Metodica predarii sariturii in lungime cu 1 ½ pasi in aer

METODICA PREDARII SARITURII IN LUNGIME CU 1 ½ PASI IN AER

Pentru insusirea corecta a tehnicii sariturii in lungime este necesar sa se invete mai inainte alergarea de viteza corecta, sa se pastreze pe cat posibil lungimea constanta a pasilor, sa se formeze simtul de accelerare uniforma a vitezei de alergare.

Invatarea sariturii in lungime cu 1 ½ pasi este primul procedeu care trebuie insusit. El rezolva atat bataia, cat mai ales atacul, respectiv desprinderea din prag si efectuarea energica a pasului sarit.

Predarea sariturii in lungime cu 1 ½ pasi trebuie sa rezolve urmatoarele obiective:

invatarea bataii si desprinderii din prag;

invatarea zborului;

invatarea accelerarii si a ritmului pe elan;

invatarea aterizarii.

Exercitii

Sarituri cu atingerea unor obiecte suspendate.

Desprinderi in pas sarit din alergare usoara la fiecare 3 si 5 pasi.

Desprinderi in pas saltat din alergare usoara la fiecare 2-4 pași

zbor

5-7 pași, desprinderi in pas sarit mentinut

5-7 pași, desprinderi in pas sarit mentinut, aterizare in fandat

desprinderi  in pas sarit mentinut cu bataie pe un loc mai inaltat (trambulina, cub din lemn)

același peste o stacheta tinuta la 30-40 cm deasupra solului si la o distanta de 60-80 cm fata de locul de bataie.

sarituri peste diferite obstacole cu elan liber (obstacolele asezate la 1 - 1,5 m fata de locul de bataie.

elan

Alergare pe elan cu un numar precis de pasi.

Sarituri cu accelerare pe ultimii pasi. Locul de bataie va fi marcat vizibil printr-un dreptunghi, avand lungimea de 1 m si latimea de ½ m.

Sarituri in lungime cu executarea evidenta a ritmului ultimilor 2 pasi.

Sarituri cu elan complet.

Sarituri sub forma de concurs.

METODICA PREDARII SARITURII

IN LUNGIME CU 2 ½ PASI IN AER

Dupa insusirea tehnicii sariturii in lungime cu 1 ½ pasi in aer se considera ca au fost insusite si consolidate elementele comune tuturor procedeelor, respectiv elanul, bataia si aterizarea. Avand in vedere aceste considerente, in metodica predarii sariturii in lungime cu 2 ½ pasi, ne vom referi in principal la exercitiile care vizeaza faza de zbor.

Exercitii

imitarea mișcarilor de pașire din atarnat

Din elan scurt (3 - 5 pasi) desprindere in pas sarit, mentinerea acestuia si apoi coborarea activa a acestuia. Dupa luarea contactului cu nisipul, se continua alergarea.

Din elan de 5 - 7 pasi, executarea desprinderii si coborarea activa a piciorului de atac cu proiectarea soldului inainate, fapt ce usureaza tragerea piciorului de bataie pentru efectuarea celui de al doilea pas, apoi se continua alergarea.

Din elan scurt executarea celor 2 pasi de la exercitiul precedent si aterizare in fandat.

Din elan mediu (5 - 7 pasi) executarea celor 2 pasi, aterizare pe piciorul e bataie si continuarea alergarii.

5 - 7 pasi, piciorul de avantare penduleaza inapoi lovind o minge/stinghie

Acelasi exercitiu cu apropierea spre finalul zborului a piciorului de atac langa cel de bataie si aterizarea pe doua picioare.

Sarituri in lungime cu 2 pasi si jumatate, folosind elanul complet.

Sarituri sub forma de concurs

PREVEDERI ALE REGULAMENTULUI

Ordinea in care saritorii isi vor face incercarile va fi trasa la sorti.

Lungimea elanului in toate probele de sarituri este nelimitata.

