Pedepsele penale in raport cu alte sanctiuni ale dreptului penal

Pedepsele penale in raport cu alte sanctiuni ale dreptului penal

Aparitia masurilor de siguranta ca sanctiuni de drept penal. In timp ce diverse scoli

isi elaborau doctrinele, criminalitatea continua sa creasca. Multi penalisti au inteles ca trebuie sa

renunte la conflictele doctrinare, in special la disputele filosofice cu privire la temeiul dreptului

de a pedepsi si ca trebuie sa treaca la organizarea in practica a apararii societatii.

In acest context a aparut Uniunea Internationala de Drept Penal, intemeiata de olandezul

Georg Van Hammel (profesor la Universitatea din Amsterdam), belgianul Adolphe Prins

(profesor la Universitatea din Bruxelles) si germanul Franz von Liszt (profesor la Universitatea din Berlin), in 1889, care a tinut congrese periodice pana in 1913 si a publicat un buletin al lucrarilor Uniunii pana in 1914, activitatea acesteia fiind intrerupta de razboi si de moartea fondatorilor. In 1924 s-a infiintat Asociatia Internationala de Drept Penal care s-a declarat continuatoarea operei Uniunii Internationale de Drept Penal.

Uniunea Internationala de Drept Penal nu si-a propus sa rezolve problema filosofica a liberului arbitru si a determinismului, ci s-a lasat ghidata de datele experientei, cel mai bun sistem de politica penala fiind cel care da cele mai bune rezultate in practica.

Lucrarile Uniunii Internationale de Drept Penal au consacrat definitiv anumite idei ale

scolii pozitiviste:

necesitatea de a adopta metoda experimentala

necesitatea de a se individualiza pedeapsa;

necesitatea organizarii masurilor preventive. [65, p. 15]

Pedeapsa nu trebuie sa aiba un singur scop, ci trebuie sa tinda, dupa caz, la intimidare, expiatiune, reparatie, ameliorare; ea trebuie sa fie adaptata exigentelor rezultand din conditiile personale si sociale ale delincventului.

In privinta individualizarii trebuie sa se tina seama de diverse cauze care concureaza la savarsirea infractiunii. Orice actiune umana, in general, este rezultatul a doua grupe de factori:

pe de o parte, individualitatea vinovatului;

pe de alta parte, circumstantele exterioare sau cauzele sociale ale infractiunii.

Nu este posibil sa se lupte contra infractionalitatii decat printr-o actiune pozitiva asupra acestor doua categorii de factori. In raport cu actiunea preponderenta a uneia sau a alteia, caracterul delincventului se schimba si trebuie sa se modifice mijloacele de lupta. De aici, divizarea delincventilor in doua categorii principale:

delincventi de ocazie, care cedeaza in momentul savarsirii infractiunii la puternice influente exterioare (mizerie economica, ofense, consum de alcool etc.) si

delincventi de obicei sau de natura la care infractiunea este imaginea reflectata a individualitatii delincventului, aceasta insasi fiind rezultatul unor dispozitii innascute.

Alaturi de aceste doua categorii de delincventi trebuie sa admitem inca una, mai greu de delimitat, dar a carei existenta nu poate fi pusa la indoiala, si anume: delicventi anormali,

alcoolici, impulsivi, degenerati, neurastenici, epileptici, slabi de minte etc , toti fiinte deficiente a caror anormalitate, fara a merge pana la nebunie, impiedica pedeapsa sa aiba o actiune eficace, ameliorarea morala sa se produca si necesita un tratament special care sa-i puna in imposibilitatea de a face rau.

S-a constatat ca savarsirea unor fapte prevazute de legea penala poate sa puna in evidenta,

pe langa un anumit grad de pericol pentru valorile sociale fundamentale, si existenta unor realitati umane sau sociale asupra carora pedepsele sa nu aiba nici o influenta ori o influenta extrem de redusa.

In consecinta, Uniunea Internationala de Drept Penal a propus sa se admita ca anumiti indivizi, prin antecedentele lor judiciare, prin obiceiurile rele de viata, tarele fiziologice sau mentale, ar putea fi declarati in stare periculoasa si sa se convina sa se ia fata de acestia, in afara oricaror pedepse propriu-zise, o masura de siguranta, pe durata nedeterminata, destinata sa-i faca

sa suporte un tratament adecvat.

Notiunea de stare periculoasa folosita de Uniune pune in evidenta tendinta acesteia de a se situa pe pozitiile apararii sociale si de a accentua partea subiectiva a dreptului penal; ea se apropie simtitor de scoala pozitivista italiana care era preocupata sa trateze criminalii in raport de

"temibilita".

Starea periculoasa nu a fost negata, ea exista chiar la indivizii care nu au comis nici o infractiune. Dar este dificil de recunoscut cu certitudine si ar insemna o compromitere grava a libertatii si sigurantei individuale daca judecatorului i s-ar permite, in raport cu un delict oarecare sau chiar fara delict, sa se intrebe daca inculpatul este in stare periculoasa si, in caz afirmativ, sa

ia contra acestuia o masura de siguranta. S-a ajuns la concluzia ca numai legea trebuie sa fixeze conditiile si simptomele dupa care judecatorii pot sa recunoasca starea periculoasa a inculpatului. Aceasta problema a fost examinata in cadrul a numeroase congrese in care discutia s-a purtat aproape exclusiv cu privire la concilierea dintre garantiile si libertatile individuale si notiunea de stare periculoasa a delincventului. [74, p. 58]

Astfel, rezolutia Congresului de la Bruxelles, din 1910, arata ca legea trebuie sa stabileasca

masuri speciale de siguranta sociala impotriva delincventilor periculosi in vederea: fie a starii lor

de recidiva legala, fie a deprinderilor de viata pe care ea le defineste, fie a antecedentelor ereditare si personale manifestate printr-o crima sau printr-un delict pe care ea il determina. [60,

p. 141]

Deliberarile Congresului asupra problemei privind starea periculoasa a delincventului au dus la recunoasterea necesitatii de a se lua masuri de siguranta impotriva indivizilor periculosi,

facand parte din trei categorii:

a) recidivisti;

b) alcoolici si anormali;

c) vagabonzi.

Totodata, se afirma caracterul postdelictual al masurilor de siguranta si se inlatura unele exagerari discutate la congresele anterioare: masurile de siguranta ca alternativa la sentintele nedeterminate pentru recidivisti si scoaterea delincventilor politici din categoria celor impotriva carora se pot lua masuri de siguranta

La Conferinta internationala pentru Codificarea dreptului penal, desfasurata la Roma in

1928, s-a definitivat reglementarea propusa pentru masurile de siguranta. Ca urmare, masurile de siguranta au fost clasificate in:

masuri restrictive de libertate

interdictia de a exercita o profesie sau o meserie;

expulzarea strainilor;

interdictia de a frecventa localuri unde se vand bauturi alcoolice;

interdictia de sedere intr-o anumita localitate;

masuri privative de libertate

internarea intr-un azil pentru delincventi alienati;

internarea intr-un azil pentru delincventi anormali psihic;

retinerea recidivistilor si delincventilor de obicei in stabilimente speciale.

alte masuri:

confiscarea speciala

cautiunea de buna purtare.

Rezolutia Conferintei stabilea ca masurile de siguranta pot fi aplicate persoanelor socialmente periculoase care au comis un fapt prevazut de legea penala ca infractiune, chiar daca

nu raspund penal.

Alta dispozitie a rezolutiei lasa la dispozitia statelor participante stabilirea prin lege a cazurilor in care masurile de siguranta pot fi aplicate persoanelor socialmente periculoase.

Evident, la Conferinta s-au exprimat si opinii divergente: pozitivistii intransigenti si-au exprimat dezamagirea pentru faptul ca Enrico Ferri a votat rezolutia care permitea judecatorului

sa aplice simultan o pedeapsa si o masura de siguranta, fara sa fie obligat sa aleaga una sau alta din aceste sanctiuni. [52, p. 25]

Dincolo de aceste aspecte minore, Conferinta de la Roma a marcat succesul conceptiei promovate de Uniunea Internationala de Drept Penal cu privire la masurile de siguranta consacrarea definitiva a acestor sanctiuni de drept penal in legislatiile penale nationale.

Mai tarziu, notiunea de aparare sociala folosita de Uniunea Internationala de Drept Penal

se deosebea foarte putin de apararea sociala pozitivista; ea semnifica in mod exclusiv apararea statului si a societatii prin pedepse si masuri de siguranta, impotriva unor stari de pericol.

[29, p. 32] Ulterior, apararea sociala se identifica tot mai mult cu preocuparea de a se obtine prin masuri practice resocializarea infractorilor, ceea ce ar duce, implicit, la prevenirea infractiunilor

si la apararea societatii.

Astfel, in 1934 Filippo Gramatica si-a exprimat ideile, situate in avangarda gandirii penale contemporane, intr-o serie de articole sintetizate ulterior in lucrarea "Principii de aparare sociala". El intelege sa substituie apararea sociala dreptului penal si nu sa o integreze lui, caci apararea sociala, asa cum a conceput-o, constituie ea insasi o ramura autonoma a dreptului si are

un domeniu de aplicare infinit mai vast decat al dreptului penal. Este ramura dreptului care isi gaseste ratiunea de a fi, criteriul specific, in ameliorarea individului. Dar, individul care trebuie ameliorat nu este numai delincventul, asa cum este strict definit de lege, ci mai general, antisocialul, inadaptatul.

Filippo Gramatica abandoneaza conceptele de infractiune si infractor considerate relative si artificiale: conceptul-cheie al apararii sociale este notiunea de antisocialitate, notiune esentialmente subiectiva, care scapa oricarei prezumtii legale si a carei apreciere nu se poate face decat de o maniera practica, fata in fata cu fiecare subiect.

Aceasta notiune complexa are o structura formata dintr-un element material reductibil la

conduita antisociala), un element psihologic (capacitate, vointa, vinovatie) si un element juridic,

de asa-zisa "antijuridicitate".

Persoanei recunoscute ca antisociala i se aplica masuri de aparare sociala, adaptate fiecarui individ, alese pentru cazul sau si al caror scop este ameliorarea subiectului.

Masurile se iau pe durata nedeterminata si pot interveni atat post factum, cat si ante factum,

in raport de caracterul antisocial al personalitatii. Gama masurilor de aparare sociala puse la dispozitia statului este, in conceptia lui Filippo Gramatica, unitara, vor exista numai masuri de aparare sociala, masuri ce vor fi executate peste tot, mai putin in inchisori.

Constrangerea masurilor de aparare sociala este conceputa in mod similar cu aceea care se aplica alienatului pe perioada internarii sau bolnavului contagios in timpul spitalizarii.

Perspectiva acestor masuri de aparare, aplicate in cadrul unei politici de igiena sociala absoluta, preventiva si curativa, a creat grave nelinisti. Chiar daca F. Gramatica a dat asigurari ca apararea sociala va urma calea legalismului, exista temeri ca libertatea individuala va fi serios compromisa. Notiunea de infractiune, chiar daca este artificiala, este un criteriu sigur de departajare a conduitelor sociale. Notiunea de antisocialitate nu ofera nici un fel de garantii contra arbitrariului politic sau contra deformatiei profesionale a tehnicienilor apararii sociale.

Disparitia dreptului penal, preconizata de F. Gramatica, departe de a fi linistitoare, constituie o amenintare pentru orice cetatean.

Aceste conceptii extremiste nu au fost impartasite de toti adeptii miscarii apararii sociale,

cu atat mai putin de scoala franceza reprezentata de Marc Ancel.

Publicand in 1954 lucrarea intitulata "Noua aparare sociala", Marc Ancel a inteles sa sublinieze ca conceptia la care se raliaza se distinge atat de teoria apararii sociale formulate de Prins la sfarsitul secolului trecut, cat si de sistemul de aparare sociala propus de F. Gramatica.

[12, p. 9]

Ea se opune atat dogmelor dreptului penal clasic, cat si postulatelor pozitiviste, nu implica disparitia dreptului penal, nici negarea notiunii de responsabilitate. Noua aparare sociala are pretentia de a promova in stiinta penala un umanism juridic si moral.

Noua aparare sociala implica constituirea, inainte de judecata, a unui dosar de personalitate a delincventului de catre un colegiu de tehnicieni ai observatiei umane: medici, psihologi, sociologi, criminologi etc.

Aceasta nu inseamna ca toti delincventii sunt considerati bolnavi si au nevoie de tratament medical. Cu toate acestea, parafrazand adagiul "nu exista boli, ci bolnavi , criminologia moderna este tentata sa presupuna ca nu exista decat delincventi, diversificati in functie de propria personalitate. Judecatorul va avea latitudinea sa ordone aplicarea fata de fiecare delincvent a unei masuri, care, in functie de personalitatea acestuia, va fi cea mai eficace in vederea resocializarii. Aceasta masura va putea fi o pedeapsa sau o masura de siguranta.

Marc Ancel tine sa precizeze ca noua aparare sociala nu renunta, de principiu, la caracterul retributiv al pedepsei.

Pedeapsa, in sensul ei clasic, va fi pastrata pentru anumite infractiuni, dar esential este sa

se inlature din continutul acesteia ideea de blam si referirile la responsabilitatea morala, sa se confere actiunii sociale un caracter pronuntat preventiv.

Asocierea sau succesiunea in timp a acestor doua sanctiuni este de dorit; aprecierea ramane

in sarcina judecatorului, al carui rol nu se termina odata cu pronuntarea hotararii, ci continua si dupa aceasta, avand posibilitatea sa modifice masurile, in cursul executarii, daca este necesar.

Ideile apararii sociale, desi larg raspandite, nu sunt unanim acceptate. In aceste conditii, in ultimele decenii asistam la un anumit reviriment al doctrinei clasice.

In aceasta ordine de idei, mentionam ca conceptia retributiva si intimidanta este conforma celor mai recente cercetari ale psihologiei din care rezulta ca trecerea la act este realizata de individ in deplina libertate. Sentimentul de responsabilitate exista la delincventii luati individual mergand pana la a-i asigura sau a le suscita un sentiment de vinovatie adevarat patologica.

[57, p. 99]

Pedeapsa care sanctioneaza un act liber nu are nici un motiv sa fie o masura terapeutica, ci o reactie binemeritata.

In sfarsit, a recunoaste libertatea individului si a admite pe cale de consecinta o functie retributiva pedepsei il face pe condamnat sa reflecte asupra propriilor fapte si asupra propriului viitor si, probabil, sa ia decizia de a nu mai viola norma de drept.

Pedeapsa este retributiva, dar in acelasi timp este manifestarea responsabilitatii si necesitatii de a-l obliga pe delincvent sa suporte un anumit regim si, totodata, de a repara raul facut victimei. Reparatia, in viziunea Scolii de la Utrecht, trebuie realizata prin repartizarea catre victima a unei parti din veniturile realizate de condamnat in timpul executarii pedepsei. In ceea

ce priveste eliminarea, aceasta nu se poate justifica decat pe durata starii periculoase.

Dincolo de unele exagerari si tendinte extremiste, la aproape un veac de la aparitia primelor masuri de siguranta este evident ca un sistem eficace de combatere a criminalitatii trebuie sa includa atat pedepsele, cat si masurile de siguranta in cadrul sanctiunilor de drept penal.

Acceptand chiar ca judecatorul sa aiba un dosar de personalitate in momentul alegerii sanctiunii, corijand vechea proportie dintre amploarea delictului si severitatea pedepsei printr-un numar nedeterminat de factori agravanti si atenuanti, adeptii acestei pozitii (neoclasicii) nu repudiaza masurile de siguranta, pronuntandu-se pentru folosirea lor cu prudenta. Masura de aparare sau de siguranta nu poate fi considerata un panaceu. Ar fi o iluzie periculoasa daca am vedea in ea un produs de inlocuire. Ea poate fi un substitutiv, mai adesea un complement, dar nu

ar putea, in toate cazurile, sa inlocuiasca pedeapsa.

2. Notiunea si natura juridica a masurilor de siguranta. "Nici o alta chestiune, in dreptul penal contemporan, nu e mai la moda, dar si mai controversata si nelamurita decat aceea privitoare la masurile de siguranta" [25, p. 8] - nota, cu mai bine de sase decenii in urma, unul din marii penalisti romani ai vremii.

In adevar, aparute la inceputul secolului XX pe fondul unei asa-zise crize a represiunii, masurile de siguranta continua sa suscite si azi vii si numeroase controverse in ceea ce priveste definirea lor, natura juridica, modul de reglementare etc.

O prima definitie a masurilor de siguranta, apartinand profesorului Enrico Ferri, admite ca acestea sunt dispozitiuni cu caracter juridic represiv, ordonate de organele judiciare contra delincventilor, din cauza infractiunii comise si in interesul apararii sociale. [25, p. 19]

Evident, o asemenea definitie, care nu diferentiaza masurile de siguranta de pedepse, trebuie avuta in vedere in ansamblul conceptiei penale pozitiviste, potrivit careia masura de siguranta nu pastreaza nici un raport cu ideile de culpa, responsabilitate si imputabilitate morala avand ca functiune apararea societatii si nu pedepsirea, retribuirea delincventilor.

De altfel, Enrico Ferri a si scos din anteproiectul Codului penal italian din 1921 cuvantul

"pedeapsa" si l-a inlocuit cu cel de "sanctiune , punandu si in practica conceptia potrivit careia

"nu prin pedepse se va realiza evitarea delictelor, ci prin aceste masuri care, in limitele eficacitatii lor, se substituie pedepselor mai degraba decat sa coopereze cu ele". [35, p. 269]

In conceptia lui E.Ferri, statul realizeaza o aparare sociala contra criminalitatii prin masuri

de preventie si masuri de represiune.

Prevenirea este indirecta sau directa, dupa cum vizeaza eliminarea sau atenuarea cauzelor delictului.

Prevenirea indirecta cuprinde toate formele de prevedere, asistenta sociala specializata, denumite "substitutivi penali" care nu se incadreaza in masurile de siguranta.

Prevenirea directa se realizeaza prin masuri de politie si masuri de siguranta. Masuri de politie sunt avertismentul, interdictia de a frecventa anumite localitati, de a iesi din casa pe timpul noptii etc.

Masurile de siguranta apartin apararii represive contra infractiunii si ele pot sa inlocuiasca pedeapsa - pentru delincventii declarati iresponsabili, sau sa o completeze - pentru delincventii declarati responsabili.

Definitiile ulterioare, care au obtinut adeziunea aproape unanima a penalistilor, au pus in evidenta absenta caracterului represiv al masurii de siguranta si faptul ca sunt justificate de periculozitatea agentului. Astfel, Emanuele Carnevale, fondatorul doctrinei umanitare, apreciaza

ca masura de siguranta este un mijloc de aparare nonpenal, urmare a unui delict comis sau a unui fapt care are caracterele anterioare ale delictului si pentru care se tine seama de o subiectivitate si

de un caracter periculos, caracteristice agentului, datorita carora pedeapsa nu poate fi aplicata sau este neindestulatoare. [81, p. 23]

Din aceasta definitie rezulta urmatoarele caracteristici ale masurilor de siguranta

Sunt mijloace defensive nonpenale. In literatura juridica a vremii s-au adus critici faptului ca desi se contesta caracterul penal al masurilor de siguranta, se recurge la ele tocmai pentru a inlocui pedepsele. [25, p. 21] In opinia noastra, aceste critici sunt nejustificate, intrucat prin afirmarea caracterului nepenal al masurilor de siguranta se recunoaste caracterul lor neretributiv, aspect care le deosebeste in mod esential de pedepse. Prin aceasta se recunoaste, pentru prima data, apartenenta masurilor de siguranta la institutia sanctiunilor de drept penal.

Sunt justificate de periculozitatea agentului. Examenul psihic si al antecedentelor penale ale anumitor delincventi a permis sa se constate o predispozitie la infractiune a unor delicventi, considerati ca fiind intr-o permanenta "stare periculoasa" pentru societate. Trasaturile esentiale ale starii periculoase sunt probabilitatea de a comite

infractiuni si insensibilitatea la mijloacele represive.

Inlocuiesc pedepsele cand acestea sunt insuficiente. Cercetarile efectuate asupra personalitatii delincventului, dupa metoda pozitivista, au dus la concluzia ca, fata de anumiti delincventi, reactia societatii sub forma pedepselor nu este in masura sa le opreasca inclinatiile infractionale.

In acest context legea penala actioneaza fata de trei categorii de indivizi:

prima categorie nu are nevoie de amenintarea legii penale pentru a nu comite infractiuni si este formata din majoritatea membrilor societatii;

a doua categorie, a ezitantilor, tentati sa comita infractiuni, pe care insa amenintarea legii ii impiedica sa se aventureze in domeniul crimei,

a treia categorie pentru care nici amenintarea legii, nici amenintarea pedepsei nu reprezinta nimic si la care face referire ultima parte a definitiei data de E. Carnevale masurilor de siguranta.

Totodata, scoala tehnico-juridica contureaza si mai clar elementele fundamentale ale masurii de siguranta prin definitia data de profesorul sicilian Giuseppe Maggiore, in lucrarea

"Principi di diritto penale": masura de siguranta este o sanctiune nepenala care se aplica dupa

comiterea unui delict, are o functie defensiva si nu represiva, tinde sa apere ordinea juridica si nu

sa pedepseasca, poate sa intareasca efectele pedepselor, dar nu poate sa le inlocuiasca. [25, p. 22]

In plus la cele evidentiate de E. Carnevale, aceasta definitie subliniaza doua din caracteristicile esentiale ale masurilor de siguranta contemporane, si anume:

masura de siguranta se aplica post-delictual

poate sa intareasca efectele pedepselor.

Afirmand ca masurile de siguranta se aplica dupa comiterea unui delict, G. Maggiore a consacrat o importanta garantie a libertatii individuale, reluata de numeroase legislatii penale.

In ceea ce priveste afirmatia ca masura de siguranta poate sa intareasca efectele pedepselor

si nu sa le inlocuiasca, s-a dorit prin aceasta sa se puna capat unor idei care vedeau in masurile

de siguranta alternative la pedepse. De altfel, aceasta a constituit tema principala a Congresului

A.I.D.P. de la Bruxelles din 1926, la care au participat, intre altii, profesorii romani I. Radulescu

si G. Vrabiescu si care in raportul prezentat au sustinut teza ca masura de siguranta nu trebuie sa inlocuiasca pedeapsa, ci sa o completeze. In continuare, pentru a fi mai convingatori, raportorii romani au prezentat ante-proiectul Codului penal roman in care figurau opt masuri de siguranta.

Este de remarcat ca doctrina penala romaneasca nu s-a lasat influentata de punctul de vedere al penalistilor italieni A. Rocco, V. Manzini, care defineau masurile de siguranta ca masuri administrative, politienesti, jurisdictional garantate forme ale reactiei sociale constand in privarea de libertate sau purtand asupra patrimoniului, luate in virtutea legii, si care sunt

sanctiuni prevazute de legea penala. [48, p. 213]

Daca adaugam la aceasta ca sanctiunile prevazute de legea penala sunt dispuse de autoritatile judiciare, in scop preventiv, impotriva delincventilor socialmente periculosi, obtinem

o definitie asemanatoare celor date masurilor de siguranta in dreptul penal contemporan: masuri individuale coercitive, fara coloratura morala impuse indivizilor periculosi pentru ordinea sociala

in scopul prevenirii infractiunilor pe care starea lor le face posibila. [67, p. 367]

Elementele care stau la baza acestor definitii sunt aceleasi in conceptia a numerosi autori: starea de pericol, scopul preventiv, absenta coloraturii morale sau lipsa caracterului retributiv, durata, in principiu, nedeterminata. [59, p. 527] In fapt, acestea sunt principalele trasaturi care diferentiaza masurile de siguranta de pedepse.

In teoria dreptului penal au fost formulate opinii diferite cu privire la natura juridica a

masurilor de siguranta

Intr-o prima opinie s-a sustinut ca masurile de siguranta sunt masuri administrative chiar in cazul in care sunt prevazute de legea penala si aplicate de instantele judecatoresti, deoarece ele intervin nu pentru reprimarea unui fapt savarsit, ci pentru a preveni savarsirea lui. 23, p. 585] Dupa parerea autorilor A. Rocco, V. Manzini si I. Radulescu, masurile de siguranta nu sunt o institutie de drept penal, ci de drept administrativ - Codul penal roman le prezinta astfel si din punct de vedere terminologic - si sunt prevazute de Codul penal si de Codul de procedura penala doar din motive de conexiune si garantie. [6]

Acest punct de vedere a fost prompt criticat de doctrina romaneasca: "Este cunoscut ca o prevedere reglementata prin textele Codului penal si data in atributul judecatorului penal, pentru

ca la nevoie sa inlocuiasca pedeapsa sau sa o completezeconstituie sanctiuni penale Daca

masurile de siguranta sunt institutii nepenale, preventive si de ordin administrativ, pentru ce sa

fie inscrise in chiar Codul penal care, dupa o tehnica bine precizata demult, nu trebuie sa

cuprinda decat institutii penale, fie chiar si indirect preventive?!". [25, p. 25]

Autori prestigiosi precum Remo Pannain si Giuseppe Bettiol [18, p. 806], desi considera masurile de siguranta ca fiind, indubitabil, unul dintre cele mai insemnate cuceriri ale timpurilor moderne in lupta contra criminalitatii, le refuza dreptul de acces intre sanctiunile de drept penal. Conform opiniei exprimate, infractiunea consta in incalcarea normei juridice penale, iar masura

de siguranta deriva logic din starea de pericol social al faptuitorului si cata vreme nu exista nici

un precept care sa impuna individului sa nu fie periculos, masura de siguranta, care nu se gaseste

in raport cu nici un precept, nu poate fi sanctiune.

Dupa parerea noastra, rationamentul de mai sus este, evident, neconvingator. Evidentiem

in acest sens ca masura de siguranta nu are ca temei numai starea de pericol a faptuitorului, ci si savarsirea unei fapte prevazute de legea penala (art. 204 din Codul penal italian, art. 95 din

Codul penal spaniol, art. 111 alin. 2 din Codul penal roman), iar persoana este subiect al unui raport juridic penal de conformare, astfel ca nu se poate spune ca nu exista nici un precept care

sa impuna individului sa nu fie periculos.

Intr-o alta conceptie (E. Ferri, M. Altavilla, E. Florian etc.) s-a sustinut identitatea dintre masuri de siguranta si pedepse, ambele fiind considerate deopotriva ca masuri de aparare sociala

ce pot fi aplicate in functie de necesitati, pedepsele fiind aplicate infractorilor iresponsabili, in timp ce masurile de siguranta sunt aplicate iresponsabililor si celor aflati in situatii speciale.

Adeptii acestei conceptii afirmau ca statul organizeaza apararea sociala contra criminalitatii prin masuri de prevenire si masuri de represiune, aplicabile fie antedelictum, fie postdelictum. Masurile de siguranta apartin apararii represive contra crimei si ele pot fie sa inlocuiasca pedeapsa, fie sa o completeze.

Aceasta opinie a prevalat in cadrul Comisiei de reforma a Codului penal francez, fiind sustinuta si de partizanii doctrinei noii aparari sociale. [13, p. 38] Potrivit acestora, nu exista o deosebire substantiala intre pedepse si masuri de siguranta, ci numai o deosebire de destinatie, pedepsele putand fi aplicate doar infractorilor capabili, pe cand masurile de siguranta pot fi aplicate atat capabililor, cat si incapabililor. In doctrina noii aparari sociale nu exista unificare, ci integrare a pedepsei si a masurii de siguranta intr-un sistem unitar de sanctiuni penale conduse de criterii deopotriva fizice, sociale si morale si ordonat printr-o politica penala in care dreptul penal joaca in mod esential rolul de tehnica chemata sa serveasca de garantie necesara libertatii individuale.

In   sfarsit intr-o ultima opinie, s-a sustinut ca masurile de siguranta sunt, ca si pedepsele, sanctiuni de drept penal, deosebindu-se intre ele prin natura si functiile lor.

Aceasta orientare este rezultatul compromisului dintre adeptii neoclasicismului si pozitivismului juridic. Desi se deosebesc de pedepse prin natura, functia si incidenta lor, masurile de siguranta sunt acceptate in prezent in mod unanim ca sanctiuni de drept penal avand

o pronuntata functie de preventie. Promotorii acestei conceptii au fost penalistul elvetian Cari Stoos si fondatorii Uniunii Internationale de Drept Penal: Franz von Liszt, Adolphe Prins si Georg van Hamei.

In anteproiectul Codului penal elvetian din 1893 Cari Stoos a formulat pentru prima data

de o maniera concreta, propunerea de a se investi judecatorul penal cu competente care pana atunci erau apanajul autoritatii administrative; pe langa scara traditionala a pedepselor proiectul continea si un ansamblu sistematic de masuri de siguranta. [65, p. 38]

In ceea ce priveste principiile lui Franz von Liszt, acestea au fost enuntate pentru prima data in asa-zisul "Program de la Marburg" (1882) care propunea o impartire a delincventilor in trei categorii, corespunzator modului de tratament:

delincventii ocazionali urmau sa fie intimidati,

delincventii de obicei urmau sa fie reeducati,

iar delincventii de obicei incorigibili urmau sa fie eliminati.

S-a preconizat un triplu mod de tratament:

pedepse;

masuri corective;

masuri de eliminare.

Congresul international de drept penal, tinut la Bruxelles in 1926, si Conferinta internationala pentru codificarea dreptului penal, tinuta la Roma in 1928, au adoptat rezolutii prin care s-a cerut tarilor participante sa inscrie masurile de siguranta in codurile penale alaturi

de pedepse, iar judecatorii sa aiba facultatea de a le aplica alternativ sau concomitent Aceasta

conceptie dualista, cunoscuta sub denumirea de "doppio binario" in doctrina italiana [39, p.

633], "double voie" in doctrina franceza [59, p. 621] si "zweispurigkeit" in doctrina germana

[20, p. 431], a fost acceptata si in dreptul penal roman.

In prezent nu exista legislatii penale bazate numai pe pedepse sau numai pe masuri de siguranta, intrucat un sistem de sanctiuni de drept penal trebuie sa aiba atat un caracter retributiv,

cat si unul preventiv.

In afara sistemului dualist sau al dublei cai, in care coexista masura de siguranta si pedeapsa, exista sisteme asa-zis unitare, in care pedeapsa si masura de siguranta nu sunt reglementate separat.

Sistemul unitar sau al fuziunii, cum a fost numit adesea, aparat cu multa convingere de

Marc Ancel, se intemeiaza pe trei argumente principale:

Soarta individului nu este fundamental diferita, dupa cum este sanctionat cu o pedeapsa sau cu o masura de siguranta. Administratia penitenciara insarcinata cu executarea pedepselor concepe inchisoarea ca fiind destinata nu numai sa pedepseasca, ci si sa permita o anumita readaptare sociala.

Intimidarea nu ar fi proprie numai pedepsei. O anumita intimidare este legata si de perspectiva unei internari intr-o casa de ingrijire si reeducare, si chiar daca acest efect nu este cautat, el exista.

In sfarsit, distinctia dintre pedeapsa si masura de siguranta pune serioase probleme de calificare. In fata unei astfel de dificultati legislativul renunta adesea sa clasifice sanctiunile si se limiteaza sa le enumere sub un titlu ca "Pedepse, masuri de siguranta

si alte masuri" (Codul penal elvetian din 1937).

Calificarea unei sanctiuni difera de la o tara la alta: simpla masura de siguranta in dreptul italian, expulzarea este pedeapsa in Elvetia. Argumentele de mai sus sunt departe de a convinge

toata lumea.

Totusi, cei mai multi autori se pronunta in favoarea sistemului dualist sau a dublei cai, in care coexista pedepsele si masurile de siguranta.

In ceea ce priveste dificultatile de clasificare, acestea nu trebuie supraestimate. Multe sanctiuni pot fi cu usurinta clasificate intr-o categorie sau alta. Cand exista ezitari, solutia poate

fi gasita plecand de la examinarea textului sau cautand scopul principal al actiunii. Faptul ca

executarea unor masuri de siguranta impune un anumit grad de intimidare este absolut irelevant

si nu poate duce la confundarea masurii de siguranta cu pedeapsa.

In fine, intre pedepse si masuri de siguranta subzista o ireductibila diferenta, pentru ca ele

nu au acelasi fundament si nici acelasi scop.

In fapt, sistemul unitar ajunge sa suprime ideea de retributie, puternic ancorata in constiinta populara, si sa minimalizeze la faptuitor sentimentul vinovatiei. Din acest motiv, cele mai multe legislatii penale au optat in favoarea dublei cai.

Masurile de siguranta in legislatia penala a Romaniei si a Republicii Moldova. Dreptul penal in vigoare al atat a Romaniei cat si a Republicii Moldova utilizeaza la ora actuala doua tehnici de sanctionare - prin intermediul pedepselor si al masurilor de siguranta. Aceasta din urma tehnica de sanctionare, care si a facut aparitia in dreptul penal al statelor abia la inceputul sec. XX, a fost inspirata de scoala pozitivista, ai carei reprezentanti si-au exprimat preocuparea pentru elaborarea unui sistem de masuri preventive, potrivit unui vechi adagiu care spune ca "este mai bine sa previi decat sa vindeci". [65, p. 11]

Cum deja s a mentionat mai sus, unele categorii de raufacatori, anume - deficientii mintali

si delincventii de obicei - sunt incapabili sa resimta fie caracterul sanctionator, fie chiar efectul intimidant al pedepsei. Fata de acestia pedepsele sunt ineficace, de unde si necesitatea de a recurge la mijloace represive distincte, orientate spre un scop net definit: a proteja mediul social

de aceste elemente nocive. [30, p. 407]

In doctrina masurile de siguranta sunt definite ca fiind sanctiuni de drept penal constand din masuri de constrangere cu caracter preventiv, care au drept scop inlaturarea unor stari de pericol generatoare de fapte prevazute de legea penala. [24, p. 584] Masurile de siguranta se aplica pentru a inlatura o stare de pericol si a preintampina savarsirea de noi infractiuni.

[54, p. 218]

Masurile de siguranta sunt destinate combaterii anumitor stari de pericol social care au contribuit si ar mai putea contribui la savarsirea unor fapte prevazute de legea penala. Starile de pericol care atrag luarea de masuri de siguranta sunt anume prevazute de legea penala. Existenta acestor stari de pericol, care justifica luarea masurilor de siguranta, este data in vileag prin insasi savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, iar starile respective privesc, in genere, persoana

celui care a savarsit fapta.

Masurile de siguranta au, in esenta, un caracter si destinatie preventiva care vizeaza inlaturarea pericolului care a servit drept temei pentru luarea acestor masuri. Aceste masuri sunt destinate, de asemenea, pentru a preintampina savarsirea unor fapte prevazute de legea penala,

fie de catre cel fata de care s-a luat masura de siguranta, fie de catre alte persoane impotriva acestuia.

Ca orice sanctiune, masurile de siguranta au un caracter coercitiv, dar, spre deosebire de pedepse, care au in principal caracterul de mijloc de constrangere si in subsidiar pe acela de mijloc de preventie, masurile de siguranta sunt in principal mijloace de preventie si in subsidiar mijloace de constrangere.

Intervenind fata de cei care au savarsit fapte prevazute de legea penala in vederea inlaturarii unor stari de pericol, masurile de siguranta au caracterul unor sanctiuni de drept penal,

ca si pedepsele, dar in timp ce acestea din urma sunt sanctiuni penale si, totodata, sanctiuni de drept penal, masurile de siguranta sunt numai sanctiuni de drept penal.

Fiind o sanctiune de drept penal, masura de siguranta trebuie sa fie aplicata in stricta concordanta cu principiile ce guverneaza aceasta ramura de drept, in scopul respectarii drepturilor fundamentale si libertatilor omului.

Masurile de siguranta, ca si in cazul pedepselor, nu pot fi aplicate decat daca s-a comis o fapta prevazuta de legea penala, indiferent de faptul daca aceasta constituie sau nu o infractiune. Astfel, cazurile in care caracterul penal al faptei este inlaturat dintr-o anumita cauza legitima aparare, constrangere fizica sau psihica), raspunderea penala si pedeapsa se exclud, situatie insa care nu exclude posibilitatea aplicarii fata de faptuitor a masurilor de siguranta.

Masurile   de siguranta in Codul penal al Romaniei. Codul penal de la 1968 reglementeaza institutia masurilor de siguranta in Titlul VI (art.111-1 8) din Partea Generala. Aceste dispozitii fac obiectul reglementarilor cuprinse in doua capitole; primul se ocupa de aspectele generale ale masurilor de siguranta, iar in al doilea sunt stabilite felurile masurilor de siguranta si regimul special al fiecarei masuri.

Art. 111 C.pen. roman, cu denumirea marginala "Scopul masurilor de siguranta", cuprinde principiile de reglementare si aplicare a masurilor de siguranta, iar art. 112 face o enumerare a masurilor de siguranta.

Conform Codului penal roman din 1968, masurile de siguranta au ca scop inlaturarea unei stari de pericol si preintampinarea savarsirii faptelor prevazute de legea penala (art. 111).

Intr-o formulare concisa si clara, art. 111 alin. 1 evidentiaza caracterul eminamente preventiv al masurilor de siguranta ca masuri de inlaturare a unor stari de pericol social care ar putea contribui la savarsirea de fapte prevazute de legea penala.

Legea penala nu defineste starea de pericol; unele legislatii penale europene (spre exemplu, Codul penal al Italiei, Codul penal al Spaniei) definesc periculozitatea sociala ca fiind starea in care se afla persoana care a comis o infractiune si exista probabilitatea sa comita noi fapte prevazute de legea penala.

Din textul art. 111 rezulta ca starea de pericol trebuie inteleasa ca fiind starea ce creeaza temerea ca datorita existentei sau persistentei sale s-ar putea savarsi noi fapte prevazute de legea penala. Din interpretarea, pe ansamblu, a textului sus-mentionat, rezulta ca starea de pericol cuprinde o conditie premisa, savarsirea unei fapte prevazute de legea penala (art. 111 alin. 2) si prezumtia ca persoana in cauza ar putea savarsi noi fapte prevazute de legea penala. Numai prevenirea unui astfel de pericol poate servi ca temei pentru luarea masurilor de siguranta.

Asa cum sunt reglementate in Titlul VI al Codului penal, masurile de siguranta sunt sanctiuni generale, care pot fi luate fata de orice persoana care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala daca exista vreuna din starile de pericol prevazuta de lege.

Aceste masuri au finalitate mediata sau indirecta, care consta in inlaturarea sau in neutralizarea starii de pericol si o finalitate imediata sau directa care consta in preintampinarea savarsirii de noi fapte penale.

"Inlaturarea starii de pericol" are semnificatia neutralizarii sau, dupa caz, eliminarii elementelor care creeaza si intretin starea de pericol, instituind in locul acesteia o stare de siguranta.

"Preintampinarea savarsirii de fapte prevazute de legea penala" se realizeaza prin inlaturarea starii de pericol. [65, p. 58]

Starea de pericol la care se refera art. 111 din Codul penal nu se confunda cu pericolul social ca trasatura esentiala a infractiunii, fiindca ele nu tin de fapta, ci de persoana faptuitorului

ori de anumite lucruri ce au legatura cu fapta savarsita de acesta.

Datorita cauzelor lor specifice, starile de pericol nu pot fi combatute prin aplicarea pedepselor, deoarece nu se pune problema transformarii constiintei faptuitorului.

Pentru inlaturarea starilor de pericol se folosesc masuri specifice, care sa anihileze pericolul savarsirii unor noi fapte antisociale: obligarea la tratament medical sau internarea medicala, interzicerea unei functii sau profesii, confiscarea etc.

Ocupandu-se de aspectele generale ale masurilor de siguranta, in primul capitol al Titlului

VI legiuitorul nu si-a propus o definitie a masurilor de siguranta, ci doar sa prezinte principiile de reglementare si aplicare a acestora.

Cu toate acestea, limitandu-ne la prevederile art. 111, putem incerca sa definim masurile de siguranta ca fiind acele sanctiuni de drept penal care se iau fata de persoanele care au comis fapte prevazute de legea penala, chiar daca faptuitorului nu i se aplica o pedeapsa, cu exceptia masurii

prevazute de art. 112 lit. d) si care au ca scop inlaturarea unei stari de pericol si, prin aceasta, preintampinarea faptelor prevazute de legea penala.

In sfarsit, desi sunt luate fata de persoanele care au savarsit fapte prevazute de legea penala, incidenta masurilor de siguranta nu este determinata de existenta raspunderii penale pentru fapta savarsita, ci de existenta starii de pericol. Din acest motiv, la stabilirea masurilor de siguranta nu se au in vedere criteriile de individualizare prevazute in art. 72 din Codul penal, ci

se tine seama de natura si gravitatea starii de pericol si de posibilitatile de inlaturare a acesteia. Masurile de siguranta nu trebuie confundate cu masurile de ocrotire si educative ce se iau

fata de minori. Masurile de siguranta se deosebesc, in acelasi timp, de masurile preventive reglementate prin legi extrapenale chiar atunci cand sunt identice in continut cu acestea

(exemplu; internarea bolnavilor mintali periculosi, confiscarea, expulzarea strainilor). In timp ce masurile de siguranta se iau de organele judiciare fata de persoanele care savarsesc fapte prevazute de legea penala, masurile extrapenale au ca temei fapte sau stari extrapenale, chiar daca servesc la prevenirea faptelor antisociale.

Masurile de siguranta se iau fata de persoanele care au comis fapte prevazute de legea penala. Masurile de siguranta se pot lua chiar daca faptuitorului nu i se aplica o pedeapsa, cu exceptia masurii prevazute in art. 112 lit. d). Masurile de siguranta sunt urmatoarele (art. 112

C. pen.):

a Obligarea la tratament medical;

b Internarea medicala

c) Interzicerea de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o alta

ocupatie

d Interzicerea de a se afla in anumite localitati;

e) Expulzarea strainilor;

f Confiscarea speciala

g Interdictia de a reveni in locuinta familiei pe o perioada determinata.

In stiinta dreptului penal si in legislatia penala romana actuala, masurile de siguranta sunt definite ca sanctiuni de drept penal menite sa contribuie la prevenirea savarsirii de noi fapte prevazute de legea penala. [50, p. 227] Studiul dreptului penal comparat releva, insa, ca unele din masurile de siguranta ar putea fi folosite ca veritabile pedepse in combaterea fenomenului infractional, caracterul lor represiv fiind evident. Asa de pilda, in unele tari, sub denumirea de

"masuri de siguranta" sunt instituite adevarate masuri privative de libertate, cum ar fi:

"internarea intr-o colonie agricola sau intr-o unitate de munca", "internarea intr-o casa de corectie" (art. 215 din Codul penal italian); "internarea intr-o casa de munca" (Capitolul IV, sectiunea a III-a din Codul penal grec); "internarea intr-o unitate cu supraveghere riguroasa"

(§61 din Codul penal german) etc.

Masurile de siguranta in legislatia penala a Romaniei pot fi prezentate schematic:

Masurile de siguranta

in legislatia penala a Romaniei

Obligarea la tratament

medical

Interzicerea de a se afla

in anumite localitati

Internarea medicala

Interzicerea de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o alta ocupatie

Expulzarea strainilor

Confiscarea speciala

Interdictia de a reveni in

locuinta familiei pe o perioada determinata

Masurile de siguranta se pot clasifica:

I. In functie de scop, in:

 masuri curative (tratament obligatoriu sau internare obligatorie);

 masuri educative (inclusiv reorientare profesionala).

II. In functie de drepturile subordonate, pot fi:

 privative de libertate;

 restrictive de libertate;

 privative de drepturi;

 patrimoniale (confiscari).

III. In functie de durata de aplicare a masurilor, acestea se pot clasifica in:

 masuri de siguranta pe durata nedeterminata (pe durata starii de pericol ;

 masuri de siguranta pe durata determinata (fara aplicare medicala

 masuri de siguranta definitive (fara aplicare medicala). [84]

Spre deosebire de Codul penal de la 1936, care in art. 71 enumera 15 masuri de siguranta intre acestea fiind incluse trei masuri educative si tutelare privind pe minori, Codul penal de la

a prevazut numai 7 masuri de siguranta, masurile educative aplicate minorilor fiind

reglementate separat in cadrul Titlului V. Observam ca noua reglementare a eliminat masurile de siguranta referitoare la internarea infractorilor de obicei, la cautiunea de buna purtare, la dizolvarea sau suspendarea persoanei juridice, motivandu-se prin aceea ca starile de pericol corespunzatoare acestor masuri nu mai existau in conditiile economice, sociale si politice de la

Nu putem contesta ca acele conditii care au determinat opera de legiferare la 1968 erau total diferite de cele actuale, ca si de cele de la 1936.

Cu toate acestea, opera legislativa trebuie sa analizeze evolutia societatii de-a lungul a multe generatii viitoare si sa adopte acele principii care s-au dovedit valori general acceptate ale moralei, filosofiei si dreptului.

Din acest punct de vedere, renuntarea la cele trei masuri de siguranta - internarea infractorilor de obicei, cautiunea de buna purtare si suspendarea persoanei juridice - a lipsit organele judiciare de tot atatea mijloace eficace de inlaturare a unor stari de pericol si preintampinare a savarsirii de infractiuni. Subliniem in mod deosebit masura internarii infractorilor de obicei, care oferea un mijloc de lupta impotriva recidivistilor.

Codul penal de la 1968 a introdus insa o masura noua: obligarea la tratament medical. In conditiile cresterii numarului persoanelor dependente de alcool si stupefiante aceasta noua masura de siguranta s-a dovedit binevenita, fiind in acord cu evolutia legislatiilor europene care,

in cazul consumului de droguri, au prevazut cauze de nepedepsire pentru cei care se supun de

bunavoie unui tratament de dezintoxicare. Celelalte masuri de siguranta sunt redactate intr-o forma stiintifica superioara celei din 1936.

Astfel, masurii de siguranta a internarii medicale (art. 114) ii corespund in Codul penal anterior masurile de siguranta a "internarii infractorilor alienati" (art. 72) si a "internarii infractorilor anormali fizic sau psihic"(art. 83). Prima putea fi aplicata chiar daca intervenea o ordonanta de neurmarire, a doua nu putea fi aplicata decat in caz de condamnare.

In reglementarea prevazuta de art. 114 internarea poate fi aplicata chiar daca nu s-a pronuntat o condamnare, dar nu este posibila daca fapta comisa nu este prevazuta de legea penala sau nu a fost savarsita de invinuit sau de inculpat, intrucat nici o masura de siguranta nu poate fi luata daca nu s-a savarsit o fapta prevazuta de legea penala.

In practica judiciara uneori apar si unele discutii privitor la corectitudinea aplicarii acestei masuri de siguranta, in special in materia de expertiza psihiatrica. In acest fel, pentru solutionarea cererii de incetare a internarii medicale formulate de persoana internata, in cazul

in care avizul unitatii sanitare la care se refera art. 434 alin. (2) C. proc. pen. si actele medicale

depuse nu sunt lamuritoare cu privire la starea sanatatii acestuia, se impune efectuarea unei expertize psihiatrice pentru a se stabili daca cel internat s-a insanatosit si nu mai prezinta

pericol pentru societate, daca masura internarii poate fi inlocuita cu cea a obligarii la tratament medical, sau internarea medicala trebuie mentinuta. [102] In aceasta ordine de idei, aducem la cunostinta ca atat Tribunalul, cat si Curtea de apel au retinut corect ca masura de siguranta a internarii medicale a fost luata pe baza unei expertize psihiatrice si nu poate fi revocata pe baza unei adrese, adeverinte si certificat medical semnate de un singur medic, dar nu au dispus, desi se impunea, efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, pentru a stabili daca temeiurile care au impus luarea masurii internarii medicale au incetat. Neprocedand astfel, se impune rejudecarea cauzei de catre prima instanta sub aspectul mentionat, motiv pentru care recursul a fost admis si s-au casat cu trimitere hotararile atacate.

Masura interzicerii unei functii sau profesii (art. 78 in legislatia penala anterioara era limitata la profesii si meserii, nu si la functii si ocupatii ca in Codul penal de la 1968.

Cauzele care determinau luarea masurii erau incapacitatea, nepregatirea, neglijenta sau nerespectarea regulamentelor cand, datorita acestora, s-a savarsit o infractiune. Acestei enumerari enuntate ii corespunde in art. 115 o enumerare enuntiativa care largeste sfera de incidenta a masurii la toate situatiile in care luarea acestei masuri de siguranta apare ca necesara.

In reglementarea din 1936 masura putea fi luata pe timp determinat sau nedeterminat, dar dupa trei ani persoana in cauza putea sa faca dovada dobandirii cunostintelor necesare si masura

era revocata

Codul penal de la 1968 prevede aplicarea masurii pe timp nedeterminat, reglementare ce corespunde naturii si temeiului masurilor de siguranta, neputandu-se stabili dinainte cat timp va dura o stare de pericol.

Masura de siguranta a interzicerii de a se afla in anumite localitati are ca precedent legislativ masura interdictiei de a se afla in anumite localitati prevazuta de art. 76.

In Codul penal de la 1936 masura putea fi luata numai atunci cand instanta pronunta o pedeapsa privativa de libertate de cel putin 2 ani, in timp ce in Codul penal de la 1968 este prevazuta limita de un an si, in plus, se cere ca infractorul sa mai fi fost condamnat pentru alte infractiuni. Durata masurii in codul penal anterior era de la 2 la 10 ani in caz de crima si de la

la 3 ani in caz de delict, iar in Codul de la 1968 durata este de cel mult 5 ani cu posibilitate de prelungire.

In privinta masurii de siguranta a "expulzarii strainilor" prevazuta in Codul penal de la

1936 in art. 79, Codul penal de la 1968 a inlocuit criteriul nationalitatii care facea posibila luarea masurii si fata de cei lipsiti de cetatenie, dar care aveau domiciliul in tara. Astfel, art. foloseste criteriul cetateniei cu exceptarea de la masura expulzarii a persoanelor fara cetatenie cu domiciliul in tara, punand astfel de acord aceasta dispozitie cu principiul personalitatii legii penale inscris in art. 4 C. pen.

In acest context practica judiciara a Romaniei se conduce de principiul urmator: in cazul in care expulzarea cetateanului strain l-ar expune in tara de origine persecutiei religioase si, totodata, ar aduce grave prejudicii materiale si morale familiei, luarea acestei masuri de siguranta nu se justifica. [100]

Mai mult, potrivit art. 92 alin. ) din OUG nr. 194/2002, strainul nu poate fi expulzat intr-un stat in care exista temeri justificate, intre altele, ca va fi supus la tratamente inumane sau degradante. In cazul solutionarii contestatiei la executare privind masura de siguranta a expulzarii, potrivit art. 92 alin. (5) din aceeasi Ordonanta, constatarea existentei temerilor justificate ca persoana expulzata va fi supusa la tratamente inumane sau degradante se face de instanta de judecata, in urma comunicarii primite de la Autoritatea pentru straini. Prin urmare, este supusa casarii hotararea prin care instanta a solutionat contestatia la executare in lipsa comunicarii din partea Autoritatii pentru straini.

OUG nr. 194/2002 privind regimul strainilor in Romania prevede in art. 92 alin. (1), ca un strain nu poate fi expulzat intr-un stat in care exista temeri justificate ca viata ii este pusa in pericol ori ca va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante.

Alin. ) al aceluiasi articol prevede ca strainul poate fi totusi expulzat pentru motive de siguranta nationala sau ordine publica, chiar daca se afla in una dintre situatiile mentionate, iar alin. (5) - ca este de competenta instantei de judecata constatarea situatiilor prevazute in alin.

(1), in urma comunicarii din partea Autoritatii pentru straini.

Prin urmare, instanta este competenta sa constate daca poate fi pusa in executare masura expulzarii in conditiile in care, in baza comunicarii parvenite de la Autoritatea pentru straini, rezulta una dintre situatiile prevazute in alin. (1) art. 92 din OUG nr. 4/2002.

Din verificarea lucrarilor cauzei rezulta ca instantele nu au avut in vedere dispozitiile legale mentionate, ci numai actul depus de contestator.

Astfel, fata de prevederile art. 92 alin. (5) din OUG nr. 194/2000 instanta trebuia sa ceara Autoritatii pentru straini efectuarea de verificari privind situatia contestatorului in statul de origine, pentru a constata daca sustinerile acestuia sunt reale si, ca atare, se regasesc sau nu situatii cum sunt cele prevazute in art. 92 alin. (1).

Este de mentionat ca, conform Deciziei nr. 2949 din 19 iunie 2003 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie a Romaniei masura de siguranta a expulzarii poate fi luata si fata de condamnatul care a obtinut din partea statului roman protectie umanitara conditionata, dar numai daca masura este impusa de ratiuni privind siguranta nationala sau ordinea publica

Potrivit art. 23 alin. (1) lit. m) din OG nr. 102/2000, acordarea protectiei umanitare conditionate confera beneficiarului dreptul de a nu fi expulzat, cu exceptia cazurilor impuse de

ratiuni de siguranta nationala sau de ordine publica, iar atunci cand se dispune expulzarea in astfel de situatii, cel in cauza nu poate fi trimis in teritorii unde viata sau libertatea i ar fi amenintate pe motive de rasa, religie, nationalitate, apartenenta la un anumit grup social sau opinii politice.

Asadar, legea prevede posibilitatea ca o persoana care a obtinut protectie umanitara conditionata sa poata fi expulzata, cu observatia ca art. 117 C. pen. nu prevede obligatia ca expulzarea sa se faca numai in statul de origine al condamnatului, aceasta masura de siguranta putandu-se executa si intr-un alt stat, unde nu exista riscurile mentionate.

Masura de siguranta a confiscarii era prevazuta de art. 80 din Codul penal de la 1937. Potrivit dispozitiilor din acest articol, putea fi dispusa confiscarea: 1) lucrurilor produse prin infractiune; 2) lucrurilor care au servit sau erau destinate sa serveasca la savarsirea unei infractiuni (daca apartineau infractorului sau in caz de participatiune unuia din infractori) si

3) lucrurilor detinute in contra legilor si regulamentelor.

In special, practica judiciara se conduce de urmatoarele principii: banii dobanditi de participanti prin savarsirea infractiunii se confisca in baza art. 118 lit. d) C. pen., dispunandu-se obligarea fiecaruia la plata sumei de care a beneficiat in urma vanzarii lucrurilor sustrase, iar

nu la plata intregii sume, in solidar. [107] Totodata, in cazul confiscarii speciale a sumei de bani

dobandite in mod vadit de inculpati prin savarsirea infractiunii, este nelegala obligarea solidara

a acestora la plata intregii sume catre stat cu titlu de confiscare speciala, atata vreme cat fiecare a dobandit o suma distincta, intrucat masurile de siguranta constituie sanctiuni si, ca atare, au caracter personal si exclud solidaritatea.

Din examinarea textului de lege in baza caruia s-a dispus confiscarea se constata ca masurile de siguranta, fiind sanctiuni penale, au un caracter personal. Avand acest caracter, cu exceptia lucrurilor a caror detinere este interzisa si se confisca indiferent in posesia cui s-ar afla,

in celelalte cazuri cand fapta este savarsita in conditiile participatiei, obligarea la plata contravalorii bunurilor supuse confiscarii nu poate fi dispusa decat in limitele in care fiecare participant a beneficiat de lucrurile dobandite prin savarsirea infractiunii.

In cazul lucrurilor indicate la pct. 1 si 2 confiscarea speciala putea fi dispusa numai in caz

de condamnare si fara a se aduce vreo atingere drepturilor altei persoane decat infractorii. Lucrurile de la pct. 3 puteau fi confiscate chiar in caz de achitare sau incetare a procesului penal. Cele trei categorii de lucruri supuse confiscarii din textul Codului penal anterior corespund categoriilor de ia lit. a),b) si e) din textul art. 118 al Codului penal de la 1968, cu unele deosebiri.

In Codul penal de la 1936 confiscarea era conditionata de existenta unei infractiuni, in

Codul penal de la 1968 conditia se refera la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala.

O deosebire importanta intre cele doua reglementari consta in aceea ca in timp ce in Codul

penal de la 1968 confiscarea este obligatorie ("sunt supuse confiscarii"), indiferent de solutia data cauzei, in Codul penal de la 1936 confiscarea era facultativa

O alta deosebire importanta intre cele doua reglementari consta in aceea ca lucrurile prevazute la literele c) si d) din art. 118, lucrurile care au fost date pentru a determina savarsirea unei infractiuni si lucrurile dobandite in mod vadit prin savarsirea infractiunii nu figurau in enumerarea din legislatia penala anterioara. , p.

Lucrurile din categoria de la lit. c) din art. 118 erau supuse in legislatia penala anterioara

unei masuri similare cu masura confiscarii speciale limitata numai la infractiunile de luare si dare

de mita (art.251 alin. ultim) si in cazul traficului de influenta (art. 252 alin. ultim).

Lucrurile prevazute in dispozitiile art. 118 lit. d) sunt total absente din reglementarea

Codului penal de la 1936.

2. Masurile de siguranta in Codul penal al Republicii Moldova. Conform definitiei legale a masurilor de siguranta prevazuta la art. 98 din Codul penal al Republicii Moldova, acestea au drept scop inlaturarea unui pericol si preintampinarea savarsirii faptelor prevazute de legea penala.

Masurile de siguranta pot fi aplicate independent de faptul daca persoanei i a fost stabilita sau nu vreo pedeapsa. Aceasta rezulta din faptul ca starea de pericol care a determinat aplicarea masurii de siguranta este distincta de pericolul social pe care o prezinta fapta prevazuta de legea penala. Masurile de siguranta continua sa fie aplicate cata vreme persista starea de pericol, chiar daca raspunderea penala este inlaturata ca urmare a unei cauze care inlatura raspunderea penala sau consecintele condamnarii. [24, p. 588] Codul penal al Republicii Moldova mentioneaza expres ca nici amnistia si nici gratierea nu au efect asupra masurilor de siguranta (art.107, 108

C.pen. RM).

Codul penal al Republicii Moldova nu enumara masurile de siguranta intr-o ordine ierarhica, judecatorul putand dispune aplicarea concomitenta a catorva din ele, deoarece fiecare din ele vizeaza o stare de pericol distincta.

Fiind totodata si un mijloc de constrangere, in functie de aceasta masurile de siguranta pot

fi clasificate in:

 masuri privative de libertate (internarea intr-o institutie psihiatrica

 masuri restrictive de libertate (supunerea la tratament fortat a alcoolicilor si narcomanilor, expulzarea);

 masuri restrictive de drepturi (punerea sub curatela a persoanelor care abuzeaza

de alcool);

 masuri cu caracter patrimonial (confiscarea speciala).

In functie de natura starii de pericol, masurile de siguranta pot fi:

 personale, care vizeaza persoana generatoare de pericol (masurile cu caracter medical si educative);

 reale sau patrimoniale (confiscarea speciala), in care caz obiectele sunt sursa starii de pericol.

In functie de pedeapsa, masurile de siguranta pot fi

 aplicate izolat (masurile de constrangere cu caracter medical aplicate iresponsabililor)

 pot insoti pedeapsa (expulzarea).

Atentionam asupra includerii in Codul penal al Republicii Moldova a masurilor educative

in cadrul masurilor de siguranta (art. 98 si 104 Cod penal). In scopul ilustrativ vom reprezenta schematic tipurile masurilor de siguranta dupa cum urmeaza

Masurile de siguranta

in legislatia penala a Republicii Moldova

masurile de constrangere

cu caracter medical

expulzarea

masurile de constrangere

cu caracter educativ

confiscarea

speciala

Spre deosebire de cadrul masurilor de siguranta din Romania, Codul penal al Republicii

Moldova include in lista acestora si masurile cu caracter educativ, care, de regula, nu figureaza

in lista acestor sanctiuni.

In acelasi rand, cadrul masurilor de siguranta din Codul penal al Republicii Moldova este mai restrans decat cel analogic din alte state. Astfel, in alte jurisdictii se mai cunosc si astfel de masuri de siguranta ca interzicerea de a se afla in anumite localitati, interdictia de a reveni in locuinta familiei pe o perioada determinata, interzicerea de a ocupa o anumita functie sau de a exercita o profesie, o meserie sau o alta ocupatie (art.112 C.pen. al Romaniei); libertatea supravegheata a alcoolicilor si narcomanilor (C.pen. al Germaniei); privarea de licenta sau de permisul de port-arme (C.pen. al Spaniei).

Este regretabil ca in CP al RM nu s-au prevazut niste masuri de siguranta aplicabile persoanelor juridice. Cu toate acestea experienta statelor straine ne poate sugera masuri adecvate

in acest sens. Astfel, suspendarea unei anumite activitati a intreprinderii, interzicerea de a desfasura un anumit gen de activitate, inchiderea temporara a localurilor sau unitatilor persoanei juridice, cautiunea baneasca etc.

Instituirea unui cadru paralel de masuri de siguranta aplicabile persoanelor juridice este indispensabil.

4. Pedepsele penale si masurile de siguranta: analiza comparativa. Vechea problema a diferentei dintre pedeapsa si masura de siguranta este in realitate rau pusa, pentru ca se confunda planuri diferite. Pe plan juridic, al teoriei si invatamantului, diferenta poate fi conceputa, caci uneia i se atribuie o functie esentialmente retributiva, iar celeilalte - o functie esentialmente preventiva.

Pe plan penitenciar, separatia nu este de conceput din momentul in care se trece la executare. Pe plan legislativ si al politicii penale cele doua sisteme se apropie in practica: ceea ce

se cere este de a lasa judecatorului alegerea unei sanctiuni represive sau a alteia reeducative pe care o va aplica in raport de sentimentul intern de responsabilitate pe care il va gasi la delincvent.

Se ajunge in mod necesar la un sistem unitar in care este imposibil sa faci o distinctie neta intre pedepse si masuri de siguranta.

Intotdeauna infractiunile au constat din comiterea de fapte care, prin ele insele, prezentau

un pericol social deosebit, impotriva carora societatea incerca sa actioneze prin aplicarea de pedepse. Intr-un anumit moment al evolutiei gandirii juridice a aparut intrebarea daca nu s-ar putea actiona mai eficient, nu atat asupra cauzelor profunde, social-economice, criminogene, cat mai degraba asupra cauzelor imediate, care rezida chiar in persoana autorului. Astfel, in doctrina

a fost exprimata, tot mai frecvent, parerea ca in combaterea unor fapte penale legea trebuie sa foloseasca si alte mijloace substitutive pedepsei, mai eficiente, care sa provina si din randul masurilor de siguranta.

In conceptia scolii clasice penale, dreptul penal nu putea folosi alte mijloace de reactiune contra infractorilor asa cum s-a mai aratat, decat pedepsele; tot ceea ce nu era pedeapsa ca reactie contra incalcarii ordinii juridice nu puteau fi decat masuri extrapenale, administrative (sistemul unitar).

La fel de exclusivista era si scoala pozitivista penala care pretindea ca pedepsele sa dispara

iar in locul lor sa nu existe decat masurile preventive luate de organele judiciare, dreptul penal urmand sa devina un drept al apararii sociale.

In evolutia ulterioara a raportului dintre pedepse si masuri de siguranta s-a formulat chiar parerea ca acceptand dreptul la existenta al masurilor de siguranta acestea ar trebui concepute nu

ca un sistem separat si paralel cu sistemul de pedepse, ci ca un sistem unitar, in sensul contopirii pedepselor cu masurile de siguranta intr-un sistem unic, ca un instrument unitar de reactie contra criminalitatii.

Dispozitiile legislative ale unor state confirma incertitudinea frontierelor dintre pedepse si masuri de siguranta. Astfel, potrivit unor legislatii penale, o anumita sanctiune este calificata drept pedeapsa, iar potrivit altora - drept masura de siguranta. [44, p. 21] De pilda, expulzarea constituie o pedeapsa in dreptul penal elvetian, in timp ce in cel italian este o masura de siguranta. Tot astfel, in legislatia franceza tutela penala (surghiunul) si interdictia de sejur sunt calificate drept pedepse, in timp ce in opinia doctrinei penale ele sunt doar masuri de siguranta mai mult, retragerea permisului de conducere constituie atat o pedeapsa (daca este pronuntata de

un organ judiciar represiv), cat si o masura de siguranta (daca este dispusa de catre o autoritate administrativa). De asemenea, confiscarea speciala (de regula, masura de siguranta) este reglementata in Codul penal francez ca o pedeapsa alternativa, cand infractiunea savarsita este pedepsita cu inchisoare sau amenda; in acest caz, instanta poate dispune confiscarea unuia sau a mai multor vehicule apartinand condamnatului (art. 131-6 pct. 4) sau confiscarea uneia sau a mai multor arme, proprietate a condamnatului sau asupra carora are dreptul sa dispuna in mod liber

(art. 131-6 pct.7).

Pedepsele si masurile de siguranta au o serie de trasaturi comune:

Ambele fiind sanctiuni de drept penal sunt masuri de constrangere care atrag fie lipsirea de libertate, fie restrangerea unor drepturi ale faptuitorului.

Atat pedepsele, cat si masurile de siguranta se aplica numai dupa savarsirea unei fapte prevazute de legea penala.

Ambele fiind prevazute de legea penala aplicarea lor se face in cadrul principiului strict al legalitatii de catre autoritatea judecatoreasca.

In sfarsit, prin luarea masurilor de siguranta, ca si prin aplicarea pedepselor, se urmareste acelasi scop: apararea societatii impotriva savarsirii faptelor prevazute de legea penala, chiar daca pedepsele intervin in primul rand pentru a reprima si numai

in al doilea rand pentru a preveni, in timp ce masurile de siguranta au un rol in exclusivitate preventiv.

Literatura juridica apreciaza masura de siguranta ca fiind o sanctiune care acopera anumite lacune ale pedepsei traditionale si care a gasit pentru delincventii anormali o solutie pe care principiile clasice nu o puteau oferi. [65, p. 85]

Totodata, intre pedepse si masuri de siguranta exista numeroase deosebiri

Pedepsele au un caracter aflictiv-retributiv care se realizeaza prin modul cum este conceputa si organizata executarea acestor sanctiuni. Masurile de siguranta nu au

caracter retributiv, ele fiind luate in scop exclusiv preventiv, in vederea inlaturarii unei stari de pericol si preintampinarii savarsirii faptelor prevazute de legea penala.

Prin aplicarea pedepselor se realizeaza o actiune de prevenire generala, urmare a efectului intimidant al pedepsei. Masurile de siguranta fiind lipsite de orice efect intimidant nu realizeaza decat o preventie speciala.

Esenta pedepsei este de a interveni postdelictum, pe cand masura de siguranta este conceputa antedelictum. [21, p. 528-529]

Pedeapsa este determinata de judecator tinand cont de criteriile de individualizare, printre care si gravitatea infractiunii, astfel incat cu cat mai grava este infractiunea cu atat mai aspra este pedeapsa. Insa, masura de siguranta nu are atitudine fata de gravitatea infractiunii - ea trebuie raportata la personalitatea delincventului.

Natura si durata pedepsei este fixata din start in lege, pe cand masura de siguranta variaza in dependenta de tipul starii de pericol si existenta acesteia. Masura de siguranta este aplicabila atata timp cat exista starea de pericol, ceea ce ii atribuie caracterul unei sanctiuni nedeterminate in timp, eventual cu titlu definitiv, putand fi revocata odata cu disparitia acestei stari de pericol.

In timp ce pedepsele atrag, dupa exercitarea lor, anumite consecinte juridice si morale, masurile de siguranta nu atrag nici o consecinta dupa ce starea de pericol a faptuitorului a incetat.

In cazul pedepselor, cand de la savarsirea infractiunii pana la judecarea cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplica legea cea mai favorabila. In ceea

ce priveste masurile de siguranta, legea care prevede aceste sanctiuni de drept penal

se aplica si infractiunilor care nu au fost definitiv judecate pana la data intrarii in vigoare a legii noi. Prin urmare, masurile de siguranta au caracter retroactiv in sensul

ca se aplica legea din momentul judecarii faptuitorului.

In cazul concursului de infractiuni, pedepsele principale se contopesc indiferent daca faptele au fost judecate concomitent sau succesiv. Daca faptuitorul prezinta stari de pericol diferite, se pot lua mai multe masuri de siguranta, corespunzatoare starilor de pericol pe care acesta le prezinta.

In cazul suspendarii incetarii pedepsei, pedeapsa principala nu se va executa un interval de timp stabilit de lege, dupa care condamnatul se considera reabilitat de drept daca nu a intervenit vreuna din cauzele de revocare sau anulare a suspendarii. Masurile de siguranta urmeaza a fi executate pe perioada suspendarii.

Amnistia stinge incriminarea, iar daca a intervenit dupa condamnare, stinge si executarea pedepsei; gratierea stinge integral sau in parte executarea pedepsei.

Amnistia si gratierea nu au insa efecte asupra masurilor de siguranta, acestea avand drept scop preintampinarea savarsirii faptelor prevazute de legea penala.

Prescriptia inlatura executarea pedepsei prin trecerea unui termen stabilit de lege in raport cu pedeapsa pronuntata. Masurile de siguranta nu se prescriu, intrucat nu au caracter retributiv, ci sunt determinate de o anumita stare de pericol.

Reabilitarea stinge decaderile si interdictiile ce decurg din executarea pedepsei. Reabilitarea nu are efecte asupra masurilor de siguranta, intrucat executarea acesteia

nu atrage blam, incapacitati sau interdictii.

In ciuda acestor criterii distinctive, frontiera dintre aceste doua tipuri de sanctiuni de drept penal nu este intr atat de clara. In acest context, legile multor state trateaza in mod diferit natura preventiva sau de constrangere a unor sanctiuni. Astfel, expulzarea sau confiscarea speciala fiind incluse la masuri de siguranta in C.pen. al RM sau C.pen. roman; ele sunt privite ca pedepse complementare in legea penala a Chinei. Codul penal francez, in genere nu face distinctie intre pedepse si masuri de siguranta, ambele fiind denumite sanctiuni.

Din cele relatate putem conchide urmatoarele:

Sustinem ca masurile de siguranta sunt, ca si pedepsele, sanctiuni de drept penal, deosebindu-se intre ele prin natura si functiile lor.

In prezent nu exista legislatii penale bazate numai pe pedepse sau numai pe masuri de siguranta, intrucat un sistem de sanctiuni de drept penal trebuie sa aiba atat un caracter retributiv, cat si unul preventiv.

Spre deosebire de cadrul masurilor de siguranta din Romania, Codul penal al Republicii Moldova include in lista acestora si masurile cu caracter educativ, care, de regula, nu figureaza in lista acestor sanctiuni.

Cadrul masurilor de siguranta din Codul penal al Republicii Moldova este mai redus decat

cel analogic din alte state. Astfel, in alte jurisdictii se mai cunosc si astfel de masuri de siguranta ca interzicerea de a se afla in anumite localitati, interdictia de a reveni in locuinta familiei pe o perioada determinata, interzicerea de a ocupa o anumita functie sau de a exercita o profesie, o meserie sau o alta ocupatie (C.pen. al Romaniei); libertatea supravegheata a alcoolicilor si narcomanilor (C.pen. al Germaniei); privarea de licenta sau

de permisul de port-arme (C.pen. al Spaniei).

Este regretabil ca in Codul penal al Republicii Moldova nu s-au prevazut masuri de siguranta aplicabile persoanelor juridice. Cu toate acestea, experienta statelor straine ne poate sugera masuri adecvate in acest sens: suspendarea unei anumite activitati a intreprinderii, interzicerea de a desfasura un anumit gen de activitate, inchiderea temporara

a localurilor sau a unitatilor persoanei juridice, cautiunea baneasca etc.

Instituirea unui cadru paralel de masuri de siguranta aplicabile persoanelor juridice este indispensabila.

Prin luarea masurilor de siguranta, ca si prin aplicarea pedepselor, se urmareste acelasi scop, apararea societatii impotriva savarsirii faptelor prevazute de legea penala, chiar daca pedepsele intervin in primul rand pentru a reprima si numai in al doilea rand pentru a preveni, in timp ce masurile de siguranta au un rol in exclusivitate preventiv

Prin aplicarea pedepselor se realizeaza o actiune de prevenire generala, urmare a efectului intimidant al pedepsei. Masurile de siguranta fiind lipsite de orice efect intimidant nu realizeaza decat o preventie speciala

Pedeapsa este determinata de judecator tinand cont de criteriile de individualizare, printre care si gravitatea infractiunii, astfel incat cu cat mai grava este infractiunea, cu atat mai aspra este pedeapsa. Insa, masura de siguranta nu are atitudine fata de gravitatea infractiunii, ea trebuie raportata la personalitatea delincventului

In cazul suspendarii incetarii pedepsei, pedeapsa principala nu se va executa un interval de timp stabilit de lege, dupa care condamnatul se considera reabilitat de drept daca nu a intervenit vreuna din cauzele de revocare sau anulare a suspendarii. Masurile de siguranta urmeaza a fi executate pe perioada suspendarii

Prescriptia inlatura executarea pedepsei prin trecerea unui termen stabilit de lege in raport

cu pedeapsa pronuntata. Masurile de siguranta nu se prescriu, intrucat nu au caracter retributiv, ci sunt determinate de o anumita stare de pericol

Subliniem opozitia dintre caracterul in mod necesar retributiv al pedepsei si cel incontestabil preventiv al masurii de siguranta