Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice


Acasa » didactica » carti
Marc Levy - Te voi revedea

Marc Levy - Te voi revedea




Marc Levy

Te voi revedea

(continuarea romanului Si daca e adevarat…)

„Totusi, gravitatia nu poate fi facuta raspunzatoare pentru ca ne cade cineva cu tronc”.

ALBERT EINSTEIN

Arthur isi plati nota la receptia hotelului. Ii mai ramanea destul timp ca sa dea o raita prin cartier. Functionarul de la biroul de bagaje ii inmana o recipisa pe care si-o indesa in buzunarul hainei. Traversa curtea si o lua in sus, pe strada Beaux-Arts. Pavajul spalat cu jeturi puternice de apa se usca sub primele raze de soare. Pe strada Bonaparte, in cateva magazine, se simtea de pe acum animatia. Arthur sovai in fata unei vitrine de patiserie, dar apoi isi vazu iar de drum. Putin mai sus, clopotnita alba a bisericii Saint-Germain-des-Pres se contura pe fundalul cerului viu colorat al diminetii ce abia incepea. Merse pana in piata Fόrstenberg, inca pustie. Un oblon de fier se ridica. Arthur o saluta pe tanara florareasa imbracata intr-un halat alb, care ii dadea o incantatoare infatisare de chimista. Buchetele multicolore alcatuite de ea – adesea impreuna cu el – impodobeau cele trei incaperi ale micului apartament pe care, cu doua zile in urma, Arthur inca il mai ocupa.




Florareasa ii raspunse la salut, fara sa stie ca n-avea sa-l mai revada.

In ajunul week-end-ului, cand ii inapoiase portaresei cheile, inchisese usa peste cateva luni de viata traite in strainatate si peste cel mai extravagant proiect arhitectural pe care il realizase: un centru cultural franco-american.

Poate ca avea sa se intoarca, intr-o buna zi, insotit de femeia care ii ocupa toate gandurile, pentru a-i arata strazile inguste din acest cartier, pe care il iubea atat de mult. Ar merge impreuna de-a lungul malurilor Senei, unde prinsese gustul plimbarilor chiar si in zilele ploioase, frecvente in capitala.

Se aseza pe o banca, sa scrie scrisoarea care ii statea pe inima. Cand ajunse aproape de sfarsit, inchise plicul din hartie Rives, fara sa-l lipeasca, si-l baga in buzunar. Se uita la ceas si o lua inapoi spre hotel.

Taxiul n-avea sa mai intarzie mult; avionul urma sa decoleze peste trei ore.

In seara asta, dupa lunga absenta pe care si-o impusese, avea sa se intoarca in orasul lui.

Cerul de deasupra golfului San Francisco parea cuprins de flacari rosietice. Prin hublou, se zarea Golden Gate, iesind din valatucii de ceata. Avionul se inclina la verticala Tiburonului, incepu sa piarda incet din inaltime, indreptandu-se spre sud, si vira din nou, survoland San Mateo Bridge. Din interiorul cabinei, iti lasa impresia ca avea sa alunece in felul acesta spre mlastinile sarate, care straluceau cu mii de focuri.

Decapotabila Saab se strecura printre doua camioane si taie, in diagonala, trei benzi, fara sa-i pese de semnalele facute de farurile catorva soferi nemultumiti. Parasi autostrada 101 si izbuti, la tanc, sa o ia pe breteaua care ducea la aeroportul international San Francisco. Ajuns in josul pantei, Paul incetini, ca sa verifice directia, pe panourile indicatoare. Se infurie fiindca gresise intersectia si facu marsarier pe mai bine de o suta de metri, ca sa gaseasca intrarea parcarii.

In cockpit, ordinatorul de bord indica altitudinea de sapte sute de metri. Peisajul se schimba din nou. O multime de turnuri, unele mai moderne ca altele, se decupau in lumina asfintitului. Voleturile aripilor se desfacura, marind sustentatia aparatului si ingaduindu-i sa-si reduca tot mai mult viteza. Zgomotul surd al trenului de aterizare nu intarzie sa se faca auzit.

In interiorul terminalului, panoul de afisare indica deja ca zborul AF007 tocmai aterizase. Paul tasni, cu sufletul la gura, de pe scara rulanta si se napusti spre pasaj. Marmura era alunecoasa, el derapa la viraj, se apuca la timp de maneca unui comandant de bord, care mergea in sens opus, abia daca avu timp sa se scuze si o rupse iar la fuga, ca nebunul.

Airbus-ul A340, de la Air France, inainta incet pe pista; botul lui ciudat se apropia intr-un chip impresionant de geamul terminalului. Zgomotul motoarelor se stinse intr-un lung suierat, iar pasarela de pista fu desfasurata pana la fuselaj.

In spatele barierei de la sosirile internationale, Paul se apleca, sprijinindu-se cu mainile pe genunchi incercand sa-si traga sufletul, usile culisante se dadura in laturi si valul primilor pasageri incepu sa se reverse in sala de asteptare.

In departare, o mana se agita in mijlocul multimii; Paul isi croi drum printre oameni si iesi in intampinarea celui mai bun prieten al sau.

— Ma strangi cam tare, ii spuse Arthur lui Paul, care il imbratisa.

O chioscareasa ii privea induiosata.

— Potoleste-te, chestia asta devine jenanta, insista Arthur.

— Nici nu stii ce dor mi-a fost de tine, zise Paul, tragandu-l spre ascensoarele care duceau la parcare.

Prietenul lui il privi in zeflemea.

— Ce-i cu camasa asta hawaiana de pe tine? Te crezi Magnum?

Paul se privi in oglinda liftului si facu o strambatura, incheindu-si un nasture de la camasa.

— Am fost la Delahaye Moving, ca sa-ti deschid noul apartament, continua Paul. Oamenii care s-au ocupat de mutare ti-au adus cutiile alaltaieri. Am facut putina ordine cum am putut si eu. Ai cumparat tot Parisul sau le-ai mai lasat totusi si lor doua-trei lucruri prin magazine?

— Iti multumesc ca ai avut grija de toate; apartamentul e bun?

— Ai sa vezi, cred ca o sa-ti placa; si, pe urma, nu esti departe de birou.

De cand terminase Arthur impunatoarea constructie a centrului cultural, Paul facuse tot ce i-a stat in putinta ca sa-l convinga sa se intoarca la San Francisco, pentru ca nu izbutise sa umple cu nimic golul lasat in viata lui de plecarea celui pe care il iubea ca pe un frate.

— Orasul nu s-a schimbat cine stie ce, spuse Arthur.

— Noi am construit doua turnuri intre strazile a 14-a si a 17-a, un hotel si niste birouri, si tu zici ca orasul nu s-a schimbat?

— Cum merge biroul de arhitectura?

— Daca lasam deoparte problemele pe care le-am avut cu clientii tai parizieni, totul merge aproape bine. Maureen vine din concediu peste doua saptamani; ti-a lasat un bilet la birou, moare de nerabdare sa te revada.

Pe toata durata santierului de la Paris, Arthur si asistenta lui vorbisera de mai multe ori pe zi; ea ii rezolvase toate afacerile in curs.

Paul aproape ca rata iesirea de pe autostrada si o taie din nou pe diagonala, ca sa ajunga la breteaua ce deservea strada a 3-a. Un concert de claxoane saluta periculoasa manevra.

— Imi pare rau, zise el, privind in oglinda retrovizoare.

— Oh, fii pe pace, dupa ce ai avut de-a face cu piata Etoile, nu te mai sperie nimic.

— Ce-i aia?

— Locul cu cele mai mari ambuteiaje din lume. Mai dihai ca masinutele de la Luna Park. Si unde mai pui ca e gratuit!

Arthur profitase de ocazie ca se oprisera la intersectia cu Van Ness Avenue, ca sa ridice capota. Acoperisul se plie cu un scrasnet ingrozitor.

— Nu ma pot hotari sa ma descotorosesc de masina asta, spuse Paul. E ea cam reumatica, dar tine la tavaleala.

Arthur cobori geamul si trase in piept aerul marii.

— Si? Cum e Parisul? intreaba Paul, plin de entuziasm.

— Cu multi parizieni!

— Si parizienele?

— Tot elegante!

— Dar tu si parizienele? Ai avut aventuri?

Arthur ii raspunse dupa o pauza.

— Nu m-am calugarit, daca la asta se refera intrebarea ta.

— Eu iti vorbesc despre chestii serioase. Esti indragostit?

— Dar tu? intreba Arthur.

— Burlac!

Masina Saab o lua pe Pacific Street, inspre nordul orasului. La intersectia cu Fillmore, Paul se opri la bordura.

— Iata-ne in fata noului tau home sweet home. Sper sa-ti placa; daca nu te simti bine aici, o sa putem aranja cu agentia imobiliara. Nu e simplu sa alegi pentru altcineva…

Arthur isi intrerupse prietenul; era sigur de pe acum ca locul ii va placea.

Traversara holul micului imobil, incarcati de bagaje. Liftul ii duse la etajul trei. Trecand pe culoar, prin dreptul apartamentului 3B, Paul il informa pe Arthur ca ii vazuse vecina. „O frumusete”, sopti el, rasucind cheia in broasca usii din fata.

Din salon, privirea cadea pe acoperisurile din Pacific Heights. Noaptea instelata intra in incapere. Muncitorii de la mutari asezasera ici-colo mobila sosita din Franta si montasera planseta de arhitect in fata ferestrei. Cutiile cu carti fusesera golite, iar continutul lor umplea deja rafturile bibliotecii.

Arthur se apuca imediat sa mute mobila, asezand canapeaua cu fata spre fereastra si impingand cele doua fotolii spre micul semineu.

— Vad ca nu te-ai dezbarat de maniile tale.

— E mai bine asa, nu?

— E perfect, raspunse Paul. Acum iti place?

— Ma simt la mine acasa!

— Esti din nou in orasul tau, in cartierul tau si, cu putin noroc, in viata ta.

Paul il duse sa vada celelalte camere; dormitorul, mobilat deja cu un pat mare, doua noptiere si o consola, avea dimensiunile potrivite. O raza de luna se strecura pe ferestruica baii de alaturi. Arthur o deschise imediat: privelistea vazuta de acolo era frumoasa.

Paul murea de necaz ca trebuia sa-l lase de unul singur chiar in seara venirii lui, dar avea o cina de lucru; biroul concura pentru un proiect important.

— As fi vrut sa merg cu tine, spuse Arthur.

— Cu mutra asta, a ta, de „decalat orar”, mai bine ramai acasa! Trec maine sa te iau la masa.

Paul il stranse pe Arthur in brate si ii mai spuse o data cat era de bucuros ca s-a inapoiat. Iesind din baie, se intoarse si ii arata, cu degetul, peretii incaperii.

— Ah! Apartamentul asta are o particularitate formidabila, pe care inca n-ai observat-o.

— Care? intreba Arthur.

— Nici un dulap!

In inima orasului San Francisco, un Triumph verde si stralucitor o lua, cu mare viteza, pe Potrero Avenue. John Mackenzie, paznicul-sef al parcarii de la San Francisco Memorial Hospital, isi puse jos ziarul. Recunoscuse zgomotul atat de deosebit, scos de motorul cu care era dotata masina tinerei doctorite, chiar de cand aceasta trecuse de intersectia cu Strada 22. Pneurile decapotabilei scrasnira in fata gheretei. Mackenzie se dadu jos de pe taburet si se uita la capota intrata sub bariera pana in dreptul parbrizului.

— Trebuie sa-l operati de urgenta pe decan sau faceti asta doar ca sa-mi dati mie emotii? intreaba paznicul, clatinand din cap.

— Nitica adrenalina nu-i poate face nici un rau inimii dumitale; ar trebui sa-mi multumesti, John. Acum, ma lasi sa intru? Te rog.

— In seara asta nu sunteti de garda, n-am nici un loc rezervat pentru dumneavoastra.

— Mi-am uitat in dulap manualul de neurochirurgie, nu intru decat un minut.

— Munca si bolidul asta, al dumneavoastra, or sa va dea gata, pana la urma, domnisoara doctor. E liber la 27, in fund, pe dreapta.

Lauren ii multumi, cu un zambet, paznicului; bariera se ridica, iar ea apasa imediat pe acceleratie: din nou, scrasnetul pneurilor. Vantul ii indeparta cateva suvite de par de pe frunte, descoperind cicatricea unei rani vechi.

Singur in mijlocul salonului, Arthur se familiariza cu locurile. Paul ii instalase o micuta combina stereo, pe una dintre etajerele bibliotecii. Dadu drumul aparatului si incepu sa goleasca ultimele cutii ingramadite intr-un colt. La usa, se auzi soneria. Arthur traversa camera. O incantatoare batranica ii intindea mana.

— Rose Morrison, sunt vecina dumitale!

Arthur o invita sa intre, dar ea il refuza.

— As fi fost tare incantata sa stau la taclale cu dumneata, spuse ea, dar am o seara deosebit de incarcata. Bun, sa ne punem, asadar, de acord: fara rap, fara techno, eventual niste R & B, dar numai de-ala bun; cat priveste hip-hop-ul, ramane de vazut. Daca ai nevoie de ceva, orice ar fi, suni la mine, dar ceva mai tare, fiindca sunt fudula de ureche!

Apoi, Miss Morrison traversa la loc culoarul. Inveselit, Arthur ramase cateva clipe pe palier, dupa care se apuca iar de treaba.

Dupa o ora, stomacul, care incepuse sa-l usture, ii aduse aminte ca, de la masa luata in avion, nu mai mancase nimic. Deschise frigiderul fara prea mari sperante si descoperi, surprins, o sticla de lapte, un pachet de unt, o punga cu paine taiata felii, niste paste proaspete si un biletel de la Paul, care ii ura pofta buna.

Sala de asteptare de la Urgente era ticsita. Pana si cel mai mic coltisor era ocupat cu brancarde, scaune rulante, fotolii, banchete. In spatele peretelui de sticla de la receptie, Lauren consulta lista cazurilor primite. Numele pacientilor care fusesera deja tratati abia daca aveau ragazul sa dispara de pe panoul mare si alb, ca, in locul lor, apareau altele.

— Am ratat cumva un cutremur? i se adresa ea, pe un ton ironic, asistentei de la receptie.

— Dumnezeu te-a adus, suntem depasiti.

— Vad! Ce s-a intamplat? zise Lauren.

— O remorca s-a desprins de un camion si, dupa aia, s-a oprit in vitrina unui supermagazin. Douazeci si trei de raniti, dintre care, zece grav. Sapte sunt in boxele din spatele meu, trei la scanner; am dat un bip la reanimare, ca sa ne trimita intariri, continua Betty, intinzandu-i un teanc de dosare.

— Ne asteapta o seara frumoasa! trase concluzia Lauren, imbracand un halat.

Intra in prima sala de consultatii.

Tanara femeie adormita pe pat trebuie sa fi avut vreo treizeci de ani. Lauren ii citi rapid fisa. Un firisor de sange se scurgea din urechea stanga a ranitei. Deprinsa cu aceste semne clinice, interna isi lua mica lampa-stilou, agatata de buzunarul halatului si ridica pleoapele pacientei, dar pupilele acesteia nu reactionau la fasciculul de lumina. Doctorita examina extremitatile vinetii ale degetelor tinerei femei si ii lasa incetisor mana. Din scrupulozitate, ea ii puse stetoscopul la baza gatului, dupa care o acoperi cu cearsaful peste fata. Lauren se uita la ceasul de pe perete, facu o insemnare pe coperta dosarului, iesi din incapere si se duse in boxa alaturata. Pe foaia de observatie lasata pe pat, ea notase ca decesul avusese loc la ora 20 si 21 de minute: ora unei morti se cuvine a fi la fel de bine precizata ca si cea a unei nasteri.

Arthur inspecta toate colturile bucatariei, deschise fiecare sertar si, in cele din urma, stinse focul de sub ceainicul care bolborosea. Iesi din apartamentul lui, traversa palierul si suna la usa vecinei. Fiindca nu primise nici un raspuns, se pregatea sa faca stanga imprejur, cand usa se deschise.

— Asta inseamna pentru dumneata sa „suni tare”? zise Miss Morrison.

— Nu voiam sa va deranjez; aveti cumva niste sare?

Miss Morrison il privi, consternata.

— Nici nu-mi vine sa cred ca barbatii inca se mai folosesc de niste procedee asa de rasuflate pentru a agata!

In ochii lui Arthur se citea nelinistea. Batranica pufni intr-un ras sincer.

— Ar trebui sa-ti vezi mutra! Intra, condimentele sunt in cosuletul de langa chiuveta, zise ea, aratandu-i chicineta de langa salon. Ia tot ce-ti trebuie; eu te las, sunt foarte ocupata.

Si dadu fuga sa se aseze din nou in fotoliul din fata televizorului. Arthur trecu in spatele barului si urmari, intrigat, parul alb al lui Miss Morrison, care se agita pe dupa spatarul fotoliului.

— Bun, draguta, fa ce vrei: ramai, pleaca, dar fara zgomot. Intr-o clipa, Bruce Lee o sa faca un kata incredibil si o sa-l bumbaceasca bine pe prapaditul asta de sef de triada, care incepe sa ma calce pe nervi.

Batranica ii facu semn sa se aseze in fotoliul vecin, dar in tacere!

— Dupa ce se termina scena asta, ia din frigider farfuria cu friptura rece si vino sa vezi cu mine sfarsitul filmului, n-o sa-ti para rau! La urma urmei, e mai bine intotdeauna sa iei cina in doi, decat de unul singur!

Barbatul prins in chingi, de masa de operatie, suferise multiple fracturi de gamba; si, luandu-i in consideratie paloarea fetei, „a suferi” era tocmai cuvantul potrivit.

Lauren deschise dulapul cu medicamente, pentru a lua o mica fiola de sticla si o seringa.

— Nu suport injectiile, gemu pacientul.

— Aveti amandoua picioarele rupte, si va sperie un ac?! Barbatii nu vor inceta niciodata sa ma uimeasca!

— Ce injectie imi faceti?

— Una cu cel mai vechi remediu din lume impotriva durerii.

— E toxic?

— Durerea provoaca stres, tahicardie, hipertensiune si lasa sechele mnezice1 ireversibile… credeti-ma, e mai nociva decat cateva miligrame de morfina.

— Mnezice?

— Ce meserie aveti, domnule Kowack?

— Am un garaj.

— Atunci, va propun un targ: lasati-va sanatatea pe mana mea, iar eu o sa-mi las, intr-una din zile, Triumph-ul pe mana dumneavoastra, sa-i faceti tot ce veti crede de cuviinta.

Lauren baga acul in cateter si apasa pe pistonul seringii. Introducand alcaloidul in sangele lui Francis Kowack, avea sa-l scuteasca de suferinta. Lichidul opiaceu patrunse in vena bazilara si, imediat ce atinse trunchiul cerebral, inhiba mesajul neurologic al durerii. Lauren se aseza pe un mic taburet cu rotile si sterse fruntea pacientului, supraveghindu-i respiratia. Omul se linistea.

— Acest produs se numeste morfina, de la zeul Morfeu, asa ca, acum, odihniti-va! Ati avut mare noroc.

Kowack isi inalta ochii spre cer.

— Imi faceam si eu cumparaturile linistit, la raionul de produse congelate, mormai barbatul. Si, cand acolo, a dat peste mine un camion care mi-a facut picioarele praf. Dupa dumneavoastra, ca medic, care ar fi definitia exacta a norocului?

— Faptul ca nu sunteti in boxa de alaturi!

Perdeaua salii de consultatii aluneca pe suportul ei. Profesorul Fernstein avea aerul sau obisnuit din zilele rele.

— Credeam ca, in week-end-ul asta, esti libera si te odihnesti! zise Fernstein.

— Credinta este o problema de religie! ii raspunse, fara sa stea pe ganduri, Lauren. N-am facut altceva decat sa trec pe aici, dar, dupa cum puteti constata, nu ducem lipsa de lucru, adauga, continuandu-si consultatia.

— Rareori ducem lipsa de lucru la Serviciul de Urgente. Daca te joci cu sanatatea dumitale, te joci si cu a pacientilor. Cate ore de garda ai facut saptamana asta? Dar nu vad de ce te mai intreb; ai sa-mi ripostezi iar ca, atunci cand iubesti, nu stai sa socotesti, zise Fernstein, iesind, furios, din boxa.

— E si cazul, bombani Lauren, punandu-si stetoscopul pe pieptul garajistului, care o privea, terorizat. Fiti pe pace, eu sunt mereu in cea mai buna forma, iar el mereu ursuz, asa cum vedeti.

Intra si Betty.

— Ma ocup eu de el, ii spuse lui Lauren. E nevoie de tine alaturi, suntem cu adevarat depasiti.

Lauren se ridica si o ruga pe asistenta s-o sune pe maica-sa. Urma sa ramana aici toata noaptea si trebuia sa se ocupe cineva de catelusa ei, Kali.

Miss Morrison spala farfuriile; Arthur atipise pe canapea.

— Cred ca e timpul sa te duci la culcare.

— Si eu cred, zise Arthur, intinzandu-se. Multumesc pentru aceasta seara.

— Bun venit in Pacific Street, 212. De felul meu, sunt – uneori – prea discreta, dar daca ai nevoie de ceva, poti sa suni intotdeauna la usa mea.

Pe cand parasea incaperea, Arthur observa un catelus alb cu negru, tolanit sub masa.

— Asta-i Pablo, spuse Miss Morrison. Cand te uiti asa, la el, zici ca-i mort, insa nu face altceva decat sa doarma, e activitatea lui preferata. De altfel, e vremea sa-l trezesc, ca sa-l duc la plimbare.

— Vreti sa ma ocup eu de el?

— Du-te mai bine la culcare; in halul in care esti, mi-e teama ca am sa va gasesc maine dimineata pe amandoi sforaind la picioarele unui copac.

Arthur ii spuse noapte buna si se duse la el. Ar fi vrut sa mai aranjeze cate ceva prin casa, dar oboseala ii franse elanul.

Lungit pe pat, cu mainile sub cap, arunca o privire prin crapatura usii. Cutiile de carton stivuite in salon ii trezeau amintirea unei nopti mai de demult, cand se instala la ultimul etaj al unei case in stil victorian, nu departe de aici.

Trecuse de ora doua noaptea, si asistenta sefa o cauta pe Lauren. In cele din urma, sala de asteptare de la Urgente se golise. Profitand de aceasta acalmie, Betty hotari sa aprovizioneze din nou dulapurile de medicamente din salile de consultatie. O lua in sus, pe culoar, si dadu deoparte perdeaua ultimei boxe. Ghemuita pe pat, Lauren dormea dusa. Betty trase panza la loc si se indeparta clatinand din cap.

Arthur se trezi pe la pranz. Lumina blanda a soarelui aflat la zenit intra pe fereastra salonului. Isi pregati un mic dejun frugal si il suna pe Paul, pe mobil.

— Salut, Baloo, ii raspunse prietenul lui, vad ca ai facut turul cadranului.

Paul ii propuse sa mearga la masa impreuna, dar Arthur avea in cap un alt proiect.

— Pe scurt, zise Paul, am de ales: ori te las sa mergi pe jos pana la Carmel, ori te duc eu.

— Nici macar! As vrea sa trec pe la garajul tatalui tau vitreg, sa-mi recuperez Fordul si sa mergem amandoi acolo.

— Masina ta n-a mai circulat din vremuri imemoriale; vrei sa-ti petreci week-end-ul pe autostrada, asteptand sa fii depanat?

Dar Arthur ii aminti ca break-ul avusese parte de perioade de odihna si mai lungi, si, apoi, cunoscand pasiunea pentru automobilele vechi, pe care o avea tatal vitreg al lui Paul, mai mult ca sigur ca i-l bibilise.

— Batranul meu Ford din anii ’60 este mai zdravan decat cabrioleta ta preistorica.

Paul se uita la ceas: ii mai ramaneau cateva minute, ca sa sune la garaj. Daca nu avea nimic de obiectat, Arthur putea veni dupa el acolo.

La orele cincisprezece, cei doi prieteni se aflau in fata garajului. Paul rasuci cheia in broasca si intra in atelier. Printre vehiculele politiei, aflate in reparatie, lui Arthur i se paru ca recunoaste o veche ambulanta ce dormea sub prelata ei. Se apropie, ca sa ridice un colt al husei. Masca radiatorului avea un aer nostalgic. Arthur ocoli masina, sovai si, in cele din urma, deschise usa din spate. In interiorul cabinei mari, o targa acoperita cu un strat gros de praf ii redestepta atatea amintiri, incat Paul fu nevoit sa-si ridice glasul, ca sa-l scuture pe Arthur din reverie.

— Lasa balta dovleacul si vino incoace, Cenusareaso! Ca sa-ti scoatem Fordul, trebuie sa mutam trei masini. Daca tot mergem la Carmel, macar sa nu pierdem apusul!

Arthur aranja husa la loc, mangaie capota si murmura „la revedere, Daisy”.

Dupa ce apasa de patru ori pe pedala de acceleratie a Fordului, acesta abia daca tusi de trei ori si incepu sa toarca. Iar dupa alte cateva manevre de-ale lui Arthur si tot atatea ocari de-ale lui Paul, break-ul parasi garajul si o lua inspre nordul orasului, pentru a iesi in soseaua Nr. 1, care mergea de-a lungul Pacificului.

— Tot te mai gandesti la ea? intreba Paul.

Drept raspuns, Arthur deschise fereastra; un vant caldut intra in masina.

Paul batu usor in oglinda retrovizoare, ca si cum ar fi testat un microfon.

— Unu, doi, unu, doi, trei, ah, da, merge; stai sa mai fac o incercare… Tot te mai gandesti la ea?

— Mi se mai intampla, raspunse Arthur.

— Des?

— Dimineata putin, la pranz putin, seara putin, noaptea putin.

— Bine ai facut ca ai plecat in Franta ca s-o uiti, arati pe deplin vindecat! Si in week-end te gandesti la ea?

— Eu nu ti-am spus ca mi-am interzis sa traiesc; ai vrut sa stii daca ma mai gandesc la ea, iar eu ti-am raspuns si gata. Daca asta te poate linisti, afla ca am avut unele aventuri; si, acum schimba subiectul, ca n-am chef sa vorbesc despre asa ceva.

Masina mergea spre golful Monterrey. Paul privea plajele Pacificului, care defilau in spatele geamului. Kilometrii urmatori zburara in cea mai deplina tacere.

— Sper ca n-ai sa incerci s-o revezi! spuse Paul.

Arthur nu scoase nici o vorba; o noua tacere se asternu in masina.

Peisajul infatisa cand plaje, cand balti saline, pe care drumul le marginea cu o dunga de asfalt. Paul inchise radioul, care haraia de fiecare data cand trecea printre doua coline.

— Accelereaza, o sa pierdem apusul!

— Avem un avans de doua ore; si, pe urma, de cand te-au apucat trairile bucolice?

— Mi se falfaie de apus! Pe mine ma intereseaza fetele de pe plaja!

Soarele cobora deja spre apus; razele lui se strecurau printre rafturile unei mici biblioteci, care acoperea fereastra din coltul salonului. Lauren dormise o buna parte a dupa-amiezii. Se uita la ceas si se duse in baie. Isi racori fata cu apa, deschise dulapul si ezita in fata unor pantaloni de jogging. Daca voia sa-si inceapa la timp garda de noapte, abia avea ragazul sa alerge putin pana la cheiul La Marina, dar simtea nevoia sa ia o gura de aer.

Se imbraca. Avea un orar absurd. Atata paguba pentru cina, o sa rontaie ceva pe drum! Apasa pe tasta robotului. Un mesaj de la prietenul ei ii amintea ca, in aceeasi seara, urmau sa asiste impreuna la proiectia ultimului documentar pe care il realizase acesta. Sterse mesajul inainte ca vocea lui Robert sa aiba ragazul de a-i prezenta ora intalnirii.

Fordul parasise soseaua Nr. 1 de mai bine de un sfert de ora. Barierele proprietatii se zareau in departare, pe deal; Arthur facu un viraj si o lua inspre Carmel.

— Avem tot timpul; mai intai sa ne lasam sacii, spuse Paul.

Dar Arthur refuza sa se intoarca, avea altceva in cap.

— Ar fi trebuit sa cumpar niste carlige de rufe, continua Paul. Imi imaginez ca o sa fim nevoiti sa ne croim drumul printre panzele de paianjen; o sa cam miroasa a inchis in casa, nu?

— Uneori, ma intreb daca ai sa cresti vreodata. Casa e intretinuta cu regularitate; sunt chiar si cearsafuri curate pe paturi. Stii, in Franta exista telefoane; in afara de asta, exista si calculatoare, si internet, si televiziune. Numai la bufetul de la Casa Alba mai dainuie credinta ca francezii n-au apa curenta!

Arthur o lua pe un drum ce urca spre varful dealului; in fata lor, se profila grilajul de fier forjat al cimitirului.

De indata ce Arthur cobori din masina, Paul se strecura la volan.

— Ia zi, in casa asta fermecata, care este intretinuta in timp ce tu nu esti in ea, nu cumva cuptorul si frigiderul au pus mana de la mana si ne-au pregatit cina?

— Nu, in privinta asta, nu a fost prevazut nimic.

— Bun. Pai, atunci, trebuie sa cumparam cate ceva, pana nu se inchid toate magazinele. Vin si eu mai incolo, zise Paul, cu glas voios; de fapt, prefer sa-ti las cateva clipe de intimitate cu mama ta.

La vreo doi kilometri de acolo, era o bacanie; Paul fagadui sa se inapoieze cat poate de repede. Arthur se uita dupa masina care se indeparta, cu un val de praf ridicandu-i-se pe urme. Se intoarse si se duse drept spre poarta cimitirului. Lumina era blanda; ai fi zis ca sufletul lui Lili plana in jurul lui, asa cum simtise atat de des, dupa moartea ei. La capatul aleii, regasi piatra de mormant, albita de soare. Arthur inchise ochii; gradina mirosea a menta salbatica. Incepu sa vorbeasca in soapta…

Imi amintesc ca, intr-o zi, eram in gradina de trandafiri. Ma jucam, stand pe jos; aveam vreo sase-sapte ani. Era la inceputul ultimului nostru an impreuna. Tu ai iesit din bucatarie si te-ai instalat pe veranda. Eu nu te vazusem. Antonie coborase spre mare, asa ca profitam de absenta lui, ca sa ma joc asa cum nu aveam voie. Taiam trandafirii cu foarfeca lui, mult prea mare pentru mana mea. Tu ai lasat leaganul si ai coborat treptele peronului, ca sa ma feresti de o posibila rana.

Cand ti-am auzit pasii, am crezut ca ai sa tipi, fiindca tradasem increderea pe care mi-o acordai cu draga inima, si ai sa-mi iei unealta, asa cum ii este luata o medalie celui care nu este demn de ea. Dar nici vorba, te-ai asezat langa mine si m-ai privit. Apoi, mi-ai luat mana in mana ta, ghidandu-mi-o de-a lungul tulpinei. Cu glasul indulcit de zambet, mi-ai spus ca trebuie sa tai, intotdeauna sub ochi, ca sa nu ranesc trandafirul; fiindca un om nu trebuie sa raneasca niciodata un trandafir, nu-i asa? Dar cine se gandeste la ceea ce-i raneste pe oameni?

Privirile ni s-au intalnit. Ti-ai pus un deget sub barbia mea si m-ai intrebat daca ma simt singur. Am dat din cap, pentru a spune nu, cu toata forta de care era nevoie pentru a alunga mai bine o minciuna. De la distanta care ne separa varstele – pe care o populam in felul meu – tu nu puteai sa ajungi intotdeauna pana la mine. Mama, oare tu crezi intr-o fatalitate care ne impinge sa repetam comportamentul parintilor nostri?

Imi amintesc de cuvintele din ultima scrisoare pe care mi-ai lasat-o. Si eu am renuntat, mama.

Nu-mi inchipuiam ca pot iubi asa cum am iubit-o. Am crezut in ea asa cum crezi intr-un vis. Cand visul s-a risipit, am disparut si eu cu el. Credeam ca am actionat astfel din curaj, din abnegatie, dar as fi putut refuza sa-i ascult pe toti cei care imi porunceau sa n-o mai revad. Iesirea din coma este ca o renastere. Lauren avea nevoie ca familia sa-i fie alaturi. Iar singura ei familie erau maica-sa si un prieten cu care se impacase. Ce sunt eu pentru ea? Un necunoscut si nimic mai mult. In orice caz, nu aveam sa-i dezvalui tocmai eu ca toti cei ce o inconjoara acceptasera s-o lase prada mortii! N-aveam dreptul sa rup subredul echilibru de care ea avea atata nevoie.

Maica-sa ma implora sa nu-i spun ca si ea renuntase. Neurochirurgul jura ca asta i-ar fi provocat lui Lauren un soc din care s-ar fi putut intampla sa nu-si mai revina. Iubitul, care se intorsese in viata ei, a fost ultima bariera ce se ridica intre noi doi.

Stiu ce crezi. Adevarul este altundeva, teama are chipuri nenumarate. Am avut nevoie de ceva timp pentru a-mi marturisi teama ca n-am sa stiu cum s-o port in visele mele, teama ca n-am sa pot fi la inaltimea lor, teama ca n-am sa le pot infaptui, teama ca, pana la urma, n-am sa fiu barbatul acela pe care ea il asteapta, teama ca n-am sa pot recunoaste ca ea ma uitase.

Am vrut de mii de ori s-o caut, dar, si atunci, mi-a fost teama ca ea n-o sa ma creada, teama ca n-o sa stiu sa reinventez rasul nostru in doi, teama ca ea n-ar mai fi aceea pe care o iubisem si, mai ales, mi-a fost teama sa n-o pierd din nou: asa ceva, n-as fi putut indura. Am plecat in strainatate ca sa ma indepartez de ea. Dar, cand iubesti, nu exista distante. Era de ajuns sa-i semene o femeie de pe strada, ca s-o vad pe ea mergand in fata mea, era de ajuns sa-i scriu numele pe o foaie de hartie, ca s-o fac sa se iveasca, era de ajuns sa-mi inchid ochii, ca sa-i vad pe ai ei, era de ajuns sa ma cufund in tacere, ca sa-i aud vocea. Si, in timpul asta, am ratat cel mai frumos proiect din cariera mea. Am construit un centru cultural a carui fatada, in intregime dalata, parca ar fi de spital!

In acelasi timp, fugeam de lasitatea mea. Am renuntat, mama, si daca ai sti cat de tare ma urasc pentru asta! Traiesc o contradictie: nadajduiesc ca viata sa ne aduca din nou unul in fata celuilalt, dar nu stiu daca as indrazni sa-i vorbesc. Acum, trebuie sa merg inainte; stiu ca vei intelege ce am de gand sa fac cu casa ta si nu te vei supara pe mine. Dar, fii pe pace, mama, n-am uitat ca singuratatea este o gradina in care nu creste nimic. Chiar daca astazi traiesc fara Lauren, nu mai sunt singur; si asta pentru ca, undeva, exista ea.

Arthur mangaie marmura alba si se aseza pe piatra care mai pastra ceva din caldura de peste zi. De-a lungul zidului ce marginea mormantul lui Lili, crestea o vita de vie care dadea, in fiecare vara, cativa ciorchini ciuguliti de pasarile de la Carmel.

Arthur auzi pasi scrasnind pe pietrisul aleii; se intoarse si-l vazu pe Paul, care se aseza in fata unei stele mortuare, la cativa metri de el. Prietenul lui incepuse, si el, sa vorbeasca, cu un glas de mare taina.

— Ei, doamna Tarmachov, nu prea merge treaba! Mormantul va e intr-un hal fara de hal, mai mare rusinea! E mult de cand nu ne-am vazut, dar nu sunt eu de vina, stiti asta. Din cauza unei femei, a carei fantoma il bantuia, tembelul de colo s-a hotarat sa-si lase de izbeliste cel mai bun prieten. Dar, in fine, nu e niciodata prea tarziu, asa ca am adus tot ce trebuie.

Paul scoase dintr-o punga de bacanie o perie, sapun lichid, o sticla de apa si se apuca sa frece cu putere piatra.

— Pot sa stiu si eu ce faci? intreba Arthur. O cunosti pe aceasta doamna Tarmachov?

— E moarta din 1906!

— Paul, poti sa te lasi de tampenii doua secunde? Totusi, asta e un loc de reculegere!

— Ei bine, eu ma reculeg facand curatenie!

— La mormantul unei necunoscute?

— Dar nu e necunoscuta, mosule, zise Paul, ridicandu-se. Dupa ce m-ai adus de atatea ori pe sus cu tine, la cimitir, ca sa-ti vizitezi mama, n-o sa te apuci acum sa-mi faci scene de gelozie fiindca o simpatizez nitel pe vecina ei!

Paul clati piatra, care isi recapatase albeata, si isi contempla, satisfacut, opera. Arthur il privi, consternat, si se ridica la randul lui.

— Da-mi cheile masinii!

— La revedere, doamna Tarmachov, zise Paul, nu fiti ingrijorata, dupa cat il vad de pornit, de acum, pana-n Craciun, o sa ne mai vedem de doua ori, pe putin. In orice caz, acum sunteti curata pana la toamna.

Arthur isi lua prietenul de brat.

— Aveam sa-i spun niste lucruri importante.

Paul il trase pe drumul care ducea spre poarta mare, de fier forjat, a cimitirului.

— Hai, acum vino, am cumparat o coasta de vita pe care ai s-o pomenesti.

Pe aleea unde Lili se odihnea cu fata spre ocean, se vedea umbra unui batran gradinar care grebla pietrisul. Arthur si Paul se indreptara spre masina parcata ceva mai jos. Paul se uita la ceas, soarele nu mai avea mult pana sa se ascunda dupa linia orizontului.

— Cine conduce? Tu sau eu? intreba Paul.

— Vechiul Ford al mamei? Glumesti! Adineauri a fost o exceptie!

Masina se indeparta pe drumul ce cobora in josul colinei.

— Ce sa-ti spun! Nu mai pot eu de rabla ta de Ford. Crezi ca mor s-o conduc?

— Atunci de ce mi-o ceri de fiecare data?

— Ia nu ma mai pisa!

— Vrei sa facem diseara coasta aia, a ta, in semineu?

— Nu, ma gandeam s-o frigem mai degraba in biblioteca!

— Dar daca, dupa plaja, ne-am duce sa gustam mai degraba niste languste in port? propuse Arthur.

Orizontul se drapa deja intr-o mantie grea de matase roz pal, tesuta din panglici lungi, ce pareau sa uneasca cerul cu oceanul.

Lauren alergase pana cand i se taiase respiratia. Acum isi tragea sufletul, stand pe o banca, in fata micului port cu vase de agrement, si mancand un sandvis. Catargele barcilor cu panze se leganau sub briza usoara. Robert aparu pe alee, cu mainile in buzunare.

— Stiam eu ca o sa te gasesc aici.

— Esti clarvazator sau ai pus detectivi pe urmele mele?

— N-am nevoie sa fiu ghicitor, spuse Robert, asezandu-se pe banca. Stii, doar, ca te cunosc: cand nu esti la spital sau acasa, in pat, atunci faci alergari.

— M-am evaporat!

— Vrei sa ma pui si pe mine sa ma evapor? Nu mi-ai raspuns la telefoane.

— Robert, n-am nici un chef sa reiau aceasta conversatie. Stagiul de internat mi se termina la toamna si mai am inca multa treaba de facut, daca vreau sa fiu titularizata.

— In afara de ambitiile legate de profesia ta, nu mai stii de nimic altceva. De cand ai avut accidentul, toate lucrurile s-au schimbat.

Lauren arunca restul de sandvis intr-un cos de gunoi, apoi se ridica si isi innoda din nou sireturile pantofilor de sport.

— Am nevoie sa ma defulez; te superi pe mine daca imi voi continua alergarea?

— Vino, spuse Robert, apucand-o de mana.

— Unde?

— Bine ar fi daca te-ai lasa si tu o data condusa. Nu? Ce zici?

Si, luand-o sub bratul lui protector, se indeparta de banca si se indrepta spre parcare. Cateva clipe mai tarziu, masina o porni catre Pacific Heights.

Cei doi fartati se asezasera pe marginea digului. Valurile aveau reflexe uleioase; cerul capatase, acum, culorile focului.

— N-as vrea sa-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, dar – in caz ca n-ai remarcat – soarele asfinteste exact in partea cealalta, ii spuse Arthur lui Paul, care se intorsese cu fata spre plaja.

— Ba chiar ai face bine sa ti-l bagi! Soarele tau are toate sansele sa fie tot acolo si maine dimineata; in schimb, sunt mai putin sigur in privinta celor doua fete de colo.

Arthur le studie pe cele doua tinere asezate pe nisip; fetele radeau.

O pala de vant ravasise parul uneia, cealalta isi indeparta nisipul intrat in ochi.

— Buna ideea asta, cu langustele, exclama Paul, batandu-l pe Arthur pe genunchi. Si asa mananc prea multa carne, putin peste o sa-mi prinda cat se poate de bine.

Pe cerul de deasupra golfului Monterrey se aratau primele stele. Cateva cupluri mai profitau inca o clipa de calmul de pe plaja.

— Sunt crustacee, preciza Arthur, plecand de pe dig.

— Ce ifose si pe langustele astea! Eu parca intelesesem altceva de la ele! Bun, fata din stanga este exact genul tau, seamana un pic cu lady Casper; eu, unul, o abordez pe cea din dreapta, adauga Paul, indepartandu-se.

— Ai la tine cheia? intreba Robert, cotrobaindu-si prin buzunare. Pe a mea am lasat-o la birou.

Ea intra prima in apartament. Avea nevoie sa se racoreasca, asa ca il lasa pe Robert in salon. Asezat pe canapea, el auzi curgand imediat apa dusului.

Robert impinse incetisor usa dormitorului. Isi arunca hainele, una cate una, pe pat si inainta tiptil pana la baie. Oglinda era aburita. Dadu deoparte perdeaua dusului si intra in cabina.

— Vrei sa te frec pe spate?

Lauren nu raspunse; se lipi cu pantecele de peretele dalat, a carui atingere ii produse o senzatie placuta. Robert isi puse mainile pe ceafa ei si ii masa umerii, dupa care o inlantui cu si mai multa tandrete. Ea isi inclina capul si se lasa in voia mangaierilor lui.

Seful de sala ii instalase in fata ferestrei largi. Onega radea, ascultand povestile lui Paul. Adolescenta petrecuta impreuna cu Arthur la internat, anii de facultate, primele ore in biroul de arhitectura, pe care il pusesera pe picioare amandoi… Cu snoavele lui, avea sa le distreze pe invitate pana la sfarsitul mesei. Arthur ramasese tacut, cu privirea pierduta inspre ocean. Paul ii trase un picior pe sub masa, in timp ce chelnerul le infatisa niste languste uriase.

— Pari cu mintea dusa in alta parte, sopti Mathilde, vecina lui, ca sa nu-l intrerupa pe Paul.

— Poti vorbi mai tare, ca n-o sa ne auda! Imi pare rau; ce-i drept, eram cam absent, dar tocmai m-am intors dintr-o calatorie lunga, iar povestea asta o stiu pe dinafara, pentru ca eram si eu acolo.

— Si prietenul tau o spune de fiecare data cand invitati femei la masa? se inveseli Mathilde.

— Da, cu unele mici modificari si infrumusetandu-mi adesea rolul, raspuns Arthur.

Mathilde il privi lung.

— Duci dorul cuiva, nu-i asa? Iti sta scris, cu litere mari, in privire, spuse ea.

— De vina sunt tocmai locurile astea, pe care le-am batut de atatea ori si care imi redesteapta atatea amintiri.

— Dupa ultima despartire, mi-au trebuit sase saptamani mari si late, ca sa-mi revin. Se zice ca, pentru a te vindeca de un amor, ai nevoie de jumatate din timpul cat a durat. Si, apoi, intr-o dimineata, te trezesti si vezi ca povara trecutului a disparut ca prin farmec. Nici nu-ti imaginezi cat de usoara iti simti inima in acel moment. In ceea ce ma priveste, sunt libera ca pasarea cerului.

Arthur intoarse mana lui Mathilde ca pentru a-i citi in palma.

— Esti foarte norocoasa! spuse el.

— Si, la tine, de cand dureaza convalescenta?

— De cativa ani!

— Ati fost atat de multa vreme impreuna? intreba tanara femeie, cu glasul induiosat.

— Patru luni!

Mathilde Berkane inchise ochii si isi infipse cu salbaticie cutitul in langusta.

Robert statea tolanit pe pat; se intinse sa-si ia blugii.

— Ce cauti? intreba Lauren, care isi stergea parul cu un prosop.

— Pachetul meu!

— Sper ca n-ai de gand sa fumezi aici!

— Chewing-gum! spuse Robert, aratandu-i cu mandrie cutiuta pe care o scosese din buzunarul pantalonilor.

— Sa faci bine sa le pui in hartie, inainte de a le arunca; pentru ceilalti, e o chestie de-a dreptul dezgustatoare.

Ea isi puse niste pantaloni si o camasa bleu, cu sigla Spitalului San Francisco Memorial.

— E nostim, totusi, riposta Robert, stand cu mainile sub cap. La spital, nu vezi decat lucruri oribile, in schimb te dezgusta chewing-gum-ul meu.

Lauren isi imbraca halatul si isi potrivi gulerul in fata oglinzii. La gandul ca avea sa regaseasca munca si atmosfera Serviciului de Urgente, buna dispozitie ii revenea.

Isi lua din mers cheile de pe masuta si iesi din dormitor; se opri in mijlocul salonului si se intoarse din drum. Se uita la Robert, tolanit gol pusca, pe patul ei.

— Nu mai face mutra asta de catel napastuit; in fond, la avanpremiera ta de diseara, ai nevoie doar de o femeie pe care s-o tii de brat. Ca s-o spunem pe a dreapta, tu esti centrat pe propria-ti persoana… iar eu, una, sunt de garda!

Inchise usa apartamentului si cobori spre parcare. Dupa cateva minute, pleca, in inserarea calduta, la volanul Triumph-ului. Pe Green Street, felinarele se aprindeau unul dupa altul, ca si cum ar fi vrut s-o salute din mers. Ideea o facu sa zambeasca.

Batranul Ford se catara pe coasta, sub o luna roscovana, care lumina intregul golf Monterrey. De cand le condusesera pe cele doua tinere la micul lor hotel, Paul nu mai scosese o vorba. Arthur inchise radioul si se opri in aria de stationare, ce marginea faleza. Opri motorul si isi sprijini barbia in mainile proptite de volanul de bachelita. Umbra casei se profila la picioarele lor. Cobori geamul, lasand sa intre in masina parfumul mentei salbatice care plutea pe colina.

— Ce-i cu mutra asta? intreba Arthur.

— Tu ma iei de tampit?

Paul lovi in tabloul de bord.

— Intentionezi sa te debarasezi si de masina asta? Ai de gand sa te descotorosesti de toate amintirile?

— Ce tot spui?

— M-am prins de manevrele astea ale tale: „trecem mai intai pe la cimitir, pe urma dam o raita pe plaja si, dupa aia, hai sa mancam mai degraba niste languste…” Credeai cumva ca, daca e intuneric, n-o sa vad panoul „De vanzare”, pus pe gard? De cand ai luat hotararea asta?

— De cateva saptamani, dar inca n-am primit oferte serioase.

— Eu ti-am spus sa dai pagina dupa o femeie, nu sa arzi biblioteca intregului tau trecut. Daca te desparti de casa lui Lili, o sa regreti. Intr-o zi, vei veni din nou, vei merge de-a lungul gardului, vei suna la usa si niste necunoscuti te vor primi inauntru, sa-ti vizitezi propriul camin, iar cand te vor conduce la usa acestei case, care inseamna toata copilaria ta, te vei simti singur, nespus de singur.

Arthur porni Fordul; motorul incepu imediat sa toarca. Poarta vopsita in verde, a proprietatii, era deschisa; break-ul se opri indata sub umbrarul de trestie ce inchipuia un acoperis de parcare.

— Esti mai incapatanat decat un catar! bombani Paul, iesind din masina.

— Ai avut de-a face cu multi?

Cerul era fara nori. La lumina lunii, Arthur ghicea peisajul care il inconjura. O luara pe scarita de piatra de pe marginea drumului. La jumatatea pantei, Arthur ghici, in dreapta lui, ramasitele gradinii de trandafiri. Parcul fusese lasat in parasire, dar multimea de miresme ce plutea in el ii redestepta, la fiecare pas, un valmasag de amintiri olfactive.

Casa adormita era asa cum o lasase in ultima dimineata petrecuta aici cu Lauren. Fatada, cu obloanele trase, mai imbatranise putin, dar tiglele de pe acoperis erau intacte.

Paul inainta pana la peron, urca treptele si il striga pe Arthur, de pe veranda:

— Ai cheile?

— Sunt la agentie. Asteapta-ma aici, mai am un rand inauntru.

— Si, ca sa le recuperezi, ai de gand sa treci prin zid?

Arthur nu raspunse. Se indrepta spre fereastra de la coltul casei si scoase, fara sa sovaie, o mica pana de lemn ce intepenea oblonul, care se rasuci in balamale. Apoi, ridica rama ferestrei, pe care o zgaltai usor si o facu sa culiseze. Acum, nimic nu-l mai impiedica sa se strecoare in casa.

Micul birou era cufundat in intuneric, dar, ca sa-si gaseasca drumul, Arthur n-avea nevoie de nici o lumina. Memoria de copil ii ramasese intacta si recunostea fiecare colt al casei. Evitand sa se intoarca, de teama sa nu vada patul, se apropie de dulap, ii deschise usa si ingenunche. Era de ajuns sa intinda mana, ca sa simta valijoara neagra care continua sa pastreze secretele lui Lili. Ii deschise cele doua incuietori si ii ridica incet capacul. Mireasma celor doua parfumuri pe care Lili le amesteca intr-o sticla mare, de cristal galben, al carei dop de argint isi pierduse stralucirea, inca se mai raspandea din ea. Dar aceasta amintire de la mama lui nu era singura care ii cuprinsese sufletul.

Arthur lua cheia lunga, care se afla acolo unde o lasase in ziua cand inchisese pentru ultima oara aceasta casa. Era exact dupa plecarea unui inspector de politie, care o ducea pe Lauren inapoi in camera de spital, de unde Arthur si Paul o furasera ca s-o salveze de la o moarte programa.

Arthur iesi din birouas. Ajuns pe culoar, aprinse lumina. Parchetul ii trosnea sub picioare; baga cheia in broasca si o rasuci. Paul intra in casa.

— Iti dai seama? Magnum si Mac Gyver in aceeasi casa!

Cum intrara in bucatarie, Arthur deschise robinetul buteliei de gaz, de sub chiuveta, si se duse sa se aseze la masa mare, de lemn. Aplecat deasupra aragazului, Paul supraveghea cafetiera italieneasca ce bolborosea pe flacara. Aroma suava se si imprastiase in incapere. Paul lua doua boluri de pe etajera din lemn maroniu, apoi se aseza si el in fata prietenului sau.

— Pastreaza peretii astia si scoate-ti-o pe femeia aia din cap; si asa, ti-a adus destule neajunsuri.

— Doar n-o s-o luam iar, de la capat, cu conversatia asta!

— Ala care face o mutra de inmormantare, cand cineaza cu doua creaturi de vis, nu sunt eu, raspunse Paul, turnand lichidul fierbinte.

— Visul tau, nu al meu!

Paul se burzului.

— A venit timpul sa-ti faci nitica ordine in viata. Ai un apartament nou, o profesie care te pasioneaza, un asociat genial, iar fetele pe care le vrajesc se uita la mine, tinand pumnii stransi sa le suni tu.

— Vorbesti de aia care te manca din ochi?

— Nu vorbesc de Onega, ci de cealalta! E cazul sa te mai distrezi si tu!

— Dar ma distrez, Paul; poate ca nu chiar asa ca tine, insa ma distrez. Lauren nu mai face parte din viata mea, dar face parte din mine. Si, apoi, ti-am mai spus, nu-mi interzic sa traiesc. A fost prima seara, de la intoarcerea mea, si, dupa cate stiu, n-am cinat singuri.

Paul invartea la nesfarsit lingurita in ceasca.

— Tu nu bei cafeaua cu zahar… sufla Arthur, punandu-si mana peste cea a prietenului sau.

In toiul noptii limpezi, in intimitatea bucatariei dintr-o casa veche, de la malul marii, doi complici se priveau in tacere.

— De fiecare data cand ma gandesc la povestea asta absurda, pe care am trait-o amandoi, imi vine cheful sa-ti trasnesc niste palme, ca sa te trezesc o data pentru totdeauna, spuse Paul. Daca te-ar apuca nebunia si ai incerca s-o vezi, ce i-ai spune? Cand mi-ai povestit prin ce treceai, te-am pus sa-ti faci un scanner… si eu sunt prietenul tau cel mai bun! Dar ea e doctorita; daca i-ai fi spus adevarul, crezi ca te-ar fi bagat in camasa de forta cu sau fara cagula lui Hannibal Lecter? Ai facut ce trebuia sa faci si te admir pentru asta. Ai avut curajul s-o aperi pana la capat.

— Cred ca ar fi mai bine sa ma duc la culcare, sunt obosit, spuse Arthur, ridicandu-se.

Se indeparta deja, pe culoar, cand Paul il striga. Arthur isi baga capul din nou pe usa intredeschisa.

— Sunt prietenul tau, stii? spuse Paul.

— Da!

Arthur iesi pe usa din spate si ocoli casa. Atinse cadrul ruginit al leaganului si privi in jur. Sipcile verandei erau dislocate, cele de la fatada fusesera scorojite de arsita verii si de ceturile sarate ale iernii. Gradina lasata in paragina avea un aer trist. Arthur se infiora sub vantul care incepea sa sufle. Scoase din haina plicul scrisorii incepute la Paris, pe o banca din piata Fόrstenberg, scrise ultima pagina si o baga in buzunar.

Ceturile Pacificului isi intindeau valurile noptatice pana in oras. Asezata in fata barului pustiu de la Parisian Coffee, care se afla peste drum de intrarea Serviciului de Urgente, Lauren citea meniul zilei.

— Ce Dumnezeu mai cautati singura, la aceasta ora din noapte, in barul meu? o intreba patronul, servindu-i o bautura racoritoare.

— O pauza, de exemplu!

— Seara a fost asa de agitata, incat jurai ca asisti la baletul ambulantelor! continua el, stergand paharele. E bine ca salvati intreaga lume, dar v-ati gandit ca aveti si dumneavoastra o viata?

Lauren se pleca spre el, ca pentru a-i face o marturisire.

— Luati-mi si mie o piatra de pe inima: oare am devenit subiectul tuturor conversatiilor sau a fost Fernstein aici, in seara asta, sa-si ia cina?

— S-a asezat acolo, recunoscu restauratorul, aratand spre fundul salii.

Lauren se dadu jos de pe taburet si se duse spre boxa ocupata de profesor.

— Daca o sa faceti in continuare fata asta, ma intorc sa mananc singura, la bar, spuse Lauren, punandu-si paharul pe masa.

— In loc sa spui prostii, mai bine te-ai aseza.

— Mustrarile dumneavoastra, in prezenta pacientului meu de ieri, nu erau neaparat necesare. Uneori, ma tratati de parca v-as fi nepoata.

— Esti mai mult de atat, esti creatia mea! Dupa accident, ti-am cusut la loc toate alea…

— Multe multumiri ca mi-ati scos buloanele pe care le aveam in ambele parti ale craniului, dom’ profesor.

— Mi-a reusit figura mai bine decat lui Frankenstein; poate doar cu exceptia caracterului. Ce zici, vrei sa imparti o farfurie de clatite cu un felcer batran si cu mult sirop de artar?

— In ordinea asta, da.

— Cati pacienti am tratat in noaptea asta? intreba Fernstein, impingand farfuria spre ea.

— Cam o sutica, raspunse ea, servindu-se cu o portie generoasa de pancakes. Dar dumneavoastra ce mai faceti pe aici, ca doar n-oti avea nevoie sa cumulati garzile, ca sa va mai iasa un ban?

— Bun scor pentru o zi de sambata, cazu de acord Fernstein, cu gura plina.

In spatele geamului unui bistrou fara varsta, un batran profesor de medicina si eleva lui luau cina amandoi, gustand – complici – clipa de ragaz pe care le-o oferea noaptea ce se sfarsea.

Pe trotuarul din fata, Serviciul de Urgente avea sa le ignore absenta pentru inca vreo cateva ore. In strada, lumina palpainda a unui felinar se stinse. Zorii, cu cerul palid, incepeau sa se arate.

