Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice
Acasa » referate » Istorie
Organizarea militara si sistemul defensiv al Tarilor Romane

Organizarea militara si sistemul defensiv al Tarilor Romane




Organizarea militara si sistemul defensiv al Tarilor Romane

În secolele XIV-XVII, statutul international al Tarilor Romane a depins in mare masura de raporturile dintre marile puteri vecine si de obiectivele politicii externe romanesti.

Esentiale in raporturile internationale au fost relatiile dintre Tarile Romane si Poarta.

"Tarile Romane nu aveau resursele necesare unor actiuni ofensive de durata in teritoriul inamic. Strategia lor militara era in principal defensiva si urmarea sa impiedice Poarta sa instaureze la nord de Dunare regimul de pasalac. Toti voievozii romani, de la Mircea cel Batran si pana la Mihai Viteazul, au cautat sa evite bataliile cu turcii in camp deschis si au aplicat o tactica militara proprie."[1]



Atitudinea boierimii a fost inconsecventa in aceasta perioada. În functie de obiectivele politicii Portii si de evolutia luptei pentru putere dintre domnitor si boierime, clasa conducatoare a adoptat fie solutia sprijinirii domnitorului atunci cand aparea pericolul transformarii Tarilor Romane in pasalac si pierderea privilegiilor sale, fie de indata ce aparea posibilitatea unei intelegeri cu Poarta, abandonarea luptei si recunoasterea suzeranitatii turcesti.

Tarile Romane nu se aflau pe directia strategica de inaintare spre centrul Europei, ci la marginea sa. La baza raporturilor romano-turcesti in epoca medievala s-au aflat Capitulatiile, care reprezentau diplome de privilegii acordate de sultanii otomani domnilor romani. Ele prevedeau respectarea autonomiei Tarilor Romane, care isi pastrau propriile institutii. Principele era un domn pamantean ales de boieri. În schimbul recunoasterii autonomiei, Tarile Romane plateau un tribut (haraci), care a reprezentat initial un fel de impozit, iar apoi, in forma sa clasica, rascumpararea pacii. Cu timpul, haraciul a crescut la sume foarte mari. Se adaugau numeroasele daruri cu prilejul reconfirmarii domniei si obligatiile constand in mari cantitati de cereale, turme de oi, lemn, ce se indreptau spre Constantinopol. În plus, Tarile Romane erau obligate sa sprijine Poarta pe timpul campaniilor militare cu soldati si salahori pentru intretinerea drumurilor si repararea cetatilor.

"Conflictele dintre romani si turci au inceput la 1388, in Dobrogea. Au urmat cele cu Tara Romaneasca in 1388 si 1391, Moldova in 1420, Transilvania in 1420- 1421. Marile confruntari militare, precum cea de la Rovine (17 mai 1395), Vaslui (10 ianuarie 1475), au fortat Poarta sa recunoasca relatiile politice de la nord de Dunare si, in ciuda catorva incercari de a instaura regimul de pasalac, sa accepte existenta politica a Tarilor Romane."[2]

I. 1 Evolutia armatei in Tarile Romane

Cat timp in Tarile Romanesti s-au manifestat relatiile feudale termenul folosit pentru desemnarea armatei este cel de oaste. Chestiunea este explicabila cel putin din urmatoarele motive: insuficienta delimitare si specializare fata de alte institutii, insuficienta reglementarilor privind organizarea si functionarea, efemeritatea unor elemente componente.

"În Moldova si Tara Romaneasca s-a manifestat o organizare militara similara, fapt ce ne permite o abordare a evolutiei ostirii concomitent in cele doua tari. Încercandu-se analiza organizarii oastei in Tarile Romane, o mare parte a literaturii de specialitate opereaza cu doua concepte: oastea mare si oastea cea mica."

Oastea de pace (permanenta)

Pana la inceputul secolului al XVII-lea, cand domnitorii din cele doua tari apeleaza masiv la serviciul mercenarilor si dezvolta corpul slujitorilor, oastea permanenta se compunea din elementele (permanente sau cu randul) care pazeau curtea domneasca, din garzile cetatilor, o parte a curtenilor din tinuturi (cei care indeplineau anumite misiuni cu caracter militar) si fortele care pazeau frontierele (elemente ale satelor de plaiasi, ale scalei sau satelor de margine la Dunare - in cazul Tarii Romanesti, strajerii in cazul Moldovei). Oastea de pace putea sa cuprinda si alte elemente (dregatorii centrali cu subalternii lor, boieri mari si curteni convocati etc.) atunci cand domnitorul participa la unele activitati nerazboinice (depunerea omagiului, primirea unor inalti demnitari straini, inscaunare, deplasari prin tara.) Nu se cunoaste efectivul oastei permanente din aceasta vreme.

"Începand cu secolul al XVII-lea lucrurile se schimba. Un ansamblu de factori interni si externi i-a determinat pe domnitorii romani sa purceada la constituirea unei osti permanente puternice. Ea cuprindea o parte a calarasilor, cei aflati in serviciu permanent, ceilalti lucrindu-si pamantul. Proveniti din randul slujitorilor, ei erau dispusi in orase-garnizoane, fie din interiorul tarii, fie de la marginile sale. Bucuresti, Buzau, Ploiesti, Rusii de Vede, Lichiresti (Calarasi de azi), Targul de Floci, Hodivoaia, Caracal, Manesti, Gherghita, Radauti, Stefanesti, Falciu, Orhei, Soroca, Lapusna etc."[4]

Desi efectivele lor erau numeroase (8000, in timpul lui Mihai Viteazul, 4000-6000, in timpul lui Serban Cantacuzino, 4000 la Vasile Lupu), nu se stie exact cati se aflau sub arme in timp de pace. Calarasii aveau o organizare precisa, fiecare unitate (de regula, cuprindea calarasii dintr-un oras-garnizoana), fiind comandata de un capitan, in Tara Romaneasca, sau de un vataf in Moldova.

"Un al doilea element al ostii permanente il constituiau dorobantii de tara. Pomeniti inca din secolul anterior, dorobantii vor constitui un element important al ostirii din Tarile Romane in cea mai mare parte a secolului al XVII-lea. Cea mai mare parte a lor era grupata in jurul unor orase-garnizoana: Bucuresti, Craiova, Strehaia, Targoviste, Comanca, Valeni, Hotin, Darabani etc. Ei slujeau pentru leafa, pentru scutiri de dari ori folosirea de occine domnesti."

Cei folositi in timp de pace aveau atributii privind paza curtii domnesti, pastrarea ordinii in capitala etc. Dorobantii se aflau sub ordinele marelui capitan si sub comanda superioara a marelui aga, ajutati, la randul lor, de capitanii de dorobanti. Nu se stie cati dintre dorobanti erau dorobanti de tara (pamanteni) si nici cati dintre acestia slujeau efectiv in timp de pace. Se stie insa ca slujba de dorobant era ereditara si ca ei faceau parte, ca si calarasii, din categoria slujitorilor.

"Din randul armatei permanente mai faceau parte alte bresle de slujitori: scutelnicii, talposii, saragelele, martalogii si mocanii (in Tara Romaneasca numai), rosii si vanatorii (in Moldova), plaiasii (in Tara Romaneasca) si strajerii in Moldova."[5]

Mercenarii au inceput sa constituie, din a doua jumatate a secolului al XVII-lea, un rol important in oastea celor doua tari romanesti. Efectivul lor a fost fluctuant, dupa cum domnitorul avea nevoie de sprijin si poseda banii necesari pentru intretinerea acestora. Lefegii erau comandati de un mare capitan de lefegii, mentionat la sfarsitul secolului al XVII-lea. Ca si marele capitan de dorobanti, marele capitan de lefegii era considerat boier de rangul al II-lea, fiind citat dupa marele armas si marele aga.

"Un mult mai mic rol decat in perioada anterioara in cadrul ostii permanente l-au avut garnizoanele cetatii. Decaderea cetatilor Moldovei in secolele al XVII-lea, dupa ce inca din secolul anterior cele din Tara Romaneasca isi incetasera functionalitatea, a dus la decaderea fortei militare a ostilor cetatilor atat de puternice pe vremea lui Stefan cel Mare sau Petru Rares. Parcalabii, mai vechii lor comandanti, mai dainuiesc o vreme, dar rolul este predominant administrativ"[6].

Oastea de razboi.

A constituit oastea cea adevarata, cea care a dus faima Tarilor Romane si a asigurat continuitatea lor in aceste veacuri grele.

Oastea de razboi se constituia in cazul unor actiuni militare, la porunca domnitorului. Compunerea sa nu era fixa, domnitorul hotara cine sa vina la oaste, in functie de conditiile concrete. Noi vom avea in vedere situatiile de mobilizare generala (destul de rare, dealtfel) atunci cand analizam compunerea sa.

Elementul cel mai puternic al ostirii il constituia oastea domnitorului. Aici erau cuprinse garda sa personala, steagurile domnitorului, ca mare boier, slujitorii si curtenii domniei, garnizoanele cetatilor romanesti (cele aflate sub autoritate centrala), fortele targovetilor, mercenarii platiti de domn si ostile (steagurile) boierilor din sfatul domnesc (principalii sai slujbasi). Lor li se adauga oastea boierilor de tara, intelegand prin aceasta fortele (steagurile) boierilor care nu indeplineau functii administrative, dar care aveau obligatia de a veni la oaste la chemarea domnitorului cu slugile lor. Aceste elemente au constituit asa- zisa oaste mica (mica nu era deloc, deoarece, de exemplu, in timpul lui Mihai Viteazul, numai mercenarii reprezentau aproximativ 20.000 de oameni, Matei Basarab avea 4000 de dorobanti, iar Vasile Lupu 4000 de calarasi). Oastea mica a constituit oastea de razboi in cele mai dese situatii (atacuri din afara de mare amploare, incursiuni in provinciile invecinate, prima confruntare cu inamicul etc.). Buna inzestrare si instruire si organizarea inca din timp de pace a unor elemente ale sale au constituit elementele care i-au conferit taria.

"În caz de mare pericol pentru tara, domnitorul proclama mobilizarea generala. Atunci se constituia oastea taraneasca, prin chemarea la oaste a tuturor taranilor capabili sa poarte armele, indeosebi a celor liberi, interesati in a-si apara mosia. Chemarea sub arme a taranilor a fost frecventa in secolele XIV-XV. Din a doua jumatate a secolului al XVI-lea acest lucru a devenit aproape imposibil din cauze economico-sociale si a perfectionarii armamentului de lupta. Daca adaugam oastei mici oastea taraneasca avem ceea ce se numeste oastea mare. Iata ceea ce explica faptul ca tarisoare ca Moldova si Tara Romaneasca au reusit, in secolul al XV-lea, sa opuna otomanilor (dar nu numai lor) o oaste de aproximativ 40.000 de oameni. Daca adaugam oastei mici oastea taraneasca avem ceea ce se numeste oastea mare. Iata ceea ce explica faptul ca tarisoare ca Moldova si Tara Romaneasca au reusit, in secolul al XV-lea, sa opuna otomanilor (dar nu numai lor) o oaste de aproximativ 40.000 de oameni. Iar daca adaugam acestora fortele auxiliare (sa le numim asa), adica cele ale manastirilor, cele pentru paza frontierelor, se poate intregi tabloul a ceea ce s-a numit ridicarea intregii tari."

În ce priveste organizarea pentru lupta (se are in vedere acea parte a ostirii care purta efectiv lupta cu inamicul), unitatea cea mai mare o constituia palcul. Ca si ceata, palcul nu era o unitate stabila: efectivele sale se fixau dupa necesitati. De pilda, Vladut Voda si-a impartit oastea cu care mergea impotriva lui Mihnea cel Rau in 3 palcuri, iar in 1528 Petru Rares a intrat in Transilvania cu 2 palcuri de oaste. Urma apoi ceata (uneori era acelasi lucru cu palcul) ca totalitatea fortelor de sub comanda unui mai mare (parcalab, staroste, marii dregatori) sau dintr-un anumit tinut. De exemplu, Stefan cel Mare si-a organizat cele 48 de steaguri in 12 cete.

"În secolul al XVII-lea capitania, inlocuind mai vechile denumiri de mai sus, constituia unitatea cea mai mare in care erau organizati curtenii dintr-un judet, slujitori din jurul unui oras mai mare sau lefegii. Efectivele sale doar teoretic erau de 1000 de oameni, in realitate fiind mai mici (400-600)."[8]

Steagul, ca unitate militara, este amintit in documente inca din prima jumatate a secolului al XV-lea, fiind cea mai veche unitate militara cu caracter permanent. În secolele XV- XVI, steagul era probabil o unitate mai mare, mai multe steaguri alcatuind o ceata. În secolul al XVII-lea steagul a devenit parte constitutiva (subunitate) a capitaniei; catre sfarsitul secolului, steagul a inlocuit capitania. Efectivele steagului nu au atins niciodata 100 de ostasi, spre sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul celui urmator situandu-se in jurul cifrei de 40-50. Sediul steagului se afla in localitatea unde sedea comandantul steagului.

Cat priveste comandanti militari, in fruntea tuturor era domnitorul, comandantul suprem al ostirii, cel care numea comandantii principali in timp de pace, dar si pe cei din timp de razboi, singurul care putrea decreta mobilizarea oastei.

Comandantii obisnuiti ai armatei erau marele spatar, in Tara Romaneasca si hatmanul, in Moldova. Diversele categorii de osteni aveau la randul lor, proprii lor comandanti de marele logofat in Moldova si de marele paharnic, in Tara Romaneasca; dorobantii se aflau sub ordinele marelui aga, in timp ce calarasii aveau un mare capitan. Existau apoi comandantii teritoriali: parcalabii, comandanti ai cetelor, sub ordinele carora se strangeau ostenii din tinuturi si capitanii de margine, care asigurau paza si administratia in regiunile de margine. Functionau apoi comandantii specializati: marele armas, comandant al artileriei (in Tara Romaneasca) sau al muzicii (in Moldova); marele serdar, primul subaltern al marelui spatar si comandant al mazililor, in Tara Romaneasca, raspunzator cu apararea granitei rasaritene si comandant al calarasilor si mazililor din tinuturile Orhei, Lapusna, Soroca, in Moldova; marele setrar, pomenit la inceputul secolului al XVI-lea, se ocupa cu incartiruirea armatei, iar in Moldova comanda artileria.

"Pe langa acesti comandanti de corpuri mai mici de osteni, au existat altii de unitati sau subunitati mai mici: marii vatafi (marii capitani) - comandanti ai curtenilor (slujitorilor) din tinuturi (judete), vornicii (capitanii) - comandanti ai curtenilor ce tineau de o curte sau ai slujitorilor, iuzbasi (hotnogi) -comandanti ai unei sute ceausii (chihaiele, in Moldova) - ajutoarele iuzbasilor, si stegarii - purtatorii in lupta a steagului unitatii sale."


I. 2 Armata si politica externa a marilor voievozi romani

"În Evul Mediu, domnitorii din Tarile Romane se bucurau de privilegiul de a coordona politica externa, uneori dupa consultari cu Sfatul Domnesc. Directia principala in politica externa a reprezentat-o lupta pentru mentinerea autonomiei si a independentei politice a Tarilor Romane, a statutului juridic deosebit in raport cu Marile Puteri, si anume Ungaria, Imperiul Otoman, Polonia s.a., apararea teritoriului si a hotarelor tarii."

Pe masura ce pozitiile Portii s-au intarit in sud-estul Europei, iar epoca de glorie a voievozilor romani care s-au impotrivit Portii cu mijloace militare a luat sfarsit, ostilitatea fata de otomani s-a afirmat mai putin raspicat in  Tarile Romane, iar locul mijloacelor militare a fost luat de diplomatie. Capitalele crestine, Viena. Cracovia, au fost tinta unui flux de informatii purtate de mesagerii care veneau din Tarile Romane. Dupa expansiunea vertiginoasa in Peninsula Balcanica, turcii au atins, in ultimul deceniu a secolului al XIV-lea, linia Dunarii si au intrat in contact direct cu Tarile Romane. Astfel, s-a deschis indelungata epoca a confruntarii cu Poarta. Dunarea a constituit pentru Imperiu Otoman principalul front european, unde Tarile Romane, uneori in alianta cu Polonia si Ungaria, i-au opus rezistenta.

"Mircea cel Batran (1386-1418) a fost unul dintre cei mai importanti voievozi ai Tarii Romanesti la inceputurile expansiunii otomane in Peninsula Balcanica."

"În fata pericolului turcesc eminent, Mircea s-a apropiat de Sigismund, cu care a incheiat un tratat de alianta la Brasov in 7 martie 1395. O oaste otomana condusa de sultanul Baiazid a trecut Dunarea si a inaintat catre capitala Tarii Romanesti. Lupta decisiva s-a dat in 10 octombrie 1394 la un loc mlastinos, dupa unii autori intarit cu santuri, denumit Rovine, care s-a soldat cu infrangerea armatei otomane. În anul urmator, spiritul cruciadei crestine a fost revigorat o data cu expeditia organizata de Sigismund la Dunare, cu sprijinul lui Mircea si al cavalerilor burgunzi. Atacul celor din urma de la Nicopole (25 septembrie 1396), desfasurat dupa tipicul luptei cavalerilor feudali, s-a sfarsit cu un dezastru cumplit, in care crestinii au fost masacrati."

La moartea lui Mircea cel Batran, in 1418, ofensiva otomana a fost oprita la Dunare, lupta impotriva turcilor devenind un element obisnuit in Evul Mediu.

"Vlad Tepes a fost una dintre cele mai importante figuri de voievozi medievali din Tara Romaneasca. Preluand steagul luptei antiotomane, Vlad Tepes a dejucat un complot turcesc ce urmarea sa il prinda la Giurgiu si apoi a trecut, in iarna dintre 1461-1462, la atacarea garnizoanelor otomane de la Dunare. În vara anului 1462, o importanta armata otomana condusa de sultanul Mahomed al II-lea a patruns in Tara Romaneasca si a inceput inaintarea spre Targoviste. Vlad Tepes a aplicat tactica pamantului parjolit, pentru a infometa armata otomana. Incapabil sa-l infranga pe Vlad Tepes, sultanul s-a retras si l-a lasat ca domn pe fratele voievodului, Radu cel Frumos. Abandonat de boieri, Vlad Tepes a luat drumul pribegiei si a plecat in Transilvania, unde regele Ungariei, Matei Corvin, dand ascultare uneltirilor sasilor, a poruncit intemnitarea voievodului muntean la Visegrad, langa Pesta."

Stefan cel Mare a fost considerat cel mai important voievod al secolului al XV-lea, Stefan cel Mare a marcat apogeul Moldovei medievale. În timpul domniei sale (1457-1504), voievodul a reusit sa restabileasca autoritatea centrala si a impus Moldova in randul statelor importante ale Europei, angajate in lupta impotriva turcilor.

Desfasurand o politica activa, inteleapta si largind considerabil aria negocierilor de alianta, de la Venetia, pana la indepartatul han turcoman UZUN HASSAN, destinat sa indeplineasca functia unei diversiuni in flancul oriental al Imperiului Otoman, Stefan cel Mare a izbutit sa asigure, intre rivalitatile concurente ale regatelor polon si ungur pentru dominatia spatiului romanesc si in fata uriasei forte militare a temutului cuceritor al Constantinopolului, sultanul Mehmed al II-lea, independenta in fapt a tarii sale, sa dea Moldovei cel mai inalt prestigiu international in epoca medievala. Confruntat indeosebi cu marea primejdie creata de expansiunea otomana care ameninta nu numai Moldova, Muntenia si Transilvania dar si celelalte state sud-est si central Europene, preocupat in permanenta de a asigura linistea, bunastarea si libertatea tarii sale si a intregului spatiu Carpato-Danubiano-Pontic, marele voievod roman s-a angajat intr-o lupta care implica un urias efort militar si politic, mobilizarea tuturor resurselor romanesti, gasirea unor forme si metode noi de actiune pe scara strategica si tactica, in sfarsit o ampla politica de aliante pe plan international.

"Conceptia sa politico-militara a vizat sa realizeze mai intai unitatea de actiune a Moldovei cu Transilvania si Tara Romaneasca, sa inchege un puternic front antiotoman romanesc, asa cum il infaptuise cu alte mijloace si intr-o alta etapa istorica Iancu de Hunedoara. De asemenea, asigurarea unui larg sistem romanesc, asa cum il infaptuise cu alte mijloace si intr-o alta etapa istorica Iancu de Hunedoara. De asemenea, asigurarea unui larg sistem de aliante cu statele europene crestine a fost intrevazuta ca o cale de sporire a eficientei efortului de aparare al poporului roman. Din pacate insa, la ceasul decisiv cand a trebuit sa infrunte puhoiul otoman ori armatele altor state cotropitoare, cu exceptii insignifiante, romanii au trebuit sa se bizuie doar pe propriile lor forte. Meritul incontestabil al romanilor sub Stefan cel Mare consta in aceea ca, in asemenea imprejurari potrivnice, nu s-au lasat coplesiti, nu au depus armele, ci, condusi de marele domn, au avansat cu energie si incredere impotriva dusmanilor, pe care i-au biruit si izgonit din tara, demonstrand o data mai mult ca un popor nu poate fi infrant atunci cand isi manifesta hotarat vointa de a trai liber."

Mihai Viteazul este considerat primul unificator al Tarilor Romane. El ramane un personaj controversat, caracterizat de unii cand un aventurier, cand un condotier.

Personalitatea marelui voievod si domnitor, Mihai Viteazul, ar fi incompleta, daca nu s-ar avea atentie si aspectele militare ale operei marelui barbat de stat. Calitatile sale de mare conducator de osti au fost concretizate pe campul de lupta, atat pentru apararea integritatii si autonomiei Tarii Romanesti, cat si in efortul militar depus pentru realizarea unui singur stat romanesc. Gandirea si actiunea militara a marelui voievod a fost materializata mai ales, in modul cum a organizat sistemul militar romanesc, in felul cum au fost pregatite si si-au desfasurat campaniile militare conduse de domnitorul roman. La baza organizarii sistemului militar romanesc din acea vreme au stat o serie de principii care isi dovedisera viabilitatea in secolele anterioare: obligativitatea locuitorilor de a servi sub arme; dependenta organizarii sistemului militar de resursele materiale si financiare; varietatea elementelor sistemului militar; organizarea teritoriala a ostilor romane (Oastea cea Mare); un raport echilibrat intre diferitele genuri de arme etc.

"Organizarea oastei tarii si-a pus amprenta asupra artei militare a marelui voievod. Oastea lui Mihai, element de baza in stabilitatea statului, a devenit una dintre cele mai puternice in aceasta parte a Europei, la sfarsitul secolului al XVI-lea si inceputul secolului urmator. Domnul roman, bun analist si organizator, a sesizat mutatiile ce se impuneau in structurile interne ale sistemului militar, determinate de unele elemente noi, precum si decaderea intr-o mare masura a rolului detinut de Oastea cea Mare in secolele anterioare, generalizarea armamentului de foc individual si colectiv etc."

În timpul lui Mihai Viteazul, arta militara romaneasca (mai ales strategia, dar si tactica) s-a imbunatatit si perfectionat continuu. Prin gasirea a noi elemente, dar si prin perfectionarea procedeelor si formelor de lupta cunoscute, Mihai Viteazul s-a inscris in randul marilor comandanti militari ai epocii sale. Îmbogatirea artei militare prin elementele prezentate i-a permis lui Mihai sa uneasca laolalta cele Trei Tari Romane.

I. 3 Consideratii generale asupra formarii sistemului defensiv in Tara Romaneasca

"Necesitatea intelegerii conjuncturii politice, cat si a resorturilor care au facut posibila unirea voievodatelor si cnezatelor intr-o entitate politica superioara, ne indeamna sa mentionam, chiar daca in treacat, momentele de importanta majora. Un sistem defensiv nu poate fi inteles si apreciat la justa sa valoare atata timp cat cadrul politic nu este precizat."

În anul 1211 regalitatea maghiara invita ordinul teuton in Transilvania si ii confera anumite privilegii, toate acestea ca sa foloseasca scopului de a-si intari frontiera sudica contra cumanilor cat si pentru sprijinirea efortului de convertire la catolicism a populatie de la sud de Carpati.1 Zona de influenta a ordinului nu a fost clar precizata pana acum, iar infrastructura militara pe care acestia trebuiau sa o creeze ne este foarte vag cunoscuta. Kreutzberg-ul nu a fost identificat, celelalte cetati ce le erau atribuite (Neamt, Fortificatia de la Tampa si chiar Tabla Butii) s-au dovedit a fi ridicate ulterior anului 1225, astfel ca ca ramanem cu Feldioara ca singura cetate atribuita in mod corect ordinului. Odata cu incercarile teutonilor transilvani de a sustrage autoritati ecleziastice ungare si a depinde direct de Roma, tensiunile, care oricum existau intre ei si regalitatea ungara, vor ajunge la apogeu si vor sfarsi cu alungarea ordinului, inpofida protestelor papei, in anul 1225. Din perspectiva politicii expansioniste ungare, crearea unui stat in stat, caci asa era privita actiunea cavalerilor teutoni, ar fi insemnat o piedica in plus, cat si spulberarea statutului unic reprezentant al catolicismului in sud-estul Europei. Fara avantajele acestui statut, cruciada catolica nu ar mai fi fost apanajul excluisv al Ungariei. Nu suntem in masura s ene pronuntam inca asupra impactului pe care fortificatiile ridicate de teutoni il vor fi avut asupra teritoriului sus-carpatic in formele pe care acesta le-a eaborat ulterior, ori sa precizam asupra teritoriului sud-carpatic in formele pe care acesta le-a elaborat ulterior, ori sa precizam numarul acestora sau amplasamentul lor.

"Urmatorul eveniment care ar fi obligatoriu de luat in seama este invazia tatara din anul 1241. S-a presupus ca odata cu aceasta invazie devine mai frecvent fenomenul de incastellamento si, odata el, se face trecerea catre folosirea la scara larga a pietrei. Un alt important aport pe care l-ar fi avut stapanirea tatareasca ar fi fost impulsionarea, pentru teritoriile sud-carpatice, a coagularii politice, nu ca reactie defensiva a formatiunilor prestatale din aceste parti, ci ca masura impusa intrucatva de hanii mongoli pentru un control mai puternic si mai direct. Un caz similar ni-l ofera spatiul rusesc unde in anul 1243 cneazul Vladimir a fost investit cu titlul de mare cneaz, avand insarcinarea strangerii, de pe intreg teritoriul rusesc, si aducerii tributului la centrul lui Batu han de la Sarai pe Volga."

Un al treilea eveniment ce merita atentie este stabilirea ordinului Ioanitilor la granita sudica a Transilvaniei, pentru crearea unei infrastructuri militare in vederea contracararii atacurilor tatare. Precum s-a presupus deja, stapanirea acestora era in fapt mult mai limitata, concesiunile teritoriale pe care Bela al IV-lea le-a facut avand un caracter teoretic. Cunostintele noastre cu privire la activitatile constructive sustinute de acestia in domeniul fortificatiilor sunt obscure. Se avansase ipoteza ca lor le-am datora Severinul, atat cetatea din lemn si pamant cat si prima incinta de piatra, insa aceasta supozitie nu este sustinuta nici documentar si nici arheologic. Conflictele dintre regalitatea arpadiana si Litovoi, probabil urmasul celui amintit in 1247, iar dupa moartea acestuia cu fratele sau Barbat, arunca lumina asupra eforturilor pe care voievozii din partile Olteniei si Tarii Romanesti le faceau in vederea pastrarii indepedentei politice si economice. Masura in care ar fi existat o colaborare intre formatiunile de vest si est de Olt nu ne este cunoscuta. Oricum ar fi aratat lucrurile, pare evident interesul special pe care regii Ungariei il manifestau fata de Banatul de Severin, importanta zona strategica, si fata de Tara Hategului. Este posibil ca luptele care s-au dat sa fi fost mai curand un conflict teritorial. Apriga disputa, interna si internationala, care s-a aprins in legatura cu formarea statului medieval Tara Romaneasca este departe de a se fi incheiat.



"Varietatea opiniilor, favorizata de consistentele lacune care acopera acea critica perioada dintre sfarsitul secolului al XIII-lea si primele trei decade ale celui urmator, s-a concretizat in numeroase studii ce se succed inca din secolul asl XIX-lea. Nu se poate preciza daca initiativa a venit din dreapta Oltului, cum am fi tentati sa credem avand in vedere conflictele amintite mai sus cat si numele dinastiei Basarabilor, ori de peste Alpii Transilvani, din Tara Fagarasului, odata cu descalecatul intemeietorului Negru Voda, dupa cum consemneaza traditia. Una dintre cele mai ispititoare interpretari ar fi aceea conform careia nucleul acestei actiuni s-ar afla la Arges, unde se presupune ca fusese si resedinta lui Seneslav amintit in diploma din 1247, descalecatul ungurilor de peste acei monte nivium fiind rezultatul ingradirilor drepturilor pe care acestia le aveau, ca reactie a regalitatii ungare la formarea unui principat la sudul Carpatilor.Oricum ar fi stat lucrurile, consfintirea acestei realitati se va petrece pe plan militar in 1330 iar pe plan ecleziastic in anul 1359."

Este de domeniul evidentei ca acest tanar a mostenit de la formatiunile politice anterioare infrastructura militara existenta.Toate fortificatiile au devenit cetati princiare in conditiile in care domnul exercita o putere absoluta, fiind dificil a incerca sa vorbim despre o adevarata clasa nobiliara. În general ridicarea de cetati a fost privilegiul domniei, nu pentru ca boierilor le-ar fi fost interzisa, ci pentru ca o asemenea intrerprindere era extrem de costisitoare. Daca au existat curti boieresti fortificate, aceste masuri defensive se limitau probabil la amenajari din lemn si pamant sau, in special in Oltenia, la ridicarea de cule.

Pana la domnia lui Mircea cel Batran (1386-1417) activitatile constructive ale domnilor nu ne sunt cunoscute. Se poate presupune ca cetatile de la Gradet, Ostrovul Banului, turnul rectangular de la Poienari, Cetateni si cetatile de lemn cunoscute noua, ar reprezenta elemente ce existau inca dinaintea formarii Tarii Romanesti. Este greu de apreciat, care este statutul dinaintea Oratiei. În ceea ce priveste domnia lui Mircea cel Batran, lucrurile sunt mai clare, insa avem temeiuri sa credem ca macar o parte a Dobrogei si sudul Basarabiei s-ar fi aflat in granitele Tarii Romanesti inca din vremea lui Vladislav Vlaicu 1346-1377). Prima abordare sistematica, din pacate si ultima, a sistemului defensiv al tanarului stat apartine lui Mircea cel Batran. Activitatile sale constructive in acest domeniu sunt legate de lipsa cetatilor pe limes-ul dunarean, care devenise din 1388 granita de conflict cu Imperiul Otoman. În mod evident s-a acordat mai mare importanta fortificatiilor de la granita sudica si celor din Dobrogea decat acelora care fusese edificate anterior in partea nordica a principatului, pe cand amenintarea venea din partea Ungariei. Unul dintre marile neajunsuri ale acestei infrastructuri defensive a fost cauzat de lipsa cetatilor in interiorul tarii. Un sistem liniar de aparare este ineficace deoarece este suficient ca una dintre cetati sa cedeze pentru ca intregul lant sa fie strapuns. Pe de alta parte un sistem ce se bazeaza pe apararea in adancime are avantajul ca impune inamicului sa-si fragmenteze oastea pentru a-si asigura o cale de retragere. Precum este stiut, domnitorii romani au implementat o asemenea tehnica (cunoscuta noua sub numele de parjolirea pamantului), doar in ceea ce priveste armata monabila, insa treptat au inceput sa renunte la recucerirea cetatilor de granita, deoarece se presupunea un efort considerabil, fiind responsabil intarite de turci intre timp. Un astfel de exemplu ni-l ofera Vlad Tepes care in campania din iarna 1461-1462 va cuceri si arde cateva cetati dunarene. O data cu acesta se redeschide pana la reinvierea fenomenului de incastellamento.

"Începand cu a doua jumatate a secolului al XV-lea, in fapt chiar din prima lui jumatate, acum acest lucru devenind insa mult mai evident, importanta cetatilor scade Majoritatea celor existente se afla in mana turcilor, restul raman doar puncte vamale sau trec in stapanire boiereasca. Oricare ar fi cazul, infrastructura defensiva decade accentuat, atat din cauza dispozitiilor Înaltei Porti cat si din cauza curtilor domnesti sau acelora ale manastirilor."

Organizarea militara era determinata de organizarea administrativ-teritoriala a tarii. Fiecare unitate teritoriala era si o formatiune militara .  Aceste formatiuni militare teritoriale puteau actiona independent in cazul unor razii sau al altor operatiuni militare minore sau unitar, in cadrul armatei Tarii Romanesti, cand era vorba de o amenintare majora.

Conducatorul suprem al armatei, in Tara Romaneasca, era domnitorul, atributiile sale militare fiind reliefate chiar de titulatura de voievod care in limba slavona se traduce prin conducatorul ostirii. Dupa domn comanda armatei cadea in seama marelui spatar sau a banului dupa caz, alti demnitari cu functii militare erau parcalabii, capitanii, judetii, etc.
Cea mai veche unitate militara pare a fi steagul, pomenit in 1368 sub Vlaicu Voda, efectivele unui steag au variat situandu-se in jurul unei medii de 250 de soldati. Fiecare steag avea cate un stegar ce purta drapelul de lupta al unitatii respective care a dat si numele de steag al acestor unitati. Dupa steag in ordine crescatoare veneau urmatoarele unitati, ceata si palcul care regrupau mai multe steaguri.
"Mobilizarea militara era de doua feluri, in functie de componenta si numarul recrutilor, oastea cea mica si oastea cea mare."

Oastea cea mica era formata din slusbasi domnesti, slusbasi boieresti si boieri, curteni, militari de profesie cum erau vitejii, hansarii sau husarii (calareti), mercenari, cu o prezenta mica in secolele XIV-XV, mai numerosi din secolul XVI. Oastea cea mica era convocata pentru operatiuni reduse, respingerea unor invazii minore, lupta pentru putere impotriva unui boier razvratit sau a unui pretendent. În situatiile grave de razboi cu o putere straina cand soarta tarii era periclitata, era convocata oastea cea mare.

"Oastea cea mare reunea in cadrul ei toti barbatii apti de razboi, cu exceptia robilor. Boierii si slugile lor, slugile domnesti, taranii liberi, taranii aserviti de pe domeniile boieresti sau domnesti, orasenii."

Obligatia taranimii de a presta serviciul militar este atestata inca din secolul XIV cand Vlaicu Voda emite un act prin care scuteste de oaste satul Jiovstita din Mehedinti, semn ca exista aceasta obligatie a taranilor. În secolul XV aflam despre Vlad Dracul ca putea mobiliza 15 000 de oameni sub arme iar despre Vlad Tepes 30 000, probabil prin coborarea varstei la recrutare, dupa unele surse ar fi recrutat soldati de la 12 ani in sus.

"Principala arma era arcul cu sageti, fiind cea mai ieftina si cea mai la indemana taranilor, care in cadrul oastei celei mari formau majoritatea soldatilor. Slujbasii, domnitorul si boierii erau inarmati cu lanci, sabii, halebarde si purtau armuri dupa model occidental asa cum o arata documentele si reprezentarile artistice ale vremii."

Despre Radu I avem o stire cum ca ar fi comandat din Venetia 20 000 de armuri pentru a-si echipa armata in vederea unei iminente confruntari cu regatul maghiar.

Din secolul XVI chemarea taranimii la oaste se face tot mai rar in primul rand datorita evolutiei tehnicii militare. Generalizarea armelor de foc, scumpe in comparatie cu armele traditionale, face imposibila inarmarea corespunzatoare a unor efective atat de mari iar mobilizarea lor cu tehnica invechita nu ar fi avut niciun sens in fata unor armate echipate modern. Acum este perioada cand corpurile de mercenari inregistreaza o crestere semnificativa printre efectivele militare ale Tarii Romanesti.

"La baza organizarii sistemului militar romanesc din acea vreme au stat o serie de principii care isi dovedisera viabilitatea in secolele anterioare: obligativitate locuitorilor de a servi sub arme; dependenta organizarii sistemului militar de resursele materiale si financiare; varietatea elementelor sistemului militar; organizarea teritoriala a ostilor romane("Oastea cea Mare'); un raport echilibrat intre diferitele genuri de arme etc."

I.4.  Sistemul defensiv in Moldova

Un rol important in sistemul de aparare al Moldovei l-au avut cetatile de hotare si din interiorul tarii, mai putin numeroase decat in Transilvania.

"Construite in general din puternice ziduri de piatra, cetatile asigurau domniei controlul unor puncte obligatorii de trecere si al drumurilor importante; in acelasti timp, ele erau si centre administrative, unde rezidau parcalabii, iar in caz de razboi constituiau un sistem de aparare a hotarelor tarii si loc de refugiu pentru o parte a populatiei."

Pe masura ce s-a generalizat folosirea artileriei ca arma de asediu, din a doua jumatate a secolului al XV-lea s-a impus marirea incintei prin ziduri mari si groase, care cuprindeau in mijlocul lor veche cetate; aceasta adaptare este foarte bine ilustrata de cetatile moldovene in vremea lui Stefan cel Mare.

"Baza sistemului defensiv al Moldovei s-a creat in vremea domniei Petru I (1375- 1391), caruia i se atribuise cetatile Neamt, Suceava si Scheia, probabil Hotinul si Tetina. Roman I a construit o cetate de lemn si pamant la Roman, unde se afla sediul parcalabului, iar Iuga voievod (1399-1400) a construit cea mai veche parte a Cetatii Albe. Stefan cel Mare a marit incintele cetatilor Neamt si Suceava, cu ziduri groase si bastioane semicirculare, a zidit Cetatea Noua de langa Roman (1466), cetatea de la Orhei (1470) impotriva tatarilor, o cetate la Chilia (1479), un zid de aparare la Cetatea Alba (1479), precum si cetatea Soroca (circa 1499), tot pentru apararea hotarului de la rasarit. De asemenea, a luat de la munteni cetatea Craciuna."

"O forma de participare a locuitorilor la apararea tarii consta in intretinerea cetatilor, ca si in lucrari de refacere si de reparatie a acestora, obligatie cunoscuta in documentele Moldovei sub numele de munca la cetate. Stefan cel Mare a recladit Chilia in 1479, utilizand munca a 800 de zidari si 17.000 de ajutoare. Locuitorii asigurau si paza hotarelor, in cazul satelor situate la marginea tarii, unde ei se numeau plaiesi in Tara Romaneasca si strajeri in Moldova, majoritatea lor fiind oameni liberi, beneficiind de facilitati fiscale in schimbul implinirii acestui serviciu pentru domnie."3

Cat priveste straja, aceasta a avut doua intelesuri. Primul a fost acela de paza, asemanator cu posada. Privilegiul dat de Alexandru cel Bun negustorilor lioveni la 1408 prevedea ca acestia aveau de platit vama la straja, adica la punctul unde pazeau slujbasii domniei. Straja a mai avut insa si sensul de avanpost, adica de corp mic de oaste, trimis sa pazeasca sau sa asigure drumul oastei celei mari si sa-l supravegheze pe inamic. O serie de documente moldovene din secolul al XV-lea se refera la obligatia de a da strajeri sau de a merge la straja, de care unele sate erau scutite, ea fiind insa mentionata separat de oaste.

"Obligatia de a plati sumele de bani necesare lefurilor mercenarilor, mai putin numeroase in secolele XIV-XV, se numea in Moldova jold (de la germanul Sold, trecut prin filiera poloneza ca žold). Ea apare in documente moldovene de scutire din veacurile al XV-lea sub forma nici la jold sa nu mearga sau la jold pe Nistru sa nu mearga, iar o singura data ca la jold sa nu plateasca. Sub forma nici la oaste sa nu mearga, nici la jold, joldul apare uneori separat de oaste, probabil ca oaste platita. Aparitia unui dregator special in documentele de la mijlocul secolului al XV-lea, sub numele de joldunar, poate duce la concluzia ca obligatia se convertise intr-o dare incasata de slujbasul respectiv."3

În vremea domniei lui Ieremia Movila, in Moldova s-a reorganizat functia portarului de Suceava - numit uneori si mai inainte hatman -, care a devenit hatman si parcalab de Suceavasi capetenie a slujitorilor, in vreme ce curtenii se aflau sub comanda marelui logofat. Amintit in Moldova pentru prima oara in 1592, marele aga avea sa fie comandantul dorobantilor, subordonat in aceasta calitate hatmanului. În ultimul deceniu al veacului al XVI-lea apar in documente si hotnogii, care in secolul al XVII-lea au comandat steagurile de slujitori, curtenii ramanand in continuare sub comanda vatafilor.

Foarte redus la inceput, numarul mercenarilor a crescut considerabil din a doua jumatate a veacului al XVI-lea, mai ales in ultimul deceniu, depasind cifra de 10.000 in timpul domniei lui Mihai Viteazul."

Posibilitatile de aparare ale Moldovei au scazut sensibil prin distrugerea cetatilor in vremea celei de-a doua jumatate a lui Alexandru Lapusneanu, din porunca sultanului. Voievodul Moldovei, "facand pre cuvantul imparatului, umpland toate cetatile de lemne, le-au prins de au ars si s-au risipit, numai Hotinul l-au lasat, ca sa fie aparatura dispre leasi."3 Grigore Ureche adauga ca prin aceasta masura sultanul urmarea sa slabeasca tara din temelie.

Principalul tip de fortificatie de pe teritoriul Moldovei medievale a fost cetatea. Pe teritoriul actualei Republici Moldova s-au pastrat cetatea Tighina si Cetatea Soroca, ambele amplasate pe malul drept al Nistrului, reprezentand cetati de frontiera, ce intrau intr-un sistem defensiv mai larg, care mai cuprindea si Cetatea Hotin si Cetatea Alba, situate astazi pe teritoriul Ucrainei. Pentru cetatile Soroca si Tighina sunt caracteristice volume compacte si dimensiuni relativ mici, proprii cetatilor construite in prima perioada de folosire, la o scara inca relativ redusa, a artileriei.



Despre aceste cetati de pe malul Nistrului Octavian Goga scria: 'Ridicate la Hotin, Soroca, Tighina si Cetatea Alba, cu scop initial de a sluji drept dig impotriva revarsarii tatarilor din Crimeea, aceste ziduri de un pitoresc remarcabil au avut de multe ori un rol determinant in razboaiele ruso-turce, gazduind intre altele exilul romantic al regelui Suediei Carol al XII-lea. Astazi se oglindesc tacute in apa Nistrului, inaltandu-si jgheaburile ca niste pumni stransi ai Europei'.

Cetatea de pamant din Tiraspol numita 'sredneia' ('de mijloc') nu intra in sistemul defensiv de pe malul drept al Nistrului. Ea a fost conceputa ca principala fortareata de tip Vauban a malului stang al Nistrului si era destinata pentru a servi drept refugiu ostasilor in eventualele ciocniri militare cu turcii si tatarii. Din tot complexul acestei cetati pana astazi s-a pastrat doar bastionul Vladimir.

Pe pamantul Republicii Moldova au existat cetati si intarituri de origine straina, astazi distruse sau disparute fara urme. Pe langa ruinele de secol XIV a intariturilor orasului medieval tataresc Sehr-al-Djeadid de la Orheiul Vechi, Basarabia mai pastreaza langa satul Palanca ruinele unei cetati turcesti, patrulatere in plan, ce avea moscheie, trei bastioane si un turn pentru praf de pusca - astazi inexistente.



Nicolae Densusianu, Istoria militara a poporului roman, Editura Vestala, Bucuresti, 2003, p. 56

R. Rosetti, Istoria armatei a romanilor pana la mijlocul veacului al XVII-lea, Editura Enciclopedica, Bucuresti 2003, p. 63

Ibidem, p. 64

*** Istoria militara a poporului roman, vol. 1, Editura Militara, Bucuresti, 1984, p. 110

Ibidem, p. 113

*** File din istoria militara a poporului roman, vol. 1, Editura Militara, Bucuresti, 1973, p. 54

R. Rosetti, Op. Cit., p. 71

Nicolae Densusianu, Op. Cit., p. 122

Ibidem, p. 124

M. Andreescu, Institutii medievale in spatiul romanesc, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2003, p. 68

0 *** File din istoria militara a poporului roman, vol. 1, Editura Militara, Bucuresti,1973, p. 89

1 M. Maxim, Tarile Romane si Înalta Poarta, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1993, p. 110

2 P.P. Panaitescu, Mircea cel Batran, Editura "Casa Scoalelor", Bucuresti, 1944, p. 15

3 M. Maxim, Op. Cit., p. 113

4 *** Arta militara a moldovenilor in secolul al XV-lea, Editura Militara, Bucuresti, 1959

5 R. Rosetti, Op Cit., p. 127

6 A. Pippidi, Institutii medievale in spatiul romanesc in secolele XVI-XVII, Editura Academiei, 1983, p. 156

7 Stefan Stefanescu, Istoria medie a Romaniei, Editura Albatros, Bucuresti, 1985, p. 46

8 Al. Buzescu, Domnia in Tarile Romane, Editura Polirom, Bucuresti, 1978, p. 167

9 I. Ferent, Cumanii si episcopia lor, Editura Casa Romaneasca, Bucuresti, 1954, p. 110

0 Serban Papacostea, Romanii in secolul al XIII-lea. Între cruciada si imperiul mongol, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1993, p. 99

1 C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Tara Romaneasca in secolele XIV si XV, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1973, p. 121

2 *** Istoria romanilor, vol. IV, Editura Stiintifica, Bucuresti, 2001, p. 459

3 Gh. Anghel, Cetati medievale, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1979, p. 166

4 Stefan Stefanescu, Istoria medie a Romaniei, Editura Polirom, Bucuresti,1965, p. 98

5 Ibidem, p. 101

6 N. Balcescu, Puterea armata si arta militara de la intemeierea Principatului Valahiei pana acum, Editura Polirom, Bucuresti, 1974, p. 207

7 Stefan Stefanescu, Op. Cit., p. 107

8 Gheorghe Anghel, Fortificatii medievale din piatra din secolele XIII-XVI, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 1986, p. 269

9 Ibidem, p. 271

0 *** Istoria romanilor, vol. IV, Editura Stiintifica, Bucuresti, 2001, p. 484

1 Ibidem, p. 489

2 Nicolae Grigoras, Institutii feudale din Moldova, vol I, Organizarea de stat pana la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Minerva, Bucuresti, 1971, p. 161

3 Grigore Ureche, Letopisetul Moldovei,   Editura de Stat pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1964, p. 191

4 *** Istoria romanilor, vol. IV, Editura Stiintifica, Bucuresti, 2001, p. 504






Politica de confidentialitate







creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.


Comentarii literare

ALEXANDRU LAPUSNEANUL COMENTARIUL NUVELEI
Amintiri din copilarie de Ion Creanga comentariu
Baltagul - Mihail Sadoveanu - comentariu
BASMUL POPULAR PRASLEA CEL VOINIC SI MERELE DE AUR - comentariu

Personaje din literatura

Baltagul caracterizarea personajelor
Caracterizare Alexandru Lapusneanul
Caracterizarea lui Gavilescu
Caracterizarea personajelor negative din basmul

Tehnica si mecanica

Cuplaje - definitii. notatii. exemple. repere istorice.
Actionare macara
Reprezentarea si cotarea filetelor

Economie

Criza financiara forteaza grupurile din industria siderurgica sa-si reduca productia si sa amane investitii
Metode de evaluare bazate pe venituri (metode de evaluare financiare)
Indicatori Macroeconomici

Geografie

Turismul pe terra
Vulcanii Și mediul
Padurile pe terra si industrializarea lemnului



Revolutia industriala - Masina cu aburi a lui JamesWatt
Strategia si tactica armatei Moldovei si Tarii Romanesti in sec. XIV-XVII
DESCRIEREA VESTIGIILOR din BRANCOVENI (EPOCA Matei Basarab)110
Cercetarea similitudinilor existente între cele doua monumente antice considerate - sarmizegetusa - regia si stonehenge
GRIGORE BRANCOVEANU (n. 1767 - m. 27 aprilie 1832)
ORGANIZAREA GENERALA, ORGANIZAREA MUNICIPALA, COLEGIILE
Revolutia romana din Decembrie 1989
BISERICA IN EVUL MEDIU



Termeni si conditii
Contact
Creeaza si tu