Creeaza.com - informatii profesionale despre


Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice
Acasa » didactica » carti
Ion ochinciuc - spada de toledo

Ion ochinciuc - spada de toledo


ION OCHINCIUC

SPADA

DE

TOLEDO



CAPITOLUL 1
ASCUTITA SABIE A BANUIELII

Mergeam pe drumul Targovistei, indemnandu-mi calul din obisnuinta. In urma, credincios ca o umbra, se tinea Stangaciu. Slujitorul meu nu ma vazuse niciodata atat de mohorat, cu toate ca, in cei aproape doi ani de cand traia in preajma mea, trecuseram amandoi prin grele incercari. Se mai apropia el uneori de mine dornic sa schimbe o vorba, dar privirea cu care-i raspundeam il amutea. Stangaciu se multumea atunci sa fluiere a paguba si sa-si indemne pintenogul la drum, nedumerit de ceea ce se petrecea in sufletul meu. Ma vazuse despartindu-ma de Iro in buna pace. Grecoaica ne urmarise multa vreme cu privirea, fluturand o basma alba. Insa, dupa ce am trecut de cotul sleaului cu stejari inalti si grosi zambetul mi-a pierit de pe fata, iar intre sprancene mi-a aparut o dunga adanca. Stangaciu isi dadea seama ca eram tare necajit, dar pricina suferintei mele n-o banuia. Sau cel putin asa imi inchipuiam.

Pornind de la Barbatesti catre cetatea de scaun, ma abatusem si pe la Malul cu Flori. Nu mai trecusem de vreo luna pe la Radu Stan si Iro, iar ceea ce auzisem despre traiul acestor doi tineri nu ma bucurase catusi de putin. "Ce-o fi cu ei? ma intrebasem. Doar acu' un an, cand i-am gasit in pestera aceea, din Bulgaria, isi aratau unul altuia atata iubire, incat numai moartea i-ar fi putut desparti!" Iro ma intampinase in pragul casei, cu fata luminata de-o bucurie pe care nu si-o ascundea. Ochii ii scanteiau ca niciodata, iar glasul parca-i tremura usor. Cu toate ca deprinsese bine graiul romanesc, ma poftise inauntru in greceste. Inainte insa de a pasi pragul o intrebasem:

- Radu Stan e plecat?

- Doar stii bine ca nu mai da pe acasa, imi raspunsese ea cu o privire dojenitoare.

- Ce face baietelul? schimbasem indata vorba.

- A implinit chiar azi un an si doua luni. Slujitorii casei nu stiau ce sa mai faca pentru a ma simti bine. Cunosteau cu totii ca ma bucuram in ochii stapanului lor de toata cinstirea si de toate drepturile unui parinte. Si asa eram in fapt. Pentru ca Dionisie Orbul, fostul meu tovaras de arme, imi lasase cu limba de moarte grija singurului sau fecior, Radu Stan. Insa Iro nu ingaduise nici unuia dintre slujitori sa se apropie de mine. Ea imi turnase apa cu care-mi spalasem fata de colbul adunat pe drum, din mainile ei primisem cana cu vin si tot Iro imi randuise bucatele pe masa. Si in vremea aceasta gura nu-i statuse nicio clipa. Inveselit de sporovaiala ei, nu ma putusem abtine sa-i zic la un moment dat:

- Tare mai erai dornica sa schimbi o vorba cu cineva!

- Nu-ti dai seama ca traiesc aici singura cuc? imi raspunsese repede si glasul ii tremurase mai mult ca in clipa revederii.

Inca nu vroiam sa deschid vorba despre traiul ei din Malul cu Flori si indrugam la randu-mi vrute si nevrute. Dar ma inselam singur. Pentru ca Iro nu facuse altceva decat sa pregateasca momentul prielnic.

- Ghiceste-mi! imi ceruse aproape poruncitor.

Mare placere imi facea sa-i tin mana subtire, cu degete lungi, firave.

- Ce vrei sa stii? ma prefaceam a-i cerceta palma.

- Cum sunt, se alinta ea.

- Nu te cunosti?

Iro ridicase spre mine ochii mari, masurandu-ma cu staruinta.

- Domnia ta te cunosti?

- Poate mai putin ca oricine, rostisem cu glasul scazut.

- Hai, ghiceste-mi! se arata din ce in ce mai nerabdatoare grecoaica.

Nu incetasem a-i mangaia mana cu palma mea mare, aspra, de ostean, si a-i iscodi chipul nelinistit.

- Ce te necajeste?

- Totul!

- Aici, ma prefacusem iarasi a-i citi in palma, zice ca esti o fiinta vesnic nemultumita de soarta.

- Si n-am dreptate? Sunt ca un copac dezradacinat, se planse Iro mai departe.

- Nu-i vina lui Radu Stan, ii amintisem. Baiatul nu ti-a vrut decat binele.

- Stiu. Dar eu ce vina am? Hai! Spune mai departe, ma indemnase ea cu un zambet care-mi dezvaluia cu cata usurinta putea trece aceasta femeie de la o stare sufleteasca la alta.

Si-n timp ce-i mangaiam in nestire mana catifelata ma straduiam sa-i deslusesc talcul liniilor subtiri din podul palmei.

- Mai zice aici ca-ti plac podoabele.

- Cui nu-i plac?! imi intoarse Iro vorba.

- Esti nascuta cu un har: cel al zugravirii chipurilor pe panza. Pacat ca nu-l folosesti. Ti-ai ocupa vremea placut si folositor, staruisem eu.

- Altceva!

- Nestatornicia firii cu care esti inzestrata poate scoate din rabdari si pe cel mai potolit om.

Iro isi trasese mana cu furie.

- De aceea isi face Radu Stan de cap?!

Ce puteam sa-i mai spun? Ca erau amandoi cumva prea tineri? Radu Stan abia implinise douazeci si unu de ani, iar Iro avea cam tot atat.

- Dumitale, ma trezisem rostind aproape fara voie, ti-ar fi trebuit un barbat mai copt.

Vorbele-mi fusesera, fireste, necugetate. Dar asta n-o impiedicase pe Iro sa ofteze cu neprefacuta parere de rau.

- Pacat ca nu esti mai tanar!

- La ce ti-ar fi folosit?

- Presupun ca ne-am fi inteles bine, imi raspunse ea, prinzandu-mi mana butucanoasa intre degetele ei albe, cu vinisoare subtiri. Acum am sa-ti ghicesc eu!. Esti un barbat mandru.

- Sunt ori ma "tin" mandru?

- Si una si alta, imi zambise ea cu ghidusie. Si adaugase: Esti tare priceput!

- Hei, draguta! oftasem impacat cu mine insumi. "Daca tanarul ar sti si daca batranul ar putea."

- Dar nu esti batran, incercase Iro sa ma convinga.

- Esti o diavolita! imi scapase fara voie.

- Macar de-as fi! rostise ea cu parere de rau.

- Mai vezi ceva in palma? o imboldisem cucerit de acest joc copilaresc.

Ghicitoarea mea isi tuguiase atunci buzele rosii, carnoase, vrand a-mi arata cat de mare-i era stradania de a deslusi intelesuri numai de ea stiute.

- Stii sa pastrezi o taina, rostise Iro dupa clipe de lunga tacere.

- Asta asa e!

- Si sa fii credincios.

- Nu-i o virtute chiar atat de mare!

Simtisem apoi o tremurare a mainii in care grecoaica imi tinea palma grea. Voia poate sa-mi zica ceva care nu-mi prea placea. Cu varful unghiei de la degetul aratator Iro ma intepase in mijlocul palmei, zicandu-mi:

- Esti viclean!. Zau!. Se vede aici!

- Degeaba! Nu te pricepi! ma hotarasem sa sfarsesc jocul.

- Nu-ti convine ce-ti spun, ma invinuise ea vadit nemultumita.

Dar eu imi trasesem de-acum mana si ma ridicasem de la masa, incepand a umbla de colo-colo prin odaia larga. Grecoaica reusise a-mi rascoli sufletul.

- Unde-i Radu Stan? o intrebasem mai mult ca sa rostesc ceva.

- La curtea domneasca, unde ai vrea sa fie?! imi raspunsese Iro, mirata de intrebarea mea.

- Si ce face acolo?

- El stie. El si coconul. Se tin numai de vanatori, de petreceri si de. femei.

Se ridicase si ea din jilt pentru a-mi impiedica plimbarea, care o scotea din fire. Si abia atunci ii zarisem lacrimile din ochi. Iro nu mai era in stare sa se stapaneasca.

- Nu mai pot! izbucnise ea deodata in hohote de plans. Nu mai pot! Fa ceva!

Cum puteam s-o ajut? De un an de zile traia in casa lui Radu Stan, departe de locurile in care crescuse, printre oameni de alt neam si de alta limba. Singura ei mangaiere era baietelul, care incepuse a sta copacel. "Tare-ti mai seamana!" ii ziceam mereu. "Nu stiu cum as trai fara el", imi raspundea Iro de fiecare data, cu chipul luminat de bucurie. Dar copilul nu putea umple decat o parte din singuratatea care o inconjura. in vreme ce cugetam la aceste lucruri Iro ma apuca de maini, cerandu-mi hotarat:

- Du-ma in Grecia. Iar, daca nu se poate, la Constantinopol.

In loc de raspuns o priveam nauc.

- Dar e cu neputinta. Drumurile pana acolo sunt impanzite de turci, atat pe apa, cat si pe uscat. Aminteste-ti ca abia am izbutit sa te scapam din robia subasei de la Tarnovo si sa te trecem Dunarea.

- Mai bine ramaneam in pestera aceea din Bulgaria, rostise Iro cu naduf.

Izbucnirea ei ma durea. Dar nu-i faceam nicio vina. Prea era indurerata!

- Vorbeai de vremea cand te aflai in pestera, socotisem totusi de cuviinta sa-i amintesc. Pe atunci Radu Stan tinea la dumneata mai abitir ca la ochii din cap. De ce n-a ramas la fel?

- E un mofturos!

- Oare numai el sau si altcineva?

Rasucind pe deget un ciucure de la salul cu care isi acoperea umerii, Iro incepuse a plange din nou.

- De la inceput n-ai avut incredere in mine!

- N-am crezut destul in iubirea pe care i-o aratai lui Radu Stan, ma grabisem sa-i raspund. Si de fiecare data vad ca nu m-am inselat. Dar mai rau decat toate e faptul ca si el si-a dat seama de acest lucru. De aceea isi cauta alinare in vanatorile si petrecerile coconului.

- M-as fi mirat sa nu-i tii parte!

Ii zambisem totusi cu intelegere si ii spusesem cu blandete:

- E adevarat ca Radu Stan e copilul meu de suflet, dar nici dumneata nu-mi esti mai putin draga.

Grecoaica ma masurase insa cu o privire in care nu-si ascundea deloc neincrederea.

- Si cat de draga-ti sunt? ma intrebase ea. Fara a-mi pierde cumpatul ii raspunsesem:

- Intr-atat, fata mea, incat sa inteleg de ce-a trebuit sa-i dovedesti recunostinta celui care te-a scapat din robie, te-a adus in casa lui si te-a pus in toate drepturile unei sotii. Dar dumneata nu cunosteai un lucru: recunostinta nu poate tine locul iubirii!

- Cat mi-a stat in putinta l-am primit langa mine, l-am mangaiat, se dezvinovatise Iro.

Nu pusesem nicio clipa la indoiala buna ei credinta. Era dealtfel atat de tanara. Si-apoi nu era vina ei ca, in locul unui barbat incercat de viata, cu o fire hotarata, care s-o poata stapani, soarta ii harazise drept sot un tanar la fel de necopt la minte ca si ea. Pentru ca le lipseau amandurora rabdarea, ingaduinta, intelepciunea. Aveau in schimb firi iuti, aprige, nestapanite. Traiul lor impreuna nu se mai intemeia nici pe dragoste, nici pe prietenie, nici macar pe respectul cuvenit, oricarui alt om. Ma intrebam daca nu incepusera chiar sa se urasca.

- Trebuie sa fac cumva, imi rostisem gandul cu glas tare, incat sa va scap pe amandoi din aceasta incurcatura. Doar ai simtit fara indoiala si dumneata ca Radu Stan e tare nefericit!. Nu-i usor lucru sa descoperi ca femeia pe care o iubesti te primeste langa ea din mila si recunostinta.

- M-am straduit sa-l indragesc, imi marturisise Iro cu vadita parere de rau. Si era indreptatit sa-l iubesc! Are un suflet ales. Nu stiu care altul si-ar fi pus viata in joc pentru o femeie care nu-i daruise nici macar prima ei iubire, purtand in schimb la san fructul dragostei cu un alt barbat!

- Daca l-ai fi iubit, Radu Stan ti-ar fi iertat si una si alta.

- Ar fi iertat. Insa n-ar fi uitat, ofta ea cu durere.

- Acum ce-i de facut?

- Nu-i decat o singura scapare, rostise Iro cu indrazneala. Sa ma iei la dumneata!

Ramasesem mut de uimire. In lunga mea viata de ostean nu o data ma pomenisem cu nevasta ori ibovnica vreunui prieten incercand sa ma prinda in mreje. De fiecare data, insa, ma prefaceam a nu pricepe. Nu le indepartam fatis pentru a nu-mi face din ele aprige dusmance si nici nu le param sotilor ori ibovnicilor. Stiam ca asemenea porniri erau trecatoare si ca in urma lor nu ramanea decat parerea de rau a neimplinirii.

- Nu mai sta in cumpana fiindca tot ai sa ma iei, auzisem din nou glasul hotarat al lui Iro. Si diavolita de grecoaica imi radea in nas cu nerusinare.

Drumul pe care ne indreptam spre Targoviste nu era dintre cele mai batatorite. Incat, la un moment dat, calul mi s-a impiedicat de o radacina ascunsa in colb si s-a poticnit. Cum aveam mintea plecata aiurea n-a lipsit mult sa cad din sa ca un natang. Cu o smucitura de frau, Stangaciu si-a strunit pintenogul.

- Ce ai, stapane? m-a cercetat el fara a se mai sinchisi de cautatura rea a ochilor mei.

- Pe dracu'! i-am raspuns otarat.

- Jupanita Iro ar face bine sa-si vada de copil si de barbatul ei, a rostit Stangaciu cu naduf.

Mi-am oprit calul, uimit de indrazneala slujitorului meu.

- Ce tot vorbesti acolo?

- Domnia ta ma crezi prost, dar nu sunt, mi-a raspuns Stangaciu dojenitor. "Coasta de drac" din care-i facuta femeia a dus la pierzanie barbati dintre cei mai vrednici!

- Imi vezi tu capul sucit de-o muierusca? Fie ea chiar o diavolita tanara si frumoasa?

- N-am ce sa mai vad! a oftat el iarasi cu naduf. Sare oricui in ochi. Slujitorii si roabele de la conac isi dadeau coate si se hlizeau in urma domniei tale.

- V-ati prostit cu totii! am izbucnit suparat, dand pinteni calului.

Era intaia oara cand slujitorul meu isi ingaduia sa-mi vorbeasca astfel. Si, daca nu m-as fi simtit cu musca pe caciula, i-as fi masurat spinarea cu o jordie, apoi l-as fi trimis la ocina parinteasca pentru a mai invata acolo cum trebuie sa se poarte cu un stapan pe care domnul Tarii Romanesti il ridicase la rangul de boier.

Isi dadea si Stangaciu seama c-a intrecut masura. De aceea s-a apropiat spasit, de mine, rostind cu glasul usor tremurat:

- Cu inchinaciune si durere in inima te-oi ruga, jupane. iertare!. M-a luat gura pe dinainte. Dar ai incredintarea mea ca nu-i om pe lumea asta care sa tina mai mult la domnia ta. Si nu pentru vreun folos anume. O bucata de paine gasesc oriunde.

- Bine, sa sfarsim! am rostit a impacare.

In zare incepeau sa se desluseasca zidurile cetatii Targoviste. Dupa socotinta mea mai aveam vreo cinci leghe de strabatut si soarele se indrepta grabnic spre asfintit. "Ar trebui sa iutim pasul, imi ziceam. Daca ajungem la poarta cetatii dupa apusul soarelui nu mai apucam sa patrundem inauntru". Dar n-avea rost sa scot sufletul din cai. Mersul in trap marunt le era mai prielnic. "Si-apoi, nu-i nicio graba, mi-am mai spus. Pe Radu Stan pot sa-l caut si maine, la Curte, iar noaptea o voi petrece foarte bine la hanul vechiului meu prieten, Danisor".

Odata hotarat asupra acestui lucru, m-am intors la chinuitoarele mele ganduri.

"Deci nu numai Stangaciu a vazut cum imi atine calea grecoaica. Si slujitorii de la curtea lui Radu Stan isi dadeau coate. Rea treaba!. Foarte rea! Asta inseamna ca va afla si stapanul lor, daca nu cumva vestea i-a si ajuns la urechi. Dar nu! Nu si-a gasit Iro omul! Voi inabusi in fasa intreaga poveste". Era gandul care m-a indemnat sa dau pinteni roibului.

Asezat la rascruce de drumuri mari, hanul lui Danisor Lungu avea multa cautare. Hangiul ridicase un rand nou de grajduri, iar cele doua ograzi forfoteau de care si calareti care intrau ori ieseau aproape fara zabava. De fiecare data ma opream si ma minunam de acest furnicar. Se intalneau aici negutatori din cele patru zari, care graiau mai toate limbile auzite de mine; purtau vesminte de catifea rosie, albastra, neagra, de matase alba, galbena sau verde. Imbracamintea mea din piele de cerb parea aici saraca si nelalocul ei.

- De ce nu te imbraci si tu mai de doamne-ajuta? ma dojenea, de obicei, Danisor.

- Nici cu tine nu mi-i rusine, ii raspundeam, masurandu-i burdihanul ascuns sub sortul din piele de vitel, prins de gat si incins la mijloc.

Poarta inalta, din trunchiuri de fag necojite, era pazita de un slujitor inarmat pana-n dinti. Acesta mi-a facut loc sa trec, ridicandu-si caciula. Am auzit apoi si glasul lui Danisor, ragusit de poruncile date fara incetare.   M-am oprit in mijlocul ograzii, asteptand sa descalece mai intai Stangaciu, ca sa-mi tina scara. Insa Danisor s-a dovedit mai iute decat slujitorul meu.

- Ei, Doamne! m-a intampinat el. Pe cine mi-i dat sa vad? Chiar azi m-am gandit la tine, sporovaia hangiul, tinandu-mi scara.

Am coborat din sa mai domol ca de obicei. Ma simteam obosit din cale afara, cu toate ca nu strabatusem cine stie ce cale in ziua aceea. Lui Danisor nu i-a scapat incetineala mea.

- Ehei, ostene! E vremea sa ne cumintim si sa ne asezam la casa noastra, alaturi de o nevasta tanara, care sa ne toarne un card de plozi.

L-am fulgerat cu o privire nu tocmai prietenoasa.

- Despre ce "nevasta tanara" boscorodesti acolo?

- Doamne, suparacios te-ai mai facut! a cautat el indata sa ma impace. Ti-am adus si eu o urare.

- Tu, hotule, nu dai nimic pe degeaba. Nici macar urari!

Danisor m-a apucat prieteneste pe dupa umeri si m-a poftit spre incaperile locuite de familia sa. Ori de cate ori ii paseam pragul, vechiul meu prieten ma primea in casa cea mare ca pe un oaspete de seama. Se inserase de-a binelea si gazda a trebuit sa aprinda lumanarile din sfesnice. Pe masa mare, grea, de stejar, se aflau randuite cosuri cu mere, pere, nuci si gutui. Mirosul raspandit de poame era imbatator.

- Aduc indata ceva de-ale gurii si-o oala cu tulburel, m-a imbiat hangiul cu fata lui lata, lucitoare, toata numai zambet.

- N-ai face rau, am primit bucuros. Stii doar ca la mancare si la bautura nu dau inapoi.

Danisor s-a intors curand. Si-n timp ce ne ospatam pe indelete am inceput sa taifasuim. Eu nu mai iesisem cam de multisor din barlogul de la Barbatesti, incat nu prea stiam cum mai stateau treburile pe la domnie.

- Sa ni-l tina Dumnezeu sanatos pe voda, a ridicat Danisor cana cu tulburel. De cativa ani nu ne-au calcat tara nici turcii, nici alte lifte.

- Se cunoaste!

- Imi merge bine, mi-a adeverit Danisor. Daca-i liniste in tara, vin negutatori de pretutindeni: din Brasov, din Moldova, iar de cand s-a impacat voda cu turcii sosesc si din Jos.

- Impacarea asta din urma a fost platita cam scump, i-am amintit.

- Macar din Jos sa avem pace. ca din Sus. mi-a soptit Danisor.

- Iar nu se astampara neamul Danestilor? l-am privit ingrijorat.

- Stau la panda si asteapta clipa prielnica, mi-a raspuns el.

Danisor se numara printre oamenii care stiau multe. Si nu era de mirare, de vreme ce pe la hanul lui treceau solii stiute ori venite in mare taina. Hangiul avea poate cel mai ascutit auz din cate mi-a fost dat sa intalnesc si cunostea, ca si mine, mai multe graiuri (doar ne petrecusem anii tineretii ca lefegii in felurite ostiri straine), incat mintii sale treze si istete nu-i scapa nimic. Am inceput sa-l iscodesc din nou.

- Lui Voda i-e teama sa nu fie lovit dinspre munti?

- Altminteri de ce-ar fi pus sa se tocmeasca tabara?

- Unde-si aduna oamenii?

- Se zice ca mai jos, la Balteni.

Aveam o neagra presimtire "Cand se va sfarsi oare lupta asta intre frati?" ma intrebam. Am sorbit din cana o inghititura din tulburelul care incepea sa intepe la limba. Gura mi s-a umplut de mireasma tamaioasei.

- Bun lucru!

- Va fi un vin pe cinste, m-a incredintat Danisor. A fost o toamna lunga, plina de soare.

Am spart si-o nuca. Dar nu incepusem a rontai miezul uscat, cand am auzit pe cerdacul lung al casei niste pasi grei, ostasesti, care se indreptau grabiti spre usa incaperii noastre. M-am uitat nedumerit la Danisor. Si el era uimit.

- Cine-o fi? l-am intrebat mai mult din privire.

- Nu stiu, a rostit hangiul, ridicandu-se ingrijorat. Mi-am cautat prevazator garda spadei si mi-am rotit ochii in jur.

Dupa bunul meu obicei ma asezasem cu fata la usa. In dreapta se afla intrarea in cealalta incapere a locuintei lui Danisor. Usa de la cerdac a fost izbita in aceeasi clipa in laturi. In prag, un palc de osteni ai domniei. Ma tinteau cu priviri dusmanoase. Spada mi-a fulgerat din teaca.

- Da-te prins! mi-a poruncit capetenia palcului.

- De ce? s-a asezat Danisor in calea acestuia.

- Nu te baga, hangiule! l-a impins capetenia in laturi. E un hiclean.

N-am mai asteptat alte deslusiri. Cu o lovitura de spada am retezat lumanarile din cele doua sfesnice, am pravalit apoi masa spre cei ce voiau sa ma prinda si dintr-o saritura am ajuns langa usa din dreapta, strecurandu-ma in cealalta incapere. Dar, in timp ce intepeneam usa, ii auzeam pe ostenii de dincolo imbrancindu-se unul pe altul, cu sudalmi furioase, prin intuneric.

Copiii lui Danisor, in numar de cinci, adunati in jurul unei mese scunde, se aflau tocmai la cina. Intrarea mea, atat de neasteptata si de neobisnuita pentru ei, i-a speriat.

- Trebuie sa ma ascund undeva, le-am spus.

- Si tata? au intrebat ei ingrijorati, auzind loviturile ostenilor in usa.

- N-a patit nimic. Numai pe mine ma vor.

- De ce?

- Nu stiu. O sa aflu mai tarziu. Dar acum trebuie sa ma ascund iute.

- Urca in pod! mi-a aratat baiatul cel mare scara rezemata de perete.

Eram gata sa-i urmez sfatul, dar m-am razgandit.

- Nu-i bine, i-am zis. Acolo au sa ma gaseasca.

- Atunci baga-te sub masa! i-a trecut prin minte. Mi-a venit sa zambesc. Sub masuta lor scunda, rotunda, abia incapea un copil, darmite o namila de om ca mine. Si-apoi.

- Nu rade, nene! m-a dojenit baiatul. Podeaua de sub masa se desface, iar dedesubt este o ascunzatoare foarte buna. Dam rogojina la o parte si-o punem dupa aceea la loc.

- Sunteti niste copii minunati! am rostit bucuros. Ostenilor sa le spuneti ca m-am suit in pod!

Fericiti ca aveau prilejul sa faca o isprava, copiii s-au apucat indata de treaba. Cat ai bate din palme m-am si ghemuit in ascunzatoare. Odraslele lui Danisor au pus rogojina la loc si s-au asezat iarasi la cina.

La usa, ca si la ferestrele oblonite pe dinauntru, se auzeau strigatele si bufniturile manioase ale ostenilor.

- Cine mai este inauntru? s-a rastit capul palcului.

- Numai copiii mei, i-a raspuns Danisor. Dar nu-i speriati! Sunt mici si neputinciosi.

- Sa spuna unde s-a ascuns vicleanu i-a cerut capetenia.

- Baieti! a strigat Danisor copiilor. Unde s-a dus nenea Dragusin?

- In pod! a raspuns baiatul cel mare.

- Luati seama la acoperis! le-a poruncit atunci ostenilor sai capetenia. Iar tu, i-a cerut hangiului, spune-le copiilor sa deschida usa!

- Baieti! i-a indemnat iarasi Danisor. Dati-ne drumul!

- Numaidecat! a sarit baiatul cel mare de la masa. Il auzeam tropaind catre usa, apoi caznindu-se sa desfaca barna proptita bine de mine.

- Nu pot, tata! s-a plans baiatul. E intepenita tare de tot.

- Sa-i ajute si ceilalti! a racnit capetenia.

- Veniti cu totii la usa! si-a strigat Danisor din nou copiii.

Dracusorii lui insa mai mult se jucau decat ajutau. Cu chiu, cu vai, dupa o vreme s-au hotarat sa desfaca barna. Capul palcului, insotit de alti osteni, a dat navala inauntru. A inconjurat iute cu privirea incaperea apoi a poruncit insotitorilor sai:

- Repede! in pod!

Hangiul, ghicind dupa purtarea copiilor unde eram ascuns, a prins a se linisti.

Si, cand la gura podului aparu cineva, isi inmuie pe neasteptate glasul.

- Asa, copilasi! Nu va temeti! Nenea nu va face nimic! L-a trimis tata cu treaba in pod.

- Ce tot boscorodesti acolo? s-a rastit capul palcului in timp ce cobora scara.

- Mi-ati speriat copiii, i-a raspuns hangiul ingrijorat. Pe trepte mai cobora un ostean. L-am auzit slobozind un oftat.

- Ne-a scapat!

- Daca s-a urcat pe acoperis nu mai puneti mana pe el, i-a prevenit hangiul. Sare de pe o cladire pe alta pana la grajdul din fund. Paziti mai degraba sa nu ajunga in miristea de mei. De acolo n-are decat o fuga buna pana in camp. Iar pe intunericul asta, nici Maica Precista nu-l mai dibuieste printre tufe si copaci.

- Mai opreste-ti melita! s-a rastit capul palcului la hangiu, iscodind mereu ungherele incaperii. Niculae! si-a chemat apoi insotitorul. Ramai de paza aici. Daca se iveste cumva hicleanul ne strigi. Si inainte de-a pasi spre iesire i-a spus hangiului: Cu dumneata ma socotesc alta data.

Cum se indeparta capetenia Danisor a inceput sa dovedeasca iarasi ravna mare in ingrijirea copiilor:

- Ce sa va mai dea tata? Nuci? Mere? Must?

- Must! au strigat copiii intr-un glas..

- Va aduce tata indata. Si mata, osteanule, nu poftesti nimic? Ti-o fi ajuns cat ai alergat astazi.

- S-o ia dracul de slujba! a rabufnit osteanul. De la amiaza tot intr-o goana o tinem.

- Dar ce s-a intamplat?

- Spatarul Neagoe a fugit cu vistieria tarii.

- Doamne apara si pazeste! si-a plesnit Danisor palmele de uimire. Da' cum se poate una ca asta? Si cand s-a faptuit asemenea pozna?

- Az' noapte se crede. Dar vistiernicul a descoperit furtul abia pe la amiaza.

- Ia pofteste, rogu-te! Pofteste alaturi, ca sa-ti racoresti gatlejul cu o cana de vin nou. Am o tamaioasa grozava. N-ai baut de mult asa ceva. Poate niciodata. E vin facut de mine. Pofteste!

Osteanul mai statea inca in cumpana.

- Zici ca vicleanul nu mai e pe aici?

- Pun gatul! l-a incredintat Danisor. Asta-i vulpoi batran. Cand simte primejdia fuge de mananca pamantul.

Osteanul l-a urmat pe Danisor in casa cea mare, iar copiii au ramas pe loc, nestiind ce sa faca. Prin usa deschisa l-am auzit insa pe Danisor poruncindu-le:

- Sa nu va miscati de acolo ca va mananca gaia! V-ajunge cat v-ati zbenguit toata ziua.

Copiii au inteles si nu s-au clintit de la masa. Abia dupa vreo jumatate de ceas hangiul s-a inapoiat in incapere. A dat masuta si rogojina la o parte, ajutandu-ma sa ies din ascunzatoarea in care statusem ghemuit ca intr-o racla.

- Au plecat? m-am grabit sa-l intreb.

- Te cauta prin jurul hanului, m-a instiintat el.

- Si osteanul ramas de paza?

- E alaturi.

M-am uitat nedumerit spre cealalta odaie.

- L-ai "cumparat"?

- Intr-un fel, mi-a zambit Danisor cu subinteles.

Nu prea ghiceam talcul vorbelor lui, dar m-am incumetat sa pasesc dincolo. Osteanul dormea adanc, cu capul pe masa.

- Era insetat, nu gluma, i-am spus zambind lui Danisor.

- Hai, nu mai sta la taclale, m-a zorit el. Sterge-o repede pana nu se intorc ceilalti.

- Unde? l-am intrebat descumpanit.

A ridicat si Danisor din umeri. Dar cand a vazut cu cata jinduire cercetam imbracamintea osteanului a si facut semn spre patul inalt, cu zestrea cladita pana aproape de tavan.

- Sa-l dezbracam repede si sa-l culcam aici.

In timp ce imbracam noile straie l-am intrebat pe hangiu:

- Inainte de a-i da "leacul somnului" nu l-ai tras de limba? De ce sunt cautat cu atata osardie?

- Toti prietenii spatarului Neagoe sunt inchisi in beciurile domnesti, m-a lamurit el. Lui voda ii e teama de o razmerita.

- L-au prins oare si pe Radu Stan?

- Chiar in iatacul jupanitei Neacsa !

- Nefericitul! am oftat din adancul inimii, in vreme ce-mi trageam cizmele osteanului. Si doar i-am pus in vedere ca femeia asta are sa-l duca la pierzanie. Spatarul a lasat-o de rea, iar el a luat-o de buna. M-am uitat apoi la osteanul care dormea intre perne, fericit ca un mire: Cu asta ce faci cand se trezeste?

- Pana maine la amiaza nu mai deschide ochii, m-a incredintat Danisor. Iar cand s-o trezi am sa-l despagubesc pentru tot ce-a pierdut, daruindu-i si ceva pe deasupra.

- Esti baiat destept, l-am laudat.

Am dat sa scot punga cu galbeni, insa Danisor m-a oprit:

- Pastreaza-ti gologanii. Au sa-ti trebuiasca. Ne socotim alta data. Dar nu mai sta in lumina. Parca vine cineva.

Se auzeau, intr-adevar, niste pasi grei pe cerdac. Am strans mana lui Danisor si-am iesit in intuneric.

- Hei! Neculai! l-am auzit strigand pe capul palcului.

- Porunca! m-am prefacut ragusit ca sa nu fiu recunoscut.

- L-ai zarit cumva?

- Nici pomeneala.

- La cai! a glasuit acesta cu necaz. Am pornit dupa el, tropaind de-a lungul cerdacului.

Ceilalti osteni asteptau o noua porunca. Capetenia a incalecat. Am sarit si eu pe bidiviul lui Neculai. Calul isi musca naravas zabala.

- Inapoi, in cetate! a strigat capetenia.

CAPITOLUL 2
UN LAT PENTRU MARELE VORNIC

La iesirea din ograda larga a hanului am ramas incremenit. Statura paznicului, in masura in care o puteai deslusi pe intuneric, semana cu a slujitorului meu.

"Daca-i el cu adevarat, mi-am zis, apoi Stangaciu a facut o treaba buna. Inseamna ca a pus caii la adapost si-a aflat totodata de pacostea cazuta pe capul meu. Are el Danisor grija cum sa-l indrume maine dimineata ca sa-mi vina in ajutor".

Bucuros ca slujitorul meu se gasea in afara primejdiei am pornit in galop pe drumul Targovistei, hotarat sa patrund chiar in noaptea aceea in cetate. Imi era teama de viata lui Radu Stan. Prins in iatacul jupanitei Neacsa, soarta lui atarna de un fir de par.

"Cu orice chip trebuie sa ajung la Vlad Dracul, imi spuneam, strangand fraul cu indarjire. Voi pune capul chezasie ca niciunul dintre noi doi n-avem vreun amestec in furtul vistieriei faptuit de spatarul Neagoe". Si apoi nici nu ma aflasem in vremea asta la Targoviste. Si de aveam vreo vina mai trageam fara grija, in vazul tuturor, la hanul lui Danisor? Iar in privinta lui Radu Stan? "Aici e aici!" ma gandeam cu un inceput de teama. Ce stiam eu despre ispravile din ultima vreme ale "copilului meu de suflet"? Ca traia cu fosta ibovnica a lui Neagoe era lucru cunoscut de toata lumea. Dar de la asta si pana la alte fapte. "Cu neputinta! ma indarjeam impotriva unui asemenea gand. Radu Stan nu-i decat victima acestor nefericite imprejurari".

La poarta cetatii strajile au lasat ceata noastra sa treaca fara nicio opreliste, iar acolo ne-am indreptat spre vornicie.

"Trebuie sa ma razletesc cat mai repede", imi spuneam.

Si fara a mai sta pe ganduri am trecut fraul peste capul calului, m-am lungit apoi pe gatul acestuia, si-am tras de darlog. Prins de-un picior in lat, animalul s-a poticnit. M-am lasat atunci cu toata greutatea in fata. Bietul cal a ingenuncheat, azvarlindu-ma, si pe mine la pamant.

- Ce faci, neghiobule? mi-a strigat careva.

Dar m-au lasat in urma grabiti sa ajunga la vornicie. Asta si doream. Calul s-a ridicat, tremurand din tot corpul. Se speriase rau. L-am luat de darlogi si-am cotit pe-o ulita dosnica. Sarmanul animal schiopata.

In cetate misunau peste tot osteni inarmati pana-n dinti. Voda randuise o paza strasnica. Toti locuitorii, chiar si marii dregatori, se zavorasera in incaperile lor. Porunca era limpede. Nimeni, in afara de oamenii vorniciei, nu avea voie sa umble pe uliti. Si cand se incrucisau ostenii isi cereau vorba de trecere. Noroc ca o auzisem rostita cu glas tare de capul palcului la intrarea in cetate. O foloseam ori de cate ori eram oprit. Iar calul meu beteag, purtat de darlogi, ma ajuta sa nu dau de banuit.

In dreptul odailor jupanitei Neacsa am incetinit pasii. Fosta locuinta a lui Bordea era pazita cu strasnicie.

"Trebuie sa patrund neaparat la jupanita", imi spuneam.

Ca sa indrept privirile strajilor in alta parte, am slobozit calul de frau si l-am indemnat sa mearga singur prin fata odailor. Bietul animal m-a ascultat si-a pornit schiopatand. Prima straja s-a minunat cu glas tare de asemenea aratare ivita in puterea noptii.

- Ce-i, bre? a intrebat alta straja.

- Un cal slobod, inseuat, care vine incoace schiopatand.

- Lasa-l in plata cerului!

- O fi avand si el un stapan! a staruit primul ostean.

- Sa fie sanatos, a grait al doilea strajer cu nepasare. Si-n timp ce paznicii se ciorovaiau in jurul calului fara stapan, m-am strecurat printr-o intrare tainica, de care aflasem in urma cu aproape doi ani. Neacsa ma ajutase atunci sa ajung pe aceasta cale in incaperea barbatului ei, Bordea, nepotul vornicului Manea. Usa s-a lasat lesne rasucita, semn ca Neacsa o folosea mereu. Cand m-a zarit prin crapatura mare facuta in perete, stapana casei a amutit de spaima. A dat apoi sa tipe. Dar n-a mai apucat. I-am astupat gura si-am rugat-o din tot sufletul sa stea cuminte, ca nu aveam de gand sa-i pricinuiesc niciun rau. Ea m-a cunoscut si mi-a dat sa inteleg ca va fi supusa. Am lasat-o sloboda si mi-am scos coiful, ca sa-mi vada mai bine chipul. Neacsa a inceput sa-si revina din spaima si sa rasufle in voie.

- Ce cauti aici? m-a certat jupanita, repezindu-se in acelasi timp la usa care dadea in cealalta incapere, pentru a se incredinta ca nu eram auziti. Nu esti in toate mintile, a reinceput ea dojana. Fugi cat poti de repede din cetate. Esti urmarit! Daca te prind oamenii domniei, ajungi pe mana gadelui ori te spinteca voda cu mana lui.

- Pentru ce? mi-am aratat nedumerirea.

- Spatarul Neagoe ne-a adus pe toti la pierzanie, a inceput jupanita sa se vaicareasca.

Era deci adevarat. Neagoe golise vistieria si fugise cu averea domneasca din cetate.

- De ce? am intrebat. De ce-a faptuit asemenea nemernicie?

- L-au momit Danestii. Asa se crede. Numai la ei, la Brasov, a putut sa fuga.

- Era suparat pe domn?

- In ultima vreme spatarul cartea mereu impotriva intelegerii la care ajunsese voda cu turcii. Era cu osebire necajit pentru faptul ca domnul a inapoiat turcilor pe sarmanii aceia de bulgari scapati anul trecut din robie.

Am luat apararea lui Vlad Dracul.

- Daca nu-i inapoia pe bulgari, turcii veneau cu razboi peste tara. Iar norodu-i satul pana peste cap de urgie.

Nu ma dumiream insa ce cauta Neagoe la Danesti. Din cate stiam spatarul nu-i avusese niciodata la inima.

- In treaba asta e amestecat altcineva mai mare si mai puternic, mi-am marturisit indoiala.

- Mi-i teama ca zilele lui Vlad Dracul sunt numarate, si-a dezvaluit Neacsa teama. Ce ne facem? imi cauta ea mereu privirea. Pe mine ar putea sa ma surghiuneasca la vreo manastire, insa voi.

- Trebuie sa ajungem neaparat in fata domnului, i-am zis. Numai asa avem scapare.

- Si ce sa-i spunem?

- Ca n-am stiut nimic din tot ce-a pus spatarul la cale.

- N-are sa creada. E turbat de furie.

- Ii fagaduiesc sa pornesc cu Radu Stan dupa spatar! strigam batand inciudat cu pumnul peste genunchi.

Neacsa ma privea cu mila.

- Voda are sa-ti rada in nas, m-a potolit ea. Nu mai are incredere in nimeni. Si-apoi fagaduiala dumitale e copilareasca. Stii bine ca n-ai s-o poti indeplini!

Era atata adevar in spusele acestei femei, incat mi-am aplecat grumazul ca un animal dus la taiere. Dar nu intelegeam sa ma las infrant fara lupta.

- Am sa-i spun lui voda ca intotdeauna mi-am tinut fagaduielile. Si mai ales atunci cand i l-am adus legat fedeles pe hicleanul de Bordea.

- In alte imprejurari l-ai prins pe raposatul meu barbat, mi-a amintit Neacsa, si alta era puterea de atunci a vornicului.

Jupanita avea deplina dreptate. Manea capatase la Curte o putere mai mare ca niciodata. Ajungea sa rosteasca un nume si cel care-l purta se si pomenea inhatat de oamenii vorniciei.

M-am uitat totusi posac la Neacsa.

- Mare pacat ti-ai facut, jupanita!

- Ce vrei sa zici? m-a privit ea mirata.

- Daca nu-l tineai pe Radu Stan in preajma domniei-tale, acum nu zacea in beciurile domnesti.

- Mai intai nu l-am chemat eu, ci a venit nepoftit, mi-a raspuns Neacsa jignita. Apoi n-a fost niciodata singur la mine, ci impreuna cu coconul si cu alti tineri de seama lor.

- Unde se afla acum coconul?

- Voda l-a trimis in mare graba la Balteni, in tabara.

Pe cocon trebuia deci sa-l scot din socotelile mele, iar calea spre Vlad Dracul imi era inchisa de Manea. Incat singurul de care ma mai puteam folosi era chiar dumnealui, marele vornic. Dar cum se putea pune mana pe el? Cine era oare in stare sa-l aduca intr-un loc ferit ca sa stau cu el de vorba, nestingherit de nimeni?

- La ce te gandesti? m-a iscodit atunci Neacsa.

- Ai putea ajunge la vornic? am intrebat-o fara ocol.

- Pentru ce?

- Ca sa-i fagaduiesti un lucru pentru care ar faptui orice.

- Anume?

- Sa intre in stapanirea vistieriei domnesti luata de spatarul Neagoe.

Neacsa a izbucnit in ras.

- Il crezi chiar atat de prost?

- Vorbesc cu temei, jupanita, am staruit cu glasul apasat. Spatarul n-a dus averea asta peste munti.

- Si ce l-a putut impiedica s-o faca? m-a privit ea neincrezatoare.

- Banii ar fi incaput in mainile pargarilor de la Bran ori ale judelui Brasovului.

Neacsa mi-a ghicit iute gandul.

- Vrei sa ma duc la vornic si sa-i spun ca stii unde se afla vistieria furata?

- Intocmai, jupanita!

- Si daca inghite momeala?

- Pofteste-l aici, in incaperea unde l-am scarmanat altadata si pe Bordea.

- Treci dincolo ca sa ma imbrac, mi-a cerut jupanita fara a mai pierde vremea.

Abia atunci am vazut ca se afla intr-o camasa subtire, de matase, peste care azvarlise in graba un sal.

Asteptam in fosta odaie de lucru a lui Bordea sosirea lui Manea, incredintat ca Neacsa se va da peste cap pentru a-l ademeni pe marele vornic. Ma pitisem intr-o adancitura a zidului, ascunsa de un dulap care se rasucea pe o inima de fier. Dupa socoteala mea se scursese cam un ceas si jumatate de la plecarea jupanitei cand am auzit scartaind usa de la intrare, apoi niste pasi usori, de femeie, urmati de un mers greu, ostasesc.

- Te instiintez, nepoata, glasuia vornicul patrunzand inauntru, sa nu incerci a ma atrage in vreo capcana, pentru ca n-ai sa izbutesti. Am pus sa fie pazite cu strasnicie toate iesirile. Nicio musca nu scapa din casa asta fara porunca mea.

- Am vazut, a ras Neacsa sagalnic.

- Omul tau e aici? s-a aratat vornicul zorit. Nu-l vad. E la tine in iatac?

- Nu! Dar nu te osteni sa-l cauti, ca tot nu-l gasesti!

- Copila! a instiintat-o iarasi dregatorul. Sa nu-ti pui boii in jug cu mine.. Sunt om batran si nu prea stiu de saga. Daca incerci sa-ti bati joc de parul meu carunt, te bag intre zidurile manastirii pentru toata viata. Cine-i omul acesta?

Neacsa s-a sprijinit cu un sold de masa de lucru a fostului ei barbat si a apucat pana de scris, pe care i-a aratat-o dregatorului.

- Vreau sa am mai intai o chezasie.

- Ce fel? a masurat-o acesta cu priviri banuitoare.

- Sa stie si el ca va pleca slobod din cetate.

- E urmarit de oamenii mei?

- Pas cu pas.

- Nu-i cumva chiar spatarul?

- Nu! a izbucnit Neacsa in rasul ei usor galgait. Neagoe o fi petrecand la vremea asta cu prietenii sai din Brasov.

- Atunci cine e?

- Intai chezasia!

- Fagaduiesc, s-a invoit vornicul.

- Fagaduiala scrisa, a staruit jupanita.

- Am zis! s-a burzuluit dregatorul.

- Acum! i-a aratat jupanita pana si hartia de scris de pe masa.

- Dar nu-i drept, s-a impotrivit vornicul. Daca iti dau inscrisul si aflu apoi ca m-ai mintit?

- Ma inchizi la manastire pe toata viata. Parca asa ne-am inteles.

Vornicul a icnit de ciuda, dar s-a asezat la masa.

- Scrie asa, i-a cerut Neacsa, impingandu-i hartia in fata. "Din porunca si vointa Domnului, purtatorul acestui pitac are ingaduinta sa plece din cetate slobod, nevatamat de nimeni si la orice ceas al zilei sau al noptii".

Auzeam scartaitul penei pe hartie. Si-n sinea mea imi ziceam ca Radu Stan nu facuse o alegere prea rea pripa-sindu-se in iatacul acestei femei istete.

- Gata! a rostit dregatorul.

- Si pecetea! i-a amintit Neacsa.

Vornicul a luat bucata de ceara din mana jupanitei, a incalzit-o la lumanare si a indesat-o pe hartie.

- Nu pecetea din deget, ci aia domneasca, de la brau, i-a cerut din nou Neacsa.

- Amarnica nepoata mi-a dat Dumnezeu! a oftat dregatorul, supunandu-se. Dar sa stii ca pitacul il tin la mine pana ce ma-nteleg cu voi.

- De buna seama, a primit Neacsa.

- Hai, cheama-ti indata omul!. N-am vreme de pierdut!

Neacsa s-a dus mai intai la cele doua usi, pe care le-a zavorat bine in timp ce Manea cauta nedumerit cu privirea in jur.

- Zici ca se afla aici?

- Eu nu ma joc cu vorbele.

- Spune-i sa iasa odata!

- Iata-ma, marite vornice! am rasarit pe neasteptate in spatele dregatorului.

Manea s-a rasucit ca o sfarleaza.

- Dumneata? a izbutit in cele din urma sa bolboroseasca.

- Stiu ca nu astfel voiai sa ma intalnesti, ci intre zidurile beciurilor domnesti, l-am infruntat.

- Nu-i vremea trecuta nici acum, m-a instiintat dregatorul, recapatandu-si graiul.

Daca voiam sa castig trebuia sa nu-i dezvalui niciun pic de slabiciune. De aceea am si scurtat vorba.

- Ti-a spus jupanita cum sta treaba?

- Mi-o fi zis, dar mare lucru n-am priceput.

- In scurt, ce poftiti de la mine?

- Sa-l slobozesti pe Radu Stan din beciurile domnesti, i-am cerut fara ocol.

Dregatorul s-a uitat piezis la nepoata-sa.

- Acestei jupanite ii cam sfaraie calcaiele dupa el!

- Oameni suntem, am incercat o impacare. Trebuie s-o intelegi si pe ea. N-are barbat.

- A avut! mi-a amintit Manea.

- Barbatul luat cu cununie nu-i totdeauna si cel de inima, am adaugat.

- Daca le-am avea toate numai dupa pofta inimii! a glasuit dregatorul mai mult pentru sine. Mai traiesti si cum se cere, nu numai cum doresti. Parca eu n-as vrea, de pilda, sa fiu domn in tara asta?!

I-am aruncat indata latul.

- Si de ce n-ai fi?

- Vorbesti in dodii! s-a ferit insa vornicul.

- Cu averea pe care o ai, am staruit, si cu ce-o mai da Domnul.

- Care Domn? mi-a ras Manea in nas. Vlad Dracul?

- De ce n-ar fi Domnul ceresc?

Trezit ca dintr-o dulce visare, vornicul s-a rastit la mine:

- Ma mai porti mult cu vorba ?

Era momentul sa-i intind ademenitoarea nada.

- Stiu unde a ascuns spatarul Neagoe vistieria furata.

- Nu-l mai numi spatar, mi-a cerut Manea cu asprime. Nu s-a dovedit vrednic de asemenea cinste.

- Iertare!

- Asa! s-a aratat apoi multumit de raspunsul meu. Si ce ziceai de Neagoe?

- Cunosc locul unde a ascuns vistieria furata. Vornicul a pufnit in ras.

- Si eu il cunosc.

I-am zambit cu ingaduinta.

- Te inseli, boierule. N-a luat-o cu el la Brasov. A lasat-o in tara.

Fire nestapanita, Manea a sarit ca ars.

- Asculta, Dragusin sin Ursu!. Pe care dintre noi il socotesti prost? Pe mine, pe Neagoe ori pe amandoi deopotriva?

- Daca te credeam prost, - iarta vorba, dar domnia ta ai folosit-o - nu te chemam la ceasul acesta de noapte si-n aceasta casa, pentru a ajunge la invoiala, i-am grait senin.

Ne priveam unul pe altul pe sub sprancene. Cu urechile ascutite, ochii mici, piezisi, vesnic cautatori, fata mica, ingusta, uscata, cu o gura taiata pana aproape de urechi, cu niste dinti lungi, ingalbeniti, tociti de trecerea anilor, vornicul avea ceva de salbaticiune sireata. Nu era deloc trupes. Insa se arata vanjos si osos. Il banuiam iute in batalie si indemanatic in manuirea armelor. Pe scurt, nu era bine sa ti-l faci dusman. Dar n-aveam incotro. Pentru ca el a trimis oameni la han ca sa ma prinda si tot el purta sambetele lui Radu Stan.

- De ce ti-as da totusi crezare? a rupt Manea tacerea.

- Pentru ca m-am lasat de buna voie in mainile domniei tale, i-am zis. Ajunge sa faci o singura strigare, pentru ca intreaga ceata de osteni sa navaleasca asupra mea.

Vornicul ma privea socotindu-se pe deplin stapan.

- Spuneai deci ca Neagoe a ascuns galbenii undeva pe aici, prin cetate?

- Pacatele mele! am sarit eu. N-am pomenit niciodata despre asa ceva. Dimpotriva! Hicleanul a plecat cu ei din cetate.

- Si-ncotro s-a indreptat?

Era intrebarea de care atarna libertatea mea si mai ales a lui Radu Stan. Vornicul aflase fara indoiala pe ce cale apucase spatarul. Si, daca nu ghiceam, eram pierdut. Am izbucnit mai intai in ras.

- Ma pui la incercare, boierule. Stii bine ca s-a indreptat spre Vama Dambovitei, ca sa ajunga mai repede la prietenii sai de la Bran.

Manea s-a foit nemultumit in jilt. "Am scapat"! mi-am zis bucuros. Puteam sa ma uit in ochii lui cu aceeasi semetie cu care ma privea si el.

- Ai cunostinta daca Neagoe a ajuns ori nu peste munti? a staruit dregatorul mereu la panda.

- Asta n-am avut cum sa aflu, dar din cate il cunosc as pune mana in foc ca la acest ceas se afla la adapostul unor ziduri groase si ridica o cupa de vin in cinstea izbanzii sale. M-am grabit apoi sa adaug: Uita insa ca izbanda sa nu-i deplina.

Indoiala mai dadea inca tarcoale dregatorului.

- Si de ce n-ar fi luat vistieria cu el peste hotar?

- Banu-i ochiul dracului, boierule, i-am amintit. Cu o punga-doua mai pleci la drum. Dar nu cu o asemenea avere. Asa ceva ademeneste si un sfant!

- Te tii tare, i-a scapat lui Manea fara sa vrea. Dar e in zadar. Pentru ca tot nu stii unde a dosit Neagoe vistieria.

- Nu inteleg de ce-ai mai venit aici? m-am prefacut suparat.

- Ca sa vad pana unde o duce mintea pe jupanita asta, a aratat Manea spre nepoata-sa, iar acum si pe domnia ta.

- Altceva?

Vornicul juca intre degete pana cu care scrisese mai inainte pitacul de libera trecere pentru mine.

- Mai am o intrebare, m-a cercetat din nou banuitor. De ce nu te-ai dus la voda sa-i spui ce stii de vistieria furata?

- Intai de toate n-as fi putut ajunge la el, i-am raspuns fara sa ma tulbur.

- Cine te-ar fi impiedicat?

- Domnia ta.

- Si daca te-as fi lasat?

- Voda tot nu m-ar fi ascultat. E mai iute la manie si mai putin intelept decat domnia ta. M-ar fi bagat si pe mine la beci alaturi de Radu Stan.

- Am sa ma duc atunci sa-i spun eu, s-a prefacut dregatorul a se ridica.

- Ai faptui o mare greseala, l-am oprit.

- De ce?

- Zilele lui voda sunt oricum numarate. Iar domniei tale nu i-ar prii deloc un om de-al Danestilor in scaunul de la Targoviste.

Stia si el acest lucru. Un alt domn nu i-ar fi iertat vornicului nici legaturile avute cu turcii, nici faptul ca fusese mare dregator sub Vlad Dracul.

- Alta cale nu-i, am staruit pe langa Manea. Mergem si luam galbenii din ascunzatoare, iar dupa aceea fugim peste Dunare.

Dregatorul s-a aratat surprins.

- Sa inteleg ca m-ai urma in pribegie?

- Nici eu n-am de ales, am marturisit fara ocol.

- Dar peste Dunare ai dusmani aprigi si puternici, mi-a amintit vornicul.

- Cata vreme voi sta sub aripa domniei tale n-are de ce sa-mi fie teama, l-am privit cu incredere.

Spusele mele erau atat de ademenitoare, incat marele dregator isi netezea barba de placere. "Ajuta-l, Doamne, ma rugam in gand, sa nu iasa din ameteala care l-a cuprins". Neacsa ridica de buna seama si ea rugi catre cer, pentru ca tare-i mai sclipeau ochii mari si negri.

- Cand gandesti sa pornim? a intrebat vornicul pe neasteptate.

- Pana in ziua ar fi potrivit sa iesim din cetate, l-am sfatuit.

Manea s-a ridicat mai hotarat ca oricand din jilt. "E al nostru!" imi ziceam bucuros. Dar ma inselam. Siretul boier s-a uitat crunt la mine.

- Mai vreau o dovada!

- Porunceste! l-am indemnat fara teama.

- Sa-mi infatisezi omul care a vazut unde a ascuns Neagoe vistieria.

Ma asteptam demult sa-mi puna aceasta intrebare. De aceea am raspuns linistit:

- Nu se afla aici, dar ai sa-l cunosti la vremea cuvenita. E dealtfel singurul om in viata care a vazut tainita lui Neagoe. Pentru ca slujitorilor care l-au ajutat sa duca burdufurile cu galbeni spatarul le-a inchis gura pe veci.

- Bine le mai ticluiesti! ma iscodea vornicul fara incetare.

- N-ai ce pierde, boierule, i-am alungat din nou banuielile. Ai sa faci cel mult un drum pana acolo. Si de nu s-o adeveri ce ti-am spus ma las taiat fara sa cracnesc chiar de mana domniei tale.

Manea s-a rasucit atunci catre Neacsa.

- Da' cu jupanita asta ce facem?

- O luam cu noi. Stie prea multe ca s-o lasam aici, in preajma lui voda.

Neacsa m-a fulgerat cu o privire scurta, mirata, dar nu s-a impotrivit. Avea incredere in tot ce gandeam si savarseam.

- Ramaneti aici! s-a hotarat Manea in cele din urma. Ma duc sa randuiesc totul. Cand sfarsesc vin sa va iau.

- Nu uita invoiala! i-am tinut calea.

- Am sa-l aduc pe Radu Stan, stiu, mi-a raspuns el zorit.

- Numai cu el alaturi pornesc la drum, i-am amintit. Manea a trecut pragul clatinand din cap.

Cum am ramas singuri, Neacsa m-a prins de maini, bucuroasa ca un copil.

- Te pomenesti ca izbutim?!

- Nadajduiesc!. Dar vorbeste in soapta!

- Cum facem?

- In mainile domniei tale e scaparea sau pierzania noastra, jupanita, i-am grait. De aceea rogu-te sa nu te zgarcesti la nimic!

- Adica?!

- Sa iei cu domnia ta inele, cercei si alte podoabe scumpe impreuna cu toti galbenii pe care-i ai in casa.

- Pentru ce?

- Pe drum va trebui sa cumperi oamenii pusi de vornic sa te pazeasca.

- Nu m-au facut pe mine niste podoabe, s-a aratat jupanita dornica sa daruiasca totul pentru izbanda noastra.

CAPITOLUL 3
CALEA CEA MAI SCURTA NU-I CEA MAI BUNA

Manea l-a adus pe Radu Stan pe la intaiul cantat al cocosilor. La intrare se afla un radvan in care urmau sa calatoreasca jupanita Neacsa, ibovnicul ei scos proaspat din beciul domnesc si vornicul. Iar eu, pentru ca tot eram imbracat si inarmat ca un ostean de paza, am fost randuit sa stau langa surugiu.

- Haideti! s-a aratat dregatorul zorit.

Surugiul a indemnat caii la drum. Rotile mari ale rad-vanului au inceput sa uruie pe ulitele pietruite ale cetatii, in fata radvanului mergea un palc de calareti, iar in urma altul. Eram bine paziti.

La poarta cetatii se stia de trecerea noastra incat n-am intampinat nicio opreliste, iar dupa ce-am iesit in sleau, am pornit in goana cailor spre hanul lui Danisor Lungul. Inainte de plecare ma intelesesem cu Manea sa trecem pe acolo ca sa-mi iau slujitorul.

Se crapa de ziua. Campul, invaluit intr-o ceata de toamna, nu prea deasa, dar patrunzatoare, era neprimitor. Am ajuns curand in crangul care imbraca malurile Ialomitei si am trecut apa prin vad. Surugiul isi indemna mereu caii sa urce spre han. Ma intrebam daca-l voi gasi pe Stangaciu treaz ori cufundat in adancul lui somn. Nadajduiam ca slujitorul meu ma astepta acolo.

O mogaldeata indesata, care calarea in fata mea, imi atragea luarea-aminte. Se tinea pe cal atat de neindemanatic, incat ma temeam sa nu se pravaleasca dintr-o clipa intr-alta. Dar, ca prin minune, calaretul ramanea in sa. "Numai Bursuc e in stare de asemenea minunatie", imi ziceam.

Calaretul a ramas de palc si cand radvanul l-a ajuns din urma l-am recunoscut, intr-adevar, pe slujitorul lui Radu Stan. "Va sa zica si el e cu noi", mi-am zis bucuros. Am luat biciul din mana surugiului si-am sfichiuit calul lui Bursuc. Animalul s-a smucit intr-o parte.

- Ce faci, ba? mi-a strigat slujitorul lui Radu Stan, apucandu-se speriat de coama calului. Ce naiba te-a apucat?

- Mana, ca te loveste roata radvanului, i-am spus vesel.

Bursuc a mai intors o data privirea spre mine. I se paruse un glas cunoscut si se intreba al cui putea fi. Dar n-a asteptat sa-l mai ajung din urma. Dadea pinteni calului cu multa ravna.

In varful dealului mi-am intors capul, din obisnuinta, spre cetate. Valatuci de ceata se incolaceau si se desfaceau, lasand cate un ochi mai limpede. Deodata am zarit niste osteni iesind in goana cailor din cetate. "Vin dupa noi, mi-am zis. O fi aflat voda ceva?" M-am prins indata de acoperisul radvanului si m-am lasat inauntru.

- Ce e? m-a intrebat Manea nemultumit de ivirea mea.

- Suntem urmariti! am rostit cu sufletul la gura.

- De cine?

- Osteni domnesti. Au pornit dupa noi. I-am zarit chiar cand ieseau pe poarta cetatii.

- Si de ce-ar veni neaparat dupa noi? m-a privit dregatorul cu indoiala.

- De florile marului nu mana voda ostenii in zorii zilei, am rostit, uitandu-ma ingrijorat inapoi.

Manea s-a intunecat la chip.

- O fi aflat ceva?

- M-o fi vazut vreo iscoada iesind din incaperile jupanitei, am zis.

- N-avea cum sa te recunoasca pe intuneric!

- Poate o fi numarat cineva cati au intrat si cati au iesit de acolo, am staruit.

In ochii lui Manea s-a ivit o sclipire de manie.

- Ce facem? m-a intrebat el.

- Ma razletesc pana sosesc oamenii domniei, apoi va ajung din urma!

Vornicului nu i-a placut propunerea mea si de aceea a cerut tuturor sa se opreasca pentru a se putea incredinta singur ca eram cu adevarat urmariti.

Tropotul calaretilor domnesti se deslusea insa tot mai bine.

- Vin cu adevarat, a rostit dregatorul, masurandu-ma cu o privire posomorata.

- Nu-ti fie teama, l-am linistit. Ti-l las pe Radu Stan chezasie. Trec doar pe la han ca sa-mi iau slujitorul si vin intr-un suflet dupa domnia ta.

- Du-te! a incuviintat Manea in sila, poruncind totodata unui ostean sa-mi ia locul langa surugiu.

Hanul incepea sa dea semne de trezire. Inca de departe se auzea glasul lui Danisor, care-si scula slujitorii din somnul greu al zorilor.

- Oh, bata-te sa te bata norocul! a izbucnit hangiul vesel cand m-a vazut. Esti teafar?

- Unde-i Stangaciu? m-am aratat zorit nevoie mare.

- O fi dormind in vreo iesle. Te-a asteptat toata noaptea cu caii pregatiti.

- Si osteanul de aseara? am aratat spre incaperile din fundul ograzii.

- Sforaie de se cutremura pamantul. Ti-am spus doar ca pana azi la amiaza nu deschide ochii. Dar mai esti urmarit?

- Deocamdata am scapat.

- Hai in casa!

- N-am vreme, i-am raspuns. Pune un slujitor sa-l caute pe Stangaciu. Pana-mi schimb imbracamintea si armele sa fie afara cu caii inseuati.

- Bine ca s-a sfarsit asa! a grait Danisor multumit.

Radvanul a fost ajuns intre timp de oamenii domniei, care, dupa ce au cercetat chipurile tuturor celor opriti in drum, s-au reintors in cetate.

Cand m-a vazut iesindu-i inainte insotit de Stangaciu, vornicul a ridicat sprancenele a mirare.

- Asta-i slujitorul de care vorbeai?!

- Altul nici n-am, i-am raspuns.

- Pocit mai e, a ras Manea, cercetandu-l pe Stangaciu cu luare-aminte.

- Ti-as dori sa ai parte numai de asemenea slujitori! E mut ca un peste, credincios ca un caine, voinic ca un bivol si cutezator ca un vultur.

Manea si-a proptit din nou ochii vicleni pe fata lunga, a lui Stangaciu. La randu-i, slujitorul meu il infrunta fara sfiala.

- Pare intr-adevar om de nadejde, a rostit Manea multumit de cercetarea facuta. Sa treaca in fata si sa ne calauzeasca.

Un semn din parte-mi si Stangaciu a dat pinteni bidiviului sau. Poftit de vornic in radvan, m-am asezat inaintea jupanitei Neacsa. Din pricina hurducaturilor, aceasta era alba la fata si gemea incet, cu capul sprijinit de umarul lui Radu Stan, care nu stia ce sa mai faca pentru a-i alina suferinta.

- Rau ne-am pricopsit cu ea, mi s-a plans Manea.

- E drumul tare pacatos, am luat apararea tinerei femei. Iar pana in seara tot asa o tinem, am adaugat privind cu ingrijorare la suferinda.

- Imi dau duhul! s-a vaietat atunci jupanita, ducandu-si basmaua la gura.

- Dar ce ai, fata? a intrebat Manea cu asprime. La plecare erai sanatoasa.

- Mor! a tipat Neacsa pe neasteptate. Opriti ca nu mai pot!

- Ti-i greata? s-a rastit vornicul la ea.

- Opriti! a cerut jupanita din nou. Nu mai pot! Mor!

- N-o fi avand copil? i-am soptit lui Manea.

- De la muierile astea te poti astepta la orice! mi-a raspuns el inciudat.

- Fiti oameni, ne-a rugat atunci Radu Stan, si opriti radvanul pana-si mai revine.

Vornicul si-a calcat pe inima, cerand surugiului sa traga intr-un loc mai ferit. Si-n timp ce Radu Stan ingrijea de suferinda, culcand-o cu grija pe un cojoc asternut peste iarba deasa, uscata, de toamna, eu imi aratam nemultumirea fata de Manea.

- Daca jupanita ne tine tot drumul cu asemenea ispravi, nu facem azi nici jumatate din cale!

- Dumneata ai fost de parere s-o luam cu noi, mi-a amintit dregatorul.

- De unde sa stiu ce pocinog ne pregateste?

- Mai bine o trimiteam de la inceput la manastire.

- Nu-i tarziu nici acum, m-am grabit sa-l sfatuiesc.

- Chiar asa am sa fac, a hotarat vornicul pe loc. Grigore! si-a strigat slujitorul, pe care-l vedeam mai mereu in preajma sa.

- Porunca, boierule, s-a apropiat acesta supus.

- Iei inca trei oameni si-o duci pe jupanita cu radvanul la maica stareta Parascovia. Ramaneti cu dansa acolo pana vin eu s-o iau. Dar s-o paziti bine. Nu-i ingaduiti sa vorbeasca decat cu maica stareta. Sa nu iasa din manastire cu niciun chip. Nu lasati pe nimeni nici macar s-o vada. S-a inteles?

- Nu se va apropia nici musca de jupanita, l-a incredintat slujitorul.

Manea nu era impacat deloc cu aceasta intorsatura a lucrurilor, dar n-avea de ales. Neacsa era totusi din neamul lui. Si, oricat de cainos ar fi fost la inima, nu putea ramane nepasator la zvarcolirile de moarte ale nepoatei sale.

Strabateam un codru nesfarsit de fagi cand Radu Stan si-a alaturat calul de al meu, intrebandu-ma:

- Oare jupanita are cu adevarat copil?

- Asta te munceste acum? am izbucnit fara voia mea in ras.

Tanarul si-a plecat ochii rusinat, rostind mai mult in soapta:

- Stiu ca ma socotesti usuratic!

- Si nu esti? l-am cercetat cu coada ochiului. Cu un an in urma iti sfaraiau calcaile dupa alta.

-Nu-i vina mea ca n-am stare langa Iro, s-a aparat Radu Stan.

- Dar a cui?

- A dracului! a izbucnit nestapanit.

- Ce tot sporovaiti acolo? ne-a intrerupt Manea vorba.

- Incerc sa oblojesc ranile din sufletul acestui tanar, i-am raspuns linistit.

- Dati pinteni cailor! ne-a zorit vornicul. Nu-i vreme pentru cainari! De unde ziceai ca esti? s-a intors apoi catre Stangaciu, alaturi de care mergea mereu.

Zgarcit la vorba, Stangaciu ii numi asezarea de sub munte aflata intre apele Dambovitei si ale Argesului. Vornicul stia ca Neagoe se tragea tot de prin partile acelea, incat dadea crezare spuselor slujitorului meu. I se parea chiar firesc ca spatarul sa fi ascuns vistieria furata in locurile sale de bastina.

- Cu ce treaba te aflai pe munte? nu-l slabea Manea pe Stangaciu.

- Urmaream un caprior pe care voiam sa-l aduc la ospatul de nunta al fratelui meu cel mic.

- Si cum de nu te-a zarit Neagoe pe acolo?

- Doar nu mergi dupa vanat chiuind, ii zambea Stangaciu senin. Umbli incet, ascuns pe dupa tufari.

- Dar tu cum l-ai descoperit?

Stangaciu si-a ridicat atunci ochii spre cer, raspunzand cu un oftat prelung:

- Uf, una e sa te afli sus, pe coama, boierule, si alta-i sa mergi pe vale. Cel de jos e auzit si vazut ca in palma.

Dar Manea nu se lasa.

- Cati erau?

- Trei.

- Dar ce te-a facut sa lasi vanatul si sa-i pandesti?

- Domnia ta, daca te-ai afla in pustietatea muntelui, nu te-ai feri de oricine?

- Si ce-ai vazut? staruia vornicul, punand la grea incercare rabdarea slujitorului meu.

- Un barbat in haine scumpe, boieresti, insotit de doi slujitori, ii raspunse Stangaciu, numarand pe degete.

- Nu te-ai gandit ca puteau fi si ei plecati la vanatoare?

- Cand un boier merge la vanatoare insotit de doi slujitori nu-si duce singur desaga!

- Si cel in straie boieresti ducea o desaga? s-a mirat vornicul.

- Grea, a adaugat Stangaciu apasat.

- Cum ti-ai dat seama?

- Pasea anevoie, incovoiat.

Degeaba se straduia Manea, ca nu izbutea sa-l incurce pe Stangaciu. Iar raspunsurile sigure si istete ale slujitorului meu ii intareau vornicului parerea ca facuse bine insotindu-se cu mine la acest drum.

- Ai banuit ce cautau? a reluat totusi Manea sirul intrebarilor.

- Era la mintea oricui, i-a raspuns Stangaciu fara sovaire. O ascunzatoare potrivita.

- Cunosteai pestera dinainte?

- De unde s-o cunosc?! s-a mirat slujitorul meu. Am spus doar ca erau niste locuri neumblate!

- De unde stia atunci boierul de pestera?

- O fi descoperit-o candva, urmarind vreo salbaticiune. Asa cum faceam si eu atunci.

- Pe boier l-ai recunoscut numaidecat?

- Mai tarziu. Abia dupa ce-a iesit din pestera fara slujitori si tarhat, cu sabia plina de sange.

- Ia stai nitel, a ridicat atunci Manea un colt de mustata. Ai spus ca avea sabia plina de sange?

Stangaciu a tacut. Pentru o clipa mi-a fost teama ca vornicul il va prinde cu minciuna. Dar slujitorul meu a rostit cu aceeasi statornica netulburare:

- Ce-i drept, n-am vazut daca era sau nu sange, dar m-am intrebat de ce-a sters boierul taisul sabiei cu o frunza mare de brusture?

- Deci in clipa aceea l-ai cunoscut pe Neagoe?

- Nu. Ceva mai tarziu, dupa ce m-am dat mai la vale ca sa-l pot vedea cat de cat la fata. Iar cand mi-am dat seama cine era, am incremenit de spaima. Nu m-am clintit din loc pret de jumatate de ceas.

Manea m-a fulgerat cu o privire apriga.

- Prea se potrivesc toate.

- E dreptul domniei tale sa fii banuitor! i-am raspuns senin.

Dar incercarea cea grea avea cand intreaga ceata s-a oprit la marginea unei prapastii peste care nu se putea trece nici macar cu caii de darlogi. Turband de furie, Manea s-a repezit cu sabia scoasa la Stangaciu.

- Te spintec, netrebnicule!

- Iertare, boierule! i-a cazut acesta la picioare. Am ratacit drumul. Nu mi-am dat seama ca suntem calari. Cu piciorul vezi bine ca putem trece.

- Si ce facem cu caii? a racnit vornicul la el. Ii luam in spinare?

Stangaciu s-a facut mic de tot, plecandu-si fruntea pana la pamant.

- Daca-l omori, am sarit in apararea slujitorului meu, n-ai facut nicio isprava, boierule. E singurul om care ne poate duce la ascunzatoare.

- L-ai pus la cale sa ne rataceasca? m-a invinuit Manea.

- Gresesti, marite vornice! i-am raspuns netulburat. De cand am pornit la drum, numai domnia ta l-ai indrumat pe slujitorul meu. Nu mi-ai ingaduit nici macar sa ma apropii de el.

Simteam insa ca nu-mi da niciun pic de crezare. Dealtfel a si marait printre dinti:

- Eu atat va spun! Nu ma purtati la dracu-n praznic! A racnit apoi de s-a cutremurat padurea: Sa nu va bateti joc de mine, ca va fac bucati! Atat pe voi - si-a indreptat el varful sabiei spre mine si Radu Stan - cat si pe slujitorii vostri! Pune-i omului tau in vedere sa ne duca pe drumul cel mai scurt, mi-a cerut vornicul mai domolit apoi.

- Dupa cum ai vazut, am aratat spre prapastie, calea cea mai scurta nu-i totdeauna si cea mai buna.

CAPITOLUL 4
"DUHUL MUNTELUI" SE ARATA LA FATA

Stradaniile lui Stangaciu de a ne scoate din hatisul potecilor de munte inainte de apusul soarelui s-au dovedit zadarnice. Negru de manie vornicul s-a repezit iarasi cu sabia la el.

- Ti-am zis sa nu te joci cu mine, netrebnicule!

- Nu m-am jucat, marite boier, se ruga Stangaciu de iertare. Cheama la domnia ta pe oricare om din aceste locuri si intreaba-l daca nu te-am purtat pe cea mai buna cale. Un ceas de lumina ne mai trebuia sa ajungem.

- Unde? il intreba Manea neincrezator.

- In valea care duce la pestera.

- Aprindem faclii si mergem mai departe, a hotarat atunci vornicul.

- Am ratacit drumul ziua-n amiaza mare, darmite pe intuneric. Cu muntele nu-i de saga, m-am varat si eu in vorba.

Manea m-a fulgerat cu o privire apriga.

- Si ce vrei sa facem?

- Intelept ar fi sa coboram la casele din vale si sa ramanem acolo peste noapte, am staruit.

- E cel mai intelept sfat pe care l-am auzit. Ca sa afle satenii incotro ne indreptam? a pufnit el in batjocura.

Un slujitor mai apropiat s-a incumetat totusi a-i aminti dregatorului:

- Suntem doborati de foame si de oboseala, boierule! De cai nu mai vorbesc. Sa le dam cate un brat de fan si sa cautam un izvor la care sa-i adapam.

Invins, Manea a slobozit o sudalma dintre cele mai necuviincioase, dupa care a dat porunca de oprire. Era si el istovit de noaptea nedormita, urmata de ziua de drum aproape fara popas.

Coliba ridicata in mare graba nu era totusi un adapost prea rau. Culcusul de cetina si muschi pe care m-am lungit mi se parea mai moale si mai primitor ca un pat. Si nu m-as mai fi ridicat nici mort daca foamea nu m-ar fi manat sa impart cu Radu Stan si cu cei doi slujitori ai nostri bucatele puse de Danisor in coburi la plecarea de la han: slanina, branza, ceapa si azima. Un ostean a dat sa aprinda niste vreascuri pentru a-si dezmorti madularele, dar vornicul a strigat manios:

- Nu face nimeni foc! Iar inainte de a porni spre coliba sa dregatorul a venit la noi si ne-a poruncit: Dati armele!

Am sarit ca ars.

- Nu astfel ne-a fost intelegerea, boierule!

Dar slujitorii acestuia ne si inconjurasera din toate partile.

- N-am incredere in voi nici cat negru sub unghie, a grait Manea posac. Cine stie ce blastamatie va mai trece prin minte la noapte.

A randuit apoi oamenii de veghe si a dat porunci strasnice pentru paza noastra.

Culcat spate-n spate cu Radu Stan, incercam sa ma incalzesc ca sa pot atipi. El insa nu prea avea somn.

- Ce faci? mi-a soptit.

- Nu vezi? Zac aici!

Radu Stan a ridicat glasul de parca voia sa-mi ceara socoteala:

- Poti sa-mi spui si mie rostul acestei calatorii? Imi venea sa fluier a paguba.

- Mai intai vorbeste in soapta, i-am zis artagos. Vornicul are sapte randuri de urechi.

- Pot sa si tac! s-a bosumflat Radu Stan de-a binelea.

- N-ai de ce sa faci pe maniosul pentru ca din pricina ispravilor tale ma aflu aici.

- Nu te-a poftit nimeni sa vii dupa mine in cetate si nici sa te bagi in povestea asta!

Firesc era sa ma infurie obraznicia si nerecunostinta lui si sa-i raspund cu o obisnuita sudalma. Dar nu castigam nimic. Dimpotriva. Il inraiam si mai tare.

- Uite ce-i, baiete, i-am grait potolit. Vreau sa stii ca veneam fara nicio grija spre cetate cand m-am pomenit cu oamenii vorniciei tabarand asupra mea la hanul lui Danisor Lungul. Si-abia atunci am aflat ca ai fost prins in iatacul jupanitei Neacsa, pentru a fi dus la beciul domnesc.

- Dar suntem amandoi nevinovati! a ridicat tanarul glasul.

- Stiu, baiete, am oftat cu parere de rau. Dar ce sa facem daca Vlad Dracul e de alta parere?. Cu toate ca si feciorului sau i s-ar putea aduce aceeasi invinuire ca si tie. Doar si coconul a fost prieten cu Neagoe. Acum, nu ne ramane altceva de facut decat sa-i dovedim lui Voda nevinovatia noastra. Si treaba e cu atat mai grea cu cat sfetnicul sau de taina a ajuns iarasi Manea. Care n-a uitat si nici n-a iertat necazurile pe care i le-am pricinuit anul trecut.

- Acum nu-mi mai pasa de nimeni si de nimic, a izbucnit Radu Stan. Intampla-se orice!

Era glasul deznadejdei, pe care trebuia sa-l iau neaparat in seama.

- Ce te doare, baiete? am incercat sa-l atat din nou la vorba.

- Nu ma mai doare nimic, a marturisit Radu Stan cu o nepasare care ma ingrijora.

- Incerci s-o uiti pe Iro si nu poti. Nu-i asa?

Nu mi-a raspuns. Nici macar n-a oftat. Il simteam indarjit.

- Sa stii insa ca nici ea n-a vrut sa-ti pricinuiasca atata suferinta!

- Totdeauna i-ai tinut parte, mi-a grait el rastit.

- Cineva trebuie s-o apere. Nu te gandesti ca-i singura, cu un copil mic intr-o tara straina? Ea nu are pe nimeni aici. Nici cui se jelui, nici cui cere ajutor!

- Am dorit din toata inima sa fie fericita langa mine, a

marturisit Radu Stan cu un geamat scurt.

- Cred!. Dar n-ai avut rabdare.

- Cat? s-a rasucit el spre mine. Cat trebuia sa rabd?

- Inca un an. Poate chiar doi.

Radu Stan s-a intors din nou cu spatele la mine.

- Iro nu m-a iubit si nici n-o sa ma iubeasca vreodata.

- Firea femeilor e atat de sucita, baiete, incat nici ele nu si-o cunosc.

- Sunt si femei care stiu ce vor, s-a hotarat in sfarsit Radu Stan sa dea glas gandului ce voia sa-l impartaseasca neaparat cuiva.

Am izbucnit intr-un ras nestapanit. Dupa care i-am spus parinteste:

- Nu-i nevoie sa ma incredintezi ca te simti bine cu ea si ca-i femeia care te intelege ca nimeni alta. Asa-s toate la inceput, baiete. Si-apoi jupanita asta e mare hotoaica. Noroc insa ca acum ni-i de folos.

- Oare cum s-o fi simtind?

- Nicio grija! O diavolita ca ea are zece vieti.

- Ar trebui s-o scoatem de la manastire, a staruit Radu Stan.

- Scapa ea si singura, l-am incredintat. Nu de jupanita mi-i grija acum, ci de noi. N-ar fi vremea sa atipim un pic? Vornicul ne scoala maine cu noaptea-n cap.

M-am trezit cu spatele inghetat. Grijuliu, l-am cautat pe Radu Stan. Dar culcusul lui era gol. M-am strecurat repede afara din coliba. Era inca in puterea noptii si osteanul pus de vornic sa ne pazeasca dormea chircit, rezemat de un copac. Spre mirarea mea insa nu mai avea nici sabie, nici jungher. Mi-a trecut prin minte ca fusese dezarmat de Radu Stan. Undeva, in stanga poienii, auzeam sforaiturile unui cal. "Intr-acolo a apucat-o, blestematul!" mi-am zis. Ca sa nu trezesc vreun slujitor de-al vornicului am pornit-o tiptil prin padure. Dupa vreo treizeci de pasi l-am zarit pitit dupa un copac gros. Radu Stan pandea pe cineva. O raza de luna cadea chiar pe luciul sabiei sale. Astepta, fara indoiala, clipa prielnica pentru a ataca. Si, cum n-avea ochi si urechi decat pentru potrivnicul sau, m-am apropiat pe nesimtite de el, insfacandu-l zdravan de ceafa. A inlemnit de spaima. A incercat apoi sa se rasuceasca pentru a ma lovi. Dar l-am izbit cu capul de trunchiul copacului. Cu un geamat scurt, s-a lasat intr-un genunchi. L-am dezarmat lesne. Spre norocul nostru straja de la cai nu ne-a auzit.

- Mai bine sa mori de mana mea decat de sabia ori sageata unui paznic de-al vornicului, i-am suierat manios la ureche.

N-a mai cracnit. M-a urmat supus, cu pasi sovaielnici, pana la coliba. Ne-am lungit iarasi in culcus, lipiti spate-n spate. Imi era mila de el.

- Te doare rau? l-am intrebat in soapta.

- Cred ca mi-ai crapat capul, s-a tanguit.

- Sa-ti fie invatatura de minte!

- De ce nu m-ai lasat? a scancit Radu Stan cu necaz.

- Fiindca n-ai minte nici cat o gaina.

- Izbuteam sa fug, a staruit el.

- Si unde voiai sa te duci?

- La cocon, in tabara.

- Pana ajungeai tu acolo vornicul facea din noi, cei ramasi, harcea-parcea!

Radu Stan a tacut vinovat. Nu se gandise la urmarea fugii sale nesabuite.

Am tacut amandoi, incercand sa atipim din nou. Somnul insa ne pierise. Si, cum stateam asa, am auzit la un moment dat pe cineva blestemand inabusit. Era osteanul care adormise rezemat de copac. Isi cauta armele azvarlite de mine la cativa pasi de el.

Vornicul Manea a avut un somn cu vise urate, pentru ca a iesit din coliba inainte de revarsatul zorilor, trezindu-si slujitorii cu sudalme si izbituri de picioare. Cu ochii carpiti de somn m-am tarat si eu afara din culcus. Slujitorii alergau care incotro. Printre ei l-am zarit pe Stangaciu indreptandu-se spre caii priponiti.

Dand cu ochii de mine, dregatorul a devenit ceva mai prietenos.

- Cum ai dormit?

- Ca la sanul mamei, m-am prefacut voios.

- Putem porni fara grija la drum, s-a uitat vornicul la cerul pe care luna mai stralucea inca trimitand raze piezise.

- Asa gandesc si eu, am incuviintat.

In frunte, drept calauza, Manea l-a randuit din nou pe Stangaciu.

- Daca ieri ti-am iertat ratacirile, l-a prevenit vornicul, azi sa nu te astepti la mila din parte-mi.

- In doua-trei ceasuri suntem acolo, l-a incredintat slujitorul meu.

Manea a dat nerabdator pinteni calului. Dar, pe masura ce se scurgea vremea, se arata mai tacut si mai ganditor. Faptul incepea sa ma ingrijoreze. "Ticluieste ceva", imi spuneam si banuiala mi-a crescut cand l-am vazut chemandu-si pe rand cate un om cu care se sfatuia in taina. "Te pomenesti ca vrea sa ne faca de petrecanie chiar inainte de a ajunge la pestera". Cu primul prilej i-am facut semn lui Radu Stan

- Nu-mi place purtarea vornicului, i-am soptit. Il luam intre noi.

Radu Stan a inclinat usor capul, iar peste cateva minute dregatorul s-a si vazut prins intre noi doi.

- Ce poftiti? a intrebat acesta rastit.

- Nu-mi prieste ce pui la cale, i-am grait fara inconjur.

- Ce-ti mai trece prin minte? s-a prefacut vornicul mirat.

- Stangaciu mi-i mai credincios decat iti inchipui, i-am spus apasat. Incat muta-ti gandul ca l-ai putea folosi numai pe el. Se va bate pentru mine pana la ultima suflare.

Manea si-a ridicat coltul mustatii in batjocura.

- Vedeti-va de drum!

- Nu faci niciun pas mai departe daca nu dovedesti ca ai ganduri curate!

- Ce fel de dovada? a intrebat Manea nedumerit.

- Vei calari numai intre noi, i-am poruncit. Iar, daca oamenii domniei tale vor incerca sa ne loveasca, te vom taia.

- Fie! s-a invoit el, nemultumit.

- Da porunca slujitorilor sa nu se apropie de noi mai mult de douazeci de pasi, am adaugat.

- Ca sa ma loviti si sa fugiti, blestematilor! s-a impotrivit de data asta vornicul.

- Daca aveam astfel de ganduri nu te lasam in viata pana acum, i-am raspuns.

Incredintat ca ne aflam aproape de mult ravnita ascunzatoare, Manea a binevoit sa ne faca pe voie.

Stangaciu si-a reluat locul de calauza, vornicul a ramas intre mine si Radu Stan, iar lui Bursuc i-am poruncit sa nu ingaduie nici unui om de-al dregatorului sa se apropie mai mult decat se cuvenea.

Cand soarele s-a ridicat cam de trei sulite pe cer, slujitorul meu s-a oprit pe o coama nu prea inalta, de unde a strigat:

- Am ajuns!

Privind valea taiata de-o apa repede, de munte, Manea s-a luminat la chip.

- Dar pestera? a intrebat vadit nerabdator.

- Mai e nitel, a raspuns Stangaciu in sila.

Ne astepta un coboras afurisit. Cu caii de capestre, ne strecuram pe carari intortocheate, de-a curmezisul carora intalneam din loc in loc copaci doborati de furtuni. Pana am ajuns la albia raului a mai trecut aproape un ceas. Dar cand s-a vazut pe drum batut de care, vornicul a rasuflat bucuros. Am incalecat si-am pornit la trap. La scurta vreme s-a ivit o vale ingusta, adanca, spintecata de un paraias repede.

- Aici trebuie sa descalecam din nou, a cerut Stangaciu.

- Cat mai e pana la pestera? s-a aratat Manea zorit.

- Pai sa tot fie vreo mie de pasi, a socotit Stangaciu cu incetineala care-l scotea pe dregator din rabdari.

Necajit si de faptul ca a trebuit sa coboare iarasi de pe cal, Manea cerceta incruntat imprejurimile, parand in acelasi timp a sta in cumpana.

- Ce nu-ti convine? l-am iscodit.

- Ar trebui sa las o jumatate din oameni aici.

- Nu faci rau, l-am sustinut.

Nu-l indemnam intamplator sa ia cat mai putini slujitori cu sine. "Daca Neacsa n-a ajuns la vreme in tabara, la cocon, ne-am dus pe copca", imi ziceam. Eram oricum hotarati sa ne vindem pielea scump. "La nevoie - planuisem inca de pe drum cu Radu Stan si cei doi slujitori ai nostri - il luam pe vornic ostatic si-l tinem pana la sosirea ajutorului asteptat."

Grabit sa ajunga cat mai repede la ademenitoarea ascunzatoare, Manea a apucat calul de darlogi si a pornit singur inainte. Nu-i trebuia nici calauza, nici pe altcineva in fata. Era atat de dornic sa puna mana pe vistieria domneasca, incat mai ca nu vedea pe unde calca. Nu aceeasi graba o arata insa Stangaciu, care-si indrepta mereu spre mine privirile intrebatoare si oarecum mustratoare. I-am facut semn sa mearga fara grija cu toate ca si pe mine ma infiora pustietatea locului. Valea se ingusta tot mai mult, iar de la jumatatea ei nu se putea merge mai departe nici cu caii de capastru. Vornicul se uita incruntat la bolovanii mari de piatra care ne stateau in cale.

- N-avem ce face, a oftat el cu parere de rau. Lasam caii aici!

Si a trebuit sa randuiasca doi oameni si pentru paza acestora. "Cu atat mai bine", mi-am zis bucuros. In afara de dregator ne mai urmau doar opt insotitori. Am inceput sa ne cocotam de pe un bolovan pe altul.

- Amarnic loc si-a mai ales Neagoe! se caina dregatorul, frecandu-si genunchiul lovit de coltul ascutit al pietrei de pe care alunecase.

Dar canonul lui avea sa se sfarseasca in curand, caci pe neasteptate se ivira un perete inalt, de stanca, si intrarea in mult cautata pestera.

- Asta e? l-a privit Manea cu ochi arzatori pe Stangaciu.

- Dupa cum vezi! i-a raspuns slujitorul meu cu glasul aproape stins.

- Si de ce esti atat de pierit? l-a cercetat vornicul banuitor.

- Nu intru in pestera nici mort, s-a tras Stangaciu inspaimantat inapoi.

- Ce-i cu omul asta? m-a intrebat manios dregatorul.

- De cand se stie ii e teama de locuri intunecoase, am gasit la repezeala o deslusire a temerii slujitorului meu. O fi tras vreo spaima cand era mic.

- Ei! Treci in fata, netrebnicule! s-a burzuluit vornicul, imbrancindu-l pe Stangaciu.

Pestera inalta, umeda, racoroasa, ne infiora pe toti.

- De n-am da peste vreo dihanie de urs, mi-am impartasit la un moment dat teama.

Glasul meu a rasunat tare, pierzandu-se apoi in adancimi. In clipa urmatoare unul din purtatorii de facle care mergeau in fata noastra a scos un racnet de spaima, zbughind-o spre iesire.

- Ce dracu' te-a apucat? a strigat Manea dupa el.

Dar slujitorul nu s-a mai inapoiat. Vornicul a poruncit atunci altui ostean sa cerceteze locul. Tremurand, cu lumina intr-o mana si sabia in cealalta, acesta s-a indreptat spre ungherul cu pricina si a ramas acolo incremenit.

- E. e. un ostean! a baiguit el intr-un tarziu reve-nindu-si din spaima.

- Mort?

- Asa. cred. Sta insa rezemat de perete.

- Lasa-l naibii si mergi mai departe, i-a poruncit dregatorul.

Mai uimiti decat toti eram eu, Radu Stan si cei doi slujitori ai nostri. Pentru ca povestea pe care o scorniseram pentru a-l pacali pe vornic se petrecea aievea! Nu mai spun ce uluit am fost cand l-am auzit pe Bursuc racnind de spaima mortii.

- Ce-i cu tine? l-am prins de piept ca sa-l linistesc.

- Alt. Alt om teapan, a izbutit el sa bolboroseasca.

- E al doilea slujitor ucis de Neagoe, a rostit Manea linistit.

Dregatorul era dealtfel singurul care nu-si pierduse cumpatul. Si pentru a da pilda tuturor de marea sa stapanire de sine, a apucat el insusi o facla, incumetandu-se a pasi in frunte. Venindu-mi cat de cat in fire, l-am urmat, dar nu pricepeam nimic. Era ca un vis infricosator pe care-l traiam cu mintea treaza.

"De unde si pana unde ostenii astia tepeni, proptiti in lancii si sprijiniti de peretii pesterii? " ma intrebam. Iar cand l-am mai vazut si pe Manea pasind spre alt cotlon al pesterii si oprindu-se in fata unor burdufuri pline, uluirea mea a ajuns la culme.

- Dumnezeule mare!. Sunt aici!. Am gasit! Am gasit! striga vornicul scos din minti.

Cu mainile tremurande de bucurie, dregatorul desfacea sub ochii mei gura primului burduf. In palma ii straluceau florini mari de aur.

- Asta-i curata minune! am grait tare ca sa-mi revin in fire.

- E cu adevarat minune, a rasunat in aceeasi clipa din fundul pesterii un glas ce parea de pe alta lume.

Spaima si uimirea au pus stapanire pe toti. Doar vornicul a mai izbutit sa intrebe dupa ce si-a capatat rasuflarea:

- Cine-i acolo?

- Duhul acestui munte! a rasunat iarasi glasul de pe alta lume.

- Lasa saga si arata-te la fata, i-a poruncit Manea, tragandu-si spada.

- Sa-mi lumineze cineva calea, i-a cerut atunci "Duhul Muntelui".

Descumpanit si cuprins de negre banuieli, vornicul a intrebat cu inima indoita:

- Esti singur?

- In fata cerului si-a mortii suntem intotdeauna singuri, i s-a raspuns.

- Inceteaza joaca si apropie-te! s-a rastit din nou Manea la cel din fundul pesterii.

- Sunt batran si neputincios, s-a plans "Duhul Muntelui".

Sa vina, rogu-te, cineva sa ma sprijine si sa-mi lumineze calea.

Pe chipul vornicului a aparut o umbra de nadejde.

- Du-te tu! a poruncit el unui purtator de facla. Osteanul a ridicat spre dregator o privire rugatoare, dar acesta l-a imbrancit fara mila in fata. Cu un mers impleticit, purtatorul de facla a pornit in intampinarea "Duhului Muntelui". In infricosatoarea pestera nu se auzeau decat rasuflarile noastre si bocanitul rar al cizmelor osteanului. Ii numaram in gand fiecare pas. Iar, cand l-a facut pe al douazeci si saptelea, purtatorul de facla a incremenit o clipa locului, apoi s-a prabusit in genunchi, rostind cu glas rugator:

- Indurare, maria ta!

Inima mi-a tresarit de bucurie. Nu putea fi decat coconul. Numai mintea lui zburdalnica putea ticlui asemenea intalnire.

Cu puterea deznadejdii, Manea a racnit slujitorilor sai:

- Inapoi! Am fost vanduti!

- Tarziu, boierule! l-am oprit cu sabia scoasa.

- Mori atunci, caine! s-a repezit vornicul la mine. Dar Radu Stan i-a si sarit in carca, prinzandu-i bratele.

Lui Manea nu-i mai ramasese altceva de facut decat sa priveasca neputincios la slujitorii sai, dezarmati unul cate unul de catre ostenii desprinsi de langa peretii intunecosi.

- N-are rost sa te impotrivesti, l-am sfatuit si eu pe dregator, smulgandu-i spada din mana.

- Ai sa mi-o platesti! mi-a strecurat el printre dinti.

- Doar pe cealalta lume, i-am ras in nas.

Cu facla luata de la osteanul ingenuncheat la picioarele sale, coconul si-a facut drum spre noi. Inalt, slab, cu privirea neiertatoare, se apropia incet, cu pas apasat, de noi.

Orbit de lumina, inciudat pe sine, neputincios si infricosat de moarte, Manea s-a tras inapoi. Dar feciorul lui Vlad Dracul nu contenea sa-i lumineze chipul schimonosit.

- Ce-i, vornice? Nu te simti bine? De buna seama ca nu-ti priesc raceala si umezeala pesterii!

- Maria ta! s-a aruncat atunci dregatorul la picioarele coconului. Pentru ce m-ai pus la aceasta grea incercare? Cu ce ti-am gresit?

- Domnia ta ar trebui sa ne spui cu ce ti-a gresit luminatul meu parinte? il cerceta fara crutare feciorul lui Vlad Dracul. Oare nu te-ai bucurat de multa si mare cinstire la curtea domnului Tarii Romanesti?

- Ingaduie-mi, maria ta, sa-ti lamuresc totul intre patru ochi, i-a cerut vornicul.

- Prea tarziu, l-a oprit coconul, privindu-l cu scarba. Stiu prea bine ce cauti in aceasta pestera intunecoasa. Siret batran, Manea se pricepea sa-si vanda pielea.

- Un lucru nu cunosti insa maria ta, graia el tarandu-se pentru a cuprinde picioarele coconului. Cu ingaduinta luminatiei sale, parintele tau, am pornit incoace. Si, vazand zambetul neincrezator al coconului, a adaugat: iti va adeveri chiar el.

- Domnul te-a trimis sa-l prinzi pe viclean la hotarul Branului, nu sa cotrobaiesti prin pesteri cu ganduri rele, dupa avutii furate, l-a invinuit feciorul lui Vlad Dracul.

- E o minciuna, maria ta! s-a aparat Manea cu indarjire. Am venit aici sa iau vistieria furata pentru a o duce inapoi la Targoviste.

- Lasa-te pagubas, boierule, l-am sfatuit. Vom merge cu totii in fata domnului si ne vom lamuri.

Infrant, Manea si-a indreptat ochii spre burdufurile pline. Gandul ca pierduse atata avere il facea sa tremure de ciuda.

- Nu te necaji de pomana! i-a zis coconul, ghicindu-i framantarea. N-ai pierdut nimic. Burdufurile sunt pline cu pietre.

- Si vistieria? a gemut Manea.

- A luat-o Neagoe peste munti!

Vornicul a ridicat atunci spre mine o privire incarcata de atata ura si umilinta, incat m-am simtit infiorat din crestet pana-n talpi.

- Pentru ce-ai facut toate astea? m-a intrebat mai mult in soapta.

Intr-un fel imi era mila de el. In viata lui nu fusese atat de rau ingenuncheat. Dar trebuia sa ispaseasca si el o data. I-am raspuns cu glas potolit:

- Cand lovesti, boierule, asteapta-te sa primesti inapoi. Domnia ta ai cautat sa ne bagi in fiare. pe mine si pe Radu Stan. Stiai doar ca n-avem nicio vina. De ce l-ai invrajbit pe voda impotriva noastra?

- Ca sa mai alunge doi oameni de incredere din preajma scaunului domnesc, a raspuns coconul, oftand cu naduf.

- Am gresit, maria ta! a cautat Manea sa-i cuprinda iarasi picioarele.

- N-am caderea sa te iert. I-a raspuns coconul. Vei merge in fata domnului si vei cere indurarea lui.

CAPITOLUL 5
STEAUA COCONULUI

Manea calarea intre cocon si mine pe drumul spre Targoviste, nedumirindu-se cu niciun chip cum de se lasase purtat o zi intreaga si apoi inca aproape o jumatate de zi prin coclauri lungi, intortocheate, adesea neumblate, cand se putea ajunge mult mai bine si mai repede la presupusa ascunzatoare a spatarului Neagoe pe valea Dambovitei. Iar alta nedumerire a sa, poate si mai mare, privea chipul in care aflase coconul despre ceea ce pusesem la cale in mare taina in odaile jupanitei Neacsa.

- Pentru linistirea sufletului meu, marite cocon, a indraznit vornicul sa-i graiasca feciorului lui Vlad Dracul, spune-mi cum ai facut? Cine ti-a indrumat pasii atat de repede si de bine spre pacatoasa asta de pestera?

- Duhul Sfant! i-a ras coconul in nas.

- Nu cumva are chip de femeie si poarta numele nepoatei mele?

Sosise momentul sa intru si eu in joc.

- De la mine ti se trage, boierule, am rostit fara a clipi. Coconul mi-a aruncat o privire nedumerita, dar nu s-a amestecat.

- Si cum ai facut? m-a iscodit Manea cu ochii sai mici, piezisi.

- Aveam la han un om al meu.

- Nu cred o iota din tot ce-mi insiri aici!

Vornicul s-a inchis in sine. Cugeta probabil la "datoriile" pe care le avea de platit. Iar cine trebuia sa se teama cel mai mult de razbunarea lui era Neacsa. Caci ea, nepoata-sa, fusese cea care-l impinsese la aceasta fapta nesabuita si tot ea il vanduse apoi. Dregatorul se mai gandea de buna seama si la "plata" cuvenita mie si lui Radu Stan. Si trebuia sa ne fie teama de razbunarea acestui om!

"Deocamdata insa, m-am linistit, nu mai are nici colti, nici gheare. Si cata vreme ramane Vlad Dracul in scaunul domnesc nu-i vor creste la loc. Dar cat? Cat va mai dura aceasta domnie?" ma intrebam cu intemeiata ingrijorare.

Asteptam in cetate, in odaia lui Radu Stan, sa fiu chemat la voda. Nu-mi spusese nimeni ca Vlad Dracul ar voi sa ma vada. Insa eram incredintat ca nu-l va rabda inima si va dori sa stea de vorba cu mine. Pentru ca ultima mea isprava era o noua dovada a credintei ce i-o purtam. Dar asteptarea se prelungea si incepuse sa-mi fie cam urat. Radu Stan se dusese sa afle ce mai facea jupanita Neacsa (care se inapoiase intre timp in cetate), iar Stangaciu si Bursuc isi pierdeau vremea la un joc de noroc.

Pietrele din care erau alcatuiti peretii odaii - si peste care-mi plimbam privirile fara rost - mi se pareau la fel de reci, de neprietenoase, ca si privirile celor de la curtea lui Vlad Dracul. Pentru ca felul in care dovedisem necredinta vornicului fata de voda nu era privit de nimeni cu ochi buni. Imi aminteam dealtfel ca si-n ziua in care Vlad Dracul ma ridicase la rangul de boier nu intalnisem decat zambete reci. Nu ma socoteau de-al lor, dupa cum nici eu nu tineam sa ma numar printre ei. Eram mai bucuros sa-mi traiesc viata in locurile copilariei, la Barbatesti, unde eram privit cu drag si primit ca oaspete de seama in orice casa de satean.

Dar soarta mea se dovedea altfel croita. Si nu de mine, ci de altii. Pentru ca fara voia mea ma trezisem amestecat din nou in treburile curtii domnesti. Fuga spatarului Neagoe peste munti, urmata de prinderea si inchiderea lui Radu Stan, ca si dorinta vornicului Manea de a ma pune si pe mine in fiare ma indarjisera si-mi deschisesera pofta pentru vechea mea viata de ostean. "Daca am intrat in hora, imi ziceam, sa joc pana la capat." Si nu voiam sa ma prind in joc decat alaturi de Vlad Dracul. De ce? Nici eu nu stiam prea bine.

Poate gandul de-a ajuta pe cel aflat mai la stramtoare ma mana catre el. Si avea acest urmas al lui Mircea cel Batran mare nevoie de ajutor. Cred ca niciodata in framantata sa viata Vlad Dracul nu se gasise in mai mare primejdie ca acum. Cu turcii ajunsese el la oarecare intelegere, dar nu se putea bizui pe niciun fel de sprijin din partea lor pentru ca numai cu un an in urma le batuse cetatile de pe Dunare. Iar dincolo, peste munti, Danestii abia asteptau sa-l rapuna. Incat singura lui scapare era tara. Dar aici incepuse a nu mai fi stapan. Boierii si curtenii se gandeau inainte de orice cum sa-si pastreze capetele si sa-si fereasca averile dupa venirea noului domn.

Soarele nu ajunsese la amiaza, cand am auzit in sfarsit batai in usa. Nadajduiam sa fie un trimis al lui voda si m-am grabit sa deschid. Dar in prag, tinandu-si caciula in maini, se afla un slujitor de-al lui Radu Stan.

- Plecaciune! si-a coborat acesta fruntea spre pamant. M-a trimis jupanita Iro!

- Imi pare rau, dar stapanul tau nu-i aici.

- Nu pe el il caut, a rostit omul vadit incurcat. Ci pe domnia ta, a adaugat cu glasul scazut si oarecum rusinat.

Era cel mai nepotrivit moment pe care si-l putea alege Iro.

- Sa fie sanatoasa! am ridicat suparat din umeri. N-am acum vreme pentru ea. Trebuie sa ma infatisez inaintea lui voda.

- M-a rugat tare fierbinte, a staruit slujitorul.

- Nu stii ce vrea?

Omul cauta in ochii mei fara sfiala. Parea cinstit si intelegator, ca unul ce cunoscuse suferinta omeneasca.

- N-ai mai venit s-o vezi! mi-a spus fara ocol.

- Si de ce trebuia s-o vad? m-am rastit suparat la el.

- Domnia ta esti singura ei nadejde si scapare.

- Ei, asta-i buna! m-am burzuluit. N-are omul ei?

- Nu mai are! Si nici vreo rubedenie careia sa i se poata macar jelui. E singura ca un pui de cuc in cuib strain.

- Cine a mai adus pe lume si afurisitele astea de femei?! am izbucnit nestapanit. Se agata de gatul tau si se tin. se tin. Si ce-ai vrea sa fac? m-am rastit iarasi la el.

- S-o iei acasa la domnia ta.

- Razi de mine? am izbucnit manios.

- Nu rad deloc, s-a aparat slujitorul. Atat eu, cat si nevasta-mea gandim ca numai la domnia ta ar mai putea trai.

Dovedea un suflet ales si nu ma mira ca Iro isi facuse din el un om devotat. I-am grait mai cu blandete:

- Inteleg foarte bine starea in care se afla jupanita Iro. Dar cum s-o ajut? Daca as lua-o la mine - sa zic - la Barbatesti, dupa cel mult un an ar apuca-o iarasi neastamparul. I s-ar face dor de tara, de neamuri, de locurile in care s-a nascut.

- Daca ai s-o iubesti si ai s-o ocrotesti, are sa prinda drag de domnia ta si are sa uite de alte doruri.

- Ce tot boscorodesti acolo? m-am aprins la fata ca focul. S-o iau de nevasta?

- De buna seama!

- Dar e prea tanara, omule, pentru mine!

- Cati boieri, ba chiar si oameni din popor, nu-si iau neveste mai tinere, mi-a amintit trimisul lui Iro. Si slava domnului ca se impaca bine. Eu n-am facut la fel?

Nu-mi mai gaseam locul prin incapere. Umblam de colo-colo si ma certam in sinea mea pentru slabiciunea de care dadeam dovada in fata acestui om ale carui indemnuri nu mai conteneau. M-am oprit apoi din umblet si i-am zambit prietenos.

- Daca jupanita Iro te platea anume nu vorbeai cu atata foc pentru ea.

- Dealtfel, s-a innegurat el la chip, tata avea o vorba: "Nu da sfaturi celui care nu ti le cere".

Mi-a facut in aceeasi clipa o plecaciune si-a plecat.

Manios pe mine, pe Iro, pe Radu Stan, ca si pe toti ceilalti care erau amestecati mai mult sau mai putin in aceasta incurcata poveste, mi-am zis mai indarjit ca oricand: "Am sa o iau pe afurisita asta si-am s-o duc fara intarziere in tara ei. Am sa-i cer si lui Radu Stan sa vina cu noi. La urma urmei el ar trebui sa se ingrijeasca de ea. Cum a stiut sa incurce lucrurile, tot asa sa le descurce."

Ma invrajbeam insa zadarnic. Pentru ca nu era Radu Stan omul in stare sa descurce niste ite atat de incalcite si nici nu vedeam cum l-as fi putut smulge din bratele jupanitei Neacsa pentru a-l hotari sa porneasca intr-o calatorie atat de lunga si de primejdioasa.

M-am pomenit din nou cu slujitorul trimis de Iro.

- Ce raspuns ii duc jupanitei? m-a trezit el din ganduri.

- Spune-i ca indata ce sfarsesc treburile aici trec pe la ea.

- Sa ai parte de sanatate si de fericire! mi-a urat omul inainte de a-si pune caciula pe cap.

L-am urmarit pana ce s-a pierdut in ulitele inguste ale cetatii. Si abia dupa aceea am inceput sa simt adevarata apasare a singuratatii. Nu vedeam in jur decat pustiu. Un pustiu fara margini. "Ce-o mai fi cu mine?" ma intrebam.

Vlad Dracul m-a intampinat cu o privire mai blanda ca de obicei, cu toate ca pe chipul uscat i se putea citi limpede oboseala noptilor de nesomn si in glas asprimea omului incercat de viata. Doar cand atingea manerul frumoasei sale spade capata parca iarasi viata. Era o arma scumpa, impodobita cu aur si nestemate, faurita de iscusitii mesteri din Toledo.

- Anevoie te lasi adus in fata noastra, mi-a grait voda in loc de bun venit.

- Asteptam sa ma chemi mai devreme, i-am marturisit fara sfiala.

Vlad Dracul m-a cercetat pe sub sprancenele-i groase, stufoase.

- De ce trebuia sa te chem neaparat?

- Ca sa ma certi pentru ultima isprava, m-am prefacut smerit.

- Te simti cumva vinovat?

- Eu n-am cu nimeni nimic, maria ta, m-am aparat. Dar cand cineva ridica mana asupra-mi fara ca eu sa-i fi facut vreun rau.

- Bine ai ticluit povestea asta cu vornicul Manea si cu pestera, m-a intrerupt voda nerabdator. Dar ce-ai vrut sa arati?

- Intocmai ce-ai aflat, maria ta!. Ca si acest dregator e viclean.

- Prin ce si-a dovedit viclenia? s-a aratat Vlad Dracul neincrezator. L-ai momit in locul acela, zicandu-i ca va gasi vistieria furata. Iar el, socotindu-te de buna credinta, te-a urmat.

Nemaistiind ce sa cred, am amutit. Oare asupra unor dovezi limpezi ca lumina zilei, cum erau cele aduse de mine, mai putea fi vreo indoiala? ma intrebam mahnit. Nedumerit de tacerea mea, voda m-a imboldit:

- De ce nu raspunzi?

- Nu mai am ce zice, maria ta!

- Adevarul! mi-a cerut Vlad Dracul.

- Pai. e unul singur. M-am inteles cu vornicul Manea - de fata cu nepoata acestuia - sa punem mana pe vistieria furata de spatarul Neagoe si sa fugim cu totii din tara. Peste Dunare.

Voda imi cantarea fiecare vorba.

- Zici ca de fata era si jupanita Neacsa?

- Cheam-o si-ti va adeveri, am staruit.

- Dar cine pune temei pe marturia ibovnicei unui viclean? s-a burzuluit Vlad Dracul.

Am tacut din nou, mahnit pana in adancul inimii. Era limpede ca Manea izbutise sa-l insele si de aceasta data.

- Nu stiu pe cine sa mai cred, l-am auzit totusi pe Vlad Dracul marturisind cu durere.

- Rau faci, maria-ta, am cautat atunci sa-l imbarbatez. Nu poti trai si mai cu seama nu poti lupta singur. in cineva trebuie sa pui temei.

- In cine? mi-a strigat el in fata.

- In mine! i-am cerut cu glasul scazut, aproape tremurat.

Pentru ca nu am nici ce pierde, nici ce castiga. Nu nazuiesc nici spre mariri, nici spre averi.

- Tare mi-i grija de biata tara!

- Cata vreme esti in picioare si ai bratul puternic, n-ai de ce te teme, l-am imbarbatat.

- Asta e, a oftat voda intaia oara de cand il cunosteam. Nu stiu cat voi mai putea sta in picioare si cat de tare imi va fi bratul in clipa marii incercari. Spune-mi ce sa fac?. De mine nu-mi mai pasa. Sunt os batran!. Dar as vrea sa ramana in viata macar mostenitorul meu. Sa duca la bun sfarsit ce-am inceput. Dumnezeule mare!. Niciodata n-am fost atat de singur ca acum!

- Nu esti singur, maria ta! staruiam in dorinta mea de a-i mai abate gandurile negre.

- Vorbe, omule! Vorbe! Boierii se feresc din cale-mi. Ostenii cer sa-i platesc. Si Neagoe m-a lasat sarac.

- Cere boierilor sa desfaca baierile pungilor, l-am sfatuit. La fel negustorilor si mestesugarilor.

- Vorbe de claca! a strigat aproape voievodul. Nu da nimeni niciun ban pe un scaun domnesc care se clatina.

Orice noua straduinta din parte-mi ar fi fost zadarnica. Vlad Dracul cunostea poate mai bine ca oricine starea lucrurilor din tara. Mi-am plecat capul infrant.

- Ar mai fi totusi o scapare, s-a luminat Vlad Dracul la chip.

- Care? am intrebat bucuros.

- Sa-l aduci inapoi pe spatarul Neagoe!

Numai deznadejdea il putea impinge sa-mi dea o astfel de porunca.

- Voi incerca, maria ta! am rostit supus.

Nu eram dorit la acea ora nici de Neacsa si nici de Radu Stan, dar n-aveam ce face. Trebuia sa le tulbur bucuria revederii. Slujitorul de la intrarea spre odaile jupanitei a incercat sa ma opreasca, dar l-am impins in laturi, hotarat sa-mi croiesc drum chiar si cu spada. Iar roaba smolita, grasa, buzata, vazandu-ma in pragul usii, si-a plesnit palmele a spaima si uimire.

- Dumnezeule mare! De unde-ai aparut?

- Din visurile tale urate, i-am zis. Du-te si spune-i jupanitei ca trebuie sa-i vorbesc neintarziat!

- Nu se poate, s-a impotrivit buzata. Cu niciun chip!

- Pricep, m-am aratat intelegator. Jupanita nu-i singura.

- Nu mi-i ingaduit sa cunosc asa ceva, m-a privit ea rugator.

- Stiu ca Radu Stan e la ea, i-am zis. Si trebuie sa-l vad. Vin cu porunca domneasca.

- Asteapta putin, s-a invoit buzata. Si nu te clinti din loc!

Dupa cateva clipe, Neacsa, imbracata in graba, cu parul in neoranduiala, aprinsa la fata, ma intampina cu un zambet silit.

- Pentru ce atata zor?

- Iarta-ma, dar trebuie sa vorbesc neaparat cu Radu Stan.

Jupanita ma privea cu ochi mari, mai negri si mai stralucitori ca oricand.

- Ar trebui sa ma supar, mi-a suras ea dojenitor.

- Singura spuneai odata ca dragostea nu-i un pacat de care sa te feresti ori sa-l ascunzi, i-am amintit.

- Ei, da! mi-a suras jupanita cu siretenie. Insa iubirile tainice sunt mai dulci.

Stiam ca ma impungea, dar ma prefaceam a nu pricepe.

- Pot vorbi cu el? am aratat nerabdator spre cealalta incapere.

- Vine indata, m-a oprit Neacsa.

- Te-ai descurcat bine cu vornicul? am intrebat-o mai departe.

- Inca nu stiu, a raspuns ea in sila. Pana la urma insa ies eu la mal!

Usa de la cealalta incapere a scartait incet. Din prag imi suradea, pe sub mustacioara subtire, Radu Stan. Era imbracat cu dichis si o curea lata, batuta in tinte de argint, ii strangea mijlocul subtire.

"Chipes mai e! " imi ziceam privindu-l cu drag.

- Ma urmaresti ca o umbra, m-a intampinat el vesel.

- Sunt bucuros, fiule, ca-ti prieste iatacul acestei jupanite, i-am grait cu blandete si intelegere. Te vad si eu in sfarsit cu chipul linistit.

Jupanita l-a cuprins dragastoasa de mijloc, marturisind fara jena:

- Ne simtim foarte bine impreuna.

- Ma bucura, am raspuns. Numai ca soarta.

- Nu ti-l mai dau! m-a oprit jupanita, presimtind vestea rea pe care i-o aduceam.

- Nu-i vorba de mine, am rostit cu parere de rau.

- Nu-l dau nimanui, a staruit Neacsa.

- Domnia se afla in clipe de mare cumpana. M-am uitat drept in ochii lui Radu Stan.

- Nu ma priveste! Voda sa se descurce si singur. Radu Stan a facut si asa prea mult pentru acest domn care n-a pregetat sa-l bage la beci fara nicio judecata.

- Stii bine ca vornicul e cel care a uneltit impotriva noastra.

- Daca te doare intr-atat inima de Vlad Dracul, n-ai decat sa te duci singur acolo unde te trimite, m-a fulgerat Neacsa cu o privire rea.

M-am uitat din nou in ochii lui Radu Stan.

- Tu n-ai nimic de zis?

- Am fagaduit sa raman langa dansa, a raspuns el sovaielnic.

- Si un barbat adevarat trebuie sa-si tina fagaduiala facuta unei femei, a staruit Neacsa. Mai ales cand aceasta jertfeste totul pentru el.

- Meritele domniei tale, jupanita, n-au fost deloc mici, am incercat s-o impac. Singur n-as fi putut sa-l scap pe Radu Stan!

- Si atunci? a intrebat ea rastit.

- Eu nu cred ca domnia ta ar putea iubi un barbat care-si nesocoteste indatoririle. Nu uita ca Radu Stan s-a bucurat de prietenia si dragostea coconului. Iar cand acesta se afla la ananghie trebuie sa-i vina in ajutor.

- Despre ce-i vorba? am auzit in sfarsit de la copilul meu de suflet intrebarea pe care o asteptam.

I-am zambit bucuros. Ramanea totusi un barbat.

- Te rog sa ma urmezi pana la voda, i-am cerut. Ne asteapta.

Jupanita a izbucnit intr-un plans neputincios.

- Macar sa stiu si eu despre ce-i vorba! a scancit ea.

- Daca as putea, ti-as spune, i-am grait cu blandete. Dar sunt treburi care privesc scaunul domnesc.

Pe inserate m-am dus la Iro. Si-a lasat indata cusatura cu care-si omora vremea si mi-a iesit zambitoare in cale.

- Ai venit! m-a intampinat, prinzandu-mi mainile. Te asteptam!

Am urmat-o cu inima incarcata de pareri de rau. Iro m-a asezat la masa pregatita dinainte. Am zambit fara sa vreau.

- N-ai avut nicio indoiala cu privire la sosirea mea?!

- Nadajduiam sa vii mai devreme, mi-a raspuns ea, umbland de colo-colo. S-a oprit apoi in fata mea. Cerce-tandu-ma indelung. Esti obosit si flamand!

- Sunt! am recunoscut.

- Hai sa te speli si sa ne asezam repede la masa, s-a aratat Iro nerabdatoare.

Nu m-am clintit insa din loc. M-a privit cu un inceput de teama.

- Vine si Radu Stan?

I-am adeverit. Iro s-a indoit ca o trestie in bataia vantului.

- Credeam ca n-o sa-l mai vad, a oftat ea.

- E doar in trecere, am linistit-o.

- Atunci e bine. Si unde-i acum?

- Randuieste niste treburi in sat.

- Ce fel? m-a cercetat ea banuitoare.

- In noaptea asta pornim la drum lung.

- Si pe mine cui ma lasi?

- Ma intorc, am incredintat-o. In doua-trei saptamani.

- Nu stiu daca voi putea astepta atata, a grait aproape soptit. Si daca voi putea indura si aceste saptamani!

- Trebuie! am rugat-o.

- De ce nu intarzii plecarea? s-a insufletit deodata. Mai ramai o saptamana!

- Nu mi-i ingaduit sa intarzii niciun ceas, i-am raspuns cu parere de rau. E vorba de soarta tarii!

- Dar soarta mea? a intrebat Iro cu incordare. Nimanui nu-i pasa de ea?

- Stii ca ma gandesc la ea mai mult ca oricine, am rostit cu blandete.

- Vad! a raspuns, tintuindu-ma locului cu o privire ca de foc. Dar nu-i nimic. imi iau copilul si ma duc unde-oi vedea cu ochii. S-o gasi vreun suflet milos care sa-mi dea adapost.

- Fii inteleapta cum ai fost si pana acum, am sfatuit-o parinteste. In doua-trei saptamani ma inapoiez. E chiar atat de mult?

- Este, a marturisit Iro, cu glasul inecat in lacrimi. Am rasuflat mai linistit. Indarjirea ei scadea. I-am apucat mainile si-am inceput sa i le mangai.

In ograda s-au auzit curand tropote de cai. Iro s-a indreptat grabnic spre fereastra.

- A sosit Radu Stan, m-a instiintat ea cu necaz.

- Singur?

- Mai e cu cineva,un tanar insotit de-o ceata de osteni.

- E coconul! am rostit cam fara chef. Pregateste-te sa-l primesti.

Trei care mari, incarcate cu ceara, miere, vin, piei si blanuri, sare, pucioasa si grau, asteptau in sat pregatite pentru drum lung.

- Am pus din toate cate ceva, ca sa putem gasi mai lesne cumparatori, ii impartasea Radu Stan feciorului de domn, in timp ce ne ospatam.

- Tare as merge cu voi, a rostit coconul cu parere de rau.

A ridicat apoi cana cu vin in cinstea frumusetii lui Iro, care, rosind, a multumit si a cerut indata iertare. Trebuia sa plece pentru a-si adormi pruncul. Coconul, staruind cu privirile pe urmele ei, i-a strecurat lui Radu Stan:

- Nu stiam ca ai si un copil!

- Nu-i al meu, si-a lasat acesta privirea posomorata in cana cu vin.

- Nu-i nimic! Ce creste in gradina ta se cheama ca-i al tau!

- Nu-i ce socoti maria ta, m-am amestecat in vorba. Radu Stan si-a facut o pomana.

- Cine nu si-ar face o astfel de "pomana" ? a ras coconul mai desuchiat. Ei?! a cautat apoi sa-l impace pe Radu Stan. Te-au suparat vorbele mele?

- Nu, maria ta, a raspuns Radu Stan, sorbind cu sete din cana cu vin.

- Oameni ne numim, am incercat sa imblanzesc vorba.

- Hai sa ne impacam! a ridicat coconul iarasi cana, ciocnind cu fiecare dintre noi si band cu pofta.

Curand mi-am facut si eu de lucru in celelalte incaperi, chipurile ca sa mai cer niste vin. Iro m-a auzit si a iesit sa ma vada.

- De ce l-ati adus si pe cocon? a grait ea nemultumita.

- Ce ai cu el?

- Se uita cam lung dupa mine. Se cunoaste ca-i feciorul lui Vlad Dracul!

- Nu mai veni la masa, am sfatuit-o.

- Nu mai pot sta aici. N-ai vazut cum se poarta Radu Stan? Nici nu m-a bagat in seama. A mormait ceva in loc de "buna seara" si atat. Ma dusmaneste!

- Nu-i adevarat!

- Ba da! a staruit ea. Si nu vreau sa mai dau ochii cu el. Plec la domnia-ta, la Barbatesti. Chiar maine. Nu vreau sa mai mananc nicio firimitura din painea lui Radu Stan, a rostit Iro hotarata.

- Bine, m-am invoit. Am sa ma sfatuiesc cu Radu Stan si vom randui lucrurile in asa chip, incat sa fii multumita.

M-am inapoiat la masa. Radu Stan ma cerceta cu priviri piezise, iar coconul imi arata oala goala, in vreme ce se ridica de la masa.

- Ies putin in ograda, ne-a vestit el cu limba cam impleticita.

Nadajduiam ca aerul rece al serii sa-i mai limpezeasca mintea incinsa de vinul baut repede si nu prea cu masura. Foarte tanarul fecior al lui Vlad Dracul se dovedea lacom si nestapanit in tot ce facea.

- Ce te nemultumeste? l-am intrebat pe Radu Stan cum am ramas singuri.

- Ma poate oare multumi ceva? a rostit el abatut.

- Nu carti! l-am dojenit. Esti tanar. Voinic, frumos, cu stare buna, indragit de femei si pretuit de cocon. Ce-ti mai lipseste?

- Nu stiu cum sa-ti spun. Dar nu ma trage deloc inima sa te insotesc in noaptea asta la drum. Mi-a marturisit.

- Te cred! E mai placut sa lancezesti in patul jupanitei Neacsa, alintat si mangaiat, decat sa mergi pe sleaul Brasovului.

- Ce-mi tot scoti ochii mereu cu jupanita? N-am si eu dreptul la o picatura de tihna? s-a suparat Radu Stan.

- Ai, de buna seama, am cautat sa-l impac. Dar nu acum. Si-apoi, adevarata pricina a amaraciunii tale nu-i asta!

- Dar care-i? mi-a suras el cam in batjocura.

- Iro, am rostit fara sa clipesc.

- Femeia asta nu ma mai priveste, a ridicat Radu Stan glasul. Fa cu ea ce vrei!

- De ce tocmai eu? m-am aratat nedumerit.

- Fiindca-ti place, a rostit el cu glasul usor tremurat. Am simtit asta din clipa in care ai vazut-o.

- E drept ca niciun barbat nu trece nepasator pe langa ea, am recunoscut. Dar de aici si pana la ce te gandesti tu.

- Am ajuns un strain in casa mea, mi s-a plans mai departe Radu Stan cu manie.

- Te simti strain in casa ta. Baiete, pentru ca nu intalnesti aici decat vesnicele invinuiri din privirile lui Iro. Dar intelege ca s-o fi saturat si ea sa traiasca intr-un loc unde n-o mai doreste nimeni.

- Vrea sa plece? Duca-se!

- Stiu. Numai ca Iro vrea sa se inapoieze in tara ei.

- N-are decat!

- Dar singura, cu un copil mic. Nu poate ajunge.

- Si ce vrea? S-o duc eu? Nu mai sunt in stare de asa ceva si nici nu vreau!

- Am s-o duc atunci eu singur.

In loc de raspuns, Radu Stan s-a ridicat chiar in clipa aceea de la masa, indemnandu-ma:

- Hai sa vedem ce ispravi mai face coconul pe afara. Racoarea noptii de toamna ne-a alungat repede atat oboseala, cat si usoara ameteala de pe urma canilor cu vin date peste cap. In ograda domnea tihna ceasului dinaintea culcarii. Slujitorii si robii tigani se trasesera in odaile lor, iar din grajduri si ocoale razbatea cate o sforaitura de cal ori cate un icnet prelung de boulean. Doar ostenii coconului stateau de veghe la poarta.

Culcat in fan in ograda din spate, coconul a chiuit vesel, cand ne-a vazut, ca un copil, poftindu-ne sa ne lungim alaturi, cu fata la stele.

- Priviti! ne indemna feciorul de domn. Un cer curat ca acum rar intalnesti. De cand ma stiu, mi-a placut sa stau in fan. Sa ma las invaluit de miresme si sa-mi fugaresc ochii printre stele. Oare ce-o fi dincolo de ele?

- Alte stele, m-am lasat si eu cuprins de incantarea acestor clipe.

- Iar mai incolo? a staruit coconul.

- Cine stie ce lumi or mai fi?! a rostit Radu Stan pe ganduri.

- Ma apuca ameteala, dar tot ma uit, a adaugat coconul. Nu ma mai satur.

Urmarindu-i privirea pierduta pe bolta cereasca, ma intrebam care din puzderia asta de stele era a lui? Ghicindu-mi parca gandurile, coconul a ridicat mana, aratand:

- Vedeti? Aceea-i steaua mea. Mare si stralucitoare.

Auzindu-l, mi-a venit fara voie in minte chipul uscat, muncit de temeri, al lui Vlad Dracul. Oare fiul va avea o soarta mai buna ca tatal? ma intrebam. Dar nu stiu de ce presimteam ca pe tanarul fecior de domn il asteptau incercari poate chiar mai grele.

CAPITOLUL 6
SATULUL NU CREDE FLAMANDULUI

Era aproape miezul noptii cand ne-am despartit de cocon. El o pornea in jos, pe valea apei, catre tabara de la Balteni, iar noi spre munti, pe aceeasi vale a Dambovitei.

- Cand va inapoiati, sa ma cautati, ne-a cerut feciorul de domn.

- Negresit! i-am raspuns. Si i-am urat: Ramai cu bine, maria ta!

L-am urmarit cu privirea pana ce-a disparut dupa un cot al drumului. Am dat apoi pinteni cailor, pentru a ajunge din urma carele cu povara.

Danisor Lungul statea cocotat pe capra carului din fata, uitandu-se mohorat la spinarile late si albe ale boilor, care paseau molcom pe drumul larg, luminat de luna aproape ca ziua. In urma lui mai veneau doua care, iar in fata, pe de laturi, ca si in urma de tot, calareau slujitori bine inarmati.

Hangiul insa nu se arata impacat cu treaba pe care urma s-o infaptuiasca. La inceput, cand ii cerusem sa ne insoteasca pana la Brasov, nici nu voise sa stea de vorba. "Pe mine sa ma lasati cu nevoile si necazurile mele. Am nevasta si copii. Eu nu-s un vantura lume ca voi!" Dar cand aflase ca tot castigul ce urma sa-l scoatem din vanzarea marfurilor luate din camarile domnesti va fi al lui, Danisor cazuse pe ganduri, facandu-si in minte felurite socoteli. Apoi se invoise. Acum il vedeam iarasi posomorat.

- Mare pacat ti-ai facut cu mine! mi-a spus el. In loc sa dorm linistit in patul meu, indur hurducaturile afurisitului asta de drum.

- E drept, am zis. Dar cine se va intoarce de la Brasov cu lucruri de pret? Nu castigi tu spetindu-te la han un an de zile nici pe jumatate din cat ai sa scoti de la acest singur drum.

- Mai bine sarac si teafar decat bogat si schilod, daca nu chiar mort, a grait el ca pentru sine.

- Pe vremuri nu-ti cumpaneai atata fiecare pas, i-am amintit. Erai iute si la vorba si la fapta.

- Pe vremuri! a oftat Danisor.

Privirea mi-a cazut in clipa aceea pe chipul slujitorului care calarea de cealalta parte a carului. Imi parea cunoscut dar nu stiam sa-l fi ales intre oamenii care sa ne insoteasca. Am intrat indata la banuieli si-am dat pinteni calului ca sa ajung in fata, langa Radu Stan.

- Ce e? m-a intrebat acesta, vazandu-mi zorul.

- Vreau sa numar daca suntem toti, am rostit tare ca sa auda si cel ce calarea in stanga lui Danisor.

- Nu s-a ratacit inca nimeni pe drum, m-a linistit Radu Stan.

Socoteam in minte: "in fata se afla deci, in afara de Stangaciu si Radu Stan, doi oameni de incredere de la curtea acestuia. Pe partea dreapta, langa care, merg doi slujitori de nadejde ai lui Danisor. Pe cele trei capre, manand boii, iarasi oameni alesi de Radu Stan. In urma carelor venea Bursuc (socotind locul mai ferit decat toate), impreuna cu trei flacai voinici din satul meu. Daca-l adaugam si pe hangiu, trebuia sa fim cincisprezece. De unde a aparut atunci al saisprezecelea? ma intrebam nemultumit. Danisor n-ar fi luat pe cineva fara sa-mi spuna, iar de capul lui necunoscutul n-ar fi indraznit sa se alature convoiului nostru. Cine i-a ingaduit atunci? "

- Lipseste cineva? m-a intrebat Radu Stan.

- Dimpotriva! Avem un om mai mult.

- Aaa! si-a amintit abia atunci Radu Stan. Am uitat sa-ti spun ca am luat si un slujitor de-al jupanitei Neacsa care are nevoie de ajutorul nostru. Cheama-l la domnia-ta si-o sa-ti desluseasca totul, a mai adaugat el cu o nepasare care ma scotea din sarite.

- Intai vreau sa-mi deslusesti tu, am staruit manios.

- E o poveste intreaga, si-a pastrat Radu Stan seninatatea. Zau, n-o mai tin minte! intreaba-l pe el.

Nu ajungeam la nici un capat cu acest tanar ale carui ganduri zburau in cu totul alte parti.

- Un singur lucru vreau sa-ti cer, i-am spus inciudat.

- Ascult! a rostit Radu Stan visator.

- Cat va dura acest drum, atat la ducere, cat si la inapoiere, sa nu faci nimic inainte de a te sfatui cu mine.

- Nu-ti voi iesi din cuvant, mi-a fagaduit el bucuros. Iarta-ma! Am uitat sa-ti spun!

Ce puteam sa mai fac? Trebuia sa-l iert si sa aflu pe alta cale ce era cu acest slujitor trimis de jupanita Neacsa. "Deocamdata, mi-am zis, il las in pace, gasesc eu un moment potrivit"

Ziua ne-a prins din urma cam la doua verste de vama Dambovitei. La plecare hotarasem sa nu mergem decat noaptea, pentru a atrage cat mai putin luarea-aminte asupra convoiului nostru. Dealtfel si pregatirile fusesera facute in mare taina. Marfurile aduse din diferite locuri le incarcasera oameni de incredere. Danisor si slujitorii sai venisera la locul intalnirii pe cai ferite, iar flacaii din satul meu, trei frati de nadejde, nu stiau inca ce treaba anume aveam cu ei si incotro ii purtam. De aceea singurul om care ma ingrijora era slujitorul trimis de jupanita Neacsa. "Ce stie el despre rostul drumului nostru la Brasov?" ma intrebam. L-am chemat pe Stangaciu.

- Il cunosti pe cel care a mers tot timpul langa carul din fata?

- De buna seama, mi-a raspuns. Trebuie sa-l stii si domnia ta. Era in slujba la vornic.

- Asta e! mi-am dat cu palma peste frunte.

Abia atunci mi-am amintit ca era omul randuit de Manea s-o duca pe Neacsa la manastire si cumparat de aceasta cu bani si podoabe.

- Chiar m-am mirat cand l-am vazut mergand cu noi, a adaugat Stangaciu.

- Sa nu-l scapi din ochi, i-am cerut.

Am asteptat apoi carul in care se afla Danisor Lungul.

- Ce facem? m-a intrebat hangiul. Trecem de vama?

- Nu-i potrivit, i-am raspuns. Cautam un loc bun de popas si ramanem acolo pana se insereaza.

- Bine ar fi, a cascat Danisor obosit. Sunt frant si boii abia mai trag.

- Te-ai dezobisnuit sa mai faci drumuri lungi, i-am zambit intelegator.

- Mai e si varsta, mi-a amintit el. Nu uita ca am ajuns in pragul jumatatii de veac. Pe cand tu mai ai!

- Ma apropii si eu cu pasi iuti.

- Lasa, lasa! m-a privit el sagalnic. La varsta ta mai sari inca.. "Pe sapte iepe tot sirepe". Dar ai grija! Am izbucnit amandoi in ras.

Vitele slobozite din jug ori din chingile seilor pasteau iarba ramasa inca verde pe plaiul de la poalele muntelui, in vreme ce oamenii, adunati in jurul focurilor, inghiteau hulpavi din merinde. Un ulcior burduhanos, plin cu vin negru, umbla din mana in mana.

Am tras si eu cateva inghitituri zdravene, apoi am trecut ulciorul mai departe. Grigore, fostul slujitor al vornicului Manea, a dat sa plece, dar l-am oprit.

- As avea o treaba cu tine.

- Voia domniei tale, s-a aratat el supus.

- Stii unde mergem? l-am intrebat fara inconjur.

- Jupanita zicea ca treceti muntii, mi-a grait senin.

- Cu ce treburi?

- Nu cunosc si, drept sa fiu, nici nu ma privesc treburile altora. imi ajung necazurile mele. Jupanita m-a varat intr-o poveste din care nu pot scapa decat cu fuga!

- Cine te urmareste?

- Vornicul Manea. Cand s-a inapoiat de la drumul acela pe care l-ati facut impreuna mi-a trimis vorba la manastire, unde-o pazeam pe jupanita Neacsa, sa vin la el. De frica, am fugit.

Pana acum totul se potrivea cu ceea ce stiam si eu. Neacsa il indemnase intr-adevar pe Grigore sa nu mai dea ochii cu stapanul sau. Cunostea prea bine firea vornicului. "Ia punga asta cu galbeni, il sfatuise jupanita pe Grigore. Si stai ascuns pana se va ivi prilejul sa pleci din tara. Altfel vornicul are sa te caute si-n gaura de sarpe". Iar cand a aflat de pregatirile noastre de plecare spre Brasov, Neacsa s-a gandit ca era potrivit sa scape de acest om care o stanjenea. Si ni l-a trimis plocon.

- Cand ti-a spus de plecarea noastra? l-am mai intrebat pe Grigore.

- Ieri dimineata. M-a chemat jupanita in iatacul ei si mi-a dat ravasul catre domniile voastre.

Seninatatea din ochii lui ma descumpanea. "E om cinstit ori viclean?" ma intrebam. Ghicindu-mi parca gandurile, Grigore mi-a zambit cu ingaduinta.

- Te cam feresti de mine, capitane!

- Daca aveam vreo banuiala in privinta ta, m-as fi impotrivit sa vii cu noi, am cautat sa-l linistesc.

- De ce ma iscodesti atunci cu staruinta?

- Pentru ca vreau sa-ti incredintez o treaba grea.

- Si de ce m-ai ales tocmai pe mine?

- Drept sa-ti spun, nu stiu, i-am marturisit. Mi-am amintit poate ca vornicul se inconjoara numai de oameni vrednici si isteti.

- Asta cam asa e, s-a aratat Grigore mandru de lauda primita. Numai ca Manea nu stie sa-i pretuiasca. Ce treaba te-ai gandit sa-mi incredintezi?

- Te-am vazut mergand aproape toata vremea langa carul din fata.

- Am facut rau? m-a intrebat el nedumerit.

- Nu, dimpotriva. E carul care trebuie pazit cel mai bine.

- N-am stiut, s-a grabit Grigore sa-mi alunge banuiala. Eram stingher si m-am simtit mai la indemana langa negustorul acela burduhanos si bun de gura.

- In car avem marfurile cele mai scumpe si pungile cu galbeni, i-am destainuit.

Grigore m-a cercetat banuitor.

- Si de ce-mi spui mie toate astea?

- Trebuie aparate cu pretul vietii, am adaugat.

- Ai mai multa incredere in mine decat in oamenii domniei tale? m-a intrebat el mirat.

- Jupanita Neacsa ne-a scris ca pune mana in foc pentru tine, i-am raspuns.

- E singura femeie pentru care mi-am pus viata in primejdie, a marturisit el intr-un tarziu.

- Atunci ne-am inteles? l-am intrebat, zambindu-i prieteneste.

- Ochii si carul din fata, mi-a fagaduit el cu infocare. M-am desprins multumit de langa fostul slujitor al lui Manea. Socotindu-l indragostit pana peste urechi de Neacsa, imi ziceam ca nu trebuia sa-mi fac cine stie ce griji in privinta lui.

Am randuit oamenii de veghe si m-am indreptat spre culcusul pregatit de Stangaciu. Cojocul mitos mirosea tare a oaie, dar am inchis ochii destul de repede. Oboseala lungului drum de noapte isi spunea cuvantul.

Dupa cel mult trei ceasuri de somn m-am trezit insa zgaltait de slujitorul meu.

- Ce e?. Ce e? am sarit speriat.

- Trebuie sa-ti vorbesc, mi-a soptit Stangaciu.

M-am frecat la ochi ca sa ma mai dezmeticesc. Stangaciu mi-a cerut sa raman culcat pentru a nu da de banuit.

- Graieste! i-am cerut in soapta.

- L-am urmarit pe Grigore. Dupa ce a vazut toata lumea adormita s-a furisat in padure. Strajile nu l-au descoperit. Pacatosul si-a facut culcusul chiar la marginea poienii, langa un tufis. Iar inainte de a pleca in padure a potrivit cojocul in asa fel, incat sa se creada ca doarme cineva acolo.

- S-a intors?

- Inca nu! M-am grabit sa ajung aici inaintea lui!

- S-a intalnit cu cineva?

- Da. Nu parea sa fie nici ostean domnesc, nici slujitor boieresc. Mai degraba un om de rand bine inarmat.

- Si unde s-au vazut?

- Cam la o jumatate de leghe mai la deal. N-aveau un loc anume de intalnire, pentru ca s-au cautat o buna bucata de vreme pana a dat unul de altul.

Spusele lui Stangaciu m-au pus serios pe ganduri. I-am cerut sa taca si sa se culce linistit. De acum incolo aveam eu grija de "dragutul cu ochi piezisi al jupanitei Neacsa". M-am sucit in asa fel, incat sa pot veghea printre gene marginea poienii. Grigore n-a intarziat sa se iveasca. A cautat sa nu-l zareasca vreo straja si s-a strecurat sub cojoc. Ma intrebam ce urmarea acest om si pentru cine lucra? Pe Neacsa am inlaturat-o din capul locului. N-avea de ce sa ne urmareasca si sa ne doreasca raul, in ciuda impotrivirii ei fata de plecarea lui Radu Stan. "Sa se fi inteles Grigore cu niste talhari cunoscuti de-ai lui ca sa fim pradati pe drum?" ma gandeam. Lipsiti de marfuri, care si vite, drumul nostru la Brasov n-ar mai fi avut niciun rost. De aceea trebuia sa iau toate masurile de aparare ca sa nu se intample asa ceva. Pe de alta parte, ma intrebam daca nu era amestecat cumva si Manea in povestea asta. In lacomia sa, insotita de dorul razbunarii, vornicul ar fi fost in stare sa puna la cale orice nelegiuire. Ne aflam oricum nu departe de vama Dambovitei, pazita de oameni ai domniei, care ne-ar fi sarit in ajutor. "Ar putea sa ne loveasca mai curand la noapte, intre Rucar si Bran", socoteam in gand. Pana atunci insa puteam sta linistit. Sosise vremea schimbarii strajilor. Pentru veghea a treia era randuit si Grigore. Acesta s-a prefacut a se trezi nemultumit din somn.

Se inserase de-a binelea cand am fost opriti la vama Dambovitei. Danisor Lungul a coborat icnind de pe capra si s-a infatisat inaintea vamesilor in chip de stapan al intregului convoi.

- Multi oameni de paza ti-ai mai luat, i-a zis capul vamii, cercetand inscrisurile.

- Vremile sunt tulburi, i-a raspuns hangiul, si drumurile nesigure.

- Ai grija de cai, l-a sfatuit vamesul. Au mare cautare. Dupa ce-i fura, talharii ii duc peste munti.

- Au golit tara, nemernicii! s-a tanguit si Danisor.

- Fereste-te cu osebire dupa ce treci de Rucar, i-a mai zis vamesul. Pana acolo nu va pandeste niciun necaz.

- Nu ne dai niste oameni de insotire? i-a cerut Danisor.

- V-as da cu draga inima, dar nici eu n-am de-ajuns, s-a dezvinovatit vamesul. In timp ce se caznea sa desluseasca inscrisul domnesc primit din mana lui Danisor Lungul.

Erau insirate acolo marfurile aflate in cele trei care, numarul vitelor de povara, ca si al cailor.

- Mai e nevoie sa umblu prin care? l-a iscodit vamesul pe hangiu.

- N-am nimic in afara de ce mi-a poruncit voda sa duc la targ, i-a raspuns hangiul. Dealtfel marfurile sunt domnesti.

- Banuiesc, i-a zambit vamesul cu bunavointa. Altminteri nu-ti dadea asemenea carte. Si-a adaugat: Scrie aici ca te insotesc unsprezece slujitori calari, iar eu am numarat doisprezece.

- Am mai luat unul pe drum, s-a grabit Danisor sa raspunda.

- Care-i acela?

Hangiul l-a aratat pe Grigore. Vamesul a staruit cateva clipe asupra chipului fostului slujitor al lui Manea, zicand:

- Parca l-am mai vazut.

- S-ar putea, a glasuit Danisor. A slujit la vornicie.

Vamesul a clatinat neincrezator din cap.

- Nu de acolo mi-l amintesc, ci din alta parte. As pune chiar ramasag ca l-am zarit alaltaieri prin targ, la Campulung, stand de vorba cu unul Mihaila, zis Buza-Rupta.

- Un talhar? s-a speriat Danisor.

- Dintre cei mai mari, a rostit vamesul cu glasul scazut.

Oricum, sa va paziti. Sa nu fi pus la cale vreo ticalosie.

- Multumim! a grait hangiul cu glasul pierdut.

- Pe deasupra, i-a zambit capetenia cu parere de rau, trebuie sa-mi platesti vama atat pentru el, cat si pentru calul sau.

- O belea nu vine niciodata singura, a oftat Danisor cu naduf, desfacand baierile pungii. Cat trebuie sa dau?

- Doi galbeni pentru cal si alti doi pentru calaret.

- Atat de mult? a oftat iarasi hangiul.

- Nu mai platesti in schimb nimic la Rucar, l-a mai imbunat vamesul.

Hangiul mi-a facut apoi semn sa ma apropii de el.

- Nu-l cinstim pe vames? Mi-a spus ceva care ni-i de mare folos, mi-a strecurat el prin coltul gurii.

- Am auzit, i-am raspuns, facandu-i semn sa pastreze tacere.

Dupa ce a platit, Danisor s-a indepartat. Carele s-au urnit curand din loc, scartaind pe drumul Rucarului. Credincios poruncii date, Grigore se tinea tot pe langa carul din fata, fapt ce-l intarata si mai rau pe hangiu. La randu-i Grigore a cazut pe ganduri. Ba, la un moment dat, s-a desprins de langa car si-a venit sa-mi vorbeasca.

- Ce are negustorul cu mine?

- Si-o fi amintit ca i-ai ramas candva dator, am incercat sa scap cu o gluma.

- Unde si cand? a luat Grigore drept bune spusele mele.

- Du-te la locul tau, i-am cerut, si prefa-te a nu-l lua in seama. Iar la primul popas lamurim noi lucrurile.

Grigore nu prea era impacat cu raspunsul meu, dar si-a strunit calul si-a asteptat sa-l ajunga din urma carul pe care i-l dadusem in paza.

Pana la Rucar am mers incet, cu poticneli, din pricina intunericului. Vazandu-ne sosind dinspre Dambovita, paznicii vamii de aici s-au multumit doar sa intrebe:

- Incotro?

- La Brasov, le-a raspuns Danisor.

- Mergeti sanatosi, ne-au urat ei.

De acum incolo aveam de strabatut multe leghe cu tinuturi pustii, de munte. O usoara infiorare ne-a strabatut pe toti. "Ce ne asteapta oare mai departe? se intreba fiecare.

Ascunsa pana atunci dupa nori, luna a inceput sa se strecoare prin cate un ochi de cer curat, luminandu-ne calea. Cei trei carutasi s-au urcat pe capre, indemnand vitele de la jug sa iuteasca pasii. Dar culmile inalte, impadurite, care strajuiau cursul apei, se ridicau in calea noastra tot mai inspaimantatoare. "Pana la vad, la varsarea Dambovicioarei in matca, nu va cuteza nimeni sa ne opreasca, imi ziceam. Dar acolo mi-i teama ca va trebui sa ne incercam un pic ascutisul sabiilor. Presimtirea mea incepea sa fie adeverita si de purtarea lui Grigore. Pe masura ce coboram spre vad, isi strunea calul mai cu neastampar.

- Ce-i flacaule?

- Nu-mi plac locurile astea, mi-a raspuns el. Mai bine poposeam la Rucar si porneam maine dimineata. Calul e din ce in ce mai sperios, mi-a grait apoi cu prefacuta nevinovatie. Parca simte ceva. Poate vreo salbaticiune.

- Sa nu fie vreun lup cu doua picioare, i-am strecurat prin coltul gurii.

- Iar ma banuiesti? s-a aratat el jignit.

- Sa nu faci vreun semn sau alta pozna ca nu mai apuci sa bei apa din fantanile Brasovului, l-am instiintat.

- Mai bine imi luam lumea in cap decat sa pornesc la drum cu domniile voastre, s-a tanguit Grigore. Rau a facut jupanita Neacsa trimitandu-ma incoace.

- Si eu zic la fel, i-am intors vorba.

- Da-mi voie atunci sa ma inapoiez, mi-a cerut.

- N-ai decat, l-am poftit.

Grigore si-a strecurat privirile piezise in urma. Cei trei frati din Barbatesti ii atineau drumul de intoarcere, in timp ce Radu Stan si Stangaciu, care calareau alaturi, impiedicau trecerea mai departe.

- Ce aveti de gand cu mine? a scancit Grigore, vazandu-se prins ca intr-o capcana.

- Intelept ar fi sa ne spui adevarul, l-am sfatuit.

- N-am nimic de ascuns, s-a aparat el.

- Cu cine te-ai intalnit azi-noapte in padure? Ai fost urmarit de slujitorul meu, l-am prevenit.

- Spune minciuni, a ridicat Grigore glasul.

- Vorbeste incet!

- Pune-ma fata-n fata cu el, mi-a cerut Grigore.

- Daca va trebui, am s-o fac si pe asta, l-am incredintat. Dar altceva voiam sa te intreb: ce-ai cautat alaltaieri in targ la Campulung?

- Eu? a sarit Grigore ca ars.

- Te-a recunoscut vamesul de la Dambovita.

- Asta le intrece pe toate, s-a cainat Grigore.

- Mi-a spus si cu cine te-ai vazut acolo.

- Mare om mai sunt in tara asta, a ras el in batjocura, daca ma stiu si ma urmaresc oamenii domniei.

- Vamesul l-a zarit pe Mihaila zis Buza-Rupta si de aceea a fost cu luare-aminte sa vada cu cine se insoteste talharul.

- Povestea asta cu Buza-Rupta e o scorneala. Nu ma simt vinovat cu nimic, s-a aparat Grigore. Dar daca vrei sa te ajut in vreun fel spune-mi si-o fac.

- Am sa te poftesc ca, indata ce ajungem in vad, sa-l strigi pe talhar si sa-i spui ca am aflat ce-ati pus la cale. Sfatuieste-l sa nu cuteze a ne lovi, pentru ca nu va izbuti.

- Eu pot sa-l strig, daca tii neaparat, si pe Isus Cristos, mi-a ranjit Grigore obraznic. Doar nu ma doare gura. Insa cine sa-mi raspunda?

- Am sa te poftesc totusi sa faci ce ti-am cerut, am rostit hotarat.

Grigore a ridicat din umeri, a zambit in gol si si-a vazut de drum. Nu-mi placea insa tacerea lui. Ma infruntase cu prea multa semetie, ceea ce insemna ca era cat se poate de sigur pe el si mai cu seama pe taria loviturii pregatite de Mihaila Buza-Rupta. La inceput m-am gandit sa-i astept pe talhari in vad, unde carele si calaretii se puteau misca in voie. Dar cand am ajuns in dreptul unui mal inalt, drept si stancos, aflat ca la trei sute de pasi departare de vad, am dat porunca de oprire. Grigore mi-a aruncat o cautatura incarcata de ciuda, dar a stat cuminte. Radu Stan si Stangaciu ii pandeau fiecare miscare.

- De ce te-ai oprit? m-a intrebat Danisor nedumerit.

- Poposim aici, am grait morocanos.

- In mijlocul drumului?

- E locul cel mai ferit, am mormait.

Am randuit carele roata, facand cu ele un zid de aparare.

- Eu tot nu pricep ce faci? a staruit hangiul, umbland nemultumit de colo-colo.

- Ai sa afli curand, i-am aruncat din mers.

Ca sa feresc de sagetile talharilor vitele de povara, le-am cerut carutasilor sa le duca mai la deal. Caii i-am pastrat la indemana, adapostiti dupa carele cu acoperisuri inalte. Un zanganit scurt de sabii, urmat de un icnet greu, m-a facut sa tresar. Grigore incercase s-o ia la sanatoasa, dar Radu Stan si Stangaciu l-au cumintit. Cand m-am apropiat, fostul slujitor al lui Manea zacea la pamant, cu fata in jos, dezarmat, tintuit de genunchiul slujitorului meu, care-i lega mainile.

- Ridica-l! i-am cerut lui Stangaciu.

Buimacit de lovitura primita, Grigore tremura ca varga.

- Ti-ai aratat pana la urma adevaratul chip! i-am zis.

- N-am avut niciun gand rau, s-a aparat el. Calul s-a speriat de ceva si s-a smucit inainte.

- Dar sabia de la ce s-o fi speriat? a izbucnit manios Radu Stan, caci si ea a iesit iute din teaca.

Grigore a smiorcait. Din nas i se prelingea un firicel de sange.

- Leaga-l cu o funie lunga, i-am poruncit lui Stangaciu.

Am randuit apoi oamenii pentru aparare. Vazand pregatirile pe care le faceam, Danisor a inceput sa se tanguiasca:

- Vai de capul si de zilele mele! In ce bucluc m-ai bagat, omule?

- Nu te mai boci ca o baba si struneste-ti arcul, l-am sfatuit. Pe vremuri erai un tintas de mana intai.

- Pe vremuri! a oftat hangiul cu parere de rau. Am mai trecut o data pe la fiecare om, asezandu-l la locul socotit de mine potrivit. Nu-mi iesea insa la numar un luptator.

- Care naiba lipseste? am racnit suparat.

- Bursuc! mi-a raspuns careva. S-a dus cu boii.

- Dar cine i-a ingaduit? am izbucnit manios.

- Spunea ca trebuie sa pazeasca cineva si vitele, s-a auzit acelasi glas.

- Ai un slujitor pe cinste! i-am strecurat lui Radu Stan printre dinti.

- Cheama-l inapoi, a glasuit acesta suparat.

- Sa ramana mai bine acolo, m-am lasat pagubas. Am cercetat inca o data locul. De sus, de pe varful stancii, nu ne putea pandi nicio primejdie. Peretele era aplecat spre apa, alcatuind o streasina care ne ocrotea de minune. Numai intre roata formata din care si marginea dinspre apa a drumului ramasese un loc de trecere lat de trei-patru pasi. Ma gandeam sa-l inchid si pe acesta, dar m-am razgandit. "Poate sa ne fie de folos, mi-am zis. Nu-i bine sa ramai fara o portita de scapare." M-am aplecat peste marginea drumului, spre vadul apei. Malul era destul de inalt si anevoie de urcat. Dar niste oameni sprinteni puteau totusi sa se catere si sa ne atace din coasta. L-am chemat indata pe unul din cei trei frati din Barbatesti, poruncindu-i sa pandeasca malul. Mi-am ridicat apoi ochii spre cer. Se apropia miezul noptii. Scamele de nori se imprastiasera si luna lumina ca in palma drumul care ducea spre vad. "E bine! mi-am spus multumit. Noi stam in umbra, iar potrivnicii vor fi in bataia lunii". Era dealtfel vremea sa-i scoatem pe talhari din ascunzatoare si sa incercam a-i aduce spre noi. Legat de maini si tinut cu o funie lunga, Grigore ma privea cu ochi nelinistiti.

- Nu vrei sa spui adevarul? l-am mai intrebat o data.

- N-am nimic de ascuns, s-a aparat iarasi.

- Porniti! am poruncit atunci lui Radu Stan si slujitorului meu.

- Va faceti un pacat! se zbatea Grigore zadarnic. De pe cai Stangaciu si Radu Stan il impingeau cu sulitele.

- Nu va indepartati mai mult de trei sute de pasi, i-am sfatuit.

Mergeau incet, cu fereala, cautand mereu in jurul lor. Iar cand au ajuns intr-un loc unde drumul se largea din nou, deschizandu-se catre valea Dambovicioarei, s-au oprit. L-am vazut pe Stangaciu impungandu-l pe Grigore cu sulita in spate. Acesta a scos un geamat scurt, auzit pana si de noi, dupa care s-a hotarat sa strige in gura mare:

- Mihaila Buza-Rupta!. Ma auzi?. Iti graieste Grigore! Sunt prins si fara putinta de scapare. Nu iesiti la drum pentru ca veti fi pierduti. S-a aflat tot ce-am pus la cale!. Ati auzit?

Tacere. Stangaciu l-a mai impuns o data cu sulita. Grigore a inceput din nou sa strige:

- Mihaila Buza-Rupta! Iti gra.

Dar n-a mai sfarsit vorba. O sageata l-a izbit in cosul pieptului. Grigore a scos un vaiet prelung si s-a lasat in genunchi.

- Inapoi! le-am strigat speriat.

Era si vremea, pentru ca alte sageti au inceput sa se abata asupra lor. Culcati pe coamele cailor, Radu Stan si Stangaciu s-au tras repede indarat, tarand dupa ei pe cel sagetat.

- Pregatiti arcurile! am poruncit tuturor.

Talharii tot nu se aratau. Ajunsi la adapostul carelor, Radu Stan si Stangaciu au descalecat, Grigore zacea cu fata in sus, gemand slab. M-am aplecat asupra-i graind cu blandete:

- Ce sa-ti fac, omule? Singur ti-ai cautat moartea. Cred ca nici nu ma auzea.

- Ii scot sageata? m-a intrebat Stangaciu.

- Inca nu, l-am oprit, dar asaza-l intr-un loc mai ferit. Nu m-am desprins bine de langa ranit cand l-am vazut pe Marcu, flacaul din Barbatesti pus de panda la marginea drumului, facandu-mi semn. M-am repezit indata intr-acolo. Marcu mi-a aratat spre vad. Printre bolovanii mari de rau se strecura un talhar. Am mai zarit apoi altul.

- Cati sunt? am intrebat in soapta.

- Vreo zece, mi-a raspuns Marcu.

- Ramai pe loc. Ti-i trimit si pe fratii tai in ajutor. Iar cand talharii ajung la o bataie de sageata, luati-i la ochi.

Dar primejdia cea mare nu era acolo, ci in lungul drumului.

S-au mai scurs doua-trei minute de asteptare cu sufletul la gura, dupa care au razbatut pana la noi glasuri puternice. Talharii, vreo patruzeci la numar, veneau pe jos dinspre vad, la adapostul scuturilor. Alcatuiau un adevarat zid, prin care nu putea strabate nicio sageata.

- Culcati-va, am strigat din rasputeri, si ochiti la picioare. Nu trageti decat atunci cand va spun. Nu irositi sagetile! Si nu aveti teama!. ii punem indata pe fuga ca pe niste iepuri fricosi!

Imbarbatam mereu oamenii, cu toate ca soarta noastra nu se a rata deloc fericita. Aveam de infruntat fiecare cate patru sau chiar cinci vrajmasi. Dar nu ma gandeam nicio clipa ca am putea fi rapusi. Potrivnicii nostri erau oameni de stransura, pe cand noi alcatuiam un palc de luptatori incercati, priceputi in manuirea arcurilor, sulitelor si sabiilor.

Niste zbarnaituri de sageti m-au facut sa intorc privirea spre marginea drumului, unde se aflau fratii din Barbatesti.

- Cum merge? le-am strigat.

- Am doborat trei deodata! mi-a raspuns Marcu bucuros.

- Sa nu va scape niciunul!

Ceata cea mare de talhari a ajuns intre timp ca la o bataie de sageata. Am ridicat mana si am strigat:

- Fiti gata!

Noua arcuri s-au indreptat catre picioarele primului rand de navalitori.

- Trageti! am poruncit.

Sagetile au pornit in aceeasi clipa. Au nimerit toate in picioarele vrajmasilor, dar au cazut la pamant fara sa vatame pe careva.

- Grijania mamei lor! l-am auzit pe Radu Stan slobozind sudalma-i obisnuita. Si-au infasurat picioarele in bucati de lemn.

- Nu-i nimic! l-am imbarbatat. Le venim noi de hac.

Dar sagetile noastre nu vatamau pe nimeni. Se intepeneau in scuturi ori cadeau la pamant, calcate si rupte de picioarele talharilor. Si pe masura ce acestia se apropiau ne treceau fiori de spaima. Ceata vrajmasa a ajuns ca la o aruncatura de piatra de noi si atunci am strigat:

- Pregatiti sulitele!

I-am vazut tot atunci tragandu-se catre noi si pe cei trei frati din Barbatesti.

- Ce faceti? i-am intrebat manios.

- Am mai lovit patru, iar ceilalti au rupt-o la fuga, m-a linistit Marcu.

- Apucati si voi sulitele! le-am poruncit.

Randul din fata al talharilor pasea fara teama si graba, pentru ca deodata sa se aplece, facand loc celor din spate. Sulitele noastre au pornit insa cu o clipa mai devreme, lovind in plin. Talharii din urma au trecut peste cei cazuti, strangand randurile.

- Ne dovedesc! l-am   auzit gemand pe Danisor Lungul.

Ma pregateam tocmai sa dau porunca de incalecare pentru a lupta mai cu spor. Cand in urma noastra au izbucnit racnete puternice de oameni. Insotite de mugete furioase si tropaituri grele de vite mari.

- Ce-o mai fi si asta? a intrebat nedumerit Radu Stan.

Cei doisprezece boi de la carele noastre, slobozi de juguri si tanjale, erau manati din urma cu impunsaturi si chiote spre ceata vrajmasa. Talharii s-au oprit locului descumpaniti. Si cand au vazut vitele infuriate, gonind spre ei cu coarnele in pamant, au rupt randurile pentru a cauta fiecare scapare.

- Pe cai! am strigat din rasputeri.

Raspanditi in palcuri mici, razlete, talharii fugeau de mancau pamantul. I-am ajuns repede din urma si-am inceput sa-i hacuim cu sabiile si sa-i strapungem cu sulitele culese din fuga. Racnetele, vaietele, strigatele de iertare au umplut valea. N-au scapat decat vreo zece vrajmasi, care s-au pravalit peste malul prapastios al apei. Abia dupa vreun ceas s-a linistit locul luptei. Slujitorul lui Radu Stan se invartea mereu in jurul meu, dornic sa auda o vorba de lauda. Caci el era cel caruia ii trecuse intai prin minte sa slobozeasca boii, sa-i intepe sub coada si sa-i goneasca impotriva cetei de talhari. In sinea mea imi ziceam ca frica face din orice nevolnic un viteaz.

- Ne-ai scapat! i-am zambit in cele din urma cu bunavointa lui Bursuc. Dar altadata sa n-o mai stergi fara invoirea mea nicaieri.

Acesta si-a lasat ochii in jos, rusinat ca o fecioara. S-a apropiat de noi si Radu Stan. Isi lega bratul stang lovit de o sabie.

- Esti ranit rau? l-am intrebat.

- Nu-i decat o zgarietura, mi-a raspuns el linistit, imi pare rau insa ca nu l-am putut prinde pe Buza-Rupta.

- A doua oara nu mai cuteaza sa ne atace, i-am zis si m-am aratat deodata ingrijorat: Dar unde-i Danisor?

- Face socotelile, m-a instiintat vesel Radu Stan.

- Ei? i-am strigat atunci hangiului. Cum ti-a iesit numaratoarea?

- Saptesprezece morti, patrusprezece raniti, noua prinsi.

- Si de-ai nostri?

- Trei raniti.

- Am scapat ieftin, am rostit multumit.

- Ce facem cu prinsii? vru sa stie Danisor.

- Sa-si ingroape mortii si sa se duca in plata Domnului!

Mi-am amintit si de fostul slujitor al lui Manea. Zacea in acelasi loc si mai sufla inca. M-am aplecat asupra lui, spunandu-i:

- Am sfarsit socotelile cu prietenii tai!

- Bine le-ati facut! a gemut Grigore. Sunt niste caini!

- De ce te-ai inhaitat atunci cu ei? Cine te-a indemnat? Vornicul Manea?

- Nu mai vorbi de el, m-a rugat Grigore. Si asta e un caine!

- Neacsa?! l-am iscodit mai departe.

- Ce ai cu jupanita?

- Ea te-a impins la fapta asta nesabuita? Muribundul a strans tare din pleoape si-a slobozit un oftat atat de greu, incat m-am temut ca-si dadea sufletul. Dar si-a revenit repede, chemandu-ma aproape in soapta.

- Capitane!

- Graieste! l-am indemnat. Descarca-ti sufletul!

- Am gresit amarnic! a marturisit el. Eram inteles cu Buza-Rupta. Mi-am dorit bani. Multi. Si aur. Si podoabe scumpe.

- Pentru jupanita Neacsa?

- Pentru ea, a rostit Grigore in soapta. Domnia ta ai trait bucuria de-a tine o femeie frumoasa in brate. Poate de aceea nu ma intelegi.

- Ba te inteleg foarte bine, l-am indemnat mai departe la vorba.

- Nu. Degeaba! Satulul nu crede flamandului. Nu! Nu!

Vocea i s-a stins din nou. Isi pierduse cunostinta. M-am ridicat, socotind ca nu va mai deschide ochii. Dar cand am mai aruncat o privire asupra chipului ca de ceara al muribundului mi s-a parut ca misca iarasi buzele. M-am lasat intr-un genunche si-am incercat sa-i ghicesc ultimele cuvinte.

- Jupanita. Jupanita nu trebuie sa afle nimic.

- Nu va afla, l-am incredintat.

Nu stiu daca a mai apucat sa auda. I-am inchis ochii. Am simtit tot atunci pe cineva in spatele meu. M-am uitat peste umar si l-am recunoscut pe Radu Stan.

- S-a stins! a rostit cu nepasare. Ce-a voit oare amaratul asta?

- Daca masori cu cantarul nostru, i-am raspuns ingandurat, dorea putin. Dar in talgerul lui a atarnat mai mult decat a putut duce.

CAPITOLUL 7
PIELEA URSULUI DE LA BRAN

Danisor Lungul ofta si scotea galben dupa galben din punga de la brau. Asa cum ne asteptam, vamesii de la Bran ne jefuiau cu adevarat. Dar nu acest lucru ma ingrijora cel mai mult, ci ivirea unui negustor care-si baga nasul in toate burdufurile si putinele din carele noastre, sub obladuirea strajilor celor doi parcalabi ai castelului de la Bran. Dupa infatisare omul parea intr-adevar negustor brasovean si folosea stalcit graiul nostru. Avea o fata balana, sprancenele roscate, frumos arcuite, niste ochi albastri cu o privire sireata, indreptata cand spre mine, cand spre Radu Stan. Staruinta cu care ne cauta bunavointa ma facea sa cred ca ar putea fi o iscoada a Danestilor ori a spatarului Neagoe. M-am aratat insa cat se poate de prietenos cu el.

- Ai facut bine ca ne-ai iesit inainte aici, la Bran, i-am strecurat negustorului. Stapanul meu are, dupa cum ai vazut, marfa de mana intai.

- E bunicica, s-a prefacut brasoveanul mofturos. Sa vedem cat cere.

- Eu te-as sfatui sa cumperi toata marfa inainte de a ajunge la targ.

- A mai fost pe la noi? a intrebat negustorul aratand spre Danisor.

- Niciodata! i-am facut semn cu coada ochiului.

- Deci nu prea stie cum merg treburile pe aici?

- Habar n-are! l-am incredintat. Pe cand eu cunosc foarte bine si preturile si ce cautare are fiecare marfa.

Negustorul m-a cercetat cu o privire neincrezatoare.

- Nu te-am zarit niciodata in targul Brasovului.

- Nici eu pe domnia ta, i-am zambit ghidus.

- Imi placi! m-a batut el prietenos pe spate. O sa ne intelegem.

Am izbucnit amandoi in ras. Auzindu-ne, Danisor s-a apropiat cu mersul lui leganat.

- Repede v-ati imprietenit!

- Ne cunoastem de mult, jupane, m-am inclinat cu toata cinstea in fata hangiului. Domnia sa, am aratat apoi catre brasovean, este unul din cei mai bogati si mai cinstiti negustori din partile astea. Daca ai norocul sa-i castigi increderea si prietenia, ai scapat de griji.

- Sunt bucuros sa aflu ca pronia cereasca mi te-a scos in cale, jupane, s-a aratat Danisor mai prietenos cu brasoveanul. Altfel mi-i teama ca faceam cale intoarsa. De cand am plecat din Targoviste numai de vamesi rai si de hoti am avut parte.

- Cum? s-a aratat brasoveanul mirat. Si-n Muntenia ati fost vamuiti?

- Mai rau decat aici, m-am grabit sa raspund in locul lui Danisor. Vlad Dracul ia sapte piei de pe noi.

- Ce sa-i faci! a grait brasoveanul cu intelegere. Noroc ca domniile sunt trecatoare. Si a adaugat mandru de sine: Numai negustoria ramane trainica!

- Dar nu cum o fac eu, s-a plans Danisor, privind cu amaraciune la vamesii care se infruptasera pe indelete din tot ce aveam mai bun in care.

Ca sa-l mai impace, brasoveanul i-a spus vesel hangiului:

- Nu te necaji! Trage la han ca sa putem sta de vorba pe indelete. Si fii incredintat ca vei primi de la mine un pret mai bun decat cel pe care l-ai putea capata in targ.

Gasind o clipa prielnica, Radu Stan mi-a soptit:

- Ce-i cu omul asta? Prea-si baga nasul peste tot. Urmareste ceva?

- Nu stiu. Sa nu fie vreo iscoada. Ochii in patru mai ales cand ajungem la han, i-am cerut.

- Si la nevoie?

- Care pe care! am sfarsit vorba pentru a nu da strainului de banuit. Si, orice-ar fi, am mai adaugat, Stangaciu sa stea mereu aproape de mine!

Brasoveanul a randuit in asa fel lucrurile incat sa ramanem singuri in caleasca care-l astepta cu caii gata de drum. In urma noastra veneau carele cu marfuri. Radu Stan si Stangaciu calareau in fata, iar Danisor statea cocotat pe capra carului din frunte.

- Cam natang stapanul asta al domniei tale, mi-a destainuit brasoveanul la un moment dat.

- Cu atat mai bine, i-am raspuns. Abia capeti marfurile mai ieftin.

Brasoveanul m-a batut cu palma peste genunchi.

- Iti dau a zecea parte din tot ce scot mai ieftin.

- Putin, m-am aratat nemultumit.

- Dar cat vrei? a sarit negustorul ca ars.

- Jumatate!

- Uite ce e, capitane, iti dau o patrime si gata. M-am uitat lung la el.

- De unde si pana unde "capitan"?

- Ei! Asta-i o vorba a mea pe care o spun celor ce-mi plac. s-a aparat zambind brasoveanul.

- Da? m-am inveselit si eu pe loc. Cu atat mai bine. Un capitan nu se vinde ieftin. De aceea fa bine, jupane, si rotunjeste pana la a treia parte.

Negustorul a oftat si s-a invoit. Vazandu-l cu cat foc se tocmise, ma intrebam daca nu ma inselam cumva socotindu-l iscoada a Danestilor. Dar ceva imi spunea sa nu ma las amagit.

Caleasca a ajuns intre timp la han. Slujitorul pus de paza la intrare s-a grabit sa deschida larg portile, semn ca brasoveanul se numara printre oaspetii de seama. A iesit indata si hangiul in intampinarea noastra, facand plecaciuni adanci.

- Mai vin niste musterii, l-a instiintat brasoveanul in grai sasesc. Sa-i primesti cum se cuvine. Sunt prietenii mei din Muntenia.

Hangiul i-a raspuns cu o noua plecaciune, in timp ce brasoveanul ma pandea cu coada ochiului pentru a-si da seama daca le intelegeam graiul. Dar, cum eu ma uitam aiurea, negustorul s-a linistit in privinta mea, intrebandu-l mai departe pe hangiu:

- Mi-au sosit "pasarile"?

- Sunt in "colivie", i-a raspuns acesta aproape in soapta. Le-am dat apa si mancare.

Ca sa nu ma dau de gol, m-am grabit sa zic si eu ceva in romaneste:

- Frumos han!

- Place mult la domnia ta? s-a infoiat hangiul in pene.

- Mana de gospodar priceput, am adaugat petrecandu-mi mai departe privirea peste acoperisurile rosii, ca si prin ograzile pietruite.

Inalt si osos, cu fata lunga si privirea stearsa, hangiul sas nu-si incapea in piele auzindu-mi laudele. Dar sub infatisarea lui prostanaca ma temeam ca se ascundea un om primejdios. Pentru ca vorbele in doi peri despre "pasari" si "colivie" nu erau dintre cele cuminti. Insemnau ceva. Ma intrebam daca "pasarile" erau pregatite pentru noi sau pentru altii. Poate ca brasoveanul avea de facut prin acele parti "targuieli" mai insemnate decat "marfa" noastra, cu toate ca nici aceasta nu era de lepadat. Danestii, dar mai cu osebire spatarul Neagoe, ar fi dat oricat pe ea. "Stie oare ceva? " ma gandeam. Era o intrebare pe care mi-o puneam cu atata staruinta, incat negustorul si-a dat seama de framantarea mea.

- Ce te nemultumeste?

- La noapte vom fi aici in buna paza? am intrebat fara codire. Ai vazut doar ce avere ducem, iar furi se gasesc pretutindeni.

- Cata vreme veti fi cu mine nu veti pati nimic, m-a incredintat.

- Hangiul are slujitori de nadejde?

- Are si el, aveti si voi, mai am si eu cativa oameni de isprava, mi-a zambit negustorul plin de sine.

- Multi?

- Nu cumva ma banuiesti? s-a aratat brasoveanul jignit.

- Abia te-am cunoscut, l-am privit fara sfiala in ochi.

- Daca ai trecut prin Brasov ai auzit negresit de David Weiss.

M-am prefacut mirat si bucuros in acelasi timp.

- Domnia ta esti? Iertare! Din clipa asta nu mai am nicio grija. Si nu-mi ramane decat sa multumesc cerului pentru o intalnire atat de fericita.

- Sfarseste cu laudele si hai sa ne udam gatlejele cu cate o cana de vin, mi-a cerut brasoveanul nerabdator, intrand in han.

La ceasul acela de seara hanul zumzaia ca un stup de albine. Cei mai multi musterii erau oieri de prin partea locului. In opinci, itari grosi, de dimie, care le strangeau pulpele vanjoase, cu cojoace mitoase pe umeri si caciuli lasate pe sprancene, vorbeau despre turmele lor coborate de la munte pentru iernat, ca si despre preturile lanii, branzei si carnii. Hangita, o grasana scunda, cu pielea alba ca laptele si parul canepiu, le aseza canile cu vin pe masa cam in scarba. Nu stiu ce nu-i placea: mirosul greu al cojoacelor neargasite ori graiul lor pe care-l intelegea anevoie?

- Sunt din neamul domniei tale, mi-a amintit David Weiss, si facem afaceri bune cu ei. Sunt oameni de cuvant.

Mi-am aruncat privirea ca din intamplare si prin alte unghere. Niste osteni aflati in drum spre castelul de la Bran isi potoleau setea, sorbind pe indelete din canile de vin. In partea stanga insa mi-a atras luarea-aminte o despartitura pe care hangiul o pastra pentru musterii sai de vaza. Intr-un colt ferit era si o masa anume pregatita: cu fata alba, abia scoasa din scrin, cu flori tarzii de toamna randuite intr-o glastra. Brasoveanul s-a aratat totusi nemultumit intalnind la a doua masa din despartitura cinci musterii galagiosi, care ne-au intampinat cu strigate vesele de cheflii. Negustorul le-a raspuns cu un zambet silit, dupa care i-a luat la rost pe hangiu in saseste:

- De ce i-ai adus aici?

- N-am avut incotro! a ridicat hangiul din umeri. Mi-au spus ca nu vor sa stea la un loc cu gloata. Zic ca sunt oameni alesi!

- Pe spranceana! a raspuns brasoveanul scarbit.

- Ce sa fac? l-a intrebat hangiul cu glas rugator.

- Lasa-i acum! s-a imbunat David Weiss.

- Va aduc ceva de-ale gurii?

- Doar niste vin deocamdata. Si ai grija de negustorul de peste munti care vine cu trei care. Sa-l intampini cu toata cinstea si sa-l aduci la masa noastra!

Hangiul s-a tras inapoi cu o plecaciune adanca. Eu insa nu-i scapam din ochi pe cei cinci cheflii. Cunosteam bine acest soi de oameni. Erau ucigasi platiti, pleava care traia de pe urma galbenilor si argintilor primiti pentru usurinta cu care injunghiau oamenii fara alegere si fara vreo strangere de inima. Ma intrebam ce cautau aici, la granita? Asteptau de buna seama pe cineva. Nu cumva chiar pe noi?

- Nu te mai uita atata la ei! m-a sfatuit la un moment dat David Weiss. Cu asemenea oameni nu-i bine sa ai de-a face, mai ales cand li se urca vinul la cap.

Priveam mainile frumoase, nemuncite, ale brasoveanului. "Oare sunt curate? ma intrebam. Nu cumva a strecurat in pungile acestor ucigasi cate un pumn de galbeni ?" David Weiss imi zambea. Zvonuri de glasuri si uruit de care au napadit pe neasteptate ograda.

- Cred ca au sosit ai mei! am dat sa ma ridic.

- Are cine le purta de grija, m-a oprit brasoveanul.

- Pana una-alta ma aflu in slujba altui negustor, am staruit. Trebuie sa-mi arat macar fata.

- Bine, du-te! s-a invoit David Weiss. Dar sa nu intarzii mult.

In incaperea cea mare a hanului petrecerea oierilor era in toi. Unii, care incepusera sa se chercheleasca, incercau sa ma traga de maneca ori de pulpana hainei, dornici sa ma asez la masa lor. Le-am fagaduit ca voi ciocni bucuros cu ei mai tarziu cate o cana de vin si-am iesit in ograda. Sosisera intr-adevar carele noastre, iar Danisor Lungul se caznea sa-l lamureasca pe hangiu, cu bruma de saseasca pe care si-o mai amintea de pe vremea cand fusese lefegiu, asupra dorintelor sale de adapostire.

- Lasa-l ca stie ce are de facut, am scurtat vorba fara sir a lui Danisor. A primit cuvenitele porunci intr-un grai pe care-l intelege mai bine.

Sasul a inceput a orandui oamenii, vitele si carele pentru innoptat, in timp ce Danisor ofta si-l urmarea pas cu pas. M-am folosit de aceasta imprejurare pentru a ma sfatui cu Radu Stan ce aveam de facut. Vorbeam cu el mai mult in soapta, fara a scapa din ochi usa de la intrare, in al carei prag David Weiss s-a si ivit curand.

- N-am cu cine ciocni o cana cu vin? mi s-a plans brasoveanul.

- Sosesc numaidecat, i-am zis, parasindu-l chiar in clipa aceea pe Radu Stan.

Ne-am inapoiat impreuna la masa incarcata cu bucate.

- Gut! l-a laudat David Weiss pe ajutorul hangiului, care se ingrijea de ospatul nostru.

Dar inainte de a ma aseza am prins un scurt schimb de priviri intre brasovean si unul dintre chefliii de la cealalta masa. "Sunt naimitii lui!" mi-am zis. Negustorul a zarit negresit innourarea de pe chipul meu, pentru ca m-a si iscodit:

- Ce te necajeste?

- Ma scurma foamea si natangul meu de stapan nu mai apare ca sa ne infruptam din aceste bunatati.

- Asta sa fie singurul nostru pacat, m-a indemnat el, insfacand o pulpa de berbec rumenita, din care a inceput sa infulece cu o pofta de lup. I-am urmat pilda pentru ca eram si eu lihnit de foame.

- Te privesc si ma tot minunez! mi-a spus brasoveanul, stergandu-si mustatile.

- De ce? m-am aratat mirat.

- N-ai gasit altceva, mai bun decat sa te tocmesti slujbas la un asemenea prostanac?

- Banii lui sunt la fel de buni ca ai oricarui altuia, i-am raspuns cu gura plina.

- Presupun ca esti tare sarac in tara domniei tale, m-a cainat el.

- Socoti ca in alta parte as putea fi mai bogat?

- Am asa un simtamant care-mi zice ca la noi, la Brasov, te-ai putea procopsi.

- Mai stam de vorba, i-am raspuns in doi peri, facandu-i totodata semn ca se apropia de noi Danisor.

Gafaind, istovit de drum, nemultumit de cine stie ce fapt petrecut afara, fostul meu tovaras de arme ma impungea cu o privire chiorasa. Dar bucatele de pe masa l-au imbunat pe loc. S-a lasat icnind pe scaunul mare, de stejar, si a inceput sa duca la gura cu o harnicie care-i facea cinste.

- Sa ne grabim si noi, l-am sfatuit pe brasovean. Altfel nu ne mai ramane nimic.

- Fii fara teama, m-a linistit acesta. Am poruncit sa se mai puna un berbec la frigare.

Mi-am aruncat ochii si-n sala mare. La o masa se ospatau Radu Stan, Stangaciu si cei trei frati din Barbatesti, in vreme ce Bursuc se amestecase printre oierii pe care si incepuse a-i inveseli cu felurite giumbuslucuri. Tot atunci paraseau hanul si ostenii de la Bran, zoriti sa ajunga la locurile lor de straja. "Cu atat mai bine, mi-am zis. In caz de incaierare nu-i vom avea potrivnici decat pe cei cinci cheflii, pe David Weiss si pe hangiu cu cei trei randasi ai sai."

Furat de ganduri nu mi-am dat seama ca Danisor a si inceput tocmeala cu brasoveanul. Insira pe degete fiecare fel de marfa si cerea niste preturi care-l faceau pe celalalt sa sara mereu de pe scaun si sa-i strige in gura mare:

- Dar pe ce lume traiesti, omule?

- E dreptul lui sa ceara cat vrea si-al domniei tale sa dai cat socotesti, m-am amestecat atunci in vorba.

- Lamureste-l cum merge targul, mi-a cerut David Weiss scos de-a binelea din sarite.

Indoind fiecare deget al lui Danisor, pentru a insemna un anume soi de marfa, rosteam cam a patra parte din pretul pe care-l voia acesta. Era randul prietenului meu sa nu-si mai gaseasca loc la masa, in timp ce brasoveanul nu-si mai incapea in piele de multumire.

Ospatul tinea cam de o ora cand am prins iarasi un schimb tainic de semne, de data asta intre David Weiss si stapanul hanului. Ca sa nu ma dau de gol, am iscat o cearta cu Danisor privind pretul unei blani de urs la care acesta tinea cu indaratnicie. Multumit ca i-a izbutit schimbul de semne, brasoveanul a inchinat cana de vin in cinstea noastra, invoindu-se cu pretul cerut de Danisor.

Dar in sala cea mare s-a incins pe neasteptate o sfada. Cu glas ridicat, stapanul hanului cerea oierilor sa sfarseasca petrecerea. Si acestia s-ar fi ridicat poate cuminti de la mese daca nu i-ar fi indemnat Bursuc la razvratire.

- Cui ii zici, bre, sa plece? Mie? se grozavea slujitorul lui Radu Stan la hangiu.

- Tu ramai, i-a raspuns sasul potolit. Tu dormi aici. Numai cine doarme aici ramane.

- Si eu cu cine sa beau o cana de vin? s-a impotrivit Bursuc. De ce vrei sa-mi strici cheful?

- Cuminte, s-a rastit hangiul la el, altfel dormi afara.

- Dar de ce sa doarma afara? s-a bagat in vorba un oier spatos, cu pletele negre, unsuroase, cazute pe umeri.

- Gura! Altfel nu te mai primesc la han.

- Cum, bre? i-a privit Bursuc mirat pe oieri. Asa-i aici la voi? La noi nici nu cracnesc hangiii in fata musteriilor. Chiar va lasati calcati in picioare de orice venetic?

- Tu esti venetic! s-a infuriat hangiul de-a binelea. Afara si tu cu ei!

- Masoara-ti cuvintele, hangiule, i-a sarit tandara lui Bursuc.

Vazand ca incepe sa se incurce treaba, David Weiss mi-a cerut:

- Potoleste-ti omul!

- Lasa-l in pace, i-am raspuns linistit. Se cuminteste singur. Ii place sa se grozaveasca. Altfel e fricos ca un pui de gaina.

Dar, cand hangiul a vrut sa-l insface de guler pe Bursuc, acesta i-a si zvarlit cana cu vin intre ochi. Oierii au izbucnit in hohote vesele, clocotitoare.

- Hans!. Georg! a tipat hangiul furios.

Doi randasi in sorturi de piele, cu vatraiele in maini, au sarit in ajutorul stapanului lor, dar s-au trezit la pamant, rasturnati de carjele incarligate ale oierilor. Alte hohote de ras si chiote au rasunat in han. Manios de intorsatura pe care o luau lucrurile, David Weiss a facut semn unui "chefliu". M-am prefacut a nu vedea si m-am tras mai aproape de brasovean, zicandu-i:

- Nataraii astia ne strica ospatul!

David Weiss nu mi-a raspuns. Avea ochi si urechi numai pentru ce se petrecea dincolo. Increzator in sine, "chefliul" a pasit semet, strigand cu glas de tunet intr-un grai romanesc destul de curat:

- Cine nu asculta de voia hangiului are de-a face cu mine!

Surprinsi de aparitia acestuia, oierii au amutit. Bursuc insa, pornit pe sotii, a izbucnit intr-un ras batjocoritor.

- Ia uite-l si pe asta! De unde ai aparut, frumosule? Scos din fire, omul lui David Weiss s-a luat dupa Bursuc, care a inceput sa sara peste mese, sa se piteasca pe dupa oieri, aparandu-se si cu cate un scaun. Iar cand i-a venit bine s-a repezit cu capul in burta vicleanului. Era lovitura in care nu-l intrecea nimeni. Incovoiat, cu rasuflarea taiata, lefegiul si-a revenit totusi repede, dand sa scoata sabia. Dar o lovitura de bata, tintita bine de Stangaciu, l-a culcat la pamant.

Nemaiputand indura atata ocara, David Weiss a strigat celorlalti naimiti:

- Pe ei!

In aceeasi clipa i-am proptit brasoveanului un jungher intre coaste, zicandu-i manios:

- Rau ai facut, jupane!

- Ce inseamna asta? m-a privit el speriat.

- Ia-i armele! i-am cerut fara multa vorba lui Danisor.

Cu un fluierat prelung, Stangaciu i-a indemnat si pe cei de afara sa sara asupra potrivnicilor aflati in curte. "Pana acum a mers bine", mi-am zis multumit.

In sala cea mare incaierarea era in toi. Fiecare se folosea de ce-i cadea in maini. Infierbantati de bataie, oierii se dovedeau niste ajutoare de mare pret. Prinsesera si legasera pe hangiu si pe randasii sai. Venind apoi in sprijinul oamenilor nostri, care aveau de infruntat patru luptatori ce manuiau bine spada si jungherul. De teama sa nu pierd vreun om, l-am lasat pe David Weiss in paza lui Danisor si m-am aruncat in lupta. Soseam la vreme, pentru ca doi din oamenii lui David Weiss il inghesuisera rau pe Radu Stan, care pazea iesirea. Cu un racnet puternic m-am repezit spre cei doi naimiti. Tematori, acestia s-au tras inapoi, ingaduindu-mi sa ajung langa Radu Stan.

- Paziti si cealalta usa! i-am strigat lui Stangaciu. Sa nu scape niciunul.

Prinzand inima, Radu Stan a inceput sa se bata alaturi de mine cu mai mult foc.

Inconjurati, prinsi ca in cleste, oamenii lui David Weiss au inceput sa se uite cu spaima in toate partile, pentru a gasi o scapare. Le-am strigat atunci in saseste:

- Daca azvarliti armele va lasam viata! Auzindu-ma, naimitii au facut intre ei un scurt schimb de priviri descumpanite.

- Ne lasi cu adevarat in viata? m-a intrebat cel care parea un fel de capetenie a lor. Putem sa plecam slobozi?

- Dupa ce aflu rostul vostru aici, am adaugat.

- N-ai ce afla de la noi, a racnit lefegiul, repezindu-se cu toata taria spre mine.

Am banuit ca asa va face si l-am primit cu lovitura mea de spada care n-a dat aproape niciodata gres. Cu pieptul strapuns, naimitul s-a clatinat o clipa pe picioare apoi a ingenuncheat. Ceilalti au ramas locului inmarmuriti.

- Imi pare rau, le-am zis, privind la cel cazut. Si-a cautat moartea cu lumanarea.

Lefegiii au lasat armele din maini.

- Legati-i! i-am cerut lui Radu Stan. Si-am adaugat cu glas tare ca sa auda si David Weiss: Maine ii ducem la Brasov si-i dam pe mana judelui.

Brasoveanul a tresarit. Nu-i convenea deloc acest lucru. "E ceva necurat la mijloc, mi-am zis. Dar aflu eu chiar in seara asta, jupane!" Treziti din ameteala vinului si-a incaierarii, oierii au inceput sa se strecoare unul cate unul spre usa. I-am oprit sfatuindu-i:

- Ca sa n-aveti necazuri, nu spuneti nimanui nimic din ce-ati vazut aici. Pentru ca nici hangiul nu va vorbi - n-are nevoie de bucluc - si cu atat mai putin jupanul de colo, am aratat spre David Weiss.

Oierul cel spatos, care se aratase atat de batos inainte de incaierare, s-a apropiat de mine si mi-a soptit la ureche:

- Nu-i a buna deloc ce s-a intamplat!

- N-am facut altceva decat sa ne aparam! i-am raspuns linistit.

- Nu va sfatuiesc sa mergeti mai departe la Brasov, a staruit el. Pana s-or mai limpezi lucrurile veniti si va adapostiti la noi, in munte.

L-am privit in ochi. Avea o privire limpede, cinstita.

- Cum te cheama, omule?

- Patru, mi-a raspuns el, si sunt staroste peste obstea satului.

- Bine! m-am invoit. Iti vom urma sfatul.

M-am indreptat apoi spre David Weiss. Acesta ma privea cu ochi mari, cascati de spaima. Vesmintele si parul din cap ii erau in neoranduiala.

- A vrut sa fuga! mi-a deslusit Danisor infatisarea celui lasat in paza sa.

L-am cercetat indelung pe brasovean. Era un barbat destul de voinic si ar fi putut sa scape. Dar se vede treaba ca, in ciuda colacilor de osanza de pe burta si de sub barbie, Danisor nu-si pierduse nici din vigoare, nici din deprinderile de fost ostean.

- L-ai scuturat zdravan, nu m-am putut abtine sa zambesc. Dar acum lasa-l in seama mea!

Danisor m-a tras atunci de-o parte ca sa-mi sopteasca:

- Eu zic sa ne inapoiem in tara. Aici o sa dam de bucluc. Mai ales cu mortul acela.

- Nu ne mai putem intoarce, i-am raspuns. Ne opresc la vama.

- S-o apucam pe alt drum, a staruit Danisor. Stiu eu unul.

- Cunosc si eu doua, daca vrei, dar vom fi ajunsi din urma. Du-te linistit. Am oranduit lucrurile mai bine.

- Vad cat de "bine" le randuiesti, a oftat Danisor cu naduf. Naiba m-a pus sa ma iau dupa tine! a mai bombanit el, indreptandu-se spre ceilalti.

M-am asezat langa David Weiss si l-am batut prieteneste pe umar.

- Ai sa mi-o platesti scump, capitane, m-a instiintat el.

- Pana una-alta ai domnia ta de platit, i-am raspuns cu glas taraganat. Si-am adaugat cu asprime: In slujba cui te afli?

- Ce vrei sa zici? s-a prefacut David Weiss mirat.

- Doar n-ai sa-mi spui ca esti un potlogar de rand, care a vrut sa ne jefuiasca! l-am privit neincrezator. Prea esti cunoscut bine de toti pe aici. Ia arata-mi hartiile pe care le ai asupra-ti!

- N-am niciun fel de hartii, s-a aparat acesta.

- Nu ma pune sa chem un slujitor sa te scotoceasca.

- Ai deci slujitori, mi-a ranjit brasoveanul.

- Cunosti foarte bine cine sunt, i-am raspuns. Doar nu de florile marului imi zici "capitan". Stii si cum ma cheama. L-am intrebat apoi fara inconjur: Cu cat te-au platit?

- Cine? a cascat David Weiss ochii mari.

- Danestii, am staruit privindu-l direct in fata.

- Nu-i cunosc, s-a aparat el.

- Nici pe spatarul Neagoe? Am zarit pe chipul lui o tresarire.

- Habar n-am cine-i acest spatar, a rostit brasoveanul inca stapan pe sine.

- Va sa zica el te-a naimit, am glasuit mai mult pentru mine. Si ce ti-a fagaduit? Toate marfurile impreuna cu vitele si carele noastre? Nu-i o socoteala rea, am adaugat. Dar ti-am cerut parca sa-mi arati hartiile!

- N-am nicio hartie la mine, s-a impotrivit David Weiss din nou.

- Cred, "prea cinstite si intelepte negustor", ca trebuie sa incheiem alt targ.

- Adica? s-a aratat el nerabdator.

- Daca afla judele Brasovului ce trebusoara a pus la cale aici un slujitor al cetatii sale, as pune ramasag ca n-are sa-ti mearga deloc bine!

- Dar daca ma aflu aici cu stirea judelui? m-a cercetat el cu o privire senina.

- Iarasi pun ramasag cu domnia ta ca treburile nu stau astfel, i-am raspuns. Cunosc foarte bine purtarea judelui. N-ar ingadui asa ceva nici in ruptul capului. Si-apoi ceea ce voiai sa infaptuiesti nu-i catusi de putin in folosul cetatii, ci numai al domniei tale.

- Vorbeai de un targ, s-a aratat negustorul supus.

- Nu-ti cer nici macar un galben, i-am zis. Vreau sa stiu cine te-a trimis aici?

- Spatarul Neagoe.

- Cum a aflat de venirea noastra?

- Un trimis din Tara Romaneasca i-a adus vestea.

- Din partea cui venea?

- Vornicul Manea l-a trimis, a marturisit in cele din urma cu glasul scazut. Dar n-as vrea sa se afle.

- Nu-ti fie teama, l-am linistit. Si-am adaugat cu amaraciune: Corbii, desi se sfasie intre ei, cand simt mirosul de hoit uita dusmaniile.

- Nu te-as sfatui sa le stai impotriva, mi-a grait David Weiss prietenos. Au bani multi si sprijinitori puternici. Mai bine ai trece si domnia-ta de partea lor. Pentru ca stapanul care te-a trimis aici nu mai are zile multe.

- Stiu. I-am raspuns. Si tocmai de aceea voi sta langa el pana la sfarsit.

David Weiss m-a cercetat nu fara o anume pretuire in priviri.

- Mai doresti ceva de la mine?

- Credeai ca scapi atat de ieftin? Nu, jupane! Sa punem intai pe hartie o invoiala.

- Vrei sa ma ai la mana?

- Drag si scump imi esti, "cinstite si intelepte negustor", dar mi-i teama ca de indata ce te las sa pleci de aici te indrepti direct spre Castel, ca sa pui ostasii pe urmele mele. Si-ti dai seama ca acesta-i ultimul lucru pe care mi-l doresc acum, la acest ceas de noapte. Vreau o scrisoare in care sa arati ca sunt un negustor moldovean, pe nume Neculai sin Dragomir ot Vaslui, prieten si tovaras de negutatorie al domniei tale, barbat cinstit si de mare incredere. Ma vei ajuta totodata sa intru in cetate impreuna cu slujitorul meu si-mi vei da adapost chiar in casa domniei tale.

- Cum? s-a aratat David Weiss mirat. Intri de buna voie in barlogul ursului?

- Cata vreme voi fi sub acoperisul domniei tale n-am teama, i-am zis. Cunosc legile ospitalitatii unui negustor brasovean!

- Ti-ai facut bine socotelile. Facem targul! a rasuflat usurat.

CAPITOLUL 8
CALUL BATRAN NU STRICA BRAZDA

Zorii zilei ne-au prins din urma in apropierea cetatii Brasovului. Eram o ceata alcatuita din sapte calareti: negustorul brasovean cu patru slujitori ai sai, eu si Stangaciu. Pe lefegii ii lasasem la han, fara cai si fara arme, sfatuindu-i sa nu-mi mai iasa niciodata in cale daca tineau la viata lor.

"Cinstitul si inteleptul" David Weiss s-a purtat pe drum asa cum era de dorit: prietenos, cu glas potolit, grijuliu fata de toti. Dar cum a inceput sa zareasca zidurile inalte ale cetatii Brasovului l-am vazut schimbat. Era mai scump la vorba, dadea mai des din pinteni calului si se rastea la slujitori.

- Sa nu incerci a calca invoiala ca ai sa cazi si domnia ta rau! i-am soptit.

- Ce vorba-i asta? a tresarit negustorul nemultumit.

- Voiam doar sa-ti spun ca inscrisul in care marturisesti cu ce treburi ai umblat pe la hanul de la Bran nu se mai afla la mine. E in maini bune si sigure. Incat, la nevoie, va ajunge acolo unde trebuie.

- Te-ai gandit la toate! a clatinat David Weiss din cap.

- Nu-mi place sa fiu luat de nimeni drept prost, am adaugat. In schimb, cine se insoteste cu mine are numai de castigat.

- Ce fel de castig? m-a masurat negustorul cu o privire neincrezatoare.

- Acelasi pe care ti l-a fagaduit spatarul Neagoe, am rostit fara sovaiala, cu deosebirea ca acest boier viclean ti-a vandut pielea ursului din padure, pe cand eu o am gata jupuita si pusa bine la pastrare.

- Socotesti ca locul in care o pastrezi e chiar atat de ferit? m-a cercetat el cu un zambet siret. N-as putea trimite intr-acolo niste "vanatori"?

- Ma indoiesc ca vreo ceata brasoveana s-ar incumeta sa se duca acum, in pragul iernii, in asezarile oierilor de la munte, i-am zambit la randu-mi increzator. Si-apoi nu uita ca si eu am acolo niste oameni care au aratat ce pot.

- Batem palma! mi-a spus David Weiss in cele din urma.

- Sa fie intr-un ceas bun! i-am raspuns bucuros.

- Si pentru ca lucrurile sa iasa bine, mi-a zis el, e potrivit oare sa fim vazuti impreuna?

- Ai dreptate, i-am raspuns. Voi merge in orasul vechi si voi astepta acolo pana-mi trimiti vorba. Ma gasesti la hanul din Ulita bulgareasca.

Negustorul si-a chemat slujitorii mai aproape si-a pornit in galop spre cetate. Privind in urma celor cinci calareti, Stangaciu m-a intrebat:

- Poti sa ma lamuresti si pe mine?

- Daca stii prea multe imbatranesti repede, i-am zambit cu bunavointa, tragand de darlogii calului pentru a o lua pe drumul din dreapta.

In ochii slujitorului meu s-a ivit atunci o umbra de nadejde.

- Ne inapoiem in tara?

- Ti-ar fi drag, i-am raspuns, dar n-ai tu norocul asta.

Am tinut sleaul din dreapta pana ce negustorul brasovean si slujitorii sai nu s-au mai zarit. Vazandu-ma strunind iarasi calul, pentru a-l intoarce in loc, Stangaciu a holbat ochii la mine, dar n-a mai intrebat nimic. A oftat cu supusenie si m-a urmat, suduindu-si sargul, care se impiedica mai la fiecare pas.

- Ajungem acusi la han si ne venim in fire, l-am imbarbatat.

Nu mai fusesem de mult in "orasul vechi" al Brasovului, iar Ulita bulgareasca mi se parea cu totul schimbata. Se ridicasera case noi si mai la fiecare pas intalneai cate o pravalie. Ferita mai mult ca in alte orase de navalirile turcesti sau tataresti, negutatoria era aici in floare. Hanul la care am tras era tinut de un bulgar pe nume Vasili. Casele mari si grajdurile incapatoare m-au facut sa zic in sinea mea:"Nu-i merge rau deloc!", insa cel mai de pret lucru pe care il avea hangiul bulgar era nevasta - tanara, frumoasa ca un trandafir de pe Valea Maritei, cu ochi mari, negri ca mura, care nu mai aveau astampar. Hangita statea in cerdac si masura indelung, cu priviri iscoditoare, pe fiecare musteriu. Obisnuit cu nazurile femeii sale, Vasili o lasa in legea ei si se ingrijea de fiecare nou-venit ca un bun negustor ce se voia.

Pe la chindie, cu ochii carpiti inca de somn, am iesit in cerdac, sa ma mai dezmeticesc. Femeia hangiului era tot acolo. Nu m-a rabdat inima sa nu-i zic in bulgareste:

- Ti-i urat aici!

- Cunosti graiul nostru? m-a intrebat ea.

- Stiu toate graiurile de pe lume si cateva pe deasupra, i-am raspuns in saga.

- Altceva ce mai stii? m-a impuns ea cu privirile-i atatatoare.

- Ma pricep la dragoste! i-am raspuns, cum aveam chef de glumit.

Bulgaroaica m-a masurat in batjocura din cap pana-n picioare, azvarlindu-mi vorbele peste umar:

- Esti cam batran pentru asa ceva.

- Socoti? m-am simtit ranit in mandria mea de barbat. Nu uita, porumbito, un lucru: calul batran nu strica brazda! Cum te cheama? m-am grabit insa sa schimb vorba.

- Radoica.

- Am sa te strig cu acest nume in noptile mele fara somn.

- N-arati a om care-si petrece noptile treaz, ma infrunta hangita.

- Dar ce fel socoti ca as putea fi?

- Bun de crescut nepoti.

Am izbucnit si eu in ras. Imi placea limba ei ascutita.

- Asculta, am deschis iarasi vorba. Unde te-a gasit barbat'tu atat de frumoasa si de isteata?

- Unde putea sa ma gaseasca? s-a aratat ea mirata. La ai mei, acasa.

- In Bulgaria? am staruit.

- Nu. in Muntenia. Ai mei au fugit de turci peste Dunare.

- Doamne sfinte! mi-am plesnit palmele de uimire. Nu cumva te aflai acu' doua veri pe muntele acela de unde oastea Munteniei a scapat o multime de bulgari?

- Ba da, a rostit Radoica. Erai si domnia ta acolo?

- De buna seama, fata draga! i-am grait de parca intalnisem un copil al meu.

- Sunt bucuroasa ca te-am cunoscut. Apoi s-a rasucit pe calcaie, strigandu-si barbatul: Vasili!

- Ce poftesti? i-a raspuns acesta morocanos, cu capul plin de grijile hanului.

Zvelt, potrivit de inalt, cu fata colturoasa, impodobita cu o mustata neagra, lasata pe "oala", hangiul se arata sprinten in miscari si cu spor la treaba. Dupa socoteala mea avea cu vreo cincisprezece ani mai mult decat nevasta-sa.

- Negustorul acesta, m-a aratat Radoica barbatului ei, a fost acolo, la Dunare, cand am trecut cu totii in Muntenia.

- Zau?! m-a masurat hangiul cu ochii lui intunecati, vesnic iscoditori.

- Am cunoscut si pe unii din capii vostri, m-am laudat.

- Pe cine anume? a voit Radoica sa stie.

- Nu-mi amintesc decat numele lui Valko.

- Asa este, a adeverit ea.

Ma privea cu o bucurie abia stapanita. Ii aduceam aminte de zilele petrecute pe munte, cu teama in suflet, intr-o coliba facuta la repezeala. Turcii atacau atunci tabara lor zi si noapte.

- Se mai afla cu noi acolo si un tanar valah tare chipes, a adaugat Radoica mai mult pentru sine. Valko il ajutase sa scape de robie, de la subasa din Tarnovo, pe o grecoaica.

Nu putea fi vorba, desigur, decat de Radu Stan si de Iro. Dar n-am aratat in niciun fel ca i-as cunoaste. Hangita a izbucnit apoi intr-un ras nestavilit, pe care incerca sa si-l inabuse cu palma.

- Ce te-a apucat? s-a otarat Vasili la ea.

- Grecoaica, isi amintea Radoica printre hohote, abia isi mai ducea pantecele. A desertat sacul chiar cu o zi inainte de-a pleca noi de acolo.

- Si ce-i de ras? a dojenit-o Vasili. Maine-poimaine ai sa arati si tu la fel.

- Paste, murgule, i-a aruncat nevasta vorbele in nas. Nu-ti face visuri desarte, barbate, pentru ca n-ai sa ma vezi niciodata cu un plod in brate.

- Iti inchipui ca am sa te tin la icoane? s-a indarjit hangiul. Eu pentru cine muncesc? Cui las ce agonisesc cu atata truda?

- N-au decat sa-ti toarne plozi slujnicele pe care le ciupesti toata ziua de solduri, l-a invinuit nevasta.

- Ei, asta-i acum! s-a aparat hangiul, luandu-se indata dupa un randas care ducea in spate un tapoi mare de fan.

Radoica a ridicat din umeri si m-a privit de parca voia sa-mi spuna: "Uite! Asta-i viata mea! " Si aproape ca nici nu m-a prins mirarea auzindu-i rugamintea:

- Ia-ma de aici, negustorule!

Am crezut totusi ca n-am inteles bine si-am intrebat-o:

- Ce-ai spus? Sa te iau de aici?

- De ce nu? mi-a zambit ea din coltul gurii. Ti-ar strica la drum o femeie ca mine? Ori te temi de nevasta?

- Din pacate m-a procopsit Dumnezeu cu o muiere afurisita, am mintit-o cu buna stiinta.

- Cu ce treburi esti pe aici?

- Am venit sa cumpar niste marfuri. Radoica ma masura cu priviri ghiduse.

- Fii cu bagare de seama, m-a sfatuit ea. Pe la han misuna fel de fel de oameni.

- Si iscoade?

- Cine-i mai stie!

- Daca am inteles bine, vrei sa fugi de la barbat?

- As da oricat sa ma inapoiez la ai mei, mi-a marturisit ea fara sfiala.

- Inteleg! am privit-o cu mila.

Incredintindu-se ca nu era auzita, Radoica mi-a destainuit mai departe cu glas scazut, dar hotarat:

- Ai mei nu s-au inapoiat in Bulgaria. Au fugit la Braila, unde s-au ascuns impreuna cu Valko. Daca ma ajuti sa merg la el, te scap si eu de primejdia care te pandeste aici. Esti inconjurat de iscoade!

Nu mintea. Eram incredintat de acest lucru. De aceea m-am si grabit sa-i fagaduiesc.

- Te duc unde vrei!

- Inapoiaza-te numaidecat in odaia domniei tale, mi-a cerut hangita zorita, si asteapta acolo pana ai sa auzi niste batai in podea. Dupa acest semn dai masa la o parte, apoi tolul si rogojina. Ai sa vezi niste taieturi in scandura. E o trecere ascunsa. Si nu uita sa zavorasti usa odaii inainte de a cobori in ascunzatoare. Ai priceput?

N-am mai stat o clipa locului. M-am prefacut a-mi lua ramas bun de la hangita, de parca ne desparteam pentru totdeauna, si-am pornit catre odaia mea. Dar calea mi-a fost taiata de un randas.

- Stapanul meu vrea sa-ti graiasca, m-a oprit el. Te asteapta in grajd!

L-am urmat in tacere. Dar inainte de a trece pragul grajdului am simtit oprita asupra mea o privire staruitoare. Era a unui calaret care se pregatea sa puna piciorul in scara. Nu putea fi decat o iscoada. "Cine l-o fi trimis? " ma intrebam. Dupa chip nu arata nici a sas, nici a ungur ori secui. Mi se parea a fi mai degraba un boiernas de la curtea Danestilor. "Or fi aflat de venirea mea!" ma gandeam. Trebuia sa fiu cu mare bagare de seama, cu atat mai mult cu cat nu primisem niciun semn din partea "cinstitului si inteleptului" David Weiss, asa cum ne intelesesem la despartire.

Hangiul ma astepta intr-adevar in grajd, unde, spre mirarea mea, se gasea si Stangaciu. Cu ochii carpiti inca de somn, slujitorul meu ma cerceta morocanos. "Ce s-o fi intamplat?" nu conteneam sa ma intreb. Vasili ma tintea cu ochii sai negri intr-un fel prin care voia parca a-mi cere iertare pentru ce urma sa spuna. I-am zambit prieteneste, graindu-i cel dintai:

- Ai treaba cu mine?

- Imi pare tare rau, jupane, a rostit el cu glasul usor tremurat, dar am sa te rog din suflet sa nu-mi faci necazuri. Si asa nu sunt vazut cu ochi buni de oamenii stapanirii.

- Ce fel de necazuri? mi-am rostit nedumerirea.

- Eu nu stiu cine esti si nici nu vreau sa aflu, a adaugat Vasili. Cunosc doar atat ca te cauta prea multi aici, la mine. in genunchi iti cer iertare, jupane, dar intelege-ma, rogu-te, si pe mine.

- Bine! Plec! m-am invoit.

Hangiul s-a mai uitat o data speriat in jur, sfatuindu-ma in soapta:

- Fugi cat poti de repede de prin locurile astea. Nu mai zabovi nicio clipa. Cei care te urmaresc sunt multi si puternici. De ei se teme chiar si judele Brasovului.

- Am inteles! Dar un lucru vreau sa te mai intreb!

- Spune repede, m-a indemnat hangiul, grabit sa plece din grajd.

- Un anume negustor din Brasov nu a trimis vreun om pe aici?

- Ba da, mi-a adeverit Vasili, dar cand a vazut cine te pandeste s-a speriat si mi-a lasat vorba ce ti-am zis-o.

- Iti multumesc, hangiule! i-am zambit cu bunavointa.

Ne-am despartit de parca am fi fost vechi si buni prieteni. Inainte de-a pasi pragul usii inalte a hanului am mai aruncat o privire prin curte, nadajduind s-o zaresc macar pentru o clipa pe hangita. Se facuse nevazuta. Indoielile incepusera a-mi da tarcoale si privirea-mi cauta tot mai banuitoare in jur. "Cum naiba sa fac? nu incetam sa ma intreb. Sa-mi iau cat mai repede picioarele la spinare si sa-mi caut scapare in alta parte a orasului ori sa astept in odaie semnul de la Radoica?

Am strabatut sala cea mare a hanului cu pasi rari, apasati, invaluind intr-o privire scurta musteriii aflati inauntru. Printre acestia am zarit la o masa si un slujitor al spatarului Neagoe, cu caciula trasa mult pe ochi. "A avut dreptate Vasili, ma gandeam. Sunt bine pazit." Si-n vreme ce urcam scara ingusta, de lemn, catre incaperile de sus, mi-am zis: "Oricum, pe aici nu ma mai inapoiez."

Ajuns in odaia mea, am inceput sa-mi adun lucrurile, raspandite ici si colo, si sa-mi croiesc totodata in minte felurite planuri. "Daca nu primesc in cel mult jumatate de ceas vreo veste de la Radoica, ies pe fereastra." Tineam totusi sa aflu daca erau cu adevarat niste taieturi in podele. Am zavorat numaidecat usa si-am dat la o parte masuta, tolul si rogojina de sub ea. Hangita nu ma mintise. Scandurile erau intr-adevar taiate in asa fel, incat puteam desface bucatile retezate ca sa ma strecor dedesubt. Nu-mi mai ramanea prin urmare altceva de facut decat sa astept bataile Radoicai. Dar indoielile au inceput a-mi da iarasi tarcoale. "Daca hangita imi intinde o capcana?". In minte mi se invalatuceau atatea ganduri, incat a inceput sa ma cuprinda ameteala. "Ia mai da-le incolo, mi-am zis. Ce-o fi o fi!" O bataie puternica in usa m-a facut sa tresar.

- Cine e?

- Eu, stapane!

Inima mi-a mai venit la loc. Am recunoscut glasul lui Stangaciu si m-am dus sa-i deschid. Slujitorul meu s-a strecurat inauntru si-am zavorat usa din nou, cu multa grija.

- Ce faci aici? m-a intrebat Stangaciu, privind nedumerit prin odaie.

I-am facut semn sa vorbeasca incet si l-am intrebat in soapta:

- Unde-s caii?

- I-am incredintat unui randas. Mi-a zis hangita ca asa ai poruncit domnia ta!

- N-am dat nimanui asemenea porunca, m-am maniat pe data. Te-ai lasat dus de nas ca un natang.

- Am fost incredintat ca-i porunca domniei tale, s-a aparat Stangaciu. Mai ales dupa ce mi-a zis sa vin degraba aici.

- Unde "aici"? il sfredeleam cu ochi fiorosi.

- In odaia domniei tale, a baiguit Stangaciu, prins si el de temerea ca faptuise o greseala de neiertat.

Era intaia oara cand slujitorul meu se lasa pacalit si faptul ma supara cu atat mai mult.

- Ce facem fara cai? l-am luat din nou in raspar. Cu ce plecam de aici?

- Ma duc sa-l iau pe netrebnicul acela de gat, a dat Stangaciu sa se-ndrepte spre usa.

- Prea tarziu. L-am oprit. Pana una-alta sa vedem cum putem scapa. Pe unde ne strecuram?

- Prin fereastra, si-a rostit Stangaciu parerea.

- Vezi daca nu ne pandeste si-n partea asta vreun "prieten".

Stangaciu s-a apropiat cu fereala de fereastra care dadea in ograda din spatele hanului.

- Mi-i teama, stapane, ca si aceasta cale ni s-a inchis, m-a instiintat el cu parere de rau.

Pe scara ingusta de lemn au si inceput sa se auda pasi grei, de barbati inarmati.

- Pe noi ne cauta, i-am soptit lui Stangaciu.

Pasii s-au oprit intr-adevar in dreptul odaii noastre. A urmat indata o bataie cam firava in usa.

- Cine e? am intrebat.

- Eu, jupane, mi-a raspuns hangiul cu glas tremurat. Vasili. Am a-ti spune ceva.

- Imi pare rau, dar nu te pot primi inauntru, am rostit nepasator. Sunt dezbracat.

- Astept sa te imbraci, a staruit Vasili.

- Spune de acolo ce vrei, am cascat obosit. La ceasul asta n-am chef sa stau cu nimeni de vorba.

De dupa usa s-a auzit un icnet scurt, urmat de glasul si mai rugator al hangiului:

- Intelege, jupane, ca e ceva cat se poate de grabnic!

- Pleaca, ma, de aici! m-am rastit la el. Ce? Vrei sa ies si sa te azvarl pe scari cu cateva picioare in dos?

Vorbele mele l-au scos din sarite pe unul dintre potrivnici, care mi-a si strigat manios:

- Capitane! N-o mai face pe voinicul!

Am recunoscut, nu fara a tresari, glasul spatarului Neagoe.

- Aaa! Chiar domnia ta esti, boierule? Nu ma asteptam la atata cinste, i-am raspuns in batjocura.

- Dragusin sin Ursu! mi-a cerut spatarul. Da-te prins! Esti inconjurat din toate partile de oameni multi si bine inarmati.

- Credeam ca esti mai viteaz, boierule, am raspuns eu cu aceeasi batjocura in glas. In locul domniei tale as fi venit singur.

- Un barbat de rangul meu nu incruciseaza spada cu un om de rand, a rostit spatarul falos.

- Nu uita, spatare, ca domnul Tarii Romanesti m-a ridicat si pe mine in randul boierilor. Incat, in privinta asta, fii linistit. Poate vrei sa zici insa altceva, ca ti-i teama!

- I-auzi! a ras Neagoe gros.

- Nu te incumeti, vicleanule, sa iesi in fata mea cu obrazul curat, l-am intaratat mai departe.

- Voi avea grija sa ai si domnia ta fata manjita, m-a instiintat Neagoe. Dar cu sange!. In numele prieteniei care ne-a legat iti cer sa te dai prins! mi-a cerut el apoi cu glasul mai imblanzit.

- Gresesti, boierule, i-am raspuns indarjit. N-am fost si nici nu voi fi prieten cu cel care si-a vandut tara si i-a pradat avutul ca un hot de drumul mare.

- Stii doar ca n-am luat decat vistieria domneasca si avutul meu, s-a dezvinovatit Neagoe. Si asta pentru binele tarii.

- Toti cei ce va bagati mainile pana in coate in averea norodului va aparati cu aceste cuvinte: "Binele tarii".

- Nu-i locul sa te lamuresc ce-i "bine" si ce-i "rau", a incheiat Neagoe. Si nici rabdare nu mai am. incat deschide ori spargem usa!

- Nu te-as sfatui pentru ca ai nimeri in varful unor sabii de care ar trebui sa te feresti, i-am amintit.

- Spargeti usa! a racnit atunci Neagoe.

Groasa, sprijinita cu dulapul, patul si masa din odaie, usa nu putea fi faramata decat cu drugi de fier. Pana una-alta insa trebuia sa aflu si eu cumva o scapare. Iar gandul ma purta numai la hangita.

Am ridicat iarasi tolul si rogojina, lipindu-mi urechea de podele. Nu se auzea nimic.

- Eu zic sa iesim, cum o fi, prin fereastra, ma indemna Stangaciu.

- Incearca! i-am raspuns intr-o doara. Dar ai grija sa nu te trezesti cu vreo sageata in gat.

Stangaciu si-a luat drept pavaza un scaun si s-a apropiat de deschizatura ferestrei. Patru sageti s-au si infipt, zbarnaind, in tablia de lemn.

- Ai avut dreptate! s-a tras inspaimantat inapoi. Vasili adusese intre timp un drug gros de fier si oamenii lui Neagoe se opinteau de zor cu el in usa. In ragazul dintre doua bufnituri am izbutit totusi sa deslusesc niste bocanituri slabe dedesubt.

- Flacaule! i-am zis bucuros lui Stangaciu. Se intampla o minune!

Slujitorul meu ma privea nauc.

- Socoti oare.

- Inchide-ti afurisitul de plisc! m-am rastit la el. Desluseam tocmai atunci scartaitul unor zavoare grele, ruginite, urmat curand si de asteptatele bocanituri in podea.

Cu nadejdea renascuta in inimi, am inceput sa varam varfurile jungherelor intre crapaturile subtiri ale scandurilor. Trudeam de zor, cu infrigurare. Una dintre bucati s-a desprins, lasand sa patrunda o luminita plapanda.

- Grabiti-va! am auzit tot in clipa aceea glasul subtire al Radoicii.

Cu un opait in mana, hangita ne cerceta tematoare si bucuroasa in acelasi timp.

- Credeam ca se naruie totul, mi-a zis ea, privindu-ma drept in ochi.

- Ai avut necazuri? am cuprins-o prieteneste de umeri.

- Mari, mi-a destainuit Radoica. Dar acum nu-i vremea sa ti le insir.

Am aruncat o privire prin hruba in care ne aflam. Era ascunzatoarea tainica a hangiului, unde-si tinea pentru vremuri de restriste putini cu branza, carne de porc in untura topita, precum si alte bucate. Banuiam ca tot aici ingropase Vasili si galbenii pe care-i agonisise pentru zile negre.

- Daca socoti, putem lua si bani de aici, m-a indemnat Radoica, adeverindu-mi banuielile.

- N-ajunge ca-l las fara nevasta? i-am zambit cu bunavointa.

- Ma gandeam la galbenii pe care mi i-a dat tata ca zestre, s-a dezvinovatit hangita.

- Lasa-i deocamdata aici, am sfatuit-o. O sa-i iei alta data. Nu-i bine sa ne facem si din Vasili dusman de moarte. Si asa n-o sa-ti ierte fuga.

- Cum gandesti, s-a invoit ea.

- Vasili stie ca te afli aici? am intrebat-o cu teama. Sa nu-l aduca pe spatar!

- Nu-i prost sa arate si altora ascunzatoarea, m-a linistit Radoica.

Abia in clipa aceea am zarit o boccea marisoara, din care hangita a inceput sa scoata niste haine barbatesti si-o pereche de cizme.

- Sus n-am avut cum sa ma schimb, ne-a cerut ea iertare. Va rog sa nu va uitati.

Cand ne-am intors mai apoi cu fata la ea, ne-am pomenit cu un tanar chipes, care ne masura cu indrazneala.

- Va place cum arat?

- Ai sa lasi in urma ta multe inimi de fete si femei nemangaiate!

CAPITOLUL 9
RADOICA

Ma intrebam cum ajunsese hangita acolo? Prin vreo usa tainica taiata in perete? Pentru ca alta iesire nu vedeam. Dar tot in clipa aceea Radoica s-a indreptat spre un ungher al hrubei, de unde a apucat un capat de sarma ascuns cu iscusinta si-a inceput sa traga de el cu nadejde. "Mi se pare mie sau aud cu adevarat un huruit de roti?" imi ziceam.

Nu ma inselam. Hangita pusese intr-adevar in miscare o masinarie, cu ajutorul careia intreaga podea, cu noi deasupra, a inceput sa coboare. Speriat de-a binelea, Stangaciu si-a facut o cruce mare, scuipand si in san. Asa ceva nu-i mai fusese dat sa vada niciodata. Pe hangita insa coborarea aceasta o inveselea ca un joc de copii. "Lucru sasesc!" mi-am zis cu incantare. Uruitul rotilor s-a oprit curand. Ne aflam cu un stat de om mai jos, fiind insa mai departe inchisi intre aceiasi pereti grosi de piatra. Radoica ne-a cerut atunci sa impingem in peretele din dreapta.

Era in fapt o usa ascunsa, prin care ne-am strecurat tustrei. Cum a ajuns de cealalta parte hangita a apucat alt capat de sarma de care a tras zdravan. Masinaria s-a pus iarasi in miscare si pardoseala grea, pe care am coborat mai inainte, s-a ridicat la locul ei.

Dupa cativa pasi strabatuti prin hruba intunecoasa, Radoica s-a oprit si a ciocanit de doua ori cu manerul jungherului. N-a primit insa niciun raspuns. Dupa cateva clipe a mai ciocanit de trei ori. I s-a raspuns indata cu acelasi numar de batai, apoi peretele din fata noastra s-a desfacut. Cu un opait in mana ne astepta un randas de la han.

- Costea n-a venit? l-a intrebat Radoica nemultumita.

- N-a putut, i-a raspuns randasul. Oamenii spatarului ii cotrobaie casa si curtea, ungher cu ungher.

- Si ce facem? a intrebat Radoica descumpanita.

- Trebuie sa plecam cat mai degraba de aici, a sfatuit-o randasul. Cum va putea, o sa vina si Costea dupa noi.

- Caii unde sunt?

- In padure.

Neintelegand mare lucru din spusele lor, m-am amestecat in vorba:

- Unde trebuie sa ajungem?

- Intr-un loc sigur, m-a incredintat Radoica. Poti avea toata increderea.

N-aveam de ales. Trebuia s-o urmez.

Randasul, pe nume Petar, un zdrahon de vreo douazeci si cinci de ani, bine legat si sprinten in miscari, dupa felul in care o privea pe Radoica parea un slujitor supus si credincios. Ne-a calauzit atat de bine, incat mai ca n-am bagat de seama cand am ajuns in padure, la adapostul copacilor.

Noaptea am petrecut-o intr-o stana parasita, la care am urcat cu caii mai mult de capestre. Acolo l-am asteptat pe Costea. Degeaba incercam s-o trag pe Radoica de limba pentru a afla cine era acest om si ce loc ocupa in inima ei. Hangita se multumea sa-mi raspunda doar atat:

- Dupa tatal meu, Costea este barbatul care tine cel mai mult la mine.

- E tanar? staruiam eu.

- Ai sa-l vezi.

- Chipes?

- De ce trebuie sa fie neaparat chipes? ma privea ea senina.

- La om totul trebuie sa fie frumos: si chipul si sufletul, am rostit ca pe-o litanie.

- Ma multumesc numai cu sufletul, a grait hangita dusa pe ganduri.

Am intors intamplator privirea spre Petar. Rusinat ca l-am prins "sorbindu-si din ochi" stapana, randasul a lasat capul in pamant, scormonind cu un betigas tizicul cu care aprinsesem focul. "Nebanuite sunt pornirile inimii", mi-am zis. Cu umerii largi, cu gatul scurt si gros, sprijinind un cap mare, cu sprancene stufoase, iesite mult in afara, pe sub care arunca priviri hotesti, Petar putea fi un potrivnic dintre cei mai primejdiosi. "Nu-i bine sa-ti atragi inversunarea lui", mi-am spus. De aceea am cautat sa mi-l apropii.

- De unde esti, Petar? i-am zambit prietenos.

- Ce treaba ai sa stii? mi-a raspuns aproape cu dusmanie.

Hangita l-a si sagetat pe randas cu o cautatura scurta, taioasa, dar m-a sfatuit cu glas bland:

- Nu-l lua in seama. Asa e el, nepriceput la vorba, dar iscusit in manuirea armelor si credincios pana la moarte.

- Pentru o femeie ca tine si-ar da oricine viata! m-am grabit sa-i intaresc spusele.

- Chiar si domnia ta? m-a cercetat hangita cu ochi sagalnici.

- Nu incerca sa te joci cu o inima batrana, am sfatuit-o. Pierzi sigur.

Radoica a facut o strambatura de fetita alintata, in schimb pe Petar l-au uns la inima vorbele mele.

- E neastamparata ca argintul viu, a indraznit el chiar s-o dojeneasca.

- Esti istet, flacaule! l-am laudat. Nu oricine stie ce-i argintul viu.

Petar s-a umflat in pene. "Asta-i deci mijlocul cu care poate fi imblanzit, mi-am spus. Magulirea".

In scurta vreme aveam sa aflu si povestea vietii acestui tanar bulgar. Petar nu-si cunoscuse nici macar parintii.

Tatal Radoicai il gasise printre ruinele unui sat ars si jefuit de turci. Copilul nu stia sa rosteasca pe atunci decat cuvantul "mama".

- Am crescut impreuna ca sora si frate, povestea hangita.

In sinea mea insa imi ziceam ca privirile pe care i le arunca uneori flacaul numai fratesti nu erau.

- Iar cand m-am maritat, tata i-a cerut lui Petar sa vina cu mine, la Brasov, ca sa am si eu un suflet apropiat, a adaugat Radoica.

Mult dupa ce se luminase de ziua a poposit in fata stanei si Costea. Sudoarea de pe fruntea sa si oboseala dovedeau ca omul zorise mult ca sa ajunga la noi.

- Buna dimineata si bine v-am gasit, ne-a strigat bucuros.

Cand i-a auzit glasul, Radoica a sarit din cojocul in care lenevise pana atunci si s-a grabit sa-l intampine vesela.

El a apucat-o de mijloc si-a inceput s-o invarteasca. Joaca lor copilareasca m-a inveselit. Iar firea zburdalnica a lui Costea si chipul lui vesnic luminat de zambet mi-au placut din prima clipa. Nu era frumos acest tanar bulgar. Avea un nas mare, care-i ascutea parca si mai mult fata buburoasa. Dar, dupa ce-l cunosteai mai bine, uitai de uratenia chipului si nu-i vedeai decat frumusetea firii.

- Unde mi-ai umblat toata noaptea? l-a dojenit Radoica.

- Pe la fete, a ras Costea cu pofta.

- Sa nu te prind! l-a amenintat hangita starnita de joaca.

- Pana una-alta era cat pe ce sa-mi faca barbatu-tau pielea ciur.

- M-a cautat la tine?

- Cu osardie. S-a intovarasit cu cei care umbla dupa dumnealui, a aratat Costea spre mine.

- Banuieste deci ca am fugit impreuna? m-am amestecat in vorba.

- Nici nu era greu de ghicit, mi-a raspuns Costea. S-au impartit in doua cete: una a pornit incoace si alta spre Bran.

Ceea ce m-a pus pe ganduri nu era atat ceata care se indrepta spre noi. Cat cea care o apucase spre Bran.

- Spune-mi, rogu-te, prietene, am staruit, nu cunosti din intamplare un "cinstit si intelept" negustor din cetatea Brasovului care poarta numele de David Weiss?

- Cine nu-l stie? s-a aratat Costea mirat de asemenea intrebare.

- As avea mare trebuinta sa ajung la el, i-am marturisit.

- Nu-i cu putinta, pentru ca se afla si el in ceata boierului valah care a parasit cetatea in zorii zilei. Si a adaugat: Eu nu stiu cu ce rosturi te afli aici, dar pot sa-ti spun de pe acum ca nu-i bine sa ai de-a face cu acest negustor.

- Prietenii ti-i alegi, am rostit ganditor, iar dusmanii ti-i faci.

- Daca negustorul asta ti-i dusman, m-a privit Costea cu mila, te-as sfatui sa-ti iei picioarele la spinare si sa treci cat mai grabnic muntii.

In clipa aceea am mai simtit privirea lui Stangaciu atintita asupra mea.

- Ce te uiti asa la mine? m-am rastit la el.

- Am gresit cu ceva? m-a intrebat slujitorul meu cu acea prefacuta nevinovatie care ma scotea din sarite.

- Stiu eu ce gandesti, mi-am descarcat mai departe necazul asupra-i. Ai vrea ca s-o tulim frumusel peste munti si sa-i lasam pe ceilalti la cheremul spatarului si-al ticalosului de negustor.

- Dar cine-s "ceilalti"? s-a amestecat atunci in vorba Radoica.

- E o intreaga poveste, am raspuns in sila.

- Nu cumva m-ai amagit? a devenit banuitoare Radoica.

- Daca ti-am fagaduit ca te duc in Tara Romaneasca, la parintii tai, apoi asa va fi, m-am grabit s-o linistesc.

- Atunci sa pornim fara intarziere, s-a aratat hangita zorita.

- Asta n-o pot face, m-am impotrivit. Niste oameni pe care i-am adus cu mine din Tara Romaneasca se vor afla curand in primejdie de moarte.

Radoica si-a lasat nemultumita privirea in pamant. Costea insa mi-a cerut cu glas hotarat:

- Vrem sa stim cine sunt acesti oameni si ce treburi au prin aceste locuri?

Radoica si Petar ma masurau la randul lor cu priviri aspre. Doar Stangaciu se lasa cand pe un picior, cand pe celalalt, intrebandu-se daca nu va trebui sa-si masoare curand puterea cu acesti tineri bulgari.

Strans in chingi am rostit cu glas vinovat:

- Vreau sa va spun de la bun inceput cine sunt.

- Asta stim, mi-a zambit Costea cu ingaduinta. Esti capitanul Dragusin sin Ursu, sfetnic de taina al lui Vlad Dracul.

Am cascat niste ochi atat de mari, incat pana si Stangaciu, care nu ma stia slab din fire, s-a uitat mirat la mine. Mi-am inghitit insa repede nodul din gat si-am izbucnit manios:

- Daca aveti cunostinta do rostul venirii mele la Brasov de ce m-ati mai adus la stana asta? Vreti sa ma vindeti?

- Am vrut sa stim pana unde mergi cu minciuna, m-a infruntat Radoica fara sfiala. Si ridicandu-si sprancenele negre, a adaugat: Iar ca sa te vindem nu era nevoie sa te aducem tocmai aici.

- Banuiesc ca v-ati facut totusi niste socoteli in privinta mea? am incercat sa-i iscodesc pe cei trei tineri.

- Nu vrem decat un singur lucru, a grait Radoica cu semetie. Sa-ti tii fagaduiala! Vreau sa ajung cat mai grabnic la parinti.

- Daca-mi dati o mana de ajutor ca sa-mi sfarsesc treburile pe aici, in doua-trei zile suntem peste munti, am zis.

- Nu ne-a fost astfel invoiala, mi-a amintit ea. Mi-ai cerut doar sa te scot din mainile spatarului. Atat!

- Si cu oamenii mei ce fac? am sarit ca ars. Nu-i pot lasa pierzaniei.

- S-or descurca ei, a grait Radoica nepasatoare, iar domnia ta vei porni neintarziat cu noi spre Muntenia.

- Si daca nu vreau?

- Ai sa mergi de nevoie, m-a instiintat ea.

L-am cercetat intai pe Costea, care imi radea in nas, increzator mai mult ca oricand in sine. M-am uitat apoi la Petar. Randasul ma strapungea cu ochi rai, intunecati.

- Dragii mei, le-am grait cu blandete. Veti fi fiind voi tineri si voinici, dar sunteti cam putini pentru a pune la pamant niste luptatori incercati.

- Cine ti-a spus ca suntem numai noi? m-a infruntat atunci Costea cu semetie.

Mana a inceput sa-mi alunece catre spada, dar Costea m-a oprit.

- Nu-ti foloseste la nimic!

O privire scurta spre padurea care inconjura stana parasita mi-a dezvaluit pricina indraznelii lor. Aproape dupa fiecare copac se afla cate un luptator cu arcul intins. Invins, mi-am lasat bratele in jos. De ciuda ca fusesem atat de usor prins in capcana mi se uscase cerul gurii. Cu chiu cu vai am putut ingaima:

- M-ati vandut pana la urma.

- Iarasi te inseli, m-a privit Radoica semet. Sunt oamenii cu care vom trece muntii.

Mi-a venit indata inima la loc.

- Un lucru nu pricep, mi-am rostit nedumerirea. Ce ai de gand sa faci cu toti voinicii astia dupa ce treci in Muntenia? Nu-ti dai seama ca veti fi prinsi si legati cu totii?

- Sa ajungem intai dincolo si-apoi mai stam de vorba, s-a aratat Radoica neclintita in hotararea ei.

- Fata draga, am rostit in cele din urma cu glas scazut. Ziceai ca in zilele cand va aflati pe muntele acela din Bulgaria, inconjurati de turci, printre voi se afla si un tanar din Muntenia, prieten bun cu Valko.

- Ce-i cu el? a tresarit Radoica.

- Mai tii minte cum il chema?

- Radu Stan, mi-a raspuns ea, cercetandu-ma staruitor.

- Ei bine, am grait cu mai multa insufletire, acest tanar e copilul meu de suflet.

Radoica mi-a zambit neincrezatoare.

- Inteleg ca nu mai ai pic de incredere in mine, mi-am marturisit vinovatia, dar slujitorul meu, care n-a scos pana acum nicio vorba, iti poate adeveri.

Radoica s-a rasucit iute catre Stangaciu, dar acesta se clatina cand pe un picior, cand pe celalalt, ramanand mut.

- Poti sau nu poti adeveri? l-a strapuns hangita cu o privire apriga.

- In vorbele mele tot n-ai sa crezi, i-a raspuns in cele din urma Stangaciu.

- Cunosti unde se afla acum? a staruit Radoica. Stangaciu mi-a cerut invoire din priviri.

- Spune-i tot ce stii, l-am indemnat. Nu mai avem ce pierde.

- Se afla cu carele la oierii din munte, a ingaimat Stangaciu.

- Astia s-au inteles! Nu vezi? a sarit atunci Costea.

- Lasa-l sa graiasca, l-a oprit Radoica.

- Altceva nu mai am de zis, a incheiat Stangaciu. Hangita nu-si mai afla locul. Voia sa cunoasca neaparat adevarul. M-a iscodit mai intai pe mine, a trecut la Stangaciu, ca sa se opreasca in cele din urma la Costea.

- Ai stire ca printre cei care s-au adapostit la oierii de la Bran se afla si Radu Stan?

Costea si-a ferit privirea intr-o parte. Radoica insa nu-l slabea.

- S-ar putea sa fie, a raspuns el in sila.

- Si de ce nu mi-ai spus?

- Nu socoteam de trebuinta.

- Eu hotarasc ce este si ce nu este de trebuinta! a strigat hangita. Iar de acum inainte te poftesc sa nu mai ascunzi nimic. Altfel nu mai ai ce cauta in preajma mea.

Vinovatul si-a lasat ochii in pamant. Petar, in schimb, abia isi ascundea bucuria. Trecerea de care se bucura potrivnicul sau in fata Radoicai scazuse mai mult decat s-ar fi gandit el vreodata. Faptul imi prindea bine si mie.

- Intelegi de ce nu pot porni acum peste munti? am intrebat-o pe hangita, care continua sa taca.

- Mergem cu totii la Bran, a hotarat ea in cele din urma.

- Ti-a iesit socoteala, capitane, si-mi pare rau, mi-a soptit Costea. O sa platim scump pasul pe care-l facem acum. Poate chiar cu vietile noastre.

- Totul e sa-ti vinzi pielea la un pret cat mai bun, i-am zambit cu bunavointa.

- Cheama oamenii, i-a cerut Radoica lui Costea. Vreme de pierdut nu mai avem.

Alcatuiam o ceata de douazeci si cinci de sabii barbatesti si-o sabie mai usoara, femeiasca. Ca de obicei, l-am lasat pe Stangaciu sa mearga in fata, pentru ca, in afara de ochi si auz cum n-avea nimeni dintre noi, slujitorul meu cunostea bine muntele. Stia sa faca deosebire intre cararile lasate de oi si potecile salbaticiunilor si sa aleaga cea mai buna cale de urmat. Incat, dupa vreo doua ceasuri strabatute cu caii mai mult de capestre, ne aflam cam la jumatatea departarii dintre Brasov si Bran. In urma, Vasili, cu ceata lui de osteni, putea sa ne caute mult si bine, pentru ca de la stana parasita am apucat-o intai spre rasarit, apoi ne-am inapoiat prin valea unei ape si-am luat drumul Branului.

Ziua era insorita, iar frunza codrului, in culori de la galbenul aurului pana la rosul aramei, ne incanta ochiul si ne bucura inima. Cu privirea stralucind de viata, Radoica ma cauta mereu, dornica sa-si impartaseasca simtamintele care-i umpleau sufletul.

- Pe lume sunt atatea frumuseti, mi-a destainuit ea la un moment dat. Iar eu, in loc sa ma bucur de ele, am stat inchisa in chiliile lui Vasili. Nu-i pacat?

- Mare pacat, i-am adeverit.

- Si-n padurile de la noi era la fel de frumos, si-a amintit hangita.

- Le cunosc, i-am zis. Codrul vostru mi-a fost, in urma cu doi ani, frate bun. Mi-a dat adapost cand ma aflam la mare nevoie.

- Unde? a voit ea sa stie.

- Nu departe de Varna, dupa batalia cu turcii.

- Daca-i bateati atunci pe otomani, poate aveam si noi alta soarta, si-a aratat Radoica parerea de rau. In cate batalii ai fost?

- Cine le mai stie numarul! am rostit cu nepasare.

- Si nu te-ai saturat inca?

- De cate ori n-am incercat sa ma cumintesc, ramanand acasa, langa cuptor! i-am marturisit. Dar de fiecare data a venit cineva si m-a urnit din loc.

- Cat ai sa poti tine sabia in mana n-ai sa te astamperi, mi-a proorocit hangita. Asta ti-e firea!. Radu Stan e la fel?

- E a doua oara cand ma intrebi de el! am iscodit-o.

- Voiam si eu sa stiu, a rostit ea cu voita nepasare. Ti-am zis doar ca se afla cu noi pe munte si ne apara de turci.

- Dar nu era singur!

- Adevarat, a zambit Radoica unor amintiri mai vechi. Se gudura pe langa grecoaica aceea cu burta la gura. Si din cate se spunea nici macar nu era copilul lui.

- Fapta-i cu atat mai frumoasa, l-am aparat pe Radu Stan. Si eu as fi facut la fel.

Hangita a zambit din coltul gurii si-a intrebat cu o usoara tristete in glas:

- O iubea chiar intr-atat pe grecoaica?

- Pe atunci. da!

Lucrurile se indreptau astfel pe fagasul cel bun. Singurul om care-mi mai facea griji era Costea. La inceput a fost vesel, cu zambetul vesnic pe buze, dar acum mergea posac si tacut, cautand sa stea cat mai departe de mine si de Radoica. Ca sa-mi dau seama in ce ape se scalda am facut in asa fel, incat am ramas mai in urma. Costea mi-a si ghicit gandul.

- Ai a-mi spune ceva?

- De unde stii ca pe tine te astept?

- Esti prea istet ca sa ma lasi deoparte, mi-a raspuns. In necazul in care te afli ai nevoie de fiecare brat.

- Ca sa fiu drept, mi-ar fi mai de trebuinta mintea ta, l-am magulit.

- N-ai incaruntit de pomana, m-a masurat Costea cu o privire piezisa. Dar afla ca nici eu nu mi-am petrecut vremea zadarnic printre negustorii Brasovului. Nu ma las cumparat ieftin, capitane. Si-ai aflat, poate, ca sunt curelar. incat ma pricep chiar si la pielea obrazului.

- Mi-am dat seama, de cum te-am vazut, ca-mi poti fi cel mai temut dusman ori cel mai de pret prieten ! am magulit mai departe.

- Si ce-ai dori sa-ti fiu?

- Ca dusman, i-am grait fara ocol, te-as putea dobori mai iute decat gandesti, dar nu mi-ar fi de niciun folos. Pe cata vreme ca prieten.

Costea a dat pinteni calului, pentru a intarzia raspunsul. M-am apropiat insa iarasi de el.

- Te tii de mine ca scaiul, mi-a zis atunci a impacare.

- N-am de ales.

- Dar tot nu ma vand degeaba, mi-a zambit el prietenos. Vreau o lamurire. despre Radoica.

- Socoteam ca o cunosti mai bine decat mine, mi-am aratat nedumerirea. Eu abia ieri am intalnit-o intaia oara.

- Se poate, a grait el nehotarat. Uneori insa ajunge numai un ceas ca sa scoti din minte o femeie tanara!

- Doamne apara si pazeste! Doar nu-ti inchipui ca Radoica s-ar uita la un barbat ca mine? As putea cel mult sa-i fiu tata!

- As fi in stare sa omor pe oricine pentru ea, a gemut Costea.

- Inteleg, l-am cainat. Am cunoscut si eu candva asemenea patima.

- Mi-am stricat rostul vietii pentru ea, mi-a marturisit curelarul mai departe. Eram un mester bun, cautat, caruia nu-i lipsea nimic. Puteam sa duc o viata linistita si indestulata pana la adanci batraneti. Dar mi-a iesit femeia asta in cale. Costea a mai gemut o data, rostind cu glasul usor tremurat: Iarta-ma ca-ti spun toate astea. Esti pentru mine un strain. De aceea am si cutezat sa-ti impartasesc niste ganduri pe care nu le-as fi dezvaluit cuiva apropiat. Uita ce-am vorbit si sa nu-mi amintesti niciodata!

- Am uitat chiar din clipa asta, l-am incredintat. Spre nenorocul sau, Costea facea parte dintre barbatii care se lasau prinsi de-o singura femeie si gandeau ca numai prin ea incepea si se sfarsea lumea. Si-apoi nefericitul curelar nici nu era un barbat care sa placa femeilor. Nu stiu ce ma facea sa cred ca va avea mult de suferit de pe urma hangitei, care salta sprintena in sa, bucurandu-se din plin de tineretea si frumusetea ei.

Dar in timp ce ma lasam purtat de asemenea ganduri m-am trezit inghiontit de Costea, care imi facea semn sa tac si sa privesc in fata. Abia atunci l-am vazut pe Stangaciu cerand prin semne tuturor sa ramana pe loc. Am descalecat indata, i-am cerut lui Costea, tot prin semne, sa aiba grija de calul meu si m-am furisat pana la Stangaciu. Mi-am ciulit urechile. Undeva, spre rasarit, se auzeau niste talangi de oi, insotite cand si cand de niste strigate furioase. Radoica, venita si ea dupa mine, m-a intrebat cu glasul scazut:

- Ce poate fi?

- O turma de oi manata spre Brasov, am banuit.

- Si de ce atata graba?

- Or fi niste oi luate cu sila, mi-am rostit parerea. Oricum, trebuie sa vedem ale cui sunt si cine le goneste din urma fara mila. Nu m-ar mira sa fie ale oierilor de la Bran.

I-am indemnat indata pe Stangaciu si pe Petar sa cerceteze ce se intampla in fata noastra. Randasul era nerabdator sa-si arate voinicia in fata Radoicai.

Dupa cateva sute de pasi cercetasii nostri s-au oprit, s-au sfatuit intre ei, apoi Stangaciu, ajutat de Petar, s-a prins de craca unui copac, catarandu-se pana in varf. Nu peste multa vreme am fost chemati sa venim fara teama.

- Cam la o suta de pasi curge un parau, m-a instiintat Stangaciu dupa ce-a coborat din copac. Iar dincolo de apa este o poiana larga, spre care vin oile.

- Cat de departe se afla acum turma?

- Sa tot fie o mie de pasi.

Ma gandeam ca oile, infierbantate de atata goana, se vor repezi la parau, ca sa-si astampere setea, iar in invalmaseala care se va isca vom putea sa-i inconjuram pe insotitorii lor fara greutate. Am lasat ascunsi in lastarisul de pe malul drept al apei sapte bulgari, in frunte cu Radoica.

- Asteptati cu arcurile pregatite, le-am cerut. Iar daca vreun potrivnic inarmat incearca sa treaca apa, doborati-l fara nicio tocmeala. Dar numai pe cei inarmati!

Trecand apa, in poiana, ne-am impartit iarasi in doua cete si ne-am ascuns fiecare in cate un tufis, din care puteam veghea in voie luminisul padurii.

Talangile se auzeau tot mai aproape. Bietele oi se indreptau grabite spre apa pe care o simteau aproape.

In urma lor insa nu se auzea niciun indemn ciobanesc. "Te pomenesti ca-i o turma ratacita", ma gandeam. Dar printre zbieretele de animale insetate am deslusit curand strigatele si sudalmile insotitorilor turmei. A aparut mai intai un oier voinic si mustacios, impins din urma de sulitele a doi calareti. Chipurile ostenilor mi se pareau cunoscute. Alti trei oieri, mult mai tineri, erau de asemenea manati de calareti inarmati pana-n dinti. I-am cercetat din nou pe paznicii oierului mustacios. Si era cat pe ce sa scot un strigat de mirare, pentru ca nu erau altii decat naimitii "cinstitului si inteleptului" negustor David Weiss din Brasov, cu care incrucisasem spada la hanul de la Bran. "Si aici e mana domnului consilier, mi-am spus. Cu atat mai rau pentru el si pentru naimitii sai". Eram hotarat ca de data asta sa le platesc cu varf si indesat. I-am indemnat indata pe Stangaciu si pe Petar sa le cada in spate. Aceeasi miscare de invaluire au facut-o si oamenii aflati sub porunca lui Costea. Iar cand locul a fost inconjurat din toate partile am iesit din tufis, strigandu-le in saseste calaretilor:

- Stati pe loc!

Pret de o clipa au ramas cu totii uimiti, intrebandu-se cine era cel care se incumeta sa infrunte singur atatia oameni calari si atat de bine inarmati. S-au dezmeticit insa repede si au inceput sa-si arunce privirile spre tufisurile de la marginea poienii. Vazand ca nu se misca nici macar frunza, unul din naimitii negustorului brasovean m-a masurat din cap pana-n picioare, dupa care a izbucnit vesel:

- Aaa, domnia ta esti, capitane? Cu ce treburi pe aici?

- Mai curand am sa te intreb eu asa ceva!

- Dupa cum vezi, am parasit mestesugul armelor pentru cel pasnic de oier, mi-a ras naimitul in fata.

- Chiar "pasnic", am pufnit manios pe nari, aratand spre ciobanii manati din urma ca niste vite.

- Putem afla pentru ce ne-ai oprit? a reinceput el vorba.

- Nu-mi place cum va purtati cu acesti bieti oieri, i-am grait semet.

- S-au dovedit nesupusi si necredinciosi fata de stapanul lor.

- Cine-i acest stapan?

- Prietenul domniei tale, domnul consilier David Weiss.

- Nu stiam ca "cinstitul si inteleptul" meu prieten se ocupa si cu acest fel de negustorie, m-am aratat neincrezator. Si fara a lungi vorba l-am intrebat in romaneste pe ciobanul mai in varsta: Ale cui sunt oile?

Acesta insa m-a privit inspaimantat si a ramas mut.

- Nu intelegi graiul meu? m-am aratat nedumerit si m-am indreptat catre un cioban tanar, care parea a-i fi fecior.

- De unde esti, feciorule? l-am intrebat tot in romaneste.

Tanarul a dat sa raspunda, dar s-a speriat zarind ridicata asupra-i sabia celui care-l pazea.

- Daca-l atingi, i-am zis lefegiului, esti un om mort.

- Lasa-ne sa ne vedem de drum ca suntem grabiti! m-a infruntat insa lefegiul.

- Te instiintez ca de faci o singura miscare pentru alta nu-ti mai ramane vreme!

- Oare?! mi-a ras el in fata, dand pinteni calului. Dar un zbarnait de sageata a fost urmat de tipatul de moarte al lefegiului, prabusit din sa cu gatul strapuns. "Nu poate fi decat Stangaciu, mi-am zis. Numai el tinteste, astfel." Ceilalti naimiti si slujbasi ai "cinstitului si inteleptului" David Weiss au incremenit de spaima.

- Mai are careva pofta sa incerce varfurile sagetilor oamenilor mei? le-am strigat.

- Facem pace! s-a aratat supus unul care parea a fi conducatorul lor. Ce vreti de la noi?

- Descalecati si dati caii in mainile ciobanilor, le-am cerut.

- Am zis ca facem pace, s-a aratat nemultumit, n-am spus ca ne dam prinsi.

- Vad ca nu ne intelegem! am rostit nerabdator, slobozind indata un suierat scurt.

Toti oamenii mei s-au ivit cu arcurile intinse.

- Mai aveti vreo indoiala? am ridicat iarasi glasul catre lefegii.

Nadajduind ca partea dinspre parau nu era pazita, un calaret a dat sa scape pe acolo, dar s-a prabusit de pe cal cu pieptul strapuns de o sageata.

- Cine doreste, am ridicat iarasi glasul, poate sa-l urmeze!

- Facem intocmai cum porunciti, s-a aratat supus conducatorul lefegiilor.

- Descalecarea! le-am poruncit.

Au sarit cu totii de pe cai, ramanand nehotarati, cu capestrele in maini.

- Aruncati armele! le-am cerut mai departe.

Si, in timp ce naimitii lui David Weiss erau legati, i-am cerut oierului mai in varsta sa ma lamureasca.

- Ia spune, taicutule, ale cui sunt oile?

- Ale mele si ale feciorilor mei, mi-a zis acesta.

- Incotro va duceau?

- La Brasov.

- Cand v-au prins erau numai ei?

- Se aflau multi, batu-i-ar sfantul, intre care si-un negustor brasovean, care m-a invinuit de neplata darilor, poruncind sa-mi fie luate oile zalog.

- Spune-mi, baciule, esti de prin partile Branului?

- De pe acolo.

- Ai cumva stire de niste negustori romani care si-au adapostit carele cu marfuri la oieri? Cunosti locul unde se afla?

- Daca aveti trebuinta, va pot spune!

- Nu rosti niciun nume de loc sau de om, i-am cerut.

- Cu noi ce ai de gand? am auzit atunci glasul temator al conducatorului lefegiilor.

- O sa ramaneti legati de copaci si daca aveti noroc

- Indura-te, capitane! s-a aruncat acesta la picioarele mele.

Bucuros de intorsatura fericita a soartei sale, baciul s-a apropiat de mine insotit de feciorul cel mare.

- As vrea sa-ti cunosc numele, om bun, mi-a grait taraganat.

- Dragusin imi zice, baciule, iar tatal meu, fie-i tarana usoara, era poreclit Ursu.

- N-am sa uit, m-a incredintat, si drept rasplata pentru binele ce mi-ai facut am sa-ti dau in ajutor pe cel mai mare dintre baietii mei. Dumitru il cheama si te va calauzi acolo unde ai nevoie, slujindu-te cu credinta.

- Iti multumesc, baciule, si cerul sa te aiba in paza.

- Mergeti sanatosi!

Si-a imbratisat apoi feciorul, dandu-i ultimele sfaturi parintesti.

CAPITOLUL 10
PIATRA CORBULUI

Am pornit la drum, avand in tanarul oier o buna calauza. Vremea chindiei ne-a prins dincolo de Bran, in dreptul unei asezari de oieri unde auzise Dumitru ca s-ar fi adapostit Radu Stan, Danisor Lungul si slujitorii care-i insoteau, impreuna cu cele trei care incarcate cu marfuri.

- Facem popas aici, am hotarat dupa ce-am ales un luminis potrivit in padure. I-am cerut apoi lui Dumitru sa se duca in sat si sa incerce a afla daca oamenii pe care-i cautam mai erau acolo.

- Daca intarzii mai mult de un ceas, mi-a zis Dumitru inainte de a porni, trageti-va pe cararea asta care duce in sus, spre munte, pana ajungeti la un parau. De acolo apucati-o pe apa spre izvor, pana intalniti un parau si mai mic, care vine de la o pestera. La nevoie va puteti adaposti acolo peste noapte. Dar nu mergeti mai departe oricat de mult as intarzia. Caci ori vin eu, ori va trimit vorba printr-un om de incredere, care sa va spuna ce-i cu mine si ce-ar fi bine sa faceti.

- Du-te si sa te intorci sanatos, l-am indemnat cu un zambet prietenesc.

Rotindu-si deasupra capului bata rupta dintr-un tufar, oierul a pornit la drum. Ceasul de asteptare s-a scurs pe nesimtite si Dumitru nu dadea inca niciun semn.

- Ce facem? m-a intrebat Radoica, tematoare.

- Intarim veghea si mai asteptam.

S-a mai scurs o jumatate de ceas si padurea incepea sa se lase invaluita de umbrele serii.

- Curand n-o sa mai gasim nici drumul spre paraul de care pomenea Dumitru, a rostit atunci Costea morocanos.

Avea dreptate. Am chemat cu parere de rau oamenii pusi de veghe si-am apucat-o cu totii in sus, spre munte, unul dupa altul, cu caii de darlogi. Cand am ajuns la parau era intuneric de-a binelea. Apa curgea molcom prin vadul nisipos presarat cu pietre netede. Calea nu era dintre cele mai lesnicioase, dar putea fi strabatuta atat de oameni, cat si de cai. Dupa fiecare cincizeci-saizeci de pasi ne opream pentru a asculta. Nu auzeam decat tipatul vreunei pasari intarziate, care-si cauta cuibul, si nesfirsita soapta a paraului. Ca la munte, noaptea cazuse repede, grea, si drumul ni se parea fara capat. Dupa socotinta mea strabatusem vreo mie de pasi cand am deslusit in sfarsit un clipocit mai deosebit. Era al doilea parau, mic si zburdalnic, care se varsa in vadul apei strabatute pana atunci.

Pe cer straluceau stelele, dar razele lor plapande abia ne ajutau sa dibuim calea prin albia abrupta, cu pietre mari, acoperite de muschi, pe care caii alunecau primejdios. N-am mai putut indura si-am scos calul la mal. Acesta a inceput sa sforaie bucuros. Si-n timp ce cautam sa ma strecor printre puietii care margineau albia paraului m-am trezit pe o poteca. "E cea care duce fara indoiala la pestera", ma gandeam. Si nu ma inselam.

Intrarea fiind cam de un stat de om in inaltime si indeajuns de larga, ne-am putut strecura unul cate unul, cu caii de darlogi. In fata ne izbea o boare umeda si rece, semn ca pestera era destul de adanca. Intr-un cotlon mai ferit am dat de-o bolta inalta, ca de biserica. Peretii erau uscati, iar aerul caldut si placut.

- Nici ca se putea un adapost mai potrivit, am rostit bucuros. Aici ne vom petrece noaptea pana la sosirea lui Dumitru.

La intrarea in pestera am randuit doua straji, iar la cai doar una.

Prima veghe s-a scurs fara a se intampla nimic deosebit.

Cand a venit Radoica sa ma trezeasca pentru a-i lua locul dormeam ca un butuc.

Sortii il alesesera pe Costea sa-mi fie tovaras de veghe. Buimac si el de somn, venea in urma mea cu pasi impleticiti. Dar aerul rece al noptii ne-a inviorat pe amandoi de indata ce-am iesit afara. Cerul era la fel de senin si luna lumina cu o stralucire cum numai la munte o poti vedea.

- Ce-o fi cu baiatul ala de nu vine? a intrebat Costea mai mult ca sa inceapa vorba.

- Cine stie? am raspuns intr-o doara.

Frigul incepea sa ne patrunda chiar si pe sub cojoacele mitoase. Ca sa ne dezmortim faceam cate doi-trei pasi, dupa care ne opream si ascultam. Din vale insa nu razbateau decat clipocitul apei si arar pocnetul surd al pietrelor purtate de undele repezi.

Cu chiu cu vai s-a scurs primul ceas si ne gandeam ca mai aveam inca pe atata de stat in picioare. Simtind apasarea trudei de peste zi, am inceput sa motai. M-am trezit inghiontit de Costea, care-mi cerea sa fiu cu luare-aminte catre vale. Intr-adevar, clipocitului obisnuit al apei i se adaugasera intre timp niste plescaituri deosebite. Nu puteau fi decat doi oameni care se indreptau spre noi prin vad.

"Unul ar putea sa fie Dumitru, mi-am zis. Dar cine sa fie celalalt?" Asteptam cu sufletul la gura. Si nu peste multa vreme in luminisul din fata noastra s-a ivit intr-adevar Dumitru. L-am recunoscut atat dupa statura, cat si dupa mers. Cauta cu fereala in parti. Am intrat la banuiala. "Pe cine a lasat ascuns in urma?" ma intrebam. Sangele a inceput sa mi se infierbante. La o bataie de sageata de pestera Dumitru s-a oprit descumpanit. Costea statea nemiscat langa mine, pitit in umbra.

- E cineva pe aici? a intrebat cu teama Dumitru.

- Daca mai faci un pas te strapung! l-am oprit cu glas rastit.

- Eu sunt, capitane! Nu ma mai cunosti? a intrebat el descumpanit.

- Cine-i in urma? l-am iscodit cu banuiala sporita.

-Un mos al meu, mi-a raspuns tanarul cu glas sugrumat. Am socotit ca trebuie sa-l vezi. Are sa-ti spuna lucruri de mare folos.

- Sa vina, m-am invoit, stand mai departe la panda. Tufisul de la marginea luminisului s-a miscat pe data si-n bataia razelor lunii a aparut un cioban garbov, intr-un cojoc lung si mitos. Se sprijinea fara teama intr-o carja noduroasa, cu carlig la capat.

- Care ti-i numele, bade? l-am intrebat.

- Paval al Vadanei, mi-a raspuns senin. Baiatul mi-i nepot. Sunt var bun cu taica-su.

- Si de ce-ai venit la noi?

- M-a rugat el, a aratat Paval catre nepotu-su.

- Apropiati-va! le-am cerut.

Dumitru s-a desprins iute de langa mosu-sau si mi-a grait cu insufletire:

- N-am putut iesi mai devreme din sat. Daca ai sti ce-i acolo!. Toate casele si ograzile sunt pline de osteni.

- Bine, m-am aratat mai impacat.

Am intrat in pestera si ne-am asezat in jurul focului, ca sa ne mai dezmortim. Vazandu-l mai bine la fata pe noul venit, mi-am dat seama ca nu avea cu mult peste cincizeci de ani, insa viata aspra de munte ii lasase urme adanci.

- Ce pacat va mana prin partile noastre? m-a intrebat, purtandu-si palmele pe deasupra flacarilor, de parca voia sa le ocroteasca de vant.

- Nu ti-a povestit nepotul? am zambit fara voie.

- Mi-o fi povestit el, a adaugat Paval ca pentru sine, dar tot nu m-am dumirit de ce-ati venit aici si mai cu seama ce aveti de gand sa faceti?

Spunand acestea, Paval clatina nemultumit din cap. Dupa puterea lui de intelegere socotea ca ne aflam la mare ananghie.

- Cat priveste oamenii domniei tale, a adaugat el, pot sa-ti spun ca se gasesc in munti, la adapost.

- Impreuna cu carele?

- Asta nu s-a putut. Dar sa nu-ti faci griji. Marfurile au fost dosite bine.

- Cum s-o crapa de ziua vreau sa ma calauzesti la oamenii mei, i-am cerut.

- O facem si pe asta, s-a invoit.

Din noapte mai ramasesera cateva ceasuri bune de odihna. Ne-am tras fiecare spre culcusuri. Mie insa genele mi s-au lipit tarziu. Gandurile ma purtau cand in munte, la Radu Stan si ceilalti oameni ai nostri, cand la Targoviste, la scaunul domnesc.

La ziua, cand am iesit din pestera, m-a intampinat albastrul limpede, adanc, al zarilor. Numai pe mare mai apucasem sa vad asemenea frumusete. Inseuat de Stan-gaciu, murgul meu parea si el nerabdator sa plece la drum. Inainte de-a rosti porunca de pornire am trecut cu privirea peste intreaga ceata. Nu lipsea nimeni. In fata, drept calauza, porni de data asta Paval; eu ma tineam dupa el, impreuna cu Radoica si Costea, iar pentru incheierea sirului i-am randuit pe Dumitru, Petar si Stangaciu. Coboram un povarnis care era anevoios mai ales pentru cai. Bruma cazuta peste noapte facuse poteca, asternuta cu frunze uscate, deosebit de alunecoasa. Tineam caii din scurt, la nevoie ii si sprijineam. Cu chiu cu vai am ajuns in vadul paraului, iar de acolo am apucat-o pe o poteca larga. Cu urechea mereu la panda, Paval se dovedea o calauza buna. Dupa mai putin de un ceas ne-am si pomenit intr-un luminis care inconjura muntele ca o curea lata. Era o pasune cautata de turmele de oi din partea locului. Mai sus se zarea o stana parasita.

- Sa nu ne indepartam de padure, ne-a sfatuit Paval.

- M-as uita putin in vale, i-am zis.

- Asta se poate, s-a invoit el.

Luand-o si pe hangita cu noi, ne-am indreptat catre un tapsan, de unde valea se vedea ca in palma.

Ne-am inapoiat apoi la cai si-am incalecat in tacere, apucand iarasi drumul anevoios de padure. Vremea se arata neasteptat de frumoasa, cu cer senin si soare caldut. Pe negandite insa ne-am pomenit cu padurea zbuciumata de un vant care mana spre noi nori negri si grosi. Paval s-a oprit, adulmecand boarea rece, prevestitoare de vreme rea.

- Va ninge? l-am intrebat.

- La munte nu stii niciodata, mi-a raspuns.

Cand am apucat-o pe-o noua poteca vantul s-a mai potolit. Dar Paval a inceput sa dea alte semne de neliniste.

- Ce este? l-am intrebat.

- Ne apropiem de trecatoare, mi-a raspuns el. Drumul care ducea din sat spre trecatoare serpuia pe la poalele muntelui si urma apoi albia unei ape. Mergand pe coasta, ne indreptam si noi spre aceeasi vale. Banuiam ca Neagoe aflase prin iscoadele sale locul unde se ascunsesera oamenii nostri si pornise inca din zori in urmarirea lor. Avand de strabatut o cale mai buna era de asteptat sa ajunga la trecatoare inaintea noastra.

- Spune-mi, l-am intrebat pe Paval, nu se afla cumva si-un drum care duce prin munte in spatele trecatorii?

- Ba este, mi-a adeverit Paval. I-am adunat indata pe toti.

- Aici ne despartim in doua, le-am zis. O parte va merge cu mine, ca sa impiedicam ajungerea vreunei cete potrivnice in spatele trecatorii, iar cealalta parte va cauta sa taie spatarului calea de intoarcere. Cine merge cu mine?

- Eu, a cerut Radoica inaintea tuturor.

- S-ar putea sa fie primejdie mare, am instiintat-o.

- Oriunde e primejdie, a staruit hangita. Si-a trecut apoi privirea peste ceata ei, alegand: Valko cel mare si cel mic, Stanko si Nichifor merg cu noi. S-a intors apoi spre mine: Ajunge?

- Destul! i-am raspuns bucuros. Il luam cu noi si pe Paval. Iar inainte de plecare am amintit lui Costea si lui Stangaciu: Faceti in asa fel, incat sa cadeti in spatele lui Neagoe. Si dupa ce i-ati inchis calea stati la panda pana la inapoierea noastra.

Pe drum nu incetam sa dau sfaturi tinerilor bulgari din palcul meu. Vantul se potolise intre timp si din cer cadeau fulgi rari. Se indreapta vremea, mi-am zis bucuros. Dar Paval se arata tot mai temator, oprindu-se din loc in loc pentru a asculta.

- Ce e? l-am intrebat.

- Mi-i teama ca ai avut dreptate, mi-a soptit. Niste osteni se indreapta spre Piatra Corbului. Sa n-ajunga inaintea noastra!

Mare lucru nu-mi spunea acest nume de stanca, dar aveam incredere in oier si-l urmam aproape in fuga. Am dat curand peste o rapa adanca. Sapata de paraul care siroia cam la cincizeci de pasi sub noi. Malul prapastios nu putea fi trecut, incat locul imi parea potrivit pentru a-i sageta pe vrajmasii care veneau fara indoiala pe celalalt mal al apei, pe o carare marginita de valea adanca si de un perete inalt de stanca. Dar Paval cauta cu orice chip o trecere peste prapastie.

- Am putea merge la un loc mai lesnicios, m-a lamurit el, dar am pierde multa vreme si vrajmasii ar ajunge inaintea noastra la Piatra Corbului.

L-am vazut desfasurand apoi o franghie nu prea groasa, trainica si bine impletita, pe care o purtase pana atunci in loc de brau. Un lat azvarlit cu pricepere peste prapastie s-a si prins de un ciot gros. Paval a legat zdravan si celalalt capat al franghiei, pentru a porni cel dintai spre malul dimpotriva. Dovedea o sprinteneala de necrezut, cu toate ca avea vreo zece ani peste ai mei. Dupa trecerea ultimului om, Paval a desfacut latul si cu o rotire mestesugita a izbutit sa desprinda si capatul din urma. Ma uitam in sus, la peretele de stanca, ce parea gata sa se pravaleasca peste noi.

- Asta-i Piatra Corbului? am intrebat.

- Ceva mai sus, mi-a raspuns Paval.

Drumul era atat de ingust, incat anevoie puteam merge doi oameni alaturi. In dreapta - peretele inalt si drept de piatra; in stanga - prapastie adanca, in fundul careia clocotea o apa manioasa.

- Inspaimantator loc! a zis Radoica.

Dupa vreo suta cincizeci de pasi drumul s-a largit pe neasteptate, alcatuind o covata, in care incapeau lesne douazeci-treizeci de oameni. Apoi se facea mai ingust ca inainte. "Asta-i capcana in care vrea Paval sa-i prindem", am banuit.

Oierul si incepuse a se catara pe o scara taiata parca anume in malul pietros. L-am urmat in tacere. Deasupra, niste bolovani mari de piatra, desprinsi din varful stancii, stateau ca niste metereze numai bune pentru adapostire. Alti bolovani, opriti in caderea lor pe muchie, asteptau doar o usoara impingere pentru a se rostogoli in drum. Am cuprins indata intrarea si iesirea din covata, poruncind sa nu inceapa nimeni lupta inainte de-a le face eu semn.

In vremea aceasta, din vale se auzea tot mai deslusit apropierea cetei de osteni. Unii calcau mai apasat, altii desprindeau pietre care se rostogoleau in prapastie si se opreau clipocind in apa. S-a ivit in cele din urma si primul potrivnic. Era un ostean inalt si spatos, inarmat cu arc, sabie si-o lance lunga. L-a urmat altul, scund si pieptos, dupa care l-am zarit chiar pe "cinstitul si inteleptul" negustor David Weiss din Brasov. Il asteptam cu nerabdare. Indata ce s-a vazut intr-un loc mai larg consilierul a facut semn de oprire. Era tocmai ceea ce doream din toata inima. Ostenii se adunau rand pe rand in covata, ca puii in jurul clostii. Nici unuia nu-i trecea prin minte ca deasupra lor plutea primejdia mortii. I-am numarat. Erau saptesprezece.

- Ne odihnim putin aici, l-am auzit pe negustor.

Un lancier mustacios, care masura mereu malul de deasupra cu priviri banuitoare, si-a impartasit temerea:

- Nu-mi place defel locul. Si-apoi ma intreb daca acesta-i drumul cel bun. Urcam de doua ceasuri si nu-i mai dam de capat!

- Fii fara grija, l-a linistit negustorul. Cunosc bine aceste locuri. Am fost pe-aici la vanatoare.

- Sa pornim totusi mai departe, l-a indemnat lancierul.

David Weiss a oftat a parere de rau, dupa care a dat porunca de plecare. Dar in clipa urmatoare sapte sageti au zbarnait, nimerind in plin.

Degeaba s-au bulucit ostenii la vale, pentru ca au nimerit sub bolovanii pravaliti de sus. Doi dintre ei au cazut striviti, iar alti doi, ferindu-se, au alunecat racnind de groaza in prapastie. Cei ramasi in picioare s-au facut una cu peretele de stanca.

- Hei, necinstitule si deloc inteleptule negustor! i-am strigat atunci lui David Weiss. Iti graieste Dragusin sin Ursu. iti mai amintesti de mine? N-au raspuns decat gemetele si horcaiturile celor strapunsi de sageti si striviti de bolovani. L-am chemat din nou pe negustor: De aici nu mai scapa nimeni teafar. Nu va ramane altceva decat sa azvarliti armele!

- Dar ne lasi viata? a vorbit in sfarsit David Weiss.

- Domnia ta ce-ai fi facut in locul meu? l-am iscodit.

- Capitane! a ridicat negustorul glasul rugator catre mine. Indura-te si-ti dau tot ce-mi ceri!

- A mai fost, pare-mi-se, o invoiala intre noi, i-am amintit.

- Sunt in mainile domniei tale si faci cum socoti, mi-a raspuns David Weiss supus. Dar mai de folos iti pot fi viu decat mort, a adaugat el.

- Azvarliti armele! le-am poruncit. Cei de jos n-au mai stat in cumpana.

Am coborat unul dupa altul de pe stanca, spre uimirea potrivnicilor nostri, carora nu le venea sa creada ca fusesera prinsi doar de sapte luptatori, intre care se afla si o tanara femeie. S-au lasat totusi legati fara cea mai mica impotrivire.

- Deoarece au pornit incoace ca niste talhari de drumul mare, am grait oamenilor mei, luati-le tot ce au mai de pret: pungi cu bani, podoabe, arme si armuri. Vom avea nevoie de toate astea mai tarziu. Iar cu domnia ta, "cinstitule si inteleptule" David Weiss, am niste socoteli mai grele de incheiat. Dar te poftesc sa-mi spui intai ce treburi te-au manat prin aceste locuri inarmat pana-n dinti si insotit de aceasta sleahta?

- Urmez niste porunci, a incercat sa se dezvinovateasca.

- Dupa stirea mea, l-am masurat cu ochi neincrezatori, doar judele Brasovului si consiliul cetatii pot porunci unui om ca domnia ta. De aceea ma indoiesc ca ai fost trimis sa jefuiesti niste oameni ca noi. Ori ti-ai schimbat in zilele astea stapanul?

- Nu am caderea sa-ti vorbesc despre niste treburi care sunt mai presus de judele Brasovului si consiliul cetatii, m-a instiintat el.

- Bine, m-am invoit, dar spune-mi, in vale ne asteapta spatarul Neagoe? Ori ma insel?

Negustorul a oftat a parere de rau.

CAPITOLUL 11
ASA E JOCUL

Am pornit la vale cu prinsii legati unii de altii. Doar pe David Weiss l-am lasat sa mearga mai slobod langa mine.

- Sa-mi povestesti tot ce s-a intamplat de cand ne-am despartit, i-am cerut negustorului. Dar sa nu uiti nimic!

- Multe n-am a-ti spune, a rostit, ferindu-si privirea. Vreau doar sa te incredintez din capul locului ca, indata ce-am pasit in cetate, am si fost chemat la jude si intrebat de unde veneam si pe cine am intalnit in cale. Am incercat sa nascocesc o poveste, dar n-am fost crezut. Judele mi-a cerut sa nu ascund adevarul, pentru ca se stia tot: atat despre venirea domniei tale peste munti, cu carele incarcate, cat si despre ascunderea marfurilor la oierii romani.

- Minti! i-am retezat vorba cu manie.

- Daca aveam vreun gand rau, s-a aparat negustorul, nu-ti trimiteam vorba la han ca te afli in primejdie.

- Sa-ti povestesc eu cum a fost. Gandul la marfurile ce ti-au scapat din maini nu ti-a dat pace nicio clipa. Iar cand ai ajuns in cetate ai aflat ca mai avea cineva cunostinta de ele: spatarul Neagoe. Si atunci ai facut targul cu el. I-ai spus ca stii locul unde sunt ascunse carele noastre si i-ai cerut sa faca parte dreapta cu domnia ta.

- De ce te-as fi instiintat atunci de primejdie? m-a infruntat David Weiss.

- Ai nadajduit ca eu am s-o rup la fuga ca un iepure fricos si ca n-am sa ma opresc decat in Muntenia!

- Te-am instiintat totusi de primejdie, a staruit negustorul.

- A fost greseala pe care ai facut-o din prea multa pripeala. Dar ai incercat s-o indrepti destainuindu-i lui Neagoe unde ma aflam.

- Cum ai scapat totusi de spatar? si-a aratat negustorul nedumerirea.

- Poate ai sa afli candva, am rostit intr-o doara, daca mai apuci sa traiesti!

- Dar ce ai de gand? m-a privit cu spaima.

- Nu am obiceiul sa las in viata dusmanii care ma urasc de moarte, am adaugat cu aceeasi nepasare. Si ma intreb daca n-ar fi potrivit sa-ti fac vant chiar acum in prapastia asta.

Ingrozit, David Weiss s-a prabusit la picioarele mele, cerandu-mi indurare.

- Iti dau cat aur vrei! ma ruga el cu lacrimi in ochi.

- De unde aur? i-am ras in nas. Punga ti-am golit-o.

- Trimit pe cineva de incredere sa aduca de la Brasov, mi-a strigat infricosat.

M-am prefacut oarecum imblanzit.

- Si cati galbeni poate aduce omul domniei tale?

- Cinci sute. Mai mult n-am!

L-am insfacat de ceafa, suierandu-i in ureche:

- Te tocmesti cu mine ca la iarmaroc?

- O mie! a indoit negustorul pretul.

- Nu merge asa, jupane, i-am strigat iarasi. Ai sa-mi acoperi toate pierderile avute in aceasta calatorie!

- Si cat inseamna asta? s-a incumetat sa intrebe David Weiss.

- Pretul marfurilor, la care sa adaugi carele cu boii de povara.

- Ma lasi sarac lipit pamantului, s-a vaietat David Weiss. Blestemata fie ziua in care te-am intalnit!

- Te invoiesti sau te azvarl in prapastie? m-am aratat nerabdator.

Cercetand cu spaima adancul ce se deschidea doar la un pas de el, negustorul a rostit:

- Fie!

- Vorbeai de un om de incredere, i-am amintit.

- Nu se afla aici, mi-a raspuns, prea zorit, ca sa-l cred. E in vale, cu oamenii spatarului.

- Iar vrei sa ma tragi pe sfoara!

David Weiss a oftat din adancul inimii si-a aratat apoi spre unul din prinsii pe care-i purtam legati. Era un sas potrivit de statura, cu fata spalacita si parul rar cazut peste niste ochi mici, cu priviri viclene. I-am poruncit lui Nichifor sa-l aduca la mine.

- Cum te cheama? l-am intrebat pe sas.

- Francisc!

- In slujba cui te afli?

Slujitorul si-a furisat privirea catre David Weiss.

- Nu-i nevoie sa te ascunzi, i-a grait negustorul si a inceput sa-i dea cuvenitele porunci, oftand din adancul inimii la fiecare punga cu galbeni ori podoaba de mare pret de care amintea. Bucuros ca urma sa plece slobod, Francisc si-a intins mainile spre dezlegare.

- Deocamdata mai ramai, l-am oprit.

- Credeam ca-i ingadui sa mearga fara intarziere la Brasov, s-a aratat David Weiss nemultumit.

- Dupa ce incheiem socotelile cu spatarul, am rostit hotarat.

- Pierdem vremea de pomana, a staruit negustorul. Pe spatar n-ai sa-l prinzi atat de usor ca pe mine.

- Fii incredintat ca in clipa asta Neagoe se afla inconjurat fara putinta de scapare.

- Asa ceva nu pot crede!

- Multe n-ar vrea omul sa creada, dar n-are ce face, i-am zambit cu ingaduinta.

Drumul la vale l-am strabatut repede. Incat, dupa scurgerea unui ceas, ne-am si pomenit cu un tanar sarind iepureste dintr-un tufis. Era Costea. Cu arcul intins, ne-a strigat bucuros:

- Ni s-a urat asteptandu-va! Dar vad ca n-ati venit cu mana goala.

- Nici nu banuiesti cat adevar ascund vorbele tale, am rostit. Dar ce face spatarul?

- Mai incearca uneori vrednicia celor din trecatoare.

- Cum e locul?

- Nu se putea mai potrivit: padure, apa si-o stanca inalta, pe care nu se poate catara nici Sfantul Ilie.

Am lasat prinsii sub paza lui Paval si-am inceput sa ne furisam spre vale. Dupa vreo trei sute de pasi Costea ne-a facut semn de oprire. Ne-am pitit dupa cate un tufis inalt si des, prin care trecatoarea se vedea ca in palma.

- I-ai numarat? Cati sunt? l-am intrebat in soapta pe Costea.

- Treizeci si noua impreuna cu spatarul.

- Multi, am rostit cu oarecare teama.

Iesirea din trecatoare, larga, rasfirata ca o coada de paun, era presarata cu bolovani, radacini de copaci sau chiar copaci intregi adusi de apele mari. Aproape dupa fiecare piatra sau copac se adapostea cate un om bine inarmat. "Au in schimb spatele descoperit", mi-am zis multumit. Ma intrebam insa ce va face Neagoe cand va simti primele noastre sageti? Firesc era sa se traga in graba catre locul unde lasase caii, paziti de doi osteni, adica pe drumul dintre apa si stanca. "Cel care ajunge la cai scapa", imi spuneam cu necaz. Dar langa apa pandeau Stangaciu si Petar, gata sa loveasca in cei doi paznici si sa alunge caii cat mai departe. In privinta asta puteam sa fiu linistit.

- Doboram cati putem cu sagetile si dupa aceea ne repezim cu totii in vad ca sa le taiem calea de fuga, am trimis vorba din om in om.

Presimtind parca primejdia care-l pandea, spatarul se uita temator cand spre cararea pe care plecase David Weiss cu ceata lui, cand spre locul unde ramasesera caii. Si cum i-a ajuns la ureche suieratul primei sageti s-a facut una cu bolovanii de piatra dupa care statea adapostit, acoperindu-se si cu scutul. Vicleanul a scapat neatins, dar celelalte sageti

au lovit aproape toate in potrivnici. Chiotele de bucurie ale oamenilor nostri au umplut intreaga vale. Dar spatarul nu s-a pierdut cu firea. Si-a adunat oamenii, chiar si pe cei raniti, pe drumul dintre apa si stanca, facand din scuturi un adevarat zid miscator, in care sagetile noastre loveau zadarnic.

Le-as fi taiat calea si as fi incercat sa lupt cu sulitele si sabiile. Insa oamenii pe care-i aveam erau mai putini la numar si mai nepregatiti decat ai lui Neagoe. Nu ne ramanea altceva decat sa-i urmarim si sa-i hartuim cu sagetile. Deodata in trecatoare au izbucnit chiote puternice de lupta. In fruntea unui palc de calareti cu lancile fluturand deasupra capetelor, Radu Stan venea mancand pamantul. Descumpanit, Neagoe a facut oamenilor sai semn de oprire. Voia sa-i aseze in asa fel, incat sa se poata apara. Dar lefegiii spatarului, vazandu-se prinsi din doua parti, au rupt randurile. Unii s-au aruncat in apa, altii incercau sa scape cu fuga, apucand-o pe drum, inainte. Sagetile noastre ii culcau fara mila. Nemaivazand nicio scapare, lefegiii au azvarlit armele. Doar Neagoe, inconjurat de patru credinciosi, se apara voiniceste de calaretii lui Radu Stan. Rand pe rand au cazut pana la urma si credinciosii lui Neagoe, rapusi de lancii ori spade.

- Lasa-te prins, spatare! i-a strigat atunci Radu Stan.

- Nici nu ma gandesc, pui de naparca incalzit la san! i-a raspuns Neagoe indarjit.

Orbit de manie, Radu Stan l-ar fi strapuns chiar in clipa aceea cu lancea daca nu-l oprea Danisor Lungul.

Izbandisem din nou, de data asta si cu cateva pierderi. Doi tineri bulgari morti si alti trei luptatori raniti. De cealalta parte insa jalea era cu adevarat mare. Mi-a fost adus si Neagoe. Falnicul spatar avea o taietura adanca in obraz.

- Leaga-ti rana, boierule, l-am sfatuit.

- La ce folos?

- Poate ai sa fii iarasi mare si tare in Tara Romaneasca, am rostit cu amaraciune.

- Oare? m-a cercetat Neagoe mai increzator.

Ne-am asezat tabara dincolo de trecatoare, langa o stana parasita. Unii prinsi au fost pusi sa ridice colibe pentru noapte, altii sa aduca ranitii din vale si de la Piatra Corbului.

A doua zi, inainte de a porni spre tara, eram hotarat sa-i las slobozi pe toti lefegiii. Nu voiam sa iau cu mine decat pe Neagoe, ca sa-l duc la domnie si sa-l azvarl la picioarele lui Vlad Dracul, si pe David Weiss, pana la sosirea omului sau de incredere cu rascumpararea cuvenita.

Inainte de a-si porni slujitorul spre cetate, negustorul a tinut sa-mi ceara sfatul.

- Oare pungile cu bani si podoabele de pret luate de la Brasov nu vor ajunge in alte maini?

- Si ce doresti?

- Sa-mi calauzeasca ciobanii omul peste munte.

- Am sa ma inteleg cu ei, i-am fagaduit.

L-am chemat indata pe Paval si m-am tras cu el mai la o parte.

- Maine pornim spre tara, i-am grait. Va lasam toate bunurile cu care am venit: marfurile, carele si boii. Noi tot nu le putem duce peste munte, iar voi va mai prindeti nevoile cu ele.

- Dumnezeu sa va blagosloveasca si sa va aiba in grija, mi-a spus Paval bucuros.

- Calauza are sa ne fie mai departe Dumitru, am adaugat. Tine cu orice pret sa ne urmeze.

- Daca-l cheama viata de ostean nu-l putem opri, s-a invoit Paval. Asa i-o fi fost scris.

- Mai am insa o mare rugaminte, am adaugat. Negustorul acesta trimite la Brasov un om de incredere pentru a aduce rascumpararea. Si vreau ca podoabele si galbenii lui sa ajunga la mine.

- Fii incredintat ca vei primi totul, mi-a fagaduit Paval.

M-am indreptat apoi spre coliba pregatita pentru Neagoe. Cu obrazul legat, spatarul se incalzea la foc. M-am asezat langa el, cerand strajii sa se indeparteze.

Boierul nu inceta sa priveasca in jurul lui, minunandu-se:

- De unde ai adunat atatia luptatori si cand? Pentru ca ieri, cand am incercat sa te prind la hanul lui Vasili, nu aveai cu domnia ta decat un slujitor. Iar acum: o ceata de bulgari, alta de ciobani. Mare nazdravan esti, capitane Dragusin!

- Oropsitii se cauta si se ajuta intre ei, i-am raspuns.

- Am aflat ca-l jumulesti pe negustor ca pe-o gasca mare si grasa, mi-a raspuns Neagoe, privindu-ma ghidus.

- Prin urmare el ne-a vandut!

- Nu numai el, m-a instiintat Neagoe cu glasul scazut. Danestii au primit stire si de la Targoviste! Cunosti bine doar ca Vlad Dracul e inconjurat de multi neprieteni!

- Inseamna ca soarta lui e pecetluita, am rostit cu amaraciune.

- Mai aveai vreo indoiala? s-a mirat Neagoe. Crede-ma ca as fi fost ultimul dintre boieri care l-ar fi parasit pe Vlad Dracul, daca el nu si-ar fi plecat intr-atat urechea la urzelile lui Manea. Vornicul voia capul meu cu orice pret.

- Minti! l-am infruntat. Nu esti decat sluga lui Albu cel Mare!. Ticalosul acesta batran te-a pus la cale sa furi vistieria si sa fugi peste munti.

- Crede ce vrei, s-a aratat Neagoe nepasator. Dar daca-l mai gasesti pe Vlad Dracul in viata intreaba-l de ce-am fugit din tara. Si-ai sa afli ca vornicul mi-a pus in carca felurite uneltiri, carora voda le dadea crezare, dovedindu-se tot mai slab si mai temator. A imbatranit si el, a adaugat spatarul cu parere de rau, iar urmasul sau e inca prea crud pentru a-i lua locul.

- Socoti ca Vladislav Dan e domnul de care are tara nevoie? am grait cu naduf.

- El, cel putin, nu va iesi din cuvantul nostru, a grait Neagoe multumit de sine.

- Asta urmariti deci, m-am dumirit, un domn pe care marea boierime sa-l joace cum vrea ea.

- Nu-i firesc?

- Dar stii ce ma doare, spatare, am rostit cu glasul tremurat. In loc sa fim uniti ca fratii si sa lovim in cei care vor sa ne robeasca neamul, ne ucidem intre noi.

- Tot ca fratii, mi-a intors vorba spatarul, nu fara oarecare amaraciune. Dar n-avem ce face, capitane. Trebuie sa ne supunem vremurilor!

- Un lucru vreau sa te mai intreb, spatare. Unde se afla vistieria tarii?

- De ce vrei sa stii? m-a privit nedumerit.

- L-am fagaduit lui Vlad Dracul ca i-o inapoiez. Neagoe a izbucnit in ras.

- Tarziu, capitane! S-a adaugat vistieriei noului domn. Incat, de vrei s-o capeti, trebuie sa-i infrunti intreaga oaste, care a si inceput sa treaca muntii.

Ne cercetam cu priviri mai imbunate. Pana nu de mult fuseseram chiar prieteni. Ne asemanam cumva si la fire. Eram la fel de indrazneti si de nesabuiti, aveam aceeasi nestavilita pofta de viata si dovedeam aceeasi nepasare fata de ziua de maine. Ne cunoscuseram in urma cu un an, luptand alaturi impotriva cetatilor turcesti. Iar acum eram vrajmasi.

- Ce ai de gand? m-a intrebat Neagoe din nou.

- Imi pare rau, spatare, dar trebuie sa-mi tin cuvantul fata de Vlad Dracul. De vreme ce nu-i pot inapoia vistieria, sa-i duc macar pe cel care i-a furat-o.

- Faca-se voita ta, capitane! s-a aratat spatarul supus. M-am ridicat de langa foc si in loc de ramas bun i-am zis:

- Nu incerca sa fugi pentru ca am dat porunca strasnica paznicilor. Te vor lovi fara crutare.

- Am priceput, mi-a zambit Neagoe.

Purtarea lui nu-mi placea deloc. Parea prea sigur pe sine. De aceea am cerut celor trei frati din Barbatesti sa-l tina legat peste noapte.

CAPITOLUL 12
BRANZA-I PE BANI

Tabara traia ceasul din pragul noptii. Dupa o zi atat de zbuciumata, in care bucuria si jalea s-au amestecat deopotriva, in care s-au infruntat patimi dezlantuite, invingatori si invinsi stateam la un loc, in jurul focurilor presarate pe pajistea din jurul stanii parasite.

Nerabdator sa-i impartasesc pataniile prin care am trecut din seara in care ne-am despartit la hanul de la Bran, Radu Stan m-a tras aproape cu sila spre stana. Acolo ma astepta nu numai un culcus bun, dar si o cina gustoasa, pregatita anume de ciobani: cas, pastrama de berbec, afumata si prajita putin pe jaratic, si o friptura de caprioara, stropita cu bautura din poame de padure.

- Asta-i masa imparateasca! am grait bucuros catre Dumitru si alt oier, "stolnicii"  mei din seara aceea.

Tarziu, cand ne-am culcat, Radu Stan inca avea chef de vorba.

- Nu stiu cum faci, cum dregi, dar totdeauna gasesti cate o femeie care te scoate din incurcatura, a ras el usor.

- Si tot ele ma baga in cele mai mari buclucuri, i-am intors vorba.

- Bulgaroaica asta, a grait mai departe Radu Stan, am auzit ca si-a parasit barbatul si-o gospodarie frumoasa numai ca sa te urmeze!

- Urechea cu care-ai ascultat era astupata cu calti, i-am retezat vorba.

- Atunci ce cauta aici? Armele nu sunt pentru o femeie! a staruit el.

- Ei i se potrivesc, l-am incredintat. Si chiar te sfatuiesc sa nu-i cauti galceava ori sa incerci a te apropia de ea. Nu de alta, dar are si doi paznici afurisiti care n-o scapa din ochi.

- Chiar daca ea se uita lung dupa mine? m-a iscodit Radu Stan pe neasteptate.

Intrebarea lui m-a gasit nepregatit. "Mai sa fie! mi-am zis cu ciuda. Nu scap de-o belea si dau peste alta. Va sa zica de-aia ma intreba Radoica mereu despre Radu Stan. L-o fi placut din vremea cand l-a intalnit pe munte impreuna cu Iro."

- Mai baiete! l-am dojenit parinteste. Inima mai usarnica decat a ta rar mi-a fost dat sa intalnesc. Mi-ai plans mai intai pe umar de dorul lui Iro, apoi nu te puteam desprinde de langa jupanita Neacsa si acum ai ochit-o pe hangita. Uite ce e! Nu-ti cer decat un lucru: s-o lasi in pace. Oricat de mult s-ar uita dupa tine, fa-te ca nu vezi. Locul de langa Radoica e ravnit de Costea si Petar. Vor sa se duca in tara lor.

Am adormit cu greu. Spre ziua insa am fost trezit pe neasteptate de cei trei frati din Barbatesti, ale caror chipuri luminate de opait dezvaluiau o furie nestapanita.

- V-a scapat spatarul! am banuit.

Mi-au adeverit tustrei, aplecandu-si capetele a vinovatie.

- Cum a fost? i-am indemnat nerabdator la vorba.

- Eu stateam de paza, a inceput sa graiasca Iacob, al doilea dintre frati, iar Marcu si cu Alexandru, care erau legati de boier, atipisera in coliba. Si, cum sedeam rezemat in lance, m-am pomenit langa mine cu burtosul de hangiu. L-am intrebat: "Ce poftesti?" El mi-a raspuns: "M-a randuit capitanul sa veghez daca strajile sunt treze si prinsii la locul lor." Atunci i-am zis: "In privinta noastra sa n-ai grija. Stim sa ne facem slujba." Dar burduhanosul nu s-a lasat: "Vreau sa vad daca spatarul e inauntru." Nici prin gand nu mi-a trecut ca tocmai cel mai bun prieten al domniei tale venea cu ganduri rele. Am dat sa intru in coliba, pentru a i-l arata pe prins. Dar ticalosul de hangiu m-a si miruit cu manerul spadei. Si din clipa aia n-am mai stiut ce s-a petrecut. M-au trezit chiar adineauri Marcu si Alexandru, zicandu-mi ca spatarul s-a facut nevazut.

- Dar voi ce-ati pazit? m-am rastit la cei doi frati.

- Si noi am patit la fel, s-a incumetat Marcu sa graiasca.

Era limpede. Danisor se intelesese inca de cu seara cu Neagoe asupra fugii. Radu Stan, care era treaz, m-a intrebat dupa plecarea celor trei frati:

- De ce-o fi faptuit Danisor asemenea isprava? Doar ati fost ca fratii!

- Frate, frate, dar branza-i pe bani, baiete! i-am raspuns cu amaraciune.

Danisor presupunea, pe buna dreptate, ca Neagoe va fi iarasi mare dregator la curtea domneasca. Or, ajutandu-l pe spatar sa fuga, hangiul isi punea la adapost averea, nadajduind la nevoie si ajutor din partea noii stapaniri. Pe cata vreme alaturi de mine ar fi avut numai de indurat. De aceea nu-l judecam prea aspru.

- Eu nu l-as ierta atat de usor, mi-a marturisit Radu Stan.

- Asta-i pacatul tineretii, i-am grait cu intelegere. Stie tot si nu iarta nimic.

Radu Stan a bombanit ceva si-a iesit. L-am urmat indata, pentru a da cuvenitele porunci de plecare la drum.

Trecerea muntilor ne-a luat intreaga zi. Daca n-am fi avut caii cu noi, am fi apucat-o pe carari mai scurte. Asa, am fost nevoiti sa facem ocoluri lungi. Cum-necum, ne aflam acum in Muntenia si acest fapt mi-a adus linistea sufleteasca de care aveam mare nevoie.

Inserarea ne-a prins pe un plai intins, in care am gasit un ocol, unde fusesera adapostite in timpul verii vite mari. Ceva mai incolo erau cateva stoguri de fan. Aveam prin urmare ce da la cai si de aceea am hotarat sa innoptam acolo. Vantul incetase sa bata si cerul se limpezise. Ne asteptam la o noapte mai friguroasa, cu luna plina. Dumitru s-a apropiat sfios de mine.

- Nu te-as sfatui sa poposim aici! mi-a spus.

- De ce? l-am privit nedumerit.

- Prin locurile astea salasluiesc niste talhari. Uneori vin si la noi, peste munte, la furat.

Calauza m-a pus pe ganduri. Un atac de noapte, pe neasteptate, din partea unor talhari ar putea fi primejdios. Trebuia deci sa iau masuri bune de paza. Am cercetat pe indelete ocolul de vite cu gard inalt si coliba incapatoare. "Putem face un loc potrivit de aparare", mi-am zis. Am adunat indata toti oamenii, cerandu-le sa aduca din padure crengi groase, cioate si copaci subtiri. In mai putin de un ceas am facut din ocol o adevarata reduta, avand si patule ridicate la fiecare colt, unde am randuit straji pentru privegherea plaiului jur imprejur. Radoica era incantata de isprava noastra. Imprejmuirea intarita ii amintea de zilele petrecute pe muntele din Bulgaria.

- Ai cap bun. Capitane, m-a laudat ea.

- O tabara e ca si o femeie, i-am intors vorba. Trebuie sa stii nu numai s-o cuceresti, dar s-o si pazesti.

- Numai ca unii, si-a atintit hangita privirea catre Radu Stan, nu se pricep nici la una, nici la alta.

M-am multumit sa zambesc pe sub mustata, prefacandu-ma a nu pricepe unde batea, si m-am indreptat catre coliba. M-am varat repede in cojoc si incercam sa atipesc. Dar somnul nu mi se lipea de gene. Imi era intr-un fel necaz pe Radu Stan, care rasufla linistit, aproape neauzit, cufundat intr-un somn de om tanar. Gandul imi zbura cand spre Targoviste, unde trebuia sa ma infatisez domnului cu mainile goale, cand spre casa mea din Barbatesti, unde Iro si copilul ei asteptau intoarcerea noastra. Satul meu era deocamdata ferit din calea ostirii noului domn, care, dupa socotinta mea, s-ar indrepta mai intai spre cetatea de scaun, iar apoi spre tabara de la Balteni.

"Daca Vlad Dracul va fi invins si rapus?" Ma straduiam sa alung din minte aceasta presimtire rea. Apropiatul sfarsit al domnului tarii, os din osul lui Mircea cel Batran, ma urmarise inca inainte de a porni spre Brasov. Dar acum gandul acesta era mai staruitor ca oricand. Eram totusi hotarat sa lupt alaturi de Vlad Dracul pana la ultimul ceas. Nazuiam sa ajung cat mai grabnic langa el, la Balteni. Radu Stan urma sa adune din Malul cu Flori cati luptatori va gasi, iar Radoica si bulgarii ei imi innoisera fagaduiala de-a merge cu mine pana la capat. Doar pe cei trei frati hotarasem sa-i trimit la Barbatesti, pentru a sta de paza langa Iro si copilul ei.

Usa colibei a scartait incet. Cineva incerca sa se furiseze inauntru. Mi-am cautat indata spada si m-am rasucit in asa fel, incat sa pot sari cat mai iute asupra nepoftitului oaspete. Usa a mai scartait o data si-n bataia razelor lunii am recunoscut trupul subtire al Radoicai. Alaturi de mine dormea Radu Stan, iar prin colturi se odihneau cei trei frati din Barbatesti. "Nu poate veni decat la Radu Stan, mi-am zis. Ia s-o invat minte sa nu mai umble noaptea dupa flacai."