Arthur atipise pe balansoar. Revarsatul zorilor invaluia locurile cu o stralucire molcoma. Isi deschise ochii si privi casa, care parea cufundata intr-un somn linistit. Mai jos, oceanul lingea nisipul, desavarsindu-si opera de peste noapte. Plaja isi regasea vesmantul neted si imaculat. Arthur se ridica si trase adanc in piept mireasma diminetii racoroase. Se repezi spre peron, traversa culoarul si urca in graba mare scara. La etaj, batu darabana in usa si intra, cu sufletul la gura, in camera lui Paul.

— Dormi?

Paul tresari si se ridica pe pat dintr-o saritura. Se uita in jur si-l zari pe Arthur, in usa intredeschisa.

— Te duci chiar acum si te culci la loc! Ai sa uiti de existenta mea pana cand limba mica a acestui desteptator o sa ajunga la o cifra decenta, sa zicem unsprezece. Atunci si numai atunci, o sa-mi pui din nou intrebarea ta tampita.

Paul se rasuci si capul ii disparu sub perna uriasa.

Arthur iesi din camera; pe coridor, facu stanga imprejur si se inapoie.

— Vrei sa ma duc sa iau o bagheta pentru micul dejun?

— Afara! urla Paul.

Lauren actiona telecomanda usii garajului si opri motorul imediat ce baga masina inauntru: Kali detesta Triumph-ul si latra de la primele zgomote scoase de acesta. Luand-o pe coridorul interior, ea urca, patru cate patru, treptele scarii principale si intra in apartament. Cifrele micii pendule de pe semineu aratau orele sase si jumatate dimineata. Kali parasi canapeaua, bucurandu-se de venirea stapanei sale. Lauren o lua in brate.

Dupa aceste mangaieri, catelusa se duse sa-si continue somnul pe covorul din fibra de cocos, din mijlocul salonului, iar Lauren se indrepta spre bar, ca sa-si faca un ceai de plante.

Un biletel de la maica-sa, fixat de usa frigiderului cu o broscuta-magnet, o informa ca micuta Kali isi luase cina si isi facuse plimbarea. Lauren isi puse o bluza de pijama mult prea mare pentru ea si se duse sa se cuibareasca sub cuvertura. Adormi de indata.

Paul cobori scara cu bagajul in mana. Il lua si pe al lui Arthur, de pe coridor, si-l informa pe acesta ca il asteapta afara. Se instala in Ford, pe locul pasagerului, privi in jur si se puse pe fluierat. Isi trecu, discret, picioarele peste cutia de viteze si se strecura la volan.

Arthur inchise usa casei pe dinauntru. Intra in biroul lui Lili, deschise dulapul si se uita la valijoara de piele neagra, care statea pe raft. Atinse cu degetul incuietorile de arama si depuse plicul ascuns in buzunar, dupa care aseza cheia, din nou, la locul ei.

Iesi pe fereastra. Intepenind oblonul cu piedica de lemn, parca o auzi pe mama lui, care boscorodea, de fiecare data cand plecau amandoi la cumparaturi in oras, fiindca Antoine tot nu reparase pacatosul ala de oblon. Si o revazu pe Lili in gradina, dand din umeri si spunand ca, la urma urmei, toate casele aveau dreptul sa faca riduri. Aceasta bucatica de lemn proptita de piatra vorbea despre niste timpuri care nu vor trece niciodata, cu totul.

— Da-te! ii spuse lui Paul, cand deschise portiera.

Intra in masina si stramba din nas.

— Ce miros bizar, nu?

Arthur demara. Putin mai incolo, pe drum, geamul din partea lui Paul cobori si mana acestuia aparu, tinand cu varful degetelor o punga de plastic ce purta sigla unei macelarii, pe care o arunca intr-o lada de gunoi, la iesirea de pe proprietate. Plecasera cu mult inainte de ora micului dejun, astfel ca aveau sa evite ambuteiajele produse de masinile ce se intorceau din week-end. La inceputul dupa-amiezii, urmau sa fie la San Francisco.

Lauren isi intinse bratele spre tavan. Isi parasi cu parere de rau patul si camera. Ca de obicei, incepu sa pregateasca mancarea pentru catelusa, in castronul ei greu, de pamant ars, si apoi isi pregati propriul sau platou. Se aseza in mica incapere din prelungirea salonului, unde patrundea, pe fereastra, soarele diminetii. De acolo, putea admira podul Golden Gate, intins ca o trasatura de unire intre cele doua maluri ale golfului, casutele cocotate pe colinele din Sausalito si chiar Tiburonul, cu micul lui port de pescuit. Lancezeala acestei dimineti de duminica era tulburata doar de sirenele de ceata ale marilor cargouri ce porneau in larg, carora li se adaugau tipetele pescarusilor.

Dupa ce inghiti pe nerasuflate o buna parte din copiosul ei mic dejun, Lauren puse tava in chiuveta din bucatarie si se duse in baie. Jetul puternic al dusului – care n-avea sa-i stearga niciodata cicatricele de pe piele – reusi s-o trezeasca de-a binelea.

— Kali, nu te mai foi atata, o sa te duc imediat la plimbare.

Lauren isi infasura mijlocul cu un prosop, lasandu-si sanii goi in libertate. Renunta la orice machiaj, deschise dulapul, isi puse niste blugi si un tricou, isi scoase tricoul, isi puse o camasa, isi scoase camasa si isi puse la loc tricoul. Se uita la ceas; cu maica-sa se intalnea in portul de agrement abia dupa o ora; Kali adormise din nou, pe canapeaua ιcru. Asa ca Lauren se aseza langa catelusa, lua un manual gros, de neurochirurgie, din gramada de dosare imprastiate pe masuta joasa si se cufunda in lectura, rozandu-si creionul.

Fordul opri in fata cladirii de pe Cervantes Boulevard, numarul 27. Paul isi lua sacul de pe bancheta din spate si cobori din masina.

— Vrei sa mergem diseara la cinema? intreba, aplecandu-se in dreptul portierei lui Arthur.

— Imposibil, seara asta e promisa cuiva.

— Cuiva-fata sau cuiva-baiat? exclama Paul, radios.

— Masa in fata televizorului si in tκte ΰ tκte!

— Iacata o veste buna; si cu cine, ma rog, daca nu sunt indiscret?

— Esti!

— Ce?

— Indiscret!

Masina se indeparta pe Fillmore Street. La intersectia cu Union Street, Arthur se opri pentru a-i ceda trecerea unui camion care ajunsese la stop inaintea lui. Un Triumph decapotabil, ascuns in spatele remorcii, profita de ocazie si se fofila fara sa opreasca; masina verde cobora spre portul de agrement. Un caine prins cu centura, pe locul pasagerului, latra cat il tineau puterile. Camionul traversa intersectia, iar Fordul urca pe colina Pacific Heights.

Miscarile sacadate ale cozii lui Kali aratau cat era de bucuroasa. Catelusa adulmeca gazonul cu luare aminte, incercand sa afle ce animal o fi fost ala care calcase pe iarba inaintea ei. Din cand in cand, isi inalta capul si alerga sa-si ajunga familia. Dupa ce facea vreo cateva serpentine printre picioarele lui Lauren si ale doamnei Kline, se ducea sa deschida drumul si sa inspecteze alta palma de pamant; cand le arata prea multa afectiune perechilor care se plimbau sau copiilor lor, mama lui Lauren o chema la ordine.

— Ai vazut cat sufera din cauza incheieturilor, zise Lauren, privind-o pe Kali, care se indeparta.

— Imbatraneste! Ca si noi, de altfel, chiar daca tu nu-ti dai seama.

— Esti intr-o dispozitie incantatoare; ai pierdut cumva la campionatul de bridge?

— Glumesti! Le-am batut pe toate fetele alea batrane! Eu imi fac griji doar pentru tine.

— Ei bine, n-ai de ce, imi merge bine, am o meserie pe care o iubesc, migrenele aproape ca m-au lasat de tot si sunt fericita.

— Da, ai dreptate, ar trebui sa vad partea buna a lucrurilor, saptamana a fost frumoasa, tu ai reusit sa te eliberezi doua ore ca sa te ocupi de tine, toate-s bune!

Lauren arata spre un barbat si o femeie care mergeau inaintea lor, pe digul micului port.

— El era cam ca tipul asta? isi intreba mama.

— Cine?

— Nu stiu de ce, dar de ieri ma tot gandesc la el. Si nu mai ocoli subiectul ori de cate ori deschid discutia.

Doamna Kline ofta.

— N-am ce sa-ti spun, scumpo. Nu stiu cine era tipul ala care venea sa te vada la spital. Era dragut, foarte politicos; fara indoiala, vreun pacient care se plictisea si era fericit sa se afle acolo.

— Pacientii nu se plimba pe culoarele spitalului imbracati cu haine de tweed. Si, pe urma, am verificat lista tuturor oamenilor spitalizati in aripa aceea a cladirii, in epoca respectiva; niciunul nu-i corespundea.

— Te-ai dus sa verifici asa ceva? Ce incapatanata poti sa fii! Ce cauti tu, de fapt?

— Ceea ce imi ascunzi, luandu-ma drept tampita. Vreau sa stiu cine era si de ce era acolo in fiecare zi.

— La ce bun? Toate astea fac parte din trecut.

Lauren o striga pe Kali, care se indepartase cam mult. Catelusa se intoarse si isi privi stapana, inainte de a veni in goana spre ea.

— Cand am iesit din coma, el era acolo; cand am putut misca mana pentru prima oara, el mi-a luat-o in a lui, ca sa ma linisteasca; la cea mai mica tresarire, in toiul noptii, el era tot acolo… Intr-o dimineata, mi-a fagaduit ca o sa-mi povesteasca o chestie incredibila si a disparut.

— Barbatul asta este un pretext ca sa-ti ignori viata de femeie si sa nu te gandesti decat la munca. Ai facut din el un soi de Fat-Frumos. E usor sa iubesti pe cineva la care nu poti ajunge, nu-ti iei nici un risc.

— Totusi, asta e ceea ce ai reusit sa faci chiar tu, vreme de douazeci de ani de viata dusa alaturi de tata.

— Daca n-ai fi fost fata mea, ti-as fi tras o palma si zau ca ai fi meritat-o.

— Ce ciudata esti, mama. Nu te-ai indoit niciodata ca voi gasi puterea sa ies singura din coma. Atunci, de ce, acum, cand sunt in viata, ai atat de putina incredere in mine? Ce-ar fi daca n-as mai asculta de bunul-simt si de logica si mi-as pleca urechea macar o data, ca sa aud acel glas micut, care imi vorbeste din strafundul fiintei mele? De ce imi tresalta inima de fiecare data cand am impresia ca-l recunosc pe el? Oare nu se cuvine sa-mi pun aceasta intrebare? Imi pare nespus de rau ca tata a disparut, imi pare nespus de rau ca te-a inselat, dar asta nu e o boala ereditara. Nu sunt toti barbatii ca tata!

Doamna Kline incepu sa rada cu pofta. Isi puse mana pe umarul fiicei sale si o masura cu privirea.

— Vrei sa-mi dai lectii tu, care n-ai avut de-a face decat cu baieti cumsecade, baieti care se uita la tine ca la Maica Precista, ca la o minune a vietii lor! Nu-i asa ca te simti linistita cand stii ca celalalt e incapabil sa te paraseasca, orice ai face? Macar eu, una, am iubit!

— Daca n-ai fi fost mama mea, acum eu ti-as fi tras o palma.

Doamna Kline isi vazu de drum. Isi deschise geanta, scoase din ea un pachet de bomboane si ii oferi una fiicei sale, care o refuza.

— Singurul lucru care ma induioseaza, din tot ce spui, e sa constat ca, in ciuda vietii pe care o duci, in tine inca mai straluceste o scanteioara de romantism. Ceea ce ma intristeaza, insa, e ca o inabusi sub o asemenea naivitate. Ce astepti? Daca tipul asta ar fi fost, cu adevarat, barbatul vietii tale, ar fi venit sa te caute, fetito, saracuta de tine! Nu l-a gonit nimeni, s-a dat singur la fund. Asa ca nu-i mai purta pica intregii lumi si mai ales mamei tale, de parca ea ar fi singura vinovata.

— Poate ca a avut motivele lui?!

— Ca, de exemplu, o alta femeie sau niste copii? riposta doamna Kline, cu falsa ingenuitate.

Pare-se ca pana si Kali se saturase de tensiunea ce domnea intre mama si fiica. Asa ca lua un bat, il puse la picioarele lui Lauren si latra, inversunata. Lauren lua de jos jucaria improvizata si o arunca departe.

— Nu ti-ai pierdut deloc maiestria de a riposta imediat la orice atac. Nu mai stau, am de recitit un dosar pentru maine, spuse Lauren.

— La varsta ta, inca mai ai teme pentru acasa? Ma intreb cand o sa te opresti din alergatura asta, a ta, dupa reusita? Pesemne ca te plictisesti de moarte cu iubitelul tau! Vai, dar proasta mai sunt, cum sa te plictisesti, de vreme ce tocmai duminica te apuca somnul sau facutul temelor?

Lauren se infipse in fata maica-sii, apucata de o pofta nestavilita de-a o strange de gat.

— Barbatul vietii mele o sa fie mandru ca-mi iubesc profesia si n-o sa stea sa numere cate ore stau la munca.

Efortul de a-si stapani furia ii umfla vinisoarele de pe tample.

— Maine dimineata, vom incerca sa extirpam o tumoare de pe creierul unei fetite, continua Lauren. Asa, cand stam de vorba, totul poate parea o chestie de nimic, dar inchipuie-ti ca tumoarea asta o lasa oarba. Asa ca, in ajunul operatiei, am de ales intre a merge la un film bun, unde sa ma tocai cu Robert, halind floricele, sau a reciti cu cea mai mare atentie procedura pentru maine!

Lauren isi fluiera catelusa. Parasi aleea de promenada ce se intindea de-a lungul portului de agrement si se indrepta spre parcare.

Catelusa isi ocupa locul pe bancheta din fata dreapta, Lauren ii lega centura de siguranta de ham si Triumph-ul parasi Marina Boulevard intr-un concert de latraturi. O coti pe Cervantes si o lua in sus, pe Fillmore. La intersectia cu Greenwich, Lauren incetini, stand pe ganduri daca sa opreasca si sa inchirieze un film. Visa sa revada An Affair to Remember, cu Cary Grant si Deborah Kerr, dar, amintindu-si iar de dimineata de maine, baga in viteza a doua si accelera, trecand pe langa un vechi Ford 1961, parcat in fata videoclubului.

Arthur studia, unul cate unul, titlurile sectiunii „Arte martiale”.

— Diseara, as vrea sa-i fac o surpriza unei prietene; ce m-ati putea sfatui sa iau? il intreba pe vanzator.

Acesta disparu dupa tejghea, de unde iesi cu un aer triumfator, ducand in brate o cutie mica, de carton. Deschise ambalajul, cu o taietura de cutter, si ii prezenta lui Arthur filmul.

— Furia dragonului, in editie de colectie! Are trei scene cu batai inedite! A sosit ieri; cu asta, o s-o innebuniti, nu alta!

— Credeti?

— Bruce Lee este o valoare certa; mai mult ca sigur ca fata e fana lui!

Fata lui Arthur se lumina.

— Il iau!

— Prietena dumneavoastra n-are cumva o sora?

Arthur iesi, incantat, din videoclub. Seara se anunta bine. Pe drum, facu o scurta oprire la un magazin de catering, alese diverse antreuri si mancaruri, unele mai apetisante ca altele, si se duse acasa cu inima usoara. Parca Fordul in fata micului imobil situat la intersectia dintre Pacific si Fillmore.

Dupa ce inchise usa apartamentului, puse pachetul de targuieli pe masa din bucatarie, dadu drumul combinei muzicale stereo, puse un disc cu Frank Sinatra si isi freca mainile. Incaperea era scaldata in lumina rosie a serii de vara. Cantand cat il tinea gura Strangers in the night, Arthur aranja o masa eleganta, pentru doi, in salon. Destupa o sticla de Merlot 1999, incalzi lasagna gratinata si aranja antreurile italienesti pe doua farfurii de portelan alb. Cand termina, traversa livingul, iesi pe palier, lasand intredeschisa usa apartamentului si se duse peste drum. Batu darabana in usa si auzi pasii usori ai vecinei sale, care se apropiau.

— Sunt eu surda, dar nici chiar asa! spuse batrana doamna, primindu-l cu un zambet larg.

— N-ati uitat de seara noastra? o intreba Arthur.

— Glumesti?!

— Nu luati si catelul?

— Pablo doarme bustean; stii, e la fel de batran ca mine.

— Dar nu sunteti chiar asa de in varsta, Miss Morrison.

— Ba da, ba da, crede-ma! spuse ea, tragandu-l de brat, pe coridor.

Arthur o instala confortabil pe Miss Morrison si o servi cu un pahar de vin.

— Am o surpriza pentru dumneavoastra! spuse el, aratandu-i caseta.

Incantatorul chip al lui Miss Morrison se lumina.

— Scena luptei din port este o piesa antologica!

— L-ati vazut deja?

— De un anumit numar de ori.

— Si nu v-ati saturat de el?

— Tu l-ai vazut vreodata pe Bruce Lee cu pieptul gol?

Kali se ridica dintr-o saritura, isi lua lesa in bot si incepu sa se invarteasca prin salon, dand din coada.

Lauren se cuibarise pe canapea, in halat si sosete groase, de lana. Lasa cititul si o urmari, cu privirea inveselita, pe Kali – care se foia incoace si incolo, gata sa-si ia „labele la spinare” –, inchise tratatul de neurochirurgie si isi saruta pe cap, cu tandrete, catelusa. „Ma imbrac si mergem”.

Dupa cateva minute, Kali se zbenguia pe Green Street; nitel mai incolo, pe trotuarul strazii Fillmore, un tanar plop parea sa miroase strasnic de frumos: Kali isi duse stapana intr-acolo. Lauren era ganditoare, vantul serii o facu sa se infioare.

Interventia de a doua zi o nelinistea, presimtea ca Fernstein avea s-o puna la postul de comanda. De cand luase hotararea sa iasa la pensie la sfarsitul anului, batranul profesor o solicita tot mai mult, de parca ar fi vrut sa-i accelereze procesul de formare. Imediat ce se intoarce, o sa-si citeasca iar si iar notele, la lumina veiozei de pe noptiera.

Miss Morrison era incantata de felul in care isi petrecea seara. Acum, era in bucatarie si stergea farfuriile pe care i le intindea Arthur.

— Pot sa te intreb ceva?

— Tot ce vreti.

— Nu-ti place karate-ul; si sa nu-mi spui ca un tanar ca tine n-a gasit decat o baba de optzeci de ani, cu care sa-si petreaca seara de duminica.

— In fraza pe care tocmai mi-ati spus-o, nu-i nici o intrebare, Miss Morrison.

Batrana isi puse mana peste a lui Arthur si facu o mica strambatura.

— Ba bine ca nu! Era o intrebare! Una indirecta, iar tu ai inteles-o foarte bine. Si mai termina odata cu Miss Morrison-ul asta, al tau, spune-mi Rose!

Arthur o privi lung pe Miss Morrison.

— Vreti sa va duc catelul la plimbare?

— Asta-i o amenintare sau o intrebare? zise Rose.

— Amandoua.

Miss Morrison se duse sa-l trezeasca pe Pablo si ii puse zgarda.

— De ce i-ati pus numele asta? o intreba, din prag, Arthur.

— Aveam treizeci si opt de ani, iar el, cu cinci sau poate cu zece ani mai putin! La varsta mea, te mai inseala memoria, cand e in interesul tau. Originalul era un cubanez superb. Dansa dumnezeieste si era mult mai istet decat acest jack russell, crede-ma pe cuvant!

— Va cred bucuros, spuse Arthur, tragand de lesa catelusului, care se dadea inapoi, proptindu-se cu toate cele patru labe in pardoseala culoarului.

— Ah, Havana! ofta Miss Morrison, inchizandu-si usa.

Arthur si Pablo coborau pe Fillmore Street. Catelul se opri la radacina unui plop. Pentru un motiv care, lui Arthur, ii scapa cu desavarsire, copacul ii trezise, deodata animalului un deosebit interes. Arthur isi vari mainile in buzunar si se rezema de micul zid inconjurator, lasandu-l pe Pablo sa se bucure de acest rar moment de trezie. Telefonul mobil ii vibra in buzunar. Raspunse:

— Petreci o seara placuta? intreaba Paul.

— Excelenta.

— De fapt, ce faci?

— Paul, dupa parerea ta, de cat timp are nevoie un caine ca sa adulmece radacina unui copac?

— Inchid, spuse Paul, perplex, ma duc iute la culcare, pana nu-mi mai pui si alte intrebari!

Doua strazi mai incolo, la etajul al doilea al unei casute victoriene cocotate pe Green Street, lumina din dormitorul unei tinere specialiste in neurochirurgie se stinse.

Desteptatorul de pe noptiera o trezi pe Lauren dintr-un somn atat de profund, incat simplul fapt de a deschide ochii era dureros. Oboseala acumulata in decursul anului o facea sa aiba, in unele dimineti, o dispozitie la fel de intunecata ca primele ore ale zilei. Inca nici nu se facuse ora sapte, cand ea isi parca Triumph-ul in spatiul rezervat spitalului. Zece minute mai tarziu, cu halatul pe ea, pleca de la parter, unde se afla Serviciul de Urgente, si se duse in camera 307. Maimutica se odihnea pe gatul protector al girafei. Nitel mai incolo, un urs alb veghea asupra lor. Animalele Marciei inca mai dormeau pe pervazul ferestrei. Lauren privi desenele puse pe perete, destul de indemanatice pentru un copil care, de cateva luni, nu mai vedea decat in amintire.

Lauren se aseza pe pat si mangaie fruntea Marciei, care se destepta.

— Cucu, spuse Lauren, azi e ziua cea mare.

— Nu inca, raspunse Marcia, deschizandu-si ochii. Pentru moment, e inca noapte.

— Nu pentru multa vreme, scumpo, nu pentru multa vreme. Foarte curand, vor veni asistentele, ca sa te pregateasca.

— Tu nu stai cu mine? intreba, nelinistita, Marcia.

— Si eu trebuie sa ma pregatesc, o sa ne intalnim la intrarea in sala de operatie.

— Tu ma operezi?

— Eu il asist pe profesorul Fernstein, cel despre care zici tu ca are vocea aia groasa.

— Ti-e frica? o intreba fetita.

— Mi-ai luat-o inainte, intrebarea asta voiam sa ti-o pun eu.

Copila ii spuse ca nu se teme, pentru ca are incredere.

— Am sa urc la etaj si o sa ne intalnim foarte curand.

— Diseara am sa castig pariul.

— Ce pariu?

— Ca iti ghicesc culoarea ochilor. Am scris-o pe o hartie; e in sertarul noptierei mele, indoita. O s-o desfacem amandoua, dupa operatie.

— Iti promit, ii spuse Lauren, dand sa plece.

Marcia se pleca, fara sa tina seama de prezenta lui Lauren, care se intorsese din prag, ca s-o priveasca in tacere. Copila se strecura sub pat.

— Stiu foarte bine ca te-ai ascuns pe undeva, dar n-ai de ce sa te temi, spuse fetita.

Mana ei pipaia podeaua, cautandu-si unul dintre animalele de plus. Degetele fetitei atinsera puiul de bufnita si se aseza in fata lui.

— Trebuie sa iesi de aici, n-ai de ce sa te sperii de lumina, spuse ea. Daca ai incredere in mine, am sa-ti arat culorile; ai incredere in mine, asa-i? Fiecare, cand ii vine randul; ce, tu crezi ca pe mine nu ma sperie intunericul? Stii, e greu sa-ti descriu cum e lumina, e pur si simplu frumoasa. Eu prefer verdele, dar imi place mult si rosul; culorile au mirosul lor, in felul asta le recunosti. Stai, nu te misca, o sa-ti arat imediat.

Fetita iesi din adapostul ei si se indrepta, asa cum putea, spre noptiera. Lua un mic vas de plastic si un pahar, pe care le ascunsese acolo. Dupa ce se baga din nou sub pat, ii prezenta puiului de bufnita, cu mandrie, o capsuna si spuse cu glas hotarat „asta-i rosul”; „si asta-i verdele”, mai zise ea, intinzand paharul cu menta. „Vezi ce frumos miros culorile? Daca vrei, poti sa gusti; eu n-am voie din cauza operatiei, trebuie sa fiu cu burta goala”.

Lauren se duse spre pat.

— Cu cine vorbesti? o intreba pe Marcia.

— Stiam eu ca esti aici. Vorbesc cu un prieten, dar nu pot sa ti-l arat; se ascunde mereu fiindca se teme de lumina, si se teme si de oameni.

— Cum il cheama?

— Emilio. Dar tu nu poti auzi ce spune.

— De ce?

— Nu poti intelege.

Lauren ingenunche.

— Pot sa ma bag si eu sub pat, cu tine?

— Daca nu ti-e teama de intuneric.

Fetita se dadu deoparte si o lasa pe Lauren sa se bage sub pat.

— Pot sa-l iau cu mine sus?

— Nu, avem un regulament vechi si tampit, care nu le da voie animalelor sa intre in sala de operatii, dar, fii pe pace, odata si odata toate astea se vor schimba.

Dupa toate semnele, ziua avea sa fie stralucitoare. Arthur preferase sa plece pe jos la biroul lui de arhitectura, de pe Jackson Street. Paul il astepta in strada.

— Prin urmare? il intreba Paul, a carui mutra comica se ivise in crapatura usii.

— Prin urmare ce? il intreba Arthur, apasand pe butonul cafetierei.

— Cat timp i-a luat cainelui sa adulmece?

— Douazeci de minute!

— Te invidiez pentru felul in care iti petreci serile, mosule! Am vorbit la telefon cu prietenele noastre de la Carmel; s-au intors si sunt gata pentru o cina in patru, diseara. Ia-l si pe cutulache, daca ti-e teama ca o sa te plictisesti.

Paul batu in cadranul ceasului; trebuia s-o ia din loc. Aveau intalnire amandoi cu un important client al biroului lor.

Lauren intra in sasul de sterilizare. Isi intinse bratele, pentru a imbraca halatul prezentat de o asistenta, si le baga pe manecile acestuia. Apoi, isi innoda cordonul la spate si se duse la chiuveta de otel. Cu stomacul strans din pricina tracului, tanara doctorita incepu sa-si spele cu toata minutiozitatea mainile. Dupa ce si le usca, asistenta ii pudra palmele cu talc si desfacu o pereche de manusi sterile, pe care Lauren si le puse imediat. Cu calota bleu-pal pe cap si cu masca in dreptul gurii, respira adanc si intra in sala de operatie.

In spatele pupitrului sau, Adam Peterson, specialistul in neuro-imagistica functionala, controla bunul mers al sistemului de ecografie preoperatorie. Cliseele RMN, care infatisau creierul Marciei, erau deja in computer. Comparandu-le cu imaginile realizate in timp real, de catre ecograf, computerul putea stabili, cu precizie, ce portiune din tumoare era indepartata in cursul operatiei.

La sfarsitul operatiei, sistemul de imagistica alimentat cu date de catre Adam, avea sa prezinte noi imagini, reactualizate, ale creierului fetitei. Profesorul Fernstein intra dupa cateva minute, insotit de confratele sau, doctorul Richard Lalonde, care se deplasase de la Montreal.

Doctorul Lalonde saluta echipa, se instala in spatele aparatului de neuronavigatie si apuca cele doua manete. Manipulate in mod savant de catre chirurg, bratele mecanice, cuplate la computerul principal, aveau sa taie cu precizie milimetrica masa tumorala. Pe toata durata interventiei, precizia actului chirurgical avea sa fie critica. O infima deviatie de traiectorie ar fi putut-o priva pe Marcia de capacitatea de a vorbi sau de a merge ori, dimpotriva, un exces de prudenta ar fi facut ca operatia sa n-aiba rezultatul scontat. Tacuta si concentrata, Lauren repeta in minte fiecare detaliu al procedurii care urma sa inceapa neintarziat si pentru care se pregatea, fara incetare, de cateva saptamani.

Marcia, care se afla in sala alaturata, fu adusa, in sfarsit, intinsa pe un pat cu rotile. Asistentele o asezara cu multa atentie pe masa de operatie. Punga de perfuzie legata de bratul ei fu suspendata pe un stativ.

Norma, decana de varsta a asistentelor din spital, ii povesti Marciei ca adoptase un pui de panda.

— Dar cum l-ai adus? Ai avut voie? o intreba Marcia.

— Nu, rase Norma, o sa ramana la el acasa, in China, dar noi ii dam toate cele de trebuinta, pana cand va putea fi intarcat.

Norma adauga ca nu reusise sa-i puna nici un nume puiului; oare ce nume ii puteai da unui panda?

In timp ce fetita reflecta la aceasta problema, Norma lega pastilele colorate de pe pieptul Marciei la electrocardiograf, iar medicul anestezist ii atasa o sonda minuscula la degetul aratator. Aceasta sonda avea sa-i permita sa controleze, in timp real, saturatia cu gaze a sangelui pacientei sale. El baga un ac in punga de perfuzie si o asigura pe Marcia ca se va putea gandi la numele puiului de panda dupa operatie, dar acum trebuia sa numere, impreuna cu el, pana la zece. Anestezicul cobori de-a lungul cateterului si patrunse in vena fetitei. Marcia adormi intre cifrele doi si trei. Reanimatorul verifica imediat, pe diferite monitoare, constantele vitale. Norma fixa serclajul pe fruntea Marciei, pentru a preveni orice miscare a capului acesteia.

Aidoma unui ilustru sef de orchestra, profesorul Fernstein isi trecu in revista echipa. De la postul sau, fiecare participant raspunse ca este gata. Fernstein ii dadu semnalul de incepere doctorului Lalonde, iar acesta apasa pe manetele aparatului de neuronavigatie, sub privirea atenta a lui Lauren.

Incizia fu practicata la orele 9,27; incepea o calatorie de douasprezece ore in regiunile cele mai profunde ale creierului unui copil.

Clientii pareau placut impresionati de proiectul prezentat de Paul si Arthur. Directorii consortiului care organizase concursul ce avea ca scop realizarea unui nou sediu, erau adunati in jurul imensei mese de acaju din sala de consiliu. Dupa ce Arthur prezenta in detaliu, pe parcursul intregii dimineti, planurile viitorului hol de intrare, ale spatiilor de reuniune si ale partilor comune, Paul il inlocui, imediat dupa pranz, si comenta desenele si tabelele proiectate pe un ecran din spatele lui. Cand pendula de pe peretele salii arata ora saisprezece, presedintele sedintei le multumi celor doi arhitecti pentru munca depusa. Membrii consiliului director urmau sa se intruneasca la sfarsitul saptamanii, pentru a hotari care dintre cele doua proiecte finaliste avea sa castige.

Arthur si Paul se ridicara si isi salutara gazdele, dupa care isi luara ramas bun. In lift, Paul casca indelung.

— Cred ca ne-am descurcat bine, nu?

— Probabil, raspunse Arthur, cu glasul scazut.

— Te munceste ceva? il intreba prietenul sau.

— Crezi ca la Macy’s or avea de vanzare lese extensibile?

Paul isi ridica bratele si ochii spre cer. Se auzi soneria si usile cabinei se deschisera in parcarea de la subsolul trei.

Inainte de a se aseza la volan, Paul facu niste genuflexiuni.

— Sunt pustiit, zise el. Unele zile, asa cum a fost asta, te fac sa pici in bot, nu alta.

Arthur urca in masina fara sa faca nici un comentariu.

Ritmul cardiac al Marciei era stabil. Fernstein ceru cresterea progresiva a cantitatii de anestezic. O a doua serie de ecografii confirma ca exereza2 isi urma cursul normal. Milimetru dupa milimetru, bratele electronice manuite de doctorul Lalonde taiau tumoarea situata in lobul occipital al creierului Marciei si aduceau la suprafata fragmentele taiate. Dupa patru ore, doctorul isi ridica fruntea.

— Schimbul! ceru chirurgul, ai carui ochi atinsesera pragul-limita al oboselii.

Fernstein ii facu semn lui Lauren sa se aseze in fata aparatului. Ea sovai o clipa, dar gasi in privirea linistitoare a profesorului forta de care avea nevoie. La cursurile de simulare, repetase de mii de ori aceste gesturi, dar astazi, de performanta ei depindea o viata.

De indata ce se instala la comenzi, tracul ii disparu. Lauren era in culmea fericirii. Cu cele doua pense, atingea un vis.

Mainile ei stapaneau aparatul la perfectie, indemanarea ii era ireprosabila. Toata echipa o privea in timp ce lucra, iar Norma putu citi in ochii profesorului cat era de mandru pentru eleva lui.

Lauren opera, fara oprire, timp de sapte ore. Cand ceru sa fie inlocuita, computerul indica o exereza realizata in procent de saptezeci si sase la suta. Lalonde isi relua locul. Clipind din ochi, isi felicita tanara colega pentru performanta.

— Te las la birou si o sterg acasa, spuse Paul.

— Lasa-ma in Union Square, am de cumparat ceva.

— As putea sa stiu si eu de ce vrei sa cumperi o lesa, daca n-ai caine?

— E pentru o prietena!

— Lamureste-ma, macar are caine?

— Are saptezeci si noua de ani, daca asta are darul de a te linisti!

— Nu chiar, ofta Paul, oprindu-se in fata magazinului Macy’s.

— Unde ne intalnim la cina? intreba Arthur, in timp ce cobora din masina.

— La Cliff House, ora opt. Da-ti si tu nitel osteneala, fiindca, data trecuta, nu s-ar putea spune ca ai stralucit prin curtoazie. Ti se ofera o a doua sansa de a face o prima buna impresie! Fa bine si n-o rata!

Arthur privi cabrioleta care se indeparta, arunca o privire in vitrina si intra pe usa turnanta a marelui magazin.

Anestezistul remarca, pe monitor, o usoara modificare a traseului. Imediat, verifica saturatia sanguina. Echipa observa ca medicul se schimbase la fata. Instinctul lui tocmai trasese un semnal de alarma.

— Aveti vreo sangerare? intreba el.

— Pe imagine, nu e nimic pana acum, spuse Fernstein, plecandu-se catre monitorul doctorului Peterson.

— E ceva in neregula! declara anestezistul.

— Mai fac o ecografie, raspunse specialistul insarcinat cu imagistica.

Atmosfera senina, care domnea in blocul operator, se risipi brusc.

— Fetita are o cadere! spuse sec doctorul Cobbler, marind debitul de oxigen.

Lauren simti ca o lasa puterile. Il fixa cu privirea pe Fernstein si intelese din ochii profesorului ca situatia devenea critica.

— I-ai mana, ii murmura seful.

— Ce-i de facut? il intreba Lalonde pe Fernstein.

— Continuam! Adam, ce arata ecografia?

— Pentru moment, nu mare lucru, raspunse medicul.

— Am un inceput de aritmie, spuse Norma, urmarind electrocardiograful, care clipea intermitent.

Richard Lalonde batu furios, cu latul palmei, in consola lui.

— Disectie pe artera cerebrala posterioara! anunta el.

Membrii echipei se uitara unii la altii. Lauren isi tinu rasuflarea si inchise ochii.

Erau orele saptesprezece si douazeci si doua de minute. Intr-o clipa, peretele deteriorat al arterei care irigase regiunea posterioara a creierului Marciei se sfasie pe doi centimetri. Sub presiunea jetului de sange care tasnea, ruptura se mari si mai mult. Valul ce navalea din plaga deschisa se imprastie in cavitatea craniana. In ciuda drenului pe care Fernstein il implanta imediat, nivelul sangelui din interiorul craniului nu inceta sa creasca, inecand creierul cu o viteza fulgeratoare.

La orele saptesprezece si douazeci si sapte de minute, sub privirile neputincioase ale celor patru medici si ale asistentelor, Marcia inceta pentru totdeauna sa mai respire. Mana fetitei, pe care Lauren continua s-o tina in mana ei, se deschise ca pentru a elibera un ultim suflu de viata, pe care l-ar fi tinut ascuns in palma.

Echipa parasi, in tacere, blocul operator si se raspandi pe culoar. Nimeni nu putea face nimic. Tumoarea, in malignitatea ei, le ascunsese pana si aparatelor celor mai sofisticate, de care dispunea medicina moderna, anevrismul unei mici artere din creierul Marciei.

Lauren ramase singura, pastrand inca vreo cateva momente degetele inerte ale fetitei in mana ei. Norma se apropie si desfacu degetele tinerei doctorite.

— Acum, vino cu mine.

— Fagaduisem, murmura Lauren.

— Asta-i singura greseala pe care ai facut-o astazi.

— Unde e Fernstein? intreba ea.

— A trebuit sa se duca la parintii micutei.

— As fi vrut sa fac eu asta.

— Cred ca ai avut parte de portia dumitale de emotii, pe ziua de azi. Si, daca imi pot permite sa-ti dau un sfat, inainte de a intra in casa, du-te si casca gura, cateva ore, intr-un mare magazin.

— De ce?

— Ca sa vezi viata, o multime de vieti!

Lauren mangaie fruntea Marciei si acoperi fata copilei cu cearsaful verde; iesi din sala.

Norma o privea in timp ce se indeparta pe culoar. Clatina din cap si stinse lampa scialitica suspendata deasupra mesei de operatie. Sala se cufunda in penumbra.

Arthur se bucura la cel de-al treilea etaj al marelui magazin: gasise lesa extensibila care avea s-o umple de bucurie pe Miss Morrison. In zilele cu vreme inchisa, ea va putea ramane sub copertina din fata intrarii in imobil, la adapost de ploaie, in timp ce Pablo va misuna dupa pofta inimii, pe langa rigola.

Pleca de la casa centrala, unde tocmai platise obiectul cumparat; in drum, o femeie care alegea niste pijamale barbatesti ii adresa un zambet. Arthur ii zambi si el, si se indrepta spre scara rulanta.

Stand pe scara, o mana delicata i se aseza pe umar. Arthur se intoarse, iar femeia cobori o treapta, ca sa se apropie de el.

Dintre toate legaturile lui amoroase, nu exista decat una pe care regreta ca o traise…

— Sa nu-mi spui ca nu m-ai recunoscut! zise Carol-Ann.

— Iarta-ma, eram cu gandul in alta parte.

— Stiu, am aflat ca te-ai stabilit in Franta. Iti merge mai bine? isi intreba ea cu un aer compatimitor, fostul iubit.

— Da; de ce?

— Am aflat si ca fata aia, pentru care m-ai lasat… in fine, am auzit ca esti vaduv, ce tristete…

— Despre ce vorbesti? intreba Arthur, perplex.

— M-am intalnit cu Paul la un cocktail, acum o luna. Iti spun, cu toata sinceritatea, ca-mi pare nespus de rau.

— Mi-a parut tare bine ca te-am vazut, dar sunt nitel in intarziere, raspunse Arthur.

Voi sa coboare cateva trepte, dar Carol-Ann il apuca de brat si ii arata cu mandrie inelul care ii stralucea pe deget.

— Saptamana viitoare ne vom sarbatori primul an de casnicie. Il mai tii minte pe Martin?

— Nu prea bine, zise Arthur, ocolind balustrada, pentru a ajunge la scara ce cobora la primul etaj.

— Nu se poate sa-l fi uitat pe Martin! Capitanul echipei de hochei! il mustra Carol-Ann, cu multa mandrie.

— Ah, da, un tip inalt, blond!

— Foarte oaches.

— Oaches, dar inalt!

— Foarte inalt.

— Ca sa vezi, zise Arthur, privindu-si varful incaltarilor.

— Va sa zica, tot nu ti-ai refacut viata! il caina Carol-Ann, cu aerul ei compatimitor.

— Ba da, mi-am refacut-o si, apoi, mi-am desfacut-o. Viata, ce vrei! raspunse Arthur, din ce in ce mai exasperat.

— Doar n-o sa-mi spui ca un baiat asa ca tine a ramas tot burlac?

— Nu, n-o sa-ti spun, pentru ca in urmatoarele zece minute ai uita, iar chestia asta n-are mare importanta, mormai Arthur.

O noua balustrada, o noua speranta ca ea o mai avea si alte cumparaturi de facut la acel etaj, dar Carol-Ann se tinu dupa el, inspre parter.

— Am o droaie de prietene nemaritate! Daca vii la petrecerea noastra de aniversare, o sa ti-o prezint pe viitoarea femeie a vietii tale. Sunt o petitoare extraordinara, am darul de a vedea cine cu cine se potriveste. Iti plac in continuare femeile?

— O iubesc pe una dintre ele! Iti multumesc, a fost o placere sa te revad si multe salutari lui Martin.

Arthur isi lua la revedere de la Carol-Ann si o sterse in goana mare. Trecea prin fata unui raion ce prezenta produsele unei marci frantuzesti de cosmetica. In acea clipa, isi aminti ceva la fel de placut ca mireasma ce se imprastia din flaconul pe care vanzatoarea il deschisese in fata clientei. Isi inchise ochii si revazu, in memorie, ziua in care pasea pe acea alee, insufletit de o dragoste nevazuta si certa. In acel moment se simtea fericit cum nu mai fusese niciodata in viata. Iesi pe usa turnanta.

Se pomeni pe trotuarul din Union Square. Manechinul din vitrina purta o rochie de seara eleganta si mulata pe talie. Mana fina, de lemn, arata cu un deget nonsalant spre trecatorii de pe strada. In reflexele portocalii ale soarelui, incaltamintea pare usoara. Arthur sta neclintit, absent. Nu aude motocicleta cu atas, ajunsa in spatele lui. Motociclistul a pierdut controlul motorului la virajul de la Polk Street, una dintre cele patru strazi care se deschid in marea piata. Tipul incearca s-o evite pe femeia care traverseaza, se apleaca, face un zigzag; motorul urla. Oamenii de pe strada intra in panica; un barbat imbracat in costum se tranteste la pamant, ca sa se fereasca de motor, un altul se trage inapoi si se impiedica, o femeie tipa si se adaposteste dupa o cabina telefonica. Motocicleta cu atas isi continua cursa nebuneasca. Atasul trece de un parapet, smulgand un panou, dar parcometrul pe care il izbeste este infipt solid in pamant si il separa – sectionandu-i brusc legatura – de corpul motocicletei. Acum, nu-l mai retine nimic: are aceeasi forma si aproape aceeasi viteza ca a unui obuz, se napusteste drept inainte. Cand ii atinge picioarele lui Arthur, il ridica si il arunca in aer. Timpul pare deodata ca se intinde tacticos, ca o lunga tacere. Botul ascutit al atasului se loveste de sticla. Imensa vitrina explodeaza in miriade de cioburi. Arthur se rostogoleste pe jos, pana in bratele manechinului, care, acum, statea lungit pe covorul de sticla. Pe ochi, i se aseaza un val, lumina este opaca, in gura simte gustul de fier al sangelui. In toropeala care il cuprinde, ar vrea sa le spuna oamenilor ca nu e vorba decat de un accident stupid. Cuvintele ii raman in gat.

Vrea sa se ridice, dar e inca prea devreme. Genunchii refuza sa-l tina; si vocea asta, care tipa la el asa de tare sa ramana culcat! Vor veni ajutoare.

Daca intarzie, Paul o sa se faca foc. Trebuie sa duca la plimbare catelul lui Miss Morrison. Suntem intr-o duminica? Nu; poate luni? Trebuie sa treaca iar pe la firma, sa semneze niste planuri. Unde e tichetul de parcare? Buzunarul ii e complet sfasiat. Avea mana inauntru; acum, sta pe ea si simte o mica durere. Nu trebuie sa se frece pe cap, toate cioburile astea de sticla sunt taioase. Lumina e orbitoare, dar incepe sa auda din nou, putin cate putin, sunetele. Buimaceala i se atenueaza. Sa deschida ochii. Asta e fata lui Carol-Ann. Care va sa zica, nu se lasa. Dar nu vrea sa i-o prezinte ea pe femeia vietii lui; o cunoaste deja, ei, dracia dracului! Ar trebui sa-si puna o verigheta, ca sa-l lase odata in pace. Chiar acum se intoarce si isi cumpara una. Pe Paul o sa-l infurie, insa el o sa se distreze la culme.

O sirena in departare. Trebuie neaparat sa se ridice inainte de sosirea ambulantei, n-are nici un rost sa-i ingrijoreze, nu-l doare nimic, poate doar gura, nitel, si-a muscat falca. O muscatura de falca nu e ceva grav; doar neplacut, din cauza aftelor, dar grav, cu adevarat, nu e.

Arthur isi adora vestonul de tweed. Sarah considera ca tweedul e batranicios, dar nu mai putea el de ce credea Sarah, ea, care purta escarpenii cei mai vulgari din lume, cu boturile alea ascutite din cale afara. E bine ca i-a spus lui Sarah ca si noaptea petrecuta impreuna era tot un accident, nu erau facuti unul pentru altul, nu era nimeni de vina. Oare motociclistul s-o fi simtind bine? Precis ca e barbatul asta cu casca. Cu mutra lui spasita, pare-se ca a scapat ieftin.

„Daca ii intind mana lui Carol-Ann, o sa insire, pe la toate prietenele ei, ca mi-a salvat viata, fiindca m-a ajutat sa ma ridic”.

— Arthur!

— Carol-Ann!

— Eram sigura ca ai patit ceva, in toata catastrofa asta ingrozitoare, spuse tanara femeie, innebunita.

El isi sterse de praf, cu tot calmul, umerii vestonului, smulse buzunarul care spanzura trist, isi scutura capul, ca sa scape de cioburi.

— Ce spaima am tras! Ai avut mare noroc, continua Carol-Ann, cu vocea pitigaiata.

Arthur o privi tinta, cu un aer grav.

— Totul e relativ, Carol-Ann. De haina mea s-a ales praful, am taieturi peste tot, iar coincidentele dezastruoase se tin scai de mine, chiar si cand ma duc sa cumpar o lesa pentru vecina mea.

— O lesa pentru vecina ta… Ai avut mare noroc ca ai scapat teafar din accidentul asta! se indigna Carol-Ann.

Arthur o privi si isi lua o expresie ganditoare, incercand din toate puterile sa ramana politicos. La Carol-Ann, il agasa nu numai vocea; era insuportabila din toate punctele de vedere. Incerca sa-si regaseasca o umbra de echilibru si vorbi pe un ton hotarat si calm.

— Ai dreptate, sunt cam nerecunoscator. Am avut norocul sa te parasesc si s-o intalnesc pe femeia vietii mele, iar ea era in coma! Pana si maica-sa acceptase ca fata ei sa fie eutanasiata. Dar am avut un noroc nebun, fiindca prietenul meu cel mai bun a binevoit sa-mi dea o mana de ajutor, ca s-o rapim din spital.

Nelinistita, Carol-Ann facu un pas inapoi, iar Arthur un pas inainte.

— Cum adica „s-o rapim”? intreaba ea, cu glasul pierit, strangandu-si geanta la piept.

— I-am furat corpul! Paul e acela care a sutit ambulanta, de-aia se simte obligat sa le povesteasca tuturora ca sunt vaduv. Dar sa stii, Carol-Ann, ca, de fapt, nu sunt decat pe jumatate vaduv! E un gen de vaduvie foarte deosebit.

Arthur se clatina usor pe picioarele lui lipsite de putere. Carol-Ann voi sa-l sprijine, insa Arthur se redresa singur.

— Nu, adevaratul noroc e acela ca Lauren ma putea ajuta s-o mentin in viata. Totusi, cand corpul si spiritul isi sunt disociate, faptul ca esti medic constituie un avantaj. Te poti ocupa de tine insuti!

Gura lui Carol-Ann se intredeschise, cautand putin aer. Arthur n-avea nici o nevoie sa-si recapete suflul, ci doar echilibrul. Se agata de maneca lui Carol-Ann, care tresari si scoase imediat un tipat.

— Si, apoi, ea s-a desteptat, in cele din urma, si asta chiar ca a fost un noroc strasnic! Asa ca, vezi tu, Carol-Ann, adevaratul noroc n-a fost despartirea noastra, n-a fost muzeul ala de la Paris, n-a fost motocicleta cu atas; adevaratul noroc al vietii mele a fost ea! rosti epuizat, asezandu-se pe carcasa motorului.

Ambulanta nou-nouta a centrului spitalicesc tocmai se oprise langa bordura trotuarului. Seful echipei se repezi catre Arthur, la care Carol-Ann se holba, parca intrata in transa.

— Va simtiti bine, domnule? intreba omul de la Salvare.

— Deloc! declara Carol-Ann.

Paramedicul il lua de brat si voi sa-l conduca spre ambulanta.

— Totul e in ordine, va asigur, zise Arthur, desprinzandu-se.

— Trebuie sa va suturam plaga asta de pe frunte, insista paramedicul, caruia Carol-Ann ii facea intruna semne sa-l ia mai repede pe Arthur.

— Nu ma doare nimic, ma simt foarte bine, fiti amabil, lasati-ma sa ma duc acasa.

— Cu toata sticla asta din jur, este foarte probabil sa aveti cioburi minuscule in ochi. Trebuie sa va luam cu noi.

Obosit, Arthur se lasa in voia celui de la Salvare, care il intinse pe o targa. Ii acoperi ochii cu doua comprese sterile, pentru a-i feri de vreo miscare ce le-ar fi putut rani corneea, in asteptarea momentului in care avea sa primeasca ingrijiri. Acum, cu capul infasurat in bandaje, Arthur se simtea cufundat intr-o intunecime neplacuta.

Cu sirenele urland, ambulanta o lua inapoi pe Sutter Street, coti pe Van Ness Avenue si se indrepta spre San Francisco Memorial Hospital.

Se auzi un clopotel. Usile liftului se deschisera la etajul trei. Inscriptia de pe placuta pusa pe zid indica intrarea in Serviciul de Neurologie. Lauren iesi din cabina, fara sa-si salute colegii care coborau la etajele inferioare ale spitalului. Neoanele de pe tavanul culoarului lung se reflectau in pardoseala colorata. La fiecare pas, pantofii ii scartaiau pe linoleum. Ea ridica mana, voind sa racaie incetisor la usa camerei 307, dar bratul ii cazu, greoi, de-a lungul corpului. Intra.

Pe pat nu mai erau nici cearsafuri, nici perna. Stativul pentru perfuzii statea gol, drept, asemenea unui schelet, impins intr-un colt, langa perdeaua nemiscata a baii. Radioul de pe noptiera era mut, animalele de plus, care, de dimineata, inca mai zambeau de pe pervazul ferestrei, plecasera sa-si indeplineasca menirea in alte camere. Din desenele copilaresti puse pe perete, nu mai ramasesera decat cateva bucatele de scotch.

Mica Marcia s-a prapadit in aceasta dupa-amiaza, vor zice unii; altii vor spune pur si simplu ca a murit, dar, pentru cei ce lucrau la acest etaj, camera 307 avea sa ramana, inca vreo cateva ore, camera ei. Lauren se aseza pe saltea, mangaie musamaua care o proteja. Mana ei febrila se intinse spre noptiera si deschise sertarul. Lua hartia impaturita in patru si astepta putin, inainte de a citi secretul. Fetita oarba, care isi luase zborul spre cele vesnice, vazuse bine. Culoarea ochilor lui Lauren se estompa sub valul de lacrimi. Ea se franse in doua, ca sa-si stapaneasca un hohot de plans.

Usa se intredeschise, insa Lauren nu auzi rasuflarea barbatului cu tamplele albe, care o privea plangand.

Pe cat de demn, pe atat de elegant in costumul negru, cu barba carunta tunsa foarte scurt, pe langa obraji, Santiago veni, cu pasi neauziti, sa se aseze langa ea si ii puse mana pe umar.

— N-aveti nici o vina, murmura el, cu un usor accent argentinian. Voi sunteti doar medici, nu dumnezei.

— Dar dumneavoastra cine sunteti? baigui Lauren printre suspine.

— Tatal ei; am venit sa-i iau lucrurile care au mai ramas, maica-sa nu mai are putere. Trebuie sa va reveniti. Si alti copii de aici au nevoie de dumneavoastra.

— Ar trebui sa fie invers, spuse Lauren, sughitand de plans.

— Invers? intreba omul, perplex.

— Eu ar trebui sa va consolez, planse ea si mai tare.

Barbatul, sclav al bunei-cuviinte, sovai o clipa, apoi o lua pe Lauren in brate si o lipi de el. Ochii lui cu iris azuriu, inconjurati de riduri, se umplura de lacrimi, ca si ai lui Lauren si, abia atunci, parca intr-un gest de curtoazie, i se alatura doctoritei, acceptand, in sfarsit, sa-si lase suferinta sa razbata, in voie, la suprafata.

Ambulanta se opri sub copertina de la intrarea Serviciului de Urgente. Soferul si paramedicul ii indrumara pasii lui Arthur pana la peretele de sticla al biroului de primire.

— Ati sosit, zise brancardierul.

— Nu vreti sa-mi scoateti bandajul asta? Va asigur ca n-am nimic, vreau doar sa ma intorc la mine acasa.

— Pica bine! raspunse Betty, cu glas autoritar, consultand fisa de interventie pe care i-o daduse paramedicul. Si eu as vrea sa va intoarceti la dumneavoastra acasa, continua ea, as vrea ca toti oamenii care asteapta in sala asta sa se intoarca la ei acasa si, ca sa incheiem, si eu m-as intoarce cu mare placere la mine acasa. Dar, pana cand se va milostivi Dumnezeu sa ne indeplineasca dorinta, va trebui sa va examinam si pe dumneavoastra, si pe ei. Vine indata cineva sa va ia.

— In cat timp? intreba Arthur, cu o voce aproape timida.

Betty se uita in tavan, ridica bratele spre cer si exclama.

— Doar Dumnezeu poate sti! Duceti-l in sala de asteptare, le spuse ea brancardierilor, in timp ce se indeparta.

Tatal Marciei se ridica si deschise usa dulapului. Lua o cutie mica, de carton, in care erau lucrurile fetitei lui.

— Ea tinea mult la dumneavoastra, spuse barbatul, fara sa se intoarca.

Lauren isi lasa capul in jos.

— De fapt, nu asta am vrut sa spun, continua omul.

Si, cum Lauren continua sa taca, el ii puse o alta intrebare.

— Orice va voi spune intre acesti pereti este considerat secret medical, nu-i asa?

Lauren ii raspunse ca ii fagaduieste sub cuvant de onoare; atunci, Santiago veni langa pat, se aseza langa ea si murmura:

— As vrea sa va multumesc ca mi-ati ingaduit sa plang.

Si ramasera amandoi acolo, neclintiti.

— Ii spuneati cateodata povesti Marciei? intreba Lauren in soapta.

— Eram plecat la munca, departe de fiica mea; m-am intors pentru operatie. Dar, in fiecare seara, ii dadeam telefon de la Buenos Aires, ea isi punea receptorul pe perna, iar eu ii povesteam despre un popor de animale si de plante, care traiau in desisul unei paduri, intr-un luminis pe care oamenii nu l-au descoperit niciodata. Si povestea asta a durat mai bine de trei ani. Tot spunandu-i despre iepurele cu puteri de vrajitor, despre cerbi, despre copacii care aveau fiecare numele lui, despre vulturul care zbura intotdeauna in cerc, pentru ca avea o aripa mai scurta decat alta, mi se intampla sa ma mai incurc, dar Marcia ma corecta la cea mai mica greseala. Nici nu se punea problema sa gasim patlagica rosie firoscoasa ori castravetele care se prapadea de ras, in alta parte decat acolo unde-i lasasem in ajun.

— Era si vreun pui de bufnita in luminisul asta?

Santiago zambi:

— Ah, ala era o figura! Emilio era paznic de noapte. In timp ce animalele celelalte dormeau, el statea treaz, ca sa le apere. De fapt, slujba asta era doar un pretext, fiindca puiul de bufnita era un mare fricos. Cand veneau zorii, zbura in cea mai mare viteza, sa se ascunda intr-o pestera, pentru ca se temea de lumina. Iepurele stia chestia asta, dar nu i-a tradat niciodata secretul, pentru ca era un tip de toata increderea. Marcia adormea de multe ori inainte ca povestea sa se sfarseasca, iar eu ii ascultam respiratia cateva clipe, pana cand venea maica-sa sa inchida telefonul. Rasuflarea ei de copil era, parca, cea mai frumoasa muzica, iar eu ii ascultam notele in noaptea mea.

Tatal fetitei tacu. Se ridica si se duse pana la usa.

— Stiti, acolo, in Argentina, construiesc baraje! Acestea sunt lucrari de mare importanta, dar mandria mea era ea!

