Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice
Acasa » legislatie » drept
Atitudini in fața pedepsei cu moartea. Kant și drepturile omului.

Atitudini in fața pedepsei cu moartea. Kant și drepturile omului.




Atitudini in fața pedepsei cu moartea. Kant și drepturile omului.

Abstract

Drepturile omului iși revendica, in mod indirect, prin dorința de eliminare a pedepsei cu moartea ca lege penala, universalitatea. Avand in vedere ca universalitatea unei judecați nu are nevoie de un temei exterior ei, in acest articol se va arata ca drepturile omului și pedeapsa cu moartea pot coexista in interiorul aceluiași stat fara sa intre in contradicție. Singura maniera in care se va argumenta ca drepturile fundamentale și pedeapsa capitala nu au nimic in comun va fi posibil prin identificarea principiilor care intemeiaza cele doua tipuri de acțiuni. Astfel, actul promovarii drepturilor omului și-a luat ca imperativ categoric "Trebuie sa promovezi viața" iar pedeapsa cu moartea ca lege penala, imperativul categoric "Trebuie sa respecți legea".



Drepturile omului și pedeapsa cu moartea staruie intr-o relație conflictuala nefondata, ceea ce face ca realitatea dimensiunii conflictuale sa dispara. Susținatorii sancțiunii capitale au fost preluați de catre susținatorii drepturilor fundamentale[1] in acesta dezbatere ce se vrea incheiata numai prin renunțarea definitiva la aceasta practica. Aboliționiștii considera ca aceasta condamnare la care recurg unele state ale lumii sta in calea universalizarii drepturilor omului intrucat aceasta incalca dreptul fundamental la viața. Cei care sprijina pedeapsa cu moartea se vad astfel constranși sa-și legitimeze demersul eliminand orice suspectare a incalcarii dreptului la viața. In aceasta lucrare imi propun sa argumentez ca drepturile omului și pedeapsa capitala nu intra in contradicție și ca astfel, ele pot coexista. Voi asigura acest drum facand apel la teoria etica a lui Kant prezenta in Intemeierea metafizicii moravurilor și Metafizica moravurilor . Acest lucru va fi posibil dupa ce voi arata ca dimensiunea universalitații drepturilor omului nu se cladește pe eliminarea vreunei intimidari la adresa dreptului la viața ci aceasta caracteristica iși pastreaza valabilitatea in pofida oricarei acțiuni umane. Voi arata totodata ca practicarea acestui tip de sancțiune nu violeaza dreptul la viața, de vreme ce principiul sau nu rezida in susținerea criminalitații, ci pedeapsa cu moartea și-a stabilit deja ca principiu respectarea legii.

Discursuri critice și discursuri legitimatoare in jurul pedepsei cu moartea

Discursul in jurul pedepsei cu moartea se contureaza pe doua planuri. Pe de-o parte avem un discurs critic ce vizeaza abolirea acestei practici, iar de cealalta parte, avem un discurs legitimator al sancțiunii capitale. Pe masura ce avansam vom vedea ca nici discursul critic, nici discursul legitimator nu dispun de o unica argumentare, ci exista in interiorul lor argumentari multiple. Ne propunem mai intai o reconstrucție a argumentelor critice care au fost inaintate de-a lungul timpului pana in zilele noastre, cu privire la intoleranța in fața pedepsei cu moartea. Apoi, vom prezenta, pe rand, argumentele celor care susțin legitimitatea acestui tip de condamnare. Dispunand de aceasta prezentare a discursurilor, vom extrage argumentul promotorilor drepturilor omului și argumentul kantian cu privire la sancțiunea capitala pentru a reuși, in cele din urma, sa argumentam in favoare inconsistenței acestui tip de argument critic.

Discursul critic al promotorilor dreptului la viața

Pedeapsa cu moartea este intolerabila avand in vedere inconsistența sa cu drepturile omului. Aici, aboliționișii cer oricarei acțiuni a omului sa-și ia ca masura, ca lege, respectarea vieții. Astfel, susținatorii pedepsei capitale intra in acest conflict fiindca li reproșeaza violarea dreptului la viața. Ei sunt inserați, fara voia lor, in disputa pe care aboliționiștii au inițiat-o intre drepturile omului și condamnarea legala la moarte. In acest diferend, aparatorii acestui drept fundamental incearca sa-i caștige universalitatea, iar pedeapsa cu moartea, fiind susținuta ca lege penala in numeroase state ale lumii[4], blocheaza, spun ei, universalizarea. In acest punct observam ca cei care sprijina drepturile omului intemeiaza dimensiunea universala pe forma acțiunilor oamenilor. Principiul pe care il deducem este urmatorul: "Trebuie sa respecți drepturile omului!". Kant afirma ca moralitatea și caracterul rațional al unei acțiuni nu constau in numarul celor care implinesc acțiunea, ci numai faptul ca un agent rațional o gandește in termeni de universalitate ii confera acest caracter. Respectul drepturilor omului nu iși are sursa in dimensiunea constrangatoare ce caracterizeaza statul, și nici in eliminarea pedepsei cu moartea, ci sursa valabilitații lor sta in universalitatea expresiei "Drepturile Omului". Aici nu este vizat un anumit om dintr-o anumita perioada istorica, ci omul in general. A limita acțiuni ce o neaga, sau pur și simplu o ignora, cum este cazul pedepsei cu moartea, nu asigura drepturilor omului caracterul de universalitate pe care il cauta. Observam ca, atunci cand promotorii respectului dreptului la viața acuza practica pedeapsei cu moartea de violarea acestui drept, ei cer, in fapt, universalitatea drepturilor fundamentale. Facand abstracție, in prima instanța, de pretenția la universalitate, sa ne oprim intai la ceea ce transmit prin critica pe care o fac și anume la incalcarea dreptului la viața.

Discursul critic al modernitații

Este cu necesitate sa facem critica pedepsei capitale avand in vedere inconsistența cu realitatea zilelor noastre, realitatea secolului al XXI-lea, care expune, mai mult decat oricand, progresul moral și științific[5]. Astfel, existența alternativelor la pedeapsa cu moartea pe care statele aboliționiste le practica -condamnarea la inchisoare pe viața- este dovada faptului ca deja traim intr-o societate avansata tehnologic ce și-a regandit sistemul penitenciarelor și deci a mecanismelor pedepsirii delincvenților. Asistam aici la demonstrarea inutilitații apelului la pedeapsa cu moartea doar pentru ca avem alte mecanisme prin care putem sa pedepsim.

Acest tip de discurs, impreuna cu cel dintai, fac deseori front comun atunci cand argumenteaza impotriva condamnarii la moarte. Aceasta confuzie apare in urma nedistingerii intre semantica termenilor necesar și inutil. Un lucru devine inutil doar pentru ca nu a fost necesar. Respectarea drepturilor omului ar trebui vazuta, mai presus de orice, avand in vedere pretenția sa de universalitate, ca transgresand circumstanțialitatea. In ceea ce privește utilul și inutilul ele au nevoie de conjuncturi pentru a lua sau nu forma. Tot astfel, universalitatea nu are nevoie de totalitatea experiențelor oamenilor pentru a fi, ci ea este o idee pura, a priori. Relevanta pentru aceasta indistincție de sens este lucrarea lui F. E. Zimring și G. Hawkins[6] care debuteaza cu urmatoarea fraza:

"Every Western Industrial Nation has stopped executing criminals except United States."[7].

Aici, cei doi autori introduc cele doua tipuri de argumente critice deja prezentate cu privire la practica pedepsei capitale, care pe parcusul lucrarii vor ajunge sa se confunde. Pentru ei, a spune ca pedeapsa cu moartea este intolerabila in genaral e totuna cu a spune ca pedeapsa cu moartea nu mai poate fi tolerata.

Discursul critic utilitarist

Nu se poate susține pedeapsa cu moartea intrucat e neintemeiata fața cu definiția pedepsei ce spune ca ar trebui sa existe o utilitate in urma acestui act. Aplicand un astfel de argument pedepsei capitale, spunem ca aceasta nu este consistenta cu scopul sau, anume cu dimensiunea eficienței care ar putea fi surprinsa in diminuarea criminalitații. A gandi utilitarist presupune ca orice acțiune sa-și masoare valabilitatea morala in cantitatea și calitatea consecințelor pe care le provoaca. Astfel, pedeapsa cu moartea nu este legitima in masura in care ea nu provoaca un bine societații. Observam ca acest de discurs, va trebui reluat in forma sa afirmativa atunci cand vom prezenta discursurile legitimatoare.

Discursul critic moral-creștin

Condamnarea la moarte este inconsistenta cu morala creștina deoarece aceasta din urma promoveaza urmatoarea credința: omului nu ii este rezervat dreptul de a ucide și nici dreptul de a-și lua propria viața luand in considerare faptul ca una din cele zece porunci divine este "Trebuie sa nu ucizi!".

Discursul legitimator al teoriilor relative

Teoriile relative susțin legitimitatea pedepsei cu moartea doar daca aceasta practica poate aduce o utilitate. Conform teoriei descurajarii , pedeapsa cu moartea e legitima daca și numai daca ea devine eficienta prin promovarea fricii inhibatoare pe care ar putea sa o provoace eventualilor criminali. Pedeapsa cu moartea e eficienta și iși atinge scopul daca imaginea pe care o promoveaza este capabila sa inspaimante și cel mai monstruos criminal . Pedeapsa, in interiorul discursului teoriei descurajarii, ia forma manipularii prin frica. Imaginea acestei practici inspaimanta, conduce catre gandul la moarte, care, la randul sau, cauzeaza frica. Astfel, facand prezenta frica de moarte prin prezența imaginii acesteia, spunem ca, daca omul are o inclinație latenta catre criminalitate, manipularea acestuia prin frica de moarte va inhiba inclinația sa criminala.

Albert Camus spune, in Reflecții asupra pedepsei cu moartea[10], ca, daca prin pedeapsa cu moartea s-a dorit vreodata o publicitate a ei prin spectacolul pe care eșafodul sau taierea de capete il constituiau, in zilele noastre s-a pierdut dimensiunea spectaculosului din aceasta practica prin scoaterea sa din raza imaginii mediatizate. El mai afirma, ca, simultan cu retragerea dimensiunii spectaculosului, pedeapsa cu moartea nu se mai constituie in infricoșatoare. Caracterul infricoșator al pedepsei cu moartea s-a atenuat, daca nu și tinde sa dispara, mai ales o data cu abolirea pedepsei cu moartea in statele ce o legiferasera. Astazi, asistam la o situare a acestei chestiuni, la nivelul discursului public, al lucrarilor scrise și al unor organizații internaționale ce promoveaza drepturile omului . Pedeapsa cu moartea, ieșind din aria de divertisment sau de indeletniciri ale omului, trece, prin uitare, in interiorul unui spațiu restrans unde se gasesc eticieni și promotori ai drepturilor omului. Pentru restul oamenilor condamnarea la moarte nu mai constituie o problema importanta in rand cu celelalte probleme cotidiene. Pedeapsa cu moartea, ieșind din lumina interesului imediat al omului, se retrage in zona de discurs scris și de idei.



Discursul legitimator al teoriei kantiene

Pedeapsa cu moartea este legitimata de caracterul sau juridic, iar aceasta dimensiune ii revine in forma pe care ea o ia, aceea de lege penala. Pentru a fi legitimata, ea trebuie sa ia forma legii și sa nu se constituie intr-un act arbitrar, care este aplicat cand și cand. Acest argument legitimator pe care Kant il dezvolta in Metafizica Moravurilor este posibil numai pe baza sistemului pe care il creeaza in Intemeiere. De aceea, pentru a ințelege de ce pedeapsa cu moartea, numai in forma sa de lege penala, este legitima, trebuie sa vedem pe ce tip de judecați se intemeiaza. Atat ideea de pedeapsa, cat și gandirea justei sale calitați și cantitați, sunt discutate de Kant in Metafizica moravurilor .

Avand astfel imaginea manierei in care pedeapsa cu moartea este chestionata atat de discursul aprobator cat și de cel dezaprobator, ne vom opri, așa cum am anunțat in introducerea acestui articol, cu scopul de a le așeza intr-o dezbatere, asupra discursului legitimator al lui Kant din Metafizica Moravurilor, cu o staționare prealabila in Intemeiere, cat și asupra discursului deligitimator ce aparține partizanilor respectarii drepturilor omului.

Kant și pedeapsa cu moartea

Etica lui Kant e dificil de patruns dinspre ea insași și uneori ințelegem mai lesne daca apelam la ințelegerea prin comparație cu alte teorii etice, cum ar fi teoria utilitarista[13] sau morala creștina. Astazi a cazut in uitare sursa ințelesului pe care il avem despre moralitate. Oamenii spun de nenumarate ori pe zi: Nu e bine sa minți!, Acțiunea x este morala sau Acțiunea y este imorala, insa rar se opresc sa chestioneze temeiurile credințelor și judecaților lor. Atunci cand se opresc, daca se mai opresc, cel mai aproape de aceștia se afla morala creștina. Faptul ca se traiește intr-o moralitate preponderent creștina transpare in atat de uzitatele porunci divine. Acest de tip de morala Kant o numește morala heteronoma. Aceasta discuție asupra semanticii termenului morala este necesara pentru ințelegerea ideii care sta la baza acestui articol. Nici susținatorii drepturilor omului, nici cei care sprijina pedeapsa cu moartea, nu promoveaza o morala heteronoma pentru ca nu apeleaza la legi exterioare rațiunii omului. Nu vom putea insa afirma ca in cazul promotorilor drepturilor fundamentale e vorba de o morala heteronoma kantiana pentru ca ei nu au ințelesul conceptului kantian de universalitate; conceptul de universalitate, dupa cum vom vedea, este o variabila necesara in formularea legilor. In interiorul acestui articol vom spune despre o acțiune ca e buna sau rea, morala sau imorala, in masura in care ea e raționala. Pedeapsa cu moartea ca acțiune a statului, va fi considerata buna sau rea, morala sau imorala, in masura in care ea va fi raționala și nu arbitrara. Sursa moralei, spune Kant, se afla in oameni, ea este rațiunea iar, daca e cineva in masura sa spuna daca pedeapsa cu moartea este legitima atunci el este omul și nu Dumnezeu sau interesele omului.

Intr-o morala heteronoma credințele și judecațile care imi fundeaza acțiunile nu sunt rezultatul rațiunii și deci a interioritații omului rațional ci ele sunt judecați exterioare, ce aparțin altcuiva. Acest altcineva care imi dicteaza ceea ce e bine sa fac și ceea ce nu e bine sa fac, in tradiția creștina, este Dumnezeu Tatal. De altfel, Dumnezeu Fiul avea sa impuna și el un model, cu necesitate de urmat, prin propria sa viața.

Opusul eticii heteronome avea sa fie in teoria etica a lui Kant, etica autonoma. Prin etica autonoma, Kant va propune o noua definiție a omului și a legaturii pe care acesta o are cu moralitatea. Distingand intre etica heteronoma și etica autonoma, Kant ii reda omului responsabilitatea asupra judecaților și implicit asupra acțiunilor sale. In etica heteronoma[14], adica in etica creștina, omul, ascultand orbește de poruncile divine, este des-responsabilizat in raport cu valoarea acțiunilor sale. Retragandu-i-se responsabilitatea, acestuia i s-a negat deja libertatea in raport cu faptele sale. In etica autonoma, omului i se redau, pe rand, rațiunea, responsabilitatea acțiunilor sale și libertatea. Exista totuși un spațiu in care Kant ii retrage omului responsabilitatea și anume in spațiul inclinațiilor sale. A spune ca omul nu este responsabil de inclinațiile și pasiunile sale, inseamna a spune ca nu el a decis asupra lor, ca el le are ca pe un dat. Ceea ce ii revine insa omului rațional in raport cu pasiunile și inclinațiile sale, anume in raport cu sensibilitatea sa, este o controlare a acestora pentru a le impiedica sa monopolizeze rațiunea. In acest fel omul poate deveni responsabil in fața inclinațiilor sale in masura in care el permite, cu buna știința, penetrarea acestora in conturarea legilor morale .

Sa vedem acum ce presupune faptul ca un om este rațional, liber si responsabil. Pentru Kant un om este liber atunci cand gandește liber in raport cu tot ce este exterior. Libertatea, in teoria etica a lui Kant , nu este ceva exterior care poate sau nu sa ii fie adaugat omului, ci ea este posibilitatea fundamentala a omului, fie ca acesta da, sau nu, seama de ea. Libertatea devine ceea ce este in momentul in care omul "acționeaza in acord cu principiile autonomiei" . Astfel, un om da seama de libertatea sa atunci cand a reușit sa distinga intre natura sa raționala și natura sa sensibila . Cunoscand aceasta dubla natura a sa, omul s-a eliberat deja cu privire la ceea ce este solul sau de acțiune, iar solul sau de acțiune este chiar el. Omul se dez-valuie sieși ca fiind un om rațional, anume ca acționand in cunoștința de cauza . O data cu conștientizarea (cunoașterea) dublei sale naturi, omului i s-a dez-valuit și responsabilitatea modului in care este și, imediat, a modului in care acționeaza, atat in raport cu sine, cat și in raport cu ceilalți.

Redefinind omul ca agent rațional, liber și responsabil, Kant l-a sustras cu necesitate de la supunerea in fața unor legi exterioare rațiunii sale. Avand in vedere natura sa sensibila (pacatoasa, ar spune etica creștina) și pentru a ramane consistent cu natura sa raționala, omul are nevoie, inca, sa se supuna unor legi. In etica autonoma insa, omul deține posibilitatea unei autolegislari raționale, el este inițiatorul propriilor sale legi, intrucat, am vazut deja ca el s-a sustras credinței conform careia legile vin din afara . Aceste trei dimensiuni ale omului, raționalitatea, libertatea și responsabilitatea, Kant le așeaza intr-un cerc, astfel incat ele devin interdependente, iar vorbind despre una dintre ele ajungi cu necesitate la cealalta și așa mai departe, in cerc .

De ce mai are nevoie agentul rațional de legi? Daca omul, de acum agent rațional, responsabil și liber, respinge necesitatea supunerii in fața legilor exterioare rațiunii lui, el nu neaga supunerea in fața legii date de el. A surprinde omul in acceptarea necesitații supunerii in fața legilor, de asta data in fața legilor date de propria-i rațiune, este o reconfirmare a raționalitații cunoașterii sale. Atat timp cat omul accepta necesitatea autolegislarii, deci a existenței legii, el a recunoscut deja dubla sa natura. Ce ințelegea, mai exact, Kant prin dubla natura a omului[22]? Omul este in același timp și ființa sensibila și ființa inteligibila. In interiorul determinației sale sensibile omul este homo phenomenon, iar in interiorul celei inteligibile el este homo noumenon, adica omul este rațiunea practica pura.



Avand confirmarea valabilitații unei discuții asupra legii in noua ințelegere pe care Kant o propune asupra omului ca ființa raționala, ne vedem indreptațiți sa intrebam: Ce este o lege? O lege este ceea ce este atunci cand iși recunoaște caracterul de universalitate. O lege iși recunoaște caracterul de universalitate atunci cand nu admite nicio excepție de la aplicarea sa. Ceea imi revine mie ca ființa morala imperfecta este sa așez inaintea mea o lege obiectiva și sa ma constrang sa o urmez in forma ei de lege practica sau de datorie. Putem formula legea practica astfel: Trebuie X iar prin imperativul categoric inlocuim X-ul. Astfel, Trebuie sa promovez viața este imperativul categoric al promotorilor dreptului la viața iar Trebuie sa respect legea penala este imperativul ce rezida in actul pedepsirii cu moartea ca lege penala.

Reconstruind argumentația kantiana din Intemeiere putem spune, acum, ce inseamna o acțiune morala in teoria etica kantiana. A acționa moral este același lucru cu a acționa rațional. Pentru ca o acțiune raționala sa fie considerata și morala, ea trebuie sa scape oricarei intemeieri ale sale pe inclinații sau pasiuni pentru ca asta ar insemna sa o supunem unui scop insa esența unei acțiuni morale consta in acțiunea facuta din datorie. In cazul eticii kantiene, pentru a surprinde moralitatea unei fapte trebuie sa privim dinspre inceputul sau vazut ca origine a sa. Daca la baza acțiunii sta intenția libera, nesupusa niciunui exterior iar daca omul ca agent rațional recunoaște dubla sa natura din care decurge acceptarea necesitații autolegislarii, atunci putem afirma ca acțiunea este morala. Acesta este testul prin care putem spune cu certitudine daca o acțiune este morala, anume privind catre temeiurile sale și niciodata catre ceea ce ea produce.

Dupa cum am anunțat in inceputul articolului, Kant considera ca, atat timp cat pedeapsa cu moartea nu este un act aleatoriu menit sa implineasca scopuri ci ea este lege penala reglementata de stat, atunci putem spune despre ea ca este o acțiune raționala și implicit una morala. Sancțiunea capitala nu poate fi o acțiune morala daca ea raspunde unor inclinațiilor fie ale condamnatului, fie ale legislatorului. Condamnarea la moarte este un act moral numai in interiorul unui contract social in care agentul rațional s-a indatorat atat fața de sine, cat și fața de ceilalți, la respectarea demnitații umane și a libertații. In interiorul pedepsei capitale, condamnatul la moarte iși susține dimensiunea responsabilitații intrucat actele sale au decurs din libertatea sa. Daca i s-ar retrage pedeapsa, așa cum iși doresc cei care promoveaza drepturile omului, s-ar ajunge la o deresponsabilizare și, deci, la o incalcare a demnitații umane. Incercarea de prevenire sau de reinserare a condamnatului in societate, fara a fi aplicata pedeapsa pentru faptele sale, transforma condamnatul intr-o persoana ce i s-a retras dreptul la responsabilitate.

Introducandu-ne, o data cu Metafizica Moravurilor, pe terenul legii penale dinspre care este vazuta pedeapsa cu moartea, Kant nu a exclus nicio clipa solul teoriei sale etice ci de abia acum putem afirma ca avem unitatea gandirii sale. In Intemeiere, Kant ne-a aratat ce tip de judecati trebuie sa faca omul, intrucat rezida in natura sa sa le faca, pentru ca ele sa stea ca temei pentru acțiunile sale morale. Faptul ca omul traiește in comunitați, spune Kant, , omului i se amintește, prin puterea constrangatoare a statului, ca și-a impus un set de legi iar nerespecatrea lor ar fi imaginea inonsistenței cu rațiunea sa. Atunci cand aceste legi ale rațiunii sale sunt incalcate de el insusi, statul il sanctioneaza, mai bine spus ii reaminteste ca trebuie sa respecte promisiunea de a respecta datoria care mai intai este etica iar in societate ia forma datoriei juridice. Atat in teoria etica cat și in teoria legalista continua domnia datoriilor, numai ca acum distingem intre datorii etice si datorii juridice . Faptul ca am ales sa introduc o scurta prezentare a teoriei etice kantiene, imi permite acum sa scap eventualelor critici: 'In contractul social, supunandu-se legilor statului, omul rațional intra intr-o etica heteronoma'. Nu. Chiar și cand se supune legilor statului, agentul rațional ca parte la contract, ramane consistent cu dimensiunea libertații și a responsabilitații. In interiorul comunitații omul se confrunta, in mod real, practic, cu inclinațiile sale. Daca atunci cand iși gandea acțiunile constrangerea naturii sale sensibile putea sau nu sa aiba loc, aici, fiind laolalta cu ceilalți, el trebuie, cu atat mai mult, sa-și limiteze pasiunile pentru ca principiul egalitații și al libertatii sa poata funcționa.Kant a gandit pedeapsa cu moartea si a supus-o sistemului sau pentru a observa in ce mausaru ea respecta atat demnitatea umana, principiul egalitatii si principiul libertatii. astfel a considera ca pedeapsa cu moartea este o actiune dreapta, adica rationala, daca ea isi primeste masura de la fapta comisa. am ajuns astfel al conturarea dreptatii ca dreptate retributiva . astfel, pedeapsa cu moartea este o actiune dreapta daca s-a respectat legea talionului. justa pedeapsa este gandita de asemenea in raport cu principiul egalitatii care promoveaza ca pedeapsa sa fie aplicata pe masura crimei comise de faptas, in mod proportional cu crima comisa. valabilitatea si obiectivitatea pedepsei decurg din faptul ca ea se apliva numai atunci cand s-a dovedit ca s-a comis o incalcare a legii. e nevoie de un principiu al egalitatii pentru ca numai astfel statul poate ramane neutru i raport cu fiecare cetatean si cu fapta sa. statul, nefiind caracterizat, in deicziile sale, de un principiu al egalitatii el ar putea oricand sa alunce spre partinire. un stat partinitor ar anula libertatea si deci responsabilitatea fiecarui cetatean in raport cu actiunile sale. astfel, statul care trateaza conform principiului egalitatii actiunile oamenilor nu afce decat sa respecte demnitatea umana chiar si atunci cand cetateanul se sustrage legii. e nevoie de sustinerea principiului egalitatii intrucat doar astfel libertatea pe care statul o asigura cetateanului prin lege ramane valabila. legea nu face astfel decat sa sustina in mod juridic dreptul innascut al omului la libertate. ceea ce fac sustinatorii drepturilor omului este sa promoveze ca datorie respectarea drepturilor si sa universalizeze aceasta datorie. ceea ce kant propune prin teoria pedepsei si prin conceptul sau de libertate ca drept innascut al omului este sa arate ca mai presus de dreptul la viata este dreptul la demnitate deci la implinirea libertatii. Daca in tradiția creștina a fi moral inseamna a urma poruncile divine pentru Kant a fi moral presupune a-ți face datoria dictata de conștiința .

Concluzii

Daca in prima instanța suntem tentați sa spunem ca susținatorii drepturilor omului doresc eliminarea pedepsei cu moartea, grație unei analize mai profunde am putut sa observam ca pretenția pe care o revendica și pe care o mascheaza prin forma discursului critic, este universalitatea dreptului la viața. Plecand de la imaginea valului de intoleranța in fața pedepsei cu moartea am cautat sa fim echitabili și sa prezentam și argumentele prin care se justifica aceasta modalitate de constrangere prevazuta prin lege. Am identificat patru tipuri de discursuri critice printre care și cel al susținatorilor drepturilor omului și doua tipuri de discursuri legitimatoare, discursul legalist kantian fiind unul dintre ele. Pedeapsa cu moartea este o practica rea pentru ca intra in contradicție cu dreptul la viața, par a spune cei care sprijina drepturile fundamentale. Insa Kant a spus Nu. Atat timp cat pedeapsa cu moartea ia forma unei legi penale, ea este o acțiune buna. Astfel, am aratat ca argumentul critic nu este sustenabil intrucat folosirea acestei sancțiuni nu este incosistenta cu dreptul la viața. Pentru a fi inconsistente, cele doua argumente ar trebui sa aiba ceva in comun, insa nu au. Prin dorința de universalizare, drepturile omului și-au luat ca principiu "Respectarea dreptului viața", iar pedeapsa capitala, legitimata prin caracterul sau de lege penala, și-a luat ca principiu 'Respectarea legii'.

Omul a devenit o mașina de calculat, economic, ce iși structureaza acțiunile pe calculul cost-beneficiu. El este opera modernitații ce ordoneaza fiecare judecata și acțiune umana, iar cele patru tipuri ale discursului critic cu care debuteaza acest articol susțin aceasta concepție asupra omului. Chiar și atunci cand chestioneaza problema pedepsei cu moartea, el aplica calculul cost-beneficiu. Omul modern, utilitarist, se raporteaza la condamnarea la moarte astfel: 'Voi promova aceasta sancțiune numai daca ea va diminua numarul crimelor, ceea ce va duce la binele general al oamenilor, adica doar atat cat ea se va dovedi utila'. Ceea ce am reușit sa recuperam prin apelul la teoria etica kantiana a fost tocmai amintirea omului inainte de a cadea victima modului utilitarist de a concepe omul, lumea și relația omului cu lumea intrucat la Kant, omul ca agent rațional iși lua ca principiu al actelor sale Formula umanitații: "O ființa raționala, ca scop prin natura ei, deci ca scop in sine, trebuie sa serveasca in orice maxima drept condiție limitativa a oricaror scopuri doar relative și arbitrare'[26].



Richard C. Dieter, directorul executiv al Centrului de Informare asupra Pedepsei cu moartea prezinta intr-un articol, The Death Penalty and Human Rights: U. S. Death Penalty and International Law aceasta legatura de inconsistența intre drepturile omului și pedeapsa cu moartea. Drepturile fundamentale apar in aceasta lucrare ca rezultat al unui progres științific și moral al societații. Reluand argumentele lui R. Dieter ajungem la o contradicție drepturile fundamentale nu mai pot coexista cu practicarea condamnarii la moarte pe terenul unei societați moderne. Prin modernitatea unei societați autorul ințelege puterea industriala și economica a unui stat și evoluția modalitaților de sancțiune.

KANT Immanuel, Intemeierea metafizicii moravurilor, ed. Humanitas, București, traducere de Mureșan Valentin, Bogoiu Filotheia, Ota Miki, Parvu Radu Gabriel, 2007.

kant, metafizaica moravurilor, ed. Antaios, traducere de Rodica Croitoru, 1999, București.

In anul 2010, pedeapsa cu moartea ia forma legii penale in 84 de state ale lumii printre care SUA și China.



In articolul deja citat al lui R. Dieter am vazut ca el nu face urmatoarea distincție, fundamentala de altfel: universalitatea drepturilor omului nu depinde de evoluția unei societati. Progresul nu creeaza o dovada in favoarea caracterului universal al dreptului iar dreptul la viața nu este mai necesar astazi decat era acum patru secole doar pentru ca ne-am numit societațile, moderne. Aceast tip de eroare mai este intalnit și in lucrarea lui F. E. Zimring și G. Hawkins.

Capital Punishment and the American Agenda, Cambridge ; New York ; New Rochelle[etc] ;
Cambridge University Press, 1989.

Fiecare națiune vestica industriala a incetat executarea criminalilor cu excepția Statelor Unite. (eng.)

Deterrence Theory. (eng.)

hoffe, 231.

Albert Camus, Arthur Koestler, Reflectii asupra pedepsei cu moartea, ed. Humanitas, Bucuresti, 2008, traducere de Ioan Ilie.

Amnesty International este un exemplu de organizație internaționala non-guvernamentala ce promoveaza protecția drepturilor omului.

In teoria utilitarista valoarea morala consta in consecințele acțiunii care trebuie sa fie cu necesitate bune. In aceasta teorie etica nu conteaza intenția care intemeiaza fapta ci fapta ca atare. Fondatorul teoriei utilitariste etice moderne este J. S. Mill. In lucrarile sale J.S. Mill definește omul din perspectiva socio-economica, astfel incat, omul nu mai este, ca la Kant, un om rațional care incearca prin autolegislare și autoconstrangere sa-și domine inclinațiile și pasiunile, ci el este un om ce cauta utilitate in fiecare act al sau și al celorlalți, nu binele propriu ci binele general.

discutia asupra autonomia si heteronomiei vointei este purtata de Kant in sectiunea a II-a, paragrafele 77-87, p, 89-95.

paton 275.

sectiunea a III, paragrafele 1-16,p. 96-105

paton, 275.

imm, p. III roman.

A acționa in cunoștința de cauza presupune ca mai intai sa ai cunoașterea atat a naturii sensibile cat și a naturii raționale intre care omul este scindat.

imm, p. 287.

kant, imm, sectiunea a II, paragraful 12, p. 54.

imm, sectiunea a III, paragraf 10-16, p. 102-105

aune, p. Kant's tehory of moral, p. 131.

FABRE, la philosophie du droit de Kant, p. 229.

muresan, intemeiere, p. 194.

IMM, (II, 72), p.84







Politica de confidentialitate







creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.