Pentru alcatuirea clasamentului se ia in consideratie cea mai buna saritura. Saritorii au voie sa-si puna semne pe pista de elan si chiar pe bara (stacheta) de la inaltime (de exemplu, o batista) in scopul cresterii vizibilitatii.

Nu este admisa purtarea unor obiecte de nici un fel in timpul sariturilor si nici a unor pantofi cu pingele mai groase de 13 mm. Numarul cuielor este de asemenea limitat la 6 pe pingea si 2 in toc (la inaltime). Se intelege ca nu este admisa nici folosirea in interiorul pantofului a unor dispozitive ce pot crea avantaje.

Bazele tehnicii probelor de aruncari

Aruncarile atletice, sunt probe care consta in proiectarea cat mai departe posibil, a unor obiecte specifice, cu forme si dimensiuni precis determinate de Regulamentul competitional. Respectand prevederile acestuia, atletul poate aplica forta sa, asupra obiectului in trei moduri, determinand astfel urmatoarele tipuri de aruncare:

aruncare tip impingere - in care forta atletului este aplicata sub forma unei presiuni dinapoi spre inainte si de jos in sus (aruncarea greutatii);

aruncare tip azvarlire - unde forta aplicata este o tractiune liniara dinapoi spre inainte (ceea ce determina ca bratul prin care se exercita tractiunea sa se afle inaintea obiectului pana in momentul eliberarii), aplicata obiectului pe deasupra umarului (aruncarea sulitei si a mingii de oina);

aruncare tip lansare - de asemenea, o tractiune dinapoi spre inainte (ceea ce determina ca bratul aruncatorului, intins lateral, sa se afle inaintea obiectului, pana in momentul eliberarii), dar pe o traiectorie curbilinie (aruncarea discului si a ciocanului).

Traiectoria descrisa de obiect in timpul zborului este asemanatoare unei parabole caracterizata de inaltime si lungime.

Lungimea oricarui tip de aruncare este derminata de urmatorii factori:

viteza initiala ;

unghiul de lansare;

inaltimea de eliberare;

rezistenta aerului.

Viteza initiala cel mai important factor care determina lungimea aruncarii, depinde de:

numarul fortelor care intra in actiune si care trebuie sa fie cat mai mare ;

compunerea fortelor - trebuie sa se efectueze intr-o anumita ordine : in primul rand actioneaza cele mai mari si mai puternice grupe musculare, apoi succesiv grupele musculare mai mici, care se pot contracta cu o viteza mai mare;

lungimea drumului pe care actioneaza fortele - trebuie sa fie cat mai mare: un obiect primeste o viteza cu atat mai mare, cu cat forta actioneaza asupra lui un timp mai indelungat;

intensitatea fortelor - un obiect primeste o viteza cu atat mai mare, cu cat intensitatea fortei care actioneaza asupra lui este mai mare.

Unghiul de lansare

Teoretic, unghiul cel mai favorabil pentru atingerea unei distante cat mai lungi de aruncare este cel de 45°. Orice unghi mai mare creaza o traiectorie mai inalta, dar se reduce distanta pe orizontala. Acest lucru este valabil insa numai in vid. In conditii normale de concurs, aerul (prin rezistenta pe care o opune obiectul in zbor), modifica traiectoria acestuia, indeosebi cand obiectul prezinta anumite calitati aerodinamice (disc, sulita). Din aceasta cauza, precum si datorita particularitatilor anatomo - functionale ale omului (inaltimea punctului de eliberare), aruncarile se efectueaza sub unghiuri ceva mai mici de 45°.

Inaltimea de eliberare este de preferat sa fie cat mai mare fata de sol.

Momentul eliberarii sulitei si greutatii, coincide cu punctul cel mai inalt, la care ajunge mana aruncatoare. Cand toti ceilalti factori care determina lungimea aruncarii sunt egali, obiectul va avea un zbor mai lung sau mai scurt, in functie de inaltimea de eliberare.

In aruncarile cu pirueta (disc, ciocan) eliberarea mai eficienta se va face de la inaltimea umerilor.

Daca unim punctul de eliberare cu punctul de cadere si cu picioarele atletului, obtinem unghiul de teren, a carui marime depinde de lungimea zborului. Cu cat aruncarea este mai scurta, cu atat unghiul de teren este mai mare. Teoretic, distanta cea mai lunga este realizata atunci cand unghiul de lansare si jumatate din unghiul de teren dau impreuna 45°.

La aruncarea discului, ciocanului si sulitei, unghiul de teren este mic, iar la aruncarea greutatii unghiul de teren este mai mare.

Aruncatorii mai inalti au un avantaj asupra celor scunzi, pentru ca ei pot obtine cu mai multa usurinta unghiul favorabil de lansare, apropiat de 45

Insa pentru exploatarea calitatilor aerodinamice ale materialelor (sulita, disc), unghiul de eliberare trebuie micsorat. El se modifica pentru fiecare tip de aruncare, devenind:

Rezistenta aerului

Deplasarea obiectului in aer este supusa legilor aerodinamicii. Rezistenta aerului (care se opune sensului de miscare) este direct proportionala cu marimea suprafetei sectiunii dominante (sectiune dominanta = suprafata care rezulta din proiectia obiectului pe un plan perpendicular pe tangenta traiectoriei zborului) si creste proportional cu patratul vitezei de zbor

Obiectele de aruncare pot opune aerului diferite sectiuni dominante:

discul opune cea mai mica sectiune atunci cand diametrul lui se afla in acelasi plan cu traiectoria zborului;

la sulita, sectiunea dominanta cea mai mica este suprafata cercului format din manson;

la greutate si ciocan, datorita formei sferice a obiectelor de aruncat, se poate spune ca aceasta rezistenta este neglijabila.

Daca sunt aruncate corect, discul si sulita beneficiaza de o importanta forta portanta, care prelungeste zborul.

Aruncarile atletice sunt exercitii aciclice, care cuprind doua faze principale: elanul si efortul final (sau aruncarea propriu-zisa).

Elanul - reprezinta deplasarea aruncatorului in scopul de a obtine o viteza prealabila a obiectului si de a pune aruncatorul intr-o pozitie favorabila efectuarii efortului final.

In functie de tipul de aruncare, tehnica si prevederi regulamentare, exista urmatoarele elanuri:

elanuri liniare - efectuate in practica sub forma de alergare (sulita) si sub forma de saltare (greutate);

elanuri circulare efectuate in practica sub forma de piruete (ciocan, disc si aruncarea greutatii.

Cerinte generale ale elanului

momentele fara sprijin pe sol sa fie cat mai scurte;

trenul inferior al corpului sa-l devanseze pe cel superior;

viteza de executie a elanului sa fie in concordanta cu posibilitatea aruncatorului de a executa efortul final (la viteze prea mari, neadecvate, dispare posibilitatea de a controla efortul final).

Efortul final                  

In aceasta faza se urmareste compunerea vitezei dobandita de obiect in faza elanului, cu o noua viteza pe care i-o va imprima atletul in efortul final al aruncarii.

Toate aruncarile prezinta miscari comune:

de ridicare in care masa corpului si a obiectului trec din pozitie joasa in pozitie inalta (efectuata in finalul aruncarii cand atletul urca pe piciorul stang);

de translatie (in care masa corpului si a obiectului se deplaseaza de pe piciorul drept pe cel stang);

de rotatie (in care axa bazinului si axa umerilor se rotesc de la dreapta la stanga).

Cerintele generale ale efortului final

viteza acumulata in faza de elan, trebuie preluata si accelerata pana la eliberarea obiectului;

traiectoria obiectului aruncat, nu trebuie prelungita in defavoarea unghiului optim si a inaltimii maxime de lansare;

miscarea de rotatie si inaintare a bazinului trebuie sa o preceada pe cea a umerilor;

fortele mari intra primele in actiune;

trecerea in sprijin bilateral sa se faca cat mai rapid;

unghiul de eliberare sa fie optim si in concordanta cu conditiile atmosferice.