tu esti o persoana aparte. Se apleca in fata mea, apucandu-ma usor de umeri. Exista o cu totul alta lume acolo afara, dincolo de corturile circului, Eliza. Nu vreau sa fii un clovn ca mine. Vreau sa fii ceea ce ai fost menita sa fii.

— Dar. Ce am fost menita sa fiu, tati?

Imi lua prosopul din maini si imi sterse cu grija lacrimile.

— Nu stiu, Eliza. Asta va trebui sa descoperi tu singura.

Mult timp dupa aceea, m-am gandit la cuvintele tatalui meu, dar imi aduc aminte limpede ziua cand totul s-a schimbat definitiv pentru mine, ziua cand nu am mai vrut sa lucrez in circ. Aveam doisprezece ani si ajutam la standurile de vanzare din afara marchizei cand a venit o familie tanara sa cumpere niste vata de zahar. Mama era imbracata cu o rochie superba albastru cu alb, iar tatal era imbracat in camasa si pantalonii lui de duminica. El o numea cu blandete „scumpa mea”, plin de dragoste in timp ce amandoi cumparau vata de zahar pentru cei doi copilasi ai lor, un baiat si o fetita. Mama se lasa jos langa copii si le arata cu rabdare cum se mananca vata de zahar, zambindu-le si razand cu ei. Dar tatal nu ii privea pe copii, ci o sorbea din priviri pe sotia lui, iar tandretea pe care am vazut-o in ochii lui ii transfigura in intregime trasaturile simple, colturoase.

Cand au intrat in cortul menajeriei, mi-am parasit postul de la chioscul cu vata de zahar si i-am urmat. Tatal cumparase o punga cu alune pentru ca fiul sau sa-l poata hrani pe elefant, dar baietasului ii era frica, asa ca tatal lui l-a luat in brate. Mama o tinea pe fetita strans de mana in timp ce priveau tigrii.

A trebuit sa alerg inapoi la chioscul meu, dar cand incepu spectacolul, am intrat in corul cel mare si am scrutat cu privirea pe deasupra bancilor cautand familia aceea. Nu i-am gasit. In schimb am vazut sute de familii exact ca ei – mamici, tatici, bunici si copii, toti razand si bucurandu-se de vizita la circ. Durerea pe care am simtit-o era atat de patrunzatoare, ca puteam la fel de bine sa fi cazut de pe sarma de sus. Imi taiase suflarea. Pentru prima oara in viata mea stiam ca pierdeam ceva – o familie – si tanjeam dupa o familie din toata inima.

Cand spectacolul s-a sfarsit, am ramas langa intrarea principala in timp ce oamenii incepeau sa iasa, iar in cele din urma am revazut mica familie. Tatal isi purta fiica adormita pe brate in timp ce mama il tinea pe micutul ei de mana. Aveau sa mearga impreuna la casa in care locuiau toti impreuna, cu o bucatarie confortabila, cu paturi acoperite cu cuverturi si o soba calduroasa in sufragerie. Aveau sa se trezeasca maine si in fiecare dimineata i in aceeasi casa, in acelasi orasel unde toti ii cunosteau.

M-am dus in „curtea mea din spate”. Muncitorii dezasamblasera deja aproape intregul orasel de corturi si incarcasera totul in vagoane. L-am vazut pe tati in costumul lui stupid de clovn si cu pantofii lui caraghiosi, pe matusa Aluna care era suficient de mica s-o pot duce in brate, si i-am urat. Pentru prima oara in viata mea tanjeam dupa o familie adevarata, nu dupa adunatura bizara de oameni de circ cu care crescusem.

Nu am mai scapat niciodata de acel sentiment. Pe masura ce trenul circului calatorea prin noapte, vedeam luminile calde ce izvorau de la geamurile caselor pe langa care treceam si sufeream pentru ca eu nu locuiam intr-una din ele. Jalea fluierului locomotivei era un sunet singuratic, care imi umplea intotdeauna ochii de lacrimi. Marca intrarea intr-un alt oras, intr-un alt stat, pentru care nu aveam sa fiu nimic mai mult decat un strain in trecere. Mai rau, eram parte a unei bande de zurbagii si de ciudati de la circ, care erau priviti cu suspiciune si cu neincredere ori pe unde s-ar fi dus. Oamenii isi incuiau casele ori de cate ori venea circul in oras.

Zi dupa zi priveam familiile care-si aduceau copiii la spectacole si ii invidiam – mamici cu fetite in rochite dichisite, tatici care cumparau Cracker Jack si vata de zahar pentru baietasii lor. Si de Cate ori aveam posibilitatea, il imploram pe tata sa se lase de circ ca sa putem fi o familie adevarata si sa locuim intr-o casa adevarata si nu intr-un compartiment de tren. Dar tati ofta mereu si spunea, „Asta e meseria mea, Eliza. Asta este ceea ce-mi place sa fac.” insa muncitorii aveau sa stranga din nou rampele pe platformele vagoanelor, iar vagoanele colorate aveau sa se insire din nou inapoia locomotivei si circul se indrepta deja spre urmatorul oras. Iar eu il insoteam.

Tati nu ma lasa sa invat vreun truc de la circ, dar s-a asigurat ca invatam cate ceva din deprinderile de care urma sa am nevoie in lumea de afara. Am invatat sa gatesc de la bucatarii nostri din bucatarie, si a fost bine ca am invatat sa gatesc doar in cantitati uriase, pentru ca sotul meu avea o mare pofta de mancare. Am invatat sa cos de la doamnele de la vestiar, iar cand am ajuns la varsta adolescentei, Gina si Luisa m-au invatat sa folosesc machiajul si sa-mi aranjez parul. Charlie si ceilalti clovni m-au invatat sa rad de mine si de viata. Ma descurcam cu un cimpanzeu si cu elefantii si chiar cu un urs dresat, asa ca nu mi-a fost niciodata frica de porci, vaci si gaini.

Oamenii din corturile laterale, care ma speriasera atat de grozav candva, m-au invatat sa nu privesc niciodata de sus oamenii care erau diferiti. „Inima e cea care conteaza”, m-a invatat matusa Aluna, „si nu modul cum arata oamenii pe din afara. Unii dintre cei mai atragatori oameni din lume au inimi care duhnesc mai rau ca balega de elefant.”

Am invatat ce inseamna sa ramai flexibil si sa te descurci indiferent de lovitura pe care o primesti, pentru ca circul a trecut prin tot felul de crize – membrii unei echipe care isi dadeau brusc demisia intre doua spectacole, cai cu picioare rupte, si furtuni care bateau ploaia in cortul-vestiar, facand leoarca toate costumele.

Chiar si perfornerii experimentati mai cadeau si se raneau, sau vreuna dintre legaturile de la trapez nu iesea cum trebuie se lasa cu dinti rupti sau fracturi de mandibula. Cand acrobata noastra care calarea fara sa si-a fracturat glezna, fratele ei si-a pus o peruca si s-a mbracat intr-o rochie pentru a calari in locul ei. Ne-am descurcat in locuri mlastinoase si cu saptamani in care reprezentatiile se anulau din cauza vremii ploioase, iar cecuri ajungeau cu intarziere. Niciodata nu am avut un accident de tren, dar auzisem povesti ingrozitoare despre alte circuri care trecusera si prin asa ceva. Asa ca intotdeauna traiam cu aceasta teama in suflet.

Educatia mea religioasa a fost un fel de patura alcatuita din mii de petice si de crezuri, adunate dintr-o varietate de denominatiuni si predici in biserici de pretutindeni din America. De obicei duminica nu se lucra, iar tati se asigura ca mergeam la biserica daca gasea una prin apropiere. Imi amintesc ca sedeam in poala lui cand eram mica, intr-o banca din spate, ascultand muzica superba si rugaciunile frumoase, gandindu-ma la acest Tata ceresc despre care vorbeau cu totii. Cu siguranta El nu purta peruca si pantofi caraghios. Si toti pastorii spuneau ca El traia intr-o casa cu multe incaperi, intr-un loc numit Rai si nu intr-un tren cu compartimente.

Intr-o duminica ieseam dintr-o biserica ortodoxa dupa ce auzisem o predica despre Adam si Eva, si eram mai furioasa decat o viespe. I-am povestit tatalui ce invatasem in timp ce mergeam impreuna inapoi la circ.

— Intotdeauna, imi spui ca trebuie sa fac ce spune Scriptura, tati, dar tu nu faciasa! Biblia spune ca nu e bine pentru om sa fie singur. De asta a facut Dumnezeu un ajutor potrivit pentru Adam. In timp ce mergeam, am lovit cu piciorul in trotuar pentru a accentua importanta vorbelor mele. Faptul ca eram atat de pornita parea sa-l amuze pe tati.

— Nu sunt singur, chicoti el. Locuiesc cu tine – ca sa nu mai vorbesc de celelalte trei sau patru duzini de artisti.

— Nu la asta se refera Biblia, si tu stii asta! Ai nevoie de o sotie, tati.

Zambetul i se stinse.

— Am avut o sotie – mama ta – si lucrurile nu au prea functionat.

— Pai, mami a murit, si cred ca a venit timpul sa te recasatoresti. Am nevoie de o mamica, iar tu ai nevoie de un ajutor. De ce nu te poti casatori cu matusa Aluna – de-adevaratelea de data asta?

Tati si matusa Aluna se „casatoreau” in fiecare spectacol. El umbla prin arena pe picioroange, si pentru ca era atat de inalt iar ea atat de mica, era imposibil sa-si sarute noua „mireasa”. Dupa ce tati incerca vreo trei sau patru scheme nostime care nu functionau, acrobatii apareau in cele din urma si le sareau in ajutor proaspetilor casatoriti suindu-se unul pe umerii celuilalt si o ridicau pe Aluna tot mai sus pana reusea sa il sarute pe tati si tot publicul aplauda bucuros.

— Glumesti, nu-i asa? Intreba tati. Vrei sa ma insor cu Aluna?

— Nu rade! O iubesc pe matusa Aluna. Si ea te iubeste pe tine. Imi arunca o privire ingrijorata. E adevarat, tati. Intotdeauna a fost nebuna dupa tine. Daca n-ai fi atat de ocupat sa flirtezi cu Gina, cu Luisa si cu toate celelalte fete dragute, ai vedea cat de mult te iubeste.

— Ei bine, imi pare rau, ofta el, dar eu nu simt acelasi lucru in ceea ce-o priveste. E o prietena foarte buna, atata tot. In plus, viata mea amoroasa nu te priveste catusi de putin.

Ajunseseram la o intersectie si eram atat de captivata, ca am pasit pe strada aglomerata fara sa ma asigur, chiar in fata unei masini ce se-apropia cu viteza. Tati si-a intins bratul si m-a apucat exact la timp, tragandu-ma inapoi pe trotuar.

— Hei! Fii atenta, Eliza! Reactionase atat de spontan, ca inca tremura. Se apleca in fata mea, apucandu-ma de umeri. Esti bine? Ne priveam ochi in ochi, iar taticul meu care de obicei era un om mandru, palise.

— Sunt bine. Accidentul de care scapasem ca prin urechile acului nu reusise sa ma tulbure. Vroiam raspunsuri. Cum se poate ca nu ai trait cu mami cand eram mica? Am explodat eu.

Se ridica din nou, scuturandu-si capul. Apoi porniram din nou la drum si nu credeam ca mai avea sa-mi raspunda, asa ca luat prin surprindere cand, intr-un tarziu, o facu.

— Casatoria aceea a fost un dezastru inca de la bun inceput, spuse el. Ne-am intalnit in turneul muzical, unde mamica ta era cantareata principala, iar Charlie si cu mine aveam cateva secvente comice. Yvette sustinea ca ma iubeste, dar a urat intotdeauna ceea ce faceam, ura ca-mi acopeream fata cu machiaj si ca purtam haine caraghioase. A continuat sa se chinuiasca sa ma schimbe, stii? Sa ma faca sa caut o cu totul alta slujba. Apoi s-a apucat de baut rau de tot, si am inceput eu sa ma lupt s-o schimb. Lucrurile astea nu functioneaza niciodata. Fie va acceptati unul pe celalalt asa cum sunteti, fie s-a terminat. Pentru noi, se terminase. Am gasit o slujba cu fratii Bennett si am pornit in turnee. Ea a ramas, in New Orleans cu tine. Spunea ca nu mai dorea sa bata drumurile.

Cand ne-am apropiat de o alta intersectie, tati se intinse si ma apuca de mana. Presupun ca se speriase cand trecuse acea masina atat de aproape de mine, pentru ca a fost una din putinele dati cand m-a luat de mana.

— Iti spun toate astea, continua el, pentru ca nu vreau sa faci aceeasi greseala pe care am facut-o mama ta si cu mine. Scriptura are dreptate – oamenii nu ar trebui sa fie singuri. Dar tu trebuie sa te casatoresti cu cineva care sa lucreze impreuna cu tine, Eliza, sa fiti o echipa, nu cu cineva care sa incerce sa te schimbe. Uita-te cum lucreaza uneori impreuna oamenii zburatori in exercitiile lor la trapez. Au incredere unul in celalalt. Isi incredinteaza in fiecare zi viata unul in mana celuilalt. Si trebuie sa-l prinda pe celalalt intotdeauna inainte sa cada. De asta ar trebui sa aiba parte un sot si sotia lui – munca de echipa si incredere.

Cand am ajuns la adolescenta, matusa Aluna a decis ca aveam nevoie de compania altei femei care sa ma ghideze, asa ca m-am mutat din compartimentul de tren al tatalui meu in vagonul de dormit al femeilor. Vechea masina Pullman fusese retrasa din serviciul public si fusese convertita pentru folosirea ei in cadrul Circului. Nu exista absolut nimic frumos la genul acela de locuinte. Masina era inghesuita si excesiv de calda, cu un interval ingust pe mijloc si cusete aranjate cate doua sus si cate doua la mijloc. Fiecare cuseta avea niste perdele de-un rosu inchis, prinse cu inele, pe care le puteai trage in jurul tau pentru a avea „intimitate”, dar nu te izolau de sforaiturile, chicotelile si lacrimile celorlalte. Sau de secretele lor. Stiam care dintre ele era certata, care era indragostita si care avea de gand sa „termine cu reprezentatiile”.

Ma simteam deja adulta locuind de una singura, si la fel ca si celelalte femei cu care locuiam, am inceput sa fiu interesata de sexul opus. Am sarutat pentru prima oara un baiat, unul dintre baietii de la grajduri, intr-o seara cand ma condusese acasa la vagonul femeilor de la spectacolul de seara. Nu credeam ca tata mai avea idee cu ce ma ocupam, acum ca nu mai locuiam cu el, dar in seara aceea aveam sa ma conving cat de rau ma inselam! Abia daca am apucat sa ne ascundem dupa vagon pentru a ne prosti putin, ca l-am si vazut pe tati aparand de dupa colt cu ochii scaparandu-i de manie. Saracul baiat a luat-o la fuga de-i sfaraiau calcaiele si nu cred ca s-a oprit pana nu s-a vazut dincolo de granita statului.

Intre timp, tata m-a tras si m-a dus la compartimentul lui de tren, inhatand-o si pe matusa Aluna pe drum. Era furios, iar eu inspaimantata. Nu aveam nici cea mai mica idee cu ce gresisem. Sedeam ghemuita pe bancheta langa Aluna, in timp ce tati umbla incoace si-ncolo prin incaperea minuscula, ca unul dintre leii lui Gunther. Mai si ragea ca leii aceia.

— Ce crezi ca faci? Unii ca el n-au decat un singur lucru in cap, Eliza!

Ma privea de parca ar fi trebuit sa stiu cu exactitate care era lucrul acela, dar eu eram grozav de naiva – si destul de derutata.

— Ce, tati? N-am facut nimic.

Am fost si mai derutata cand tati incepu sa roseasca.

— Spune-i, Aluna, baigui el.

— O, nu, tu sa-i spui! Asta-i treaba ta, Henry. Sari de pe bancheta si porni spre usa cat o tineau piciorusele.

Tati ii bloca drumul.

— Ei bine, te rog sa ma ajuti.

— Nici nu ma gandesc! Eu am plecat de-aici! Vocea ii suna chiar mai strident decat de obicei.

S-au tot ciorovait asa pana am simtit ca imi vine sa urlu.

— Spune-mi ce, am tipat eu, lovind cu pumnul in masa.

Matusa Aluna se invoi in cele din urma. Il imbranci pe tati afara din compartiment si imi prezenta tot ce trebuia sa stiu despre viata. Isi incheie explicatiile spunandu-mi:

— Intelegi acum? Cei mai multi baieti nu se vor obosi sa cumpere o vaca daca isi pot primi laptele pe gratis. Ai rabdare sa-ti vezi verigheta mai intai, scumpa mea. Asteapta-l pe cel ce-ti va fi sot.

Dupa aceea, saptamani intregi am fost scarbita de baieti, de tati, de matusa Aluna si de toata lumea in general.

Nu mult dupa a optsprezecea aniversare a mea, circul a avut o reprezentatie in New Orleans. Am aflat de la Charlie ca el si tati crescusera in New Orleans si ca eu traisem acolo cu mama. Ultima reprezentatie dupa un stagiu de doua zile era pe cale sa inceapa, cand l-am vazut pe Charlie aparand in fuga la mine, la standul cu vanzare unde lucram. Gafaia ca trenul.

— Unde e taica-tau, Eliza? L-ai vazut?

— Nu, de la pranz. De ce?

— Trebuie sa inceapa spectacolul! A pierdut secventa de inceput si chiar acum ar trebui sa se pregateasca pentru marea Intrare a paradei! Nu-mi venea sa cred.

— Tati. Nu-i aici?

— Da! L-am cautat peste tot si nu dau de el!

Mi se facu dintr-odata frica. Nu-i statea in obicei tatalui sa intarzie la vreo secventa, si cu atat mai putin sa lipseasca cu desavarsire dintr-un spectacol intreg.

— Te ajut eu sa-l cauti, am spus eu. Am oprit masina de facut vata de zahar, am dat cutia cu bani celui care incasa banii la casa de bilete, si am luat-o la fuga spre lotul din spate, rugandu-ma sa nu i se fi intamplat nimic grav.

Nu era in zona clovnilor. Nu era nici in cortul-tampon, iar calul pe care obisnuia sa calareasca in numarul lui de senzatie era inca priponit in boxa lui. Vagoanele fusesera parcate chiar in cealalta parte a cortului celui mare, pe camp, dar am tasnit exact intr-acolo dupa ce nu-mi mai ramasese nici un alt loc unde sa-l caut. Am urcat in goana scarile spre compartimentul tatalui si am navalit pe usa fara ca macar sa bat inainte, dupa care m-am oprit dintr-odata, ca lovita de trasnet.