— Stati putin! zise Lauren, cu glasul bland. Se apleca si se uita sub pat. In umbra aruncata de somiera, un pui de bufnita mic si alb astepta cu aripile incrucisate. Ea lua jucaria de plus si i-o intinse lui Santiago.

Omul se intoarse spre ea, primi pasarea si o mangaie cu delicatete.

— Pastrati-o, ii spuse lui Lauren, inapoindu-i pasarea alba. Reparati-i ochii, doar sunteti medic, ar trebui sa puteti face asta. Redati-i libertatea, faceti in asa fel incat sa nu-i mai fie frica.

Barbatul o saluta si iesi din camera. Cand ramase singur, pe culoar, stranse la piept cutioara de carton.

Pagerul lui Lauren vibra; era cautata la biroul de primiri de la Urgente. Se duse imediat in sala asistentelor, de la acelasi etaj si ridica receptorul. Betty ii multumi lui Dumnezeu ca Lauren nu plecase de la spital, serviciul nu se mai golea, avea nevoie imediat de intariri.

— Cobor indata, zise Lauren si inchise telefonul.

Inainte de a iesi din camera, isi indesa in buzunarul halatului o bufnita ciudata; micuta pasare avea mare nevoie de caldura omeneasca: in dupa-amiaza asta isi pierduse cea mai buna prietena.

Arthur nu-si mai gasea locul; cauta mobilul in buzunarul drept al vestonului, dar vestonul lui nu mai avea defel buzunarul drept.

Cu ochii bandajati, incerca sa-si dea seama ce ora era. Paul o sa fie furios; isi amintea ca, astazi, se gandise deja ca Paul o sa fie furios, dar uitase de ce. Se ridica si inainta pe bajbaite spre ghiseul de primire. Betty se repezi in calea lui.

— Sunteti ceva de groaza!

— Mi-e groaza de spitale.

— Bun, daca tot sunteti aici, sa profitam de ocazie si sa completam fisa. Ati mai fost pe la noi?

— De ce? raspunse, ingrijorat, Arthur, care se tinea de marginea ghiseului.

— Pentru ca, daca avem deja coordonatele dumneavoastra in baza de date, merge mai repede.

Arthur raspunse negativ. Betty avea memoria figurilor si, in ciuda bandajului care acoperea ochii acestui barbat, trasaturile lui ii spuneau ceva. Poate ca-l intalnise in alta parte? La urma urmei, putin ii pasa, si asa avea din cale afara de multe treburi, ca sa se mai gandeasca, acum, si la chestia asta.

Arthur voia sa se intoarca acasa, asteptarea durase prea mult; incerca sa scape de pansament.

— Dumneavoastra aveti de lucru pana peste cap, iar eu ma simt bine. Zau, spuse el, vreau sa ma duc acasa.

Betty ii imobiliza, fara menajamente, mainile.

— Ia incercati, sa vedeti ce iese!

— Si ce risc? intreba Arthur, aproape inveselit.

— La cea mai mica durere, la cea mai mica nevoie de ingrijiri, care ar putea aparea in urmatoarele sase pana la douasprezece luni, v-ati ras pe bot de asigurare! Daca treceti de aceasta usa, fie si numai ca sa va aprindeti tigara afara, am sa va resping fisa si am sa mentionez pe ea ca ati refuzat controlul medical. Chiar si pentru o banala durere de dinti, compania dumneavoastra de asigurari o sa va trimita la plimbare.

— Eu nu fumez! spuse Arthur, punandu-si bratele bloc, pe marginea ghiseului.

— Stiu cat este de angoasant sa te afli in intuneric, aveti putina rabdare; uite ca vine domnisoara doctor, tocmai iese din liftul aflat in spatele dumneavoastra.

Lauren se apropie de receptie. De cand plecase din camera Marciei, nu scosese nici un cuvant. Lua dosarul din mana asistentei si se adanci in lectura raportului intocmit de paramedic, conducandu-l pe Arthur de brat, in sala numarul 4. Dadu deoparte perdeaua boxei si il ajuta sa se instaleze pe pat. Dupa ce il culca, incepu sa-i desfaca bandajul.

— Ramaneti cu ochii inchisi, deocamdata, ii spuse.

De la primele cuvinte pe care Lauren le rosti cu o voce menita totusi sa-l linisteasca, inima lui Arthur incepu sa tresalte. Ea dadu deoparte cele doua bucati de tifon si ii ridica pleoapele, scaldandu-i ochii in ser fiziologic.

— Va doare?

— Nu.

— Ati avut impresia ca v-a intrat vreun ciob in ochi?

— Deloc. Pansamentul asta a fost o idee de-a paramedicului. N-am absolut nimic.

— A procedat foarte bine. Acum, puteti deschide ochii din nou.

Cateva secunde au fost de ajuns pentru ca lichidul sa actioneze. Cand vederea lui Arthur se limpezi, inima incepu sa-i bata si mai tare. Ceea ce isi dorise la mormantul lui Lili tocmai se implinea.

— Va simtiti bine? intreba Lauren, care observase paloarea pacientului sau.

— Da, raspunse el, cu pieptul strans.

— Intindeti-va!

Lauren se pleca asupra lui, ca sa-i studieze corneea cu o lupa. In timp ce-l examina, fetele le erau atat de apropiate, incat buzele aproape ca li se atingeau.

— N-aveti absolut nimic la ochi, sunteti foarte norocos!

Arthur nu facu nici un comentariu…

— V-ati pierdut cumva cunostinta?

— Nu, nu inca!

— Asta a fost o gluma?

— O vaga tentativa.

— Migrene?

— Nici.

Lauren isi puse mana pe spatele lui Arthur si ii palpa coloana vertebrala.

— Simtiti vreo durere?

— Absolut niciuna.

— Aveti o echimoza de toata frumusetea la buza. Deschideti gura!

— E neaparat nevoie?

— De vreme ce v-o cer…

Arthur se executa. Lauren isi lua lampa.

— Oho, e nevoie de cel putin cinci puncte de sutura ca sa cos chestia asta.

— Chiar atatea?

— Acum, am facut eu o gluma! Va clatiti gura cu un dezinfectant, timp de patru zile, si o sa fie prea indeajuns.

Ea ii curata rana de pe frunte si ii lipi marginile cu gel. Apoi, deschise un sertar si rupse punguta unui pansament pe care i-l puse peste plaga.

— V-am prins putin din spranceana; cand veti scoate leucoplastul, o sa fie cam neplacut cateva clipe. Celelalte taieturi sunt minore, se vor cicatriza de la sine. Va prescriu un antibiotic cu spectru larg. Il veti lua doar cateva zile, preventiv.

Arthur isi incheie nasturele de la maneca, se ridica si ii multumi lui Lauren.

— Nu va grabiti chiar asa, spuse ea, impingandu-l la loc, pe masa de consultatie. Trebuie sa va controlez tensiunea.

Lua aparatul de masurat tensiunea de pe suportul lui si il puse pe bratul lui Arthur. Tensiometrul era automat. Brasarda acestuia se umfla si se dezumfla la intervale regulate. Cateva secunde au fost de ajuns pentru ca cifrele sa apara pe cadranul fixat la capataiul mesei de consultatie.

— Suferiti de tahicardie? intreba Lauren.

— Nu, raspunse Arthur, foarte incurcat.

— Totusi, sunteti intr-o criza de mai mare dragul, inima va bate cu peste o suta douazeci de pulsatii pe minut si aveti tensiunea optsprezece, ceea ce inseamna prea mult pentru un barbat de varsta dumneavoastra.

Arthur o privea pe Lauren, incercand sa-si scuze inima.

— Sunt nitel cam ipohondru, iar spitalele ma baga in sperieti.

— Fostul meu iubit isi dadea ochii peste cap doar cand imi vedea halatul.

— Fostul dumneavoastra iubit?

— Nu conteaza.

— Dar actualul suporta stetoscopul?

— As vrea totusi sa mergeti la un cardiolog, pot sa-i dau un bip unuia, daca doriti.

— Inutil, zise Arthur, cu vocea tremuranda. Nu-i prima oara cand mi se intampla; ma rog, intr-un spital, e pentru prima data. Cand ma prezint la concursuri, inima mi-o cam ia la galop, sufar de trac.

— Ce profesie aveti, de trebuie inca sa va mai prezentati la concursuri? il intreba amuzata Lauren, scriindu-i o reteta.

Arthur ezita inainte de a raspunde. Profita de faptul ca ea se concentra asupra hartiei, ca s-o priveasca tacut si atent. Lauren nu se schimbase, poate doar cu exceptia pieptanaturii. Mica cicatrice de pe frunte, pe care i-o iubise el atat de mult, aproape ca disparuse. Avea aceeasi privire mandra si imposibil de descris. Ii recunostea fiecare expresie a chipului, cum era acea miscare a arcului lui Cupidon, de sub nas, pe care o facea cand vorbea. Frumusetea zambetului ei ii aducea in amintire momente fericite. Este oare cu putinta sa duci pana intr-atat dorul cuiva? Brasarda se umfla iar si, pe cadran, aparura cifre noi. Lauren isi ridica fruntea, ca sa le urmareasca.

— Sunt arhitect.

— Si lucrati chiar si in week-end?

— Uneori chiar si noaptea; suntem mereu „in priza”.

— Stiu despre ce vorbiti!

Arthur se ridica in capul oaselor, pe masa.

— Ati cunoscut vreun arhitect? intreba el, cu voce febrila.

— Dupa cate imi aduc aminte, nu, insa vorbeam despre profesia mea. Avem amandoi o trasatura comuna: muncim fara sa numaram orele.

— Dar prietenul dumneavoastra cu ce se ocupa?

— E a doua oara cand ma intrebati daca sunt celibatara… Inima va bate mult prea repede, as prefera sa va vada unul dintre colegii mei.

Arthur smulse brasarda tensiometrului si se scula.

— Aici, dumneavoastra sunteti cea angoasata!

El voia sa se duca acasa si sa se odihneasca. Maine totul avea sa mearga bine. Fagadui ca isi va controla tensiunea in zilele urmatoare si, daca va observa ceva anormal, se va duce imediat la un cardiolog.

— Promiteti? insista Lauren.

Arthur implora cerul sa n-o mai lase sa se uite asa la el. Daca inima nu avea sa-i plesneasca dintr-o clipa in alta, atunci, avea s-o ia in brate, sa-i spuna ca e nebun dupa ea si ca era cu neputinta sa traiasca din nou in acelasi oras, fara sa-si vorbeasca. Avea sa-i povesteasca totul, daca nu cumva o sa cheme ea, mai inainte, paza, ca sa-l interneze pe bune. Isi lua vestonul sau, mai degraba, ceea ce mai ramasese din el, isi interzise sa-l imbrace de fata cu ea si ii multumi. Tocmai iesea din boxa, cand o auzi ca-l striga din urma.

— Arthur?

De data asta, simti ca pulsul ii batea chiar in cap. Se intoarse.

— Acesta va este prenumele, nu?

— Da, rosti el, cu o gura in care nu-i mai ramasese nici o picatura de saliva.

— Reteta dumneavoastra! spuse Lauren, intinzandu-i foaia rozalie.

— Multumesc, raspunse Arthur, luand hartia.

— Mi-ati multumit deja. Puneti-va vestonul; la ora asta, serile sunt racoroase, iar organismul dumneavoastra si-a luat portia de agresiuni pe ziua de azi.

Arthur isi imbraca, stangaci, o maneca; chiar inainte de a iesi, se intoarse si o privi lung pe Lauren.

— Ce s-a intamplat? intreba ea.

— Aveti o bufnita in buzunar, ii zise, cu un zambet trist pe buze.

Si Arthur iesi din boxa.

In timp ce traversa holul, Betty il striga de dupa geam. Se intoarse spre ea, buimac.

— Semnati si sunteti liber, ii spuse asistenta, prezentandu-i un caiet gros si negru.

Arthur se iscali in registrul Serviciului de Urgente.

— Sunteti sigur ca va simtiti bine? se interesa asistenta sefa. Aveti un aer cam dus.

— Se prea poate, raspunse el, indepartandu-se.

Arthur pandea un taxi in fata usii de la Urgente, iar Lauren il privea, fara ca el sa-si dea seama, din ghereta in care Betty isi aranja fisele cazurilor tratate.

— Nu crezi ca seamana putin cu el?

— Nu stiu despre cine vorbesti, raspunse asistenta, cu capul varat in dosarele ei. Uneori, ma intreb daca lucram intr-un spital sau intr-un birou de administratie.

— Cred ca in amandoua. Uita-te repede la el si spune-mi ce impresie iti face. E destul de bine, nu?

Betty isi ridica ochelarii, arunca o privire scurta si isi baga nasul iar in hartii. Un vehicul de la Yellow Cab Company tocmai oprise; Arthur se azvarli in masina si aceasta se indeparta.

— N-are nici o legatura! zise Betty

— Nu te-ai uitat decat doua secunde.

— Da, dar asta e a suta oara cand ma intrebi aceeasi chestie, asa ca am antrenament; si, pe urma, ti-am mai spus ca am memoria figurilor. Daca ar fi fost tipul tau, l-as fi recunoscut imediat, ca doar eu n-am fost in coma, pe timpul ala.

Lauren lua un teanc de hartii si o ajuta pe asistenta sa le clasifice.

— Adineauri, cand il consultam, am avut un moment de mare indoiala.

— Si de ce nu l-ai intrebat?

— Ma si vad spunandu-i unui pacient: „Nu cumva, din cea mai pura intamplare, ati petrecut cincisprezece zile asezat la picioarele patului meu, in timp ce eu ieseam din coma?”

Betty rase cu mare pofta.

— Cred ca iar l-am visat asta-noapte. Dar, cand ma trezesc, nu izbutesc niciodata sa-mi aduc aminte trasaturile lui.

— Daca ar fi fost el, te-ar fi recunoscut. Ai douazeci de „clienti” care te asteapta. Ar trebui sa-ti scoti ideile astea din cap si sa te duci la treburile tale. La urma urmei, da si tu pagina; doar ai pe cineva in viata ta, nu?

— Dar esti sigura ca nu era el? insista Lauren, in soapta.

— Absolut!

— Mai vorbeste-mi despre el.

Betty lasa balta vraful de acte si se rasuci pe taburet.

— Ce vrei sa-ti spun?

— Este totusi de necrezut, se revolta Lauren. Un intreg serviciu a dat cu nasul, zi de zi, vreme de doua saptamani, de omul asta, si eu nu reusesc sa descopar macar o persoana care sa stie ceva despre el.

— Pesemne ca era un tip discret de felul lui! mormai Betty, prinzand un teanc de foi rozalii cu o agrafa.

— Si nimeni nu si-a pus intrebarea ce facea acolo?

— Din moment ce mama ta ii tolera prezenta, n-aveam de ce sa ne amestecam. Toata lumea de aici credea ca e un prieten de-al tau, ba chiar ca iti era iubit! La etajul ala ai facut geloase o multime de femei. Erau destule cele care ti l-ar fi suflat cu draga inima.

— Mama crede ca era un pacient, Fernstein ca era o ruda, iar tu ca era iubitul meu. Vad eu ca nimeni nu izbuteste sa se puna de acord.

Betty tusi usor si se ridica sa ia un top de hartie. Isi lasa ochelarii sa-i cada la loc, pe nas, si o privi pe Lauren cu un aer grav.

— Dar si tu erai acolo!

— Ce incercati toti sa-mi ascundeti?

Mascandu-si stanjeneala, asistenta isi vari iar capul in hartoage.

— Absolut nimic! Stiu ca pare bizar, dar singurul lucru incredibil e ca ai scapat din chestia aia fara nici un fel de sechele si ar trebui sa-i multumesti Celui de Sus, in loc sa te incapatanezi sa tot inventezi mistere.

Betty ii trase o lovitura zdravana clopotelului pe care il avea in fata si chema bonul cu numarul 125. Puse un dosar in bratele lui Lauren si ii facu semn sa se intoarca la postul ei.

— Dar, ce mama naibii, doar eu sunt medicul sef aici, bombani Lauren, intrand in boxa numarul 4.

Taxiul il lasa pe Arthur in fata casei. El isi cauta cheile, fara sa fie in stare sa le gaseasca si sovai inainte de a suna la Miss Morrison: probabil ca nici n-o sa-l auda. Dintr-un balcon, curgea un firicel de apa; ridica fruntea si isi zari vecina, care uda plantele. Ii facu semn cu mana. Miss Morrison se sperie, vazand in ce stare jalnica era. Incuietoarea tarai.

Miss Morrison il astepta pe palier, cu mainile in solduri si se uita la el, circumspecta.

— Ii faci cumva curte unei campioane de box?

— Nu, s-a indragostit de mine o motocicleta cu atas, spuse Arthur.

— Ai avut un accident de motocicleta?

— De pieton! Si, culmea culmilor, nici macar nu traversam strada, a dat peste mine pe trotuar, in fata la Macy’s.

— Dar ce faceai acolo?

Lesa ramasese ingropata printre ruinele vitrinei, asa ca Arthur prefera sa nu-i spuna nimic vecinei lui. Miss Morrison se uita la vestonul sfasiat de la un umar la celalalt.

— Tare mi-e teama ca o sa se vada carpeala! N-ai pastrat buzunarul?

— Nu, spuse Arthur, zambind, desi durerea ii cuprinse deja buza umflata.

— Data viitoare, cand te mai giugiulesti cu iubitica dumitale, pune-i manusi sau taie-i unghiile; totusi, e mai prudent.

— Rose, nu ma mai face sa rad, fiindca sufar ca un caine!

— Daca as fi stiut ca trebuie sa te rastoarne o motocicleta ca sa-mi spui, in sfarsit, pe nume, l-as fi chemat pe unul dintre vechii mei fartati Hell’s Angel. Apropo de caine, Pablo a latrat azi dupa-amiaza; am crezut ca e pe moarte, dar nici vorba, doar latra.

— Rose, te las, ma bag in pat.

— O sa-ti aduc un ceai de buruieni; cred ca mai am eu, pe undeva, si niste arnica.

Arthur ii multumi si ii spuse noapte buna; nici nu facu bine cativa pasi, ca vecina il chema iar. Tinea in mana o legatura de chei.

— Banuiesc ca nu ti le-ai gasit pe ale dumitale in lift! Astea sunt dublurile pe care mi le-ai lasat mie; o sa ai nevoie de ele, daca vrei sa intri in casa.

El isi deschise usa si ii dadu vecinei cheile inapoi; mai avea un rand la birou si prefera ca astea sa ramana la ea. Intra in apartament, aprinse lampadarul halogen din salon si il stinse imediat, trasnit de o migrena de o rara intensitate. Se duse in baie si lua doua pliculete de aspirina, din dulapul cu medicamente. Pentru a potoli furtuna ce i se dezlantuia in teasta, avea nevoie de o doza dubla. Tinu prafurile sub limba, pentru ca medicamentul sa intre direct in sange si sa actioneze mai repede. Patru luni de viata petrecute alaturi de o studenta la medicina ii dadusera ocazia sa afle unele mici spiluri. Gustul amar il facu sa se infioare. Se apleca deasupra robinetului, ca sa bea apa. In jurul lui, totul incepu sa se invarteasca si fu nevoit sa se sprijine de chiuveta. Se simtea sleit de puteri. Nici nu era de mirare; de azi dimineata, nu mai pusese nimic in gura. Stomacul gol si greata se intelegeau de minune. Isi arunca vestonul pe canapea si se duse la bucatarie. Deschizand usa frigiderului, se infiora din cap pana in picioare. Arthur lua farfuria pe care se afla o bucata de branza si trase de pe raft un pachet de paine taiata felii. Isi incropi un sandvis destul de saracut, dar, chiar de la prima imbucatura, renunta sa-l mai manance.

Mai bine se lasa pagubas, era KO. Intra in dormitor, se duse spre noptiera, urmari cordonul veiozei si apasa pe intrerupator. Intoarse capul spre usa; pe semne se arsese vreo siguranta, salonul era cufundat in intuneric.

Arthur nu intelegea ce se petrece; in stanga lui, veioza parea aproape stinsa, lumina pe care o difuza era tulbure si palida, aproape portocalie, dar, cand o privea din fata, totul revenea la normal. Greata ii spori; Arthur ar fi vrut sa fuga la baie, dar picioarele i se taiara si cazu la pamant.

Intins pe jos, la capul patului, incapabil sa se ridice, incerca sa se tarasca pana la telefon. In piept, inima ii batea sa se rupa, fiecare pulsatie fiind insotita de o durere de nedescris. N-avea aer. Incerca sa respire si, chiar inainte de a-si pierde cunostinta, auzi soneria de la usa.

Paul se uita, furios, la ceas. Ii facu semn sefului de sala si ceru nota. Dupa cateva clipe, in timp ce traversa parcarea restaurantului, se scuza inca o data fata de invitatele lui. Ce vina avea el, daca se asociase cu un mocofan?

Onega ii lua apararea lui Arthur; intr-o epoca in care asumarea responsabilitatii in dragoste parea sa fie un vestigiu al trecutului, un barbat care a vrut sa-si ia iubita in casatorie, dupa patru luni, nu putea avea un fond rau.

— Nu erau chiar casatoriti, bombani Paul, deschizandu-i Onegai portiera.

Arthur probabil ca se culcase, dar Miss Morrison nu era deloc linistita: adineauri, cand l-a vazut, avea o mina foarte ciudata. Batrana doamna inchise usa apartamentului, puse tubul de arnica pe masa din bucatarie si se intoarse in salon. Pablo dormea linistit, in cosuletul lui. Ea il lua in brate si se cuibari in fotoliul urias, din fata televizorului. Auzul o mai lasase, dar ochii ei nu-si pierdusera nimic din acuitate, asa ca vazuse prea bine ca Arthur era palid.

— Esti de noapte? intreba Betty.

— Imi termin garda la ora doua, raspunse Lauren.

— Suntem intr-o luni seara, nu cade nici o picatura de ploaie, mai avem inca destul timp pana la luna plina. Prin urmare, noaptea va fi calma, ai sa vezi.

— Sa ne tinem pumnii, zise Lauren, prinzandu-si parul.

Betty avea de gand sa profite de aceasta acalmie pentru a-si aranja dulapurile cu medicamente. Lauren se oferi s-o ajute, dar pagerul pe care il tinea in buzunarul halatului scoase un bip. Recunoscu numarul de pe cadran; era nevoie de ea intr-o rezerva de la etajul doi.

Paul si Onega au condus-o acasa pe Mathilde, apoi au plecat sa faca o plimbare nocturna, la capatul Digului 39. Onega alesese acest loc, spre marea uimire a lui Paul. De-a lungul marelui debarcader de lemn, de la marginea oceanului, se insirau dughene pentru turisti, restaurante zgomotoase si locuri de atractie din cale afara de luminate. La capatul pontonului, pe promenada udata de stropi, doua lunete instalate pe stative ofereau, contra sumei de douazeci si cinci de centi, o imagine apropiata a inchisorii Alcatraz, cocotata pe o insulita din mijlocul golfului. In fata aparatelor, cateva placute de arama, fixate de balustrada, le aminteau vizitatorilor ca nici curentii, nici rechinii care cutreierau golful nu-i ingaduisera vreodata unui detinut sa evadeze inotand, „cu exceptia lui Clint Eastwood”, preciza, intre paranteze, inscriptia.

Paul o lua pe Onega de talie. Ea se intoarse si-l privi drept in ochi.

— De ce ai vrut sa venim aici? o intreba.

— Imi place locul asta. Emigrantii din tara mea povestesc adesea despre sosirea lor la New York si fericirea care ii cuprinde cand, ingramaditi pe puntea vaporului, vad, in sfarsit, Manhattan-ul desprinzandu-se dintre ceturi. Eu am venit cu avionul, prin Asia. Primul lucru pe care l-am vazut, pe hublou, dupa ce am strapuns stratul de nori, a fost inchisoarea Alcatraz. Si am interpretat chestia asta ca pe un semn pe care mi-l trimitea viata. Cei care, la New York, au vazut libertatea, si-au compromis-o ori si-au ratat-o de multe ori; eu, insa, voi avea totul de castigat!

— Veneai din Rusia? intreba Paul, emotionat.

— Din Ucraina, nefericitule! spuse Onega, ruland r-urile cu multa senzualitate. Sa nu-i spui niciodata vreunui compatriot de-al meu ca e rus! Pentru o asemenea ignoranta ai merita sa nu te mai sarut macar cateva ore, adauga ea, imblanzindu-si vocea.

— Ce varsta aveai cand ai venit? o intreba Paul, cuprins de vraja.

Onega se indrepta spre capatul digului si izbucni in ras.

— M-am nascut la Sausalito, prostule! Mi-am facut studiile la Berkeley si sunt jurista la primarie. Daca mi-ai fi pus ceva mai multe intrebari, in loc sa vorbesti tot timpul, ai fi stiut deja.

Paul se simti ca un caraghios; se sprijini de balustrada si privi in larg. Onega se apropie si se lipi de el.

— Iarta-ma, dar erai asa de dragut, incat nu m-am putut impiedica sa te duc, in continuare, cu presul. Si, apoi, nu era o minciuna chiar atat de mare; cu o diferenta de o generatie, povestea asta e adevarata, i s-a intamplat mamei. Ma duci acasa? Maine incep lucrul devreme, spuse exact inainte de a-si lipi buzele de gura lui Paul.

Televizorul era inchis. Miss Morrison ar fi trebuit sa-si vada filmul, dar, in seara asta, n-o prea tragea inima. Il puse jos pe Pablo si lua cheile vecinului ei. Il gasi pe Arthur zacand fara cunostinta, la picioarele canapelei. Se apleca asupra lui si il batu usor pe obraji. El deschise ochii. Chipul calm pe care i-l arata Miss Morrison era menit, chipurile, sa-l linisteasca, dar realitatea era cu totul pe dos. El ii auzea vocea ca din departare si nu o vedea deloc. Incerca zadarnic sa spuna cateva cuvinte, insa ii era greu sa le articuleze. Gura ii era uscata.

Miss Morrison se duse sa umple un pahar cu apa si ii umezi buzele.

— Stai linistit, o sa chem imediat ajutoare, ii spuse ea, mangaindu-l pe frunte, si se duse spre birou, sa caute telefonul.

Arthur reusi sa tina paharul in mana dreapta; stanga nu se supunea nici unei comenzi. Lichidul rece ca gheata ii curse pe gatlej; il inghiti. Voi sa se ridice, dar picioarele nu i se clintira. Batrana doamna se intoarse ca sa-l supravegheze; el mai capatase ceva culoare in obraji. Exact cand Rose voi sa ia telefonul, soneria acestuia se facu auzita.

— Tu faci misto de viata mea? urla Paul.

— De cine am onoarea sa fiu bestelita? intreba Miss Morrison.

— Nu am sunat la Arthur?

Ragazul fusese de scurta durata. Betty intra ca o furtuna in boxa unde dormea Lauren.

— Da-i zor, tocmai ne-a anuntat dispeceratul ca sosesc zece ambulante. O incaierare intr-un bar.

— Salile de consultatie sunt libere? intreba Lauren, ridicandu-se dintr-o saritura.

— E doar un pacient, nimic grav.

— Atunci, scote-mi-l pe tip de acolo si cheama ajutoare; zece unitati mobile ne pot aduce pana la douazeci de raniti.

Paul auzi sirena urland in departare si arunca o privire in oglinda retrovizoare. La rastimpuri, se puteau vedea in ea, sclipind, girofarurile ambulantei care se apropia de el. Accelera, batand nelinistit cu degetele in volan, in cele din urma, isi opri masina in fata micului imobil in care statea Arthur. Usa blocului era deschisa; el se napusti pe scara, urca treptele in goana si ajunse, gafaind, in apartament.

Arthur zacea lungit la picioarele canapelei, Miss Morrison il tinea de mana.

— Ne-a bagat tare rau in sperieti, ii spuse ea lui Paul, dar cred ca, acum, ii e mai bine. Am chemat o ambulanta.

— Vine, zise Paul, apropiindu-se de Arthur. Cum te simti? isi intreba prietenul, cu o voce care nu prea reusea sa-i mascheze ingrijorarea.

Arthur intoarse capul in directia lui, iar Paul isi dadu seama imediat ca ceva nu era in regula.

— Nu te vad, murmura Arthur.

Brancardierul se asigura ca targa era bine fixata si stranse centura de siguranta. Batu in geamul care il despartea de sofer si ambulanta porni la drum. Aplecata peste balconul apartamentului lui Arthur, Miss Morrison privi cum vehiculul o cotea la intersectie, inainte de a disparea cu toate sirenele urland. Inchise fereastra, stinse lumina si intra in apartamentul ei. Paul ii promise ca o s-o sune cum afla ceva mai mult. Se aseza in fotoliul ei, asteptand in tacere sa sune telefonul.

Paul lua loc alaturi de paramedicul care urmarea tensiunea lui Arthur. Prietenul sau ii facu semn sa se apropie.

— Nu trebuie sa ne duca la Memorial, ii murmura el la ureche. Am fost acolo adineauri.

— Motiv in plus ca sa te intorci si sa le faci scandal. Faptul ca te-au lasat sa pleci in halul asta este o greseala profesionala.

Paul se intrerupse atat cat sa-l priveasca pe Arthur cu un aer circumspect.

— Ai vazut-o?

— Ea m-a consultat.

— Nu te cred!

Arthur intoarse capul, fara sa raspunda.

— De asta ti s-a facut asa de rau, mosule; suferi de sindromul inimii sfaramate si suferi de prea mult timp.

Paul deschise gemuletul despartitor si il intreba pe sofer spre ce spital mergeau.

— Misiunea San Pedro, raspunse acesta.

— Perfect, bodogani Paul, inchizand geamul la loc.

— Stii, in dupa-amiaza asta m-am intalnit cu Carol-Ann, murmura Arthur.

De data asta, Paul se uita la el cu un aer compatimitor.

— Nu-i nici o nenorocire, linisteste-te, delirezi un pic si iti inchipui ca le revezi pe toate fostele tale iubite, dar o sa-ti treaca.

Ambulanta sosi la destinatie, zece minute mai tarziu. De indata ce brancardierii intrara in holul pustiu al Spitalului Misiunii San Pedro, Paul isi dadu seama ce tampenie facuse lasandu-i sa vina aici. Asistenta Cybile isi inchise cartea si iesi din ghereta ei, pentru a-i conduce pe cei de la Salvare spre sala de consultatie. In acest timp, Paul completa fisa cu privire la accident, pe marginea ghiseului de la receptie. Cand Cybile se intoarse la el, trecuse de miezul noptii; il chemase deja pe internistul de serviciu si ii jura ca acesta n-o sa intarzie. Doctorul Brisson isi termina vizita pe etaj. In sala de consultatie, Arthur, pe care il lasasera durerile, se scufunda incetisor in adancul unui somn abisal. Migrena ii trecuse, in sfarsit, ca prin farmec. Si, de cand durerea isi luase zborul, Arthur, fericit, vedea din nou…

Gradina de trandafiri era superba, stralucind de multimea florilor in mii de culori. Un Cardinal alb, de o marime cum inca nu mai vazuse vreodata, se deschidea in fata lui… Miss Morrison veni fredonand. Ea avu grija sa taie floarea mult deasupra ochiului format pe tulpina si o lua pe veranda. Se instala comod, pe balansoar, cu Pablo, care dormea, la picioarele ei. Ea smulse petalele una cate una si incepu sa le coasa – cu nesfarsita delicatete – pe vestonul de tweed. Era buna ideea asta, de a le folosi in locul buzunarului care lipsea. Usa casei se deschise, si mama lui cobori treptele peronului. Pe o tava de nuiele impletite, ducea o ceasca de cafea si cativa biscuiti pentru catel. Se apleca spre animal, ca sa-i dea biscuitii.

— Sunt pentru tine, Kali, zise ea.

Oare de ce Miss Morrison nu-i spunea lui Lili adevarul? Catelusul asta raspundea la numele de Pablo, ce idee ciudata sa-l strige Kali.

Dar Lili nu inceta sa repete din ce in ce mai tare „Kali, Kali, Kali”, iar Miss Morrison se legana, avantandu-se din ce in ce mai sus, repetand, la randul ei, si razand: „Kali, Kali, Kali”. Cele doua femei se intoarsera spre Arthur si ii facura semn sa taca, punandu-si un deget autoritar pe buze. Arthur era furios. Aceasta subita complicitate il agasa cat se poate de rau. Se ridica, iar vantul incepu sa bata.

Furtuna venea in mare viteza dinspre ocean. Picaturi grele ricosara pe acoperis. Norii plini de apa, care acopereau cerul Carmelului, aveau sa-si deserte povara deasupra gradinii de trandafiri. Sub impactul ploii, zeci de mici cratere se formau in pamant, de jur imprejurul sau. Miss Morrison lasa vestonul pe balansoar si intra in casa, pentru a se adaposti. Pablo o urma imediat, cu coada intre picioare, dar, in prag, animalul se intoarse, latrand ca si cum ar fi vrut sa vesteasca o primejdie. Arthur o chema pe maica-sa; striga din toate puterile, luptand impotriva vantului, care ii trimitea cuvintele inapoi. Lili se intoarse, isi privi fiul cu o expresie ce parea nespus de trista si, apoi, disparu, inghitita de umbra culoarului. Scartaind din toate balamalele, oblonul de la fereastra biroului izbea fatada. Pablo inainta pana la prima treapta a peronului, urland a moarte.

La picioarele colinei pe care se afla casa, oceanul se dezlantuise. Arthur se gandi ca-i va fi cu neputinta sa ajunga pana la pestera de la poalele falezei. Totusi, era locul ideal pentru o ascunzatoare. Se uita in departare, spre golf; hula puternica il facu sa simta o greata violenta.

Icni si se apleca in fata.

— Nu sunt sigur ca o sa mai suport mult chestia asta, spuse Paul, cu tavita in mana.

Asistenta Cybile il tinea pe Arthur de umeri, ca sa nu cada de pe masa de consultatie la fiecare spasm care il zgaltaia.

— Cretinul ala de doctor vine odata, ori trebuie sa ma duc eu sa-l caut cu bata de baseball in mana? tuna Paul.

La ultimul etaj al Spitalului Misiunii San Pedro, stand pe un scaun, in obscuritatea unei rezerve, internul Brisson conversa la telefon cu iubita lui. Ea luase hotararea sa-l paraseasca si-l suna de la el de acasa, insirandu-i toata lista de incompatibilitati care nu le mai lasa alta solutie decat sa se desparta. Tanarul doctor Brisson refuza sa inteleaga ca este egoist si arivist, iar Vera Zlicker refuza sa-i marturiseasca faptul ca fostul sau iubit o astepta jos, intr-o masina, in timp ce ea isi facea valiza. Si, la urma urmei, discutia asta nu putea continua cand el era intr-o camera de spital; pana si ruptura le era lipsita de intimitate, trase ea concluzia. Brisson isi apropie celularul de monitorul cardiac, pentru ca Vera sa auda bipurile slabe si regulate ale inimii pacientului sau. Si preciza, cu o voce tafnoasa, ca, in starea in care se afla ala, slabe sperante sa-i deranjeze.

Intrebandu-se daca tee-shirt-ul pe care il impaturea era intr-adevar al ei, Vera facu o scurta pauza. Ii era foarte greu sa se gandeasca la doua subiecte in acelasi timp. Brisson crezu ca Vera sovaia, in sfarsit, dar ea il intreba chiar atunci daca nu era imprudent sa continue aceasta conversatie, dat fiind ca i se spusese intotdeauna ca telefoanele celulare perturba aparatele medicale. Internul zbiera ca, in acel minut, i se rupea de chestia asta si ii ordona iubitei lui sa aiba cel putin politetea de a-l astepta pana a doua zi, cand va iesi din garda. Exasperat, Brisson opri pagerul, care ii suna in buzunar, pe linia trei; la celalalt capat al firului, Vera tocmai inchisese telefonul.

O vinisoara situata in spatele creierului lui Arthur avusese de suferit in momentul cand acesta fusese izbit de vitrina. In primele trei ore de dupa accident, din vasul ranit cursese o cantitate minima de sange, dar, la caderea serii, hemoragia devenise destul de puternica pentru a provoca primele tulburari de echilibru si de vedere. Cele o mie de miligrame de aspirina luate pe cale sublinguala modificasera datele problemei in mod semnificativ. Au fost de ajuns zece minute, pentru ca moleculele de acid acetilsalicilic sa fluidifice sangele cu care se amestecau. Prin rana, lichidul se raspandi de jur imprejurul creierului, ca un fluviu ce iese din matca. In timp ce Arthur era dus la spital, hemoragia nu mai gasi un teritoriu pe care sa se desfasoare in inaintarea ei pe sub calota craniana si, atunci, incepu sa comprime meningele.

Prima dintre cele trei membrane care acopera encefalul reactiona imediat. Crezand ca are de-a face cu o forma de infectie, isi indeplini rolul care ii fusese atribuit. La orele douazeci si doua si zece minute, se inflama, incercand sa-l opreasca pe agresor. In cateva ore, hematomul care se formase ar fi comprimat creierul indeajuns pentru a produce oprirea functiilor vitale. Arthur isi pierdea cunostinta. Paul se intoarse s-o caute pe asistenta; ea il ruga sa fie amabil si sa astepte pe un fotoliu: internul de garda cunostea cat se poate de bine regulamentul si il respecta cu sfintenie. Paul nu avea dreptul sa se afle de aceasta parte a peretelui de sticla.

Brisson apasa, clocotind de furie, pe butonul parterului.

Nu departe de acolo, usile ascensorului se deschideau in holul Serviciului de Urgente din alt spital. Lauren inainta pana la ghereta receptiei si lua un nou dosar din mainile lui Betty.

Barbatul in varsta de patruzeci si cinci de ani sosise cu o plaga abdominala profunda, ca urmare a unei inoportune lovituri de cutit. Imediat dupa ce fusese primit, saturatia sanguina scazuse sub pragul critic, semn al unei hemoragii masive. Inima lui prezenta simptomele unei fibrilatii iminente, asa ca Lauren se hotarase sa intervina pe cale chirurgicala, inainte de a fi prea tarziu. Practica o incizie neta pentru a prinde cu pensa vena care sangera din abundenta; arma alba insa pricinuise, in momentul cand fusese trasa inapoi, si alte distrugeri. Indata ce tensiunea ranitului crescu, in aval de prima rana se dezvoltara multe alte disectii.

Lauren fusese nevoita sa-si bage mana in abdomenul barbatului; cu degetul mare si cu aratatorul, folosite pe post de pensa, prinsese o buna parte din intestinul subtire, pentru a opri sangerarile cele mai abundente. Priza fusese abila si tensiunea omului era deja in crestere. Betty trebuise sa lase jos padelele defibrilatorului, pe care le tinea cu bratele intinse, pentru a mari debitul perfuziei. Lauren se afla intr-o postura absolut dificila; nu se putea desprinde de bolnav: era vital sa-i mentina tensiunea.

Cand echipa de chirurgi aparu dupa cinci minute, Lauren trebui s-o insoteasca pana in sala de operatie, tinandu-si in continuare mana in abdomenul pacientului sau.

Dupa douazeci de minute, seful echipei de chirurgi ii spuse ca poate sa-si retraga mana si sa-i lase sa termine: hemoragia era stavilita. Cu mana amortita, Lauren cobori in holul Serviciului de Urgente, unde multimea de raniti era departe de a se micsora.

Brisson intra in boxa. Citi dosarul si controla constantele vitale ale lui Arthur, care erau stabile. Prin urmare singura care putea starni ingrijorarea era starea lui de somnolenta. Fara sa tina seama de regulamentul invocat de asistenta, Paul il lua la intrebari pe intern de indata ce acesta iesi din sala de consultatie.

Medicul de garda il ruga imediat sa se duca si sa astepte in zona rezervata publicului. Paul ii riposta ca, in acel spital pustiu, peretii nu se vor simti ofensati daca el va depasi cu cativa metri linia galbena trasata pe o pardoseala destul de ponosita, de altfel. Brisson isi umfla pieptul si ii arata cu un deget autoritar ca, daca se punea problema unei discutii, aceasta avea sa aiba loc doar de cealalta parte a liniei in chestiune. Sovaind intre dorinta de a-l strange pe intern de gat in aceeasi clipa si nevoia de a auzi care era diagnosticul, Paul se supuse. Satisfacut, tanarul medic preciza ca nu putea prognoza nimic pentru moment. Urma sa-l trimita pe Arthur sa faca o radiografie, de indata ce va fi posibil; Paul pomeni de scanner, dar spitalul nu dispunea de asa ceva. Brisson il asigura cat se poate de ferm ca, daca radiografiile vor pune in evidenta cea mai mica problema, il va transfera pe Arthur, chiar de maine, la un centru de imagistica medicala.

Paul il intreba de ce nu putea fi transferat acum, dar tanarul medic se opuse. Din clipa in care Arthur fusese primit la Mission San Pedro Hospital, se afla numai in responsabilitatea sa. De data asta, Paul se gandi la locul in care ar putea sa ascunda mai bine corpul internului, dupa ce avea sa-l stranga de gat.

Brisson se intoarse pe calcaie si urca la etaj. Se ducea dupa un aparat mobil de facut radiografii. Cum se facu nevazut, Paul intra in boxa si il scutura pe Arthur.

— Sa nu adormi! Nu trebuie sa te molesesti, ma auzi?

Arthur deschise ochii: privirea ii era sticloasa. Mana lui cauta, bajbaind, mana prietenului.

— Paul, tu iti amintesti care a fost – cu precizie – momentul in care ni s-a sfarsit adolescenta?

— Nu-i greu deloc, a fost chiar adineauri!… Pare-mi-se ca te simti mai bine; acum, ar trebui sa te odihnesti.

— Cand ne-am intors de la internat, lucrurile nu mai erau ca inainte; tu ai spus: „intr-o buna zi, locul unde ai crescut nu te mai face sa te simti la tine acasa”. Eu voiam sa revin la ceea ce lasasem in urma, dar tu nu.

— Cruta-ti puterile, o sa avem timp sa vorbim despre toate astea mai tarziu.

Paul se uita la Arthur, lua un servet si il uda la chiuveta; apoi, il impaturi si il puse pe fruntea prietenului sau. Compresa parea sa-i faca bine lui Arthur.

— Astazi, am vorbit cu ea. In tot acest timp, ceva din strafundul fiintei mele imi spunea ca poate intretin o iluzie. Ca ea era un refugiu, un mod de a ma linisti pe mine insumi, pentru ca dorinta de a atinge inaccesibilul nu implica nici un risc.

— Eu ti-am spus chestia asta, in week-end, cretinule; acum, lasa balta tampeniile mele filosofice: eram furios si nimic mai mult.

— De ce erai furios?

— Fiindca nu mai izbuteam sa fim fericiti in acelasi timp. Pentru mine, asta e tot una cu a imbatrani.

— E bine sa imbatranesti, stii? Asta e un noroc strasnic, iti spun un secret: cand ma uit la persoanele in varsta, de multe ori le invidiez.

— Pentru batranetea lor?

— Pentru ca au ajuns la varsta batranetii, pentru ca au trait pana atunci!

Paul se uita la tensiometru. Stranse pumnii, convins ca trebuia sa actioneze: tensiunea lui Arthur scazuse si mai mult. Felcerul ala avea sa-i ucida tot ce avea mai scump pe lume: prietenul care, pentru el, insemna cat o intreaga familie.

— Chiar daca n-o sa scap, sa nu-i spui nimic lui Lauren.

— Mai bine ai face economie de vorbe, decat sa-mi insiri chestii de-astea tampite.

Arthur cazu iar intr-un fel de lesin; capul i se lasa intr-o parte, pe targa. Ceasul din sala de consultatii arata ora unu si cincizeci si doua de minute; secundarul isi continua tic-tacul perfid. Paul se ridica si il sili pe Arthur sa deschida ochii.

— Ai sa imbatranesti mult si bine, cretinule, o sa am eu grija de asta si, cand o sa te chinuiasca reumatismul, cand n-ai sa mai fii in stare nici sa-ti ridici bastonul ca sa ma croiesti cu el, o sa-ti spun ca din cauza mea suferi: fiindca, intr-una din cele mai rele seri din viata mea, as fi putut sa te scutesc de toate astea. Dar n-aveai decat sa nu incepi.

— Ce sa incep? murmura Arthur.

— Sa nu te mai atraga aceleasi lucruri care ma atrageau pe mine, sa fii fericit intr-un fel pe care nu-l inteleg si, totodata, sa ma obligi sa imbatranesc.

Brisson intra in sala, insotit de asistenta care impingea caruciorul cu aparatul pentru radiografii.

— Dumneata sa iesi imediat! ii striga lui Paul pe un ton manios.

Paul il masura din cap pana-n picioare; arunca o privire la masinaria pe care asistenta Cybile o instalase la capatul patului si i se adresa acesteia pe un ton serios.

— Cam cat cantareste dracia asta?

— Mult prea greu pentru salele mele, care trebuie sa se opinteasca cu aparatul asta afurisit.

Paul se rasuci brusc si il inhata pe Brisson de gulerul halatului. Ii prezenta, cu de-amanuntul si intr-un mod cam prea ferm, amendamentele la regulamentul Spitalului Misiunii San Pedro, care urmau sa intre in vigoare in clipa cand avea sa-l lase el din maini.

— Prin urmare, ati inteles bine ce am spus? adauga el, sub privirea amuzata a asistentei Cybile.

Eliberat, Brisson fu apucat de o tuse exagerata, care inceta de indata ce Paul isi incrunta putin sprancenele.

— Nu e nimic care sa ma ingrijoreze, spuse internul, dupa zece minute, examinand filmele fixate pe panoul luminos.

— Dar pe un medic l-ar ingrijora? intreba Paul.

— Totul poate astepta pana maine, raspunse, intepat, Brisson. Prietenul dumneavoastra e doar ametit.

Brisson ii ordona asistentei sa duca aparatul in cabinetul de radiologie, dar Paul se aseza in drumul ei.

— Poate ca spitalul nu e ultimul refugiu al galanteriei, dar sa facem totusi o incercare! zise el.

Abia stapanindu-si furia, Brisson se executa si lua caruciorul din mainile lui Cybile. De indata ce doctorul disparu in lift, asistenta batu in geamul gheretei sale si ii facu semn lui Paul sa vina la ea.

— E in pericol, nu-i asa? intreba Paul, tot mai ingrijorat.

— Eu nu sunt decat o asistenta; oare parerea mea sa conteze cu adevarat?

— Mai mult decat parerea unor anumiti felceri, o asigura Paul.

— Atunci, ascultati-ma, murmura Cybile. Eu am nevoie de slujba asta; daca, intr-o zi, o sa-i faceti un proces nataraului, n-am sa va pot fi martor. Astia sunt la fel de uniti ca gaborii; cine se apuca sa vorbeasca, cand treaba e cotoioasa, poate, dupa aia, sa-si caute de lucru toata viata. Nu-l mai angajeaza nici un spital. Acolo, nu e loc decat pentru cei care se sustin unii pe altii, cand e groasa. Acestea fiind zise, roiti-o amandoi de aici, pana nu-l omoara Brisson.

— Nu vad cum; si, apoi, unde vreti sa ne ducem?

— As fi tentata sa va spun ca numai rezultatul conteaza, dar am rugamintea sa va incredeti in instinctul meu: in cazul lui, si timpul conteaza.

Paul umbla de colo-colo, furios pe sine insusi. Stiuse ca facusera o greseala, chiar de cand au intrat in spitalul asta. Incerca sa se calmeze, dar frica il impiedica sa gaseasca o solutie.

— Lauren!

Paul se repezi la capataiul lui Arthur, care gemea.

Avea ochii larg deschisi, iar privirea parea sa-i fie atintita spre o alta lume.

— Imi pare rau, nu-s decat eu, zise Paul si il lua de mana.

Arthur vorbea sacadat.

— Jura… pe capul meu… ca n-ai sa-i spui niciodata adevarul.

— In momentul asta, as prefera sa jur mai degraba pe capul meu, spuse Paul.

— Bine si asa, daca iti tii promisiunea.

Acestea au fost ultimele cuvinte rostite de Arthur. De acum, hemoragia ii inecase toata zona posterioara a creierului. Pentru a proteja centrele vitale inca intacte, formidabila masinarie hotari sa-si deconecteze toate terminalele periferice. Centrul vederii, al vorbirii, al auzului si al miscarii incetasera de a mai fi operationale. Ceasul din sala de consultatie indica orele doua si douazeci de minute. Arthur intrase in coma.

Paul umbla de colo-colo, prin sala de asteptare, isi scoase telefonul mobil din fundul buzunarului, dar Cybile il facu imediat sa inteleaga ca, in incinta spitalului, ii era interzis sa-l foloseasca.

— Si, ma rog, ce aparatura stiintifica ar putea fi perturbata aici, cu exceptia distribuitorului de bauturi? striga el.

Cybile ii repeta interdictia si, cu un semn din cap, ii arata parcarea Serviciului de Urgente.

— Articolul 2 al noului regulament de ordine interioara: „Telefonul meu e autorizat in sala de asteptare”, insista Paul.

— La Brisson nu tine regulamentul dumneavoastra, asa ca dati telefon de afara. Daca trece pe aici careva de la paza, sunt pusa pe liber.

Paul marai si iesi pe usile culisante.

Cateva minute bune, Paul continua sa se fataie de colo-colo, prin parcarea ambulantelor, si sa se uite cum ii defila repertoriul telefonic pe ecranul celularului.

— La urma urmei, imi bag picioarele, bombani el, cu glasul scazut, asta-i un caz de forta majora.

Apasa pe o tasta, si telefonul forma imediat numarul inregistrat in memorie.

— Memorial Hospital, cu ce va pot ajuta? intreba telefonista.

Paul insista sa i se faca legatura cu Serviciul de Urgente. Astepta cateva minute. Betty prelua apelul. O ambulanta – ii explica el – il adusese la ei, la inceputul serii, pe un tanar lovit de o motocicleta in Union Square.

Betty il intreba imediat pe interlocutorul ei daca era ruda cu victima. Paul ii raspunse ca era fratele lui si aproape ca nici nu mintea. Asistenta isi aducea aminte foarte bine de acest dosar. Pacientul parasise spitalul, cu propriile sale mijloace, pe la orele douazeci si unu. Starea sanatatii ii era buna.

— Nu chiar, riposta Paul, mi-l puteti da la telefon pe medicul care s-a ocupat de el? Cred ca era o femeie. Este urgent, adauga el.

Betty intelese ca se ivise o problema sau, mai degraba, ca spitalul risca sa aiba o problema. Zece la suta din pacientii adusi la Urgenta se intorceau in douazeci si patru de ore, ca urmare a unei erori sau a unei subestimari de diagnostic. In ziua in care procesele aveau sa coste mai mult decat economiile facute prin reducerile de personal, administratorii aveau sa ia, in sfarsit, masurile pe care corpul medical le cerea fara incetare. Ea isi baga nasul iar in fise, cautand-o pe cea a lui Arthur.

Betty nu descoperi nici o abatere de la protocolul de consultatie; linistita, ii batu in geam lui Lauren, care tocmai trecea pe culoar. Ii facu semn sa se apropie, avea un apel pentru ea.

— Daca e mama, spune-i ca n-am timp. Trebuia sa fiu plecata de o jumatate de ora, iar eu mai am de tratat inca doi pacienti.

— Daca mama ta te-ar suna la ora doua si jumatate noaptea, ti-as face legatura chiar si in sala de operatie. Ia telefonul asta, pare-se ca e o chestie importanta.

Uluita, Lauren isi puse receptorul la ureche.

— In seara asta, ati examinat un barbat care a fost lovit de motocicleta, va amintiti? ii spuse vocea, la aparat.

— Da, foarte bine, raspunse Lauren. Sunteti de la politie?

— Nu, sunt prietenul lui cel mai bun. Cand a ajuns acasa, pacientului dumneavoastra i s-a facut rau. Acum, si-a pierdut cunostinta.

Lauren simti ca inima incepe sa-i bata cu putere, in piept.

— Chemati imediat 911 si aduceti-l cat mai iute la mine, il astept!

— Este deja spitalizat. Suntem la Mission San Pedro Hospital si treaba nu merge deloc bine.

— Daca prietenul dumneavoastra este deja intr-un alt spital, nu pot face nimic pentru el, raspunse Lauren. Colegii mei se vor ocupa foarte bine de cazul lui, sunt sigura. Daca doriti, pot vorbi cu ei, dar, in afara de o usoara tahicardie, nu le pot semnala nimic deosebit. Cand a plecat de aici, totul era normal.

Paul ii descrise starea in care se afla Arthur; doctorul de garda pretindea ca n-ar fi fost nici un pericol sa astepte pana a doua zi, dar el nu-i impartasea catusi de putin parerea, numai un magar nu si-ar fi dat seama ca prietenului sau nu-i era deloc bine.

— Mi-e greu sa-mi contrazic un confrate, fara sa fi examinat eu insami radiografiile. Ce zice scannerul?

— N-au scanner! spuse Paul.

— Cum se numeste internul de garda? intreba Lauren.

— Un oarecare doctor Brisson, zise Paul.

— Patrick Brisson?

— Pe ecusonul lui scria „Pat”; el trebuie sa fie, il cunoasteti?

— L-am cunoscut in anul patru de medicina si este, cu adevarat, un magar.

— Ce am de facut? o implora Paul.

— Eu n-am catusi de putin dreptul de a interveni pe langa el, dar pot incerca sa-l sun. Cu acordul lui Brisson, l-am putea transfera pe prietenul dumneavoastra si l-am examina la scanner chiar in noaptea asta. Al nostru functioneaza douazeci si patru de ore din douazeci si patru. De ce n-ati venit imediat aici?

— E o poveste lunga si, acum, nu prea avem timp.

Paul il zari pe intern intrand in ghereta lui Cybile; o ruga pe Lauren sa ramana la telefon si traversa in fuga holul. Cu sufletul la gura, se infipse in fata lui Brisson si ii lipi telefonul de ureche.

— Pe dumneavoastra va cauta, zise el.

Brisson il privi, uimit, si lua aparatul.

Schimbul de pareri dintre cei doi medici fu scurt. Brisson o asculta pe Lauren si ii multumi pentru ajutorul pe care nu i-l ceruse. Situatia pacientului era sub control, ceea ce era departe de a fi cazul persoanei care il insotea; acest om, care il deranjase fara nici un rost, avea o anumita tendinta spre isterie. Fusese gata-gata sa cheme politia, ca sa i-l ia de pe cap.

Acum, ca o linistise pe Lauren, avea sa inchida, incantat ca o auzise, dupa atatia ani, si sperand sa o revada la o cafea ori, de ce nu, la o cina. Inchise telefonul si il baga in buzunar.

— Ce faceti? intreba Paul, trecand peste linia galbena.

— O sa va dau telefonul inapoi cand o sa plecati de aici! spuse Brisson, cu un aer superior. Este interzis sa-l folositi in incinta spitalului. Probabil ca Cybile v-a spus deja.

Paul se protapi in fata medicului si ii taie calea.

— Bine, de acord, vi-l restitui, dar trebuie sa-mi promiteti ca, daca il mai folositi, veti iesi in parcare! continua Brisson, mult mai putin fudul.

— Ce a supus colega dumneavoastra? intreba Paul, smulgandu-si telefonul din mana internului.

— Ca are incredere in mine, ceea ce, dupa cum se vede, nu e cazul tuturora.

Brisson arata cu degetul inscriptia care delimita zona rezervata exclusiv personalului medical.

— Daca mai treceti o data peste aceasta linie de pe coridor, fie chiar si zece centimetri, Cybile o sa cheme politia si o sa va dau afara de aici. Sper ca am vorbit destul de clar.

Si Brisson ii intoarse spatele, dupa care, se indeparta pe culoar. Asistenta sefa Cybile dadu din umeri.

Lauren il internase pe ultimul ranit in incaierarea de la bar.

O asistenta stagiara o ruga sa vada inca un pacient. Era de ajuns sa verifici tabelul garzilor – izbucni Lauren – ca sa observi ca garda ei lua sfarsit la ora doua. Prin urmare, era imposibil ca persoana careia i se adresase tanara asistenta, pe la trei noaptea, sa mai fie Lauren. Emily Smith o privi, blocata.

— Bun, de acord, in ce boxa e bolnavul? intreba Lauren, urmand-o resemnata.

Un baietel cu febra mare se plangea ca il doare urechea. Lauren il examina si diagnostica o otita zdravana. Ii scrise reteta si o ruga pe Betty sa-i arate tinerei stagiare cum sa aplice tratamentul adecvat. Istovita, pleca, in sfarsit, de la Serviciul de Urgente, fara sa mai stea sa-si scoata halatul.

In timp ce traversa parcarea pustie, Lauren visa la o baie, la o plapuma si la o perna mare. Se uita la ceas: urmatoarea ei garda avea sa inceapa peste mai putin de saisprezece ore; ar fi trebuit sa doarma de doua ori pe atat, ca sa reziste pana la sfarsitul saptamanii.

Se aseza la volan si isi puse centura. Masina o lua pe Motrero Avenue si o coti pe Strada 23. Lui Lauren ii placea sa conduca prin San Francisco in toiul noptii, cand orasul calm i se asternea dinainte. Asfaltul defila sub rotile masinii. Deschise radioul si trecu in viteza a treia. Triumph-ul gonea sub bolta instelata a unui magnific cer de vara.

Serviciul de canalizare a orasului repara conductele, la intersectia cu strada Mc Allister. Circulatia era blocata. Seful de santier se apleca spre portiera Triumph-ului; echipa mai avea de lucrat doar cateva minute. Asta era o strada cu sens unic, Lauren se gandi sa faca marsarier, dar prezenta unei masini de politie, care supraveghea zona in care se lucra, o facu sa renunte.

Silueta Spitalului Misiunii San Pedro i se oglindea in retrovizor; cladirea era la doua strazi, in spatele ei.

Soferul cobori prelata camionului municipal si se urca in cabina. Pe partea vehiculului, un afis de la siguranta circulatiei il punea in garda pe cetatean: „Este de ajuns o secunda de neatentie… „

Politistul ii facu semn lui Lauren ca putea trece, in sfarsit. Ea se strecura printre utilajele de santier, care paraseau centrul carosabilului, ca sa se alinieze de-a lungul trotuarului. Dar, la stop, Lauren schimba directia. De cand erau interni pe lume, ea nu mai cunoscuse vreodata student mai plin de el ca Brisson.

Rezemat de geamul care dadea spre parcarea pustie, Paul reflecta. Cu girofarurile stinse, o ambulanta purtand sigla asezamantului spitalicesc se opri pe amplasamentul rezervat masinilor de salvare, soferul cobori, inchise portierele si intra in holul spitalului. Dupa ce o saluta pe asistenta de garda, isi agata legatura de chei intr-un cui fixat pe peretele gheretei. Cybile ii dadu cheia unei sali de consultatii; el ii multumi si se duse la culcare in boxa neocupata.

Paul contempla, pe geam, ambulanta. Alaturi de ea se opri un Triumph verde.

El o recunoscu imediat pe tanara femeie ce se indrepta, cu pasul hotarat, spre usile automate de la Urgente.

In mijlocul parcarii, ea se intoarse, isi scoase halatul si il arunca, ghemotoc, in portbagajul masinii. Dupa cateva clipe, intra in hol. Paul ii iesi inainte.

— Doctor Kline, banuiesc.

— Dumneavoastra m-ati sunat?

— Da, cum v-ati dat seama?

— Sunteti singurul care asteapta in hol. Dar dumneavoastra cum ati stiut ca sunt eu?

Incurcat, Paul isi privea tinta bombeul pantofilor.

— De doua ore, ma rog de toti zeii din lume sa-mi vina cineva in ajutor. Sunteti primul Mesia care s-a prezentat… V-am vazut cand v-ati scos halatul in parcare.

— Brisson e pe aici? intreba Lauren.

— Nu e prea departe: pe undeva, pe la etaj.

— Si prietenul dumneavoastra?

Paul ii arata prima boxa din spatele gheretei in care statea asistenta.

— Haidem! zise Lauren, tragandu-l dupa ea.

Dar Paul sovai; avusese o mica altercatie cu Brisson, iar acesta ii interzisese sa treaca peste linia galbena de la inceputul culoarului si il amenintase ca va chema politia sa-l dea afara. Se intreba daca, in caz de infractiune, Cybile ar executa sentinta. Lauren ofta; aceasta atitudine de „mic caporal”, i se potrivea de minune internului cu care fusese colega in anul patru de facultate. Il indemna pe Paul sa nu mai complice lucrurile, se va duce singura sa-l caute pe pacient, dandu-se drept iubita lui.

— Pe mine ma vor lasa sa trec, il asigura ea.

— Incercati totusi sa-i spuneti pe nume, nu „pacient”; asta poate trezi banuieli.

Paul se temea ca Brisson nu va putea fi pacalit.

— Nu ne-am mai vazut de multi ani si, daca luam in consideratie cat timp petrece admirandu-se, nu cred ca ar recunoaste nici chipul propriei sale mame.

Lauren se prezenta la ghereta lui Cybile. Asistenta de garda isi puse cartea deoparte si iesi din cusca de sticla. Zona din spatele ei nu era accesibila decat personalului medical. Dar, in douazeci de ani de meserie, capatase un fler infailibil: tanara pe care o conducea la boxa pacientului o fi fost, n-o fi fost iubita acestuia, dar medic era cu siguranta. Brisson n-avea cum s-o traga la raspundere.

Lauren intra in incaperea in care se odihnea Arthur. Ea ii urmari miscarile custii toracice. Respiratia era lenta si regulata; culoarea pielii, normala. Sub pretextul ca isi ia iubitul de mana, ii controla pulsul. Inima parea sa bata mai putin iute decat la consultatia anterioara, desi ritmul pulsului se accelerase sub degetele ei. Daca reusea sa-l scoata din acest impas, ii va face vrand-nevrand o electrocardiograma de control.

Se apropie de panoul luminos, unde erau atarnate radiografiile craniene. O intreba pe Cybile daca, pe acel perete, erau „pozele” ce infatisau creierul iubitului sau. Cybile o privi, ganditoare si isi ridica ochii spre cer.

— Am sa va las cu „logodnicul” dumneavoastra; probabil aveti nevoie de putina intimitate.

Lauren ii multumi din suflet.

Din prag, asistenta se intoarse si se uita din nou spre Lauren.

— Domnisoara doctor, puteti studia cliseele mai indeaproape. Singurul lucru pe care vi-l sugerez e sa va incheiati consultatia inainte sa coboare din nou Brisson. Nu vreau sa am necazuri. Acestea fiind zise, sper sa fiti mai buna ca doctorita decat sunteti ca actrita.

Lauren ii auzi pasii indepartandu-se pe culoar. Se apropie de panou, ca sa studieze mai atent radiografiile. Brisson era si mai incapabil decat isi imaginase ea. Un medic bun ar fi suspectat un epansament3 hemoragic in spatele craniului. Omul acesta de pe masa avea nevoie sa fie operat cat mai repede; ea se temea ca nu cumva creierul sa aiba de suferit din cauza timpului pierdut. Pentru a-si confirma diagnosticul, trebuia sa-l puna cat se poate de urgent la un scanner.

Cu mainile in buzunare, Brisson intra in ghereta lui Cybile.

— Ala tot acolo e? se mira el, aratand spre Paul, care statea pe un scaun la capatul celalalt al holului.

— Da, iar prietenul lui e tot in boxa, domnule doctor.

— S-a trezit?

— Nu, dar respira foarte bine, iar constantele vitale sunt stabile, tocmai i le-am controlat.

— Crezi ca e vreun risc de hematom intracranian? se interesa Brisson, cu o voce slaba.

Cybile isi fosni hartiile, ca sa nu intalneasca privirea medicului: increderea ei in specia umana se apropia de pragul-limita al tolerantei.

— Eu nu sunt decat o asistenta, mi-ati tot facut observatia asta, de cand sunteti la noi, domnule doctor.

Brisson adopta de indata o atitudine mai sigura.

— Nu fi insolenta! Pot sa te mut de aici cand vreau eu! Tipul e doar nitel ametit, o sa-si revina. Maine dimineata o sa-l punem la scanner, pentru orice eventualitate. Completeaza o fisa de transfer si cauta un aparat liber intr-o clinica din cartier sau intr-un centru de diagnostic. Spune-le ca doctorul Brisson in persoana doreste ca acest examen sa fie facut in cursul diminetii.

— Negresit, mormai Cybile.

In timp ce se indrepta spre coridor, doctorul o auzi pe asistenta strigandu-i ca ii permisese partenerei bolnavului sa-l viziteze in sala de consultatie.

— Nevasta-sa e aici? intreba Brisson, intorcandu-se.

— Iubita lui!

— Nu tipa asa, Cybile, doar suntem intr-un spital!

— Nu suntem decat noi, domnule doctor, zise Cybile. Din fericire, mai murmura ea, de indata ce Brisson se indeparta.

Asistenta se intoarse in ghereta ei. Paul o fixa cu privirea; ea dadu din umeri. El auzi usa salii de consultatii inchizandu-se in urma internului, sovai cateva clipe si se ridica, trecand cu un pas hotarat peste linia galbena.

Brisson i se infatisa tinerei femei asezate pe un taburet, alaturi de logodnicul ei.

— Buna, Lauren. Nu ne-am mai vazut de un car de ani.

— Nu te-ai schimbat deloc, raspunse ea.

— Nici tu.

— De-a ce te joci cu acest pacient?

— Ce-ti pasa? Duci lipsa de clienti la Memorial?

— Ma aflu aici pentru ca acest om mi-a fost pacient aseara. Stiu ca ti s-o fi parand derutant, dar unii dintre noi fac aceasta meserie de dragul medicinii.

— Vrei sa spui ca le e teama sa nu dea de vreo belea pentru ca au subestimat starea clinica a unui ranit si l-au lasat sa plece asa din serviciul lor.

Tonul lui Lauren urca in asemenea masura, incat vocea i se auzi pe culoar.

— Te inseli, dar, dupa cum vad, asta nu e cea mai grava eroare de apreciere pe care ai facut-o in seara asta. Sunt aici pentru ca amicul acestui tip m-a chemat in ajutor si pentru ca mi-am dat seama, chiar si de la telefon, ca iar ai dat-o in bara cu diagnosticul.

— Pesemne ca vrei sa-mi ceri ceva, de esti asa de amabila!

— Nu vreau sa-ti cer absolut nimic, dar pot sa-ti dau un sfat! O sa sun la Memorial si o sa-i rog sa-mi trimita o ambulanta ca sa-l duc inapoi pe omul asta, care are probabil nevoie, cat se poate de iute, de o punctie intracraniana. Tu ma lasi sa intervin, iar eu, in schimb, te las sa-ti modifici concluziile rezultate in urma consultatiei. O sa recomanzi tu insuti transferul, iar seful tau de serviciu o sa te felicite. Gandeste-te: un pacient salvat n-are cum sa-i strice carierei tale.

Brisson inghiti galusca; se apropie de Lauren si ii lua din mana radiografiile.

— Asta as fi facut, daca as fi considerat ca starea sanatatii lui justifica asemenea cheltuieli. Dar nu este cazul: se simte bine, iar maine dimineata se va trezi cu o migrena strasnica. Pana atunci, iti permit sa iesi din spitalul meu si sa te intorci intr-al tau!

— Locul asta este, in cel mai bun caz, un dispensar, riposta Lauren.

Smulse o radiografie din mainile lui Brisson si o agata de panoul luminos. Cliseul era facut din fata. Lauren delimita epifiza. Mica glanda ar fi trebuit sa se afle perfect „calare” pe linia mediana care separa cele doua emisfere ale creierului, dar, in aceasta imagine, pozitia ei era putin decalata. Ceea ce lasa loc supozitiei ca, asupra partii posterioare a creierului, era exercitata o presiune anormala.

— Nu esti in stare sa interpretezi aceasta anomalie? tipa ea.

— Nu-i decat un defect al cliseului. Aparatul portabil este de proasta calitate! raspunse Brisson, cu vocea unui baietel prins cu mana in borcanul cu dulceata.

— Epifiza e decalata de la linia mediana si singura explicatie posibila este formarea unui hematom parieto-occipital. Incapatanarea ta o sa-l bage pe acest om in mormant, iar eu iti jur ca o sa te fac sa-ti para rau.

Brisson isi recapata tupeul si, plin de el, inainta spre Lauren, obligand-o sa se traga inapoi, spre usa boxei.

— O sa trebuiasca mai intai sa-ti justifici patrunderea abuziva in acest loc si prezenta intr-o sala de consultatii unde n-ai nici autoritate, nici legitimitate. In urmatoarele cinci minute ii voi suna pe gabori, ca sa te puna pe fuga, doar daca nu cumva preferi sa mergem undeva si sa luam o cafea. In seara asta e liniste, pot lipsi cateva clipe.

Lauren il masura pe rezident cu privirea; buzele ii tremurau de furie. Sprijinit in bratul pus cu nonsalanta pe perete, deasupra umarului lui Lauren, Brisson isi apropie fata de a ei. Ea il impinse fara menajamente.

— Patrick, inca din facultate plesneai de pofta si de gelozie. Persoana care te-a deceptionat cel mai rau in viata esti tu insuti; asa ca te-ai hotarat sa-i faci pe ceilalti sa plateasca pentru asta. Daca mai continui s-o tii pe a ta, omul asta o sa iasa de aici intr-un scaun cu rotile, in cel mai bun caz.

Cu un gest brutal, Brisson o impinse spre usa.

— Ia, valea de aici, pana nu te arestez. Cara-te si transmite-i complimentele mele lui Fernstein; spune-i ca, in ciuda judecatii lui atat de aspre, eu ma descurc foarte bine. Cat despre asta, spuse el, aratand spre Arthur, ramane aici, e pacientul meu!

De furie, lui Brisson i se umflasera venele. Lauren isi recapata calmul; compatimitoare, isi puse mana pe umarul internului.

— Doamne, ce mila mi-e de cei din jurul tau! Te implor, Patrick, daca mai ai in tine o farama de omenie, ramai burlac!

Paul intra brusc in incapere, cu ochii rataciti de emotie. Brisson tresari.

— Oare am auzit bine cand ati spus ca Arthur o sa ramana paralizat?

Il privi pe Brisson, cuprins de un chef nebun de a-l strange cu adevarat de gat, cand aparu si asistenta Cybile. Ea se scuza fata de rezident, spunand ca a facut tot ce a putut ca sa-l retina pe Paul, dar n-avusese atata putere incat sa-l opreasca inainte de a intra pe culoar.

— De data asta, ati mers prea departe amandoi! Cybile, cheama-i imediat pe caralii! O sa depun o plangere.

Brisson jubila. Asistenta se apropie, scoase mana din buzunar si strecura ceva in palma lui Lauren. Tanara doctorita identifica imediat obiectul si intelese intentia asistentei. Ii multumi cu o privire complice si, fara sa stea pe ganduri, infipse seringa in gatul lui Brisson si apasa pe piston.

Rezidentul se uita la ea, uluit, se trase inapoi, incercand sa-si scoata acul din ceafa, dar era prea tarziu, pentru ca pamantul ii fugea deja de sub picioare; Lauren facu un pas, ca sa-l prinda in timp ce cadea.

— Valium si Hypnovel! O sa faca o plimbare foaaarte lunga! anunta Cybile, cat se poate de spasita.

Ajutata de Paul, Lauren il lungi pe Brisson pe jos.

Din tavan, nu mai atarna un neon, ci un mic avion montat intr-un carusel. De ce oare nu-l lasa tata sa urce in carlinga? Din cabina lui, stapanul caruselului sunase deja dintr-un clopotel, turul avea sa inceapa. Toti copiii se distrau, iar el trebuia sa ramana acolo, jos, sa se joace in nisip. Pentru ca o gramada de nisip nu costa nimic. Un tur de treizeci de centi inseamna mult banet, oare cat ai de platit ca sa ajungi pana-n stele?

Lauren baga sub capul lui Brisson cuvertura impaturita pe care i-o intinsese Cybile.

Femeia din fata mea e frumoasa, cu parul ei adunat intr-o coada de cal, cu pometii ei proeminenti si cu ochii ei sclipitori. Abia daca se uita la mine. Sa doresti nu e o crima. As vrea sa urce, cu mine, in avion, i-as lasa pe parintii mei in aceasta mediocritate care are darul sa-i faca pe amandoi sa se simta in siguranta, ii urasc pe oamenii astia din jurul meu, care rad din nimic si se bucura pentru toate cele. E intuneric.

— Doarme? sopti Paul.

— Asa se pare, raspunse Lauren, luand pulsul lui Brisson.

— Acum, ce avem de facut?

— O sa doarma vreo jumatate de ora; pana cand se trezeste el, as vrea sa fac curatenie luna. O sa fie foarte prost dispus. Plecati toti trei de aici, ii indemna Cybile.

— Eu ma duc sa-mi iau masina. O sa-l instalam pe prietenul dumitale in spate si o sa plecam in goana mare la Memorial, nu mai avem de pierdut nici o clipa.

Si Lauren iesi din incapere. Asistenta puse in miscare patul in care zacea Arthur, iar Paul o ajuta sa-l impinga afara din sala de consultatie, avand grija sa nu treaca peste degetele lui Brisson, care motaia pe jos. Rotilele scartaiau pe linoleumul din hol. Deodata, Paul dadu drumul patului.

Lauren inchise la loc portbagajul masinii Triumph si il vazu, surprinsa, pe Paul, care traversa in fuga parcarea. Ajuns in dreptul ei, ii striga „vin acum” si isi continua sprintul. Ea isi imbraca halatul, privindu-l, perplexa, cum se indeparteaza.

— Paul, zau ca nu e momentul…

Dupa cateva clipe, o ambulanta opri in fata ei. Portiera de pe partea pasagerului se deschise si Paul, asezat pe locul soferului, o intampina zambind cu gura pana la urechi.

— Va duc?

— Dar stii sa conduci genul asta de masina? intreba ea, urcand la bord.

— Sunt specialist!

Oprira in fata intrarii. Cybile si Paul il transbordara pe Arthur pe o brancarda, in spatele ambulantei.

— Tare as fi vrut sa vin si eu cu dumneavoastra, ofta Cybile, aplecata spre geamul lui Paul.

— Multumesc pentru tot, spuse el.

— Pentru nimic; o sa-mi pierd eu slujba, insa rar mi s-a mai intamplat sa ma distrez asa ca acum. Daca toate serile voastre sunt la fel de vesele, sunati-ma, o sa am timp liber berechet.

Paul scoase din buzunar legatura de chei si i-o inmana asistentei.

— Am incuiat usa salii de consultatie, gandindu-ma ca tipul s-ar putea trezi ceva mai repede!

Cybile recupera cheile, cu zambetul pe buze, lovi usor portiera, asa cum plesnesti un cal peste crupa, ca sa-l indemni s-o porneasca la drum.

Singura in mijlocul parcarii pustii, stand in fata patului cu rotile, Cybile vazu ambulanta cotind la coltul strazii. Asistenta se opri in fata usilor automate. La picioarele ei, un gratar metalic lasa sa se scurga apa de ploaie. Lua cheile pe care i le inapoiase Paul si le lasa sa-i alunece din mana.

— Cu masina mea, zise Lauren, toata treaba ar fi fost mai discreta.

— Mi-ati spus ca nu mai avem nici o clipa de pierdut! obiecta Paul, dand drumul girofarului de pe ambulanta.

Goneau cu viteza mare; daca toate mergeau bine, intr-un sfertulet de ora aveau sa fie la Memorial Hospital.

— Ce noapte! exclama Lauren.

— Credeti ca Arthur o sa-si mai aminteasca ceva?

— Unele franturi din momentele in care a fost lucid se vor lipi unele de altele. Dar nu pot garanta ca vor forma toate o serie coerenta.

— Este periculos sa redestepti amintirile cuiva care a stat mult in coma?

— De ce sa fie periculos? intreba Lauren. Comele sunt urmarea unor traumatisme craniene. Creierul poate fi afectat sau nu. Uneori, se intampla ca unii pacienti sa ramana in coma fara sa stim de ce. Medicina cunoaste inca prea putine cu privire la creier.

— Vorbiti despre creier ca despre carburatorul unei masini.

Inveselita, Lauren se gandi la Triumph-ul ei, pe care il abandonase in parcare, si se ruga sa nu dea peste Brisson, cand se va duce sa-l recupereze. Tipul ala ar fi fost in stare sa si doarma in masina ei, pana cand s-ar fi intors sa si-o ia.

— Prin urmare, daca incercam sa stimulam memoria unui fost comatos, nu-l punem deloc in primejdie?

— Nu trebuie confundata amnezia cu coma, n-au nici o legatura. Se intampla foarte des ca un individ sa nu-si aminteasca evenimentele dinaintea socului care l-a facut sa-si piarda cunostinta. Dar, daca pierderea memoriei se intinde pe un interval mai mare, asta tine de un alt domeniu, care se numeste amnezie si care are propriile sale cauze.

In timp ce Paul cugeta, Lauren se intoarse sa-l urmareasca pe Arthur.

— Prietenul dumitale inca nu e in coma, e doar fara cunostinta.

— Credeti ca oamenii isi pot aminti ceea ce s-a petrecut cat timp au fost in coma?

— Ca, de exemplu, de unele zgomote din jurul lor? Se intampla cam ca atunci cand dormi, doar ca somnul e mult mai profund.

Paul se gandi de o mie de ori, inainte de a se hotari sa-i puna intrebarea care ii ardea buzele.

— Dar, daca esti somnambul?

Lauren se uita la el, intrigata. Paul era superstitios si, in sinea lui, un glascior ii amintea ca facuse un juramant. Prietenul lui cel mai bun zacea, fara cunostinta, pe o targa, asa ca, in ciuda propriei sale vointe, renunta sa mai puna intrebari.

Lauren se intoarse iar spre Arthur. Respiratia acestuia era adanca si regulata. Daca radiografiile craniului sau n-ar fi prevestit lucruri atat de rele, ai fi putut crede ca doarme linistit.

— Arata destul de bine, spuse ea, asezandu-se la loc.

— Oh, dar este un tip foarte bine, chiar daca uneori ma sacaie de dimineata pana seara.

— Eu vorbeam despre sanatatea lui! Cine se uita la voi, zice ca sunteti un cuplu vechi de cand lumea.

— Suntem ca fratii, bombani Paul.

— N-ai vrut s-o anunti pe iubita lui? Ma rog, vreau sa zic pe cea adevarata!

— Este celibatar si nici sa nu va ganditi sa ma intrebati de ce!

— De ce?

— Are el un dar al lui, de a se vari in situatii complicate.

— Ca, de exemplu?

Paul o privi lung pe Lauren. Ce-i drept, zambetul din ochii ei era unic.

— Lasati-o incurcata! zise el, clatinand din cap.

— Trebuie s-o luam la dreapta; pe aici, se fac niste lucrari, ii indica Lauren. De ce imi pui toate intrebarile astea cu privire la coma?

— Doar asa!

— Cu ce te ocupi?

— Sunt arhitect.

— Ca si el?

— De unde stiti?

— Mi-a spus in dupa-amiaza asta.

— Ne-am facut impreuna un birou de arhitectura. Aveti o memorie buna, daca va amintiti de meseria tuturor pacientilor dumneavoastra.

— Sa fii arhitect e o profesie frumoasa, murmura Lauren.

— Depinde de clienti.

— Si la noi e cam la fel, zise ea, razand.

Ambulanta se apropia de spital. Paul trase putin sirena si se prezenta la rampa rezervata salvarilor. Gardianul ridica bariera.

— Ador sa incalc legea! jubila el.

— Opreste sub copertina si mai claxoneaza nitel. Brancardierii vor iesi sa-l ia pe prietenul dumitale.

— Ce lux!

— E doar un spital.

El opri masina in locul indicat de Lauren. Doi brancardieri se si repezisera in intampinarea lor.

— Eu ma duc cu ei, spuse Lauren. Dumneata du-te sa parchezi. Ne intalnim mai tarziu, in sala de asteptare.

— Multumesc pentru tot ce ati facut, zise Paul.

Ea deschise portiera si cobori din masina.

— Ai avut pe cineva apropiat in coma?

Paul o fixa cu privirea.

— Chiar foarte apropiat! raspunse el.

Lauren insoti brancarda si intra cu ea la Urgente.

— Orice s-ar spune, voi doi aveti un fel foarte ciudat de a va intalni. Sunteti facuti sa va intelegeti! murmura Paul, privind cum Lauren se indeparta pe hol.

Rotilele brancardei se invarteau atat de iute, incat le tremura butucul; Lauren si Betty isi croiau drumul pe culoarele aglomerate ale Serviciului de Urgente. Ocolira la timp un dulap de medicamente, ca si intalnirea – ce parea sa fie deosebit de periculoasa – la un viraj, cu o echipa de brancardieri care venea din fata. Pe tavan, neoanele pareau o lunga linie continua, de culoare laptoasa. In departare, rasuna clopotelul ascensorului. Lauren urla catre cei dinauntru s-o astepte, isi accelera si mai tare cursa, iar Betty o ajuta din rasputeri sa mentina targa in linie dreapta. Un intern de la ORL, care tinea de usile cabinei, le ajuta sa se strecoare intre celelalte doua paturi care urcau spre salile de operatii.

— Scanner! gafai Lauren, in timp ce cabina urca.

O asistenta apasa pe butonul de la cinci. Goana incepu din nou, nebuneste, de pe un coridor pe altul, iar usile palierelor zburau din calea lor. Unitatea de imagistica medicala se vedea, in sfarsit. Cu sufletul la gura, Lauren si Betty isi adunara ultimele puteri.

— Sunt doctorita Kline, am anuntat ca venim; am nevoie imediat de un scanner cranian.

— Va asteptam, raspunse Lucie; aveti dosarul pacientului?

Hartogaria n-avea decat sa astepte. Lauren impinse brancarda in sala in care se faceau investigatiile. Din cabina lui de control, izolata de scanner, doctorul Bern se pleca asupra microfonului.

— Ce cautam?

— O posibila hemoragie in lobul occipital. Am nevoie de o serie de clisee preoperatorii, pentru o punctie intracraniana.

— Intentionati sa interveniti in noaptea asta? intreba Bern, surprins.

— In mai putin de o ora, daca izbutesc sa adun echipa.

— Fernstein a fost anuntat?

— Inca nu, murmura Lauren.

— Dar aveti aprobarea lui prealabila pentru acces scanari de urgenta?

— Evident, minti Lauren.

Ajutata de Betty, il instala pe Arthur pe masa de terapie si ii prinse capul in curelele suportului prevazut anume. Betty injecta solutia iodata, in timp ce operatorul incepea demersurile operatiunii, de la terminalul sau. Cu un fosnet abia auzit, masa inainta spre centrul tunelului. Aparatul Statif isi efectua primele rotatii, in timp ce coroana de detectori se invartea in jurul capului lui Arthur. Razele X captate erau transmise unui centru de informatii, care alcatuia, pe sectiuni, imaginea creierului.

Primele imagini aparusera deja pe cele doua ecrane ale operatorului. Ele confirmau diagnosticul lui Lauren si infirmau pe al lui Brisson. Arthur trebuia operat imediat. Ruptura venei afectate trebuia suturata cat mai repede iar hematomul din cavitatea craniana trebuia redus.

— Dupa parerea ta, care este potentialul de recuperare? isi intreba Lauren colegul, vorbind in microfonul din sala scannerului.

— Tu esti specialista in neurochirurgie! Dar, daca vrei prognosticul meu, as spune ca, daca interveniti pana intr-o ora, totul este inca posibil. Nu vad leziuni majore, omul respira bine, centrii neuro-functionali par neatinsi, asa ca poate scapa teafar.

Radiologul ii facu semn lui Lauren sa vina in cabina lui. Ii arata cu degetul un punct de pe creier.

— As vrea sa te uiti mai indeaproape la aceasta sectiune, zise el. Cred ca, aici, avem o mica malformatie ciudata. O sa-i completez examenul si cu un RMN. O sa-ti trimit imaginile prin Dicom4 si o sa le recuperezi direct pe neuronavigator. Aproape ca ai putea lasa robotul sa opereze in locul tau.

— Multumesc pentru tot.

— In noaptea asta a fost liniste, iar vizitele tale imi fac intotdeauna placere.

Un sfert de ora mai tarziu, Lauren parasi departamentul de imagistica medicala, ducandu-l pe Arthur la ultimul etaj al spitalului. Betty se desparti de ea in fata liftului: trebuia sa se intoarca la Urgente. De acolo, urma sa faca tot ce-i statea in putinta pentru a aduna, in cel mai scurt timp, echipa de chirurgi.

Blocul operator era in bezna; pe perete, ceasul fosforescent arata ora trei si patruzeci de minute.

Lauren incerca sa-l instaleze pe Arthur pe masa de operatie, insa fara nici un ajutor treaba era anevoioasa. Se saturase de viata asta, de orarele astea, se saturase sa fie mereu la dispozitia tuturora, in timp ce, pentru ea, nu se gasea niciodata nimeni. Pagerul o chema la ordine; se repezi catre telefonul de perete. Betty ridica imediat receptorul.

— Am reusit sa dau de Norma; nici nu i-a venit sa creada. Are ea grija sa-l gaseasca pe Fernstein.

— Crezi ca o sa-i ia mult timp?

— Cat sa ajunga din bucatarie in dormitor. Daca apartamentul lui Fernstein e asa de mic pe cat se spune, o sa-i ia cinci secunde!

— Vrei sa zici ca Norma si Fernstein?…

— Mi-ai cerut sa ti-l gasesc in toiul noptii? S-a facut! Si i-am lasat vorba sa te sune pe tine direct, ca eu am timpanele fragile. Te las, caut un anestezist.

— Crezi ca Fernstein o sa vina?

— Cred ca e deja pe drum, ca doar esti febletea lui! Pare-se ca esti singura care nu vrea sa-si dea seama de chestia asta!

Betty inchise telefonul si cauta in agenda personala telefonul unui medic reanimator care statea nu departe de spital si caruia avea sa-i strice noaptea. Lauren puse receptorul jos cu incetineala. Il privi pe Arthur, intins pe targa si cufundat intr-un somn inselator.

Auzi pasi in spatele ei. Paul se apropie de pat si lua mana lui Arthur.

— Credeti ca o sa scape? intreba el cu o voce tematoare.

— Fac tot ce-mi sta in putere, dar, singura, nu pot prea multe. Astept artileria grea si ma simt obosita.

— Nu stiu cum sa va multumesc, murmura Paul. El este singurul lucru mai presus de mijloacele mele, pe care mi l-am ingaduit vreodata.

Cum Lauren tacea, Paul adauga ca nu-si putea permite sa-l piarda.

Lauren il privi tinta.

— Vino sa ma ajuti, fiecare minut conteaza!

Il trase pe Paul in sala de pregatire, deschise dulapul central si lua doua bluze verzi.

— Intinde bratele, spuse ea.

Ii innoda la spate cordonul tunicii si ii puse o calota pe cap. Ducandu-l spre chiuveta, ii arata cum sa-si spele mainile si il ajuta sa-si puna o pereche de manusi sterile. In timp ce Lauren se imbraca, Paul se contempla intr-o oglinda. Se gasea foarte elegant in costum de chirurg. Daca n-ar fi avut o nemarginita groaza de sange, medicina i-ar fi convenit de minune.

Paul o ajuta pe Lauren sa se pregateasca si, dupa ce isi pusera amandoi combinezoanele, o urma in interiorul blocului operator. El, care era mandru de inalta tehnicitate a echipamentului din biroul sau de arhitectura, era fermecat de multitudinea aparatelor electronice. Se apropie de neuronavigator, sa-i mangaie tastatura.

— Nu te atinge de el! tipa Lauren.

— Nu faceam decat sa ma uit.

— Uita-te cu ochii, nu cu mainile! N-ai dreptul sa fii aici. Daca ma vede Fernstein cu dumneata, in sala asta, o sa ma invartesc de…

— doua ore bune, de frecat ridichea, continua vocea batranului profesor, care iesea dintr-un difuzor. Esti hotarata sa-ti sabotezi cariera si sa-mi periclitezi pensionarea, ori faci chestiile astea pur si simplu din inconstienta?

Lauren se intoarse. Din sasul de pregatire, aflat de partea cealalta a peretelui de sticla, Fernstein o privea tinta.

— Dumneavoastra sunteti cel care m-a pus sa fac juramantul lui Hipocrate; eu imi respect angajamentul si nimic mai mult! raspunse Lauren in interfon.

Fernstein se pleca asupra consolei si apasa pe butonul microfonului, pentru a intra in legatura cu acel „medic” pe care nu-l cunostea.

— Am pus-o sa jure ca isi va dona corpul cercetarii medicale. Cred ca, atunci cand generatiile urmatoare ii vor studia creierul, stiinta va face un mare progres in intelegerea fenomenului incapatanarii.

— Nu te teme: de cand mi-a salvat viata, pe masa de operatie, ma considera propria sa creatie! riposta Lauren, adresandu-i-se lui Paul si ignorandu-l total pe Fernstein.

Ea lua dintr-un sertar un brici steril si o foarfeca, taie camasa lui Arthur si arunca fasiile la cos. Paul nu-si putu stapani un zambet, vazand-o cum debaraseaza torsul lui Arthur de orice pilozitate.

— Tunsoarea asta o sa-i placa la nebunie, cand se va trezi! spuse el.

Lauren ii fixa lui Arthur niste electrozi la incheieturile mainilor, la glezne si in sapte puncte, de jur imprejurul inimii. Lega firele electrice la electrocardiograf si verifica buna functionare a aparatului. Pe ecranul luminiscent, de culoare verde, aparu afisat un traseu lent si regulat.

— Am ajuns jucaria lui insufletita! Ma ia la rost daca lucrez prea multe ore, ma ia la rost daca nu sunt la etajul care trebuie si in clipa care trebuie, ma ia la rost daca nu tratam destui pacienti la Urgente, ma ia la rost daca sosesc prea repede in parcare, ma ia la rost pana si pentru ca am o mina obosita! In ziua in care o sa-i studiez creierul, medicina va face un mare progres in intelegerea „machismului” la doctori!

Stanjenit, Paul tusi usor. Fernstein o chema pe Lauren la el.

— Sunt in mediu sterilizat, protesta ea. Stiu deja ce vreti sa-mi spuneti!

— Crezi ca m-am sculat in toiul noptii doar pentru placerea de a-ti trage o sapuneala? As vrea sa discutam despre protocolul operator. Grabeste-te, e un ordin!

Lauren trase de manusi, facandu-le sa plescaie si iesi din blocul operator, in care il lasa doar pe Paul, sa-i tina tovarasie lui Arthur.

— Cine este reanimatorul? intreba ea, cand usa sasului aluneca pe sina.

— Credeam ca e acest medic, cu care stateai dumneata de vorba!

— Nu, nu e el, murmura Lauren, privindu-si varful pantofilor.

— Se va ocupa Norma de chestia asta, ajunge si ea in cateva minute. Bun, ai reusit sa formezi o echipa in puterea noptii. Spune-mi ca nu e vorba de o apendicita.

Trasaturile lui Lauren se destinsera; isi puse mana pe umarul batranului ei profesor.

— Punctie intracraniana si reducere a unui hematom subdural.

— Cand au inceput primele sangerari?

— La orele nouasprezece, cu o probabila crestere a intensitatii spre orele douazeci si unu, ca urmare a absorbtiei unei puternice doze de aspirina.

Fernstein se uita la ceas; erau orele patru dimineata.

— Care este prognosticul in privinta recuperarii?

— Operatorul de la scanner este optimist.

— Eu nu ti-am cerut parerea lui, ci pe a dumitale!

— Sincer vorbind, nu stiu, dar instinctul imi spune ca merita sa va scol din somn.

— Atunci, daca n-o sa-l scoatem teafar din beleaua asta, o sa-ti trag la raspundere instinctul. Unde sunt filmele?

— Deja introduse in neuronavigator. Perimetrul campului operator a fost stabilit, l-am trimis prin Dicom. Am pus ecograful in functiune si am initiat protocolul operator.

— Bun. Ar trebui sa putem opera intr-un sfert de ora. O sa rezisti? o intreba profesorul, in timp ce isi punea halatul.

— Precizati intrebarea! il lua in zeflemea Lauren, care ii innoda cordonul la spate.

— Vorbesc despre oboseala dumitale!

— Aveti o obsesie! se otari ea, luand din dulap o noua pereche de manusi sterile.

— Daca as conduce o companie aeriana, mi-as face griji pentru vigilenta pilotilor mei.

— Nu va faceti, eu sunt cu picioarele pe pamant.

— Prin urmare, cine e chirurgul din sala de operatii? Nu-l recunosc asa, cu calota pe cap, zise Fernstein, spalandu-se pe maini.

— E o poveste lunga, raspunse Lauren, incurcata. O sa plece, a venit doar sa ma ajute.

— Ce specialitate are? In seara asta, nu suntem prea multi, asa ca orice ajutor e binevenit!

— Psihiatru!

Fernstein ramase blocat. Norma intra in sala de pregatire, il ajuta pe profesor sa-si puna manusile si ii aranja restul tinutei. Asistenta il privi pe batranul profesor, mandra de eleganta lui. Fernstein se apleca spre urechea elevei sale si murmura:

— Ea crede ca, de cand am imbatranit, seman cu Sean Connery.

Si Lauren ii zari zambetul, care inflorea sub masca de chirurg.

Doctorul Lorenzo Granelli, reputat reanimator, isi facu o intrare zgomotoasa. Instalat de douazeci de ani in California, titular de catedra la centrul spitalicesc universitar, nu se dezbarase niciodata de acel accent elegant si luminos, care ii sublinia originile venetiene.

— Prin urmare? exclama el, cu bratele larg deschise. Ce poate fi atat de urgent incat nu mai sufera amanare?

Echipa intra in blocul operator. Spre marea uimire a lui Paul, toti il salutara, spunandu-i „domnule doctor”.

Lauren ii facu semn din ochi, cu toata fermitatea, sa iasa din sala, dar, in timp ce Paul se indrepta spre usa sasului, anestezistul il ruga sa-l ajute sa instaleze punga de perfuzie. Granelli se holba, perplex, la picaturile de sudoare care izvorau din calota lui Paul.

— Scumpe colega, degetelul meu cel mic imi spune ca ti s-a facut cald inca de pe acum.

Paul raspunse dand din cap si agata, tremurand, punga cu plasma de stativ. Cat despre Lauren, expunea cu rapiditate situatia, in fata intregii echipe. Le prezenta, pe ecranul computerului, sectiunile obtinute la scanner.

— Am sa cer o noua ecografie, dupa ce vom micsora presiunea intracraniana.

Fernstein isi intoarse privirea de la ecran si se apropie de pacient. Descoperind chipul lui Arthur, se trase inapoi cu un pas si multumi Cerului ca masca pe care o purta ii ascundea fata.

— Totul e in ordine? il intreba Norma, care simtise tulburarea profesorului.

Fernstein se indeparta de masa de operatie.

— Cum a ajuns acest tanar la noi?

— E o poveste care vi se va parea greu de crezut, raspunse Lauren, cu un glas abia auzit.

— Vom avea tot timpul s-o ascultam, insista profesorul, luand loc in spatele neuronavigatorului.

Lauren explica traseul haotic care il adusese pe Arthur, pentru a doua oara, la Serviciul de Urgente din Memorial Hospital si il scapase din mainile nenorocite ale lui Brisson.

— De ce nu l-ai supus unui examen neurologic mai aprofundat cand l-ai consultat prima data? intreba Fernstein, verificand bunul mers al aparatului.

— Nu avusese un traumatism cranian, nu avusese nici o pierdere de cunostinta, bilantul neuromotor era satisfacator. Stiti ca avem ordinul de a limita examenele costisitoare, care nu sunt neaparat necesare…

— Dumneata n-ai respectat niciodata ordinele; nu-mi spune ca te-ai hotarat subit sa te supui tocmai azi, pentru prima data. Asta chiar ca ar fi un ghinion!

— N-aveam nici un motiv de ingrijorare!

— Si Brisson…

— Fidel siesi, riposta Lauren.

— Si te-a lasat el sa-i iei pacientul?

— Nu tocmai…

Paul se prefacu ca il apuca tusea. Toata echipa de chirurgie se uita la el. Granelli isi parasi postul si veni sa-l bata pe spate.

— Esti sigur ca te simti bine, scumpe confrate?

Paul il linisti pe anestezist, facand un semn cu capul, si se indeparta de el.

— Iata o noutate excelenta! exclama Granelli. Acum, intre noi fie vorba, daca ai putea evita sa umpli aceasta incapere cu bacilii dumitale, corpul medical, din care fac si eu parte, ti-ar fi nespus de recunoscator. Vorbesc in numele scumpului nostru pacient, care sufera de pe acum la ideea ca te-ai putea apropia de el.

Paul avea impresia ca, in picioarele lui, isi stabilise domiciliul o intreaga colonie de furnici; se apropie de Lauren si ii murmura, rugator, la ureche:

— Scoateti-ma de aici pana nu incepe operatia, ca nu suport sa vad sange!

— Am sa fac tot ce-mi sta in putinta, sopti tanara doctorita.

— Cand sunteti amandoi, la un loc, viata mea se transforma intr-un calvar. Daca ati putea incerca, sa va intalniti si voi, intr-o buna zi, ca toata lumea, as fi foarte multumit.

— Ce tot spui? il intreba, uimita, Lauren.

— Las’ ca stiu eu ce spun! Scoateti-ma de aici pana nu dau ochii peste cap.

Lauren se indeparta de Paul.

— Sunteti pregatit? il intreba ea pe Granelli.

— Mai pregatit de atata e aproape cu neputinta, scumpa mea; astept semnalul, raspunse anestezistul.

— Mai stai cateva clipe, ii spuse Fernstein.

Norma puse campul operator peste capul lui Arthur. Chipul lui disparu sub panza verde.

Fernstein voi sa mai verifice o ultima oara filmele; se intoarse spre panoul retro luminat, dar acesta nu arata nici o imagine. Ochii lui aruncara fulgere inspre Lauren.

— Au ramas de cealalta parte a peretelui de sticla, imi pare foarte rau.

Lauren iesi din sala, ca sa caute plansele RMN. Usa blocului operator se inchise, in timp ce Norma il linistea pe Fernstein, cu un zambet complice.

— Asta e ceva inadmisibil, zise el, apucand manerele neuronavigatorului. Ne scoala in toiul noptii, nimeni nu stie despre ce fel de interventie este vorba, abia daca avem ragazul sa ne pregatim! Totusi, in spitalul asta exista un minimum de proceduri, ce se impune a fi respectat!

— Dar, scumpe colega, exclama Granelli, talentul se exprima deseori in spontaneitatea de care dai dovada cand ai de-a face cu neprevazutul.

Toate fetele se intoarsera spre anestezist. Granelli tusi usor.

— In fine, cam asa ceva! Nu?

Usile salii de pregatire, in care Lauren aduna ultimele rezultate ale analizelor, se deschisera brusc. Un politist in uniforma il preceda pe un inspector de politie. Lauren il recunoscu de indata pe medicul in halat, care arata cu degetul.

— Ea e, arestati-o imediat!

— Cum ati ajuns dumneavoastra aici? il intreba Lauren, uluita, pe politist.

— Se pare ca era vorba de o urgenta, l-am adus cu noi pe dumnealui, ca sa ne indrume, raspunse inspectorul, aratandu-l pe Brisson.

— Am venit ca sa va asist pe dumneavoastra, cand o veti aresta sub acuzatia de tentativa de asasinat, sechestrarea unui medic in exercitiul functiunii, rapirea unui pacient si furtul unei ambulante!

— Domnule doctor, permiteti-mi sa-mi fac meseria, continua inspectorul Erik Brame, adresandu-i-se lui Brisson.

O intreba pe Lauren daca isi recunostea faptele. Ea respira adanc si jura ca actionase astfel numai si numai in interesului ranitului. Era un caz de legitima aparare…

Inspectorului Brame ii parea nespus de rau, dar nu avea el caderea de a judeca faptele. El nu putea decat sa-i puna catusele.

— Este neaparat necesar? il intreba, rugatoare, Lauren.

— Asa spune legea! jubila Brisson.

— Mai am o pereche de catuse. Daca mai vorbiti inca o data in locul meu, spuse inspectorul, va ridic pentru uzurparea functiei de agent al fortei publice!

— Exista un asemenea delict? il intreba internul.

— Vreti sa verificati? raspunse Brame, pe un ton ferm.

Brisson se trase inapoi cu un pas, lasandu-l pe politist sa-si continue interogatoriul.

— Ce ati facut cu ambulanta?

— Este in parcare. As fi dus-o inapoi in zori.

Difuzorul harai. Lauren si politistul se intoarsera si il vazura pe Fernstein, care li se adresa din sala de operatie.

— Imi puteti spune ce se intampla?

Obrajii tinerei doctorite se facusera ca para focului. Ea se apleca spre pupitru, cu spatele garbovit, si apasa pe tasta interfonului.

— Scuzati-ma, murmura ea, imi pare nespus de rau.

— Oare aceasta imixtiune a politiei are vreo legatura cu pacientul de pe aceasta masa?

— Oarecum, marturisi Lauren.

Granelli se apropie de peretele de sticla.

— E vorba de un bandit? intreba el, aproape cazut in extaz.

— Nu, raspunse Lauren. Totul este din vina mea, sunt foarte jenata.

— Nu fi jenata, raspunse anestezistul; cand eram de varsta dumitale, eu insumi am facut vreo doua-trei sotii, in urma carora mi-am petrecut cateva seri in compania carabinierilor. De altfel, costumele lor sunt mult mai elegante decat ale politiei voastre.

Elanul reanimatorului fu taiat de inspectorul Brame, care se apropie de microfon.

— Ea a furat o ambulanta si l-a rapit pe acest pacient, din alt spital.

— Singura? exclama anestezistul, in culmea incantarii. Dar fata asta e nemaipomenita!

— A avut un complice, sufla Brisson. Sunt sigur ca e in hol, trebuie sa-l ridicati si pe el.

Fernstein si Norma se intoarsera spre singurul medic care inca nu se prezentase, dar, spre marea lor surpriza, acesta disparuse. Ghemuit in compartimentul de sub masa de operatie, Paul nu intelegea cum de i se transformase seara intr-un asemenea cosmar. Cu cateva ore in urma, era un barbat fericit si senin, care cina in compania unei femei incantatoare.

Fernstein se apropie de peretele de sticla si o intreba pe Lauren cum de savarsise o fapta atat de stupida. Eleva lui isi ridica fruntea si il privi cu ochii plini de tristete.

— Brisson l-ar fi omorat.

— Buna seara, domnule profesor, spuse tanarul intern, incantat. Vreau sa-mi recuperez imediat pacientul! Va interzic sa incepeti aceasta interventie; o sa-l iau cu mine.

— Ma cam indoiesc, obiecta, furios, Fernstein.

— Domnule profesor, va invit sa-l lasati pe doctoral Brisson sa se ocupe de pacient, spuse inspectorul de politie, incurcat.

Granelli se duse tiptil pana la masa de operatie, verifica starea lui Arthur si ii debransa un electrod de la mana. Imediat, se facu auzita alarma electrocardiografului. Granelli ridica bratele spre cer.

— Poftim! Noi vorbim si iar vorbim, in vreme ce acestui tanar i se face tot mai rau. Cred ca ar fi timpul sa-l operam, doar daca nu cumva isi va asuma responsabilitatea, pentru agravarea inevitabila a starii bolnavului, acest domn care ne tot bate la cap. In orice caz, anestezia a inceput deja, asa ca pacientul nu mai este transportabil! incheie el, triumfator.

Masca de pe fata Normei nu-i putea ascunde zambetul. Brisson, turbat de furie, indrepta un deget acuzator spre Fernstein.

— O sa mi-o platiti cu totii!

— Cred ca noi inca nu ne-am incheiat socotelile, tinere! Acum, plecati de aici si lasati-ne sa ne vedem de treaba! ordona profesorul si se intoarse, fara sa mai arunce vreo privire spre Lauren.

Inspectorul Brame isi puse in buzunar catusele si o lua pe tanara doctorita de brat. Brisson se tinu dupa ei.

— Cel mai neinsemnat lucru pe care il putem spune, vorbi iar Granelli, punand din nou electrodul la incheietura lui Arthur, e ca seara asta e foarte originala.

Zumzetul aparatelor acoperi tacerea care se instala in sala de operatii. Lichidul anesteziant cobori in josul tubului de perfuzie si intra in venele lui Arthur. Granelli verifica saturatia cu gaze a sangelui si ii facu semn lui Fernstein ca interventia putea, in sfarsit, sa inceapa.

Lauren lua loc in masina inspectorului Erik Brame. Brisson se urcase in masina politistului in uniforma. La intersectia cu California Street, cele doua vehicule se despartira. Brisson se intorcea sa-si sfarseasca garda, la San Pedro. A doua zi, de dimineata, urma sa vina la politie, ca sa-si semneze plangerea.

— Chiar era in pericol? intreba inspectorul.

— Continua sa fie, raspunse Lauren, de pe bancheta din spate.

— Si Brisson acesta are vreun amestec?

— Nu l-a aruncat el in vitrina, dar putem spune ca incompetenta lui i-a agravat starea.

— Asadar, dumneavoastra i-ati salvat viata?

— Cand m-ati arestat, tocmai ma pregateam sa-l operez.

— Si faceti genul acesta de chestii pentru toti pacientii dumneavoastra?

— Da si nu. In fine, daca va referiti la incercarea de a-i salva, da; dar, daca va ganditi la rapirea dintr-un alt spital, nu.

— Si v-ati asumat toate aceste riscuri pentru un necunoscut? continua inspectorul. Trebuie sa va spun ca ma uluiti.

— Dar dumneavoastra? Nu riscati in fiecare zi pentru niste necunoscuti?

— Ba da, dar eu sunt politist.

— Iar eu, medic…

Masina intra in Chinatown. Lauren il ruga pe ofiter sa deschida geamul. Nu era chiar o chestie reglementara, dar el accepta. In seara asta, i se facuse lehamite de regulament.

— Tipul asta imi era foarte antipatic, dar n-aveam incotro, ma intelegeti?

Lauren nu-i raspunse. Cu capul plecat spre fereastra, tragea in piept aerul marin, care ajunsese pana in cartierele de est ale orasului.

— Acest loc imi place mai mult decat va puteti inchipui, spuse ea.

— In alte imprejurari, v-as fi dus sa gustati cea mai buna rata lacuita din lume.

— La fratii Tang?

— Cunoasteti localul?

— Este carciuma mea preferata, in fine, era, fiindca, de doi ani, n-am mai avut timp sa pun piciorul acolo.

— Sunteti ingrijorata?

— As fi preferat sa fiu in sala de operatii, dar Fernstein este cel mai bun neurochirurg din acest oras, asa ca n-ar trebui sa-mi fac griji.

— Ati reusit vreodata sa raspundeti la o intrebare doar cu da sau nu?

Ea zambi.

— Da!

Masina se opri in parcarea sectiei de politie 7. Inspectorul Brame o ajuta pe Lauren sa coboare din vehicul. Cand intrara in comisariat, i-o incredinta pe pasagera ofiterului de serviciu.

Nathaliei nu-i placea sa-si petreaca noaptea departe de barbatul ei, dar orele dintre miezul noptii si sase dimineata contau dublu. Mai avea trei luni, dupa care, iesea si ea la pensie. Caraliul ei batran si ursuz ii fagaduise ca o s-o duca in calatoria aia mare, la care visa de atatia ani. La sfarsitul toamnei, isi vor lua zborul spre Europa. Vor vizita Parisul, si ea il va saruta sub Turnul Eiffel, apoi vor pleca la Venetia, pentru a se uni, in sfarsit, in fata lui Dumnezeu. In iubire, rabdarea are virtutile ei. Nu planuiau nici o ceremonie: pur si simplu aveau sa intre intr-o capela micuta, asa cum gaseai cu zecile in oras.

Nathalia se duse in sala de interogatorii, pentru a stabili identitatea lui Lauren Kline, o doctorita interna, cu specialitatea neurochirurgie, care furase o ambulanta si rapise un pacient dintr-un spital.

Nathalia isi puse carnetul de insemnari pe masa.

— In meseria mea, am vazut multe lucruri originale, dar dumneavoastra ati batut recordul, zise ea, luand cafetiera de pe resou.

Se uita lung la Lauren. In treizeci de ani de profesie, luase parte la un mare numar de interogatorii si isi putea da seama cat de sincera era o persoana arestata, intr-un timp mai scurt decat avusese nevoie aceasta pentru a-si comite delictul. Tanara interna se hotarase sa coopereze; cu exceptia complicitatii lui Paul, nu avea nimic de ascuns. Isi asuma faptele. Daca s-ar fi aflat din nou intr-o situatie identica, ar fi adoptat aceeasi atitudine.

Trecuse o jumatate de ora. Lauren povestea, Nathalia o asculta, turnand din cand in cand alte cafele.

— N-ati notat nici un cuvant din depozitia mea, ii spuse Lauren.

— Nu sunt aici pentru asta. O sa vina un inspector maine dimineata. Va recomand ca, inainte de a povesti altcuiva ceea ce mi-ati spus mie, sa asteptati sosirea unui avocat. Pacientul dumneavoastra are vreo sansa sa scape?

— Nu se poate sti decat la sfarsitul interventiei. De ce?

Nathalia se gandea ca, daca Lauren ii salvase cu adevarat viata acelui om, probabil ca asta i-ar face pe administratorii de la Mission San Pablo sa renunte la intentia de a se mai constitui ca parte civila.

— Nu exista nici o posibilitate sa ma lasati sa ies cat dureaza operatia? Va jur ca, maine dimineata, m-as prezenta din nou aici.

— Mai intai, va trebui sa vi se fixeze cautiunea. In cel mai bun caz, judecatorul va va primi in cursul dupa-amiezii. Dar poate ca, intre timp, colegul dumneavoastra isi va retrage plangerea.

— Nu va bazati pe asta. Daca n-a putut pune mana pe mine cand eram la facultate, o sa-si ia revansa acum.

— Va cunoasteti?

— A trebuit sa-l suport ca vecin de banca in anul patru.

— Si ocupa cam prea mult loc?

— In ziua in care si-a pus mainile pe coapsa mea, l-am facut sa-si ia gandul intr-un mod cam lipsit de menajamente.

— Si altceva?

— Pot sa va povestesc asta fara sa fie de fata avocatul meu? i-o intoarse Lauren, inveselita. L-am plesnit in toiul cursului de biologie moleculara, de a rasunat palma in tot amfiteatrul.

— Imi amintesc ca, la Academia de Politie, i-am pus catuse unui tanar inspector, care a avut tupeul sa ma sarute pe nepusa masa. A petrecut o noapte foarte neplacuta, agatat de portiera masinii.

— Si l-ati mai intalnit vreodata?

— In curand ne vom casatori.

Nathalia ii ceru scuze lui Lauren, dar regulamentul o obliga s-o inchida. Lauren privi celula cu grilaj, din fundul salii de interogatorii.

— In seara asta, e liniste! continua Nathalia. O sa las celula deschisa. Daca auziti pasi, inchideti-va singura usa, altfel voi avea neplaceri. Aveti cafea in sertarul de sub resou si cesti in dulapior. Sa nu faceti vreo prostie.

Lauren ii multumi. Nathalia parasi incaperea si se intoarse in biroul ei. Lua registrul de noapte, pentru a nota datele tinerei arestate si aduse la sediul sectiei 7, la orele patru si treizeci si cinci de minute.

— Cat e ceasul? intreba Fernstein.

— Sunteti obosit? se interesa Norma.

— Nu vad de ce as fi, n-am fost trezit decat in toiul noptii si nu operez decat de vreo ora si ceva, bombani batranul chirurg.

— Ce naste din pisica, soareci mananca, nu-i asa scumpa mea Norma? o iscodi anestezistul.

— Care este sensul intrebarii dumitale, scumpe confrate? il intreba Fernstein.

— Ma intrebam de unde o fi invatat eleva dumitale aceasta „frazare” atat de deosebita.

— Trebuie sa deduc, de aici, ca studentii dumitale vor practica medicina cu un usor accent italian?

Fernstein introduse un dren prin incizia efectuata in craniul lui Arthur. Sangele era colectat deja prin tub. Hematomul subdural incepea in sfarsit, sa se resoarba. Dupa ce microdisecarile fura cauterizate, mai ramasese de atacat mica malformatie vasculara. Sonda neuronavigatorului avansa milimetru cu milimetru. Vasele de sange apareau pe monitorul de control, asemenea unor rauri subterane. Extraordinara calatorie in centrul inteligentei omenesti se desfasura, pentru moment, fara nici o piedica. In acest timp, de o parte si de cealalta a provei navigatorului se intindea imensitatea materiei cenusii, asemenea unei mase noroase strabatute de milioane de fulgere. Clipa dupa clipa, sonda isi croia drumul spre obiectivul final, dar mai avea nevoie de inca multa vreme pana sa atinga venele cerebrale interne.

Nathalia recunoscu pasii care urcau scara. Capul inspectorului Pilguez aparu in usa intredeschisa. Barbatul cu parul zburlit si cu obrajii batand in cenusiu, din pricina barbii nerase, puse pe masa un pachetel alb, legat cu o funda maro.

— Ce e asta? intreba Nathalia, curioasa.

— Un om care nu izbuteste sa doarma, cand tu nu esti in pat cu el.

— Iti lipsesc asa de rau?

— Nu tu. Rasuflarea ta, care ma leagana.

— Intr-o zi ai sa mi-o spui, sunt sigura.

— Ce?

— Ca, pur si simplu, nu mai poti trai fara mine.

Fostul inspector se aseza pe biroul Nathaliei. Isi scoase pachetul de tigari din buzunar si duse una la buze.

— Pentru ca mai esti inca vreo cateva luni in serviciul activ, o sa-ti impartasesc, in mod cu totul exceptional, fructul unei experiente dobandite din greu, pe teren. Pentru a ajunge la o concluzie, trebuie sa-ti regrupezi indicii. In cazul care te preocupa, te afli in fata unui tip de saizeci de ani batuti pe muche, care a lasat New York-ul ca sa-si imparta viata cu tine; acest tip se da jos din patul lui, care e, totodata, si al tau, la ora patru dimineata, o ia de-a curmezisul orasului, cu masina, desi nu vede nimic in timpul noptii, se opreste sa-ti cumpere gogosi, desi colesterolul lui ii interzice pana si sa calce trotuarul din fata patiseriilor – in pachetul asta sunt gogosi cu zahar –, si vine sa ti le puna pe birou. Mai ai nevoie de vreo alta depozitie?

— As vrea totusi sa treci la marturisiri!

Nathalia lua tigara lipita de buzele lui Pilguez si ii dadu, in loc, un sarut.

— Nu-i rau deloc! Asa, asa! Vad ca ancheta face progrese! continua politistul pensionat. Imi dai inapoi tigara?

— Esti intr-o cladire publica, e interzis!

— In afara de tine si de mine, nu prea vad multa lume.

— Te inseli; e o tanara in celula 2.

— E alergica la tutun?

— E doctorita!

— Ati bagat un medic la zdup? Da’ ce a facut?

— O chestie de-ti sta mintea-n loc! Zau ca, in meseria asta, am vazut tot ce cu gandul nu gandesti! A sutit o ambulanta si a rapit un pacient aflat in coma…

Nici nu-si terminase Nathalia fraza, ca Pilguez se si ridicase si se indrepta, cu pasul hotarat, spre culoar.

— George! striga ea. Ai iesit la pensie!

Dar inspectorul nu se intoarse, ci deschise usa salii de interogatorii.

— Am eu, asa, un presentiment, mormai, inchizand usa in urma lui.

— Cred ca nu mai avem mult, zise Fernstein, facand sa pivoteze manerul robotului.

Anestezistul se pleca asupra ecranului si mari imediat debitul de oxigen.

— E vreo problema? intreba chirurgul.

— Scade saturatia, lasati-ma cateva minute, inainte de a continua.

Asistenta se apropie de stativ, regla debitul perfuziei si verifica tubul de admisie a aerului care patrundea in nasul lui Arthur.

— Totul e in ordine, zise ea.

— Pare ca se stabilizeaza, spuse Granelli, cu o voce mai calma.

— Pot continua? intreba Fernstein.

— Da, dar nu sunt linistit, nici macar nu stiu daca omul asta are antecedente cardiace.

— O sa mai pun un dren, hematomul e putin incapsulat.

Tensiunea lui Arthur scazuse, constantele afisate pe ecran nu erau cu adevarat alarmante, ci de natura sa-l mentina pe anestezist intr-o stare de alerta. Compozitia gazelor sanguine nu era una dintre cele mai multumitoare.

— Cu cat il trezim mai repede, cu atat mai bine; nu reactioneaza prea grozav la Diprivan, continua Granelli.

Traseul electrocardiogramei suferi o noua modificare. Unda Q era anormala. Cand se uita la micul monitor, Norma isi opri respiratia, dar traseul verde isi recapata curbele regulate.

— A fost cat pe ce, zise asistenta, lasand padelele defibrilatorului.

— As mai fi vrut o ecografie, pentru a avea un termen de comparatie, zise, la randul lui, Fernstein. Pacat ca, in seara asta, ne lipseste un medic. Dar ce-o fi facand fata asta, fir-ar sa fie! Doar n-or avea de gand s-o tina acolo toata noaptea?!

Si Fernstein isi fagadui sa se ocupe el insusi de cretinul ala de Brisson.

Lauren se duse si se aseza pe bancheta din fundul custii cu grilaj. Pilguez deschise usa, zambi cand observa ca nu era incuiata si se duse spre bufet. Lua cafetiera si isi turna o ceasca de cafea.

— Eu nu zic nimic despre celula, iar dumneavoastra nu ziceti nimic despre lapte. Am colesterol si, daca afla ea, se infurie.

— Pe buna dreptate! Cat aveti?

— Oare scapati din vedere caracteristicile decorului care va inconjoara? N-am venit la consultatie.

— Macar va luati medicamentele?

— Imi taie pofta de mancare, iar mie imi place sa mananc.

— Cereti sa va fie schimbat tratamentul.

Pilguez citi raportul politiei; darea de seama a Nathaliei lipsea cu desavarsire.

— Pesemne ca ii sunteti simpatica. Ce vreti, asa e ea! Are figurile ei!

— Despre cine vorbiti?

— Despre nevasta-mea. A uitat sa va consemneze declaratia si tot ea a uitat sa va inchida si usa celulei. E teribil, ce distrata a ajuns, o data cu varsta! Si cine e pacientul ala pe care l-ati rapit?

— Un anume Arthur Ashby, daca nu ma insala memoria.

Pilguez ridica bratele spre cer, cu un aer consternat.

— Pai, daca vreti sa stiti, va cam insala.

— Nu puteti fi mai clar? intreba Lauren.

— Tipul asta a fost gata-gata sa-mi dea peste cap ultimele luni de serviciu; sa nu-mi spuneti ca v-ati hotarat sa-i luati locul si sa-mi faceti zile fripte chiar si acum, cand am iesit la pensie.

— N-am nici cea mai mica idee despre ce vorbiti.

— De asta ma temeam si eu! ofta inspectorul. Si unde e?

— La Memorial Hospital, in blocul operator de la neurochirurgie, acolo unde as vrea sa ma aflu si eu in clipa de fata, in loc sa-mi pierd timpul in acest comisariat. I-am propus sotiei dumneavoastra sa ma lase sa ma intorc acolo si i-am promis ca, dupa ce se termina interventia, ma intorc, dar n-a fost de acord.

Inspectorul se ridica si se duse sa-si umple ceasca. Se intoarse cu spatele la Lauren si isi puse in cafea o lingurita de zahar pudra.

— Asta ar mai lipsi! zise el, cu o voce care acoperea zgomotul linguritei. Mai are trei luni de serviciu si ne-am cumparat deja biletele pentru Paris; stiu eu ca, la dumneavoastra doi, treaba asta a ajuns aproape un sport, dar, in cazul de fata, n-o sa-mi mai dati pregatirile peste cap.

Pilguez puse o cescuta de cafea pe masa si o impinse spre Lauren.

— Fiti atenta ca e fierbinte. Beti-o, si o sa va duc eu.

— In seara asta, le-am facut deja o multime de neplaceri oamenilor din jurul meu. Sunteti sigur ca…

— Am iesit la pensie de patru ani. Ce vreti sa-mi mai faca acum? Slujba mi-au suflat-o deja!

— Va sa zica, pot sa ma intorc acolo?

— Si capoasa, si surda!

— De ce faceti asta?

— Pentru ca sunteti medic, si meseria dumneavoastra e sa ingrijiti oamenii. Aici, eu sunt politaiul; hai sa facem in asa fel, incat intrebarile sa ramana prerogativa mea. Sa plecam. Trebuie sa va aduc inapoi inainte de venirea schimbului de la ora patru.

Lauren il urma pe politist, pe culoar. Nathalia ridica ochii si isi privi barbatul.

— Ce faci?

— Ai lasat deschisa usa coliviei si pasarea a zburat, scumpo.

— Glumesti?

— Si tu, care te plangi ca n-o fac niciodata! Vin sa te iau la sfarsitul schimbului si, cu ocazia asta, o s-o aduc inapoi si pe fetita.

Pilguez ii deschise lui Lauren portiera, ocoli masina Mercury Grand Marquis si se instala la volan. In interior, plutea un parfum de piele.

— Miroase nitel a nou, dar vechiul meu Toronado si-a dat sufletul in iarna asta. Ar fi trebuit sa auziti ce zgomot faceau cei trei sute optzeci si cinci de cai, care ii galopau sub capota. Am participat amandoi la niste urmariri strasnice.

— Va plac masinile vechi?

— Nu, ziceam si eu asa, ca sa facem conversatie.

Deasupra orasului, incepu sa cada o burnita fina. Pe parbriz, o puzderie de picaturi minuscule asternusera un soi de val sclipitor.

— Stiu ca n-am nici un drept sa va pun intrebari, dar de ce m-ati scos din celula?

— Pai, chiar dumneavoastra ati spus ca sunteti mai utila in acel spital, decat la comisariatul meu, stand si band posirca aia de cafea.

— Aha, va sa zica, ati facut-o dintr-un acut sentiment al utilitatii publice?

— Preferati sa va duc inapoi, la politie?

Trotuarele pustii straluceau in noapte.

— Dar dumneavoastra, intreba el, de ce ati facut tot ce ati facut in noaptea asta? Dintr-un acut sentiment al datoriei?

Lauren tacu si isi intoarse capul spre geam.

— N-am nici cea mai mica idee.

Batranul inspector isi scoase pachetul de tigari.

— Fiti pe pace, nu mai fumez de peste doi ani. Ma multumesc doar sa le molfai.

— E bine, va prelungiti speranta de viata.

— Nu stiu daca am sa traiesc pana la adanci batraneti, dar, oricum, cu pensia, cu regimul impotriva colesterolului si cu renuntarea la fumat, timpul mi se pare mult prea lung, inca de pe acum.

Isi arunca tigara pe fereastra. Lauren porni stergatoarele de parbriz.

— Vi s-a intamplat vreodata sa va simtiti bine in compania unei persoane pe care nu o cunoasteti?

— Intr-o zi, pe cand eram tanar inspector, la comisariatul din Manhattan a venit o femeie. Mi s-a prezentat, biroul meu era chiar langa intrare. Tocmai fusese numita la dispecerat. In toti anii aia, in care am batut strazile din Midtown, ea era vocea care se auzea in radioul ala haraitor, de la bordul masinii. Faceam pe dracu-n patru ca sa-mi coincida orele de serviciu cu ale ei, eram nebun dupa ea. Cum nu o vedeam decat foarte rar, aveam tendinta sa cam ridic pe oricine si pentru orice, doar ca sa ma intorc la comisariat si sa-mi cercetez arestatul in fata ei. Ea mi-a prins la iuteala miscarea si mi-a propus sa mergem undeva sa bem un paharel, pana nu-l bag la zdup pe tutungiul de la coltul strazii, pe motiv ca vinde chibrituri ude. Ne-am dus la o cafenea micuta din spatele comisariatului, ne-am asezat la o masa, si gata.

— Ce gata? intreba Lauren, inveselita.

— Daca aprind una, n-o sa spuneti nimic?

— Doua fumuri si o aruncati.

— Ma invoiesc.

Politistul isi duse o noua tigara la buze, apasa pe bricheta si isi relua povestea.

— La tejgheaua barului mai erau cativa colegi; se faceau ca ploua, dar si ea, si eu stiam ca o sa le mearga melita chiar de a doua zi. Mi-a luat ceva timp pana am recunoscut fata de mine insumi ca, atunci cand nu era la comisariat, imi lipsea. Cu asta v-am raspuns la intrebare?

— Si, cand ati inteles, ce ati facut?

— Am pierdut, in continuare, o groaza de timp, raspunse inspectorul.

In masina se asternu tacerea. Pilguez privea tinta drumul.

— Pe omul asta, pe care l-am rapit, abia daca l-am vazut. L-am consultat oarecum sumar, apoi el a plecat, cu mina lui ciudata si cu aerul lui pierdut. Pe urma, m-a sunat prietenul lui, iar vestile nu erau prea bune.

Inspectorul isi intoarse, incet, capul.

— N-as putea sa va spun de ce, spuse ea, dar, in timp ce inchideam telefonul, eram fericita ca stiam unde este.

Pilguez isi privi pasagera; cu zambetul pe buze, se apleca sa deschida torpedo-ul si scoase de acolo un girofar rosu, pe care il fixa deasupra masinii.

— Ia hai sa va amagim nitel nerabdarea.

Isi aprinse tigara. Masina gonea in noapte si nici un stop nu avea sa-i intrerupa cursa.

Norma sterse fruntea profesorului. Inca vreo cateva minute, si sonda avea sa-si atinga destinatia; mica anomalie vasculara putea fi observata. Electrocardiograful scoase un sunet scurt. Intreaga echipa isi retinu respiratia.

Granelli se apleca asupra aparatului si privi traseul care-i defila sub ochi. Lovi cu latul mainii partea de sus a monitorului, si unda isi recapata curbura normala.

— Masina asta e la fel de obosita ca dumneata, profesore, zise, intorcandu-se la locul sau.



Dar remarca lui nu risipi ingrijorarea care domnea in sala. Norma verifica nivelul de incarcare a defibrilatorului. Schimba punga in care se scurgea sangele provenit din hematom, dezinfecta din nou conturul inciziei si se duse inapoi, la locul pe care il ocupa langa masa de operatie.

— Accesul e mult mai complicat decat imi imaginasem, preciza Fernstein. Circumvolutiunea asta nu seamana cu nimic cunoscut.

— Crezi ca e un anevrism? intreba anestezistul, privind ecranul neuronavigatorului.

— Categoric nu; seamana mai degraba cu o mica glanda. O sa-i dau ocol, ca sa studiez punctele de legatura; nu mai sunt asa de sigur ca trebuie scoasa.

In timp ce sonda atingea zona delimitata de Fernstein, atentia Normei fu atrasa de encefalograful ce masura activitatea electrica a creierului lui Arthur. Una dintre unde incepuse sa oscileze cam ciudat. Brusc, facu un salt de o amplitudine pe care nu o mai atinsese pana atunci. Asistenta imita gestul anestezistului si lovi usor monitorul. Unda cobori vertiginos, apoi urca iar la o inaltime rezonabila.

— E vreo problema? intreba profesorul.

La prima anomalie, imprimanta aparatului ar fi trebuit sa marcheze incidentul pe banda de hartie martor, dar aceasta nu reactionase. Ciudatul traseu se indrepta deja spre dreapta ecranului. Norma dadu din umeri si se gandi ca, in sala aceea, toate erau la fel de obosite ca si ea.

— Cred ca voi putea face incizia, spuse profesorul. Nu sunt sigur daca vreau sa indepartez chestia asta, dar, cel putin, o sa-i facem o biopsie.

— Nu vrei sa faci o pauza? ii sugera anestezistul.

— Prefer sa termin cat mai repede cu putinta. N-ar fi trebuit sa incepem o asemenea interventie cu o echipa atat de redusa.

Granelli, caruia ii placea sa lucreze in grup restrans, nu impartasea parerea confratelui sau. In acea sala, se aflau reuniti cei mai buni practicieni din oras. Dar hotari sa-si pastreze opinia pentru sine. Se gandi ca, in week-end, va naviga cu barca lui cu panze, prin golful San Francisco. Tocmai isi cumparase o panza mare si noua.

Masina Mercury Grand Marquis se opri in parcarea spitalului. Pilguez se intinse sa deschida portiera lui Lauren. Ea cobori din vehicul si ramase cateva clipe in loc, observandu-l.

— Hai, stergeti-o de aici! ordona inspectorul. Aveti de facut lucruri mai importante decat sa va uitati la masina asta. Eu ma duc peste drum, sa beau o cafea. Ma bazez pe dumneavoastra. Veniti acolo, dupa mine, pana nu mi se transforma caleasca in dovleac.

— La dumneavoastra ma uitam. Imi cautam cuvintele pentru a va multumi!

Lauren o lua la fuga spre sasul de la Urgente, traversa holul in goana si se napusti in lift. Cu cat se ridica mai sus cabina, cu atat ii bubuia si ei inima mai tare. Se pregati in graba mare, imbraca un halat, isi innoda singura cordonul, isi puse manusile.

Cu sufletul la gura, apasa cu cotul pe butonul ce comanda accesul in blocul operator; usa sasului culisa imediat. Nimeni nu paru sa-i acorde vreo atentie. Lauren astepta cateva clipe si tusi usor, pe sub masca.

— Deranjez?

— Nu; nu ne esti de nici un folos, ba chiar mai rau, raspunse Fernstein. Pot sa stiu si eu ce te-a retinut in tot acest timp?

— Gratiile unei celule dintr-un comisariat de politie!

— Si, pana la urma, ti-au dat drumul?

— Nu; aici nu e decat fantoma mea! zise ea pe un ton sec.

De data asta, Fernstein isi ridica fruntea.

— Scuteste-ma de obrazniciile dumitale, ii riposta el.

Lauren se apropie de masa de operatie, verifica, dintr-o privire, monitoarele si se interesa, la Granelli, de starea generala a pacientului. Anestezistul o linisti imediat. Fusese o mica alerta adineauri, dar lucrurile pareau sa fi intrat in normal.

— Nu mai avem prea mult timp, spuse Fernstein; renunt la biopsie, riscul e prea mare. Acest tanar va trebui sa traiasca cu mica lui anomalie, si stiinta cu aceasta necunoscuta.

Se auzi un bip strident. Norma se repezi la defibrilator. Anestezistul privi ecranul: ritmul cardiac devenea critic. Lauren lua padelele din mainile Normei, le freca una de alta si le lipi de torsul lui Arthur.

— Trei sute! striga ea, comandand intensitatea curentului.

Sub impulsul descarcarii electrice, corpul se arcui inainte, dupa care cazu, greoi, pe masa. Traseul de pe ecran ramanea neschimbat.

— Il pierdem! spuse Norma.

— Incarcati la trei sute cincizeci! ceru Lauren, aplicand din nou padelele.

Toracele lui Arthur se inalta spre cer. De data asta, linia verde se prabusi, dupa care desena din nou un traseu pe cat de drept, pe atat de trist.

— Incarcam, din nou, la patru sute. Dati-mi cinci miligrame de adrenalina si o suta douazeci si cinci de Solu-Mιdrol, in perfuzia asta, urla Lauren.

Anestezistul se executa pe loc. Intr-o clipa, sub ochiul avizat al profesorului, caruia nu-i scapa nimic, tanara doctorita trecuse la comenzile salii de operatie.

De indata ce defibrilatorul ajunse la incarcatura ceruta, Lauren aplica padelele. Corpul lui Arthur se arcui intr-un ultim efort, pentru a retine viata care il parasea.

— Norma, o alta fiola de cinci miligrame de adrenalina si o unitate de Lidocaina, rapid!

Fernstein privi traseul, care nu se modificase. Se apropie de Lauren si ii puse o mana pe umar.

— Mi-e teama ca am facut mai mult decat era cu putinta.

Dar tanara doctorita smulse seringa din mana Normei si o infipse, fara nici o ezitare, in inima pacientului sau. Gestul fusese de o precizie extraordinara: acul aluneca printre coaste, traversa pericardul si patrunse, cativa milimetri, in peretele inimii. Imediat, solutia se raspandi in toate fibrele miocardului.

— Iti interzic sa te dai batut, murmura Lauren, plina de furie. Agata-te!

Ea apuca din nou padelele defibrilatorului, insa Fernstein o opri si i le lua din mana.

— Ajunge, Lauren, lasa-l sa se duca!

Ea il imbranci, cu vehementa, pe profesor si il ataca de-a dreptul.

— Asta nu inseamna a se duce, inseamna a muri! Oare cand o sa fim in stare sa le spunem lucrurilor pe adevaratul lor nume? A muri, a muri, a muri, repeta ea, lovind cu pumnul pieptul inert al lui Arthur.

Sunetul continuu, scos de electrocardiograf, se intrerupse brusc, lasand loc unei succesiuni de bipuri scurte. Echipa inmarmuri; toti se uitau tinta la traseul verde, aproape linear. La extremitatea acestuia, unda incepu sa oscileze, se rotunji si, in cele din urma, forma iar o curba, al carei desen recapata un aspect aproape normal.

— Iar asta nu inseamna a se intoarce, ci a trai! tuna Lauren, luand din nou padelele din mainile lui Fernstein.

Profesorul iesi imediat din sala, strigandu-i ca, pentru suturare, n-avea nevoie de el. O lasa cu pacientul ei si se ducea inapoi, in patul lui, din care n-ar fi trebuit defel sa se dea jos. Se asternu o tacere grea, intrerupta doar de bipurile electrocardiografului, ce raspundea, ca un ecou, batailor inimii lui Arthur.

Doctorul Granelli se intoarse la consola lui si verifica saturatia gazelor sanguine.

— Cel mai neinsemnat lucru pe care il putem spune e ca tanarul nostru se intoarce de departe. In ceea ce ma priveste, am fost intotdeauna de parere ca o doza de incapatanare poate avea farmecul ei. Scumpa colega, va mai las zece minutele, ca sa-i inchideti inciziile, dupa care, o sa vi-l aduc iar pe fata pamantului.

Norma pregatea deja copcile, cand Lauren auzi un geamat la picioarele ei.

Se apleca si zari dedesubt un brat care se agita.

Ingenunchind, il descoperi pe Paul, alb la fata ca hartia, ghemuit sub tablia mesei de operatie.

— Ce faci dumneata acolo? intreba, uluita.

— V-ati intors? reusi sa ingaime, abia auzit, Paul, dupa care lesina.

Lauren il apasa cu putere pe articulatia mandibulei, pricinuindu-i o durere mai eficace decat orice saruri amoniacale. Paul deschise din nou ochii.

— As vrea sa ies, o implora el, dar nu ma tin deloc picioarele, nu mi-e prea bine.

Lauren se stapani cu greu sa nu pufneasca in ras; il ruga pe anestezist sa fie amabil si sa-i pregateasca un balon de oxigen.

— Pesemne ca mirosul de eter e de vina, zise Paul, cu vocea tremurand. Aici miroase putin a eter, nu?

Granelli inalta din sprancene, pregati balonul si-i deschise la maximum debitul de aer. Lauren aplica masca pe fata lui Paul, care mai prinse ceva culoare in obraji.

— Ah! Ce bine e, zise el, asa e mult mai bine, parca as fi la munte.

— Taci si respira adanc.

— A fost groaznic: zgomotele alea, pe care le auzeam, si, pe urma, punga aia, de sus, care s-a umplut cu sange… si, din nou, Paul isi pierdu cunostinta.

— Scumpa mea, n-as vrea sa intrerup acest tκte-ΰ-tκte, dar e timpul sa-l suturam pe pacientul care se afla in cuseta de sus!

Norma trecu in locul lui Lauren. Cand Paul isi mai reveni, ea il lega la ochi cu un bandaj, il ajuta sa se scoale si il duse, clatinandu-se, pana la iesirea din blocul operator.

Asistenta il instala pe un pat din incaperea alaturata si socoti nimerit sa-l mai tina putin sub oxigen. In timp ce ii punea masca pe fata, ea nu se putu stapani, si-l intreba ce specialitate avea. Paul se uita la halatul patat de sange al Normei si isi dadu din nou ochii peste cap… Norma il batu usor pe obraz. De indata ce Paul isi veni in fire, il lasa si se intoarse in sala de operatii.

Cand Lorenzo Granelli incepu delicatul proces al fazei de trezire, era ora sase dimineata. Douazeci de minute mai tarziu, Arthur, invelit cu un cearsaf, era dus de Norma spre sala de reanimare.

Lauren iesi din blocul operator insotita de anestezist. Amandoi se indreptara spre sala alaturata. Isi scoasera manusile si se spalara pe maini fara nici un cuvant. In timp ce se pregateau sa paraseasca sala de pregatire, Granelli se intoarse spre Lauren, o privi cu atentie si ii marturisi ca ii va sta alaturi ori de cate ori va dori ea, pentru orice operatie, deoarece ii placea foarte mult modul ei de lucru.

Tanara specialista in neurochirurgie se aseza epuizata pe marginea chiuvetei, cu capul in palme, astepta pana ramase absolut singura si se puse pe plans.

In sala de reanimare, domnea tacerea zorilor. Norma ajusta sonda nazala si verifica debitul de oxigen. Balonul din prelungirea mastii se umfla si se dezumfla cu regularitate, in ritmul respiratiei lui Arthur. Ea fixa pansamentul, avand grija ca tifonul sa nu apese asupra drenului. Perfuzia se scurgea in vene. Norma completa fisa postoperatorie si isi lasa pacientul in grija asistentului de garda, care intrase in schimb, dupa ea. La capatul lungului coridor, Norma il vazu pe Fernstein, care pasea apasat. Profesorul impinse usile batante ce duceau la blocul operator.

Lauren isi inalta fruntea si se freca la ochi. Fernstein se aseza langa ea.

— Grea noapte, asa-i?

Lauren se uita la papucii sterili, pe care inca ii mai avea in picioare. Ii misca de parca ar fi fost doua marionete absurde si nu raspunse nimic. Isi asumase niste riscuri nesabuite, dar sfarsitul interventiei a aratat ca ea avusese dreptate, continua profesorul. O indemna sa se bucure din plin de reusita ei profesionala. In seara asta, ea culesese fructele invataturilor lui. Lauren isi privi, perplexa, profesorul. El se indrepta si isi trecu bratul pe dupa umerii ei.

— Ai salvat o viata pe care eu as fi pierdut-o! Vezi? A venit timpul sa ies la pensie si sa-ti mai spun un ultim lucru.

Ridurile din jurul ochilor lui tradau o tandrete pe care se caznea s-o ascunda. Profesorul se ridica.

— Trebuie sa ai seninatatea de a accepta ceea ce nu poti schimba, curajul de a schimba ceea ce poti si, mai ales, intelepciunea de a face diferenta intre ele.

— Si la ce varsta reusesti sa faci asta? il intreba Lauren pe batran.

— Marcus Aurelius a reusit la sfarsitul vietii, spuse el, indepartandu-se cu mainile la spate. Iti mai ramane ceva timp, incheie Fernstein si disparu dupa usile care se inchisera in urma lui.

Lauren ramase singura cateva clipe. Se uita la ceas si isi aminti de fagaduiala. Un inspector de politie o astepta intr-o cafenea din fata spitalului.

Ea o porni pe culoar si se opri in fata peretelui de sticla al salii de reanimare. Pe un pat, langa fereastra cu storurile coborate, un barbat cu trupul plin de tuburi si de fire se intorcea la viata asta, care – hotarat lucru! – era atat de fragila. Lauren il privea si, la fiecare respiratie a lui Arthur, pieptul i se umplea de bucurie.

La receptie, o tanara asistenta o inlocuise pe Betty. Lauren isi sterse numele de pe tabla cu lista medicilor de serviciu. Si radiologul care o primise la serviciul de imagistica isi incheiase garda; el ii iesi in intampinare si o intreba cum s-a desfasurat interventia si daca pacientul a scapat cu bine. Insotindu-l spre iesire, Lauren ii prezenta, in rezumat, evenimentele acelei nopti, fara sa mentioneze episodul in care i se impotrivise lui Fernstein, si adauga ca acesta preferase sa lase neatinsa mica anomalie vasculara.

Radiologul marturisi ca nu e surprins. Anomalia i se paruse infima si nu justifica riscurile operatorii. „Si, pe urma, se poate trai foarte bine cu un mic defect, asa cum e acesta, iar tu esti o dovada vie”, adauga el. Expresia lui Lauren ii trada uimirea, de aceea, radiologul o informa ca si ea avea o mica particularitate in lobul parieto-occipital. Fernstein preferase sa nu se atinga de ea, cand o operase dupa accidentul suferit. Radiologul isi amintea de parca ar fi fost ieri. Niciodata nu mai facuse atatea clisee de scanner si de RMN pentru una si aceeasi pacienta. Dar acestea fusesera cerute de seful departamentului de neurologie, in persoana, iar unele cereri nu se discuta.

— Si mie de ce nu mi s-a spus nimic niciodata?

— N-am nici cea mai mica idee, dar as prefera sa nu-i povestesti profesorului despre discutia noastra. Secretul medical trebuie respectat!

— Dar asta-i culmea! Ce, eu nu sunt tot medic?

— Pentru mine, erai mai ales pacienta lui Fernstein.

Profesorul deschise fereastra biroului sau. Isi zari eleva, care traversa strada. Lauren se opri, lasand sa treaca o ambulanta, si intra in micul bistrou din fata spitalului. Un barbat o astepta in separeul in care Fernstein si ea insasi obisnuiau sa-si ia masa. Fernstein se intoarse si se aseza, la loc, in fotoliu. Norma intra si ii dadu un dosar. El il deschise si lua cunostinta de identitatea pacientului pe care tocmai il operase.

— E chiar el, nu-i asa?

— Tare mi-e teama ca da, raspunse Norma, cu o expresie preocupata.

— Este la reanimare?

Norma lua dosarul din mainile profesorului.

— Functiile ii sunt stabile, bilantul neurologic e perfect. Seful serviciului de reanimare se gandeste sa-l transfere, de diseara, la loc, in sectia noastra; are nevoie de paturi, incheie asistenta.

— Nici nu se pune problema sa-l ingrijeasca Lauren; altfel, el o sa-si incalce, pana la urma, promisiunea.

— Daca nu a facut asta pana in prezent, de ce ar ceda tocmai acum?

— Pentru ca n-a trebuit sa stea langa Lauren in fiecare zi, ceea ce s-ar intampla in cazul in care l-ar trata ea.

— Ce ai de gand sa faci?

Ganditor, Fernstein se intoarse la fereastra.

Lauren iesea din cafenea si se urca intr-un Mercury Grand Marquis aflat in fata localului. Doar un politist putea avea indrazneala sa parcheze langa trotuarul din fata Serviciului de Urgente. Profesorul trebuia sa se mai ocupe si de incidentele din noaptea asta. Norma ii intrerupse gandurile.

— Trimite-o obligatoriu in concediu!

— Tu ai reusit vreodata sa convingi un copac sa se indoaie, pentru a lasa pasarile sa treaca?

— Nu, dar am taiat unul care imi stanjenea intrarea in garaj! raspunse Norma, apropiindu-se de Fernstein.

Puse dosarul de carton pe birou si il cuprinse in brate pe batranul profesor.

— Mereu ii porti de grija! Dar ea nu e fiica ta! La urma urmei, ce nenorocire s-ar intampla daca ar afla adevarul? Ca insasi maica-sa a fost de acord sa-i fie eutanasiata copila?

— Ca eu sunt medicul care a convins-o! mormai profesorul, dand-o deoparte pe Norma.

Asistenta lua dosarul si iesi din camera, fara sa se uite in urma. Imediat ce usa se inchise, Fernstein ridica receptorul. Ii ceru telefonistei sa-i faca legatura cu administratorul de la Mission San Pedro Hospital.

Inspectorul Pilguez opri pe locul de stationare, care ii fusese rezervat timp de multi ani.

— Spuneti-i Nathaliei ca o astept aici.

Lauren cobori din Mercury si disparu in incinta comisariatului. Dupa cateva minute, responsabila Dispeceratului se urca in masina. Pilguez ambala motorul, iar Grand Marquis-ul o lua spre nordul orasului.

— Voi doi ati fost cat pe ce sa ma puneti intr-o situatie delicata. Mai lipseau doar cateva minute! spuse Nathalia.

— Dar am ajuns la timp!

— Poti sa-mi explici si mie ce e cu fata asta? O scoti din celula fara sa ma intrebi si pe mine, dispari jumatate din noapte cu ea…

— Esti geloasa? intreba, incantat, batranul inspector.

— Daca, intr-o zi, n-am sa mai fiu, atunci chiar ca o sa ai de ce sa-ti faci griji!

— Iti aduci aminte de ultimul meu caz?

— De parca ar fi fost ieri! ofta pasagera lui Pilguez.

Inspectorul o lua pe Geary Expressway. Micul suras din coltul buzelor lui nu-i scapa Nathaliei.

— Ea era?

— Cam asa ceva.

— Si el?

— Dupa cate am citit in raportul politiei, este chiar acelasi barbat. Cel mai neinsemnat lucru care poate fi spus despre nazdravanii astia doi e ca au un mare talent de a intra cu capu-n zid.

Cu chipul radios, Pilguez mangaia coapsa nevestei lui.

— Stiu eu ca tu nu acorzi nici o insemnatate micilor semne pe care ni le face viata, dar, de data asta, trebuie sa fii de acord ca avem de-a face cu un adevarat foc de artificii. Fata nici macar n-a facut legatura, continua inspectorul. Sunt fascinat. De parca nu i-ar fi povestit nimeni ce a facut omul asta pentru ea.

— Si ce ai facut tu insuti!

— Eu? N-am facut nimic!

— In afara de faptul ca ai gasit-o in casa aia de la Carmel si ca ai dus-o la spital, ai dreptate, n-ai facut nimic. Si n-am sa fac aluzie nici la faptul ca dosarul acestei anchete s-a evaporat.

— Dar n-am nici un amestec in disparitia lui!

— Mda. Probabil de aia l-am gasit in fundul dulapului, cand am facut curatenie.

Pilguez deschise geamul si ocari un pieton care traversa printr-un loc nemarcat.

— Si tu nu i-ai spus nimic fetei? continua Nathalia.

— Imi ardea buza s-o fac.

— Si n-ai stins incendiul?

— Instinctul m-a indemnat sa tac.

— Nu-mi imprumuti si mie din cand in cand instinctul ala, al tau?

— Ce sa faci cu el?

Automobilul Mercury intra in garajul casei in care locuiau inspectorul si jumatatea sa. Deasupra golfului San Francisco rasarea un soare de culoarea turnesolului. In curand, razele lui aveau sa alunge ceturile ce invaluiau podul Golden Gate, in primele ore ale zilei.

Culcata pe bancheta unei celule din comisariatul de politie, Lauren se intreba cum de izbutise, intr-o singura noapte, sa-si ruineze orice sansa de a obtine internatul in neurochirurgie, aruncand astfel, la gunoi, sapte ani de munca indarjita.

Kali se ridica de pe covorul de lana. In camera doamnei Kline nu avea voie sa intre. Dar usa balconului era intredeschisa, asa ca se strecura si isi vari botul printre barele balustradei. Privirea ei urmari un pescarus care plana deasupra valurilor; adulmeca aerul proaspat al zorilor si se intoarse in salon, sa se culce la loc.

Fernstein puse receptorul in furca. Conversatia cu administratorul de la San Pedro se desfasurase dupa cum prevazuse. Confratele lui avea sa-i ordone lui Brisson sa-si retraga plangerea; de asemenea, avea sa uite de ambulanta imprumutata. Cat despre el, avea sa renunte la transpunerea in fapta a amenintarii de a trimite o comisie de inspectie la serviciul lor de Urgente.

Paul isi recuperase, discret, masina din parcarea Misiunii San Pedro. Acum, dupa o oprire la brutaria frantuzeasca de pe Sutter Street, conducea in directia Pacific Heights.

Opri in fata imobilului in care locuia o batrana doamna de un farmec devastator. Aseara, ea ii salvase viata celui mai bun prieten al sau. Miss Morrison il plimba pe Pablo. Paul cobori din masina si o pofti sa imparta cu el cornurile calde si cateva noutati linistitoare legate de starea lui Arthur.

O asistenta intra fara zgomot in camera 102, din sectia de reanimare. Arthur dormea. Ea schimba punga care aduna ultimele cantitati de sange provenite din hematom si verifica constantele vitale ale pacientului. Multumita, nota pe o foaie roz valorile citite, apoi puse hartia in dosarul lui Arthur.

Norma batu in usa biroului. Fernstein o lua de brat pe decana infirmierelor si o trase, dupa el, pe culoar. Era prima oara cand isi ingaduia un gest complice in incinta spitalului.

— Am o idee, zise el. Hai sa luam micul dejun pe malul oceanului si, dupa aia, tragem un pui de somn pe plaja.

— Azi nu lucrezi?

— Mi-am facut suma asta-noapte. Azi, imi iau liber.

— Trebuie sa informez Planificarea ca imi iau si eu liber.

— Am facut-o eu pentru tine.

Usile liftului se deschisera in fata lor. Doi anestezisti si un chirurg ortoped, aflati in focul discutiei, il salutara pe profesor, care, spre deosebire de ceea ce crezuse Norma, nu-i lasa bratul cand intrara in cabina.

La ora zece dimineata, un ofiter de politie intra in celula in care dormea Lauren. Doctorul Brisson isi retrasese plangerea. Mission San Pedro Hospital nu dorea s-o urmareasca pentru ambulanta „imprumutata”. O masina de depanare de la Circulatie ii adusese Triumph-ul in parcarea comisariatului. Lui Lauren nu-i mai ramanea decat sa achite cheltuielile de ridicare a masinii, dupa care era libera sa se duca acasa.

Pe trotuarul din fata comisariatului, fu orbita de lumina soarelui. In jurul ei, orasul se trezise din nou la viata; si totusi Lauren se simtea ciudat de singura. Urca in Triumph si o lua din nou pe drumul de la care se abatuse pentru a face un ocol in toiul noptii.

— O sa-l pot vizita? intreba Miss Morrison, conducandu-l pe Paul pana in capul scarilor.

— Va sun eu dupa ce ma duc sa-l vad.

— Treci intai pe la mine, spuse ea, agitandu-se de bratul lui Paul. O sa fac niste prajituri, sa-i duci maine o cutie.

Rose intra in casa, lua cheile de la apartamentul lui Arthur si se duse sa-i ude plantele. Vecinul ii lipsea tare mult. Spre marea ei uimire, Pablo se hotari s-o insoteasca.

Norma si profesorul Fernstein stateau lungiti pe nisipul alb de pe Baker Beach. El o tinea de mana si urmarea din ochi un pescarus care se invartea in cercuri mari, pe cer. Pasarea isi desfacu aripile, jucandu-se cu curentii ascendenti.

— Ce te ingrijoreaza asa? intreba Norma.

— Nimic, raspunse Fernstein.

— Ai sa faci o multime de alte lucruri, dupa ce n-ai sa mai lucrezi la spital. Ai sa calatoresti, ai sa tii conferinte si, pe urma, ai sa te ocupi de gradina ta, doar asta fac pensionarii, nu?

— Tu razi de mine, acum?

Fernstein se intoarse si o privi cu atentie pe Norma.

— Imi numeri ridurile? il intreba ea.

— Stii, n-am facut patruzeci de ani de neurochirurgie ca sa-mi sfarsesc viata tunzand bougainvillea si thuya. Dar ideea ta cu privire la conferinte si calatorii imi surade, cu conditia sa ma insotesti si tu.

— Ti-e teama chiar asa de rau de pensionare, incat imi propui asemenea lucruri?

— Nu, catusi de putin. Chiar eu imi grabesc pensionarea; mi-ar placea sa recuperez timpul pierdut, as vrea sa-ti ramana ceva de pe urma noastra.

Norma se ridica si se uita cu tandrete la barbatul pe care il iubea.

— Wallace Fernstein, de ce te incapatanezi sa refuzi tratamentul? De ce nici macar nu incerci?

— Te rog, Norma, sa nu incepem iar discutia asta; sa facem calatoriile si sa lasam in plata Domnului conferintele. In ziua in care „racul” o sa ma rapuna, ai sa ma inmormantezi acolo unde te-am rugat. Vreau sa mor cand sunt in vacanta, nu in teatrul in care am operat toata viata, si inca si mai putin in stal, printre spectatori.

Lauren inchise usa apartamentului. Kali nu era acolo, ca sa-i faca o primire festiva. Beculetul robotului clipea; ea apasa pe buton, dar nu asculta pana la capat mesajul pe care i-l lasase maica-sa. Se duse in incaperea din prelungirea salonului, care domina golful, lua telefonul mobil si isi plimba degetele pe tastatura lui. Un pescarus care sosea drept de la Baker Beach se aseza pe stalpul de telegraf asezat in fata ferestrei sale. Pasarea isi inclina capul ca si cum ar fi vrut s-o priveasca mai bine, isi falfai aripile si zbura din nou in inaltul cerului. Ea forma numarul lui Fernstein, dar ii raspunse casuta vocala, asa ca inchise. Suna la Memorial, isi declina identitatea si il ceru pe internul de garda. Dorea sa afle noutati despre un pacient pe care il operase in noaptea asta. Neurologul de serviciu era la vizita. Ea isi lasa numarul pentru a fi chemata.

Paul statea de mai bine de o ora pe un scaun, langa peretele salii de asteptare. Vizitele nu erau permise decat dupa ora treisprezece.

O femeie cu capul bandajat strangea in brate, ca pe o comoara, o mapa cu radiografii.

Un copil galagios se juca pe covor, impingand o masinuta de-a lungul motivelor dreptunghiulare portocaliu cu violet.

Un domn batran, cu tinuta eleganta, care isi tinea mainile la spate, privea atent cateva reproduceri ale unor acuarele agatate pe perete. Daca n-ar fi fost mirosul ala, atat de caracteristic, de spital, ti-ai fi putut imagina ca viziteaza un muzeu.

Pe culoar, o tanara infofolita intr-o cuvertura dormea pe o targa, iar perfuzia agatata de un stativ i se scurgea in vena bratului. Doi brancardieri sprijiniti de perete, pe fiecare latura a targii, vegheau asupra ei.

Copilul lua un jurnal si incepu sa-i rupa foile, scotand un zgomot pe cat de regulat, pe atat de iritant. Maica-sa nu-i dadea nici o atentie, profitand, cu siguranta, de un pretios moment de odihna.

Paul privea ceasul de pe peretele din fata lui. O asistenta veni, in sfarsit, spre el, dar isi continua drumul catre distribuitorul de sucuri. Zambetul ei fusese doar unul de politete. In timp ce isi scotocea prin buzunarele halatului, dupa maruntis, Paul se ridica si se duse la ea. Introduse o moneda in fanta aparatului si se uita la asistenta cu un aer intrebator, tinandu-si degetul deasupra tastaturii.

— Un Red Bull! spuse tanara femeie, surprinsa.

— Chiar asa de obosita sunteti? intreba Paul, formand seria de cifre care aveau sa elibereze bautura din compartimentul ei.

Un resort intra in functiune si cutia inainta spre geam, dupa care cobori in locasul de unde putea fi luata. Paul i-o intinse asistentei.

— Iata potiunea dumneavoastra energizanta!

— Nancy! spuse ea, multumindu-i.

— E scris pe halat, raspunse Paul, posomorat.

— Aveti vreo problema?

— Astept!

— Un doctor?

— Ora legala de vizite.

Asistenta se uita la ceas.

— La cine ati venit?

— La Arthur…

Dar nici nu avu timp sa-i rosteasca numele, ca Nancy il intrerupse si il lua de brat, tragandu-l pe culoar.

— Stiu de cine vorbiti, veniti cu mine! Va duc eu. Regulamentele n-ar avea nici un sens daca nu ar fi incalcate din cand in cand.

Il conduse pana la usa camerei 307.

— Ar fi trebuit sa-l mai tina pana diseara la reanimare, dar doctorul a considerat ca starea lui e satisfacatoare, asa ca, acum, e la noi. Am tras la sorti si eu am castigat.

Paul o privi tinta, uluit.

— Ce ati castigat?

— Eu sunt cea care se ocupa de el! ii spuse ea, facand cu ochiul.

Mobilierul incaperii era alcatuit dintr-un dulap, un scaun din pai impletit si o masa pe rotile. Arthur dormea cu un tub de oxigen in nas si cu o perfuzie in brat. Un bandaj ii inconjura capul, care statea culcat pe o parte. Paul se apropie incet, stapanindu-si emotia care il cuprinsese.

Apropie un scaun de pat. Privindu-l pe Arthur, inchis in tacerea lui, revedea in memorie miile de momente petrecute impreuna.

— A ce seman? murmura Arthur, cu ochii inchisi.

Paul tusi usor.

— A maharajah abtiguit.

— Ce faci?

— Lasa-ma pe mine! Ce faci tu?

— Ma cam doare capul si ma simt foarte obosit, raspunse Arthur, cu limba impiedicata. Ti-am stricat seara, nu?

— Putem privi lucrurile si in acest mod, dar, in primul rand, m-ai bagat rau de tot in sperieti.

— Paul, nu mai face mutra asta!

— Ai ochii inchisi!

— Totusi, te vad. Si nu mai fi ingrijorat. Doctorii mi-au spus ca, dupa ce se resoarbe hematomul, o sa ma refac in cea mai mare viteza. Poftim dovada!

Paul se duse la fereastra. Aceasta dadea in gradina spitalului. O pereche inainta, cu pasi inceti, de-a lungul unei alei marginite de boschete de flori. Barbatul purta un halat; sotia lui il ajuta sa mearga. Se asezara pe o banca, sub un tei argintiu. Paul ramase cu privirea atintita la tabloul de afara.

— Am inca prea multe defecte pentru ca s-o pot intalni pe femeia vietii mele; dar as vrea sa schimb unele lucruri, stii?

— Ce ai vrea sa schimbi?

— Egoismul asta, care ma face sa vorbesc despre mine, in timp ce stau intr-un spital, la capataiul patului tau, de exemplu. As vrea sa fiu ca tine.

— Adica asa, cu un turban pe cap si cu o migrena de casalot?

— Vreau sa reusesc sa ma las in voia lucrurilor fara sa-mi tataie fundul de frica, vreau sa traiesc defectele celuilalt ca pe niste sublime slabiciuni.

— Vorbesti despre iubire?

— Da, cam asa ceva. Este de necrezut ceea ce ai facut tu.

— Ce anume, ca m-am lasat trantit de o motocicleta cu atas?

— Ca ai continuat s-o iubesti fara sa fii iubit. Ca ai stiut sa te hranesti numai cu sentimentul pe care i-l nutreai tu, ca i-ai respectat libertatea, ca te-ai multumit sa stii ca ea exista, fara sa incerci s-o revezi, si toate astea numai ca s-o protejezi.

— Nu ca s-o protejez, Paul: ca sa-i las ragazul sa se realizeze. Daca i-as fi spus adevarul, daca am fi trait aceasta poveste, as fi indepartat-o de viata ei.

— Si ai s-o astepti tot timpul asta?

— Atat cat voi putea.

Asistenta care intrase fara ca ei s-o auda, ii facu semn lui Paul ca timpul de vizita reglementara se apropie de sfarsit. Arthur trebuia sa se odihneasca. De data asta, Paul nici nu incerca sa discute. Cand ajunse la usa, se intoarse si se uita la Arthur.

— Sa nu-mi mai faci niciodata figura asta.

— Paul!

— Da.

— Ea a fost aici noaptea trecuta, nu-i asa?

— Odihneste-te, o sa vorbim despre asta mai tarziu.

Paul inainta pe coridor, cu spatele garbovit. Nancy il ajunse in fata liftului. Intra o data cu el in cabina si apasa pe butonul etajului doi. Cu capul plecat, Nancy isi fixa varful sandalelor.

— Stiti, nu sunteti chiar asa de rau.

— Si inca nu m-ati vazut imbracat in chirurg!

— Nu, dar v-am auzit conversatia.

Si, cum Paul parea sa nu inteleaga ce incerca ea sa-i spuna, Nancy il privi drept in ochi si adauga ca i-ar fi placut sa aiba un prieten asa ca el. In timp ce usile cabinei se deschideau in dreptul palierului, ea se inalta in varful picioarelor si ii dadu o sarutare pe obraz, dupa care disparu.

Profesorul Fernstein lasase un mesaj pe robotul lui Lauren. Voia s-o vada cat mai repede. Avea sa treaca pe la ea spre sfarsitul zilei. Apoi, inchisese fara sa-i dea alta explicatie.

— Nu stiu daca avem vreun motiv sa facem chestia asta, spuse doamna Kline.

Fernstein isi puse in buzunar telefonul mobil.

— E cam tarziu sa ne schimbam linia de conduita, nu credeti? Nu puteti risca s-o pierdeti a doua oara, parca asta mi-ati spus mereu, nu?

— Nu mai stiu, poate ca daca i-am marturisi, in sfarsit, adevarul, ne-am lua amandoi o povara imensa de pe inima.

— A-ti marturisi greseala in fata celuilalt, ca sa-ti usurezi constiinta, suna frumos, dar nu e altceva decat egoism. Dumneavoastra sunteti mama ei; aveti motivele dumneavoastra sa va temeti ca n-o sa va ierte. Eu, unul, nu suport ideea ca ea ar putea afla, intr-o buna zi, ca am renuntat, ca sunt cel care a vrut s-o deconecteze de la aparate.

— Ati actionat conform convingerilor dumneavoastra, n-aveti ce sa va reprosati.

— Dar ceea ce conteaza nu e acest adevar, continua profesorul. Daca as fi fost eu in situatia ei, daca soarta mea ar fi atarnat de decizia ei, ca medic, stiu ca ea n-ar fi renuntat niciodata.

Mama lui Lauren se aseza pe o banca. Fernstein lua loc langa ea. Privirea batranului profesor se pierdea in apele linistite ale micului port de agrement.

— Mai am vreo optsprezece luni, in cel mai bun caz! Dupa plecarea mea, faceti cum credeti ca e mai bine.

— Credeam ca iesiti la pensie la sfarsitul anului!

— Nu vorbeam de pensie.

Doamna Kline isi puse mana peste cea a batranului profesor. Degetele ii tremurau. El scoase o batista din buzunar si isi sterse fruntea.

— Am salvat atatia oameni in viata mea, dar cred ca n-am stiut niciodata sa-i iubesc; singurul lucru care ma interesa era sa-i vindec. Castigam victorii in lupte cu moartea si cu boala, eram mai puternic decat ele; ma rog, pana acum. Nici macar n-am fost in stare sa fac un copil. Ce lucru jalnic, din partea cuiva care pretinde ca s-a pus in slujba vietii!

— De ce ati ales-o pe fiica mea ca protejata a dumneavoastra?

— Pentru ca ea este tot ceea ce as fi vrut sa fiu eu. Ea este curajoasa, in timp ce eu eram doar incapatanat; ea inventeaza, in timp ce eu nu faceam decat sa aplic; ea a supravietuit, in timp ce eu voi muri si ma simt cuprins de o groaza nebuna. Ma trezesc noaptea cu inima cat un purice. Imi vine sa trag suturi in copacii astia, care imi vor supravietui; am uitat sa fac atatea lucruri.

Doamna Kline il lua pe profesor de mana si-l trase pe o alee.

— Unde mergem?

— Veniti cu mine si nu spuneti nimic.

O luara in sus, pe cheiul La Marina. In fata lor, langa dig, un parculet forfotea de joaca tancilor. Trei leagane se ridicau spre cer cu pretul eforturilor supraomenesti ale parintilor istoviti, care le impingeau fara odihna; toboganul nu se mai golea, in ciuda bunavointei unui bunic, care incerca sa organizeze accesul; o constructie din lemne si franghii indura asalturile Robinsonilor in devenire; un baietel se intepenise intr-un tub rosu, de unde zbiera, panicat. Nitel mai departe, o mama se caznea – fara nici un rezultat – sa-si convinga ingerasul sa lase groapa de nisip, ca sa-si ia gustarea. O hora infernala, insotita de cantece indiene, se invartea, fara mila, in jurul unei tinere bone, in timp ce doi baieti isi disputau o minge. Concertul de plansete, urlete si strigate era pe cale de a se transforma intr-o adevarata cacofonie.

Sprijinita in coate, de bariera, doamna Kline urmarea acest infern in miniatura; cu chipul luminat de un zambet complice, il privi pe profesor.

— Vedeti? N-ati pierdut totul!

O fetita, care calarea un calut cu arc, isi ridica fruntea. Tatal ei tocmai deschidea portita spatiului de joaca. Ea isi lasa balta bidiviul, se repezi inaintea barbatului si ii sari in bratele larg deschise. Acesta o ridica, iar copilul se ghemui la piept, lipindu-si capul de gatul lui, cu o nesfarsita duiosie.

— A fost cat pe ce, spuse profesorul, zambind, la randul lui.

Se uita la ceas si isi lua ramas bun: ora intalnirii cu Lauren se apropia. Doamna Kline era ingrijorata de hotararea profesorului, chiar daca acesta o luase in interesul ei. Il privi indepartandu-se, singur, pe alee. El traversa parcarea si se urca in masina.

Pe Green Street, copacii aliniati la marginea trotuarelor se incovoiau sub greutatea frunzisului. In acest anotimp, strada era o explozie de culori. Gradinile caselor victoriene erau pline de straturi de flori. Profesorul suna la interfonul apartamentului lui Lauren si urca la etaj. Asezat pe canapeaua din salon, el isi lua aerul sau cel mai grav si o informa ca era pusa pe liber: timp de doua saptamani, ii era interzis sa se apropie de Memorial Hospital. Lauren refuza sa-l creada; o asemenea decizie trebuia sa fie validata de consiliul de disciplina, in fata caruia ea isi putea pleda cauza. Fernstein ii ceru sa-i inteleaga argumentarea: obtinuse, fara prea mare greutate, ca administratorul Misiunii San Pedro sa nu initieze nici un demers impotriva ei, dar, pentru a-l convinge pe Brisson sa-si retraga plangerea, trebuise sa-i ofere o moneda de schimb. Internul ceruse o pedeapsa exemplara. Doua saptamani de concediu fara plata erau un rau mai mic decat ceea ce ar fi asteptat-o, daca afacerea n-ar fi fost musamalizata. Desi, el, Fernstein, clocotea de furie cand se gandea la pretentiile rauvoitoare ale lui Brisson. Lauren, scandalizata de aceasta nedreptate, care il punea pe un coleg ticalos la adapost de orice sanctiune pentru neglijenta lui inadmisibila, stia ca profesorul ii proteja de fapt, in felul acesta, propria ei cariera.

Se resemna si accepta sentinta. Fernstein o puse sa jure ca va respecta intocmai targul: nu se va aventura sub nici un motiv prin preajma spitalului si nici nu va intra in contact cu membrii echipei sale. Intrarea ii era interzisa pana si la Parisian Coffee.

Cand Lauren il intreba ce avea dreptul sa faca in cele cincisprezece zile irosite, Fernstein ii raspunse ironic: „va putea, in sfarsit, sa se odihneasca”. Lauren isi privi, recunoscatoare si furioasa, profesorul: era salvata si invinsa. Conversatia nu durase mai mult de un sfert de ora. Fernstein o felicita pentru apartamentul ei; considera ca, in ansamblu, era mult mai feminin decat si-l imaginase. Lauren ii arata usa, cu un deget autoritar. Pe palier, Fernstein adauga ca telefonista primise instructiuni categorice sa refuze orice apel care venea de la Lauren: pe durata sanctiunii, ii era interzisa practicarea medicinii, chiar si prin telefon. In schimb, putea profita de aceasta perioada repetandu-si ultimele cursuri de sfarsit de internat.

In timp ce pornea din nou la drum, Fernstein simti o durere violenta. „Racul” care il rodea, tocmai il muscase. Profita de faptul ca se oprise la stop, ca sa-si stearga sudoarea care ii brobonea fruntea. Degeaba il claxona automobilistul nerabdator din spatele lui, invitandu-l sa porneasca: batranul medic n-avea putere sa apese pe acceleratie, isi deschise geamul si trase aer, adanc, in plamani, incercand sa-si recapete suflul care ii pierise. Durerea era sfasietoare, iar privirea i se impaienjenise. Cu un ultim efort, schimba banda si izbuti sa se opreasca in parcarea rezervata clientelei unei florarii. Opri motorul, isi slabi nodul cravatei, isi desfacu primul nasture al camasii si isi puse capul pe volan. In iarna asta, ar vrea sa mearga cu Norma in Alpi, unde sa mai vada o data zapada, dupa care s-o duca in Normandia. Acolo odihnea, inconjurat de alte noua mii de morminte, unchiul medic, care ii marcase copilaria. In cele din urma, durerea incepu sa se potoleasca; el baga din nou cheia in contact si isi continua drumul, multumind Cerului ca n-a facut criza asta in timpul unei operatii.

Un Audi cenusiu se indrepta spre La Marina. Caldura acestui sfarsit de zi era domoala. Creaturi fermecatoare veneau deseori, la ora asta, sa alerge pe aleile ce se intindeau de-a lungul micului port de agrement. O tanara se plimba insotita de catelul ei. Paul opri in zona de stationare si o ajunse pe jos.

Lauren, care era pierduta in ganduri, tresari cand el i se adresa:

— N-am vrut sa va sperii; imi pare rau, zise el.

— Multumesc ca ai venit atat de repede. Cum se simte?

— Mai bine; a fost mutat de la reanimare, s-a trezit si nu pare sa sufere.

— Ai vorbit cu internul de garda?

Paul nu putuse discuta decat cu o asistenta; aceasta era plina de incredere. Arthur isi revenea foarte bine. Maine, ii va scoate perfuzia si va incepe sa-l hraneasca din nou.

— Asta e semn bun, spuse Lauren, dandu-i drumul din lesa lui Kali.

Catelusa incepu sa se zbenguie, fugarind cativa pescarusi care zburau la nivelul peluzelor.

— V-ati luat o zi de odihna?

Lauren ii explica lui Paul ca operatiunea de salvare o costase doua saptamani de concediu silit. Paul nu stia ce sa spuna.

Facura cativa pasi, unul langa altul, la fel de tacuti.

— M-am purtat ca un las, marturisi, in cele din urma, Paul. Nici nu stiu cum sa va multumesc pentru ce ati facut in noaptea asta. Numai eu sunt vinovat de toate. Maine, o sa ma prezint la comisariat si o sa le spun ca n-aveti nici un amestec.

— Sosesti intocmai ca brigada de cavalerie, la spartul targului. Brisson si-a retras plangerea in schimbul unei pedepse. Tocilarul din primele banci, de la scoala, continua, chiar si la varsta adulta, sa ridice degetele cu prima ocazie.

— Sunt nespus de mahnit, spuse Paul. Pot sa mai fac ceva pentru dumneavoastra?

Lauren se opri si-l privi tinta.

— Dar eu nu sunt deloc mahnita! Cred ca in viata mea nu m-am simtit mai vie ca in ultimele ore.

La cativa metri de acolo, un chiosc de racoritoare ii imbia pe trecatori cu inghetatele si cu bauturile lui. Paul comanda un suc, Lauren un cornet de inghetata cu capsuni si, in timp ce Kali ii facea ochi dulci unei veverite care se uita pe furis la ea, de pe creanga copacului in care statea, se asezara in jurul unei mese de lemn.

— Prietenia care va uneste pe voi doi e foarte frumoasa.

— Nu ne-am mai despartit de cand eram mici, cu exceptia perioadei in care Arthur s-a stabilit in Franta.

— Dragoste sau calatorie de afaceri?

— Afacerile sunt mai degraba responsabilitatea mea, iar fuga, a lui.

— Fugea de ceva?

Paul o privi drept in ochi.

— De dumneavoastra.

— De mine? intreaba, uluita, Lauren.

Paul bau o dusca buna de suc si se sterse la gura cu dosul mainii.

— Femeile! continua, posac, Paul.

— Toate femeile? intreba, zambind, Lauren.

— Una in mod deosebit.

— O ruptura?

— El e foarte secretos; daca m-ar auzi vorbind mi-ar pune pielea pe bat.

— Atunci, sa schimbam subiectul.

— Dar dumneavoastra? intreba Paul. Aveti pe cineva?

— Nu cumva incerci sa ma agati? il iscodi Lauren, veselita.

— Categoric nu! Sunt alergic la parul de caine.

— Am pe cineva; o poveste care nu ocupa mult loc in viata mea, dar imi inchipui ca, asa, restabilesc oarecum echilibrul unei situatii care schiopata, continua Lauren. Programul meu de lucru nu-mi lasa prea mult ragaz pentru alta viata in afara celei de medic.

— Ei bine, vedeti dumneavoastra, cu cat trece timpul, cu atat observ ca singuratatea, chiar bine mascata, ne face sa pierdem atat de multe! A trai pentru meseria ta n-ar trebui sa fie un scop in sine.

Lauren o striga pe Kali, care se indepartase cam mult. Ea se intoarse spre Paul.

— In privinta noptii trecute, nu sunt sigura ca prietenul dumitale ti-ar impartasi parerea. Si, de fapt, noi nu suntem indeajuns de apropiati pentru a putea continua aceasta conversatie.

— Imi pare nespus de rau, nu voiam sa fac pe moralistul; asta e doar pentru ca…

— Pentru ca ce? il intrerupse Lauren.

— Nimic!

Lauren se ridica si ii multumi lui Paul pentru inghetata pe care i-o oferise.

— Pot sa te intreb ceva? i se adresa ea.

— Tot ce doriti.

— Stiu ca asta poate parea cam anapoda, dar n-as putea sa te sun din cand in cand, ca sa aflu noutati despre pacientul meu? Eu n-am voie sa telefonez la spital…

Chipul lui Paul se lumina.

— De ce zambesti asa? intreaba Lauren.

— Uite de-aia: mi-e teama ca nu suntem indeajuns de apropiati pentru ca acest subiect sa faca obiectul unei conversatii intre noi.

Cateva clipe, se asternu tacerea.

— Sunati-ma cand doriti… Aveti numarul meu.

— Imi pare rau, Betty il are. Era pe fisa de internare a prietenului dumitale: „persoana de contact in caz de urgenta!”

Paul isi nota in graba numarul de acasa pe dosul unei recipise de card bancar si i-l intinse lui Lauren. Putea sa-l sune ori de cate ori dorea. Ea puse hartia in buzunarul blugilor, multumi si se indeparta pe alee.

— Pacientul dumneavoastra se numeste Arthur Ashby, zise Paul, aproape ironic.

Lauren clatina din cap; il saluta cu un gest prietenesc si pleca in cautarea lui Kali. De indata ce ea se indeparta indeajuns, Paul suna la Memorial Hospital. Ceru biroul asistentelor de la Serviciul de Neurologie. Trebuia sa-i transmita un mesaj foarte important pacientului la camera 307. Era necesar sa-l primeasca cat mai curand posibil, chiar si in toiul noptii, daca s-ar fi trezit.

— Care este mesajul? intreba asistenta.

— Spuneti-i ca a marcat un gol!

Si Paul inchise, fericit, telefonul. Nu departe de el, o femeie il privea cu un aer trist si furios. Paul recunoscu silueta care se ridica de pe banca si se indrepta spre strada. La cativa metri de acolo, Onega opri un taxi. El alerga spre fata, dar nu izbuti s-o ajunga inainte de a se arunca in taxiul care se si indeparta.

— Ei, baga-mi-as picioarele! spuse el, singur, in parcarea de langa La Marina.

Barul era aproape gol. In fundul salii, un pianist canta o melodie de-a lui Duke. Onega isi intinse cupa goala si il invita pe barman sa-i mai toarne un Dry Martini.

— E putin cam devreme pentru un al treilea pahar, nu? o intreba barmanul, servindu-i bautura.

— Tu ai ore fixe pentru nefericire?

— Clientii mei vin sa-si rumege suferinta mai degraba spre sfarsitul zilei.

— Eu, una, sunt ucraineanca, spuse Onega, ridicandu-si paharul, si noi avem un cult al nostalgiei, cu care nu poate rivaliza nici un occidental. Pentru asta, iti trebuie un dar sufletesc, pe care voi nu-l aveti!

Onega pleca de la bar, se duse la pian si se sprijini cu coatele de el, in timp ce muzicantul ataca o melodie de-a lui Nat King Cole. Ea isi ridica paharul si-l dadu peste cap. Pianistul ii facu semn barmanului sa-i toarne din nou si isi relua refrenul. Pe masura ce treceau orele, barul se umplea tot mai mult. Se lasase seara, cand Paul intra in local. Se apropie de Onega, facandu-se ca nu vede ca era deja beata.

— Potaia vine spasita, cu coada intre picioare, zise ea.

— Credeam ca voi, astia din est, tineti mai bine la bautura.

— Te-ai inselat mereu in privinta mea, asa ca, o data in plus, o data in minus, ce mai conteaza?

— Te-am cautat peste tot, continua el, apucand-o de umar, cand se clatina pe taburet.

— Si m-ai gasit. Ce nas ai!

— Vino, te conduc acasa.

— Nu ti-ai facut suma de senzatii tari, asa ca ai venit sa te joci cu papusa ta ruseasca; e practic: n-ai decat sa deschizi o Matrioska si sa o iei pe urmatoarea mai micuta, nu?

— Ce tot spui? Am fost la tine acasa, te-am sunat pe mobil, am intrat prin toate restaurantele de care mi-ai pomenit tu si, la urma, mi-am amintit de locul asta.

Onega se ridica, sprijinindu-se de bar.

— De ce, Paul? Te-am vazut adineauri, pe cheiul La Marina, cu fata aia. Te implor, nu-mi spune ca nu e ceea e cred, ar fi ingrozitor de banal si de deceptionant.

— Dar nu e ceea ce crezi! Pe femeia aia o iubeste Arthur, de ani de zile.

Onega il privi tinta. Ochii ii sticleau de disperare.

— Si tu pe cine iubesti? intreba ea, ridicandu-si capul, cu mandrie.

Paul puse cateva bancnote pe tejghea si o lua pe Onega pe dupa umeri.

— Cred ca imi vine sa vars, spuse Onega, parcurgand cei cativa metri care ii desparteau de masina.

In stanga lor, o straduta se pierdea in intuneric. Paul o duse pe Onega intr-acolo. Pavajul cu pietre dislocate lucea cu o sclipire stinsa; putin mai departe, cateva lazi de lemn ii ferea de privirile indiscrete. Paul o sprijini pe Onega, care isi deserta, intr-un canal, prea-plinul de suferinta. Cand ea icni pentru ultima oara, Paul isi lua batista din buzunar si o sterse la gura. Onega se indrepta, trufasa si distanta.

— Du-ma la mine acasa!

Cabrioleta o lua pe O’Farell. Cu parul in vant, Onega isi recapata culorile din obraji. Paul conduse o bucata de vreme, dupa care se opri in fata micului imobil in care locuia prietena lui. Opri motorul si o privi.

— Nu te-am mintit, rupse Paul tacerea.

— Stiu! murmura tanara femeie.

— Chiar era nevoie de toata chestia asta?

— Poate ca, intr-o zi, vei invata sa ma cunosti. Nu te invit sa urci, nu sunt in stare sa te primesc in vizita.

Ea cobori din masina si se indrepta spre intrarea imobilului. In prag, se intoarse fluturand batista lui Paul.

— Pot s-o pastrez?

— Nu-ti bate capul, arunc-o!

— La noi, niciodata nu te lepezi de primul semn de iubire.

Onega pasi pe coridor si urca scara. Paul astepta pana cand fereastra camerei ei se lumina, apoi, porni masina, care se indeparta pe strada pustie.

Inspectorul Pilguez isi incheia nasturii pijamalei, privindu-se in oglinda inalta, din dormitor…

— Iti vine foarte bine, zise Nathalia. Am stiut de cand am vazut-o in pravalie.

— Multumesc, spuse George si o saruta pe nas.

Nathalia deschise sertarul noptierei si scoase din el un borcanel de sticla si o lingurita.

— George! rosti ea cu hotarare.

— Of, nu! se ruga el.

— Mi-ai promis, starui ea, varandu-i lingurita in gura.

Mustarul tare navali asupra papilelor gustative ale inspectorului; ochii lui se inrosira imediat. Pilguez batu furios din picior, tragand aerul, cu putere, pe nas.

— Doamne Sfinte, ca tare mai e dracovenia asta.

— Imi pare nespus de rau, scumpule, dar, altfel, sforai toata noaptea! spuse Nathalia, care se si bagase sub cearsafuri. Hai, vino sa te culci!

La ultimul dintre cele trei etaje ale unei case victoriene cocotate pe colinele Pacific Heights, o tanara doctorita citea lungita in pat. Catelusa ei, Kali, dormea pe covor, leganata de zgomotul picaturilor de ploaie, care bateau in fereastra. Pentru prima oara, dupa multa vreme, Lauren isi lasase deoparte tratatele de neurologie, ocupandu-se de o teza pe care si-o procurase de la libraria facultatii. Subiectul acesteia era coma.

Pablo veni sa se cuibareasca la picioarele fotoliului in care adormise Miss Morrison. Degeaba realizase dragonul din Fu Man Chu una dintre cele mai frumoase cascadorii ale lui: in seara asta, lupta fusese castigata de Morfeu…

Aplecata peste chiuveta, Onega isi umplu cu apa causul palmelor. Isi frectiona obrajii si ridica fruntea, privindu-si imaginea din oglinda. Isi trecu mainile peste fata, luand-o in sus, spre pometi, si isi sublinie, cu degetul, un mic rid de langa ochi. Cu varful aratatorului, isi urmari conturul gurii, cobori de-a lungul gatului si isi impinse barbia inainte, fortandu-se sa zambeasca. Stinse lumina.

Cineva zgaria la usa micii garsoniere. Onega traversa unica incapere, care era si dormitor, si salon, verifica daca lantul de siguranta era pus si deschise usa. Paul voia doar sa se asigure ca totul era in ordine. „Atat timp cat suntem in viata, ii raspunse Onega, nimic nu e cu adevarat grav”. Il lasa sa intre si, cand inchise usa, zambetul care i se desena pe buze nu mai semana deloc cu cel ce disparea deja in aburul condensat de pe oglinda din baie.

La Memorial Hospital, o asistenta intra in camera 307, ii lua tensiunea lui Arthur si iesi din nou. Primele raze ale diminetii patrundeau pe fereastra care dadea in gradina.

Lauren se intinse din toate incheieturile. Cu ochii inca impaienjeniti de somn, isi lua perna si o stranse in brate. Se uita la micul desteptator, dadu deoparte cuvertura si se rostogoli pe o parte. Kali sari in pat si veni sa se cuibareasca langa ea. Robert deschise ochii si ii inchise imediat la loc. Lauren vru sa atinga umarul prietenului ei, isi retinu gestul si se intoarse spre fereastra. Lumina aurie care se strecura prin jaluzele anunta o zi frumoasa.

Se aseza pe marginea patului si abia atunci isi dadu seama ca nu avea de facut nici o garda.

Iesi din dormitor, trecu in spatiul destinat bucatariei, apasa pe butonul ceainicului electric si astepta sa bolboroseasca apa.

Mana ei cauta telefonul. Lauren se uita la ceasul cuptorului si se razgandi. Inca nu era opt, Betty nu-si luase postul in primire.

Dupa o ora, alerga cu pasi mici pe aleile cheiului La Marina. Kali se tinea dupa ea, fuguta, cu limba de un cot.

Lauren urmari cu privirea doua ambulante ce treceau cu sirenele urland. Isi lua celularul, care ii atarna la gat. Betty ridica receptorul.

Personalul de la Urgente fusese informat cu privire la sanctiunea care ii fusese aplicata. Toti angajatii serviciului voisera sa semneze o petitie prin care cereau ca Lauren sa fie imediat repusa in drepturi, dar asistenta sefa, cunoscandu-l bine pe Fernstein, ii sfatuise sa renunte. Continuand sa alerge, Lauren nu-si putu stapani un zambet, miscata de faptul ca prezenta sa in sanul echipei nu era chiar atat de neinsemnata cum isi inchipuise. Si, in timp ce Betty ii dadea inainte cu povestile, profita de ocazie si ii ceru, cu discretie, noutati despre pacientul de la 307. Asistenta se intrerupse.

— Nu ti-a dat, si asa, destula bataie de cap?

— Betty!

— Cum vrei. Inca n-am avut de ce sa urc la etaj, dar cum aflu ceva, te sun. In dimineata asta, e destula liniste. Tu ce faci?

— Invat din nou sa fac lucruri absolut inutile.

— Si care ar fi alea?

— In dimineata asta, m-am machiat timp de zece minute in cap.

— Si dupa aia? intreaba, Betty, arzand de curiozitate.

— Dupa aia, m-am demachiat imediat!

Betty aranja un teanc de dosare in despartitura rezervata internilor, tinand receptorul intre obraz si umar.

— Ai sa vezi: cincisprezece zile de odihna or sa te faca sa prinzi din nou gustul micilor placeri ale vietii.

Lauren se opri la un chiosc si isi cumpara o sticla de apa minerala, pe care aproape ca o goli dintr-o inghititura.

— Ureaza-mi chestia asta. Simt ca ma apuca de pe acum pandaliile, cand ma gandesc ca n-am nimic de facut toata dimineata. In jurul meu, sunt o droaie de tipi care fac jogging, iar eu ma rog Cerului sa-si scranteasca cineva, macar putin, un picior.

Betty ii fagadui s-o sune cum o sa aiba informatii; tocmai oprisera doua ambulante in fata sasului de la Urgente. Lauren inchise. Cu un picior pus pe banca, in timp ce isi innoda la loc siretul unui adidas, ea se intreba daca grijile astea, pe care si le facea pentru sanatatea unui barbat inca necunoscut cu o zi in urma, erau, cu adevarat, numai si numai din constiinta profesionala.

Paul isi lua cheile masinii si iesi din birou. O informa pe Maureen ca va avea intalniri de lucru toata dupa-amiaza si ca va face tot posibilul sa treaca din nou pe la slujba, spre sfarsitul zilei. Dupa o jumatate de ora, intra in holul de la San Francisco Memorial Hospital si urca treptele patru cate patru pana la etajul intai, trei cate trei pana la al doilea si una cate una pana la al treilea, jurandu-si – in timp ce o lua pe coridor – sa se intoarca in sala de forta chiar de la sfarsitul saptamanii. Se intalni cu Nancy, care iesea dintr-un salon, ii saruta mana si isi continua drumul, lasand-o cu gura cascata, in mijlocul culoarului. Intra in camera lui Arthur si se apropie de pat.

Se facu, vezi Doamne, ca ii regleaza debitul perfuziei, il apuca de incheietura mainii si se uita la ceas, ca si cum i-ar fi luat pulsul.

— Ia scoate limba, s-o vedem! zise el, mucalit.

— Pot sa stiu si eu de-a ce te joci? il intreba Arthur.

— De-a furatul ambulantelor, de-a rapitul oamenilor in coma; de acum, mi-am facut mana! Dar ai ratat ce era mai bun. Trebuia sa ma fi vazut in halat verde, cu masca si cu calota pe cap. Eleganta in persoana!

Arthur se ridica in capul oaselor.

— Chiar ai asistat la operatie?

— Sincer sa fiu, prea se face caz de medicina asta. Ori chirurg, ori arhitect, tot un drac; de fapt, e doar o chestiune de lucru in echipa! Aveau nevoie de personal, eu ma aflam acolo si doar nu era sa stau cu degetu-n gura. Asa ca i-am ajutat.

— Si Lauren?

— E impresionanta. Ea anesteziaza, ea taie, ea coase la loc! Si cu ce impetuozitate! E o placere sa trebaluiesti cu ea.

Chipul lui Arthur se intuneca.

— Acum ce mai e? il intreba Paul.

— E ca o sa aiba necazuri din cauza mea!

— Da? Pai, sunteti chit! E fascinant totusi ca singurul la care nu va ganditi niciodata, cand puneti la cale sindrofiile voastre naspa, sunt eu!

— Dar tu? N-ai avut probleme?

Paul tusi usor si ii ridica o pleoapa.

— Ai o mina buna! spuse el, pe un ton doctoral.

— Cum te-ai descurcat? insista Arthur.

— Daca vrei sa stii totul, m-am comportat ca un cacacios. Cand a aparut politia la usa blocului operator, m-am ascuns sub masa de operatie; de-aia a trebuit sa asist la toata interventia. Acestea fiind zise, daca scadem momentele in care am dat ochii peste cap, sa tot fi participat si eu cinci minute in cap. Ei ii esti dator pentru ca ti-a salvat viata; eu n-am facut mare lucru.

Nancy intra in camera, verifica tensiunea lui Arthur si il intreba daca nu voia sa incerce sa se ridice si sa mearga. Paul se oferi sa-l ajute.

Facura cativa pasi, pana la capatul culoarului. Arthur se simtea bine, isi redobandise echilibrul si ar fi vrut sa-si continue plimbarea. Pe aleea gradinii spitalului, il ruga pe Paul sa-i faca doua servicii…

Paul pleca dupa ce Arthur se culca. Pe drum, se opri la o florarie de pe Union Street. Ceru un buchet de bujori albi si baga intr-un plic cartea de vizita pe care i-o incredintase Arthur. Florile urmau sa fie livrate inainte de caderea serii. Apoi, Paul cobori spre La Marina si parca in fata unui videoclub. Pe la ora nouasprezece, suna la interfonul lui Rose Morrison si ii dadu vesti despre Arthur, precum si ultimele aventuri ale lui Fu Man Chu.

Lauren statea lungita pe covor, cufundata in lectura tezei despre coma. Maica-sa, instalata pe canapeaua din salon, rasfoia o revista. Din cand in cand, isi ridica ochii din paginile pe care le citea si isi privea fiica.

— Ce te-a apucat? Cum ai putut face un asemenea lucru? o intreba, aruncandu-si revista pe masuta joasa.

Lauren scrise cateva note intr-un caiet cu spirala, fara sa raspunda.

— Ai fi putut sa-ti distrugi cariera, sa-ti risipesti toti anii astia de munca! Si pentru ce? o judeca maica-sa.

— Si tu ti-ai risipit toti anii astia de casnicie. Si, dupa cate stiu eu, nu i-ai salvat viata tatei.

Mama lui Lauren se ridica.

— Ma duc s-o plimb pe Kali, spuse ea, pe un ton sec, luandu-si trenciul din cuier.

Si iesi din casa, trantind usa.

— La revedere, murmura Lauren, cu o ureche la pasii care se indepartau.

Doamna Kline se intalni la picioarele scarii cu un curier care ducea un imens buchet de bujori albi si cauta apartamentul lui Lauren Kline.

— Eu sunt doamna Kline, spuse ea, luand pliculetul prins de celofan.

Ii spuse tanarului sa lase florile in hol, de unde o sa si le recupereze ea, cand se intoarce. Ii dadu un bacsis, si baiatul pleca.

Coborand in strada, ea deschise pliculetul. Pe cartea de vizita, erau scrise cuvintele „Te voi revedea”. Semnat „Arthur”.

Doamna Kline boti cartea de vizita si o baga in buzunarul impermeabilului.

In cartier era un singur scuar in care aveau voie sa intre animalele. Daca destinul ar avea ratiunile lui, omul – asa, fara imaginatie, cum este – le-ar gasi mereu nod in papura. Doamna Kline se aseza pe o banca; alaturi de ea, batrana doamna care isi citea ziarul simti dorinta de a intra in vorba.

In spatiul imprejmuit, rezervat cainilor, Kali se catara pe un jack russel care se odihnea la umbra blanda a unui tei.

— Am impresia ca nu prea va simtiti bine, spuse batrana doamna.

Doamna Kline tresari.

— Ma gandeam, pur si simplu, raspunse mama lui Lauren. Cateii nostri par sa se inteleaga bine…

— Pablo a fost atras intotdeauna de lungane. Totusi, am sa-i recitesc manualul; s-ar zice ca astia sunt pe invers. Ce va preocupa?

— Nimic.

— Daca simtiti nevoia sa va spuneti oful, eu sunt persoana ideala: nici ca ati putea gasi o alta mai fudula de ureche!

Doamna Kline o privi pe Rose, care isi vedea, inainte, de lectura.

— Aveti copii? intreba, cu o voce pierduta.

Miss Morrison facu „nu”, din cap.

— Atunci, nu puteti intelege.

— Dar am iubit barbati care aveau!

— N-are a face.

— Ce ma poate agasa chestia asta! protesta Rose. Oamenii care au copii se uita la aia care n-au ca si cum ar fi de pe o alta planeta. A iubi un barbat e tot atat de complicat ca a creste niste tanci!

— Nu impartasesc intru totul punctul dumneavoastra de vedere.

— Si sunteti, in continuare, casatorita?

Doamna Kline isi privi mana. Timpul ii stersese semnul lasat de verigheta.

— Prin urmare, care sunt grijile pe care vi le pricinuieste fiica dumneavoastra?

— Dar de unde stiti ca nu e vorba de un baiat?

— Era una din doua!

— Cred ca am facut un lucru rau, murmura mama lui Lauren.

Batrana doamna isi impaturi ziarul si asculta cu atentie ceea ce doamna Kline avea atata nevoie sa destainuiasca.

— Figura cu florile e nasoala! Dar de ce va temeti atata ca l-ar putea intalni din nou pe acel tanar?

— Pentru ca el risca sa-i reaminteasca un trecut care ne poate face rau si ei, si mie.

Batrana doamna se adanci iar in lectura cotidianului, dar, dupa cateva clipe de gandire, il puse la loc, pe banca.

— Nu stiu despre ce vorbiti, dar nimeni nu poate fi protejat cu ajutorul unei minciuni.

— Imi pare tare rau, spuse doamna Kline, va vorbesc despre niste lucruri pe care n-aveti cum sa le intelegeti.

Rose Morrison dispunea de tot timpul din lume pentru a intelege. Mama lui Lauren ezita, dar, la urma urmei, ce risca daca i se destainuia unei necunoscute? Dorinta de a-si alunga singuratatea fu mai puternica, asa ca se aseza din nou pe banca si ii spuse povestea unui barbat care rapise o tanara, pentru a o salva, in vreme ce propria ei mama depusese armele.

— Tanarul dumneavoastra n-are cumva vreun bunic celibatar?

— Dupa ce mi-a inapoiat cheile apartamentului, n-am mai auzit nimic despre el.

— Si a disparut asa, pur si simplu?

— Sa zicem ca i-am dat si noi o mana de ajutor.

— Noi?

— Un reputat neurochirurg si-a luat obligatia sa-i explice cat era de fragila sanatatea fiicei mele. Si a gasit mii de ratiuni pentru a-l convinge sa se indeparteze de ea.

— Si, in fata atator evidente, tanarul s-a dat la fund?

Mama lui Lauren ofta.

— Da.

— Il credeam mai tare de vartute! comenta batrana doamna. Vedeti, cand sunt innebuniti de dragoste, barbatii isi pierd in mare masura capacitatile! Si era adevarat ce zicea profesorul?

— Sincera sa fiu, nu prea stiu daca era adevarul adevarat. Lauren si-a revenit foarte repede; in cateva luni, devenise din nou ea insasi.

— Credeti ca, acum, e prea tarziu sa-i spuneti fiicei dumneavoastra?

— In fiecare zi imi pun intrebarea asta si nu izbutesc sa-mi inchipui ce reactie ar putea avea.

— Am vazut o multime de vieti distruse din pricina unor secrete de familie. N-am avut norocul sa am copii si, in ciuda vorbelor pe care vi le spuneam adineauri, ca sa ma arat sigura de mine, nici nu stiti cat de mult as vrea sa fi avut. Dar prea iubeam adesea, pentru ca sa ma cred capabila sa am copii; in fine, asta era o scuza, ca sa nu-mi privesc egoismul in fata. Va inteleg retinerile, chiar daca sunt convinsa ca gresiti. Dragostea inseamna ingaduinta, asta ii da forta.

— As vrea atat de mult sa aveti dreptate.

— Parasim un barbat, credem ca l-am uitat… pana cand o amintire ni-l readuce in prezent. Si, atunci, cum sa ne inchipuim ca putem uita de dragostea pe care le-o purtam parintilor?! Pierdem o groaza de timp, fara sa le spunem ca-i iubim, ca sa ne dam seama, dupa ce mor, cat de mult ne lipsesc.

Batrana doamna se pleca spre doamna Kline.

— Daca tanarul asta v-a salvat fiica, ii sunteti datoare. Asa ca duceti-va si cautati-l.

Si Rose isi relua lectura ziarului. Doamna Kline astepta cateva clipe, isi saluta vecina de banca, o striga pe Kali si se indeparta pe aleea parcului.

Cand intra in casa, recupera buchetul de flori de la picioarele scarii. Apartamentul era pustiu. Aranja bujorii intr-o vaza si ii puse pe masuta joasa din salon, dupa care inchise usa in urma ei.

Zilele saptamanii se scurgeau cu regularitatea unui metronom. In fiecare dimineata, Lauren se ducea sa faca o lunga plimbare pe sub copacii parcului Presidio. Uneori, i se intampla sa mearga pana la plaja ce marginea versantul dinspre Pacific. Atunci, se instala pe plaja si se cufunda in teza la care se intorcea in fiecare seara.

Inspectorul Pilguez se adaptase, in cele din urma, la programul Nathaliei. In fiecare zi, la amiaza, se intalneau la masa, unde isi luau, cu mare pofta, ea micul-dejun, iar el pranzul.

La mijlocul unei zile in care reuniunile de la biroul de proiectare se intretaiau cu inspectiile de pe santier, Paul se intalnea cu Onega la capatul digului din fata golfului, unde ea il astepta pe o banca.

Miss Morrison il ducea pe Pablo intr-un parc de langa casa, ca sa se bucure si el de frumoasele dupa-amiezi de vara. I se intampla uneori s-o intalneasca pe doamna Kline, iar, intr-o zi, o recunoscu pe Lauren dupa cainele care o urma pas cu pas. In joia aceea cu soare stralucitor, fu cat pe ce sa intre in vorba cu ea, dar, in cele din urma, renunta s-o intrerupa din lectura pe tanara femeie. Cand Lauren parasi aleea centrala, o urmari cu o privire inveselita.

In fiecare zi, la caderea serii, George Pilguez o lasa pe Nathalia in fata comisariatului.

Mai inainte de a se intalni cu Onega pentru cina, Paul isi vizita prietenul; ii prezenta schite si proiecte pe care Arthur le corecta cu o trasatura de creion sau le imbunatatea cu cateva adnotari in privinta culorilor si a materialelor.

In acea vineri, Fernstein se felicita pentru starea de sanatate a pacientului sau. Urma sa-i faca un scanner de control, de indata ce se va ivi un spatiu liber, si, daca totul avea sa fie in ordine – cum era el convins – ii va semna biletul de iesire. Nu mai exista nici un motiv pentru care sa ocupe un pat de spital. Apoi, catava vreme, trebuia sa stea linistit, dar viata lui avea sa-si reia neintarziat cursul normal. Arthur ii multumi pentru toata atentia cu care il ingrijise.

Paul plecase de mult, culoarele nu mai rasunau de pasii zoriti de peste zi, spitalul isi imbracase din nou haina de noapte. Arthur deschise televizorul suspendat pe un suport, in fata patului. Trase sertarul noptierei si isi lua din el telefonul mobil. Pierdut in ganduri, derula numele din repertoar si renunta sa-si mai deranjeze cel mai bun amic. Telefonul ii scapa, usor, din mana si se rostogoli pe cearsaf; capul ii aluneca, intr-o parte, pe perna.

Usa se intredeschise si o doctorita interna intra in camera. Se duse imediat la picioarele patului si consulta fisa medicala. Arthur intredeschise ochii si o privi, tacut; ea parea concentrata.

— E vreo problema? se interesa el.

— Nu, raspunse Lauren, ridicandu-si capul.

— Ce faceti aici? o intreba, uluit.

— Nu vorbiti asa de tare, susoti Lauren.

— De ce sa vorbesc in soapta?

— Am eu motivele mele.

— Si sunt secrete?

— Da!

— Atunci, trebuie sa va marturisesc, chiar si in soapta, ca sunt multumit sa va vad.

— Si eu, ma rog, vreau sa spun ca sunt multumita sa vad ca va merge mai bine. Imi pare, cu adevarat, nespus de rau ca nu am diagnosticat hemoragia aia, la prima consultatie.

— N-aveti nici un motiv sa va faceti reprosuri. Cred ca nici eu nu v-am usurat prea mult sarcina, spuse Arthur.

— Erati atat de grabit sa plecati!

— Obsesia muncii o sa ma omoare intr-o buna zi!

— Sunteti arhitect, nu-i asa?

— Da!

— E o meserie foarte solicitanta, cu multa matematica!

— Da, in fine, e la fel ca medicina, in facultate; dar dupa aia, ii lasi pe altii sa faca matematica in locul tau.

— Altii?

— Calculele de portanta, de rezistenta, toate astea sunt mai ales treaba inginerilor!

— Si ce fac arhitectii, atunci cand inginerii trag in jug?

— Viseaza!

— Si dumneavoastra la ce visati?

Arthur o privi lung pe Lauren, zambi si arata cu degetul spre coltul incaperii.

— Duceti-va pana la fereastra.

— De ce? se mira Lauren.

— Ca sa faceti o mica plimbare.

— O mica plimbare pana la fereastra?

— Nu, o mica plimbare de la fereastra!

Ea se supuse, cu un zambet aproape zeflemitor in coltul gurii.

— Si acum?

— Deschideti-o!

— Ce anume?

— Fereastra!

Si Lauren facu intocmai cum ii ceruse Arthur.

— Ce vedeti? intreaba el, mereu in soapta.

— Un copac! raspunse ea.

— Descrieti-l!

— Cum adica?

— E inalt?

— E inalt cam cat doua etaje si are frunze mari si verzi.

— Acum, inchideti ochii.

Lauren se prinse in joc, iar vocea lui Arthur o insoti in intunecimea improvizata.

— Crengile ii sunt nemiscate; la aceasta ora a zilei, briza marii inca nu sufla. Apropiati-va de trunchiul lui; adesea, in crapaturile scoartei se ascund greieri. La picioarele copacului se intinde un covor de cetina inrosita de soare. Acum, uitati-va de jur imprejur. Sunteti intr-o gradina mare, cu straturi largi, de pamant ocru, in care sunt plantati niste pini-parasol. La stanga dumneavoastra, o sa vedeti cativa pini argintii; la dreapta, niste sequoia; in fata, rodii si, putin mai departe, roscovi ce par sa se insiruie pana la ocean. Luati-o pe scarita de piatra care margineste drumul. Treptele ii sunt neregulate, dar nu va fie teama, panta e lina. Priviti in dreapta; acum, parca ghiciti ramasitele unei gradini de trandafiri, nu? Opriti-va mai jos si uitati-va in fata.

Si Arthur inventa, numai din cuvinte, un univers. Lauren vazu casa cu obloanele inchise, pe care o descria el. Inainta spre peron, urca treptele si se opri pe veranda. Jos, la picioarele falezei, oceanul parea ca sta sa sfarame stancile; valurile carau un valmasag de alge si de cetina. Vantul ii ravasea pletele, aproape ca-i venea sa si le dea inapoi, pe spate.

Ea ocoli casa, urmand cu sfintenie indrumarile lui Arthur, care o calauzea, pas cu pas, prin tinutul lui imaginar. Mana ei atingea fatada, cautand o mica piedica de lemn, pusa jos, pe marginea oblonului. Facu asa cum ii spunea el si o scoase. Tablia de lemn se deschise si ei i se paru ca aude pana si scartaitul balamalelor. Ridica fereastra-ghilotina, miscand usor rama, care culisa in tocul ei.

— Nu va opriti in aceasta incapere, e prea intunecata; treceti prin ea si veti ajunge pe culoar.

Ea inainta cu pasi rari; in spatele peretilor, fiecare camera parea sa ascunda o taina. Intra in bucatarie. Pe masa, era o veche cafetiera italieneasca, care facea o cafea extraordinara, si, in fata ei, o masina de gatit cum se gaseau pe vremuri, in casele batranesti.

— Functioneaza cu lemne? intreba Lauren.

— Daca vreti, gasiti chiar si niste butuci sub sopronul de afara, la care ajungeti trecand prin spate.

— Vreau sa raman in casa si s-o vizitez mai departe, murmura ea.

— Atunci, iesiti din bucatarie. Deschideti usa, e chiar in fata.

Lauren intra in salon. Un pian cu coada dormea in bezna incaperii. Ea aprinse lumina si se apropie de taburet. Se aseza.

— Nu stiu sa cant.

— Este un instrument deosebit, adus de pe meleaguri indepartate. Daca va ganditi foarte intens la o melodie pe care o iubiti, o sa v-o cante el, dar numai daca va puneti degetele pe claviatura.

Lauren se concentra din rasputeri, si partitura „Clarului de luna” din Werther ii rasuna in cap.

Avea impresia ca, alaturi de ea, era cineva care canta si, cu cat se lasa mai antrenata in vis, cu atat muzica auzita era mai profunda si mai prezenta. Astfel, vizita fiecare coltisor, urca la etaj si trecu dintr-o camera in alta. Incetul cu incetul, cuvintele care descriau casa se transformau intr-o multime de detalii ce inventau o intreaga viata in jurul ei. Se intoarse la singura incapere pe care inca nu o vizitase. Intra in micul birou, privi patul si se infiora; deschise ochii, iar casa disparu.

— Cred ca am pierdut-o, spuse ea.

— Nu-i nici o nenorocire. Acum este a dumneavoastra si va puteti intoarce acolo oricand veti dori; va fi de ajuns sa va ganditi la ea.

— N-as putea sa incep din nou, de una singura. Nu prea am talent sa creez lumi imaginare.

— Faceti o mare greseala ca nu aveti incredere in dumneavoastra. Consider ca, pentru aceasta prima incercare, v-ati descurcat destul de bine.

— Asadar, asta va e meseria? Inchideti ochii si va imaginati diverse locuri?

— Nu, imi imaginez viata dusa in interiorul lor, si ea e cea care imi sugereaza restul.

— Curios mod de lucru.

— E mai degraba un mod de lucru plin de curiozitate.

— Trebuie sa va las, nu mai e mult pana la rondul asistentelor.

— O sa va intoarceti?

— Daca pot.

Ea se indrepta spre usa, dar se intoarse chiar inainte de a iesi.

— Multumesc pentru vizita. A fost frumos. Mi-a placut acest moment.

— Si mie.

— Casa asta exista?

— Adineauri ati vazut-o?

— De parca m-as fi aflat in ea!

— Daca exista in imaginatia dumneavoastra, atunci inseamna ca e adevarata.

— Aveti un fel de a gandi cam straniu.

— Tot inchizandu-si ochii la ceea ce-i inconjoara, unii au devenit orbi fara ca macar sa-si dea seama. Eu insa mi-am gasit o multumire in a invata sa vad chiar si pe intuneric.

— Cunosc un pui de bufnita care ar avea mare nevoie de sfaturile dumneavoastra.

— Cel pe care il aveati in halat in seara aceea?

— Va amintiti?

— Am avut ocazia sa cunosc multi medici, dar ti-e greu sa-l uiti pe unul care te consulta cu o jucarie de plus in buzunar.

— Ii este teama de lumina, iar bunicul lui m-a rugat sa-l vindec.

— Ar trebui sa-i facem rost de niste ochelari de soare pentru copii. Aveam eu unii, cand eram mic; e de necrezut ce lucruri poti vedea prin ei.

— Cum ar fi?

— Vise, fapte de pe taramuri imaginare.

— Multumesc pentru sfat.

— Dar, atentie! Dupa ce o sa-l vindecati, spuneti-i puiului de bufnita ca va fi de ajuns sa-si piarda credinta in visul lui, chiar si o singura secunda, pentru ca acesta sa se sfarame in mii de cioburi.

— Am sa-i spun, va puteti bizui pe mine. Acum, odihniti-va.

Si Lauren iesi din camera.

Luna plina se strecura prin jaluzele. Arthur dadu deoparte cearsafurile si se duse la fereastra. Ramase acolo, sprijinit de pervaz, privind copacii neclintiti din gradina. N-avea nici un chef sa urmeze sfatul prietenului sau. Trecuse prea multa vreme de cand rabdarea ii era singura hrana, si nimic – nici timpul, nici calatoriile in care intalnise alti ochi –, nimic nu izbutise sa-i stearga din suflet amintirea acestei femei. In curand va iesi de aici.

Week-end-ul se anunta bine; zarea era limpede, fara urma de nor. Totul era calm, ca si cum orasul se trezea dupa o noapte de vara prea scurta. Cu picioarele goale, cu parul valvoi, imbracata cu un pulover purtat in chip de rochie de casa, Lauren lucra la biroul ei, reluandu-si cercetarile din punctul in care le lasase in ajun.

Isi vazu de lucru pana pe la jumatatea diminetii, pandind sosirea corespondentei. Astepta o lucrare stiintifica pe care o comandase de doua zile; poate ca o va gasi, in sfarsit, in cutia de scrisori. Traversa salonul, deschise usa apartamentului si tresari, scotand un tipat.

— Imi pare rau, nu voiam sa va sperii, spuse Arthur, cu mainile la spate. Am facut rost de adresa dumneavoastra, multumita lui Betty.

— Ce faceti aici? intreba Lauren, tragandu-si in jos poalele puloverului.

— Nici eu nu stiu.

— N-ar fi trebuit sa va lase sa iesiti, e mult prea devreme, se balbai ea.

— Marturisesc ca nu prea le-am dat de ales… totusi, ma lasati sa intru?

Ea se dadu deoparte si il invita sa ia loc in salon.

— Vin imediat! ii striga ea, fugind spre baie.

„Am aerul unui Gremlin!” isi spuse, incercand sa-si aranjeze putin parul. Se repezi la dressing si incepu sa rascoleasca printre umerase.

— Totul e in ordine? intreba Arthur, mirat de zgomotul care venea dinspre dulap.

— Vreti o cafea? striga Lauren, incercand cu disperare sa gaseasca ceva de imbracat.

Se uita mai indeaproape la o flanela si, apoi, o arunca pe jos; nici camasa alba nu mergea, asa ca zbura in aer, urmata de o rochita care i se alatura la iuteala. In spatele lui Lauren, gramada de haine crestea cu fiecare secunda.

Arthur inainta in mijlocul salonului; privi tot ce era in jurul lui. Doamne, cat de familiar ii era locul asta! Rafturile unei biblioteci dintr-un lemn deschis la culoare se indoiau sub greutatea cartilor si, pana la urma – daca Lauren isi va completa colectia de enciclopedii medicale –, aveau sa cedeze. Arthur zambi, vazand ca ea isi instalase biroul exact acolo unde isi asezase si el candva planseta de desen.

Prin usile intredeschise, ghicea unde era dormitorul si patul pus cu fata spre golf.

O auzi pe Lauren, care tusea usor in spatele lui, si se intoarse. Purta blugi si un tee-shirt alb.

— Vreti cafeaua cu lapte si zahar, fara lapte, dar cu zahar, ori cu lapte si fara zahar? intreba ea.

— Cum doriti! raspunse Arthur.

Ea trecu in spatele barului din bucatarie; robinetul nu se mai inchidea, apa se prelingea, iar apoi jetul tasni cu putere.

— Cred ca am o problema, spuse ea, incercand sa opreasca apa cu mainile.

Arthur ii indica imediat vana de inchidere din dulapiorul aflat chiar langa ea. Lauren se repezi sa inchida apa. Cu fata plina de picaturi, il privi tinta pe Arthur.

— Cum de ati stiut?

— Sunt arhitect!

— E o meserie care iti permite sa vezi prin ziduri?

— Tevaria unei case e mai putin complexa decat cea din corpul omenesc, dar si noi avem micile noastre trucuri pentru a opri hemoragiile. Aveti scule?

Lauren se sterse pe fata cu un servet de hartie si deschise un sertar. Scoase de acolo o surubelnita veche, o cheie reglabila si un ciocan. Puse sculele pe bar, cu un aer mahnit.

— Ar trebui totusi sa putem opera, zise Arthur.

— Nu ma cred capabila sa fac asa ceva!

— E o interventie mai putin complicata decat ceea ce faceti in blocul operator. Aveti vreo garnitura noua?

— Nu.

— Uitati-va la tabloul de sigurante; nu stiu de ce, dar intotdeauna gasesti cate una aruncata pe contorul electric.

— Dar contorul electric pe unde e aruncat?

Arthur ii arata cu degetul micul cofret aflat exact alaturi de usa de la intrare.

— Asta e disjunctorul, spuse Lauren.

— Acolo e, zise Arthur, inveselit.

Lauren se protapi in fata lui.

— Ei bine, de vreme ce dulapurile din casa mea n-au nici un secret pentru dumneavoastra, cautati-va singur garniturile alea; asa, o sa castigam timp!

Arthur se duse spre intrare. Isi intinse mana catre cofret, apoi se razgandi.

— Ce ati patit? intreba Lauren.

— Mainile mele sunt inca stangace, murmura Arthur, vizibil stanjenit.

Lauren se apropie de el.

— Nu-i nimic grav, spuse ea, linistindu-l. Aveti rabdare, nu veti ramane cu sechele, dar e nevoie de nitel timp pentru recuperare. Natura e cea care vrea asta.

— Totusi, pentru reparatii va pot indruma eu, daca vreti, spuse Arthur.

— In dimineata asta aveam cu totul alte planuri decat ingrijirea unui robinet. Vecinul meu este un mester genial; el mi-a instalat aproape tot ce e aici. O sa fie incantat sa se ocupe de reparatie.

— El a avut ideea sa puna biblioteca lipita de fereastra?

— De ce, nu trebuia?

— Ba da, ba da, spuse Arthur, intorcandu-se in salon.

— Asta e un „ba da, ba da” care vrea sa spuna exact invers.

— Nu, deloc! insista Arthur.

— Ce prost mintiti!

El o invita pe Lauren sa se aseze pe canapea.

— Intoarceti-va, spuse Arthur.

Lauren se executa, fara sa inteleaga prea bine unde voia el sa ajunga.

— Vedeti, daca etajerele alea nu ar astupa fereastra, de aici, ati avea o priveliste foarte frumoasa.

— As avea o priveliste foarte frumoasa, dar in spatele meu! In general, ma asez pe canapea cu fata!

— De aia ar fi mai judicios s-o intoarceti. Sincer vorbind, usa de la intrare nu e chiar lucrul cel mai demn de a fi admirat, nu?

Lauren se ridica, isi puse mainile in solduri si il masura cu privirea.

— Nu i-am acordat niciodata atentie. Ati venit la mine pe nepusa masa, abia iesit din spital, ca sa-mi refaceti aranjamentul casei?

— Imi pare rau, spuse Arthur, lasand capul in jos.

— Nu, mie imi pare rau, raspunse Lauren, pe un ton calm. In ultimul timp, imi cam sare tandara cu usurinta. Va fac cafeaua aia?

— Nu mai aveti apa!

Lauren deschise frigiderul.

— Nu va pot oferi nici macar un suc de fructe.

— Atunci, va duc undeva, sa luati micul dejun?

Ea il ruga sa astepte doar pana coboara sa-si ia corespondenta. Cum o auzi indepartandu-se pe culoar, pe Arthur il cuprinse o dorinta irezistibila de a-si reinnoda legaturile cu acest loc pe care il parasise. Intra in dormitor si se apropie de pat.

Amintirea unei dimineti de vara ii rasari in minte, ca desprinsa din paginile unei carti cazute dintr-o biblioteca. Ar fi vrut ca timpul sa se intoarca in acea zi, cand el o privise dormind. Atinse cu varful degetelor cuvertura a carei lana se ridica, in raspar, sub mana lui. Trecu in baie si privi flacoanele asezate langa chiuveta. Un lapte de corp, un parfum, cateva rare produse de machiaj. Deodata, ii veni o idee. Arunca o privire afara si se hotari sa-si implineasca un vis foarte vechi. Intra in interiorul dressingului alaturat si inchise usa in urma lui.

Ascuns printre umerase, se uita la hainele de pe jos, la cele inca atarnate, si incerca sa si-o imagineze pe Lauren intr-o rochie sau alta. Ar fi vrut sa ramana acolo, s-o astepte pana il gaseste. Poate ca, asa, ea si-ar recapata memoria, ar sovai doar o clipa, apoi si-ar aminti cuvintele pe care si le spuneau. Atunci, ar lua-o in brate si ar saruta-o ca inainte sau, mai degraba, i-ar da un sarut diferit. Si nimeni n-ar putea sa i-o mai ia. Ce tampenie! Daca ar ramane aici, ea ar incepe sa se teama. Cine nu s-ar teme, daca ar da peste un ins pitit in dulapul din baie?

Trebuia sa iasa de aici, inainte sa se intoarca ea. Dar pe cine ar supara daca ar mai sta inca o clipa, una mica? Sa urce si ea scara mai incet: asa, ar mai fura cateva clipe fericite, stand in mijlocul ei.

— Arthur?

— Vin.

El se scuza ca a intrat in baie fara sa-i ceara voie, voise sa se spele pe maini.

— Dar nu e apa!

— Mi-am amintit cand am deschis robinetul! spuse el, incurcat. V-a sosit cartea?

— Da, e ceaslovul asta; o sa-l pun in biblioteca si, pe urma, plecam. Mor de foame.

Trecand prin fata bucatariei, Arthur se uita la castronul lui Kali.

— E blidul catelusei mele, este la mama.

Lauren isi lua cheile de pe bar si iesira din apartament.

Strada era scaldata in soare. Arthur ar fi vrut s-o ia pe Lauren in brate.

— Unde vreti sa mergem? o intreba, incrucisandu-si mainile la spate.

Ei ii era foame, dar sovaia sa marturiseasca, din pura feminitate, cat de tare poftea la un hamburger. Arthur o linisti: era frumos sa vezi o femeie cu pofta de mancare.

— Si, pe urma, la New York e deja ora pranzului, iar la Sidney e ora cinci! adauga ea, radioasa.

— E un mod de a vedea lucrurile, spuse Arthur, pasind alaturi de ea.

— Cand esti intern intr-un spital, ajungi sa mananci orice si la orice ora.

Ea il duse pana in Ghirardelli Square, o luara de-a lungul cheiurilor si ajunsera la un dig. Cocotat pe piloni, restaurantul Simbad era deschis zi si noapte. Fata de la receptie ii instala la o masa, ii intinse un meniu lui Lauren si disparu. Lui Arthur nu-i era foame, asa ca renunta sa citeasca meniul pe care i-l intindea Lauren.

Dupa cateva momente, veni un chelner, nota comanda lui Lauren si se indrepta spre bucatarie.

— Nu mancati chiar nimic?

— Am fost hranit cu perfuzii toata saptamana si cred ca mi s-a strans stomacul. Dar mor de placere sa va vad mancand.

— Totusi, va trebui sa va hraniti din nou!

Chelnerul puse pe masa o farfurie uriasa cu clatite.

— De ce ati venit la mine in dimineata asta?

— Ca sa repar o teava sparta.

— Serios?

— Ca sa va multumesc pentru ca mi-ati salvat viata, cred…

Lauren lasa furculita din mana.

— Pentru ca doream s-o fac, marturisi Arthur.

Ea il privi cu atentie si isi stropi clatitele cu sirop de artar.

— Nu mi-am facut decat meseria, spuse ea, cu glasul scazut.

— Nu-s chiar asa de sigur ca anestezierea unui coleg si furtul unei ambulante se numara printre sarcinile dumneavoastra zilnice.

— Treaba cu ambulanta a fost ideea celui mai bun prieten al dumneavoastra.

— Banuiam eu ceva.

Chelnerul se intoarse la masa si o intreba pe Lauren daca mai avea vreo dorinta.

— Nu, de ce? intreba Lauren.

— Credeam ca m-ati chemat, raspunse, de sus, chelnerul.

Lauren il privi cum se indeparta, dadu din umeri si isi relua conversatia.

— Prietenul dumneavoastra mi-a spus ca v-ati cunoscut la internat.

— Mama a murit cand aveam zece ani, eram foarte apropiati.

— Dumneavoastra dati dovada de mult curaj: majoritatea oamenilor nu rostesc niciodata acest cuvant, spun „a plecat” ori „ne-a parasit”.

— A parasi sau a pleca sunt actiuni voluntare.

— Ati crescut singur?

— Singuratatea poate fi, intr-un fel, o tovarasie. Dar dumneavoastra? Parintii va mai traiesc?

— Doar mama. De cand am avut accidentul, relatiile noastre sunt mai degraba incordate; ea isi face simtita prezenta cam multisor.

— Accidentul?

— M-am dat peste cap cu masina, am fost aruncata afara, considerata moarta, dar inversunarea unuia dintre profesorii mei m-a readus la viata, dupa cateva luni de coma.

— Nu va amintiti nimic din perioada aceea?

— Imi amintesc de ultimele minute dinaintea impactului; dupa aia, in viata mea e o gaura de unsprezece luni.

— Nimeni nu a reusit sa-si aminteasca vreodata ce se intampla in acele momente? intreba Arthur, cu vocea plina de speranta.

Lauren zambi, se uita la caruciorul cu deserturi, asezat nu departe de ea.

— Cand esti in coma? Imposibil, ii raspunse ea. Este o lume a inconstientului, in care nu se intampla nimic.

— Totusi, viata continua in jurul tau, nu?

— Chestia asta va intereseaza, cu adevarat? Stiti, nu sunteti obligat sa fiti politicos.

Arthur o asigura ca interesul lui era cat se poate de sincer. Lauren il lamuri ca existau multe teorii cu privire la acest subiect, dar putine certitudini. Percepeau oare pacientii ceea ce era in jurul lor? Din punct de vedere medical, ea nu prea credea asa ceva.

— Ati spus „din punct de vedere medical”. De ce faceti aceasta distinctie?

— Pentru ca am trait din interior aceste lucruri.

— Si, datorita acestui fapt, ati ajuns la o concluzie diferita?

Lauren ezita sa-i raspunda; ii arata caruciorul cu deserturi chelnerului, care dadu fuga la masa lor. Ea isi alese o spuma de ciocolata si, cum Arthur nu comanda nimic, ceru un ecler cu ciocolata pentru el.

— Si doua deserturi minunate pentru Miss, spuse chelnerul, punandu-i dinainte farfuriile.

— Uneori, visez lucruri stranii, care parca ar semana cu niste franturi de amintiri, cu niste senzatii pe care le retraiesc, dar eu mai stiu si cat este creierul nostru de capabil sa transforme in amintiri ceea ce i se povesteste.

— Si ce vi s-a povestit?

— Nimic deosebit: despre prezenta mamei in fiecare zi, despre a lui Betty, o asistenta care lucreaza in serviciul meu, si despre alte lucruri, care nu au mare importanta.

— Cum ar fi?

— Desteptarea mea. Dar am vorbit destul despre toate astea; acum, trebuie sa gustati din prajituri!

— Nu va suparati pe mine, dar sunt alergic la ciocolata.

— Nu vreti nimic altceva? N-ati baut si n-ati mancat nimic.

— O inteleg pe mama dumneavoastra; probabil ca face putin exces de zel, insa numai si numai din dragoste.

— Daca v-ar auzi, v-ar adora, nu alta.

— Stiu, asta e unul dintre marile mele defecte.

— Care?

— Sunt genul de barbat de care isi amintesc soacrele, dar acesta nu este intotdeauna si cazul fiicelor lor.

— Si soacrele astea, de care spuneti, au fost multe? intreba Lauren, luand din spuma o lingurita cu varf.

Arthur o privi, inveselit: ea isi facuse mustati de ciocolata, intinse mana, ca pentru a-i sterge sageata de la arcul lui Cupidon, dar nu indrazni sa faca gestul.

De dupa tejgheaua lui, un barman se uita, intrigat, spre masa lor.

— Sunt burlac.

— Nu-mi vine sa cred.

— Dar dumneavoastra?

Lauren isi cauta cuvintele, inainte de a raspunde.

— In viata mea e cineva, dar nu stam chiar impreuna. In fine, e pe acolo. Uneori, se mai intampla si asta: sentimentele se sting. Sunteti de multa vreme burlac?

— Da, destul de multa.

— Asta chiar ca n-o mai cred.

— Ce vi se pare asa de imposibil?

— Ca un tip cum sunteti dumneavoastra sa fie singur.

— Dar nu sunt singur!

— Aha, ati vazut?

— Poti iubi pe cineva si sa fii, in acelasi timp, burlac! E de ajuns ca sentimentul sa nu fie reciproc sau ca persoana sa nu fie libera.

— Si poti sa ramai fidel fata de acea persoana in tot acest timp?

— Daca acea persoana este femeia vietii tale, merita sa astepti, nu?

— Prin urmare nu sunteti burlac!

— In sufletul meu, nu.

Lauren lua o gura buna de cafea si facu o strambatura. Lichidul era rece. Arthur ar fi vrut sa-i comande alta, dar ea i-o lua inainte si ii arata chelnerului cafetiera pusa pe resoul de pe bufet.

— Miss doreste o ceasca sau doua? intreba chelnerul, cu un zambet ironic pe buze.

— Aveti vreo problema? riposta Lauren.

— Eu? Deloc, spuse chelnerul, plecand din nou spre oficiu.

— Ce credeti? S-o fi enervat fiindca n-ati mancat nimic? il intreba ea pe Arthur.

— A fost buna mancarea? se interesa el.

— Groaznica, spuse Lauren, razand.

— Atunci, de ce ati ales locul asta? ii replica Arthur incepand si el sa rada.

— Imi place sa simt suflarea marii, sa-i iau tensiunea, sa aflu in ce dispozitie este.

Rasul lui Arthur se transforma intr-un zambet plin de melancolie. In ochi avea tristete, avea stele de suferinta cu gust de sare.

— Ce aveti? il intreba Lauren.

— Nimic, doar o amintire.

Lauren ii facu semn chelnerului sa-i aduca nota.

— E o norocoasa, zise ea, luand inca o gura de cafea.

— Cine?

— Cea pe care o astepti de atata vreme.

— Adevarat? intreba Arthur.

— Da, adevarat! Ce anume v-a despartit?

— O problema de compatibilitate!

— Nu va mai intelegeati?

— Ba da, foarte bine. Radeam amandoi ca nebunii, aveam aceleasi dorinte. Chiar si jurasem sa redactam, intr-o buna zi, o lista cu lucrurile pe care eram fericiti sa le facem. Ea o numea lista happy to do.

— Si ce v-a impiedicat s-o scrieti?

— Timpul ne-a despartit mai inainte s-o facem.

— Si nu v-ati mai revazut?

Chelnerul lasa nota pe masa. Arthur voi s-o ia, insa Lauren puse mana pe ea cu un gest mai rapid decat al lui.

— Va apreciez galanteria, ii spuse, dar nici sa nu va treaca prin minte, singurele lucruri pe care le-ati consumat aici au fost vorbele mele. Nu sunt feminista, dar totusi exista niste limite!

Arthur nu avu timp sa argumenteze: Lauren ii inmanase deja chelnerului cartea de credit.

— Ar trebui sa ma intorc si sa ma apuc de lucru, spuse Lauren, dar, in acelasi timp, n-am nici un chef s-o fac.

Ea isi impinse scaunul si se ridica.

— Accept hoinareala.

Chelnerul clatina din cap, cand ea iesi din local.

Lauren voia sa mearga in parcul Presidio; ii placea sa se plimbe pe sub arborii inalti de sequoia. Adesea, cobora pana la pintenul de care era ancorat unul dintre pilonii podului Golden Gale. Arthur cunostea bine locul. De acolo, podul suspendat se intindea ca o trasura de unire, proiectata pe cer, intre golf si ocean.

Lauren trebuia sa-si recupereze catelusa. Arthur fagadui ca o va astepta chiar acolo. Lauren il parasi la capatul digului, iar el o privi fara sa spuna nimic, in timp ce ea se indeparta. Unele clipe au gustul eternitatii.

Asezat pe un mic zid de caramida, o astepta la picioarele marelui pod. In acel loc, valurile din largul oceanului le infruntau pe cele din golf, intr-o lupta ce dura din noaptea timpurilor.

— M-ati asteptat mult? se scuza ea.

— Unde e Kali?

— N-am nici cea mai mica idee. Mama nu era acolo. Stiati cum o cheama?

— Veniti! Sa ne plimbam de cealalta parte a podului, as vrea sa vad oceanul, raspunse Arthur.

Urcara o colina si coborara pe celalalt versant al acesteia. Jos, plaja se intindea pe kilometri intregi. Mersera de-a lungul apei.

— Sunteti diferit, zise Lauren.

— De cine?

— De nimeni in mod special.

— Atunci, nu e prea greu.

— Nu fiti idiot.

— Va deranjeaza ceva anume la mine?

— Nu, nu ma deranjeaza nimic, insa pareti intotdeauna senin, atata tot.

— E un defect?

— Nu, insa e ceva foarte derutant; parca n-ati avea nici un fel de probleme pe lumea asta.

— Mie imi place sa caut solutii; e o chestie de familie, mama era ca mine.

— Duceti dorul parintilor?

— Pe tata, abia daca l-am cunoscut. Mama privea viata intr-un fel anume, diferit, asa cum ati spus dumneavoastra.

Arthur se aseza in genunchi; incepu sa faca o gramajoara de nisip.

— Intr-o zi, am gasit in gradina o moneda de un dolar. Ma credeam al naibii de bogat. Am alergat la mama, cu comoara in pumn. I-am aratat-o, fudul nevoie mare ca o descoperisem. Dupa ce m-a ascultat dictandu-i lista cu tot ce aveam de gand sa cumpar cu o asemenea avere, ea mi-a adunat degetele peste moneda, mi-a intors incetisor mana si mi-a spus s-o desfac.

— Si?

— Dolarul a cazut pe jos. Mama mi-a spus: „Uite ce i se intampla, chiar si celui mai bogat om de pe fata pamantului, cand moare. Pentru noi, dupa moarte, banii si puterea nu mai exista. Eternitatea existentei omului se afla doar in sentimentele pe care le impartaseste cu semenii”. Si e adevarat; ea a murit ieri, cu multi ani in urma, atat de multi, incat am incetat sa le mai numar lunile fara a pierde o singura zi. Uneori, imi apare in strafulgerarea unei clipe, cand ma uit – asa cum m-a invatat ea – la lucruri, la un peisaj, la un batran ce traverseaza strada purtandu-si pe umeri istoria; se iveste intr-un suvoi de apa de ploaie, intr-un reflex al luminii, in intorsatura unei fraze dintr-o conversatie, ea e nemuritoarea mea.

Arthur lasa sa i se scurga printre degete grauntele de nisip. Exista suferinte pricinuite de dragoste, pe care timpul nu le sterge si care pecetluiesc, cu cicatricele lor nedeslusite, zambetele.

Lauren se apropie de Arthur, il lua de brat si il ajuta sa se ridice; isi continuara plimbarea pe plaja.

— Cum faci ca sa astepti pe cineva atat de mult?

— De ce imi vorbiti iar despre chestia asta?

— Pentru ca ma intriga.

— Noi am trait un inceput de poveste: ea era ca o promisiune, pe care viata nu si-a tinut-o. Eu, insa, imi tin intotdeauna promisiunile.

Lauren ii lasa bratul; Arthur o privi indepartandu-se singura, pe nisip. Astepta cateva clipe, dupa care ii porni pe urme; ea se juca, atingand valurile cu varful piciorului.

— Am spus ceva ce nu trebuia?

— Nu, murmura Lauren, dimpotriva. Cred ca e timpul sa ma intorc. Am de lucru cu adevarat.

— Si nu poate astepta pana maine?

— Maine ori dupa-amiaza, ce poate schimba asta?

— O dorinta poate schimba totul, nu credeti?

— Si ce dorinta aveti?

— Sa ma plimb in continuare pe plaja, cu dumneavoastra, facand gafe peste gafe.

— Am putea lua cina impreuna, diseara? sugera Lauren.

Arthur isi miji ochii, facandu-se ca sovaie. Lauren ii dadu o palma peste umar.

— Locul il aleg eu, doar ca sa va dovedesc ca turismul si gastronomia nu sunt intotdeauna la cutite, spuse el, razand.

— Unde mergem?

— La Cliff House, acolo, ii arata el, cu degetul, o faleza din departare.

— Stau in orasul asta de cand ma stiu, dar pe acolo nu mi-a calcat niciodata piciorul!

— Eu am cunoscut parizieni care n-au urcat niciodata in Turnul Eiffel.

— Ati fost deja in Franta? intreba ea, cu ochii stralucind de incantare.

— La Paris, la Venetia, la Tanger…

Si Arthur o duse pe Lauren in jurul lumii, pe durata celor cativa pasi, pe care fluxul avea sa-i stearga in urma lor, la caderea serii.

Sala cu lambriuri intunecate era aproape goala. Lauren intra prima. Un sef de sala ii iesi in intampinare. Ea ii ceru o masa de doua locuri. El ii sugera sa-si astepte invitatul la bar. Uimita, Lauren se intoarse; Arthur disparuse. Facand cale intoarsa, il cauta pe scara; il gasi pe treapta cea mai de sus, unde o astepta cu zambetul pe buze.

— Ce faceti acolo?

— Sala de jos e sinistra; asta e mult mai vesela.

— Credeti?

— Tot localul e sinistru, nu-i asa?

Lauren clatina, evaziv, din cap.

— Exact asta imi spuneam si eu. Haidem in alta parte.

— Dar i-am cerut sefului de sala sa ne rezerve masa! spuse ea, jenata.

— Atunci, nu care cumva sa-i spuneti ceva; masa asta va fi a noastra. Vom incerca sa tinem minte mereu ca asta este locul in care nu ne-am luat prima cina!

Arthur o trase pe Lauren dupa el, spre parcarea localului. O ruga sa fie draguta si sa cheme un taxi. El nu-si luase telefonul. Lauren il lua pe al ei si suna compania.

Un sfert de ora mai tarziu, coborara din taxi pe digul din dreptul Cheiului 39, hotarati sa testeze toate localurile pentru turisti, din oras. Daca nu se vor simti prea obositi, vor putea merge chiar in Chinatown, sa bea un paharel. Arthur cunostea un bar urias, unde autocarele cu straini se desertau de cand se lasa seara si pana tarziu, in noapte.

Paseau pe scandurile pontonului, cand lui Lauren i se paru ca il recunoaste, de departe, pe Paul. Acesta se sprijinea in coate, de balustrada, antrenat intr-o conversatie cu o tanara incantatoare, ale carei picioare nu se mai sfarseau.

— Acela nu e prietenul dumneavoastra? intreba ea.

— Ba da, e chiar el, raspunse Arthur, facand stanga imprejur.

Lauren il ajunse din urma.

— Nu vreti sa mergem sa-l salutam?

— Nu, nu tin sa intrerup acest tκte-ΰ-tκte. Veniti, s-o luam mai bine pe aici.

— Va temeti sa nu ne vada impreuna?

— Ce idee! De ce va inchipuiti asa ceva?

— Pentru ca aveati aerul ca va temeti.

— Va asigur ca nu. Insa el ar fi teribil de gelos, fiindca prima vizita v-am facut-o dumneavoastra. Veniti, va duc in Ghirardelli Square; seara, la ora asta, vechea bombonerie cu specialitati de ciocolata trebuie sa geama de japonezi.

De-a lungul promenadei, petrecerea era in toi. In fiecare an, la aceasta data, pescarii din oras sarbatoreau deschiderea sezonului la pescuitul de crabi.

Ziua isi pierduse ultimele reflexe de lumina cu sclipiri de jaratic, iar luna se si urcase pe cerul instelat al golfului. Deasupra focurilor de busteni, cazane mari, cu apa de mare, dadeau pe dinafara de crustaceele cu care erau omeniti trecatorii. Lauren gusta, cu cea mai mare pofta, sase picioare de crab de talie uriasa, pe care i le curatase un marinar binevoitor. Plin de incantare, Arthur o privea desfatandu-se. Ea stropi aceasta tratatie improvizata cu trei ulcele rase de cabernet sauvignon din Napa Valley. Dupa ce se linse pe degete, ea se atarna, cu un aer vinovat, de bratul lui Arthur.

— Cred ca tocmai am dat peste cap planurile de cina pe care ni le facusem; daca as mai pune in gura fie chiar si o patratica de ciocolata, as muri, spuse ea.

— Cred mai degraba ca sunteti cam cherchelita!

— Nu-i deloc imposibil. Oare o fi venit fluxul sau sunt doar eu in tangaj?

— Amandoua! Veniti sa luam putin aer ceva mai incolo.

El o trase mai la o parte de multime si o aseza pe o banca luminata de un vechi felinar singuratic.

Lauren isi aseza mana pe genunchiul lui Arthur si isi umplu plamanii cu aerul racoros al serii.

— In dimineata asta, n-ati venit doar sa-mi multumiti, nu-i asa?

— Am vrut sa va vad pentru ca, fara sa va pot explica de ce, imi lipseati.

— Astfel de lucruri nu trebuie spuse.

— De ce? Cuvintele astea ii sperie pe oameni?

— Si tata ii spunea mamei fraze frumoase, cand voia s-o seduca.

— Dar dumneavoastra nu sunteti ea.

— Nu, eu am o meserie, o cariera, o tinta de atins, si nimic nu ma abate de la ea; asta e libertatea mea.

— Stiu, tocmai de-aia…

— De-aia ce? zise ea, intrerupandu-l.

— Nimic. Cred, insa, ca nu numai tinta spre care ne indreptam da sens vietii, ci si felul in care mergem spre ea.

— Asa va spunea mama dumneavoastra?

— Nu, asa cred eu.

— Si, atunci, de ce ati rupt legaturile cu acea femeie, care va lipseste atat de mult? Pentru cateva nepotriviri?

— Sa zicem ca am trecut foarte aproape unul de celalalt. Eu, insa, nu eram locatarul acestei fericiri, ea nu mi-a putut reinnoi contractul de inchiriere.

— Care din doi a rupt relatia?

— Ea m-a parasit, iar eu am lasat-o sa plece.

— De ce nu v-ati batut pentru ea?

— Pentru ca era o lupta care i-ar fi facut rau. Era o intrebare pusa intelepciunii inimii. Sa privilegiezi fericirea celuilalt, in detrimentul fericirii tale, e o alegere potrivita, nu?

— Si nu v-ati vindecat nici acum.

— Dar nu eram bolnav!

— Seman cu acea femeie?

— Aveti cu cateva luni mai mult decat ea.

Peste drum, un negustor isi inchidea dugheana cu marfuri pentru turisti. Tocmai baga inauntru suporturile rotative pentru cartile postale ilustrate.

— Ar fi trebuit sa cumparam una, spuse Arthur. V-as fi scris cateva cuvinte si v-as fi trimis-o prin posta.

— Dumneavoastra credeti, cu adevarat, ca poti iubi toata viata o singura persoana? intreba Lauren.

— Nu mi-a fost niciodata frica de cotidian; rutina nu e o fatalitate. Poti reinventa in fiecare zi fastuosul si banalul, extraordinarul si obisnuitul. Cred in pasiunea care se amplifica, in memoria sentimentului. Imi pare nespus de rau, toate astea sunt din pricina mamei, ea e aceea care m-a indopat cu idealuri de iubire. Asa ceva te face sa plasezi stacheta foarte sus.

— Pentru celalalt?

— Nu, pentru tine insuti. Am un fel de a fi cam batranicios, nu-i asa?

— Are si batranetea farmecul ei.

— Am avut grija sa-mi pastrez o particica din sufletul de copil.

Lauren isi ridica fruntea si il privi pe Arthur in ochi. Pe nebagate de seama, fetele li se apropiau.

— Imi vine sa te sarut, spuse Arthur.

— De ce mi-o spui, in loc s-o faci? raspunse Lauren.

— Ti-am spus ca sunt teribil de demodat.

Oblonul magazinului scrasnea pe sinele lui de fier. Se auzi o alarma. Pastrand mana lui Lauren in a sa, Arthur se ridica dintr-o saritura. Parea incurcat.

— Trebuie sa plec!

Trasaturile lui Arthur se schimbara; dupa chip, Lauren ghici ca fusese cuprins de o durere brusca.

— Ce s-a intamplat?

Alarma din magazin suna din ce in e mai tare, zumzaind pana in urechile lor.

— Nu-ti pot explica de ce, dar trebuie sa plec.

— Nu stiu unde te duci, dar vin cu tine! spuse ea, ridicandu-se.

Fara s-o slabeasca din ochi, Arthur o cuprinse, dar nu izbuti sa-si innoade bratele strans in jurul ei.

— Asculta-ma, fiecare secunda conteaza. Tot ceea ce ti-am spus e adevarat. As vrea sa-ti amintesti de mine, daca poti; eu, unul, nu te voi uita. O alta clipa de-a ta, chiar si scurta, merita, cu adevarat, tot chinul.

Arthur se indeparta de-a-ndaratelea.

— De ce spui o alta clipa? intreba Lauren, panicata.

— Acum, marea e plina de niste crabi minunati.

— De ce spui o alta clipa, Arthur? urla Lauren.

— Fiecare minut de-al tau a fost ca un moment furat. Nimic nu mi-l va putea rapi. Lauren, fa lumea – lumea ta – sa se miste.

Se mai indeparta cu cativa pasi si incepu sa alerge mancand pamantul. Lauren ii urla numele. Arthur se intoarse.

— De ce ai zis o alta clipa de-a ta?

— Stiam ca existi! Te iubesc, dar asta nu te priveste.

Si Arthur disparu in intuneric, la coltul strazii.

Oblonul de fier isi termina cursa, oprindu-se pe marginea de pe trotuar. Vanzatorul isi rasuci cheia in micul panou de pe perete, sirena infernala tacu. In interiorul magazinului, centrala de alarma continua sa emita bipuri, la intervale regulate.

In penumbra incaperii, un monitor raspandea un halo de culoare verde. Electroencefalograful emitea bipuri stridente, la intervale regulate. Betty intra in camera, aprinse lumina si se repezi la pat. Consulta banda de hartie care iesea din mica imprimanta si ridica imediat receptorul telefonului.

— Am nevoie de un carucior cu echipamentul de reanimare, la 307; ii dati un bip lui Fernstein, mi-l scoateti din pamant din iarba verde si-i spuneti sa vina aici cat poate de iute! Blocul operator de la neuro sa fie in alerta! Si trimiteti sus un anestezist!

Peste cartierele din partea de jos a orasului se cernea o burnita marunta. Lauren isi parasi banca si traversa strada, care i se paru toata in alb si negru. Cand intra pe Green Street, cerul noptii se acoperise de nori. Ploaia fina fu inlocuita de o furtuna de vara. Lauren ridica ochii si privi cerul. Se aseza pe un mic zid de imprejmuire si ramase acolo, sub aversa, contempland indelung casa victoriana ce se ridica pe colinele Pacific Heights.

Cand ploaia conteni, ea intra in hol, urca treptele scarii si intra in apartamentul sau. Parul ii era ud; isi lasa hainele in salon, se freca pe cap cu un servet smuls din carligul lui, din bucatarie, si se infofoli cu un pled luat de pe spatarul unui fotoliu.

Deschise un dulap din bucatarie si scoase o sticla de Bordeaux, pe care o destupa. Isi turna un pahar mare, merse pana la nisa si contempla turnuletele de jos, din Ghirardelli Square. Departe, in golf, rasuna sirena de ceata a unui mare cargou ce pleca spre China. Lauren privi cu coada ochiului catre canapeaua care ii intindea bratele. Nu-i dadu nici o atentie si se duse cu pasi hotarati la mica biblioteca. Lua o carte, o lasa sa-i cada la picioare, incepu cu alta si, cuprinsa de o furie rece, isi tranti toate manualele pe jos.

Dupa ce rafturile fura golite de continutul lor, ea impinse biblioteca, eliberand mica fereastra ascunsa in spatele acesteia. Lua la rand canapeaua si, punand umarul, o intoarse cu nouazeci de grade. Clatinandu-se pe picioare, isi recupera paharul de pe marginea ferestrei si se prabusi intre perne. Arthur avea dreptate; de acolo, privelistea acoperisurilor era splendida. Lauren isi bau vinul aproape dintr-o sorbitura.

Pe strada inca uda, o doamna batrana, iesita sa-si plimbe catelul, ridica privirea spre casuta de unde o singura fereastra isi mai trimitea raza de lumina in noaptea cenusie. Mana lui Lauren, ingreuiata de somn, se deschise usor, iar paharul gol se rostogoli la picioarele canapelei.

— Il duc la blocul operator, ii striga Betty internului de la reanimare.

— Lasa-ma sa-i cresc mai intai saturatia.

— N-avem timp.

— Ce ma-sa, Betty, aici eu sunt internul!

— Domnule doctor Stern, eu eram deja asistenta, cand dumneavoastra inca mai purtati spilhozen. Si ce e daca ii crestem saturatia sanguina in timp ce urcam etajele?

Betty impingea patul pe culoar, doctorul Philipp Stern o urma, tragand dupa el caruciorul cu echipamentul de reanimare.

— Ce s-a intamplat, ca doar totul era normal, intreba el.

— Daca totul ar fi fost normal, omul asta ar fi fost la el acasa si constient! Azi dimineata era somnolent, asa ca l-am pus sub monitorizare encefalografica: asta e treaba mea, de asistenta. Cat despre a sti ce are, asta e treaba dumneavoastra, de medic!

Rotilele patului se invarteau cu o viteza nebuna; usile ascensorului erau gata sa se inchida. Betty urla:

— Asteptati, avem o urgenta!

Un intern tinu usile metalice, Betty se napusti in cabina, doctorul Stern invarti caruciorul de reanimare, pentru a-i gasi un locsor.

— Urgenta de ce tip? intreba medicul, curios.

Betty il privi de sus si raspunse: „De-a tipului care e culcat pe acest pat!” si apasa pe butonul de la cinci.

In timp ce cabina urca, ea voi sa-si ia telefonul celular varat in buzunarul halatului, dar usile se deschisera pe palierul serviciului de neurologie. Betty impinse din rasputeri patul spre blocul operator de la celalalt capat al coridorului. Granelli o astepta la intrarea salii de pregatire. Se apleca asupra pacientului.

— Ne cunoastem, nu?

Si, cum Arthur nu raspundea, Granelli se uita la Betty.

— Il cunoastem, nu?

— Reducerea unui hematom subdural galopant, lunea trecuta.

— Aha! Atunci, avem o mica problema. Fernstein a fost anuntat?

— Dar asta inca mai e aici?! spuse chirurgul, intrand, la randul lui. Doar n-o sa-l operam in fiecare saptamana.

— Operati-l o data pentru totdeauna! bodogani Betty, parasind incaperea.

O lua la fuga pe culoar si cobori in goana mare spre centrala telefonica de la Urgente.

Soneria telefonului o smulse pe Lauren din somn. Ea il cauta pe pipaite.

— In sfarsit! spuse vocea lui Betty; asta-i a treia oara de cand te sun, unde ai fost?

— Cat e ceasul?

— Fernstein o sa ma omoare, daca aude ca te-am anuntat.

Lauren se ridica in capul oaselor, pe canapea; Betty ii spuse ca trebuise sa-l urce iar pe pacientul de la 307 – cel pe care il operase ea, de curand – la blocul operator. Inima lui Lauren incepu sa bata, gata sa-i iasa din piept.

— Dar de ce l-ati lasat sa iasa atat de curand? intreba, plina de furie.

— Ce tot vorbesti? o intreba Betty.

— N-ar fi trebuit sa-i permiteti in ruptul capului sa iasa din spital in dimineata asta. Stii foarte bine despre ce vorbesc, doar tu i-ai spus unde stau!

— Tu ai baut cumva?

— Putin, de ce?

— Ce-i cu povestea asta? N-am incetat nici o clipa sa ma ocup de pacientul tau, iar astazi nici macar nu s-a dat jos din pat! Si, pe urma, eu nu i-am spus absolut nimic.

— Dar am luat masa cu el!

Se asternu o clipa de tacere. Betty tusi usor.

— Stiam eu! Nu trebuia sa te anunt deloc!

— Ba sigur ca trebuia, de ce spui asta?

— Pentru ca, dupa cum te stiu eu, o sa te infiintezi aici intr-o jumatate de ora si, colac peste pupaza, beata moarta!

Lauren se uita la sticla de pe barul din bucatarie: din ea lipsea o cantitate egala cu un pahar mare de vin, nimic mai mult.

— Betty, pacientul de care spui e chiar…

— Da! Iar daca mai spui ca ai luat masa cu el, cand eu insami l-am pus sub monitorizare de azi dimineata, te internez cum ajungi, si nu in camera lui!

Betty inchise telefonul. Lauren se uita in jur. Canapeaua nu mai era in acelasi loc si, daca te luai dupa cartile ingramadite la picioarele bibliotecii, ai fi zis ca apartamentul ii fusese jefuit. Refuza sa se lase in voia senzatiei absurde care o cuprindea. Exista o explicatie rationala pentru ceea ce traia acum, intotdeauna exista o explicatie, trebuia doar s-o gaseasca! Ridicandu-se, calca pe paharul gol si se taie adanc, la calcai. Sangele rosu tasni pe covorul din fibra de cocos.

— Asta-mi lipsea.

Sari intr-un picior pana in baie, dar din robinet nu curgea apa. Isi puse piciorul in cada si lua o sticla cu alcool de 90°, pe care il turna peste rana. Durerea era ascutita; respira adanc, ca sa scape de ameteala, si scoase, unul cate unul, cioburile care i se infipsesera in carne. Cand ii ingrijesti pe ceilalti e una, dar, cand intervii asupra propriului corp, e alta. Trecusera zece minute, si ea nu reusea sa-si opreasca sangerarea. Isi privi din nou rana: o simpla compresiune nu ar fi fost de ajuns ca sa-i inchida marginile, trebuia suturata. Se ridica, rasturnand toate flacoanele de pe etajera, in timp ce cauta o cutie de pansamente sterile, dar fara nici un rezultat, isi infasura glezna cu un prosop, facu un nod pe care il stranse cat putu de bine si se duse, sontac-sontac, spre dulap.

— Doarme ca un ingeras! spuse Granelli.

Fernstein consulta cliseele RMN.

— Mi-a fost teama sa nu fie vorba de anomalia aia mica, pe care nu i-am operat-o, dar nu e cazul; i-am scos drenurile prea devreme, si creierul a mai mustit nitel. E o mica presiune intracraniana; o sa-i pun o cale de extractie si totul ar trebui sa fie din nou in ordine. Imi trebuie o anestezie de o ora.

— Cu mare placere, scumpe colega, raspunse Granelli, aflat intr-o dispozitie excelenta.

— Speram sa-i fac iesirea luni, insa o sa-i mai prelungim sederea cu cel putin o saptamana, iar chestia asta nu-mi pica deloc bine, bombani Fernstein, facand incizia.

— Dar de ce? intreba Granelli, verificand, pe monitoare, constantele vitale.

— Am motivele mele, spuse batranul profesor.

Imbracatul blugilor se dovedi a fi o treaba deloc usoara. Cu puloverul pus direct pe piele, cu un picior incaltat si cu celalalt descult, Lauren inchise usa apartamentului. Scara i se paru, deodata, cat se poate de dusmanoasa. La cel de-al doilea palier, durerea deveni prea ascutita pentru ca Lauren sa-si continue coborarea pe picioare. Asa ca se aseza pe balustrada si se lasa sa alunece ca pe panta unei zile haotice. Schiopata pana la masina si actiona telecomanda garajului. Sub un cer de furtuna, vechiul Triumph gonea spre San Francisco Memorial Hospital. De fiecare data cand trebuia sa schimbe viteza, Lauren simtea ca lesina de durere. Deschise geamul, cautand putin aer proaspat.

Saab-ul lui Paul cobora cu viteza mare pe California Street. De cand plecasera de la restaurant, el nu scosese o vorba. Onega isi puse mana usor, pe coapsa lui, si il mangaie.

— Nu fi ingrijorat, poate ca nu e chiar asa de grav.

Paul nu raspunse; o coti pe Market Street si o lua in sus, pe Strada 20. Tocmai isi luau cina amandoi in varful turnului Bank of America, cand, deodata, celularul lui Paul incepu sa sune. O asistenta il anunta ca starea sanatatii lui Arthur se agravase si ca pacientul nu era in masura sa-si dea acordul pentru interventia la care urma sa fie supus. Paul figura pe fisa de internare, asa ca trebuia sa vina imediat, ca sa autorizeze, prin semnatura lui, respectiva operatie. El isi daduse acordul prin telefon, si, dupa ce iesise valvartej din restaurant, gonea in noapte, alaturi de Onega.

Triumph-ul se opri sub copertina din dreptul Serviciului de Urgente; un gardian se apropie de portiera pentru a o informa pe cea care conducea ca nu putea stationa acolo. Lauren abia daca avu timp sa-i spuna ca e interna in acel spital si ca e ranita. Agentul ceru ajutor prin talkie-walkie: Lauren lesinase.

Granelli se apleca asupra monitorului de control; Fernstein observa imediat ingrijorarea care se zugravea pe chipul anestezistului.

— E vreo problema? il intreba chirurgul.

— O usoara aritmie ventriculara. Cu cat terminati mai repede, cu atat mai bine. As vrea sa-l trezesc de indata ce va fi posibil.

— Fac tot ce pot, scumpe colega.

In spatele peretelui de sticla, statea Betty.

Izbutise sa gaseasca pe cineva care sa-i tina locul cateva minute si, acum, nu pierdea nimic din ceea ce se petrecea in sala de operatie. Se uita la ceas: nu mai era mult, si Lauren avea sa soseasca.

Paul intra in holul Urgentelor si se prezenta la receptie. Asistenta il ruga sa fie atat de amabil si sa ia loc in sala de asteptare. Asistenta sefa urcase pana la etaj si urma sa se intoarca de indata. Onega il lua de mijloc si il duse spre un scaun. Il lasa acolo cateva clipe si baga o moneda in fanta unui distribuitor de bauturi calde. Alese o cafea tare, fara zahar, si se intoarse, cu paharelul in mana, la Paul.

— Poftim, ii spuse cu frumoasa ei voce ragusita, n-ai avut timp sa bei cafea la restaurant.

— Imi pare rau pentru seara asta, zise Paul, ridicandu-si, trist, capul.

— N-are de ce sa-ti para rau. Si, pe urma, pestele ala nici nu era chiar asa de grozav.

— Adevarat? intreba Paul, cu un aer ingrijorat.

— Nu. Dar ce conteaza daca suntem aici ori in alta parte? Noaptea tot impreuna ne-o petrecem. Bea, ca se raceste.

— A trebuit sa se intample chestia asta exact in singura zi in care n-am putut veni sa-l vad!

Onega isi trecu mana prin parul lui zburlit si il mangaie cu o nesfarsita duiosie. El o privea ca un copil ratacit in mijlocul lumii adultilor.

— Nu pot sa-l pierd, nu-l am decat pe el.

Onega incasa lovitura fara sa spuna nimic; se aseza langa Paul si il lua in brate.

— Avem noi un cantec, care zice ca, atata timp cat te vei gandi la un om, acela nu va muri. Asa ca gandeste-te la el, nu la suferinta ta.

Doctorul Stern intra in boxa numarul 2; se duse la pat si lua fisa pacientei.

— Figura dumneavoastra imi este cunoscuta, spuse el.

— Lucrez aici, raspunse Lauren.

— Da, dar eu tocmai am sosit. Vinerea trecuta inca mai eram la Boston.

— Atunci, nu ne-am vazut niciodata. Eu sunt in concediu fortat si, de opt zile, n-am mai pus piciorul aici.

— Apropo de picior, al dumneavoastra arata cat se poate de rau; cum v-ati facut rana asta?

— Prosteste!

— Si mai cum?

— Calcand pe un pahar… cu picior!

— Si continutul acestui pahar e in stomacul dumneavoastra?

— Oarecum.

— Analizele sunt elocvente. Am reusit totusi sa gasesc putin sange in alcoolul dumneavoastra.

— Sa nu exageram, spuse Lauren, incercand sa se scoale. N-am baut decat cateva guri de Bordeaux.

Ea simti ca ameteste, stomacul i se urca in gat, iar internul abia avu timp sa-i tina o tavita la gura. Ii intinse o batista de hartie si zambi.

— Ma cam indoiesc, scumpa colega. Dupa rezultatele de laborator, pe care le am in fata, as zice ca ati mai ingurgitat – de una singura – si jumatate din crabii golfului, plus o sticla intreaga de cabernet sauvignon. Ideea asta, de a amesteca doua vinuri, in aceeasi seara, este foarte proasta. Cabernet peste Bordeaux, toate-o iau care-ncotro!

— Ce ati spus? intreba Lauren.

— Eu, nimic; in schimb, stomacul dumneavoastra…

Lauren se lungi si isi lua capul in maini, caci nu mai intelegea deloc ce era cu ea.

— Trebuie sa ies de aici cat mai repede.

— O sa fac tot ce pot, continua Stern, dar, mai intai, trebuie sa va cos la loc si sa va fac un vaccin antitetanic. Preferati o anestezie locala sau…

Lauren il intrerupse, somandu-l sa-i inchida plaga aia cat mai iute. Tanarul rezident puse mana pe o trusa de sutura si lua loc pe taburetul de langa ea. Era deja la a treia copca. Deodata, in boxa intra Betty.

— Da’ ce-ai patit? intreba asistenta sefa.

— O bauta, cred! raspunse Stern in locul ei.

— Urata rana, isi dadu cu parerea Betty, uitandu-se la piciorul operat de Stern.

— Cum ii este? intreba Lauren, fara sa-i pese de intern.

— Chiar acum vin din blocul operator. Inca nu s-a terminat, dar cred ca o sa scape.

— Ce s-a intamplat?

— Sudatie encefalica postoperatorie; drenurile i-au fost scoase prea devreme.

— Betty, pot sa te intreb ceva?

— Parca am de ales?

Lauren il apuca de mana pe doctorul Stern si il ruga sa le lase singure cateva clipe. Rezidentul tinea sa-si termine mai intai treaba. Betty ii lua acul din mana: avea sa termine chiar ea sutura. In holul serviciului de Urgente erau o gramada de pacienti care aveau mai multa nevoie de competenta lui decat Lauren.

Stern se uita la Betty. Isi abandona taburetul; la urma urmei, isi va lua ea sarcina pansamentului si a vaccinului antitetanic. Asistentele sefe din serviciile spitalicesti aveau o anumita autoritate asupra tinerilor rezidenti.

Betty se aseza langa Lauren.

— Te ascult, zise ea.

— Stiu ca ceea ce am sa te intreb ti se va parea bizar, dar exista posibilitatea sa-l fi scapat cumva din ochi, in cursul zilei, pe pacientul de la 307? Iti jur ca asta o sa ramana intre noi doua.

— Precizeaza-ti intrebarea! ii riposta Betty, pe un ton aproape indignat.

— Ce stiu eu? Oare este posibil sa fi pus o perna in pat, ca sa crezi ca e acolo, si sa fi disparut cateva ore, fara sa-ti dai seama? S-ar parea ca e foarte talentat in domeniul asta.

Betty arunca o privire in tavita pusa langa chiuveta si isi ridica ochii spre cer.

— Mi-e rusine pentru tine, scumpa mea!

Stern reaparu in boxa.

— Sunteti absolut sigura ca nu ne-am mai vazut pe undeva? Am facut un stagiu aici, acum cinci ani…

— Afara! ordona Betty.

Profesorul Fernstein isi consulta ceasul.

— Cincizeci si patru de minute! Il puteti trezi, spuse Fernstein, indepartandu-se de masa.

Profesorul il saluta pe anestezist si parasi, prost dispus, blocul operator.

— Ce are? intreba Granelli.

— In ultima perioada a fost cam obosit, raspunse, cu voce trista, Norma.

Asistenta se ocupa de pansament, in timp ce Granelli il readucea pe Arthur la viata.

Usile ascensorului se deschisera pe palierul serviciului de Urgente. Fernstein traversa, cu pas grabit, culoarul. O voce dintr-o boxa ii atrase atentia. Banuitor, isi baga capul pe dupa perdea si o descoperi pe Lauren, asezata pe pat si discutand cu Betty.

— E ceva ce n-ai inteles? Accesul in acest spital iti este interzis, ce mama dracu’? Inca nu ai fost repusa in functia dumitale de medic!

— M-am pus, cu de la mine putere, in functia de pacient.

Fernstein o privi intrebator. Lauren isi ridica, tantosa, piciorul in aer, iar Betty ii confirma ca tocmai i se pusesera sapte copci in calcai. Fernstein mormai.

— Esti in stare de orice, numai asa, din placerea de a ma contrazice.

Lauren tare i-ar mai fi raspuns, dar Betty, care statea cu spatele la profesor, se holba la ea, ca sa taca; Fernstein se facu nevazut, iar pasii ii rasunara pe culoar. Traversa holul si, cu un ton autoritar, o anunta pe telefonista ca se duce acasa; nu trebuia sa-l mai deranjeze nici chiar daca guvernatorul Californiei si-ar fi rupt botul in timp ce isi facea gimnastica.

— Dar ce i-am facut? intreba, ravasita, Lauren.

— Ii lipsesti! De cand te-a trimis sa stai cu burta la soare, totul ii pute. Aici, toti il sacaie, cu exceptia ta.

— Ei bine, as prefera sa-i lipsesc ceva mai putin. Ai auzit cum a vorbit cu mine?

Betty stranse bandajele nefolosite si incepu sa le aranjeze in sertare.

— Eh, scumpa mea, nici despre tine nu se poate spune ca te lasi mai prejos in privinta vocabularului! Pansamentul tau e gata, te poti duce sa zburzi unde poftesti, in afara de etajele acestui spital.

— Crezi ca l-au dus iar in camera lui?

— Pe cine? intreba Betty, cu glas prefacut, inchizand usa dulapului cu medicamente.

— Betty!…

— Ma duc sa vad, daca imi juri ca pleci de aici cum aflu despre ce e vorba.

Lauren ii fagadui, cu un semn din cap, iar Betty iesi din sala de consultatii.

Fernstein traversa parcarea. Durerea il cuprinse din nou, la cativa metri de masina.

Era prima data cand aceasta se manifestase in timpul unei operatii. Stia ca Norma ghicise, dupa expresia fetei lui, ca durerea ii infipsese iar coltii in josul pantecului. Cele sase minute pe care le castigase in cursul interventiei nu fusesera binevenite numai pentru pacientul sau. Pe frunte i se ivira broboane mari, de sudoare. Cu fiecare pas, vederea i se incetosa tot mai mult. In gura simti un gust metalic. Incovrigat de durere, isi duse mana la buze; fu apucat de o tuse puternica. Printre degete, incepura sa i se scurga firisoare de sange. Fernstein se mai tari cativa metri, rugandu-se in gand sa nu fie vazut de vreun gardian. Se rezema cu spatele de portiera si isi cauta in buzunar telecomanda care o deschidea. Adunandu-si bruma de puteri care ii mai ramasese, se aseza la volan si astept sa-i treaca criza. Spatiul din jurul lui disparu in spatele unui val intunecat.

Betty nu era acolo. Lauren se strecura pe culoar si porni, schiopatand, spre vestiar. Deschise un dulap si lua primul halat pe care il gasi, apoi iesi, la fel de discret cum intrase, pe o usa de serviciu. Traversa un coridor lung, cu o multime de tevi deasupra capului, si reaparu la serviciul de Pediatrie, intr-o alta aripa a spitalului. Merse cu liftul din vestul cladirii pana la etajul trei, o lua pe un culoar tehnic, in sens opus, si reveni, in sfarsit, in serviciul de Neurologie. Se opri in fata usii cu numarul 307.

Paul se ridica dintr-o saritura, muncit de ingrijorare. Dar zambetul lui Betty, care venea spre el, il linisti.

— Raul a ramas in urma, spuse ea.

Interventia se incheiase cu bine. Arthur se odihnea deja in camera lui; nici macar nu ramasese la reanimare. Incidentul din aceasta seara fusese doar o mica tulburare postoperatorie, fara consecinte. Putea sa-l viziteze chiar de a doua zi. Paul ar fi vrut sa stea langa el toata noaptea, dar Betty il linisti din nou: nu mai avea nici un motiv de ingrijorare. Ea ii stia numarul de telefon si, daca s-ar fi intamplat ceva, l-ar fi sunat.

— Dar sunteti sigura ca nu se mai poate intampla nimic grav? intreba, infrigurat, Paul.

— Vino, spuse Onega, luandu-l de brat. Sa mergem acasa.

— Totul e sub control, afirma Betty. Duceti-va sa va odihniti, aveti o mina absolut sifonata; o noapte intreaga de somn o sa va faca nespus de bine. Am eu grija de el.

Paul lua mana asistentei si o scutura energic, pierzandu-se in multumiri si scuze.

Onega aproape ca trebui sa-l tarasca spre iesire.

— Daca as fi stiut, mi-as fi ales rolul celui mai bun prieten! Esti mult mai demonstrativ in acest domeniu! spuse ea, traversand parcarea.

— Dar n-am avut niciodata ocazia sa ma ocup de tine in timp ce erai bolnava, raspunse el cu o redutabila rea credinta, in timp ce-i deschidea portiera.

Paul se aseza la volan si privi cu un aer perplex masina ce stationa langa a lui.

— Nu pornesti? intreaba Onega.

— Uita-te la tipul din dreapta, cred ca nu se simte prea bine.

— Suntem in parcarea unui spital, iar tu nu esti medic! In seara asta, butoiasul tau de Saint Bernard s-a golit deja. Sa mergem.

Saab-ul isi parasi amplasamentul si disparu la coltul strazii.

Lauren impinse usa si intra in incaperea tacuta, cufundata in semiintuneric. Arthur intredeschise ochii, paru ca ii zambeste si adormi la loc imediat. Ea se opri la picioarele patului si il privi atenta. Isi aminti cateva cuvinte spuse de Santiago; parasind camera fetitei sale, barbatul cu par alb se intorsese pentru o ultima oara, rostind in spaniola: „Daca viata ar fi un somn indelungat, sentimentul i-ar fi tarm”. Lauren inainta in penumbra, se apleca spre urechea lui Arthur si murmura:

— Azi, am avut un vis ciudat. Si, de cand m-am trezit, visez sa ma intorc in el, fara sa stiu de ce si cum. As vrea sa te revad, pe taramul unde te poarta somnul tau.

Il saruta pe frunte. In urma pasilor ei, usa camerei se inchise incet.

Deasupra golfului San Francisco, rasarea soarele. Fernstein se duse dupa Norma, la bucatarie. Se aseza la bar, lua cafetiera si umplu doua cesti.

— Te-ai intors tarziu ieri? intreba Norma.

— Am avut treaba.

— Totusi, ai plecat de la spital inaintea mea.

— A trebuit sa ma duc in oras, sa pun la punct niste chestii.

Norma se intoarse spre el, cu ochii inrositi.

— Si mie mi-e frica, dar tu nu vezi niciodata frica mea, nu te gandesti decat la a ta. Tu crezi ca eu nu crap de spaima la gandul ca o sa raman singura, in urma ta?

Batranul profesor isi parasi taburetul si o lua pe Norma in brate.

— Imi pare nespus de rau. Nu credeam ca e asa de greu sa mori.

— Ai stat toata viata in preajma mortii.

— A altora, nu a mea.

Norma cuprinse capul iubitului ei in palme si isi lipi buzele de obrazul lui.

— Iti cer doar sa te lupti. Iti cer o prelungire: optsprezece luni, un an… Nu sunt pregatita.

— Ca sa nu-ti ascund nimic, nici eu.

— Atunci, accepta tratamentul ala.

Batranul profesor se apropie de fereastra. Soarele se arata in spatele colinelor din Tiburon. Respira adanc.

— De indata ce Lauren va fi titularizata, imi voi da demisia. Vom merge la New York. Am acolo un vechi prieten, care vrea sa ma ia cu draga inima in serviciul lui. Sa incercam figura asta.

— Adevarat? intreba Norma, inlacrimata.

— Ti-am scos eu peri albi cu nemiluita, dar, de mintit, nu te-am mintit niciodata.

— De ce nu plecam imediat? Chiar maine!

— Ti-am spus ca numai dupa ce va fi titularizata Lauren. Vreau si eu sa demisionez, dar nu sa las totul vraiste in urma mea! Acum imi faci tartina aia?

Paul o lasa pe Onega in fata casei sale. Opri pe banda a doua, cobori si ocoli masina in goana mare. Se lipi de portiera, impiedicandu-si pasagera sa iasa. Onega il privi, fara sa inteleaga de-a ce se juca. El ciocani in geam si ii facu semn sa-l coboare.

— Iti las tie masina. Ca sa ma duc la spital, o sa iau un taxi. Printre chei, e si cea de la casa. Pastreaz-o, e a ta. Eu mai am una, in buzunar.

Onega il privi, intrigata.

— Bun, recunosc ca e un mod tampit de a-ti spune ca as vrea sa fim mai des impreuna, adauga Paul. Ma rog, in ceea ce ma priveste, ar fi mai bine chiar in fiecare seara; acum, ca ai cheia ta, faci cum vrei, tu hotarasti.

— Da, ai dreptate, e un mod tampit, raspunse ea, cu voce blanda.

— Stii, saptamana asta, mi-am pierdut o groaza de neuroni.

— Totusi, imi placi mult, chiar daca esti bleg.

— Asta e o veste buna.

— Hai, sterge-o, sa nu pierzi momentul cand se trezeste.

Paul isi baga capul in masina.

— Fii foarte atenta, e fragila. In fine, mai ales ambreiajul.

O saruta cu foc pe Onega si o lua la fuga spre intersectie. In clipa urmatoare, se si afla in taxiul care il ducea catre San Francisco Memorial Hospital; cand o sa-i spuna lui Arthur ce facuse, cu siguranta ca acesta o sa-i imprumute vechiul lui Ford.

Lauren se trezi in loviturile pe care i le dadeau ciocanele pneumatice din propriul sau cap. Piciorul o injunghia si nu se putu impiedica sa-si desfaca pansamentul pentru a verifica starea in care se afla plaga.

— Baga-mi-as picioarele! spuse, constatand ca cicatricea zemuia. Asta-mi lipsea!

Se ridica schiopatand si se duse in baie. Deschise dulapiorul cu medicamente, scoase dopul unei sticle cu solutie antiseptica si isi stropi calcaiul. Durerea fu atat de violenta, incat scapa flaconul, care se duse de-a dura prin baie. Lauren stia prea bine ca n-avea sa scape cu una cu doua. Plaga trebuia sa fie curatata din nou, in profunzime; avea nevoie si de un tratament cu antibiotice. O infectie de felul asta putea avea niste consecinte grave. Se imbraca si chema un taxi. Nici nu putea fi vorba sa conduca in starea in care se afla.

Dupa zece minute, era la spital, schiopatand in mijlocul holului. Un pacient, care isi astepta randul de doua ore, ii sugera cu vehementa sa stea la coada ca toata lumea. Ea ii arata ecusonul si trecu dincolo de usa de sticla a salii de consultatii.

— Ce faci aici? intreba Betty. Daca te vede Fernstein…

— Ocupa-te putin de mine. Ma doare de-mi sar ochii.

— Daca ai ajuns sa te plangi pana si tu, trebuie sa fie treaba serioasa. Stai in scaunul asta rulant.

— Sa nu exageram; ce boxa e libera?

— Trei! Si da-i zor, ca sunt aici de douazeci si sase de ore. Nici nu stiu cum de ma mai tin pe picioare.

— Te-ai odihnit ceva, in noaptea asta?

— Cateva minute de ragaz, in zori.

Betty o puse sa se aseze pe pat si desfacu pansamentul, pentru a examina plaga.

— Cum de-ai reusit sa faci infectia asta asa, la repezeala?

Asistenta pregati o seringa cu Lidocaina. De indata ce anestezicul local o scapa pe Lauren de dureri, Betty indeparta marginile plagii si incepu sa curete, in adancime, tesuturile infectate. Apoi, pregati o noua trusa de sutura.

— Te cosi tu singura sau ma lasi pe mine?

— Fa-o tu, dar, mai intai, pune-mi un dren; nu vreau sa risc.

— Imi pare rau, o sa ai o cicatrice de toata frumusetea.

— Una in plus, una in minus…

In timp ce asistenta opera, Lauren framanta intre degete cearsaful de pe pat. Cand Betty se intoarse cu spatele, profita de ocazie si ii puse intrebarea care ii ardea buzele.

— Cum ii este?

— S-a sculat intr-o forma de zile mari. Tipul era sa moara asta-noapte, si singurul lucru care il intereseaza e sa afle cand va iesi de aici. In serviciul asta, avem niste figuri de coma, pe cuvantul meu!

— Nu strange prea tare pansamentul.

— Fac si eu ce pot; iar tie, iti interzic sa urci la etaj!

— Chiar si daca ma pierd pe culoare?

— Lauren, nu face pe niznaiul! Te joci cu focul. Mai ai cateva luni pana iti termini internatul. Nu arunca totul la gunoi, tocmai acum.

— In noaptea asta, m-am gandit mult la el, si inca intr-un fel destul de ciudat.

— Ei bine, mai gandeste-te si saptamana asta, iar duminica viitoare ai sa-l vezi. In principiu, va fi externat sambata. Spre deosebire de fantoma aia, a ta, de la Opera, asta are o identitate, o adresa si un telefon. Daca vrei sa-l revezi, suna-l cand iese!

— E absolut genul meu! spuse Lauren, cu glasul timid.

Betty ii ridica barbia si o privi induiosata.

— Ia zi-mi tu mie, nu cumva imi faci vreo eruptie sentimentala? In viata mea nu te-am auzit vorbind cu atata dulceata!

Lauren dadu deoparte mana lui Betty.

— Nu stiu prea bine ce mi se intampla, vreau doar sa-l vad si sa constat eu insami ca ii este bine. E pacientul meu, la urma urmei!

— Ma cam bate pe mine gandul cum sta treaba. Vrei sa-ti explic?

— Ia nu mai rade de mine; chestia asta nu-i asa de simpla.

Betty izbucni in ras.

— Nu rad de tine, dar mi se pare surprinzator. Bun, te las; am sters-o la culcare. Sa nu faci nazbatii.

Lua o atela si o puse sub piciorul lui Lauren.

— Asta o sa te ajute la mers. Treci pe la farmacia centrala, sa-ti iei antibioticele. In dulap, e o pereche de carje.

Betty disparu dupa perdea, dar se intoarse imediat.

— In caz ca nu te mai descurci prin spitalul asta, farmacia se afla la subsolul unu. Vezi sa nu gresesti si sa ajungi la serviciul de Neurologie, fiindca liftul e acelasi!

Lauren o auzi indepartandu-se pe culoar.

Paul statea in fata patului lui Arthur. Desfacu o punga de cornuri si painisoare cu ciocolata.

— E naspa sa te intorci in blocul operator in lipsa mea. Sper ca s-au putut descurca fara mine! Cum te simti in dimineata asta?

— Foarte bine, cu exceptia faptului ca mi s-a urat sa stau aici. Dar tu nu arati prea infloritor.

— M-ai facut sa petrec o noapte nasoala.

Lauren lua formularele de retete de pe marginea ghiseului si isi prescrise un antibiotic puternic. Semna foaia si i-o intinse farmacistului.

— Dar stiu ca nu va incurcati. Ingrijiti vreo septicemie?

— Calul meu are o febra foarte puternica!

— Cu chestia asta, o sa fie din nou pe copitele lui, chiar de azi.

Farmacistul se duse in spatele rafturilor si se intoarse, dupa cateva clipe, cu un flacon in mana.

— Totusi, nu fortati nota. Eu iubesc animalele, iar, cu chestia asta, l-ati putea omori.

Lauren nu raspunse; lua medicamentele si se intoarse la lifturi. Sovai putin, apoi apasa pe butonul etajului trei. La parter, in cabina intra un tehnician care impingea un electroencefalograf. Ecranul acestuia era inconjurat cu o banda galbena, de plastic.

— Ce etaj? intreba Lauren.

— La Neurologie.

— E in pana?

— Masinariile astea sunt tot mai sofisticate, dar si tot mai capricioase. Asta a inscris ieri, pe toata bobina de hartie, un traseu de neinteles. Ce a inregistrat ea nu mai era hiperactivitate cerebrala, ci, pur si simplu, productia unei intregi centrale electrice. Tipii de la intretinere au stat trei ore pe ea si, la urma, au zis ca n-are nimic! Probabil niste interferente.

— Ce ai facut aseara? intreba Arthur.

— Esti cam curios. Am luat cina cu o domnisoara.

Arthur isi privi prietenul, cu un aer inchizitorial.

— Onega, marturisi Paul.

— Va intalniti?

— Oarecum.

— Ai o voce ciudata.

— Mi-e teama ca am facut-o de oaie.

— Cum asa?

— I-am dat cheia de acasa.

Chipul lui Arthur se lumina, aproape ca ar fi vrut sa-l tachineze pe Paul, dar amicul lui se ridica si se posta in fata ferestrei, cu un aer ingrijorat.

— Ce, te-au si apucat parerile de rau?

— Mi-e teama sa n-o fi speriat. Poate ca m-am cam grabit.

— Te-ai indragostit?

— Nu e imposibil.

— Atunci, increde-te in instinctul tau. Daca ai facut acest pas, insemna ca ai dorit sa-l faci, iar ea va intelege lucrurile exact in felul acesta. Nu-i nici o rusine sa-ti impartasesti sentimentele, crede-ma.

— Va sa zica, nu consideri ca am zbarcit-o? intreba Paul, cu chipul plin de speranta.

— Nu te-am mai vazut niciodata in starea asta, n-ai nici un motiv sa fii ingrijorat!

— Nu m-a sunat.

— De cat timp?

Paul se uita la ceas.

— De doua ore.

— De atata amar de vreme? Tu chiar ca esti atins cat se poate de grav! Lasa-i si ei timp sa se bucure de gestul tau si sa termine cu telefoanele pe care pesemne ca le da tuturor suratelor, ca sa le spuna ca a izbutit sa-l dea gata pe cel mai indaratnic celibatar din San Francisco.

— Da, bine, fa pe nebunul! As vrea sa te vad pe tine in locul meu! Nu mai stiu deloc ce e cu mine: ba mi-e cald, ba mi-e frig, imi transpira mainile, ma doare burta, iar gura mi-e uscata.

— Esti indragostit!

— Stiam eu ca nu-i de mine chestia asta; pur si simplu ma baga in boala.

— Stai sa-i vezi efectele secundare: sunt marete.

O interna trecea prin fata peretelui de sticla al camerei. Paul isi holba ochii.

— Deranjez? intreba Lauren, intrand.

— Nu, spuse Paul.

Tocmai se ducea la distribuitor, sa-si ia o cafea. Ii propuse una si lui Arthur, dar Lauren raspunse, in locul acestuia, cum ca nu-i era recomandata. Paul se facu nevazut.

— Sunteti ranita? se ingrijora Arthur.

— Un accident stupid, ii marturisi Lauren, desprinzandu-i fisa din suportul de la picioarele patului.

Arthur ii privi atela.

— Ce ati patit?

— O indigestie de la sarbatoarea crabilor!

— Si, de acolo, te poti alege, asa, cu piciorul rupt?

— Nu-i decat o taietura urata.

— V-au piscat?

— N-aveti nici o idee despre ce va povestesc eu, nu-i asa?

— Nu chiar, dar, daca ati binevoi sa-mi spuneti ceva mai mult…

— Si dumneavoastra cum ati petrecut noaptea?

— Am fost destul de agitat.

— V-ati dat jos din pat? intreba Lauren, plina de speranta.

— Mai degraba am cazut la pat. Pare-se ca mi s-a supraincalzit creierul si au fost nevoiti sa ma duca de urgenta in sala de operatie.

Lauren il privi cu atentie.

— Ce s-a intamplat? intreba Arthur. Aveti un aer ciudat.

— Nu, nu, e o prostie.

— E vreo problema cu analizele mele?

— Nu, fiti pe pace, n-au nici o legatura, spuse ea, cu o voce blanda.

— Atunci, despre ce e vorba?

Ea se apleca peste marginea patului.

— Nu va amintiti deloc de…

— De ce? o intrerupse, infrigurat, Arthur.

— Nu, nu, e ceva ridicol, ceva fara sens.

— Spune-ti-mi totusi! insista Arthur.

Lauren se duse la fereastra.

— Eu nu beau niciodata alcool, iar, acum, am tras cea mai strasnica betie din viata mea!

Arthur tacea; ea se intoarse, si cuvintele ii iesira din gura fara sa le poata opri.

— Ce-o sa-ti spun nu e usor de inteles…

In incapere intra o femeie, ducand un imens buchet de flori, care ii ascundea chipul. Il aseza pe masuta cu rotile si se duse spre pat.

— Doamne, ce frica am tras! spuse Carol-Ann, luandu-l pe Arthur in brate.

Lauren se uita la inelul cu diamante, pe care femeia il purta pe inelarul mainii stangi.

— Era ceva absurd, murmura Lauren. Voiam doar sa aflu ce mai faceti; va las cu logodnica dumneavoastra.

Carol-Ann il stranse mai dihai pe Arthur si il mangaie pe obraji.

— Stii ca, in unele tari, apartii pe vecie celui care ti-a salvat viata?

— Carol-Ann, ma inabusi.

Tanara, putin stanjenita, il lasa din brate, se ridica si isi potrivi fusta. Arthur o cauta din ochi pe Lauren, dar ea nu mai era acolo.

Paul venea pe culoar; o vazu de departe pe Lauren, care se apropia de el. Ajuns in dreptul ei, ii trimise un zambet complice, la care nu primi raspuns. Dadu din umeri si isi continua drumul spre camera lui Arthur. Cand o descoperi pe Carol-Ann asezata pe scaunul de langa fereastra, nu-i veni sa-si creada ochilor.

— Buna, Paul! spuse Carol-Ann.

— Doamne Dumnezeule! striga Paul, scapand cafeaua din mana.

Se apleca sa ia de jos paharelul.

— Necazul nu vine niciodata singur, spuse, indreptandu-se.

— Chestia asta trebuie s-o iau ca pe un compliment? intreba Carol-Ann, cam intepata.

— Daca as fi fost bine crescut, ti-as fi spus ca da; dar, tu ma cunosti, sunt destul de marlan de felul meu!

Carol-Ann se ridica, ofensata, de pe scaun si il privi tinta pe Arthur.

— Si tu nu zici nimic?

— Carol-Ann, ma intreb daca nu cumva imi porti ghinion. Pe bune!

Carol-Ann isi lua buchetul de flori si iesi din camera trantind usa.

— Si, acum, ce ai de gand sa faci? il intreba Paul.

— Sa ies cat mai repede de aici!

Paul se invartea prin camera.

— Ce ai?

— Mi-e necaz pe mine, spuse Paul.

— De ce?

— Fiindca mi-a trebuit atata timp ca sa inteleg…

Si Paul incepu iar sa se plimbe in sus si-n jos, prin camera lui Arthur.

— Recunoaste, in sprijinul spuselor mele, ca nu v-am mai vazut niciodata impreuna, ma rog, vreau sa spun amandoi constienti, in acelasi moment. Totusi, s-ar parea ca, intre voi, exista ceva destul de complicat.

Dar, privindu-i pe amandoi prin peretele de sticla, Paul intelesese: poate ca, fara sa-si dea seama, Lauren si Arthur alcatuiau un intreg, o evidenta.

— Asa ca, fa ce-oi face, dar nu trece pe langa ea.

— Si ce-oi fi vrand sa-i spun? Ca ne-am iubit atat de mult, incat ne-am facut toate planurile din lume, dar ca ea nu-si mai aminteste nimic?

— Spune-i mai degraba ca, din dorinta de-a o proteja, ai plecat sa construiesti un muzeu de cealalta parte a oceanului, unde nu te-ai gandit decat la ea; spune-i ca te-ai intors din aceasta calatorie suferind, in continuare, de aceeasi nebunie ca si ea.

Lui Arthur i se pusese un nod in gat si nu putea sa-i raspunda prietenului sau. Atunci, in camera de spital, vocea lui Paul se auzi ceva mai tare.

— Ai visat atat de mult la femeia asta, incat m-ai convins si pe mine sa intru in visul tau. Intr-o zi, mi-ai spus: „In timp ce faci calcule si analizezi elementele pro si contra, iti trece viata fara sa se intample nimic”, asa ca pune-ti mintea, repejor, la contributie. Datorita tie i-am dat cheile Onegai. Ea tot nu m-a sunat; si, cu toate astea, in viata mea nu mi-am simtit sufletul mai usor ca acum. Ia-ti revansa, mosule. Nu renunta la Lauren fara sa fi avut ragazul s-o iubesti in viata reala.

— Sunt intr-un impas, Paul. N-am sa pot trai niciodata langa ea mintind-o; si totusi, nu-i pot povesti toate cate s-au intamplat cu adevarat… iar lista e lunga. In mod ciudat, adesea ii purtam pica persoanei care ne dezvaluie un adevar greu de crezut, imposibil de crezut.

Paul se apropie de pat.

— Ceea ce te sperie pe tine, mosule, este ca i-ai dezvalui adevarul despre maica-sa. Aminteste-ti ce ne spunea Lili: e mai important sa te lupti pentru realizarea unui vis decat a unui proiect.

Paul se ridica si se indrepta spre usa; apoi, puse un genunchi in pamant si, cu un zambet malitios, declama:

— Iubirea traieste hranindu-se cu sperante si piere o data cu ele! Noapte buna, Don Rodrigo!

Si iesi din camera lui Arthur.

Paul isi cauta cheile masinii in fundul buzunarului, dar nu gasi decat telefonul mobil. Pe ecranul acestuia clipea imaginea unui pliculet. Mesajul Onegai spunea: „Da-i zor! Pe curand!” Paul se uita spre cer si chiui de bucurie.

— Ce va face asa de fericit? il intreba Lauren, care astepta un taxi.

— Mi-am imprumutat masina! o instiinta Paul.

— Ce fel de cereale mancati la micul dejun? se interesa Lauren raspunzandu-i, la randul ei, cu un zambet.

Un break de la Yellow Cab Company se opri in fata lor. Lauren deschise portiera si ii facu lui Paul semn sa urce.

— Va duc acasa!

Paul se instala langa ea.

— Green Street! ii spuse el soferului.

— Stati pe strada asta? intreba Lauren.

— Eu nu, insa dumneavoastra da.

Lauren se uita la el, uluita. Paul, care avea un aer visator; sopti cu o voce abia auzita: „Daca fac asta, Arthur ma omoara, ma omoara!”

— De ce va omoara? il intreba Lauren.

— Mai intai, puneti-va centura, o sfatui Paul.

Ea il privea tinta, tot mai intrigata. Paul sovai cateva clipe, apoi tras aer in piept si se apropie de ea.

— Inainte de toate, o precizare: nebuna aia din camera lui Arthur, cu florile ei imputite, era una dintre fostele lui tipe, o fosta dintr-o epoca preistorica. Pe scurt, o greseala!

— Si apoi?

— Nu pot; daca mai spun ceva, o sa ma omoare pe bune.

— Chiar asa de periculos e prietenul dumneavoastra? il iscodi, ingrijorat, soferul taxiului.

— Ce m-o fi apucat? Arthur salveaza pana si insectele! i-o intoarse Paul, agasat.

— Chiar face chestia asta? intreba Lauren.

— E convins ca maica-sa s-a reincarnat intr-o musca!

— Ah! facu Lauren, privind in departare.

— V-am spus o tampenie cat mine de mare. O sa va inchipuiti ca e smucit de-a binelea, nu? continua Paul, cu neliniste in glas.

— Apropo de asta, il intrerupse taximetristul, saptamana trecuta eram cu copiii la Zoo, iar fiu-meu mi-a spus ca unul dintre hipopotami semana leit cu ma-sa mare. Poate ca o sa ma intorc, sa-l vad.

Paul il biciui cu privirea, prin retrovizor.

— Bun, la urma urmei, atata paguba. Ii dau inainte, spuse el, luand mana lui Lauren… in ambulanta cu care ne intorceam de la San Pedro, m-ati intrebat daca cineva apropiat mie fusese vreodata in coma, va amintiti?

— Da, foarte bine.

— Ei bine, exact in aceasta clipa, acea persoana sta langa mine! A venit timpul sa va povestesc doua-trei chestii.

Masina lasa in urma San Francisco Memorial Hospital si o lua inspre Pacific Heights. Uneori, destinul are nevoie de un bobarnac mic de tot; astazi, prietenia ii intindea o mana.

Paul ii explica lui Lauren cum, intr-o noapte de vara, se deghizase in infirmier, iar Arthur in doctor, ca sa fure, cu o ambulanta, corpul unei tinere aflate in coma, care urma sa fie debransata de la aparatele ce o tineau in viata.

Strazile orasului defilau in spatele geamurilor. Din cand in cand, soferul arunca o privire perplexa in oglinda retrovizoare. Lauren asculta povestea lui Paul, fara sa-l intrerupa. De fapt, acesta nu tradase, cu adevarat, secretul prietenului sau. Daca, acum, Lauren cunostea identitatea barbatului care o veghea cand s-a trezit, in schimb, habar n-avea de toate cate le traise impreuna cu el, cand se aflase in coma.

— Opriti-va! se ruga Lauren, cu vocea tremuranda.

— Acum? intreba soferul.

— Nu mi-e bine.

Masina se abatu, brusc, din drum si se opri in josul strazii, scrasnind strident din pneuri. Lauren deschise portiera si schiopata pana la un patratel de peluza, care marginea trotuarul.

Se apleca, pentru a-si stapani mai bine greata care o cuprinsese. Simtea furnicaturi pe toata fata si, desi avea frisoane, o luase cu calduri. Icni, pierzandu-si respiratia. Pleoapele i se facusera grele, sunetele care ajungeau pana la ea erau estompate. I se taiara picioarele, se clatina, iar soferul si Paul, care se repezira spre ea, abia avura timp s-o prinda. Cazu in genunchi si isi pierdu cunostinta.

— Trebuie sa cerem ajutor! spuse Paul, panicat.

— Lasati-ma pe mine, am urmat un curs de prim-ajutor. O sa-i fac respiratie gura la gura! il linisti soferul.

— Sa fie foarte clar! Daca iti apropii buzele adipoase de fata asta, te-am terminat!

— Ziceam si eu doar asa, ca sa dau o mana de ajutor, raspunse, posac, soferul.

Paul ingenunche langa Lauren si o batu usurel pe obraji.

— Domnisoara! sopti, cu blandete, Paul.

— Da, da! Vezi sa nu se trezeasca! bombani soferul.

— Ma lasi? N-ai decat sa te duci sa-i faci gura la gura lu’ ma-ta mare, aia care seamana cu un hipopotam.

Paul cuprinse cu ambele maini barbia lui Lauren si o apasa cu toata puterea pe incheietura maxilarelor.

— Da’ ce faceti? O sa-i mutati falcile din loc!

— Stiu perfect ce fac! zbiera Paul. Sunt chirurg interimar!

Lauren deschise ochii, iar Paul il masura pe sofer cu o privire mai mult decat satisfacuta.

Cei doi barbati o ajutara pe Lauren, care isi recapatase culorile, sa se urce iar in masina. Ea deschise geamul si trase in piept o gura buna de aer.

— Imi pare foarte rau, acum mi-e mai bine.

— N-ar fi trebuit sa va povestesc toate astea, nu-i asa? continua, infrigurat, Paul.

— Daca mai aveti si altele de povestit, acum, ca tot am ajuns aici… dati-i drumul, e cel mai potrivit moment.

— Cred ca asta a fost tot.

Cand taxiul intra pe Green Street, Lauren il chestiona cu privire la motivatia lui Arthur. De ce isi asumase asemenea riscuri?

— Secretul asta chiar ca nu-l pot dezvalui! Cand o sa auda Arthur ca v-am povestit tot, nu stiu daca o sa ma arunce in apa sau, mai degraba, in foc… doar n-oti fi vrand sa-mi cumpar si urna in care o sa-mi fie adunata cenusa!

— Eu cred ca a facut-o fiindca i s-au aprins calcaiele dupa dumneavoastra, afirma soferul, pe care conversatia il captiva tot mai mult.

Masina opri in fata casei lui Lauren; soferul se intoarse spre clientii sai.

— Daca vreti, mai facem un tur, in jurul casei. Opresc aparatul de taxat si mai mergem un pic, poate ca mai aveti si alte chestii de povestit.

Lauren isi intinse bratul peste Paul si deschise portiera. El o privi, uimit.

— Aici stati dumneavoastra, nu eu.

— Stiu, spuse ea, dar cel ce coboara sunteti dumneavoastra; eu mi-am schimbat destinatia.

— Unde va duceti? o descusu Paul, ingrijorat, in timp ce cobora.

Geamul se inchise si taxiul disparu pe Green Street.

— Dar eu pot sa stiu unde mergem? se interesa soferul.

— Acolo de unde am venit, raspunse Lauren.

Ca sa poata trece prin holul spitalului, Miss Morrison il ascunsese pe Pablo in geanta. Catelusul se asezase pe genunchii lui Arthur. Pe ecranul televizorului suspendat de perete, Scarlett O’Hara cobora treptele unei scari impozante, iar, pe pat, Pablo dadea din coada. Cand Rhett Butler intra in casa si se apropie de Scarlett, catelusul se ridica pe labele din spate si incepu sa maraie.

— Nu l-am vazut niciodata in starea asta, spuse Arthur, uitandu-se la Pablo.

— Da, si pe mine ma mira, filmul asta nu i-a placut deloc! replica Rose.

Scarlett tocmai il fixa, banuitoare, pe Rhett, cand telefonul suna. Arthur ridica receptorul, fara sa-si ia ochii de la ecran.

— Te deranjez? intreba Paul, cu glasul tremurand.

— Imi pare rau, nu pot vorbi, sunt cu doctorii! Te sun eu! si Arthur inchise, lasandu-l pe Paul singur, in mijlocul lui Green Street.

— Ei, baga-mi-as picioarele! spuse el, luand-o pe jos, cu mainile in buzunare, pe Green Street.

Filmul cu zece Oscaruri se terminase. Miss Morrison il baga pe Pablo in geanta si ii fagadui lui Arthur ca o sa vina sa-l vada foarte curand.

— Nu va mai deranjati, or sa-mi dea drumul in cateva zile.

Cand iesi, Rose se intalni pe culoar cu o interna care venea din sens opus, mergand grabita. Oare unde o mai vazuse?

— Toate bune? intreba Lauren, stand la picioarele patului. Va deranjeaza daca ma asez pe acest scaun? adauga ea, pe un ton cam taios.

— Absolut deloc, spuse Arthur, ridicandu-se in perne.

— Nici daca raman cincisprezece zile nu o sa va deranjeze?

Arthur o privi, uluit.

— L-am luat cu taxiul pe Paul, prietenul dumneavoastra, si am avut o mica discutie.

— Ah! Si ce v-a spus?

— Aproape tot!

Arthur isi lasa ochii in jos.

— Imi pare nespus de rau.

— De ce? Pentru ca mi-ati salvat viata sau pentru ca ati facut pe niznaiul? Cand v-am ingrijit prima oara, m-ati recunoscut, nu-i asa? Fiindca – va rog sa-mi luati o piatra de pe inima – nu rapiti femei in fiecare saptamana, astfel incat sa nu va mai amintiti de mine!

— Nu v-am uitat niciodata.

Lauren isi incrucisa bratele.

— Acum, va trebui sa-mi povestiti de ce ati facut toate astea.

— Ca sa nu va debranseze de la aparate!

— Asta stiu deja. Vreau sa aflu restul; ceea ce a refuzat sa-mi spuna prietenul dumneavoastra.

— Ce rest?

— De ce eu? De ce v-ati asumat toate riscurile astea pentru o necunoscuta.

— Si dumneavoastra ati facut acelasi lucru pentru mine, nu?

— Dar erati pacientul meu, ce naiba? Eu cine eram pentru dumneavoastra?

Arthur nu raspunse. Lauren se apropie de fereastra. In parc, gradinarul grebla o alee. Ea se intoarse brusc, iar trasaturile chipului ii tradau furia.

— Increderea este lucrul cel mai pretios, dar si cel mai fragil din lume. Fara ea, nimic nu este posibil. In anturajul meu, nimeni nu-mi acorda incredere; daca, acum, incepeti si dumneavoastra, nu mai avem mare lucru de spus. Ceea ce este cladit pe minciuna, nu poate dura.

— Tocmai, ca stiu asta, insa am motivele mele.

— As fi vrut sa va respect motivele, dar ele ma privesc si pe mine, nu? Asta-i culmea! Totusi, dumneavoastra m-ati rapit pe mine!

— Iar dumneavoastra m-ati rapit pe mine, asa ca suntem chit!

Lauren il biciui cu privirea si se indrepta spre usa. Inainte de a iesi, se intoarse si ii spuse, cu glas hotarat, lui Arthur:

— Si cand ma gandesc ca imi placeai, imbecilule!

Ea tranti usa, iar Arthur ii auzi pasii indepartandu-se.

Telefonul suna:

— Acum te deranjez? il intreba vocea lui Paul.

— Voiai sa-mi spui ceva?

— O sa razi, dar cred ca am facut-o fiarta.

— Scuteste-ma de „o sa razi”. Ea tocmai a plecat.

Arthur putea sa auda respiratia lui Paul, care isi cauta cuvintele.

— Ma urasti?

— Te-a sunat Onega? intreba Arthur, in loc de orice raspuns.

— Diseara iau cina cu ea, baigui, timid, Paul.

— Atunci, te las sa te pregatesti, iar tu ma lasi sa chibzuiesc.

— Asa facem.

Si cei doi fartati inchisera telefonul.

— Totul s-a terminat cu bine? o intreba taximetristul pe Lauren.

— Inca nu stiu.

— Cat ati lipsit, am sunat-o pe nevasta-mea, s-o anunt ca ma intorc tarziu, asa ca sunt cu totul la dispozitia dumneavoastra. Acum, unde mergem?

Lauren il intreba daca poate sa-i imprumute telefonul lui. Incantat, soferul ii intinse telefonul, iar Lauren forma numarul unui apartament situat nu departe de cheiul La Marina. Doamna Kline raspunse de la prima sonerie.

— Ai bridge in seara asta? o intreba Lauren.

— Da, raspunse doamna Kline.

— Atunci, anuleaza tot si fa-te frumoasa, ca te duc sa iei cina la restaurant; sunt la tine intr-o ora.

Soferul o lasa in fata casei si o astepta in timp ce se schimba.

Lauren traversa salonul si isi lasa hainele sa cada pe parchet. Vecinul ei reparase teava sparta. Bagandu-se sub dus, avu mare grija sa-si fereasca de apa piciorul drept. Dupa cateva momente, iesi cu un prosop innodat in jurul taliei si cu altul pe cap; deschise dulapul din baie si incepu sa fredoneze cantecul ei favorit: Fever al lui Peggy Lee. Sovai intre niste blugi si o rochie subtire, dar, ca sa-i faca placere invitatei sale, isi puse rochia. Imbracata si foarte usor machiata, se apleca peste fereastra salonului: taxiul era tot in strada. Atunci, se aseza, visatoare, pe canapea, si se bucura pentru prima oara de un maret apus de soare, ce se vedea pe ferestruica din coltul camerei.

Cand taxiul claxona in fata casei in care statea doamna Kline, erau orele nouasprezece. Mama lui Lauren urca in masina si isi privi fiica. N-o mai vazuse imbracata asa de ani de zile.

— Pot sa-ti pun o intrebare? murmura ea la urechea lui Lauren. De ce arata aparatul de taxat optzeci de dolari?

— O sa-ti explic la masa. Te las pe tine sa platesti cursa, fiindca n-am bani in numerar, dar, la cina, esti invitata mea.

— Sper ca nu mergem la vreun fast food!

— La Cliff House, ii spuse Lauren soferului.

Paul urca, patru cate patru, treptele scarii ce ducea la apartamentul lui. Onega statea lungita pe covor, plangand cu lacrimi fierbinti.

— Ce-ai patit? o intreba, ingenunchind langa ea.

— Tolstoi e de vina, spuse ea, inchizand cartea. N-am sa izbutesc niciodata sa termin Ana Karenina!

Paul o lua in brate si arunca romanul in cealalta parte a camerei.

— Scoala-te, avem de sarbatorit ceva!

— Ce? se interesa ea, stergandu-si ochii.

Paul se duse la bucatarie si se intoarse cu doua pahare si o sticla de vodca in mana.

— Beau pentru Ana Karenina! zise el, ciocnind.

Onega isi dadu paharul peste cap si schita gestul de a-l arunca in spate.

— Ti-a fost teama pentru mocheta ta?

— E un covor persan din 1910! Te duc la cina?

— Daca doresti, stiu chiar si unde vreau sa merg.

Si Onega il trase pe Paul, cu vodca cu tot, in dormitor, iar usa o inchise cu varful piciorului.

Profesorul Fernstein puse jos valiza Normei, in incantatoarea camera de la Wine Country Inn. De luni de zile isi promisesera escapada asta in Nappa Valley. Dupa ce au luat masa la Sonoma, si-au continuat drumul spre Calistoga. In seara asta vor dormi la St. Helena. Hotararea merita sa fie sarbatorita. In ajun, Fernstein redactase o nota catre presedintele consiliului de administratie al Spitalului San Francisco Memorial, prin care isi facea cunoscuta dorinta de a iesi la pensie cu cateva luni mai devreme. Printr-o alta scrisoare, adresata conducerii Serviciului de Urgente, recomanda titularizarea cat mai rapida a internei Lauren Kline, deoarece ar fi fost regretabil sa beneficieze un alt spital de calitatile celei mai bune dintre elevele sale.

Lunea viitoare, Norma si profesorul urmau sa ia avionul spre New York. Dar, inainte de a revedea orasul in care se nascuse, el luase hotararea sa se bucure de ultimele sale zile din California.

La orele douazeci si unu fix, George Pilguez o lasa pe Nathalia in fata sectiei de politie 7.

— Ti-am pregatit niste fursecuri; le gasesti in geanta.

Ea ii dadu o sarutare si cobori din masina. Pilguez deschise geamul si o striga, in timp ce ea urca scara comisariatului.

— Daca vreunul dintre fostii mei colegi vrea sa stie cine a facut minunatiile astea de biscuiti, tine-te tare: arestul in localul politiei nu dureaza decat patruzeci si opt de ore…

Nathalia ii facu un mic semn cu mana si disparu in cladire. Pilguez mai ramase cateva momente in parcare, intrebandu-se de ce ii era tot mai greu sa stea singur; sa fi fost de vina pensionarea ori mai degraba varsta? „Poate ca-s de vina amandoua”, isi spuse, pornind din nou la drum.

Noaptea era instelata. Lauren si doamna Kline o plimbau pe Kali de-a lungul cheiului La Marina.

— Cina a fost delicioasa. Nu m-am mai desfatat asa de multa vreme. Multumesc.

— Am mai vrut sa te invit. De ce nu m-ai lasat s-o fac?

— Pentru ca ti-ai fi lasat tot salariul la restaurant si pentru ca inca sunt mama ta.

In micul port de agrement, hobanele5 barcilor cu panze scrasneau in ritmul unei brize usoare. Aerul era caldut. Doamna Kline arunca departe batul pe care il tinea in mana, iar Kali se repezi in cautarea lui.

— Voiai sa sarbatoresti o veste buna?

— Nu neaparat, raspunse Lauren.

— Atunci, ce e cu cina asta?

Lauren se opri pentru a-si privi mama drept in fata si ii lua mainile in ale sale.

— Ti-e frig?

— Nu cine stie ce, raspunse doamna Kline.

— Daca as fi fost in locul tau, as fi luat aceeasi hotarare ca tine si, daca as fi putut, ti-as fi cerut-o chiar eu.

— Ce mi-ai fi cerut?

— Sa fiu deconectata!

Ochii lui Emily Kline se umplura de lacrimi.

— De cand stii?

— Mama, nu vreau sa-ti mai fie niciodata teama de mine; fiecare dintre noi doua are caracterul ei, suntem diferite, iar vietile noastre nu vor fi aceleasi. Am eu gura mare, insa nu te-am judecat niciodata, si nici n-am s-o fac vreodata. Esti mama mea, asa te pastrez in inima mea si, orice ni s-ar intampla, asta este locul pe care il vei ocupa pana la sfarsitul zilelor mele.

Doamna Kline isi lua fiica in brate, iar Kali veni inapoi mancand pamantul, sa se bage si ea, mot, intre cele doua femei. La urma urmei, si ea avea un loc care trebuia pastrat.

— Vrei sa te duc acasa cu masina mea? intreba doamna Kline, stergandu-si ochii cu dosul mainii.

— Nu, o sa merg pe jos; dupa cina asta, am de dat jos o sumedenie de calorii.

Lauren se indeparta, salutandu-si mama cu o fluturare de mana. Kali ezita cateva clipe, intorcand capul ba la dreapta, ba la stanga. Strangand cat putea de tare batul intre dinti, se avanta spre stapana-sa. Lauren ingenunche, isi mangaie catelusa pe cap si ii murmura la ureche.

— Du-te cu ea; nu vreau sa fie singura in seara asta.

Lua lemnul si il arunca spre maica-sa. Kali latra si o lua la fuga spre Emily Kline.

— Lauren!

— Da!

— Nimeni nu mai credea; a fost un miracol!

— Stiu!

Mama ei se apropie cu cativa pasi.

— Florile din apartamentul tau nu sunt de la mine.

Lauren o privi, intrigata. Doamna Kline isi baga mana in buzunar, de unde scoase o carte de vizita botita, pe care i-o intinse fiicei sale.

Lauren citi cele trei cuvinte scrise pe hartia mototolita.

Zambi si isi saruta mama, apoi o lua la fuga.

Primele licariri ale zorilor isi asterneau lumina irizata peste golf. Arthur se trezise. Se dadu jos din pat si se aventura pe culoar. Umbla pe linoleum, pasind de la un patrat negru la altul alb, ca pe o tabla de sah fara sfarsit.

Asistenta de pe etaj iesi din biroul in care statea si veni spre el. Arthur o asigura ca se simtea bine. Ea primi vestea cu satisfactie si il insoti inapoi in camera lui. Trebuia sa mai aiba rabdare pana la sfarsitul saptamanii, cand avea sa fie externat.

De indata ce asistenta disparu, Arthur lua telefonul si forma un numar.

Paul raspunse.

— Te deranjez?

— Deloc, minti Paul, nici macar nu vreau sa ma uit la ceas!

— Aveai dreptate! spuse Arthur, entuziasmat. O sa-i redau casei asteia culorile pe care le-a avut: o sa-i refac fatada, o sa-i repar ferestrele, o sa-i raschetez si o sa-i lustruiesc podelele peste tot, inclusiv pe veranda; o sa-l chem pe mesterul ala, de care mi-ai vorbit tu, sa curete gresia din bucatarie. O restaurez in intregime; pana si balansoarul o sa-si recapete tineretea.

Paul se intinse. Cu ochii carpiti de somn, se uita la desteptatorul de pe noptiera.

— Tu ce faci acum, tii sedinte de santier cu noaptea-n cap, la cinci patruzeci si cinci?

— O sa reconstruiesc acoperisul garajului de sus, din gradina, o sa pun din nou trandafiri si o sa readuc la viata locul asta.

— Si tot ce ai spus se face mintenas, ori mai poate astepta un picut? intreba Paul, sarindu-i tafna.

— Te apuci de calcule luni dimineata, continua Arthur, plin de avant; peste o luna incepem executia si, pana la incheierea lucrarilor, o sa vin in fiecare weekend, sa le urmaresc mersul! Ma ajuti?

— Ma intorc la visele mele; daca intalnesc in ele vreun tamplar, ii cer un deviz si, pe urma, cand ma scol, te sun, zevzecule!

Paul inchise telefonul.

— Cine era? il intreba Onega, cuibarindu-se la pieptul lui.

— Un smucit!

Dupa-amiaza lancezea in caldura verii. Lauren isi opri masina in parcarea rezervata masinilor politiei. Intra in comisariat si ii spuse ofiterului de serviciu ca incerca sa dea de un inspector iesit la pensie, pe nume George Pilguez. Politistul o invita sa ia loc pe banca din fata lui, apoi ridica receptorul si forma un numar.

Dupa cateva clipe de conversatie, mazgali o adresa pe bloc-notes si ii facu semn lui Lauren sa se ridice.

— Poftiti, ii spuse, intinzandu-i foaia. Va asteapta.

Casuta era tocmai la celalalt capat al orasului, intre strazile a 15-a si a 16-a. Lauren parca pe alee. George Pilguez, care era in gradina, isi ascunse la spate foarfeca si trandafirii pe care tocmai ii taiase.

— Peste cate stopuri ati trecut? spuse el, uitandu-se la ceas. Eu n-am reusit niciodata sa scot timpii astia. Nici macar cand aveam sirena.

— Ce flori frumoase! raspunse Lauren.

Jenat, inspectorul o invita pe Lauren sa se aseze sub umbrarul acoperit de verdeata.

— Cu ce va pot fi de folos?

— De ce nu l-ati arestat?

— Cred ca imi scapa ceva. Nu v-am inteles intrebarea.

— Arhitectul! Stiu ca dumneavoastra m-ati adus inapoi la spital.

Batranul inspector o privi pe Lauren si se aseza, facand o strambatura…

— Doriti o limonada?

— As dori mai degraba sa-mi raspundeti la intrebare.

— Am iesit doar de doi ani la pensie, si lumea s-a si intors pe dos. Acum, felcerii ii interogheaza pe copoi! Sa vezi si sa nu crezi!

— Va stanjeneste chiar asa de tare sa-mi dati un raspuns?

— Totul depinde de ceea ce stiti si de ceea ce nu stiti.

— Stiu aproape tot!

— Atunci, de ce va aflati aici?

— Am oroare de jumatatile de masura!

— Stiam eu de ce imi sunteti simpatica! Ma duc sa iau racoritoarele alea si ma intorc.

Pilguez puse florile pe marginea chiuvetei din bucatarie si isi scoase sortul. Dupa ce lua doua cutii de suc din frigider, facu o scurta oprire in fata oglinzii de pe culoar, atat cat sa-si puna in ordine ultimele fire de par care ii mai ramasesera.

— Sunt reci! spuse el, asezandu-se la masa.

Lauren ii multumi.

— Mama dumneavoastra n-a depus nici o plangere, asa ca n-aveam nici un motiv sa va bag arhitectul la mititica!

— Dar, fiind vorba de o rapire, s-ar fi putut constitui chiar statul ca parte civila, nu-i asa? intreba Lauren, luand o gura de limonada.

— Da, insa a intervenit o mica problema: s-a ratacit dosarul. Stiti cum e, uneori, in sectiile de politie: o adevarata harababura.

— Nu vreti sa ma ajutati, nu-i asa?

— Inca nu mi-ati spus ce cautati?

— Caut sa inteleg!

— Singurul lucru de inteles aici e ca tipul v-a salvat viata!

— De ce a facut asta?

— Nu-mi sta in putere sa va raspund. Intrebati-l pe el. Il aveti la indemana… va este pacient.

— Nu vrea sa-mi spuna nimic.

— Presupun ca are motivele lui.

— Dar ale dumneavoastra care sunt?

— Ca si dumneavoastra, domnisoara doctor, am obligatia de a pastra secretul profesional. Ma indoiesc ca, in momentul in care veti iesi la pensie, va veti considera eliberata de aceasta obligatie.

— Vreau doar sa stiu ce motive a avut.

— Nu va e de ajuns ca v-a salvat viata? Dumneavoastra faceti chestia asta, in fiecare zi, pentru o sumedenie de necunoscuti… doar n-o sa-i purtati pica pentru ca a vrut sa incerce si el o data!

Lauren se lasa pagubasa.

Ii multumi inspectorului pentru primire si se indrepta spre masina. Pilguez se lua dupa ea.

— Nu tineti cont de lectia mea de morala. Era doar praf in ochi. Nu va pot povesti ceea ce stiu, pentru ca m-ati considera nebun. Dumneavoastra sunteti medic, eu un om batran, si nu tin deloc sa ma vad luat pe sus si dus la balamuc.

— Am obligatia de a pastra secretul profesional, amintiti-va!

Inspectorul o masura cu privirea. Se apleca spre portiera, pentru a-i istorisi aventura cea mai nebuneasca pe care o traise in viata lui; povestea incepea intr-o noapte de vara, la Carmel, intr-o casa de pe tarmul golfului…

— Ce altceva sa va mai spun? continua Pilguez. Afara erau treizeci de grade, si in casa cam tot pe-atatea. Iar pe mine ma treceau racorile, domnisoara doctor! Dumneavoastra dormeati in patul din birouas, foarte aproape de locul in care ne gaseam noi si, in timp ce Arthur imi spunea povestea asta, a lui, atat de abracadabranta, v-am simtit prezenta, cand langa el, cand langa mine, de parca ati fi stat pe scaunul de alaturi! Si, atunci, l-am crezut. Probabil ca simteam nevoia sa-l cred. Nu este prima oara cand ma gandesc la povestea asta. Dar, cum sa va explic? Ea mi-a schimbat felul de a vedea lucrurile si poate, intr-o anumita masura, chiar viata. Asa ca, atata paguba, daca ma luati drept un mos tacanit.

Lauren isi puse mana peste cea a politistului. Chipul ei era stralucitor.

— Si eu am crezut ca am luat-o razna. Intr-o zi, va promit ca o sa va povestesc o tarasenie la fel de incredibila, care s-a petrecut cand cu cheful ala de la deschiderea sezonului de pescuit crabi.

Isi intinse gatul si il saruta pe obraz; apoi, masina disparu pe strada.

— Ce voia? il intreba Nathalia, care tocmai aparuse in usa casei, cu fata somnoroasa.

— Sa ma intrebe tot despre chestia aia veche.

— Au redeschis ancheta?

— Ea, da! Hai, vino sa-ti pregatesc micul dejun.

A doua zi, Paul se infiinta la spital, pe la jumatatea diminetii. Arthur il astepta in camera lui, imbracat din cap pana in picioare.

— Da’ mult ti-a mai trebuit!

— De o ora sunt jos. Mi-au spus ca nu poti iesi inainte de vizita. Iar vizita e la ora zece, asa ca n-am putut urca mai devreme.

— Vizita a trecut deja.

— Mosul ala ciufut nu-i aici?

— Nu, nu l-am mai vazut de cand m-a operat. S-a ocupat de mine un coleg de-al lui. Mergem? Nu mai suport sa stau aici.

Lauren traversa holul, cu pasul hotarat. Isi introduse legitimatia in fanta lectorului magnetic si trecu in spatele ghiseului de la receptie. Betty isi ridica nasul din dosare.

— Unde e Fernstein? intreba Lauren, cu o voce ferma.

— Eu stiam ca exista expresia „a iesi in intampinarea belelelor”. Tu, insa, dai navala in calea lor!

— Raspunde-mi la intrebare!

— L-am vazut urcand in biroul lui; avea de luat niste hartii si mi-a zis ca o sa plece imediat.

Lauren ii multumi lui Betty si se indrepta spre lifturi.

Profesorul statea la biroul lui. Scria o scrisoare. Cineva batu in usa. El puse jos stiloul si se duse sa deschida. Lauren intra fara sa mai astepte sa fie poftita.

— Credeam ca sanctiunea care iti interzicea accesul in aceasta institutie mai era valabila inca vreo cateva zile. Dar poate ca nu am numarat eu bine, spuse profesorul.

— Dar unui medic care isi minte pacientii ce sanctiune i s-ar cuveni?

— Daca minciuna ar fi in interesul bolnavului, depinde…

— Dar daca ar fi in interesul medicului?

— As incerca sa-i inteleg motivele.

— Si daca pacientul ar fi unul dintre elevii lui?

— Atunci, profesorul si-ar pierde toata credibilitatea. In acest caz, l-as sfatui sa-si dea demisia sau sa iasa la pensie.

— De ce mi-ati ascuns adevarul?

— Tocmai ti-l spuneam in scris.

— Sunt in fata dumneavoastra, asa ca vorbiti!

— Probabil ca te gandesti la zapacitul ala, care isi petrecea zilele in camera dumitale. Dupa ce am stat pe ganduri, daca sa-l internez sau nu pentru dementa precoce, m-am multumit sa-l indepartez. Daca l-as fi lasat sa-ti toarne povestea aia, a lui, ai fi fost in stare sa te apuci de sedinte de hipnoza, doar ca sa fii cu constiinta impacata! Nu te-am scos din coma ca sa te vari tu singura, la loc, in ea.

— Fleacuri! striga Lauren, batand cu pumnul in biroul profesorului Fernstein. Spuneti-mi adevarul.

— Chiar vrei adevarul adevarat? Te previn ca nu e usor de inteles.

— Pentru cine?

— Pentru mine. In timp ce eu te tineam in viata aici, in spitalul meu, el pretindea ca traieste cu tine in alta parte! Maica-ta m-a asigurat ca tipul nu te cunoscuse inainte de accident, dar, cand el imi vorbea despre tine, imi dovedea contrariul. Vrei sa auzi chestia cea mai incredibila? Era atat de convingator, incat am fost gata-gata sa-i cred povestea.

— Si daca e adevarat?

— Tocmai aici e problema, lucrul asta m-ar fi depasit!

— De aia m-ati mintit tot timpul?

— Nu te-am mintit, te-am protejat de un adevar cu neputinta de admis.

— M-ati subestimat!

— Ar fi prima data, cred ca n-ai sa mi-o reprosezi!

— De ce n-ati incercat sa intelegeti?

— Oh, la ce bun? M-am subestimat pe mine insumi. Ai in fata o viata intreaga ca sa-ti ruinezi cariera, incercand sa elucidezi acest mister. Am mai cunoscut eu cativa studenti straluciti, care au vrut sa faca medicina sa progreseze prea repede. Toti si-au frant gatul. Intr-o zi, o sa-ti dai seama ca, in profesia noastra, a avea geniu nu inseamna a depasi limitele cunoasterii, ci a reusi acest lucru intr-un ritm care sa nu dea peste cap nici morala, nici ordinea stabilita.

— De ce ati renuntat?

— Pentru ca tu mai ai de trait inca multa vreme, in timp ce eu voi muri in curand. Simpla chestiune de timp.

Lauren tacu. Il privi pe batranul profesor si ii dadura lacrimile.

— Te rog, cruta-ma de chestia asta! Uite, de aia preferam sa-ti scriu. Am petrecut alaturi niste ani minunati si n-am sa-ti las, ca ultima amintire, imaginea unui batran profesor bocind.

Tanara doctorita inconjura biroul si il stranse pe Fernstein in brate. El ramase asa, cu bratele atarnand. Apoi, putin cam stangaci, isi imbratisa, in cele din urma, eleva si ii sopti la ureche:

— Esti mandria mea, esti cea mai mare reusita a mea, sa nu te dai batuta niciodata! Atat timp cat esti aici, voi continua sa traiesc prin tine. Mai tarziu, va trebui sa predai: ai si anvergura, si talent. Singurul tau dusman este caracterul pe care il ai, insa, cu timpul, lucrurile se vor aranja! Uite, nici eu nu m-am descurcat prea rau. Ehei, sa ma fi vazut la anii tai! Hai, acum pleaca de aici, fara sa te uiti inapoi. O sa plang din pricina ta si nu vreau sa-ti dai seama.

Lauren il stranse pe Fernstein in brate cu toata puterea.

— Ce-o sa ma fac fara dumneavoastra? Cu cine o sa ma mai iau la harta? spuse ea, printre suspine.

— Ai sa te mariti si tu odata si odata!

— Luni o sa mai fiti aici?

— De murit, inca n-o sa mor, dar am sa fiu plecat. N-o sa ne mai vedem, insa ne vom gandi adesea unul la celalalt, sunt sigur.

— Va datorez atatea multumiri!

— Nu, spuse Fernstein, indepartandu-se putin de ea. Ti le datorezi doar tie. Ceea ce te-am invatat eu, te-ar fi putut invata oricare alt profesor, dar cea cu adevarat deosebita esti tu. Daca nu vei face aceleasi greseli ca mine, vei fi un mare medic.

— Dar n-ati facut niciuna.

— Am lasat-o pe Norma sa ma astepte prea mult; daca as fi lasat-o sa intre mai devreme in viata mea, daca as fi intrat eu in a ei, as fi fost mult mai mult decat un mare profesor.

El se intoarse cu spatele si ii facu semn cu mana ca era timpul sa plece. Si, asa cum ii fagaduise, Lauren iesi din birou fara sa se uite inapoi.

Paul l-a condus pe Arthur acasa. Indata ce Miss Morrison aparu, insotita de Pablo, el o sterse la birou. Ziua de vineri era intotdeauna din cale afara de scurta, iar el avea un teanc intreg de dosare, care il asteptau cam de multisor. Inainte de a pleca, Arthur ii ceru o ultima favoare, un lucru la care visa de cateva zile.

— Vedem noi cum ai sa te simti maine. Trec diseara sa te vad. Acum, odihneste-te.

— Dar nu fac decat asta: ma tot odihnesc!

— Ei bine, da-i inainte!

Lauren gasi un plic din hartie Kraft in cutia de scrisori. Il desfacu in timp ce urca treptele scarii. Intrand in apartament, scoase din plic o fotografie mare, insotita de un bilet.

In cursul carierei mele, am rezolvat majoritatea enigmelor cautand solutia chiar la locul faptei. Iata fotografia si adresa casei in care v-am gasit. Contez pe discretia dumneavoastra. Acest dosar s-a ratacit din nebagare de seama…

Mult noroc.

George Pilguez, Inspector de politie pensionar.

PS. Nu v-ati schimbat deloc.

Lauren inchise plicul, se uita la ceas si se duse ata spre dressing. In timp ce isi pregatea geanta de voiaj, o suna pe maica-sa.

— Sa stii ca nu e o idee prea buna. Ultima oara cand ai plecat in week-end la Carmel…

— Mama, iti cer doar s-o mai tii pe Kali catva timp.

— M-ai pus sa-ti promit ca n-o sa-mi mai fie teama de tine, dar nu-mi poti interzice sa-mi fie teama pentru tine. Fii prudenta si suna-ma de acolo, ca sa-mi spui ca ai ajuns cu bine.

Lauren inchise telefonul. Se intoarse la dressing si se intinse sa mai ia cateva genti de voiaj. Si incepu sa le umple, indesand haine… si o serie de alte lucruri.

Arthur isi pusese pantalonii si o camasa. Primii lui pasi pe strada ii facu la bratul lui Rose. In urma lor, Pablo tragea inapoi, de lesa, opintindu-se din rasputeri, pe toate cele patru labe.

— O sa vedem sfarsitul filmului, dupa ce faci ceea ce ai de facut! ii spuse Miss Morrison catelului.

Usa apartamentului se deschise. Robert intra in salon. Ajuns in spatele lui Lauren, o cuprinse in brate.

Lauren tresari.

— N-am vrut sa te sperii.

— Ai dat gres.

Robert privi bagajele ingramadite in mijlocul camerei.

— Pleci in calatorie?

— Doar in week-end.

— Si ai nevoie de toate bagajele astea?

— Doar de cel mic, rosu, care e la intrare. Toate celelalte sunt ale tale.

Ea se apropie de Robert si ii puse mainile pe umeri.

— Imi spuneai ca, dupa accidentul meu, lucrurile s-au schimbat, dar e fals. Nici chiar inainte nu eram prea fericiti. Eu am profesia mea, care ma impiedica sa pricep acest adevar. Ceea ce e mai fascinant, e ca nici tu nu ti-ai dat seama de lucrul asta.

— Pentru ca te iubesc?

— Nu, ceea ce iubesti tu e ideea de cuplu: noi ne aparam unul pe celalalt de singuratate.

— Ceea ce nu-i chiar atat de rau.

— Daca ai fi mai sincer, ai fi mai lucid. Robert, as vrea sa pleci. Ti-am adunat lucrurile, ca sa ti le duci acasa.

Robert o privi cu un aer descumpanit.

— Va sa zica, gata, ai luat hotararea sa terminam?

— Nu, cred ca hotararea asta am luat-o amandoi, doar ca eu sunt prima care o rosteste, atata tot.

— Nu vrei sa mai facem o a doua incercare?

— Ar fi a treia. E multa vreme de cand ne marginim, pur si simplu, sa fim impreuna, dar asta e un confort care mie nu mi-e de ajuns; astazi, simt nevoia de a iubi.

— Pot sa raman aici in noaptea asta?

— Vezi tu, barbatul vietii mele nu mi-ar fi pus niciodata intrebarea asta.

Lauren isi lua geanta. Il saruta pe Robert pe obraz si iesi din apartament fara sa se uite in urma.

Motorul batranei englezoaice porni cat ai clipi. Usa garajului se ridica si masina Triumph se avanta pe Green Street, apoi coti dupa colt. Pe trotuar, un jack russell pasea maruntel, indreptandu-se catre parculet; un barbat si o doamna in varsta treceau prin spatele unui platan.

Cand intra pe Autostrada 1, care merge de-a lungul Pacificului, era aproape ora saisprezece. In departare, faleza parea ca se desprinde din ceturi, ca o dantela de umbra festonata cu foc.

Cand soarele scapata, Lauren sosi intr-un oras aproape pustiu. Isi lasa masina in parcarea de la marginea plajei si se aseza, singura, pe dig. Nori grosi ascundeau orizontul. Undeva, departe, cerul violet incepea sa devina negru.

La caderea serii, ea descinse la Carmel Valley Inn. Receptionera ii inmana cheile unui bungalou care domina golful Carmel. Lauren incepuse sa-si desfaca bagajele, cand primele fulgere sfasiara cerul.

Alerga afara, sa-si puna Triumph-ul la adapostul unei copertine si se intoarse pe un adevarat potop. Infasurata in halatul gros, de bumbac, comanda ceva de mancare si se aseza in fata televizorului. Canalul ABC transmitea filmul ei preferat, An Affair to Remember. Se lasa leganata de sunetul picaturilor care loveau in geam. Cand Cary Grant isi lipi, in sfarsit, buzele de gura lui Deborah Kerr, ea isi lua perna si o stranse la piept.

Ploaia se opri in zori. In parcul cel mare, apa se prelingea pe frunzele copacilor, iar Lauren tot nu-si gasea somnul. Se imbraca, isi puse un trenci pe umeri si parasi camera.

Masina parcurgea ultimele minute ale acestei nopti lungi; farurile luminau benzile portocalii si albe, care alternau la fiecare cotitura a drumului sapat in piatra falezei, in departare, Lauren ghici marginea proprietatii si o lua intr-acolo, pe un drum de pamant batatorit. Dupa ce trecu de o curba, se opri langa un zid de sprijin si isi ascunse masina in spatele unui sir de chiparosi. Poarta verde, de fier forjat, se inalta in fata ei, legata cu sforicica unui panou ce indica datele unei agentii imobiliare din golful Monterrey. O impinse si se strecura printre cele doua batante.

Contempla peisajul din jur. Straturi late, de pamant ocru, plantate cu pini-parasol sau argintii, arbori de sequoia, rodii si roscovi, pareau sa coboare pana la ocean. Lauren urca pe o scarita de piatra, ce marginea drumul. La jumatatea pantei, ghici in dreapta ei ramasitele unei gradini de trandafiri. Parcul fusese lasat in parasire, dar multimea de miresme ce plutea in el, ii redestepta la fiecare pas un valmasag de amintiri. Copacii inalti se plecau sub suflarea adierilor usoare, din zori.

In fata, vazu casa cu obloanele inchise. Inainta pana la peron, urca treptele si se opri pe veranda. Oceanul parea ca sta sa sfarame stancile, valurile carau un valmasag de alge si cetina. Vantul ii flutura pletele; ea si le dadu pe spate.

Lauren ocoli casa, cautand un loc pe unde sa intre. Mana ei atinse fatada; degetele i se oprira pe o bucatica de lemn, pusa ca piedica, in josul unui oblon. O scoase, iar tablia de lemn se deschise scartaind din balamale.

Isi lipi fata de geam. Incerca sa ridice fereastra cu ghilotina. Insista, miscand usor rama, care consimti sa alunece in tocul ei. Acum, nimic nu o mai impiedica sa intre in casa.

Inchise oblonul si fereastra, in urma ei. Apoi, traversa birouasul, arunca o privire furisa catre pat si iesi.

O lua agale pe culoar; in spatele peretilor, fiecare incapere ascundea o taina. Lauren se intreba daca aceasta senzatie de intimitate se datora unei povesti auzite intr-o camera de spital, sau provenea mult mai de departe.

Intra in bucatarie. Inima ii batea mai tare. Se uita in jur, cu ochii umezi. Pe masa, o veche cafetiera italieneasca ii parea familiara. Sovai, lua obiectul si il mangaie, apoi il puse la loc.

Usa urmatoare dadea in salon. Un pian cu coada dormea in bezna incaperii. Se apropie, cu pasul sfielnic. Se aseza pe taburet. Degetele puse pe claviatura desteptara primele note, atat de delicate, ale „Clarului de luna” din Werther. Ingenunche pe covor si isi lasa mana sa alunece peste firele de lana.

Vizita din nou fiecare loc, urcand la etaj, alergand dintr-o camera in alta. Si, incetul cu incetul, amintirile despre casa se transformau in clipe prezente.

Ceva mai tarziu, cobori scara si se intoarse in birou. Privi patul, se apropie, pas cu pas, de dulap si intinse mana. Nici nu-l atinse bine, si manerul incepu sa se miste. Sub ochii ei, straluceau cele doua broaste ale unei valijoare negre.

Lauren se aseza turceste, deschise cele doua incuietori, si capacul se ridica.

Valiza era doldora de obiecte de toate marimile; erau in ea scrisori, cateva fotografii, un avion din miez de paine framantat cu sare, un sirag de scoici, o lingura de argint, niste botosei de bebelus si o pereche de ochelari de soare pentru copii. Pe un plic in hartie Rives, era scris numele ei. Il lua in mana, ii mirosi hartia, il desfacu si incepu sa citeasca.

O data cu vorbele din scrisoarea tinuta in mana care ii tremura, descoperea, in sfarsit, fragmente de amintiri, care alcatuiau din nou povestea…

Se apropie de pat si isi puse capul pe perna, pentru a citi iar si iar ultima pagina, care spunea:

Asa se incheie povestea: cu zambetul tau si cu durata unei absente. Inca iti mai aud degetele pe pianul copilariei mele. Te-am cautat pretutindeni, chiar si in alte spatii. Te-am gasit: oriunde as fi, adorm sub privirile tale. Carnea ta era carnea mea. Din cele doua jumatati ale noastre, au izvorat fagaduieli; impreuna, alcatuiam ziua noastra de maine. De acum, stiu ca visele cele mai nebunesti se scriu cu cerneala inimii. Eu am trait acolo unde amintirile se fauresc in doi, la adapost de priviri straine, in taina unei increderi unice, peste care continui sa domnesti tu.

Mi-ai dat ceea ce nici nu banuiam, un timp in care fiecare secunda de-a ta va conta in viata mea mult mai mult decat orice alta secunda. Eu eram dintr-un catun, tu ai inventat o lume. Oare iti vei aminti vreodata? Te-am iubit cum nici nu-mi imaginasem ca ar fi cu putinta. Ai intrat in viata mea asa cum se intra in anotimpul verii.

Nu sunt stapanit nici de furie, nici de pareri de rau. Clipele pe care mi le-ai daruit poarta un nume: vraja. Si inca il mai poarta: ele sunt facute din eternitatea ta. Chiar daca imi lipsesti, nu voi mai fi niciodata singur, pentru ca, undeva, existi tu.

Arthur.

Lauren inchise ochii, stranse hartia la piept. Mult, mult mai tarziu, somnul – care nu ii binecuvantase noaptea – veni, in sfarsit.

Era miezul zilei; lumina aurie se strecura printre jaluzele. Pneurile unei masini scrasnira pe pietris, chiar in fata verandei. Lauren tresari si isi cauta imediat un loc in care sa se ascunda.

— Ma duc dupa cheie si ma intorc sa-ti deschid, spuse Arthur, coborand din Saab.

— Nu vrei sa ma duc eu? ii propuse Paul.

— Tu nu stii cum sa deschizi oblonul, are un spil.

Paul iesi din masina, deschise portbagajul si lua trusa de scule.

— Ce faci? intreba Arthur, indepartandu-se.

— Ma duc sa dau jos panoul ala, cu „de vanzare”: strica toata privelistea.

— O clipa, si iti deschid, repeta Arthur, ducandu-se spre oblonul inchis.

— Nu-i nici o graba, mosule! ii raspunse Paul, cu o cheie franceza in mana.

Arthur inchise la loc fereastra si se duse dupa cheia cea mare, din valiza neagra. Deschise usa dulapului si tresari. Un pui de bufnita alb, tinut de un brat intins, se uita tinta la el, din intuneric, cu privirea protejata de niste ochelari de copil, pe care Arthur ii recunoscu de indata.

— Cred ca s-a vindecat, n-o sa-i mai fie niciodata frica de lumina zilei, spuse o voce timida, ascunsa in intuneric.

— Te cred! Ochelarii astia i-am purtat chiar eu. Prin ei, vezi niste minunatii in culori.

— Asa se pare! raspunse Lauren.

— Nu vreau sa fiu in nici un caz indiscret, dar ce faceti voi doi acolo?

Ea inainta cu un pas si iesi din umbra.

— Ce-o sa-ti spun nu e usor de inteles, e imposibil de admis, dar, daca vrei, cu adevarat, sa asculti povestea noastra, daca vrei, cu adevarat, sa ai incredere in mine, atunci, poate ca ma vei intelege, in cele din urma, si asta e un lucru foarte important, pentru ca – acum stiu – tu esti singura persoana din lume, cu care pot impartasi acest secret.

Si Arthur intra, in sfarsit, in dulap…

Epilog.

Paul si Onega s-au mutat, de Craciun, intr-un apartament de pe cheiul La Marina.

Doamna Kline a castigat concursul de bridge, faza pe oras, iar in vara urmatoare pe cel al statului California. A inceput sa joace poker si, la ora cand scriu aceste randuri, isi disputa semi-finala campionatelor nationale, de la Las Vegas.

Profesorul Fernstein a murit la Paris, intr-o camera de hotel. Norma l-a insotit pe ultimul sau drum, in Normandia, unde odihneste nu departe de unchiul cazut la datorie, pe pamantul Frantei, intr-o zi de iunie a anului 1944.

George Pilguez si Nathalia s-au casatorit intr-o capela micuta din Venetia. Apoi, au luat cina la Da Ivo, o incantatoare trattoria, fara sa stie ca stateau in fata doctorului Lorenzo Granelli. Ei isi continua lunga calatorie prin Europa. Se pare ca, la comisariatul de politie din districtul 7, ar fi sosit recent o vedere trimisa din Istambul.

Miss Morrison a reusit imposibilul si l-a logodit pe Pablo cu o femela jack russell, care – dupa nasterea catelusilor lor – s-a dovedit a fi foxterrier. Pablo ii creste pe doi dintre cei sase urmasi ai sai.

Betty este tot asistenta sefa la Serviciul de Urgente din San Francisco Memorial Hospital.

Cat despre Arthur si Lauren, au cerut sa nu fie deranjati.

O bucata de vreme…

SFARSIT

1 Mnezic, a (adj.) – relativ la memorie. (N.t.)

2 Exereza (aici) – indepartarea, pe cale chirurgicala, a unei tumori. (N.t.)

3 Epansament – acumulare de lichide in anumite tesuturi sau zone ale organismului. (N.t.)

4 Dicom – server informatic. (N.a.)

5 Hoban – coarda de sustinere a catargului. (N.t.)








Politica de confidentialitate







.com Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Proiecte

vezi toate proiectele
 Proiect didactic Clasa: a-IX-a, Luarea deciziilor
 PROIECT DIDACTIC 3-5 ani dezvoltarea limbajului si a comunicarii orale - „Cine face, ce face”
 PROIECT MOTOR ASINCRON - Determinarea parametrilor schemei echivalente si a caracteristicilor de functionare in regim stabilizat de la gol la sarcina
 TEMA DE PROIECTARE - arbore de masina rotativa

Lucrari de diploma

vezi toate lucrarile de diploma
 PROIECT DE DIPLOMA CHIRURGIE ORO-MAXILO-FACIALA - SUPURATIILE LOJELOR PROFUNDE DE ETIOLOGIE ODONTOGENA
 Relatiile diplomatice dintre Romania si Austro- Ungaria din a doua jumatate a secolului al XIX-lea
 LUCRARE DE DIPLOMA MANAGEMENT - MANAGEMENTUL CALITATII APLICAT IN DOMENIUL FABRICARII BERII. STUDIU DE CAZ - FABRICA DE BERE SEBES
 Lucrare de diploma tehnologia confectiilor din piele si inlocuitor - proiectarea constructiv tehnologica a unui produs de incaltaminte tip cizma scurt

Lucrari licenta

vezi toate lucrarile de licenta
 Lucrare de licenta contabilitate si informatica de gestiune - politici si tratamente contabile privind leasingul (ias 17). prevalenta economicului asupra juridicului
 LUCRARE DE LICENTA - FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT
 Lucrare de licenta - cercetare si analiza financiara asupra deseurilor de ambalaje la sc.ambalaje sa
 LUCRARE DE LICENTA - Gestiunea stocurilor de materii prime si materiale

Lucrari doctorat

vezi toate lucrarile de doctorat
 Diagnosticul ecografic in unele afectiuni gastroduodenale si hepatobiliare la animalele de companie - TEZA DE DOCTORAT
 Doctorat - Modele dinamice de simulare ale accidentelor rutiere produse intre autovehicul si pieton
 LUCRARE DE DOCTORAT ZOOTEHNIE - AMELIORARE - Estimarea valorii economice a caracterelor din obiectivul ameliorarii intr-o linie materna de porcine

Proiecte de atestat

vezi toate proiectele de atestat
 Atestat la informatica cu tema “gestionarea unui magazin de confectii”
 Proiect atestat electrician constructor - tehnologia montarii instalatiilor electrice interioare
 ATESTAT PROFESIONAL LA INFORMATICA - programare FoxPro for Windows
 ATESTAT PROFESIONAL TURISM SI ALIMENTATIE PUBLICA, TEHNICIAN IN TURISM




Emilian Iliescu - Pe valea Cernei
Legenda valaha al. mitru - pe cine pedepseste voda cel mai strasnic
Legenda valaha al. mitru - cu curaj, inainte, baieti!
Karl may- glasul sangelui
Lucian boia - eugen brote
Omul muntelui de david brandt berg
Kazuo Ishiguro - Ramasitele zilei
James hadley chase - considera-te mort!





Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu