Competenta instantelor judecatoresti

Competenta instantelor judecatoresti

In prealabil, trebuie precizat ca, desi Cartea I a Codului de procedura civila este intitulata "Competenta instantelor judecatoresti", in cuprinsul ei se regasesc si norme juridice care nu privesc institutia competentei, ci reglementeaza unele inci­dente pro­ce­durale referitoare la alcatuirea instantei de judecata, fiind, deci, norme de organi­zare judecatoreasca (art. 24‑36). In cele ce urmeaza, nu vom avea in vedere si aceste norme juridice, de care ne vom ocupa in explicatiile privitoare la participantii la procesul civil.

§ 1. Notiunea si clasificarea competentei

1. Notiunea de competenta

In literatura juridica mai veche au existat unele pareri care au minimalizat si chiar au negat importanta institutiei competentei, deoarece "chestiunile de competenta sunt niste impedimente, niste hatisuri ce zadarnicesc mersul procesului". Au fost insa formulate si conceptii diametral opuse, tinandu‑se cont de esenta, iar nu de aparenta institutiei, aratandu‑se ca "jurisdictia este puterea de a judeca, pe cand competenta este masura acestei puteri pentru instanta".

Asa cum s‑a subliniat, competenta unui organ de judecata este ceea ce legea determina ca acesta poate si trebuie sa faca, in calitatea in care este investit, repre­zinta limita pana la care se poate intinde activitatea lui regulata si normala, este aptitudinea sa legala de a face anumite acte si, in special, de a exercita o anumita portiune din functia jurisdictionala. Diferentierea sub aspectul competentei este nu numai necesara, ci si indispensabila. Instituind controlul judiciar si caile de atac de retractare, organizand distribuirea administrativa a cauzelor pe zone teritoriale, stabi­lind uneori specializarea organelor dupa materii, fixand si garantia intereselor pe care le are in grija sa, legea trebuia sa ajunga inevitabil la crearea unor organe deo­se­bite, cu atributii deosebite. Infaptuirea justitiei apartine statului, insa organe­le prin care acesta o exercita nu detin, fiecare, decat o parte din ea, determinata dupa anu­mite criterii. "Judecatorul nu se afla, in ce priveste exercitiul functiei juris­dictionale, in situatia unui mandatar general al statului, ci in situatia unui man­datar cu puteri limitate".¹ 

Institutia competentei prezinta interes nu numai pentru dreptul procesual civil, ci si pentru toate celelalte ramuri ale dreptului, intrucat de ea depinde cunoasterea exacta a organului care, potrivit legii, este chemat sa asigure persoanelor fizice si persoa­nelor juridice recunoasterea sau realizarea drepturilor si intereselor legitime.

Competenta poate fi definita ca fiind aptitudinea recunoscuta de lege unei instante judecatoresti sau unui alt organ cu activitate jurisdictionala de a solutiona o anu­mi­ta pricina.

Uneori, competenta este definita si ca insusirea unei cauze de a intra in sfera de jurisdictie a unei anumite instante. Insa, asa cum s‑a subliniat deja in literatura de spe­cialitate, nu este potrivit sa se vorbeasca despre o competenta determinata de natura cauzelor si despre o competenta de jurisdictie, deoarece, pe de o parte, legea nu face aceasta distinctie, care, de altfel, nu ar avea vreo consecinta nici pe plan teo­retic si nici din punct de vedere practic, iar, pe de alta parte, natura cauzelor re­pre­zinta numai unul dintre criteriile in functie de care se determina competenta.

Alteori, competenta este considerata o problema de capacitate, precizandu‑se ca, intrucat intr‑un proces judecatorul este parte in raportul juridic procesual, aceas­ta imprejurare ii confera capacitatea de a participa la rezolvarea procesului respec­tiv, ii confera, deci, competenta. Similitudinea dintre capacitate si competenta este discu­tabila, deoarece: cel chemat sa rezolve conflictul nu poate sa fie el insusi parte in acel conflict, iar calitatea de participant indispensabil la procesul civil nu este sino­nima cu aceea de parte in proces; activitatea judecatorului nu se margineste doar la rezolvarea pretentiilor formulate, ci cuprinde si alte atributii, in legatura cu care competenta de a le exercita nu ar putea fi explicata prin capacitatea de a sta intr‑un proces civil; asa cum vom mentiona imediat, institutia competentei vizeaza organul de jurisdictie, iar nu personalul acestuia.

Competenta se raporteaza la instanta judecatoreasca sau la un alt organ cu activitate jurisdictionala, iar nu la judecatori. Uneori, in mod nejustificat, notiunea de com­petenta este alaturata celei de judecator (spre exemplu, art. 105 alin. (1) C.proc.civ.), insa, in cuprinsul Codului de procedura civila exista numeroase texte din care rezulta cu claritate faptul ca normele de competenta privesc instanta, iar nu completul de judecata (de exemplu, art. 1 si urm., art. 158 si urm., art. 304 pct. 3 etc.). Alteori, competenta este pri­­­vita din punctul de vedere al sectiilor unei instan­te judecatoresti (de exemplu, capitolul IV al titlului I din Legea nr. 56/1993 este intitulat "Competenta sectiilor Curtii Supreme de Justitie si a completului de 9 jude­catori"), desi, in realitate, este vorba de repartizarea unor atributii intre sectiile instan­tei respective.

Precizarea facuta mai sus, in sensul ca institutia competentei vizeaza instanta, iar nu judecatorii, completul de judecata sau sectia unei instante, prezinta importanta practica sub mai multe aspecte.

Astfel, incalcarea prevederilor legale referitoare la compunerea sau constituirea instantei nu ar putea fi invocata prin intermediul contestatiei in anulare de drept comun, deoarece art. 317 pct. 2 C.proc.civ. are in vedere nerespectarea dispozitiilor de ordine publica privitoare la competenta, iar competenta nu se raporteaza la judecator, la completul de judecata sau la alti participanti la procesul civil, ci numai la instanta judecatoreasca sau la un alt organ cu activitate jurisdictionala.

De asemenea, in cazul in care un complet de judecata sau o sectie a unei instante considera ca pricina trebuie rezolvata de un alt complet de judecata sau de o alta sectie a aceleiasi instante, va lua act de aceasta imprejurare printr‑o incheiere, iar transferul dosarului de la un complet la altul sau de la o sectie la alta se va face pe cale administrativa, de catre presedintele instantei, care are printre atributii si pe aceea de a stabili completul de judecata (art. 44 din Regulamentul nr. 991/C/1993 pentru organizarea si functionarea compartimentelor auxiliare ale instantelor jude­cato­resti).¹ In principiu, incheierea in discutie nu este susceptibila de a forma obiectul cailor de atac. Daca insa presedintele instantei nu ar fi de acord cu transferul pricinii sau in cazul in care completul de judecata ori sectia careia i s‑a repartizat dosarul ar aprecia ca primul complet de judecata a fost bine alcatuit, respectiv, prima sectie a fost bine sesizata, atunci incheierea ar putea fi atacata cu apel sau cu recurs, deoarece s‑ar ajunge la intreruperea cursului judecatii (art. 282 alin. (2) teza finala C.proc.civ., art. 316 C.proc.civ. si art. 27 din Legea nr. 56/1993). Termenul de apel sau de recurs este cel de drept comun, deoarece derogarile de la art. 284 alin. (1) C.proc.civ. si de la art. 301 C.proc.civ. trebuie sa fie exprese, ceea ce nu este cazul in ipoteza analizata.

Pentru ipoteza mentionata mai sus, cu totul alta ar fi solutia daca s‑ar imbratisa conceptia potrivit careia institutia competentei vizeaza nu numai organul de jude­cata, ci si completul de judecata sau sectia. In cazul in care completul de judecata sau sectia sesizata initial ar considera ca pricina trebuie solutionata de un alt complet sau de o alta sectie a aceleiasi instante, ar urma sa se pronunte o "hotarare de declinare a competentei" in favoarea completului ori sectiei respective, hotarare care ar fi supusa apelului sau recursului. Insa, din dispozitiile inscrise in art. 158 C.proc.civ., rezulta cu claritate ca se poate declina competenta numai daca pricina urmeaza a fi trimisa unei alte instante judecatoresti sau unui alt organ cu activitate jurisdictionala. Mai mult, in cadrul conceptiei cu care nu suntem de acord, s‑ar putea ajunge chiar la un "conflict de competenta intre doua complete de judecata sau intre doua sectii ale aceleiasi instante",² ceea ce este greu de acceptat, intrucat art. 20‑22 C.proc.civ. nu indrituiesc o asemenea opinie.

2. Clasificarea competentei

In raport cu imprejurarea ca litigiile civile sunt solutionate nu numai de instantele judecatoresti, ci si de alte organe cu activitate jurisdictionala, in cazurile expres pre­vazute de lege, precum si datorita faptului ca instantele judecatoresti sunt organizate pe linie ierarhica si pe circumscriptii teritoriale, se pune problema clasificarii nor­me­lor de competenta.

2.1. Competenta generala si competenta jurisdictionala

O prima clasificare a normelor de competenta este aceea in norme de com­peten­ta generala si norme de competenta jurisdictionala, dupa cum delimitarea se face prin raportare la organe din sisteme diferite ori la organe din cadrul ace­luiasi sistem.

La randul ei, competenta jurisdictionala se clasifica in competenta materiala (nu­mita de unii autori "competenta de atributiune") si competenta teritoriala, dupa cum delimitarea se face intre instante judecatoresti de grad diferit sau intre instante de acelasi grad.

In cadrul competentei materiale, trebuie distins intre competenta ma­te­riala functio­nala, care se stabileste dupa felul atributiilor ce revin fiecarei categorii de instante, pe de o parte, iar, pe de alta parte, competenta materiala procesuala, care se stabileste in functie de obiectul, natura sau valoarea litigiului.

Competenta teritoriala poate fi de trei feluri: competenta teritoriala de drept comun (cand cererea se introduce la instanta de la domiciliul sau, dupa caz, sediul paratului, insa partile ar putea conveni sa se judece si la o alta instanta de acelasi grad), com­petenta teritoriala alternativa sau facultativa (in cazul in care reclamantul are posibili­tatea sa aleaga intre doua sau mai multe instante deopotriva competente) si compe­tenta teritoriala exclusiva sau exceptionala (cand cererea trebuie introdusa la o anumita instanta, iar partile nu ar putea conveni sa se judece la o alta instanta).

2.2. Competenta absoluta si competenta relativa

In functie de caracterul normelor care reglementeaza competenta, aceasta se clasifica in competenta absoluta si competenta relativa.¹ 

Competenta absoluta este reglementata de norme juridice de ordine publica, iar competenta relativa este reglementata de norme juridice de ordine privata.

Potrivit art. 159 C.proc.civ., necompetenta este de ordine publica: cand pricina nu este de competenta instantelor judecatoresti; cand pricina este de competenta unei instante de alt grad; cand pricina este de competenta unei instante de acelasi grad si partile nu o pot inlatura, art. 19 C.proc.civ. dispune ca partile pot conveni, prin inscris sau prin declaratie verbala in fata instantei, ca pricinile privitoare la bunuri sa fie judecate de alte instante decat acelea care, potrivit legii, au competenta teritoriala, afara de cazurile prevazute de art. 13‑16 C.proc.civ.

Din combinarea acestor doua texte de lege, se desprinde regula conform ca­reia competenta generala, competenta materiala si competenta teritoriala exclu­si­va au ca­rac­ter absolut, iar caracter relativ are numai competenta teritoriala in pri­cinile pri­vitoare la bunuri, cu exceptia cazurilor prevazute de art. 13‑16 C.proc.civ., deci com­pe­tenta teritoriala de drept comun si competenta teritoriala alternativa au caracter relativ.

Clasificarea competentei in absoluta si relativa prezinta importante consecinte practice. Astfel:

‑ normele de competenta absoluta sunt obligatorii atat pentru parti, cat si pen­tru instanta. Partile nu ar putea, pe cale de conventie, sa deroge de la aceste norme, pentru a stabili competenta in favoarea altei instante. O eventuala conventie a partilor, derogatorie de la normele de competenta absoluta, ar fi ineficienta, astfel incat nu va fi luata in considerare de instanta sesizata cu judecarea pricinii. Dim­po­triva, normele de competenta relativa permit partilor sa deroge de la ele, deter­minand competenta in favoarea unei alte instante decat aceea stabilita de lege;

‑ incalcarea normelor de competenta absoluta poate fi invocata de oricare dintre parti, chiar si de reclamantul care a sesizat instanta necompetenta, de pro­curor sau de instanta din oficiu (daca instanta invoca din oficiu necom­petenta absoluta, pentru a se respecta principiul contradictorialitatii, va trebui sa puna exceptia in discutia partilor). Nesocotirea normelor de competenta relativa poate fi invocata numai de parat, deoarece aceste norme sunt stabilite in favoarea sa, fiind singurul in drept sa aprecieze daca este sau nu in inte­resul sau sa opuna necompetenta relativa. Reclamantul nu ar putea obiecta cu privire la necompetenta instantei la care a introdus cererea de chemare in judecata (art. 158 alin. final C.proc.civ.). Nici procurorul, indiferent de forma de participare la procesul civil, nu ar putea invoca necompetenta relativa. De ase­menea, daca instanta ar constata ca este necompetenta re­lativ, nu va putea sa‑si decline competenta din oficiu, ci, eventual, va putea sa ii puna in vedere paratului faptul ca are posibilitatea sa solicite declina­rea compe­tentei, urmand ca paratul sa decida daca este mai convenabil pentru el sa se judece la instanta sesizata de reclamant sau la instanta competenta potrivit legii;

‑ necompetenta absoluta poate fi invocata oricand in cursul procesului, atat la judecata in prima instanta, cat si direct in apel sau in recurs. Necompetenta relativa poate fi invocata numai in limine litis, adica prin intampinare sau cel mai tarziu la prima zi de infatisare, cu precizarea ca in acest din urma caz este necesar sa nu se fi intrat in cercetarea fondului. Neinvocarea necompetentei relative in termen are drept consecinta decaderea paratului din dreptul de a mai invoca aceasta incalcare a dispozitiilor de competenta relativa[c1]