Tati era acolo, teafar si sezand bine-mersi langa masuta lui. Si alaturi de el sedea mami. Nu era moarta deloc! Arata la fel de slaba si de bolnava cum aratase in ziua cand ma parasise, cu treisprezece ani in urma, dar era cat se poate de vie!

— Eliza? Iubito, tu esti? Intreba mami. Vai, draga, da' ce domnita dragalasa te-ai facut, iubito! Nu-i frumoasa, zi si tu, Henri?

Chiar daca nu as fi recunoscut-o pe mami dupa trasaturile fetei, as fi stiut cu siguranta ca era ea dupa felul acela taraganat si catifelat de a vorbi – si dupa sticla de „doctorie” de culoarea chihlimbarului ce se afla pe masa, in fata ei. Eram aproape prea socata ca sa mai pot spune ceva.

— Mami? Esti. Chiar esti in viata?

— Ei bine, asa cred, iubito, spuse ea chicotind usor. Cel putin ultima oara cand am verificat, asa era.

Nu eram in stare sa inteleg! Daca mami era in viata, de ce plecase si ma lasase aici cu tati? Si de ce ma mintise taticul meu toti acesti ani, lasandu-ma sa cred ca mamica mea era moarta cand nu era deloc asa? M-am uitat de la unul la celalalt, iar mania si senzatia de a fi fost tradata crescura inauntrul meu pana in cele din urma furia mea exploda.

— M-ai mintit, tati!

— Nu te-am mintit. Nu am spus niciodata.

— Ba da, ai spus! Stiai ca eu cred ca mami a murit, dar tu m-ai lasat sa cred ca era adevarat!

— Eliza, lasa-ma sa-ti explic.

— Nu! De ce ar trebui sa mai cred vreo vorba pe care o spui tu? In tot acest timp tu si mama ati fi putut trai impreuna si sa-mi daruiti un camin, sa am si eu o mama si un tata, la fel ca toti ceilalti, dar ati fost amandoi prea egoisti!

— Nu-i adevarat.

— Nu m-ati dorit niciodata! Niciunul dintre voi! Mami m-a abandonat pe pragul usii tale pentru ca nu m-a vrut.

— Nu, iubito, te-am iubit atat de mult, incat.

— Si nici tu nu m-ai vrut, tati! Ai incercat in toti acesti ani sa scapi de mine, spunandu-mi ca trebuie sa parasesc circul si sa plec in lume de una singura. Ei bine, o sa vi se implineasca dorinta, la amandoi! N-o sa ma mai vedeti niciodata! M-am intors sa plec, dar m-am lovit de Charlie.

— Iata-te, Henry! Tipa el. Ce faci aici la ora asta? Vino incoace!

Tati sari in picioare.

— Sfinte Sisoie! Dar cat e ceasul?

— Ai si ratat intrarea cea mare si e timpul deja sa intri in secventa cu calul. Si uita-te la tine! Ce-i cu fata ta?

Fata tatalui era curata. Peruca si nasul rosu zaceau pe lada, langa prosopul pe care-l folosea de obicei pentru a-si indeparta machiajul. Se uita de la Charlie la mine, apoi la mami si vedeam cat de hartuit era in toate partile.

— Intra tu in locul meu, Charlie, il implora el. Sunt tocmai in mijlocul a ceva.

— Ai innebunit? Eu nu pot calari cu spatele inainte, niciunul dintre noi nu poate. E sinucidere curata. Apuca peruca si nasul de clovn al tatalui meu si i le puse in maini. Haide!

— Eliza, te rog asteapta-ma aici, baigui tati in timp ce iesea pe usa. Da-mi o sansa sa-ti explic. Stai putin de vorba cu mamica ta. Ma intorc in fix o jumatate de ora. Disparu cu Charlie, traversand in goana campul ce-i despartea de cortul cel mare.

Am asteptat pana am fost sigura ca nu ma mai aud.

— Adio, mama, am spus incet.

— Nu, iubito, stai! Incerca sa se ridice, dar era prea nesigura – prea beata – pentru a ma putea urma.

M-am dus calma in vagonul de dormit al femeilor, mi-am strans toate lucrusoarele pe care le detineam si care nu mai erau in vagonul de bagaje, si mi-am adunat toti banii pe care-i stransesem de cand lucram la standul de vanzare. Apoi am parasit Circul fratilor Bennett pentru totdeauna.

Convoiul circului era parcat intr-o zona unde se descarcau marfurile, asa ca a trebuit sa merg aproape o mila pana sa dau de calea ferata, pe care am urmarit-o pana la cea mai apropiata gara de pasageri. Era o cladire uriasa, cavernoasa, cu atata spatiu pana la tavan ca ar fi putut gazdui cu usurinta trei sau patru secvente de exercitii la trapez si un cuplu de acrobati pe sarma, evoluand in acelasi timp. Dupa ce am locuit in vagoane de tren inghesuite si in corturi toata viata mea, nu puteam intelege la ce putea folosi atata risipa de spatiu intr-o asemenea cladire. M-a facut sa ma simt minuscula, la fel cum trebuie sa se fi simtit matusa Aluna tot timpul, traind in lumea celor mari.

Gara era un loc aglomerat, luminat si plin de oameni care alergau de colo-colo fara astampar. Hamalii carau dintr-o parte intr-alta carucioare imense cu bagaje, soldati in uniforma se invarteau pe-acolo, cu privirile ratacite, iar familii istovite sedea in asteptare pe banci supra-aglomerate, iar copiii lor plangeau. Am cercetat toate lucrurile, intrebandu-ma ce sa fac, pana am vazut un gemulet pe care scria „casa de bilete”, si un rand de oameni aliniat in fata lui. In timp ce ma indreptam spre gemulet, picioarele mele produceau un sunet tropait, sacadat, care rasuna strident pe pardoseala de marmura.

— Peste cat timp pleaca urmatorul tren? Am intrebat eu in cele din urma cand imi veni randul. Agentul chinuit din spatele gemuletului parea confuz.

— Aa. Urmatorul tren in ce directie, domnita?

— Oriunde! Nu-mi pasa. Vreau sa stiu cand pleaca urmatorul tren.

Abia acum isi ridica privirea la mine si-si netezi mustata de morsa.

— Ascultati, pareti o tanara draguta. Daca va imaginati ca puteti sa fugiti de acasa, sunt sigur ca familia dumneavoastra.

Cuvantul familie ma facu sa ma infurii subit.

— Nu am familie, am spus eu. Nu sunt copil, am optsprezece ani. Acum va rog sa va faceti treaba si sa-mi spuneti cand pleaca urmatorul tren.

Mi-am dat seama dupa ce am avut si eu copii, ca barbatul acela incerca doar sa ma impiedice sa fac vreo greseala imensa, dar la acel moment imi parea doar un om care imi pune bete in roate. Isi lua timp sa-mi raspunda la intrebari, netezindu-si mereu mustata ca si cand ar fi mangaiat un caine.

— Ei bine, trenul care se afla pe linia cinci va pleca in zece minute, spuse el rar. Se indreapta spre Memphis, Louisville,! Indianapolis si apoi spre nord.

Am pus o parte din banii mei pe tejghea.

— Va rog frumos sa-mi dati un bilet pana unde-mi ajung banii astia.

Vanzatorul nu parea prea incantat. Continua sa ma priveasca de parca ar fi incercat sa-si imprime detaliile fizionomiei mele si felul in care eram imbracata, in caz ca trimitea cineva politia sa ma caute. Dar stiam ca tati nu o va face. Trenul circului avea sa ajunga probabil in Arkansas inainte sa-si dea seama ca lipsesc.

— Aveti ceva lucruri pentru vagonul de bagaje, domnita? Intreba vanzatorul.

— As vrea sa-mi pastrez valiza cu mine, multumesc.

Ma hotarasem déja ca aveam sa stau cu ochii pe geam pana vedeam un oras care sa-mi placa si atunci doar sa cobor pur si simplu din tren cand acesta oprea. Poate ca avea sa fie unul din iniile de orase prin care calatorisem de-a lungul anilor, orase in care il implorasem pe tati sa ne oprim. Casa visurilor mele avea sa fie intr-un satuc linistit, unde toti vecinii mei ma cunosteau si imi spuneau pe nume.

Imediat ce vanzatorul imi inmana biletul, am alergat la linia cinci si am urcat in tren. Mi-am gasit locul in vagonul de pasageri si mi-am pus valiza la picioare, bucuroasa sa gasesc locul de langa mine neocupat. Cinci minute mai tarziu, locomotiva se urni din loc, apoi incepu a se tari incet, parasind gara. Dupa alte cateva minute, trecuram pe langa trenul Circului fratilor Bennett care era tras pe o linie de rezerva, si il lasaram repede in urma noastra.

CAPITOLUL 18

Cred ca in adancul inimii am stiut intotdeauna adevarul, faptul ca mama nu murise, ci ca ma abandonase ca pe o pisicuta nou-nascuta in mijlocul ulitei. Nu dorisem sa accept adevarul. Sa recunosc ceea ce a trebuit totusi sa accept in cele din urma ar fi insemnat sa ma expun si de ce-ului de ce ma abandonase? Ce nu era in regula cu mine de a facut-o sa-mi intoarca spatele si sa plece de la mine pe cand aveam doar patru ani?

In timp ce priveam pe geamul compartimentului in acea dupa-amiaza lunga, singuratica, eram hotarata sa-mi las trecutul in spate pentru totdeauna. Aveam sa incep o noua viata si nu aveam sa mai privesc niciodata inapoi. Mi-am spus ca sunt la fel ca una dintre curajoasele eroine din cartile lui Betsy Gibson. Ele erau adesea orfane si intrau in lume de unele singure, dar eu aveam un avantaj imens fata de ele pentru ca eu fusesem „antrenata”, cum spun ele, pentru ca traisem intr-un circ. Nu-mi era teama catusi de putin sa calatoresc cu trenul printr-o tara necunoscuta. Nu avea cum sa mi se faca dorde o casa pe care nu o avusesem niciodata, nu? Nu cunosteam numele orasului pe care-l cautam cu privirea, insa eram sigura ca aveam sa-l recunosc de indata ce-l vedeam.

Am cautat toata dupa-amiaza fara nici un rezultat, apoi am dormit in tren in noaptea aceea, miscarea leganandu-ma pana am adormit, la fel cum o facuse cam toata viata. A doua zi am continuat sa privesc pe geam. Apoi, tarziu in dupa-amiaza celei de-a treia zi, am inceput sa trecem prin satucuri precum cel pe care il visam de atatia ani. Intre aceste orasele erau pamanturile unor ferme si livezi cu pomi fructiferi si pasuni imprejmuite, pline de vaci care pasteau. Am vazut copaci in care se puteau catara copiii mei intr-o zi, si carari de tara pe care sa ma pot plimba dupa-mesele de duminica, impreuna cu barbatul pe care-l iubeam.

Cand trenul intra in Deer Springs, mi-am luat valiza si am coborat. Mai tarziu am aflat ca trenul de pasageri nu oprea acolo decat de doua ori pe saptamana, martea si joia, asa ca am avut cu adevarat noroc sa ma gasesc in unul din foarte putinele trenuri care opreau acolo. Oraselul arata desavarsit, chiar inainte sa dau cu ochii de tablita cu „angajam ajutor” din vitrina restaurantului de vizavi de gara.

N-am mai pierdut nici-o clipa si am traversat imediat strada, intrand repede in restaurant. M-am dus drept la Ethel Peterson, care sedea la casa de bani si i-am spus:

— Inteleg dupa tablita din vitrina ca angajati ajutoare.

Ethel era aproape la fel de enorma ca si Gloria, doamna cea grasa, asa ca ma asteptam sa fie si la fel de vesela ca ea. Dar ea ma privi suspicios.

— Ei bine, depinde, spuse ea. Si cine esti dumneata?

— Ma numesc Eliza Rose Gerard, doamna, si tocmai m-am mutat in oras. Imi caut de lucru.

— Ai rude prin Deer Springs?

Atunci au inceput minciunile. Stiam ca daca i-as fi spus adevarul ca crescusem in circ, as fi fost etichetata drept o femeie depravata cu moravuri usoare, pentru ca asta era reputatia de care se bucurau artistii de circ. Daca i-as fi spus ca taticul meu era clovn, iar mama o betivana, n-as fi avut nici-o sansa la viata respectabila pe care visam sa o traiesc. Atunci m-am hotarat sa mint – si odata ce incepi cu minciunile, nu te mai poti opri, desigur.

— Nu am rude nicaieri, am spus, pe un ton plangaret. Mamica mea, taticu' si cele doua surori ale mele au murit in epidemia de gripa din toamna trecuta. De fapt, chiar si eu am fost cat pe-aci sa mor. M-am hotarat sa ma mut de acolo si sa incep o viata noua, pentru ca amintirile erau prea greu de suportat. Mi-ar prinde tare bine slujba de aici doamna, daca mai doriti sa angajati pe cineva.

Stiam ca trebuia sa schimb rapid subiectul inainte sa apuce sa ma intrebe unde locuisem pana atunci. Din fericire, era aproape ora cinei, iar restaurantul incepu chiar atunci sa se aglomereze putin, asa ca Eth nu mai prea avu timp sa ma ia la intrebari

— Cum te pricepi la socoteli? Imi intinse un creion si unul dintre carnetelele chelneritelor ca sa fac niste adunari. Intotdeauna am fost buna la aritmetica, multumita taticului meu asa ca n-am avut probleme.

— Vine un dolar si treizeci de centi, am spus, facand socotelile in cap.

Deschise casa de bani si continua.

— Sa presupunem ca Un client iti da doi dolari. Stii sa-i dai rest?

Asta era usor, d Vreme ce lucrasem la standul unde se vindea vata de zahar si alune. I-am calculat restul atat de repede si sigura pe mine, ca Ethel fu impresionata.

— Stii sa servesti la meSe? Intreba ea.

— O, da, doamna, am mintit eu. Sigur ca stiu.

— Il vezi pe domnul in costum de acolo de la tejghea? Du-te si ia-i comanda. O sa te urmaresc sa vad cum te descurci.

Un omulet scund, Spre treizeci de ani, sedea singur la tejghea, batand darabana cu degetele si studiind meniul de parca i-ar fi fost greu sa se hotarasca. Era imbracat ca un smecheras de la oras, intr-un costum dinstofa ecosez la doua randuri, si arata cam deplasat intre oamenii mai simpli din restaurant. Am observat geanta lui patrata, genul care e plin de mostre si m-am gandit ca o fi vreun agent comercial ambulant.

Totul e doar un joc de teatru, mi-am spus eu in timp ce am luat carnetelul de la Ethel si m-am indreptat spre el. Asta imi spusese matusa Aluna de atatea ori: Fa-i pe oameni sa rada chiar si atunci cand Iesti trista, poarta-te in asa fel, incat sa se simta toti bine cand simti cum ti se frange inima. Spectacolul trebuie sa continue. Aveam pur si simplu Sa intru in rolul chelneritei.

— Buna, am spus zambind. Ce v-as putea aduce azi, sir?

Imi iroseam bunatate de zambet pe el. Nu-si scoase nasul din meniu si nici macar nu observase ca purtam aceeasi fusta si camasa de trei zile in loc de uniforma roz cu alb ca a celorlalte chelnerite. De fapt, nu paru sa ma observe defel.

— Ce aveti la oferta in seara asta? Intreba el fara sa-si ridice privirea.

Increderea mi se spulbera si incepu sa se clatine, ca un acrobat ametit care-si executa secventa la trapez. Nu stiam ce era acel „la oferta”. Am luat adanc aer in piept si am zambit pentru a-mi infrange lacrimile, apoi am vorbit incet, ca sa nu ma auda Ethel.

— Asculta, domnule. Habar n-am ce este la oferta asta seara. Nici macar nu sunt prea sigura ca stiu despre ce vorbesti. Sunt noua in oras si am nevoie de o slujba. Doamna aceea de acolo mi-a spus sa vin si sa iau comanda de la tine, asa ca daca imi fac treaba cum trebuie, cred ca s-ar putea sa ma angajeze. N-ai putea, rogu-te, sa ma ajuti putin si sa-ti alegi si tu ceva mai usor? Ar insemna foarte mult pentru mine.

Capul ii tasni in sus cand am inceput sa-i vorbesc, si speram ca Ethel sa nu vada fata lui uimita. Ii lua cateva clipe sa priceapa tot ce i-am spus, dar cand reusi in cele din urma sa inteleaga, imi darui un zambet larg.

— Cum sa nu, papusa, spuse el. As vrea friptura cu cartofi piure. Scrie numarul doi pe comanda, apoi du-o la geamul acela din spatele tau si prinde-o de unul din cuiele acelea. Seful le va aduce de indata, pentru ca friptura si cartofii sunt preparati deja. Intre timp, continua el, golindu-si ceasca cu cafea, mi-ai mai putea aduce o ceasca de cafea din cana aceea de-acolo, si sa-mi aduci ulciorul acela cu frisca si sticla cu ketchup.

— Cum ti-as putea multumi vreodata? Am spus cand m-am intors sa-i umplu cana, cu mainile tremurand.

— Hei, stai usurel, papusa. Toarna incet ca nu cumva s-o versi. Asa da. E excelent asa.

Am pus cana cu cafea inapoi pe plita fierbinte si i-am adus sticla cu ketchup si ulcica cu frisca, asa cum ma rugase.

— Crezi ca-si da seama cat sunt de emotionata? Am intrebat eu

— Nuu, ai asa un zambet frumos. Iar oamenii de obicei nu zambesc cand sunt nervosi. Apropo, numele meu este Hari Porterfield. Al tau?

— Eliza Rose Gerard.

— Ei, asta da nume frumos, la fel ca si zambetul tau. Foarte bine, Eliza, intoarce-te ca si cand te-ai uita dupa mancarea mea, si vei vedea ca bucatarul imi va pune farfuria acolo intr-un minut sau doua.

Am privit intr-o doara peste umar, exact la timp pentru a-l zari pe bucatarul tot transpirat si rosu asezand o farfurie in gemuletul dintre tejghea si bucatarie. Pe ea se gasea o bucata de friptura, cartofi piure si fasole verde. Am luat-o cu amandoua mainile si cu grija i-am dus-o noului meu prieten.

— Cum de-ai stiut ca va fi acolo? L-am intrebat cand i-am pus-o inainte. El pufni in ras.

— Mananc aici de fiecare data cand vin in Deer Springs pe ruta mea de vanzari. Hei, nu te uita, papusa, ca tocmai se apropie Ethel. Noroc!

Ea se apropie de mine leganandu-se, pe niste picioare de dimensiunea picioarelor de elefant. Pantofii pareau mult prea mici pentru picioarele ei umflate.

— Slujba e a ta daca o vrei, gafai ea. Poti incepe de maine dimineata, de la micul dejun. Dar sa fii aici la 5 fix.

Eram atat de fericita, ca am iesit parca zburand din restaurant, apoi m-am trezit afara, privind o clipa noul meu oras. Tot felul de oameni treceau pe o parte si pe alta a strazii, grabindu-se sa intre sau sa iasa din magazine, trecand pe langa mine cu carute si masini – dar cu toate astea, Deer Springs parea linistit si calm comparativ cu taraboiul de la circ. Cand am vazut o banca in fata garii, am traversat drumul pentru a ma aseza. Ma simteam atat de bine ca am ajuns „acasa”, ca as fi fost dispusa sa dorm noaptea aceea chiar acolo pe banca din fata garii.

Eram inca acolo, pe banca, cat se poate de fericita, cand trecu Harry Porterfield strada si se aseza langa mine.

— Felicitari, papusa. Am auzit-o pe Ethel spunand ca slujba e a ta.

— Iti sunt foarte recunoscatoare pentru ajutor, domnule Porterfield.

— Hei, spune-mi Harry. Si sa stii ca te-ar fi angajat si fara ajutorul meu. O fata draguta ca a ta va fi intotdeauna de folos pentru afacere, nu stiai? Am simtit cum roseam. Spune, papusa, ai de gand sa sezi aici pana se deschide restaurantul maine dimineata?

— S-ar putea, asta numai daca nu gasesc prin preajma vreun hotel care sa nu coste prea mult.

— De ce nu mi-ai spus ca ai nevoie de cazare? Nu exista hoteluri in Deer Springs, dar domnisoara Hansen de pe Willow Avenue inchiriaza camere. Eu acolo trag de obicei cand vin aici. Haide, sa-ti arat.

Isi lua geanta cu mostre si valiza lui intr-o mana iar pe a mea in cealalta, apoi porni din loc, facandu-mi semn cu capul sa-l urmez.

Domnisoara Hansen era o femeie inalta, vanjoasa, cu o privire foarte incruntata.

— Nu-mi trebuie sarlatani in casa mea, domnule Porterfield, spuse ea cand dadu cu ochii de noi doi. Apreciez afacerile dumitale, ca intotdeauna, dar nu am de gand sa fiu parte la nici-o sarlatanie.

— Vai, domnisoara Hansen! Ma jigniti ca ati putea crede una ca asta despre mine – ca sa nu mai vorbim ca ati putea crede una ca asta despre aceasta onorabila domnisoara.

Ea fornai exact ca si calul pe care obisnuia sa calareasca tati reprezentatia lui.

— Pf! Ce fel de tanara respectabila umbla cu un agent de vanzari?

— Dar eu tocmai l-am intalnit pe domnul Porterfield in restaurant acum cateva minute, am spus in apararea mea. L-am intrebat daca cunoaste vreun loc unde as putea locui.

Aparent, raspunsul meu inrautati lucrurile mai tare. Domnisoara Hansen fornai din nou.

— Ce fel de domnisoara respectabila calatoreste singura, fara insotitoare?

M-au privit atunci amandoi, asteptand un raspuns. Tot ce mai trebuia sa fac atunci era sa aduc vorba despre circ, si orice indoiala asupra caracterului meu respectabil zbura pe usa afara – iar eu zburam cu tot cu valiza mea pe urma lui.

— Sunt o orfana, doamna, am spus, facand o mima trista, Familia mea a murit in epidemia de gripa si de atunci am locuit la matusa mea necasatorita. Dar ea a murit intr-un incendiu acum, cateva saptamani, n-am mai suportat toate amintirile dureroase de acasa si am venit aici sa incep o viata noua. Tocmai am primit o slujba la restaurant. Incep maine dimineata si.

— E adevarat, domnisoara Hansen, spuse Harry. Am luat cina acolo in seara asta, si am auzit-o pe Ethel spunand ca slujba e a ei.

Domnisoara Hansen ma conduse cam fara tragere de inima la camera mea. Am ramas uimita cand am vazut-o.

— O, ce frumoasa e! Si atat de mare!

Aproape toata viata mi-o petrecusem strivita ca o sardea intr-un compartiment minuscul de tren impreuna cu tati, iar in vagonul de dormit al femeilor avusesem chiar si mai putin loc. Nu m-am putut obisnui niciodata cu tot spatiul deschis dintre pat si masa de lucru, dintre masa si usa, dintre pat si perete. Era chiar si o masuta de toaleta incantatoare, cu o perdeluta creponata si cu o oglinda mare, patrata, in care ma vedeam in intregime.

Domnisoara Hansen ma privi foarte curioasa, in timp ce ma uitam prin camera de parca as fi fost intr-un palat.

— Nu e o camera mare, spuse ea. Am camere mult mai mari – pentru cupluri, stii.

— Aceasta e foarte frumoasa. Multumesc mult de tot, domnisoara Hansen.

Il conduse pe Harry intr-o camera de la etaj, iar pe mine intr-un dormitor a carui usa se invecina cu propria ei camera. Cred ca a ramas treaza toata noaptea, tragand cu urechea dupa vreo sarlatanie. Patul meu era urias si confortabil, dar abia am adormit. Cu exceptia lunilor de iarna, acesta a fost unul din putinele momente din viata mea cand nu am dormit intr-un tren aflat in miscare, si nu ma puteam obisnui cu atata liniste. Imi lipsea uruitul familiar al rotilor pe calea ferata, leganatul molcom intr-o parte si-n alta. Am refuzat sa plang dupa tradatorii mei parinti, dar am plans dupa matusa Aluna – si dupa Sylvia si Lazlo, dupa familia Gambrini, dupa Charlie si Zippy si dupa toti ceilalti oameni din familia mea de la circ. Dar cand se facu timpul a doua zi de dimineata sa ma imbrac si sa pornesc la lucru la restaurant, mi-am sters ochii si am pasit in prima zi din noua mea viata din Deer Springs.

Harry aparu la restaurant pentru a lua micul dejun in jur de sapte treizeci si ma incuraja chiar cand aveam nevoie de asta.

— Te descurci excelent, papusa. Si arati de milioane in uniforma aceea.

— N-am stiut niciodata ca exista atat de multe feluri in care poti pregati un ou, i-am spus. Se pare ca in dimineata asta, fiecare il vroia intr-un fel diferit. Eram cat pe-aici sa incep sa-i spun ca bucatarii de la circ nu stiau sa pregateasca decat omleta, dar m-am oprit la timp.

— Vrei sa iei cina cu mine diseara? Intreba Harry cand i-am adus nota de plata. Era un om aratos si bine imbracat, dar parea putin cam moale in comparatie cu acrobatii si cu trapezistii cu care crescusem, care erau atat de musculosi. Chiar si muncitorii si hamalii erau mai bine-facuti decat sarmanul, slabanogul Harry.

— Multumesc, Harry, dar nu cred.

— Poftim? Stiu ca nu cunosti pe nimeni in orasul asta si urasc gandul ca vei manca de una singura.

In cele din urma am fost de acord, mai ales din cauza ca n-am stiut sa spun nu. Am mancat la restaurant, desigur, de vreme ce era singurul loc cumsecade din oras. Mi-am dat seama ca Harry se indragostise deja de mine cand a incercat sa ma ia de mana in timp ce ne indreptam inapoi spre casa unde locuiam. Am scuturat doar capul si mi-am varat mainile in buzunare. Cand am ajuns la poarta, m-a rugat sa ma asez putin cu el pentru cateva minute.

— Trebuie sa plec maine cu trenul, spuse el, dar ma intorc in oras peste cateva saptamani. Mi-ar placea sa te reintalnesc, Eliza.

Am cantarit cele spuse de el in timp ce priveam o pisica traversand drumul. Un baietel trecu in goana prin fata noastra pe bicicleta.

— Da-mi voie sa te intreb un lucru, Harry, am spus in cele din, urma. Iti place sa fii vanzator ambulant?

— Absolut. E o modalitate excelenta sa calatoresti prin zona si sa vezi lumea, sa intalnesti oameni noi. Am crescut intr-un orasel inghesuit ca si acesta, asa ca m-am jucat intotdeauna cu gandul' sa plec. Slujba asta ca vanzator este sansa mea absoluta. De ce ma intrebi, papusa?

— Pentru ca tot ce mi-am dorit eu vreodata a fost sa am un camin si o familie si sa locuim intr-un orasel placut ca si Deer Springs.

— Glumesti! As muri de claustrofobie aici!

— Atunci se pare ca nu prea avem multe in comun, nu crezi? M-am ridicat in picioare. Noapte buna, Harry. Si multumesc inca o data pentru cina.

Faptul ca am coborat de una singura din acel tren in Deer Springs a fost cam cel mai curajos lucru pe care l-am facut vreodata. Se vede cat de mult imi doream genul asta de viata, invatasem cum sa prezint un spectacol si cum sa mint la circ, unde tigrul devorator de oameni nu era decat o pisica blanda, ingrozitorul om al zapezilor nimic mai mult decat un urs batran si mucegait, si unde clovnii isi vopseau zambetele, asa ca ma prefaceam in tot ce faceam. Dupa ce ma descurcasem cu un cimpanzeu care fuma, clientii indisciplinati nu ma mai puteau supara. Cand aveam doar zece ani, Lazlo ma invatase sa jonglez cu patru mingi deodata, asa ca parea o joaca de copil sa fac fata la cinci-sase mese care-si asteptau comenzile. Lui Charlie, clovnul, ii fusese franta inima cand Veronica fugise de la el cu un acrobat, dar continuase sa-si faca publicul sa rada. Iar nervii Biancai au fost praf dupa accidentul lui Carlo care cazuse de pe sarma, dar spectacolul nu se opri. Asa am reusit sa realizez tot ce-am facut – sa cobor din tren, sa intru in restaurant si sa concurez pentru slujba – si sa ma leg de Sam Wyatt.

Sam venea tot mereu la restaurant, de obicei sa ia micul dejun, uneori la cina, iar din cand in cand lua toate trei mesele. Statea intotdeauna indoit de spate, de unul singur, invaluit intr-un nor invizibil de tristete care parea ca va incepe sa se reverse peste tine de indata ce te apropiai prea mult. Era cu vreo trei sau patru ani mai in varsta ca mine, si mi-am dat seama dupa hainele lui de lucru innoroiate, dupa marimea muschilor lui si dupa pielea lui foarte bronzata, ca probabil era angajat la vreo ferma din apropiere – cu exceptia faptului ca ramanea un mister pentru mine cum de isi permitea un ajutor de fermier sa manance tot timpul la restaurant.

Sam era foarte atragator si cu greu ma abtineam sa nu ma holbez neincetat la el ori de cate ori intra in restaurant. Fata lui solemna si falcile colturoase erau de o noblete fara margini, si avea parul cel mai blond si ochii cei mai albastri din cati am vazut vreodata. Am zambit si am incercat sa fiu prietenoasa cu el ori de cate ori il serveam, dar ma tinea la distanta, fara a misca vreun deget. Rareori isi ridica privirea, iar cand o facea, nu ma privea niciodata in ochi. De fapt, nu scotea niciodata vreo vorba in plus decat era neaparat necesar pentru a-si comanda mancarea si pentru a-si achita nota de plata. Se purta de parca nu vroia sa-l bage nimeni in seama, de parca ar fi vrut sa se strecoare in dugheana si sa se faca nevazut.

— Cine e? Am intrebat-o in cele din urma pe o alta chelnerita pe care-o chema Debbie. Am observat ca vine foarte des pe aici.

Debbie ma trase deoparte in bucatarie de parca am fi fost in pericol sa fim prinse vorbind cu glas tare despre el.

— E Sam Wyatt, sopti ea. A mers la scoala aici in Deer Springs impreuna cu fratii mei mai mari. Ei spuneau intotdeauna ca era cam. Ciudat. Toti cei din neamul Wyatt sunt.

— Ciudat? Cum adica?

— Stii, tacut si asa. Misterios. Lui Sam nu i-a placut niciodata sa petreaca timp cu ceilalti copii, doar cu fratele lui mai mare, Matthew.

— El n-are o sotie sau o mama care sa-i dea de mancare?

— Sam nu e insurat! Debbie reactiona de parca si numai gandul la asa ceva ar fi fost strigator la cer. Se ocupa de Wyatt Orchards impreuna cu tatal lui. Nu mai sunt decat ei doi pe-acolo, de cand a murit mama lui. Ceilalti frati ai lui au murit si ei. Nu stiu cine ii da de mancare lui taica-sau, dar Sam vine aici tot la cateva zile sa manance o mancare mai cumsecade.

— Unde spui ca locuiesc?

Sprancenele lui Debbie se ridicara in sus a mirare.

— N-ai auzit de Wyatt Orchards? E cea mai mare livada din zona. Daca o apuci drept pe Spruce Road, iesi afara din oras vreo doua-trei mile si e imposibil sa nu o gasesti.

M-am dus sa ma plimb pe Spruce Road duminica urmatoare dupa-masa, hotarata sa descopar unde locuia misteriosul Sam Wyatt. Debbie avea dreptate – era imposibil sa nu vezi semnul urias vopsit pe peretele lateral al grajdului: Wyatt Orchards – proprietari: Frank Wyatt Fiii. Ma durea in cot de livada, dar m-am uitat indelung la casa cea frumoasa cu veranda larga si obloanele de-un verde intunecat si cu toti stejarii cei batrani din jur si am stiut ca gasisem exact casa pe care mi-o dorisem toata viata. Acolo trebuia sa locuiesc. Si aveam sa locuiesc acolo. Tot ce trebuia sa fac era sa castig inima lui Sam Wyatt.

De vreme ce erau doar trei biserici in oras, nu a fost prea greu sa o gasesc pe cea pe care o frecventa el. Duminica urmatoare, dupa slujba de dimineata, m-am dus direct la el, purtandu-ma de parca eram prietena lui pe care n-o mai vazuse demult.

— Ei bine, ia te uita. Ma mai tii minte? Te-am servit uneori la restaurant. Ma cheama Eliza Rose. Pe tine cum te cheama?

— Sam, spuse el, cu privirea pironita in podea. Sam Wyatt.

— Incantata de cunostinta, Sam. I-am intins mana si nu avu de ales decat sa mi-o intinda si el pe a lui. Se facu la fel de rosu ca si nasul taticului meu, apoi se scuza si se departa grabit de indata ce prinse ocazia.

Unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am facut vreodata a fost sa razbat de toate barierele pe care le ridicase Sam in jurul sau. Si, pe deasupra, mi-au trebuit mai bine de sase luni pentru asta. Ma simteam de parca as fi mers pe sarma la mare inaltime, incercand sa-mi pastrez echilibrul intre a fi exagerat de prietenoasa si prea putin prietenoasa, si stiam ca o singura greseala ma putea pune la pamant. Dar imi pastram in minte imaginea acelei case minunate si ma gandeam la ea de fiecare data cand Sam ma ignora cu desavarsire. Am continuat sa-l modelez, sa ii zambesc si sa fiu prietenoasa la restaurant si saream in calea lui la biserica. Era ca si cand incercam sa dresez un animal foarte sperios, mai intai ajutandu-l sa se obisnuiasca cu mine, apoi castigandu-i increderea, pana cand in cele din urma incepu sa-mi manance din palma.

Cand veni Sam sa ia cina la restaurant intr-o seara de vineri, mi-am luat inima in dinti si am trecut la urmatorul pas.

— Hei, Sam, cum se face ca nu te vad niciodata la film? M-am aplecat peste masa lui, iar fetele ne erau foarte aproape. Nu mergi niciodata la film?

Ma privi in ochi apoi privi in alta parte.

— Aa. Nu.

— O, ar trebui sa vii din cand in cand! De fapt, tocmai ruleaza un film foarte palpitant cu Tarzan. Si pun pariu ca ti-ar placea si filmele cu Lillian Gish46. La toti baietii le place Lillian Gish. Eu ma duc la reprezentatia de la ora sapte treizeci diseara. Ce-ar fi sa ne intalnim acolo si sa descoperi singur ce pierzi?

Tacu atat de multa vreme ca deja eram sigura ca ma va refuza, dar in cele din urma isi ridica privirea si spuse:

— Bine.

Am fost surprinsa, dar foarte bucuroasa. Ne-am intalnit in fata la Ritz, si la acea prima intalnire ne-am cumparat fiecare biletul si cate o punga de pop-corn. Dar dupa aceea, Sam a spus ca-i placuse filmul foarte mult si ca i-ar placea sa mai mearga si altadata. Asta m-a incurajat sa trec la urmatorul pas.

— Spune-mi, Sam, te-ar deranja daca m-ai conduce acasa? Uneori mi se face de-a dreptul frica cum umblu de una singura prin intuneric. Nu e departe de aici. Locuiesc in casa domnisoarei, Hansen, dincolo de Willow Avenue.

A fost de acord si mi se parea ca se infoiase putin la gandul ca ma proteja. M-am folosit de avantajele timpului pe care-l petreceam impreuna ca sa-l fac sa imi povesteasca despre livada lui.

— Cu ce te ocupi, Sam?

— Administrez o livada impreuna cu tata.

— Iti place? L-am intrebat.

— Nu m-am prea gandit la asta, imi spuse ridicand din umeri. Tot ce stiu e sa conduc o ferma. Ce altceva sa fac?

La inceput, conversatiile cu Sam erau ca si cand incercai sa scoti apa dintr-un izvor secat. Dar la fel de incet cum se perinda anotimpurile, asa si Sam a inceput in cele din urma sa se inmoaie.

Nu a mai trecut mult si a inceput sa ma urmareasca cu privirea la restaurant in loc sa fixeze cu privirea tablia mesei. Apoi am observat ca ma privea din celalalt rand de banci in biserica, in loc sa urmareasca cantarile in cartea lui de cantari. Avea tot timpul aerul acela distrat si ii puteam simti ochii atintiti asupra mea ca doua raze de lumina. Intr-o seara, l-am sarutat in intuneric la cinema. Rudolf Valentino47 isi saruta partenera de film, asa ca pur si simplu m-am intors spre Sam, i-am cuprins in palme obrajii proaspat rasi si l-am sarutat. Cred ca lui Sam i-a placut tare mult, pentru ca dupa aceea nu a mai asteptat s-o fac eu a doua oara.

Dar eu nu eram singura care observasem interesul tot mai mare al lui Sam in ceea ce ma privea. Frank Wyatt veni intr-o zi la Sam si la mine in timp ce povesteam la sfarsitul unei slujbe, ceea ce era ca urgia intunericului despre care tot vorbeste Biblia, intr-un moment radeam inca impreuna cu Sam, iar in secunda urmatoare Frank paru sa fi desfiintat soarele.

Inca de prima data cand l-am intalnit pe tatal lui Sam, m-a speriat de moarte. Era un om atat de rece si fara inima – iar impresia nu mi s-a schimbat deloc in tot timpul cat l-am petrecut langa el. Inca din prima duminica in care l-am intalnit, a inceput sa ma incolteasca – cine eram, de unde veneam, ce cautam in Deer Springs? Stiam ca nu-i puteam spune niciodata adevarul.

— Familia mea a murit in epidemia de gripa, domnule Wyatt.

— Spui ca te cheama „Gerard”? Ce fel de nume mai e si asta?

— Francez, cred. Taticul meu s-a nascut in New Orleans.

— New Orleans! Si cu ce se ocupa tatal tau in New Orleans?

Mi l-am imaginat pe tati cu fata alba, cu peruca lui rosie, cu nasul borcanat si cu pantofii lui caraghiosi si ochii mi se umplura de lacrimi. Mi-am spus ca plangeam pentru ca ma temeam de Frank si nu pentru ca mi-ar fi fost dor de tati. Sam mi-a observat lacrimile si mi-a interpretat eronat reactia drept durere.

— E greu inca pentru Eliza sa vorbeasca despre familia ei, ii spuse el tatalui sau. Isi scoase o batista bandana din buzunarul sau si mi-o intinse in timp ce ma ducea departe de Frank. Imi cer scuze pentru tata, sopti el.

— Nu prea cred ca ma place.

— Lui nu-i place nimeni, Eliza. Se poarta la fel cu toata lumea.

Stiam ca Frank Wyatt nu fusese multumit cu modul in care ii raspunsesem la intrebari, asa ca am inceput sa-mi infloresc minciunile, gandindu-ma la o profesie respectabila pentru tati inventand toate detaliile legate de locul unde isi primise educatia si despre unde locuisem, ca sa fiu pregatita data urmatoare cand ma lua Frank la intrebari. Nu vroiam sa-mi distrug sansele de a locui in casa aceea minunata de langa livada.

Cam pe atunci, Sam incepu sa ma sune in mod regulat la pensiune. Mai tarziu mi-a spus ca il atrageam pentru ca eram atat de misterioasa si de exotica si ca paream sa cunosc toata lumea pe care el nu o cunostea. Imi placea Sam, dar nu l-am cunoscut niciodata cu adevarat. De fiecare data cand priveam in ochii lui albastri, vedeam un noian de tristete si de durere. Chiar si dupa tot timpul pe care-l petrecuseram impreuna, tot nu aveam idee cine era cu adevarat sau ce anume generase atata tristete. In multe feluri, Sam a ramas un strain pentru mine si de vreme ce eu continuam sa-mi prezint minciunile cu privire la cine eram, presupun ca si eu eram o straina pentru el.

Dupa ce am iesit cam trei luni impreuna in mod regulat si ne sarutam deja tot timpul la cinema, m-am hotarat sa aduc relatia noastra la urmatorul nivel. Dar la fel ca si cu acel prim sarut, stiam, ca tot eu trebuia sa fiu cea care sa faca primul pas.

— Cred ca ma indragostesc de tine, i-am spus intr-o seara in timp ce stateam cuibariti pe leaganul de pe veranda domnisoarei Hansen. Chiar si in intuneric, am vazut deslusit surprinderea din privirea lui.

— Tu ma. Iubesti?

— Da, am mintit eu. Dar de ce te surprinde asa de tare?

— Esti frumoasa ca o zana, Eliza. Niciodata n-as fi crezut sa fiu eu norocosul de care sa se indragosteasca o fata atat de frumoasa.

— Ei bine.? Tu ma iubesti, Sam Wyatt?

Ma privi drept in ochi si am vazut adevarul chiar inainte s-o spuna.

— Da, sopti el. Da, te iubesc. Mai mult decat voi fi in stare sa o spun in cuvinte.

Nu-ti pot spune cat de vinovata ma facu sa ma simt confesiunea lui. Am reusit sa-l conving, l-am imblanzit si-mi croisem drum in viata lui in ultimele luni pana mi-a daruit inima lui in totalitate. Eram probabil singura persoana care i-a spus vreodata lui Sam ca il iubeste, dar eu nu eram indragostita de el. Cu toate astea, mi-am calcat sentimentele de vinovatie in picioare si am spus:

— Stii ceva, Sam? M-as casatori cu tine cat ai clipi, daca m-ai cere de nevasta.

Paru naucit.

— Tata nu ne-ar permite niciodata una ca asta.

Mi-am frecat nasul de urechea lui.

— Nu esti destul de mare ca sa iei hotarari de unul singur?

— Da, dar.

— Pai, eu n-am nimic impotriva sa fug in lume cu tine. Ce ne-ar putea face tatal tau daca l-am pune in fata faptului implinit?

— Nu stiu. Imi dadu drumul, iar bratele i se prabusira pe genunchi in timp ce se lasa pe spate pe leagan. Nu stiu, repeta el.

Sam era ingrozit de tatal sau. O vedeam deslusit, clar ca lumina zilei. Trebuia sa fac ceva si sa-l fac sa uite de teama lui fara margini. L-am lasat sa se gandeasca cateva zile la ideea de casatorie, pentru ca invatasem ca lui Sam ii placea sa se gandeasca mai intai pe indelete la ceva inainte de a trece la actiune. Apoi, o saptamana mai tarziu, in timp ce stateam cuibariti unul in bratele celuilalt, mi-am incercat din nou norocul.

— Te iubesc, Sam, am soptit eu. Daca am fi casatoriti nu ar mai trebui sa ne spunem noapte buna cand stinge domnisoara HansM luminile pe veranda. Am putea sa ne sarutam toata noaptea, uite-asa. I-am luat fata in maini si i-am dat cea mai voluptoasa sarutare din cate primise in toata viata lui. Dupa aceea, toate gandurile pe care le avea cu privire la tatal lui s-au risipit in cele patru zari.

Faptul ca a fugit cu mine a fost unicul act de razvratire pe care l-a facut Sam in toata viata lui. Ne-am petrecut noaptea nuntii intr-o camera de hotel de dincolo de granita statului si nu cred ca s-a gandit la tatal lui nici macar o singura data in toata noaptea aceea. Dar a doua zi.!

A doua zi, Sam tremura din toti rarunchii cand ma duse acasa. Era un om inalt, cel putin la fel de mare si de puternic ca si tatal lui, dar amandoi aveam genunchii moi cand am intrat in dimineata acelei zile in bucatarie.

— Unde ai fost toata noaptea? Dori sa afle Frank. Daca o privire ar putea ucide, seriful l-ar fi arestat cu siguranta pe Frank pentru uciderea noastra a amandurora.

— Eliza si cu mine am trecut aseara granita statului pentru a intalni un judecator, spuse Sam tremurand. Ne-am casatorit.;

— Te-ai casatorit Cu. Taratura asta?

— O iubesc.

— O, sunt convins! Vocea ii exploda de sarcasm. Totusi, te duci direct la John Wakefield si vedem cum facem sa anulam prostioara asta a voastra. Nu vreau s-o vad in casa mea.

— Nu, spuse Sam incet. Nu, n-am de gand sa-mi anulez casatoria. Isi trecu bratul vanjos pe dupa talia mea si ma trase aproape de sine. Eliza este sotia mea si o iubesc. Daca nu poti accepta asta. Atunci va trebui sa plecam amandoi de aici.

Sam si Frank se privira in ochi multa, multa vreme. Nu mi-am dat seama ce lucru incredibil de curajos facuse Sam, decat dupa ce am trait cu Frank Wyatt cativa ani. Cand a luat pozitie in fata tatalui sau in dimineata aceea, a riscat sa piarda tot ce avea – de dragul meu. La ora aceea nu mi-am dat seama nici ce lucru neobisnuit era pentru Frank sa cedeze si sa lase dupa voia fiului sau. Dar a cedat.

— Prea bine, dar una-ti promit, spuse Frank, fluturandu-si aratatorul prin fata ochilor lui Sam. O sa socotesc cu grija urmatoarele noua luni, iar daca aduce pe lume un copil si numai cu o singura zi mai devreme de socoteala mea, ii arunc pe amandoi in sant, si pe ea si pe copilul ei, acolo unde le e locul.

Din fericire, Jimmy s-a nascut la o saptamana dupa primul nostru an impreuna.

Trecand peste privirile pline de ura ale socrului meu, am fost foarte multumita cu mariajul meu. Aveam caminul pe care mi-l dorisem dintotdeauna – chiar daca nu-l includea si pe Frank Wyatt. Inca din prima clipa cand am pasit sub acoperisul casei lui Sam, am stiut ca nu mi-as fi dorit sa locuiesc nicaieri altundeva. Nu ca ar fi fost totul elegant si nou – pentru ca nu era. Tapetul era decolorat si pe covor erau pete peste tot, iar treptele din lemn scartaiau cand urcai pe ele, dar exact asta imi si placea la ele. Toata viata imi lipsise o cronica si permanenta, dar acum le descopeream pe amandoua in fiecare obiect din casa. Inventam povesti despre toti oamenii care locuisera aici inaintea mea si despre istoria mobilierului pe care-l lasasera in urma. Nu vroiam sa schimb nimic. In fiecare noapte ma cuibaream in bratele lui Sam si auzeam suieratul trenului in departare, dincolo de livada, imi aminteam de singuratatea si de dorul pe care le simtisem toata viata mea si ma intrebam daca oamenii din trenul acela priveau si ei catre casa noastra, dorindu-si sa fie in locul meu.

Prima iarna de dupa casatoria mea cu Sam, i-am trimis o scrisoare matusii Aluna, in Georgia, la adresa de iarna a circului.

Draga matusa Aluna, Am vrut doar sa te anunt ca sunt in viata, teafara si foarte fericita.

M-am casatorit cu un barbat tare dragut si locuiesc intr-o casa minunata de la tara. Saluta-l pe Charlie si familia Gambrini si pe toti ceilalti din partea mea.

Cu drag, Eliza.

Nu am scris nici-o adresa la expeditor, si am pus-o la posta dintr-un oras aflat la zece mile departare de Deer Springs, unde m-am dus sa ma vada un doctor. Atunci am aflat ca sunt insarcinata cu Jimmy, si din nu stiu ce motiv necunoscut, Frank Wyatt imi interzisese sa fiu vazuta de doctorul Gilbert din Deer Springs.

Sam arata speriat de moarte cand i-am spus ca va deveni tatic.

— Ce s-a intamplat, Sam? Nu-ti doresti copii? L-am intrebat.

— Nu. Nu stiu. Cred ca nu m-am gandit niciodata. Nu.

— Dar de ce nu? De ce ti-e atat de teama?

Nu mi-a raspuns. Durerea din ochii lui Sam era atat de vie, ca ma durea pentru el. Imi doream sa-l fi putut iubi in felul in care ma iubea el pe mine, pentru ca poate atunci as fi putut sa-i iau toata amaraciunea pe care o adunase inauntrul lui. In cele din urma, Sam iesi afara din dormitor si pasi in noapte, unde ramase multa, multa vreme. A fost deosebit de tandru cu mine in tot timpul cat am fost insarcinata, si totusi, parca s-ar fi temut ca i-ar fi putut pricinui vreun rau copilasului daca ma imbratisa prea tare.

Cand mi-a venit timpul sa nasc, Frank l-a facut pe Sam sa se duca pana in orasul vecin in mijlocul noptii si sa aduca doctorul. Prin toate ceasurile lungi de travaliu, nu conteneam sa ma gandesc la mamica mea, despre cum ma abandonase, si mi-am dat seama ca si mie mi-era la fel de frica de copilul acesta, ca si lui Sam. Cand in cele din urma doctorul mi l-a pus pe Jimmy in brate, am plans, coplesita de dragostea fara margini pe care o simteam pentru el. Si totusi m-am infiorat de teama la gandul ca l-as putea rani, ca l-as putea minti, poate chiar sa-l abandonez la fel cum ma abandonase mama pe mine. Era ingrozitor sa iubesti pe cineva atat de mult.

— Ce s-a intamplat? M-a intrebat Sam cand m-a surprins plangand aplecata peste Jimmy in acea dintai noapte.

— Cred ca si mie mi-e teama, am marturisit eu. E greu pentru mine sa fiu mamica, pentru ca am crescut fara mama.

Sam se aseza pe pat alaturi de mine, cu o privire buimacita.

— Dar parca spuneai ca toata familia ta a murit in epidemia de gripa?

Ma prinsese cu minciuna! Am intrat in panica.

— Aa. Nu. Aceea a fost mama mea vitrega, am spus eu repede. Si ea nu prea mi-a fost mama cu adevarat. Trebuia sa schimb subiectul cat de repede. L-am ridicat pe Jimmy si i l-am intins lui Sam inainte sa apuce sa protesteze. Uite. Tine-l.

Jimmy incepu sa se agite putin, apoi se cuibari in bratele puternice ale tatalui sau. Era treaz si il privea cu atentie pe Sam, de parca ar fi vrut sa-si imprime bine trasaturile fetei lui. Ochii lui Sam se umplura de lacrimi.

— Doamne. Dumnezeule. Sopti el. E atat de mic. Si nu stiu cum sa-i fiu un tatic bun. Mi-e atat de teama ca o sa.

Locuisem de-acum suficient de mult cu Frank Wyatt ca sa inteleg de ce ii era atat de teama lui Sam. Mi-am amintit sfatul pe care i-l daduse candva matusa Aluna tatalui meu.

— Nu trebuie sa-ti fie teama, Sam, i-am spus. Nu trebuie decat sa fii taticul pe care ti-ai dorit tu intotdeauna sa-l ai. Daca ti-ai dorit ca taticul tau sa te fi dus seara la culcare, atunci sa-l duci pe micutul Jimmy la culcare. Daca ti-ai fi dorit ca taticul tau sa te fi dus la pescuit, du-l la pescuit. Asta-i tot ce ai de facut.

— Serios? Baigui el.

— Da. Cam asta-i tot ce ai de facut.

Din ziua cand s-au nascut copiii, Sam i-a iubit pe fiecare in parte din toata inima. Nu le-a spus-o niciodata cu glas tare, probabil pentru ca nu auzise asa ceva niciodata de la propriul tata, si nu stia cum sa o faca, dar vedeam prea bine cat de mult ii iubea. Daca isi pierdea rabdarea cu vreunul dintre ei, pleca mai degraba in tacere de acolo decat sa-si piarda cumpatul, si il admiram pentru asta. Nu a ridicat niciodata mana asupra lor la manie. Cand s-a nascut Becky Jean, a privit-o multa vreme, cu lacrimile curgandu-i pe obraji.

— O fetita. O fetita dragalasa! Murmura el. Parca nu e adevarata, Eliza. Arata ca. ca un ingeras, asa cum sta acolo!

Am simtit aceeasi dragoste ca si Sam. Intram noaptea in camera copiilor si ii priveam dormind, plina de uimire ca aveam copiii mei care erau, si totusi nu erau, parte din mine. M-a ingrozit sa stiu cat de mare nevoie aveau de mine, cat de dependenti erau de mine. Mi-era atat de teama ca ii puteam dezamagi, poate chiar sa dau gres cu totul. Uneori imi aminteam de modul in care tata obisnuise sa ma priveasca cu teama in ochi si ma intrebam daca nu cumva era din acelasi motiv.

Odata, am fost foarte aproape sa-i spun lui Sam adevarul despre trecutul meu. Jimmy tocmai implinise patru ani, iar Luke avea doi cand am aflat ca un circ al concurentei avea sa vina in regiunea noastra. Am fost atat de emotionata la gandul ca Sam si cu mine puteam sedea impreuna pe bancute si sa urmarim reprezentatia circului impreuna cu cei doi baietei ai nostri – la fel ca toate celelalte familii pe care obisnuiam sa le invidiez. M-am gandit sa astept pana eram cuibarita in pat langa Sam in seara aceea si sa-i spun cum toate astea erau un vis care devenisera realitate pentru mine. Dar inainte sa apuc sa ii marturisesc, un reprezentant din partea circului veni prin Deer Springs si batu la usa bucatariei noastre chiar in timp ce luam pranzul.

— Buna ziua, oameni buni. Fac parte din Circul fratilor Gentry si vom avea reprezentatii pe terenul de targ al districtului, luna ce vine. As dori sa va ofer bilete gratuite pentru toata familia dumneavoastra, daca ne dati voie sa punem un afis acolo pe grajdul dumneavoastra.

Frank se infurie teribil, tipand despre cum artistii de circ sareau pe-acolo sumar imbracati, si cum traiau cu totii intr-o imoralitate fara margini, si cat de rusinos era pentru niste crestini chiar numai sa le treaca prin gand sa mearga la circ. Racnea atat de tare, ca micutul Luke incepu sa planga. L-am privit pe socrul meu zvarlindu-l afara pe sarmanul om dupa ce-l apucase de o ureche, si stiam ca nu aveam nici-o posibilitate sa suflu vreo vorba vreodata despre faptul ca crescusem intr-un circ. Si nici copiii mei nu aveau sa calce vreodata intr-un circ cata vreme traia bunicul lor.

Sotul meu s-a straduit o viata intreaga sa-i faca pe plac tatalui sau – un tel imposibil de atins, de vreme ce Frank Wyatt era imposibil de multumit. Sam nu a simtit niciodata cu adevarat dragostea sau acceptarea tatalui sau, nici macar cand zacea pe patul de moarte. Si de fapt, nici n-ar fi trebuit sa se imbolnaveasca.

Totul a inceput cu o simpla taietura la picior – un cui sau asa ceva, ii perforase talpa uzata a bocancului si ii patrunse in carne. Piciorul l-a durut, dar a continuat sa lucreze ca de obicei, schiopatand prin grajd in timp ce strangea gunoiul sau mulgand vacile.

— Cred ca-mi trebuie o pereche noua de bocanci, spuse intr-o seara, aratandu-mi gaura pe care o avea in talpa. I-am ingrijit taietura de la picior, dar niciunul dintre noi nu ne-am batut prea mult capul cu asta. Era septembrie, o vreme de munca intensa in livada, iar Sam continua sa schiopateze pe-acolo, purtand aceeasi bocanci, pentru ca nu avea timp sa dea o fuga pana in Deer Springs si sa-si ia o pereche noua.

Cateva zile mai tarziu, s-a trezit cu febra mare. Se plangea ca i se intepenise maxilarul si il durea gatul, spunea ca-l doare peste tot. Amandoi ne-am gandit ca s-a imbolnavit de gripa. Imi dadeam seama ca Sam se simtea ingrozitor, dar se scula si se tari afara din casa trudind toata ziulica, cu sau fara febra, pentru ca asa se astepta taica-sau din partea lui. I-a fost tot mai rau.

Intr-o noapte m-au trezit gemetele lui Sam. Febra nu era prea mare, dar transpira atat de rau, ca udase tot asternutul. Inima ii batea repede mai sa manance pamantul.

— Sam, ce-i cu tine? Ce ai?

Nu mi-a putut raspunde. Muschii gatului si ai fetei se incordara intr-un spasm teribil care-i schimonosi in mod ingrozitor fata si-i paraliza mandibula. Am sarit din pat si am inceput sa ma imbrac.

— Ma duc dupa doctor.

— Nu. Gemu el.

— De ce nu? Sam, mi-e frica! Ce e daca.? Ma ingrozea sa gandesc ca putea fi falcarita48, dar nu puteam sa o spun cu voce tare si sa-l tulbur pe Sam. Asculta, ma duc sa-l aduc pe doctorul Gilbert din Deer Springs, ma intorc intr-o jumatate de ora.

— Tata. Nu va permite. Reusi el in cele din urma sa baiguie.

Nu stiam ce sa fac. Tot ce era in mine urla sa ma duc si sa aduc ajutoare, dar de fiecare data cand aduceam vorba sa ma duc dupa doctor, Sam parea sa se tulbure foarte tare.

Dimineata nu a fost deloc mai bine. Imediat ce l-am auzit pe socrul meu trebaluind la parter, am alergat jos ca sa vorbesc cu el.

— Unde e mancarea mea? Se rasti Frank cand dadu cu ochii de mine. Si unde-i Sam?

— Nu poate cobori din pat. Vocea imi tremura de frica. E bolnav – ingrozitor, teribil de bolnav. Are nevoie de doctor.

— Bolnav! Vacile trebuie mulse! Si eu am nevoie de el in livada! Se uita la mine de parca Sam s-ar fi imbolnavit din cauza mea.

— Nu poate lucra. Du-te sus si vezi singur.

Frank mormai dezgustat, de parca as fi fost o femeie proasta si isterica, apoi imi intoarse spatele.

— E baiat puternic. Se face el bine intr-o zi sau doua.

— Nu e bine! Am urlat eu. Du-te si uita-te la el! Trebuie sa trimiti dupa doctor!

Ochii lui Frank scaparara de furie cand se intoarse din nou cu fata la mine si incepu sa-mi fluture degetul prin fata ochilor.

— Sa nu-mi spui tu mie ce am de facut! Tranti usa de la bucatarie dupa ce iesi.

Aveam treburile mele de terminat prin casa, trebuia sa fac mancare si sa vad de copii, dar de fiecare data cand am intrat la Sam in ziua aceea, starea lui era tot mai grava. Spasmele musculare ii cuprinsera abdomenul, picioarele si spatele, si erau atat de violente si de dureroase, incat trupul i se intepeni ca o scandura, iar spatele i se arcuia indepartand patul. Sam era treaz si alarmat – era in agonie.

L-am asteptat toata dupa-amiaza pe socrul meu, planuind sa-l confrunt din nou de indata ce-l vedeam, dar ramase toata ziua in livada si nu a venit acasa decat la cina. Mi-as fi suit copiii in caruta si m-as fi dus dupa ajutor mult mai repede decat am facut-o, dar Frank luase caii cu el si nu stiam sa conduc camioneta.

Am asteptat pana s-a rugat Frank la masa, apoi i-am spus cat am putut de linistita:

— Sam are nevoie de un doctor. Cred. Cred ca are falcarita.

Frank se intinse dupa cartofii piure, fara ca macar sa-si ridice privirea la mine.

— Intre timp ai ajuns si experta in medicina?

— Nu. Dar nu e nevoie de un expert ca sa-ti dai seama cat de bolnav e. Mi-am jurat ca n-o sa plang, dar nu mi-am mai putut retine lacrimile. Va rog, domnule Wyatt, are dureri atat de mari. Nu suport sa-l vad cum se chinuieste.

Frank continua sa manance in tacere.

— Va rog, l-am implorat eu. Va rog, dati-mi voie sa ma duc pana in oras si sa aduc un doctor.

Isi ridica crestetul si vocea.

— Nu o sa te atingi de camioneta si de caii mei! Fiul meu n-are nevoie de nici un doctor!

Atunci am stiut ce am de facut. Imediat ce i-am pus pe copii la culcare in seara aceea, am plecat in tacere din casa pe usa din fata si am alergat pe jos pana in Deer Springs. Eram atat de ravasita tremurand din cap pana in picioare de epuizare, de furie si de frica, incat mi-a luat cateva minute pana sa-l conving pe doctorul Gilbert ca nu eu aveam nevoie de ajutor medical.

— Nu, va rog, doctore Gilbert. E vorba de sotul meu, Sam, el are nevoie de ajutorul dumneavoastra, nu eu.

— Sam Wyatt?

— Da. Cred ca are falcarita. Si cred ca moare. Va rog, veniti.

Ma ruga sa-i descriu simptomele lui Sam si dupa felul in care i se crispau trasaturile fetei in timp ce vorbeam, aveam toate motivele sa fiu ingrijorata. Isi deschise sifonierul si incepu sa-si impacheteze tot felul de lucruri in geanta lui medicala in timp ce continua sa-mi puna intrebari.

— Frank Wyatt stie ca esti aici? Ma intreba cand termina.

— Nu. A refuzat sa ma lase sa aduc ajutoare. Am fost nevoita sa vin pe jos tot drumul pana aici. Nici n-a vrut sa urce la etaj si sa vada cat de bolnav e Sam.

Doctorul Gilbert isi scutura capul. Buzele lui stranse si privirea incruntata imi spuneau cat era de furios.

— E posibil ca Frank sa nu ma lase sa intru pe usa, sa stii.

— Dar trebuie sa incercati, domnule doctor Gilbert. Va rog, nu-l lasati pe Sam sa moara! Eram aproape isterica.

Ma apuca de umeri, iar stransoarea lui ferma ma linisti putin.

— Voi face tot ce pot, doamna Wyatt. Ascultati, poate ca n-ar strica sa luati o gura de coniac inainte sa mergem.

— Sunt bine. Sa ne grabim.

Nu ne-a luat prea mult timp sa ajungem acolo cu masina doctorului Gilbert. L-am convins sa parcheze pe drum, ca socrul meu sa nu ne auda si am suit pe jos aleea ce ducea spre casa, pe intuneric. Dormitorul lui Frank era chiar langa bucatarie, asa ca l-am dus pe doctorul Gilbert pe usa din fata si l-am indemnat sa urce scarile, la etaj.

Sam arata chiar mai rau decat il lasasem. S-a intors spre noi cand am intrat in dormitor si am vazut panica din ochii lui, apoi spatele i se arcui ingrozitor.

— Ajutati-ma! Bolborosi el in timp ce falcile i se inclestara intr-o strambatura de durere.

Doctorul Gilbert il examina cu blandete, dar cea mai mica atingere facea ca muschii lui Sam sa se contracte in spasme violente. Stateam langa pat, framantandu-mi mainile, apoi aproape ca mi-a sarit inima din piept cand am auzit deodata vocea tunatoare a lui Frank in spatele meu.

— Ce cauti in casa mea, Gilbert?

Doctorul Gilbert isi intoarse incet fata spre el.

— Iti tratez fiul.

— Ba nu! Nu avem nevoie de tine aici! Afara!

— Frank, fiul tau are tetanos, spuse el incet. E foarte bolnav. O sa-i administrez o injectie cu antitoxina si. Tipatul meu il intrerupse. Sam intrase intr-o noua convulsie. Pielea ii deveni de un cenusiu albastrui in timp ce se chinuia sa respire.

— A intrat in convulsie, a spus doctorul Gilbert. Ramane fara oxigen. Il apuca pe Sam de umeri si-l tinu aplecat.

In toata viata mea nu m-am simtit atat de ingrozita si de neputincioasa. Cand se termina in sfarsit criza, doctorul Gilbert pregati rapid o injectie subcutanata.

— Iti voi face o injectie cu antitoxina tetanica, Sam. Iti va ajuta putin muschii sa se relaxeze.

Am privit peste umar, temandu-ma ca Frank ar putea incerca sa-l impiedice, dar socrul meu parasise incaperea.

Doctorul Gilbert a facut tot ce a putut pentru Sam in noaptea aceea. Chiar mi-a aratat cum sa pregatesc o cataplasma si sa o pun pe piciorul lui Sam. Dar dupa felul in care doctorul m-a apucat iarasi de umeri pentru a ma incuraja cand veni timpul ca el sa plece, mi-am dat seama ca si el era exact la fel de ingrijorat de starea lui Sam ca si mine.

— Trebuie sa vorbesc deschis cu tine, doamna Wyatt, si sa-ti spun ca sotul tau e grav bolnav. Antitoxina tetanica are eficienta maxima daca se administreaza imediat ce apar primele simptome, dar. Ei bine, decizia nu ne apartine. Ofta, apoi isi lua geanta medicala. Ma intorc la prima ora dimineata.

Boala sotului meu era prea avansata pentru ca antitoxina sa-si mai poata face efectul. Doctorul Gilbert nu a mai putut face nimic pentru el, si la fel, nici eu. Sam a murit de-o moarte oribila, dureroasa, cand convulsiile au devenit in cele din urma atat de violente, incat l-au impiedicat sa mai respire. Totusi, a fost treaz si constient de tot ce se petrecea cu el, pana la sfarsit. Ultimele cuvinte pe care m-a auzit spunandu-i-le au fost: „Te iubesc, Sam.”

In ziua cand a murit, am fost atat de ravasita, ca m-am rastit la socrul meu in fata copiilor.

— Tu esti de vina! Am tipat eu. Sam a murit pentru ca nu ai vrut sa te duci sa aduci ajutoare! Ti-ai ucis propriul fiu! Daca te-ai fi dus mai devreme dupa doctor si Sam si-ar fi primit antitoxina, nu ar fi murit!

Frank nu a raspuns nicicum la izbucnirea mea. Privea drept prin mine cu ochii lui nelinistiti, si ma intrebam daca a auzit vreo vorba din toate cate i le-am spus. Frank Wyatt cel plin de ura si manipulator cu care am trait in acesti ultimi ani, a murit odata cu fiul sau, iar in urma nu a ramas decat un batran distrus si plin de amaraciune. La ce bun toata livada si tot ce reusise sa castige, daca nu avea un fiu care sa le mosteneasca? Totusi, nu am simtit nici-o urma de mila pentru Frank. Culegea exact ce semanase.

Socrul meu abia daca ii observase pe copiii mei inainte sa moara Sam. Intotdeauna m-am gandit ca-i ura pentru ca ma ura pe mine. Dar in timp ce statea la mormantul sotiei si al celor doi fii ai sai, si-a ridicat privirea si i-a vazut pe Jimmy si pe Luke agatati de mine, cu fetele palide de durere. S-a uitat la nepotii sai, chiar i-a privit pentru absolut prima oara si cred ca dintr-odata si-a dat seama ca ei erau tot ce-i mai ramasese.

— O, Doamne Dumnezeule. Sopti el.

Frank s-a schimbat oarecum dupa moartea lui Sam – nu ca a fost mai prietenos, si deloc mai cald sau mai afectuos fata de mine sau fata de copii. Dar era un om distrus, si atat el cat si eu o stiam. Am locuit impreuna ca doi straini intr-o pensiune, rareori schimband vreo vorba, intalnindu-ne doar la ora mesei.

Apoi, un an mai tarziu intr-o zi rece de noiembrie, Jimmy l-a gasit pe bunicul lui intins in tarana in grajd. Am alergat afara cand am auzit tipetele innebunite ale fiului meu, dar in secunda cand am privit in ochii reci, absenti ai omului pe care-l urasem, stiam ca murise. Nu am simtit nici un fel de parere de rau. De fapt, m-am trezit ca imi doream sa fi suferit cel putin de doua ori mai mult decat suferise sarmanul Sam. Eram cat pe-aci sa-i intorc spatele, cand am observat ca mainile lui Frank erau goale. Zaceau deschise, cu palmele in sus, cu nimic in ele. Cu acele maini care acum erau goale, el tinuse strans, controlase si manipulase toata viata lui pentru a-si pune propria voie in aplicare. Livada lui Frank Wyatt si toate lucrurile pentru care lucrase, fusesera lasate in urma pentru altcineva.

PARTEA a IX-a.

WYATT ORCHARDS.

Iarna dintre anii 1931-1932 „Cat va fi pamantul, semanatul si seceratul, frigul si caldura, vara si iarna, ziua si noaptea nu vor inceta.”

Geneza 8:22

CAPITOLUL 19

Matusa Batty si cu mine sedeam la masa din bucatarie in timp ce soarele rasarea la inceputul unei noi zile. Vacile trebuiau mulse, caii sa-si primeasca mancarea si sa fie adapati, iar baietii sa-si manance micul dejun si sa se pregateasca pentru scoala. Dar ma simteam prea sleita de puteri ca sa ma pot ridica. Relatarea povestii mele dupa toti acei ani, ma facu sa ma simt golita si epuizata. Mami ma parasise, Sam ma parasise, iar acum Gabe plecase si ma parasise si el. Ce era in neregula cu mine de imi intorceau toti spatele si ma lasau balta?

— Ai fost foarte binecuvantata sa ai niste parinti care te-au iubit atat de mult, spuse matusa Batty incetisor.

— Ai innebunit? Am sarit eu. N-ai auzit nimic din tot ce ti-am povestit? Tati nu mi-a spus niciodata ca ma iubeste, iar mami mi-o spunea tot timpul iar apoi m-a abandonat!

— Esti mult prea implicata in toata povestea asta ca sa-ti dai seama, papusa. Tatal tau ti-a aratat cat de mult te iubea in sute de moduri diferite.

— Cum? Spune-mi unul!

— Ti-a indrumat deciziile, te-a crescut conform cu Scriptura, te-a dus la biserica. S-a asigurat ca nu te creste sa devii un excentric de la circ, ci o femeie calda, afectuoasa care putea deveni persoana pe care o dorea Dumnezeu. Mai presus de toate, te-a lasat sa pleci! Cand ti-a venit vremea. A facut tot ce ar trebui sa faca orice parinte bun. De aceea esti si tu un parinte atat de minunat. Ai invatat sa iubesti de la taticul tau.

— Dar m-a mintit cu privire la mama!

— Esti sigura de asta? M-a intrebat cu blandete.

Cand m-am gandit mai bine la asta, a trebuit sa recunosc faptul ca tati nu spusese niciodata ca mami murise. M-am ridicat incet in picioare si am deschis una dintre usitele sobei sa mai pun un lemn pe foc.

— Ei bine, sunt convinsa ca mama m-a abandonat, am spus, inchizand usita la loc.

Matusa Batty se ridica si ea si deschise dulapul cu vesela, povestind cu mine in timp ce punea masa pentru micul dejun.

— Mie mi se pare ca mamica ta a stiut ca nu poate avea grija de tine cum se cuvine si te-a iubit suficient de mult ca sa te dea cuiva care o putea face. Si sora mea si-a sacrificat propria sansa de a fi fericita de dragul copilului ei. Cunosti prea bine acea dragoste de mama despre care vorbesc, nu-i asa, Eliza? Uita-te cat de mult ai lucrat ca sa tii in functiune livada asta si sa le asiguri un trai indestulator copiilor tai. Mama ta nu te-a abandonat, papusa. A facut cel mai mare sacrificiu pe care-l putea face o mama.

Am urmarit-o pe matusa Batty aranjand farfuriile pe masa si am vazut ca scosese cu una in plus. Apucase s-o puna in dreptul locului pe care obisnuia sa sada Gabe, apoi isi dadu seama ce face.

— Gabe m-a abandonat, am spus, luptandu-ma sa nu incep sa plang.

— Ei bine, poate ca asa pare acum, spuse ea. Dar Gabe ne-a iubit pe toti. Poate ca a avut un motiv intemeiat din care a facut ceea ce a facut. Poate ca a facut un sacrificiu pentru cei pe care ii iubea.

— Ha! Ma indoiesc! Din cate spunea seriful Foster, mi se pare ca Gabe a incercat sa-si salveze pielea si sa scape de inchisoare.

Matusa Batty nu imi raspunse. Imparti tacamurile de argint pentru toate locurile si a turnat lapte in paharele copiilor, in timp ce eu am scos tigaia si am inceput sa sparg oua intr-un castron pentru a face omleta. Cand mi-am dat seama ca sparsesem oua si pentru Gabe, gresindu-mi socotelile la fel ca matusa Batty, mi-am ingropat fata in maini.

— Ce o sa ma fac fara el? Am inceput eu sa plang.

Matusa Batty ma lua in brate.

— Te-ai bazat pe ajutorul lui Gabe, spuse ea bland, si nu pe ajutorul lui Dumnezeu. Dar El stie totul despre felul in care te simti. Isus a suferit durerea de a fi fost abandonat atunci cand atarna pe cruce in locul nostru. El a adus acea jertfa pentru ca sa le poata spune copiilor Sai: „Nicidecum n-am sa te las, cu nici un chip nu te voi parasi.” Atunci cand toti ajung sa te paraseasca, Eliza, Dumnezeu ramane in continuare cu tine.

Ma duse inapoi la scaunul meu si ma facu sa ma asez, apoi se intoarse sa pregateasca ea ouale.

— Dumnezeu a stiut cand a venit timpul lui Gabe sa plece, continua ea, la fel cum a stiut cand a sosit timpul pentru Walter sa plece. Dumnezeu a facut in asa fel, incat eu si cu tine sa ne intoarcem amandoua la El pentru a gasi putere si pentru a descoperi puterea pe care El incercase sa o zideasca in noi in tot acest timp. Priveste in urma, papusa, si gandeste-te la toate experientele pe care Dumnezeu le-a ingaduit in viata ta – atat cele bune cat si cele rele – si vei vedea cum te-a modelat in femeia care esti astazi. Accepta acele experiente ca fiind painea Lui cea de toate zilele. Multumeste-I pentru ele. Apoi fii persoana care te-a creat El sa fii. Prin faptul ca ai crescut fara sa ai un camin al tau, te-a inzestrat cu dorinta si cu darzenia de care ai nevoie ca sa administrezi acest loc. Iar talentul tau de a jongla iti va fi si el de folos candva.

Matusa Batty zambi in timp ce incerca sa jongleze cu gaoacele de oua, iar eu am izbucnit in ras cand le-am vazut pe toate cazand rand pe rand pe masa. Iar ea chicoti impreuna cu mine.

— Vrei sa ma inveti si pe mine intr-o zi, papusa? Intreba ea.

— Sigur ca da, matusa Batty.

Amesteca rapid in ouale din tigaie, apoi lua o paine din cutia unde o pastram si incepu sa o taie felii pentru a o pune la prajit.

— Asculta, spuse ea, toate necazurile pe care le-ai avut nu i o pedeapsa din partea lui Dumnezeu. El doreste sa le foloseasca pentru a te atrage mai aproape de Sine – la fel ca boala mamei tale, care a fost o tragedie cumplita, te-a silit sa te apropii mai mult de taticul tau.

Mi-am sters ochii si m-am ridicat s-o ajut.

— Se pare ca nu m-am gandit prea mult la Dumnezeu in ultimii cativa ani, am spus eu. Felul in care vorbea socrul meu despre Dumnezeu L-a facut sa arate ca cineva pe care nu doream cu adevarat sa-L cunosc.

— Asta pentru ca Frank citea Biblia si mergea la biserica, dar nu-L cunostea pe Dumnezeu. Avea doar o forma de religie. Eliza, e bine ca stii cate ceva din Biblie si ca taticul tau te-a dus la biserica, dar trebuie sa-L cunosti pe Dumnezeu.

— Cum sa fac asta?

— Roaga-L sa te ajute cand ai nevoie de ajutor. Povesteste-i toate lucrurile la fel cum i le povesteai matusii Aluna sau lui Gabe. Trebuie sa inveti sa ai incredere ca Dumnezeu te va prinde atunci cand ai impresia ca vei cadea, la fel cum aveau incredere acei acrobati unul in celalalt. Dumnezeu poate fi mare si puternic, dar nu te va nimici niciodata. Tot ce face Dumnezeu in viata noastra este perfect, chiar daca din afara nu pare intotdeauna asa. Prietenii tai din corturile acelea laterale te-au invatat asta.

— Mi-e atat de dor de ei toti, am spus. Ei erau familia mea, iar eu nu am fost capabila sa vorbesc despre niciunul dintre ei timp de zece ani.

— Iti va fi dor si de Gabe, spuse ea, punandu-si mana pe umarul meu. La toti ne va fi dor. Dar chiar daca Gabe era inca aici, el nu putea satisface toate nevoile noastre. Doar Dumnezeu o poate face. Gabe te poate ajuta la lucrul in livada, dar numai Dumnezeu poate face merele sa creasca.

Mai tarziu in dimineata aceea, am facut o plimbare pana in livada. Stiam ca venise timpul sa stau de vorba cu Dumnezeu. I-am marturisit toate lucrurile de care imi parea rau, toate lucrurile de care ma temeam si L-am rugat sa ma ajute sa am grija de livada si sa o mentin in functiune. Cand mi-am deschis ochii si am privit in jur, am stiut ca matusa Batty avusese dreptate – Dumnezeu era chiar acolo, langa mine. Crengile merilor erau mainile Lui, pe care le intindea spre mine – si imi oferea cadoul unui mar pe fiecare ramura in parte.

Intr-o dimineata racoroasa de toamna, au inceput sa soseasca culegatorii de mere. Mai intai am fost emotionata incercand sa ma descurc de una singura cu recoltatul, dar apoi am inceput sa ma gandesc la cat de bine functiona totul la Circul fratilor Bennett. Mi-am dat seama ca niciunul dintre cei de acolo nu incercase sa faca totul de unul singur, ci toti lucrau impreuna, in echipa, fiecare facand partea la care se pricepea cel mai bine. Unii dintre culegatorii mei de mere veneau deja la Wyatt Orchards de ani de zile si probabil stiau mai multe decat mine despre ce insemna culesul, asa ca am impartit munca si i-am platit ceva mai bine pe cei cu experienta pentru a-mi fi supraveghetori de lucru. Ei se gandeau la unele lucruri care mie imi iesisera cu totul din minte si ma fereau sa fac o gramada de greseli.

Cand veni timpul sa duc merele la targul de fructe, m-am gandit la taraboiul pe care-l facea guralivul care facea reclama la spectacolele din corturile laterale cu vorbele lui „Repede, repede. Nu pierdeti ocazia”, iar cand mi-am dat seama ca cei care cumparau mere se dadeau in spectacol la fel ca acel guraliv, nu m-am mai temut de ei. Matusa Aluna, Gloria, doamna cea grasa, si Albert, albinosul, facusera fata cu putere si demnitate tuturor acelor gura-casca, stiind ca erau la fel de buni ca ceilalti tovarasi, asa ca am stat si eu dreapta si mandra cand au inceput clientii aceia sa caste gura la mine, o femeie vanzand mere. Am obtinut pretul pe care l-am dorit si am castigat destui bani ca sa-mi platesc toti lucratorii si sa-mi cumpar carbuni si alte lucruri de care avea nevoie familia mea pe timpul iernii. Nu am ramas cu nimic in plus, dar ii multumesc lui Dumnezeu ca aveam tot ce ne trebuia.

Odata ce-am vandut merele, mi-am trecut peste mandrie si m-am dus sa stau de vorba cu Alvin Greer si cu alti cativa vecini de-ai mei sa ma ajute sa taiem impreuna porcii si sa culegem porumbul. I-am lasat pe vecinii mei sa imprumute cate ceva din echipamentele moderne ale lui Frank, iar in schimb le-am cerut sfatul cu privire la una-alta. Frank Wyatt traise de unul singur, lucrase de unul singur si murise singur, iar eu hotarasem sa nu fiu niciodata ca el.

In tot timpul culesului, matusa Batty lucrase ca un salahor, cot la cot cu mine. Copiii si cu mine o indragisem atat de tare, si de vreme ce nu mai scria carti, am implorat-o sa ramana la noi, sa locuiasca cu noi si sa fie bunica noastra adoptiva. Taticul meu nu fusese prea priceput in a-mi spune cat de mult ma iubeste, dar mi-am amintit cat de mult tanjisem mereu sa-l aud spunandu-mi acele cuvinte, asa ca am inceput sa le spun copiilor mei ca ii iubesc – tot timpul. Si i-am spus-o si matusii Batty.

Treptat, durerea pe care o simtisem la plecarea lui Gabe incepu sa paleasca – la fel cum se vindecase si durerea pe care o simtisem dupa moartea lui Sam. Aveam in continuare un sentiment de goliciune ori de cate ori intram in atelier unde dormise candva Gabe, sau de cate ori o vedeam pe Myrtle si vitica ei, sau de cate ori ii vedeam pe baieti dand-o pe Becky pe leaganul ei. Dar acum ma gandeam la Gabe doar o data sau de doua ori pe zi, si nu o data sau de doua ori intr-o ora, asa ca stiam ca durerea mea incepe sa se stinga. Poate ca nu era departe nici ziua cand reuseam sa nu ma mai gandesc deloc la el.

Intr-o zi prin preajma zilei recunostintei am primit cea mai stranie scrisoare din partea Armatei Statelor Unite din Washington, D. C. Ii era adresata lui Frank Wyatt, dar am deschis-o eu si am citit-o cu repeziciune, pentru a afla esenta.

Spunea ca guvernului ii pare nespus de rau ca trebuia sa-l informeze pe Frank ca fiul sau Matthew Wyatt murise totusi in razboi, in Batalia de la St. Mihiel. Aparusera noi informatii la lumina dupa tot acest timp, informatii care au descoperit eroarea care s-a comis. Armata era acum in posesia dovezilor ca ramasitele lui Matthew Wyatt au fost identificate in mod eronat ca apartinand unei alte persoane, si ca a fost inmormantat in Franta sub un nume fals. Armata regreta profund eroarea comisa si orice durere inutila pe care o va fi pricinuit prin aceasta.

M-am rugat inainte sa-i arat scrisoarea matusii Batty, stiind cat de mult il iubise pe Matthew si stiind ca ar putea primi cu greu aceasta veste. Isi ridica privirea spre mine cu ochii plini de lacrimi dupa ce o citi si spuse:

— Cred ca ai face mai bine sa i-o arati imediat lui John Wakefield, papusa. Cred ca acesta este raspunsul la rugaciunile tale.

In timp ce stateam la volan in drum spre oras, nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc daca nu cumva Gabe avea vreo legatura cu neasteptata intorsatura a lucrurilor. Dar mi-am scos imediat acel gand din minte. In ultimele cateva luni invatasem sa indepartez din mintea mea toate gandurile legate de Gabe de indata ce imi veneau. Cu cat ma gandeam mai putin la el, cu atat mai bine.

L-am gasit pe domnul Wakefield lucrand la biroul sau aflat intr-o neoranduiala totala.

— Arati mai bucuroasa decat te-am vazut vreodata, doamna Wyatt, spuse el intampinandu-ma. Aduci ceva vesti bune?

— Pai, cred ca da. Intr-un fel. I-am intins scrisoarea, apoi m-am asezat asteptand putin sa termine de citit. Isi dadu jos ochelarii cand termina si isi scutura capul.

— Ce pacat. In meseria mea mi se intampla atat de des ca vestile bune sa fie invelite in acelasi ambalaj ca si cele rele. Si la fel stau lucrurile si de aceasta data, nu-i asa? Sarmanul Matthew.

— Stiu. Matusa Batty mi-a povestit atatea despre el, ca ma simt de parca l-as fi cunoscut aievea. Desi nu ne-am intalnit niciodata.

— Familia sotului tau a cunoscut multa suferinta, doamna Wyatt. Sa speram ca acum totul este de domeniul trecutului. Fata lui trista, ca a unui caine, i se lumina usor. Pentru ca acum, de vreme ce avem aceasta scrisoare, voi putea in sfarsit sa pun in aplicare testamentul lui Frank. Livada este toata a ta, Eliza. In mod oficial.

Am sarit de pe scaun si l-am imbratisat pe John Wakefield din toata inima.

— Am gasit un pom de Craciun, trambita matusa Batty cu cateva zile inainte de Craciun. Fusese pe-afara in ultimele cateva zile cautand prin padurea incarcata de zapada de langa helesteul lui Walter un pom potrivit. O sa fie nevoie de toti cinci ca sa-l putem aduce acasa, spuse ea, asa ca imbracati-va gros. Si Luke, va trebui sa iti imprumutam putin sania.

— Poate ca Winky l-ar putea trage in locul nostru, spuse Becky, ca un ren! Toti izbucniram in ras – mai putin Winky.

Zapada era de cincisprezece centimetri, asa ca copiii se suira pe sania lui Luke si o luara la vale, tipand si chiuind pana ajunsera jos. Zapada arata proaspata, imaculata si alba, si stralucea in lumina soarelui ca paietele pe un costum de circ. Winky alese o carare anume si o lua drept spre tufisuri, cu botul in pamant.

— Sper ca nu are de gand sa dea iar de urma vreunui sconcs, spuse matusa Batty. Impotriva vointei, gandul imi fugi la Gabe si am simtit cum ma intristez.

— Hei, ia priviti! Ce urme de animal sunt astea? Intreba Luke in timp ce se lasa in genunchi langa carare.

— Am acasa o carte cu imagini ale urmelor lasate de tot felul de animale, ii spuse matusa Batty. Studiati-le pe acestea cu atentie, baieti, ca sa va amintiti exact cum arata ca sa le putem gasi in carte cand mergem acasa.

— Vorbesti de parca ai fi o guvernanta, am tachinat-o eu. Si tu care credeai ca nu vei ajunge niciodata sa predai.

— Ei, cine ar fi crezut! Izbucni in ras, scuturandu-si capul.

Merseram mai departe, cand Jimmy se opri dintr-odata.

— Uau, astea sunt de marimea unui picior de om! Spuse el. Ne-am ghemuit cu totii jos, sa vedem. Jimmy avea dreptate – urmele care duceau in tufisurile unde disparuse Winky erau mult prea mari ca sa fi fost facute de picioarele matusii Batty. L-am auzit pe Winky latrand in departare.

— Probabil vreun alt vagabond, am spus eu, o fi strangand lemne pentru foc si un loc calduros unde sa traga. Apoi am schimbat repede subiectul, inainte ca cineva sa apuce sa aduca vorba la Gabe.

— Uite ce poienita superba, nu-i asa? Am intrebat eu. Ar trebui sa venim la vara aici, sa organizam un picnic. Cam cat mai e pana ajungem la pomul acela al tau, matusa Batty? Cararea se ingusta, iar lui Luke ii era tot mai greu sa-si traga sania dupa el.

— Iata chiar acolo pomul nostru de Craciun, spuse ea aratand cu mana. Baieti, credeti ca il puteti taia?

Ii lasa pe Jimmy si pe Luke sa loveasca cu toporul pe rand, si pe cand ne chinuiam cu totii sa asezam pe sanie pinul acela incarcat cu zapada si apoi sa-l impingem la deal pana acasa, eram toti plini de rasina si uzi leoarca de la zapada ce-I acoperea ramurile. Matusa Batty pregati niste cidru cald de mere pentru a ne incalzi. Am asezat pomul in salon si am ramas sa-l decoram chiar in seara aceea dupa cina, folosind ornamente dintr-o cutie pe care o gasisem in pod.

— Decoratiunile astea au fost ale bunicii voastre Lydia, le explica matusa Batty copiilor in timp ce despachetau globurile de sticla din servetelele care le inveleau. Bunica voastra a fost o femeie frumoasa careia ii placeau lucrurile frumoase. Matusa Batty sedea pe sofa, insirand pop-corn pe ata. De fiecare data cand ii scapa vreunul, Winky il infuleca imediat.

— O, ia priviti, un inger, am spus scotandu-l din cutie. Ar trebui sa-l punem chiar in varf, nu credeti? Ia vino incoace, Becky, sa te ridic.

— Odata am avut un inger adevarat care a venit, a stat cu noi si ne-a ajutat, nu-i asa? Spuse ea in timp ce am ridicat-o in brate. Mi-am amintit de seara cand l-a impuns pe Gabe in mana cu furculita ca sa vada daca e aievea si am zambit, desi ochii mi se umplusera de lacrimi.

— Da, cu siguranta. Cum spunea matusa Batty, Dumnezeu ne-a trimis mesagerii Sai ca sa stim ca El are grija de noi.

Cand am terminat de decorat pomul, copiii s-au adunat in jurul matusii Batty care citea povestea de Craciun din Biblie. M-am asezat in balansoar cu batrana si indesata imparateasa Estera torcand in poala mea si am privit la frumoasa si ciudata mea familie. Crezusem intotdeauna ca o familie trebuie sa fie desavarsita, cu o mamica draguta, un tatic atragator si cu niste copilasi dragalasi si dichisit imbracati. Era imposibil sa existe o familie cu un cimpanzeu care scotea rotocoale de fum, cu un tatic clovn si cu o mamica-pitic. Dar in timp ce ma uitam la strengareii mei imbracati in haine vechi, la nostima si batranica noastra matusa Batty cu ciudateniile ei, la catelul nostru de vanatoare orb de-un ochi si la cele doua pisici supraponderale care adoptasera manusi drept pisicute, am stiut doua lucruri cu siguranta – ca ceea ce avusesem cu tati si cu matusa Aluna fusese o familie si la fel era si aceasta de acum. Ii iubeam pe fiecare dintre ei. Wyatt Orchards nu era casa mea si nici macar casa asta nu era caminul meu. Esti acasa acolo unde este familia ta – cei pe care-i iubesti si care te iubesc la randul lor. Si chiar daca as pierde maine tot ce detin, tot as avea bogatii nemasurate.

Gandurile acestea imi umplura ochii de lacrimi si am hotarat sa scot galetile cu cenusa afara sa le golesc inainte sa-si dea seama cineva ca incepusem sa plang. Oricum mai trebuia sa aduc o ultima galeata cu carbuni inainte sa merg la culcare.

Gandurile imi rataceau la sute de mile departare in timp ce eram pe veranda din spate, asa ca in momentul cand se desprinse deodata o silueta din umbra m-am speriat ingrozitor! Am scapat galeata cu carbuni pe scari in jos si am tipat speriata.

— Iarta-ma, Eliza! Spuse o voce blanda, familiara. N-am vrut sa te sperii.

— Gabe?

El era! In secunda urmatoare eram in bratele lui, sarutandu-l la fel cum o facusem in acea dimineata friguroasa de primavara in livada, cu mai bine de sase luni in urma. Credeam ca visez, dar am simtit stransoarea bratelor sale puternice in jurul meu, am simtit pasiunea si caldura sarutarii lui si am stiut ca Gabe era cat se poate de real. Mai stiam si ca inima mea nu se schimbase deloc in toate lunile in care fusese plecat. Il iubeam, pur si simplu.

Primul se desprinse Gabe si ma privi in ochi.

— Trebuie sa-ti explic de ce am plecat, Eliza. De data asta vreau sa-ti spun totul. Gata cu minciunile. Numele meu adevarat nu este Gabriel Harper. Ci Matthew.

— Nu! Inceteaza imediat!

M-am eliberat din imbratisarea lui. Bucuria care ma inundase cu doar cateva secunde mai devreme se preschimba in manie. Nu aveam de gand sa ii permit sa ma insele a doua oara.

— Stiu prea bine ca nu esti Matthew Wyatt, am spus, apucandu-l de mana lui dreapta. Adevaratului Matthew ii lipsea portiunea asta din deget! Adevaratul Matthew Wyatt e mort!

— Stiu ca e mort, spuse Gabe incet. A fost cel mai bun prieten al meu. Si a murit salvandu-mi viata. Numele meu este Matthew Willis. Tatal meu este Edmund Willis, un avocat si o personalitate politica proeminenta in Albany, New York. Acolo am crescut.

Parea sincer, dar continuam sa ma tem sa am incredere in el. Il scrutam cu privirea in timp ce ochii incepusera sa mi se obisnuiasca cu intunericul. Parul lui trebuia tuns din nou, iar barba ii crescuse de o zi. Parea obosit – ingrijorat.

— Seriful spunea ca ai incercat sa furi numele si identitatea cumnatului meu, am spus. E-adevarat?

— Da, e adevarat. Le-am „furat”, cum spui. Si as vrea sa-ti marturisesc cum s-a intamplat totul, si de ce. Dar nu am putea sa intram mai intai in casa, la caldura? Stau pe-afara de cateva ore deja si tot incerc sa-mi iau inima in dinti si sa bat la usa voastra. Gabe statea cu umerii plecati si vedeam prea bine cum dardaia de frig, dar continuam sa ezit.

— Nu. Nu vreau sa intri inca in casa, Gabe. Nu vreau sa stie copiii mei ca esti aici. I-ai ranit ingrozitor de rau cand ne-ai parasit asa cum ai facut-o, fara nici-o scuza sau explicatie.

— Dar acum vreau sa le explic.

— Nu. Va trebui mai intai sa imi explici mie. Du-te si fa focul in atelier si voi veni la tine sa-ti ascult povestea dupa ce-i duc la culcare.

A fost greu sa nu-mi tradez emotia – sau teama – in timp ce duceam copiii la culcare ca de obicei. Continuam sa simt buzele lui Gabe pe ale mele, imbratisarea stransa a bratelor lui, si inimii mele ii venea sa sara in sus precum atletii zburatori de la trapez. Dar o avertizasem sa nu care cumva sa inceapa macar sa se gandeasca la una ca asta pana nu auzeam ce avea de spus Gabe.

Am incercat sa ma misc cat mai incet posibil in timp ce-mi luam haina si cizmele pentru a iesi afara pe usa din spate, dar Winky veni tropaind din bucatarie si ma dadu de gol incepand sa latre. O clipa mai tarziu, matusa Batty isi scotea capul pufos pe usa dormitorului ei. Ma privi curioasa, si inainte ca macar sa apuc sa inventez vreun motiv pentru care ieseam afara, incepu sa zambeasca cu gura pana la urechi.

— S-a intors Gabe, nu-i asa? Spuse ea.

Eu am incuviintat rusinata.

— Ah, stiam eu! Mi-am dat seama dupa cum latra Winky azi dupa-amiaza ca urmele acelea, de pasi erau ale cuiva cunoscut!

Ma imbratisa repede, apoi spuse: „Pai nu mai sta asa – du-te repede la el!”

L-am luat pe Winky cu mine. Nu atat din dorinta mea, cat a lui. De indata ce-l zari Winky pe Gabe sezand pe patul din atelier, ii sari in brate si incepu sa-l linga peste tot, iar codita lui scurta se invartea ca o morisca. Gabe incepu sa rada – cu vocea aceea profunda, tunatoare care imi era atat de draga – iar in secunda aceea putea sa-mi spuna ca e Al Capone49 sau Nelson „Baby Face”50 si nu mi-ar fi pasat. Dar aveam sentimentul ca de data aceasta aveam sa aud adevarul. M-am asezat pe scaunul din fata lui.

— Ti-am gasit caietul in soba, i-am spus. Nu a ars. Aceea este adevarata poveste cu privire la plecarea ta de acasa?

— Da. M-am inrolat in armata pentru ca mi-era rusine de ceea ce-i facusem adversarului politic al tatalui meu. L-am intalnit pe Matthew Wyatt in timpul stagiului de pregatire – am fost colegi de pat. Oamenii ne confundau mereu pentru ca aveam cam aceeasi varsta si inaltime, amandoi aveam parul de culoare inchisa si ochi caprui si pe amandoi ne chema Matthew. Chiar si numele noastre de familie erau asemanatoare, Wyatt si Willis. Desigur, cumnatul tau era mult mai puternic si mai musculos decat mine, de vreme ce eu eram un baiat de la oras, iar el crescuse la ferma. Si lui ii lipsea o portiune din degetul aratator.

Am petrecut o gramada de timp unul cu celalalt, continua Gabe, scarpinandu-l pe Winky intre urechi, si am descoperit ca aveam mult mai multe in comun decat prenumele noastre. Tatii nostri traisera fara indoiala in locuri diferite si aveau profesii diferite, dar in multe alte privinte erau unul si aceeasi persoana. Iar cumnatul tau si cu mine ne inrolasem amandoi pentru a scapa de tatii nostri – si pentru a incerca sa aflam cine eram cu adevarat.

Matthew si cu mine am petrecut aproape doi ani impreuna. Am calatorit spre Franta pe acelasi vapor, am petrecut cateva luni impreuna in aceeasi tabara de pregatire, am luptat in acelasi batalion. Razboiul ne-a schimbat pe amandoi. Nu cred ca poate ramane cineva neschimbat dupa o experienta ca aceea. Matthew a aflat cat de dor ii era de fapt de casa. Vazuse lumea si nu ii placuse. Tot ce-si mai dorea in viata era sa se intoarca acasa si sa traiasca din nou la ferma. Obisnuia sa se opreasca pe drum si sa priveasca vacile si caii pe langa care marsaluiam si nu-i pasa daca dadea de bucluc sau nu.

M-am bucurat ca isi daduse seama ce dorea sa faca dupa razboi. Eu tot nu aveam nici-o idee despre ce aveam sa fac. Dar intr-o zi Matthew mi-a marturisit ca nu era fiul legitim al tatalui sau si ca acesta il dezmostenise cand aflase. Matthew stia ca Wyatt Orchards nu avea sa fie niciodata a lui. Eram langa el cand a primit scrisoarea matusii Batty, spunandu-i ca murise mama lui. Eram langa el la Paris cand a batut la masina scrisoarea de raspuns. Dupa aceea parca a fost alt om. Spunea mereu ca nu mai are nici un motiv sa se intoarca in Deer Springs, pentru ca nu mai avea nici mama, nici tata si nici camin la care sa se intoarca. Moartea mamei lui l-a deprimat ingrozitor.

Dar ne aflam chiar in toiul razboiului atunci si toti eram deprimati. Nu ne puteam imagina ca urma sa mai avem vreodata o viata normala, ca mai era posibil sa existe o lume plina de frumusete si speranta dincolo de toate grozaviile acelea, de omoruri si de moarte. Eram la fel de deprimat ca si Matthew in ce privea viitorul meu. Imi doream sa fiu scriitor, dar nu credeam sa mai merit sa fiu unul dupa cate-i pricinuisem adversarului politic al tatalui meu. Nu ma mai puteam intoarce acasa, la fel ca Matthew. Si cunosteam influenta pe care o avea tata asupra mea, asa ca stiam ca daca aveam sa ma duc undeva prin apropiere de Albany, nu mai puteam avea niciodata o viata proprie. Povesteam mult cu Matthew despre viitorul nostru, dar ne-am spus ca toate erau desarte de vreme ce eram amandoi cat se poate de siguri ca aveam sa murim in Franta. Daca nu ne nimerea vreun glont, atunci cu siguranta ne prindea una din bolile ce bantuiau transeele.

Gabe se opri putin.

— Dar am supravietuit catorva batalii importante: Cantigny, Belleau Wood, si in cele din urma St. Mihiel. Prea multi dintre cei pe care-i cunosteam au murit in aceste batalii. Prieteni cu care traiseram inca de la inrolare. La St. Mihiel adapostul nostru a fost lovit din plin. Acolo ne aflam sase dintre ai nostri si cei patru tovarasi ai nostri au murit pe loc. Erau. Ei bine, n-a trebuit decat sa le arunc o privire si am stiut ca murisera. Eu am fost lovit de un srapnel in piept – cicatricea pe care ai vazut-o – si un altul in stomac. Un sac de nisip mi-a cazut pe picior si mi l-a fracturat.

Matthew era ranit si el, dar cand a vazut ca eram in viata si ca nu puteam merge, s-a hotarat sa ma duca la un punct de prim ajutor. Bombele artileriei si gloantele zburau din greu pe langa noi, dar m-a carat in brate cam o jumatate de mila in spatele frontului de lupta. Toti imi spuneau de obicei „Willis”, dar in ziua aceea Matthew mi-a spus „Willie”.

— Rezista, Willie.„ spunea el mereu. „N-o sa mori, Willie. Nu te las eu sa mori.” Cred ca as fi murit si eu daca nu ar fi fost el.

Chiar inainte sa ajungem la punctul de prim ajutor, Matthew a facut ceva ciudat. S-a oprit si m-a lasat putin jos, apoi l-am vazut scotocindu-se prin uniforma, cautand ceva. Apoi imi descheie camasa si i-am simtit mainile in apropierea ranii de la piept. Nu stiam ce face. Am tipat atunci la el sa nu se atinga de srapnelul care imi era infipt in piept. Aveam dureri atat de mari, incat incepeam sa intru in stare de soc. Am simtit ca-mi pune ceva dupa gat, si imi amintesc ca prin ceata ca spunea ca acum pot s-o iau linistit de la capat. „Nimanui nu-i mai pasa ce se intampla cu mine, Willie. Mama mea a murit si altcuiva n-are cui sa-i pese daca traiesc sau mor.”

M-a luat iarasi pe sus si a mai alergat cativa metri. Mi-a spus ca vedea deja in fata lui punctul de prim ajutor si pe medici alergand in intampinarea noastra cu targa dupa ei. Apoi s-a prabusit la pamant. A cazut peste mine, iar eu am lesinat de durere. Cand m-am trezit, doctorul mi-a spus ca supravietuisem interventiei de pe campul de lupta, dar ca aveau sa ma trimita cu trenul la un spital din Franta.

— Ce-i cu prietenul meu? Am intrebat eu atunci. Cel care mi-a salvat viata.

— Imi pare foarte rau, mi-a spus. Prietenul tau a avut rani interne – splina rupta, sangerare mare. A murit in timpul operatiei.

— In urmatoarele saptamani am fost extrem de bolnav. Rana de la stomac mi-a sectionat intestinul si am facut peritonita. Cand mi-am revenit suficient cat sa pot fi trimis acasa in Statele Unite, mi-au cerut sa semnez hartiile de eliberare. Atunci am vazut numele pe care mi l-au trecut pe toate documentele – Matthew Wyatt. Eram cat pe-aici sa le corectez eroarea, cand mi-am adus dintr-odata aminte cum m-a pus Matthew pe jos, scotocindu-se pe sub camasa si cum mi-a pus ceva pe dupa gat. Isi schimbase placutele de identificare cu ale mele.

Stiam de ce-o facuse. Eu nu vroiam sa ma intorc acasa la tata, iar tatal lui Matthew nu avea sa-l primeasca niciodata acasa. Tot atunci mi-am dat seama ca pana in acel moment familia mea primise deja vestea mortii mele. Eram inca atat de suparat pe tata, ca m-am hotarat sa intru in jocul la care se gandise Matthew. Lasa sa planga tata dupa moartea unicului sau fiu. Acum puteam deveni scriitor si nimeni nu avea sa stie vreodata sau sa-i pese.

M-au eliberat din spitalul militar drept Matthew Wyatt, nascut in Deer Springs, fiul Lydiei si al lui Frank Wyatt. Ori de cate ori am publicat vreo povestire, m-am folosit de pseudonimul Gabriel Harper.

La inceput m-am simtit eliberat de noua mea identitate, dar pe masura ce trecea timpul, am ajuns la punctul in care nu mai stiam cine eram cu adevarat. Singuratatea pe care mi-o crea faptul ca nu aveam o familie, ma chinuia, si tanjeam sa o vad pe mama si pe surorile mele mai mici, pe matusa June si pe unchiul si verisorii mei de la ferma, pe numerosii mei prieteni pe care-i lasasem in urma in Albany. Ma temeam sa ma indragostesc, pentru ca ar fi trebuit sa ma casatoresc sub un nume fals, si nici nu stiam daca treaba asta ar fi fost legala la o adica. Si care ar fi fost numele copiilor mei?

Noii mei prieteni din Chicago nu stiau nimic despre mine cel adevarat, ci doar multimea de minciuni pe care le istorisisem cu privire la mine. Imi dadeam seama in ce incurcatura ma bagasem, dar nu mai stiam cum sa ies de acolo. In cele din urma, ca sa scap de sentimentul de vinovatie pe care-l aveam pentru faptul ca traiam in minciuna, mi-am parasit si noua viata si am pornit la drum, ca vagabond.

Stiam exact unde mergeam in noaptea in care am venit la Wyatt Orchards. Imi doream sa-i intalnesc pe Frank si pe Sam Wyatt si sa vad locul unde crescuse Matthew. Am inceput sa scriu povestea vietii lui de parca ar fi fost a mea, si eram atat de derutat despre cine eram eu de fapt si cine era el, incat m-am gandit ca daca vin aici imi voi da seama. Si-apoi, mi-am spus ca ii eram dator lui Matthew sa ma asigur ca fratele lui, Sam, era in regula.

Dar stii restul, Eliza. Frank si Sam sunt amandoi morti, si cand mi-am dat seama cat de mare nevoie ai de ajutorul meu, m-am hotarat sa raman. Trebuia sa ma revansez pentru faptul ca mi-ai salvat viata – si sa ma revansez in acelasi timp si fata de Matthew. Si candva in tot acest timp, m-am indragostit de tine. M-am trezit delirand si cea mai fantastica femeie pe care am intalnit-o vreodata ma tinea in bratele ei si plangea impreuna cu mine. Becky si Luke ma tot numeau inger, incat am crezut ca murisem si ca tu erai un inger.

Cand m-a confruntat seriful Foster la casuta matusii Batty si cand m-a amenintat ca va face cercetari, am stiut ca mascarada era pe sfarsit. Venise timpul sa o iau la sanatoasa. Nu mai era decat o chestiune de timp pana descoperea seriful falsa mea identitate. Dar nu te puteam parasi, Eliza.

Cel mai ingrozitor moment din viata mea a fost ziua cand am aflat ca minciunile mele te impiedicau pe tine si pe copii sa mosteniti locul acesta.

Matthew fusese atat de sigur ca tatal sau modificase testamentu. Crede-ma, ultimul lucru din lume pe care mi l-as fi dorit ar fi fost sa va iau tie si copiilor livada asta. Dar acolo m-au adus toate minciunile mele.

Vroiam sa-ti explic toate astea, dar nu stiam cum aveai sa reactionezi. M-am hotarat sa plec la Washington si sa pun lucrurile in ordine, dar mai intaitrebuia sa terminam cu recolta. Tot speram ca seriful nu imi va da de urma pana dupa vremea culesului, dar lucrurile nu s-au petrecut asa. S-a intors sa ma aresteze. Dupa ce m-a avertizat matusa Batty, m-am folosit de banii pe care-i castigasem pe povestirea mea ca vagabond si am plecat la Washington si m-am predat autoritatilor. Nu stiam care aveau sa fie consecintele, daca aveam sa ajung la puscarie pentru ca ma dadusem drept Matthew Wyatt in tot acest timp sau nu, asa ca m-am hotarat sa nu-ti scriu si sa nu te caut pana nu-mi clarificam situatia. Iti dadusem destul peste cap viata cu toate minciunile mele. Nu puteam sa te implic mai mult.

Cand am terminat in sfarsit de clarificat lucrurile la Washington, m-am dus acasa la New York sa-mi vad familia. Primisera deja o scrisoare din partea armatei in care se explica eroarea comisa, asa ca avusesera timp sa se obisnuiasca cu ideea reintoarcerii mele din mormant. Tata a reactionat in mare masura asa cum ma asteptam – a fost manios ca il dezamagisem. Nu am reusit sa-l fac sa inteleaga de ce o facusem. Daca se bucurase de faptul ca pana la urma, dupa toti acesti ani, fiul lui era in viata, nu a aratat-o niciodata. Dar m-a surprins sa descopar ca incetasem sa-l mai urasc. Lunile pe care le-am petrecut aici cu tine si cu matusa Batty ma schimbasera. Nu fusesem in stare sa-ti spun cine sunt, dar macar incepusem sa aflu eu insumi cine eram.

Intotdeauna mi L-am imaginat pe Dumnezeu ca pe tata, controland si manipuland pe toata lumea. Credeam ca trebuia sa-I castig aprobarea si ca nu aveam sa fiu niciodata suficient de bun. Dar in ziua cand am montat leaganul acela pentru Becky, matusa Batty a aratat spre el si a spus: „Exact asa este si Tatal nostru din ceruri. Adora sa faca lucruri care sa-i bucure pe copiii Lui.” Am mai povestit cu ea in timp ce lucram la casa ei si mi-a aratat cum sa primesc iertarea Lui. Asa am reusit sa-l iert pe tata. Si pe mine insumi.

Gabe se apleca inainte, framantandu-si mainile puternice in timp ce vorbea.

— Aici mi-am petrecut cele mai fericite luni din viata, si nu mi-am dorit nici-o clipa sa plec. Dar m-am temut sa ma intorc, Eliza. Nu stiam ca ai sa ma ierti vreodata sau nu, dupa ce am plecat asa. Te iubesc si ii iubesc pe copilasii tai si pe matusa Batty, si imi pare atat de rau ca v-am ranit pe toti. Nu te condamn deloc daca nu ma poti ierta, dar.

Gabe n-a mai apucat niciodata sa-si termine propozitia. Eram deja in bratele lui, sarutandu-l, spunandu-i cum ma pricepeam mai bine ca il iubeam si ca il iertasem.

Cel mai minunat cadou de Craciun pe care ni l-am fi putut dori vreodata copiii si cu mine se intorsese la noi si avea sa ramana cu noi pentru totdeauna.

EPILOG.

Primavara anului 1932

In dimineata aceea superba de primavara ne-am sculat cu totii devreme din paturile noastre pentru ca eram prea emotionati ca sa mai putem dormi – si ne grabeam sa ne terminam toti treburile prin casa ca sa putem pleca devreme in excursia noastra. Eu pregateam micul dejun, matusa Batty pregatea pranzul pe care urma sa-l servim la un picnic, iar Becky le dadea de mancare lui Winky, imparatesei Estera si Arabellei, cand facu o descoperire uimitoare.

— Mami! Tati! Veniti sa vedeti! Arabella are pisicute! Gabe tocmai intrase in casa din grajd impreuna cu baietii, si nici nu apucase sa-si dezbrace haina. Becky ii spunea cu atata usurinta „tati” – toti copiii ii spuneau asa – inca din ziua cand ne-am casatorit eu si Gabe, cu patru luni in urma. Matusa Batty si cu mine ii spuneam tot „Gabe”, din obisnuinta, dar el spunea ca-i placea numele asta mai mult decat oricare altul, pentru ca era numele lui de scriitor. Batty locuia acuma permanent cu noi in casa de la ferma, si-l lasa pe Gabe sa se foloseasca de casuta ei pentru a-si scrie cartile.

— Nu-mi spune, spuse Gabe cand isi puse haina in cuier, tu si matusa Batty v-ati apucat iarasi de tricotat?

— Nu, tati, sunt pisicute adevarate! Vino sa vezi!

Toti ne-am lasat lucrul care pe unde, si am venit sa ne uitam in cuibul Arabellei de dupa soba. Fara doar si poate, ghemuite acolo langa pisica, alaturi de toate pisicutele pe care le tricotase matusa Batty, erau doua pisicute nou-nascute, tigrate cu alb si oranj. Aratau exact ca Arabella.

Ochii matusii Batty se facura mari cat cepele.

— De unde, Doamne iarta-ma, au mai aparut si astea? Exclama ea.

— Chiar asa, de unde au venit pisicutele astea, mami? Intreba Luke.

Gabe si cu mine ne priviram zambind. Trebuia sa le explicam cate ceva copiilor, de vreme ce aveau sa mai primeasca un fratior sau o surioara in toamna. Dar in dimineata aceea nu aveam timp de prea multe explicatii.

— Au venit de la Dumnezeu, am spus eu simplu. De acolo primim toate darurile bune. Ei, haideti acum, sa mancam. Trebuie sa pornim din loc daca vrem sa ajungem la timp la circ.

Aceasta era ziua cand avea in sfarsit sa se implineasca visul meu. Urma sa mergem cu masina mai bine de saptezeci de kilometri unde avea sa-si prezinte reprezentatia Circul fratilor Bennett, dar excursia merita facuta, oricat de lunga ar fi fost. Le-am povestit lui Gabe si copiilor totul despre tati si despre matusa Aluna, despre Charlie si Zippy, despre familia Gambrini, si abia asteptau sa ii intalneasca pe toti.

Cand am ajuns dupa-amiaza la locul unde se ridicase circul, ma simteam de parca m-as fi intors acasa. Totul era atat de familiar, de la corturile laterale deschise la murmurul flasnetei si mirosul de vata de zahar. Cand am terminat de parcat camioneta, era deja timpul sa inceapa prima reprezentatie, asa ca ne-am cumparat repede bilete si ne-am dus repede in cortul cel mare. Gabe o tinea pe Becky in brate, iar pe baieti ii lasa sa-si ia vata de zahar si Cracker Jack.

— Sigur o sa-i doara burtica, l-am avertizat eu.

— Lasa, e doar o data in an, spuse Gabe.

Copiii au fost uimiti cand l-au vazut pe clovnul cel inalt pe catalige – si chiar mai uimiti cand le-am spus mandra: „Acela e bunicul vostru!” Ochii mi se umplura de lacrimi in timp ce-l priveam pe taticul meu evoluand. Il vazusem executandu-si exercitiile de sute de ori inainte, desigur, dar abia in ziua aceea am vazut pentru prima oara cat de priceput era in a-i face pe oameni sa rada, cat de mult ii placea ceea ce facea, si cat de mult il iubea publicul.

Cand se termina spectacolul, i-am condus pe toti in cortul lateral. Eram putin emotionata nestiind cum avea sa reactioneze tata dupa tot acest timp, dar stiam ca matusa Aluna avea sa ma primeasca cu bratele deschise – si asa a si facut. De fapt, toti cei care erau in cortul lateral se stransera in jurul meu sa ma imbratiseze si sa-mi cunoasca familia, iar cel care facea reclama trebui sa ii opreasca pe ceilalti vizitatori sa mai intre. Nimeni nu avea chef sa dea bani ca sa vada un pitic, un albinos, o femeie-sarpe toata tatuata si o femeie de cauciuc cu ochii rositi de plans. Singurii care ramasera cu ochii uscati erau vitelul cu doua capete si ingrozitorul om al zapezilor.

In cele din urma, mi-am luat inima in dinti si am intrebat-o pe matusa Aluna despre tata.

— Ce mai face tati? E suparat pe mine ca am plecat asa? Crezi. Crezi ca vrea sa ma intalneasca?

— Suparat pe tine! Sa vrea sa te intalneasca.,! Rosti ea suierator. Vai, scumpo, dar asta e raspunsul la toate rugaciunile lui! Vino. Ma lua de mana si ma duse afara pe la usa din spate.

— Tatal tau a plans ca un copil in noaptea in care ai plecat, spuse matusa Aluna in timp ce traversam iarba spre cortul-tampon. Cand a alergat inapoi la vagonul sau dupa reprezentatie si i-a spus mama ta ca ai plecat, si-a ingropat fata in maini si a plans amarnic. Singura data cand l-am mai vazut pe Henry plangand asa a fost atunci cand i-am aratat scrisoarea pe care mi-ai trimis-o din Georgia. Sa stii ca nu a vrut sa mi-o mai dea inapoi. O poarta si acum cu el.

Prelata de la intrarea cortului era ridicata si l-am vazut pe tati cu pantalonii lui labartati si cu pantofii cei caraghiosi, povestind cu Charlie. Primul care ma observa fu Charlie, iar cand ramase cu gura cascata si cu ochii mari de uimire, tati se intoarse sa vada de ce. Presupun ca dupa figura pe care o facuse Charlie se astepta sa-i vada pe tigrii lui Gunther umbland de capul lor. Dar cand ma vazu in schimb pe mine, facu o fata cel putin la fel de naucita ca si a lui Charlie.

— Eliza? Se clatina usor, de parca i s-ar fi muiat genunchii. Am alergat la el.

— Tati!

Ne-am agatat unul de altul de parca nu am mai fi vrut sa ne dezlipim vreodata. I-am inhalat minunata si familiara mireasma, un amestec de fond de ten si de ulei de Macassar pe care continua sa il foloseasca pentru parul sau.

— Tati, iata familia mea, am spus cand am reusit sa vorbesc din nou. Sotul meu, Gabe, Jimmy, Luke si Becky Jean. Iar dansa este matusa noastra Batty.

Tati zambi in timp ce dadea mana cu Gabe. Le scoase copiilor cate un banut din urechi, si le ciufuli parul.

— Astia doi au parul lui Yvette, murmura el cand ajunse la Luke si la Becky.

— Da, dar Luke are zambetul tau – nu crezi, tati?

— Numai sa nu-mi mosteneasca vreunul si nasul! Spuse el, claxonand la nasul lui mare si rosu.

Aveam multe sa ne spunem. Charlie nu mai putea de bucurie sa ii conduca pe Gabe si pe copii sa-l intalneasca pe Zippy, iar matusa Batty si cu matusa Aluna se departara inca de cand se intalnira, sporovaind una cu cealalta de parca ar fi fost prietene vechi. Tati si cu mine am ramas in cele din urma cateva clipe singuri.

— Mi-a fost dor de tine, Eliza spuse el. Ii citeam dragostea in priviri, desi probabil nu avea sa-si gaseasca niciodata cuvintele potrivite pentru a mi-o spune.

— Si mie mi-a fost dor de tine, tati.

— Nu ai uitat sa mergi in fiecare duminica la biserica? Ma intreba el serios. Traiesti cum te invata Scriptura?

— Da, incerc. Matusa Batty ma invata cum.

Ochii tatalui se umplura de lacrimi cand imi apuca ambele maini intr-ale sale.

— Pari fericita, Eliza. Stii, asta e tot ce ti-am dorit vreodata. Tot ce am visat pentru tine – sa fii fericita.

Lacrimile ii brazdau machiajul alb rostogolindu-i-se pe obraji in jos si mi-am dat seama ca nu-mi doream sa-si indeparteze fardul. Adoram fata prostuta, zambitoare de clovn a tatalui meu mai mult decat orice.

Cand m-am gandit la fericire, nu-mi veni in minte nici livada, nici casa cea mare si alba cu obloane verzi – si nici vreunul dintre celelalte lucruri care imi parusera candva importante. M-am gandit la familia mea – familia mea de la circ si noua mea familie – si am zambit printre lacrimi.

— Da, tati. Sunt foarte, foarte fericita.

SFARSIT

1 Livezile Wyatt.

24 iulie – prima sarbatoare nationala a Statelor Unite ale Americii, comemorand Ziua Independentei din 1776, cand S. U. A. si-au proclamat independenta fata de Marea Britanie.

3 Joc de cuvinte, bat = liliac.

4 Ii lipseste o doaga.

5 Joy to the World, cunoscut colind compus de G. F. Handel.

6 Terci de ovaz.

7 In engleza, ivy = iedera.

8 Joc de cuvinte, rimate, mittens manusi; kittens pisicute.

9 Amazing Grace, cantec traditional american, pe versuri compuse de'i John Newton.

10 Referire la marea criza economica mondiala izbucnita in august 1929 prin crahul bursei din Wall Street si care a cuprins ulterior intreaga lume capitalista, si al carei declin a fost oprit abia in 1933 prin programul de reforma New Deal al presedintelui F. D. Roosevelt.

11 Referire la cunoscuta poveste Pied Piper, despre un flautist care a atras cu cantecul flautului sau toti copiii din Hameln inecandu-i apoi intr-un rau, pentru ca dupa ce scapase orasul de invazia sobolanilor cu flautul sau, localnicii nu-si respectasera promisiunea de a-l rasplati.

12 Henry Wadsworth Longfellow (1807-1882), poet american, unul din cei mai populari si mai renumiti poeti ai perioadei respective. Opera sa poetica e caracterizata de teme variate, cu o ideatica usor de urmarit, folosind un limbaj accesibil, limpede si foarte melodios. Desi critica contemporana nu ii mai atribuie aceeasi valoare, lui i se datoreaza totusi in cea mai mare masura faptul ca poezia a devenit mult mai accesibila si mai indragita de largul public din SUA.

13 Thanksgiving Day, sarbatoare dedicata multumirii, care se sarbatoreste in SUA, in cea de-a patra joi a lunii noiembrie.

14 Circa 15-17 cm.

151 acru = 0,404 ha.

16 Metusala, personaj citat in cartea Genezei din Biblie, cel care a avut cea mai lunga viata umana pe pamant, 969 de ani (Geneza 5:27).

17 Pericole in jungla.

18 Comoara Africana.

19 Mod de formalizare a unei promisiuni, practicata de obicei de catre copii, prin care isi incolacesc degetele mici ale mainii drepte, ca semn al incheierii unui legamant, promisiuni/ (pinkie promise).

20 Un aparat vechi de proiectie al imaginilor statice care folosea o pelicula transparenta.

21 Bly, Nellie, pseudonimul folosit de Elizabeth Cochrane Seaman 1864-1922, o jurnalista americana renumita pentru caracterul ei intreprinzator ca reporter de stiri.

22 Ratiune si simtire, de Jane Austin.

23 Browning, Elizabeth Barrett (1806-1861), poeta engleza, reprezentanta a curentului feminist. Culegerea ei de poezii Sonnets from the Portuguese, dedicata sotului ei si scrisa in taina inainte de casatoria lor, a fost publicata in 1850. Criticii considera aceasta culegere drept fiind cea mai reusita dintre seriile ei de poezii, fiind una din cele mai cunoscute colectii de poezii de dragoste engleze.

24 A Tale of Two Cities, roman al cunoscutului scriitor Charles Dickens, controversat datorita caracterului sau atipic pentru restul operei lui Dickens, dar un roman puternic, un exemplu splendid pentru arta romanului. In aceasta lucrare a sa, autorul transmite importantul mesaj ca eforturile individuale sunt meritorii, chiar daca nu vor avea decat un impact redus, intr-o lume adesea plina de violenta si nedreapta.

25 Referire la scriitorul, filosoful si naturalistul american Henry David Thoreau 1817-1862, care promova importanta individualismului. Cea mai cunoscuta opera a sa o prezinta lucrarea Walden sau Life in the Woods 1854, care intrupeaza filosofia sa reflecta caracterul sau independent. Cartea imortalizeaza experienta lui Thoreau intr-o cabana, unde si-a petrecut doi ani din viata, intr-o izolare partiala, la Helesteul Walden Walden Fond de langa Concord, Massachusett.

26 Nicholas Nickelby, roman al scriitorului britanic Charles Dickens, scris putin inainte de anul 1840, o lucrare cu o mare relevanta sociala, cu inalta tinuta psihologica si cu o extraordinara complexitate narativa si simbolica.

27 Dickinson Emily Elizabeth (1830-1886), considerata a fi una din cele mai talentate scriitoare americane, Emily Dickinson este autoarea a circa 2000 de poezii. Majoritatea au fost publicate dupa moartea ei in 1886. Autoarea a meditat asupra unor teme precum moartea, vesnicia si dragostea, folosind de obicei catrene scurte.

28 Rossetti Christina Georgina (1830-1894), scriitoare britanica, nascuta in Londra. Cea mai mare parte a operei poetice a scriitoarei are o tenta religioasa; teme precum jertfele pe care trebuie sa le faca dragostea pamanteasca si tristetea produsa de umbrele mortii sunt obisnuite in poeziile ei.

29 Joc simplu, pentru copiii prescolari, insotit de intonarea unui cantec cu linie melodica simpla, in genul jocului „Podul de piatra”.

30 Joc de cuvinte in original: swing (leagan) si Swing low, sweet charioim (gospel american).

31 Loony Lou.

32 Planta erbacee cu frunze mari, lucioase, ale carei tije groase, roscate si suculente, sunt comestibile; se folosesc pentru prepararea de compot, sos – dulce-acrisor, dulceata si prajituri.

33 Referire la Ieremia 13:23.

34 Vasul Satanei.

35 cca 6 metri.

36 Greselile de ortografie sunt ale lui Peter. (nota corectorului).

37 Roman al scriitoarei George Eliot scris in anul 1861, povestea unui tesator care, dezamagit fiind de oameni in diferite moduri, isi concentreaza toata atentia in a acumula avere, caracterizat fiind de o lacomie fara margini.

38 Jolson, Al (1886-1950), actor de teatru si film de origine americana, remarcat indeosebi pentru rolul sau din filmul Cantaretul de jazz. Stilul cantaretului menestrel cu fata machiata in negru a devenit trasatura caracteristica a lui Jolson. In anul 1927 a jucat rolul principal in filmul Cantaretul de jazz, primul film animat important care a sincronizat sunetul si primul dintr-o lunga serie de filme de succes ale actorului.

39 Scandura groasa de doi toii si lata de patru toii (aprox. 5 x 10 cm), indiferent de lungime (una dintre dimensiunile standard in care se taie cheresteaua).

40 Percheron – rasa de cai de tractiune originara in Franta, una din cele mai cunoscute rase mari din lume. Rasa Percheron a fost obtinuta in regiunea La Perche din Normandia de unde isi trage si numele.

41 Mumblety-peg este un joc de exterior pentru copii, ale carui origini sunt situate undeva in secolul nouasprezece, si in care se foloseste un cutit sau un briceag. Termenul are legatura cu implantarea unui tarus sau cutit in pamant de mai bine de 5 cm dintr-o aruncare. Regulile au variat foarte mult de-a lungul timpului, si exista nenumarate versiuni ale jocului de baza. E considerat un joc periculos, datorita folosirii obiectelor ascutite/taioase.

42 Un galon reprezinta circa 4,6 litri de lichid. Un sfert de galon reprezinta putin peste un litru de lichid.

43 Al fostilor absolventi. (din lat. alumnus, alumni).

44 Palarie rotunda cu calota bombata si boruri inguste, usor ridicate in sus, purtata de barbati.

45 Pop-corn glazurat cu sirop de caramel sau ciocolata.

46 Lillian Gish 1897-1993 este considerata de criticii de film drept cea mai renumita actrita a filmului mut.

47 Valentino, Rudolf 1895-1926, actor de origine italiana, considerat arhetipul iubitului, idolatrizat de fanii sai feminini din anii '20. A devenit renumit prin rolul sau din filmul Seicul din 1921. Murea cativa ani mai tarziu in urma unui ulcer gastric perforat care s-a soldat cu peritonita.

48 Descriere populara a tetanosului, descrisa astfel tocmai pentru simptomul dominant de la debutul afectiunii, al spasmului muscular al muschilor care pun in miscare falcile muschii masticatori.

49 Al Capone – cunoscut gangster american de origine italiana 1899-1947. In anii '20 a preluat conducerea unei organizatii ilegale din Chicago implicat in trafic ilegal cu alcool, jocuri de noroc si prostitutie. A fost condamnat pentru evaziune fiscala in 1931 si condamnat la 11 ani de inchisoare.

50 Nelson Baby Face” – membru al unei bande de hoti conduse de John Dillinger din jurul anilor '30, cunoscuti pentru faptul ca au jefuit douasprezece banci si au luat cu asalt trei sectii de politie pentru a elibera cativa membri ai bandei care fusesera capturati.







Politica de confidentialitate


.com Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 SCHITA DE PROIECT DIDACTIC GEOGRAFIE CLASA: a IX-a - Unitatile majore ale reliefului terestru
 PROIECT DIDACTIC 5-7 ani Educatia limbajului - Cate cuvinte am spus?
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 Proiect - masurarea si controlul marimilor geometrice

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 Lucrare de diploma - eritrodermia psoriazica
 ACTIUNEA DIPLOMATICA A ROMANIEI LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1946-1947)
 LUCRARE DE DIPLOMA MANAGEMENT - MANAGEMENTUL CALITATII APLICAT IN DOMENIUL FABRICARII BERII. STUDIU DE CAZ - FABRICA DE BERE SEBES
 Lucrare de diploma tehnologia confectiilor din piele si inlocuitor - proiectarea constructiv tehnologica a unui produs de incaltaminte tip cizma scurt

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 LUCRARE DE LICENTA CONTABILITATE - ANALIZA EFICIENTEI ECONOMICE – CAI DE CRESTERE LA S.C. CONSTRUCTIA S.A TG-JIU
 Lucrare de licenta sport - Jocul de volei
 Lucrare de licenta stiintele naturii siecologie - 'surse de poluare a clisurii dunarii”
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 PROIECT ATESTAT MATEMATICA-INFORMATICA - CALUTUL INTELIGENT
 Proiect atestat Tehnician Electronist - AMPLIFICATOARE ELECTRONICE
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 ATESTAT PROFESIONAL TURISM SI ALIMENTATIE PUBLICA, TEHNICIAN IN TURISM




Karl may- glasul sangelui
Jacqueline Monsigny - CICLUL FLORIS
Ion ochinciuc - spada de toledo
Citate
Legenda valaha al. mitru - strigatul huhurezului
Judith mcnaught - regatul viselor
Omul muntelui de david brandt berg
Judith mcnaught - westmoreland




Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu