Creeaza.com - informatii profesionale despre


Simplitatea lucrurilor complicate - Referate profesionale unice
Acasa » scoala » Istorie
Strategia si tactica armatei Moldovei si Tarii Romanesti in sec. XIV-XVII

Strategia si tactica armatei Moldovei si Tarii Romanesti in sec. XIV-XVII


Strategia si tactica armatei Moldovei si Tarii Romanesti in sec. XIV-XVII

1 Consideratii generale asupra tacticii si armamentului militar medieval

Este foarte greu de stabilit pentru aceste categorii de armament, in ce masura evolutia lor a fost determinata de dezvoltarea procedeelor tehnice de faurire sau de modul practic de manuire, de folosire a lor in lupta, sau de complexitatea si eficienta echipamentului defensiv pe care trebuiau sa il infrunte, care a fost factorul primordial, caci dupa toate aparentele avem de-a face cu o permanenta interdependenta si determinare reciproca. Strategia si tactica militara a unei epoci poate influenta armamentul epocii respective, dar de asemenea aparitia unor arme calitativ superioare poate duce la modificari in modul de lupta si implicit, la schimbari in conceptia tactica. De asemenea aparitia unui echipament defensiv mai eficient poate determina perfectionarea armelor ofensive, dar reciproca poate fi chiar mai plauzibila. Raportul dintre armele ofensive si cele defensive a fost poate cel mai activ factor in evolutia ambelor categorii, in general fiind sesizabil, cel putin pentru epoci mai noi si mai usor accesibile documentar, un oarecare avans al elementului ofensiv. Astfel se poate afirma cu siguranta ca a aparut mai intai tunul si apoi sistemul de fortificare bastionara de tip Vaubain, mai intai glontul si mult mai tarziu vesta antiglont, sau mai intai aviatia si doar mai apoi artileria antiaeriana, exemplele putand fi continuate.



"Revenind la armamentul evului mediu, informatia mult prea saraca, ne determina sa abordam toti acesti factori in mod unitar, fara sa incercam stabilirea unor impulsuri initiale, sa privim toate influentele asupra categoriilor alese ca rezultat al unui complex de interactiuni si determinari reciproce.1

l       Faurirea

"Producerea spadelor si a sabiilor, reprezenta o munca de fierarie  extrem de pretentioasa si specializata, ce necesita numeroase cunostinte de metalurgie a fierului, de la reducerea minereului pana la obtinerea aliajului adecvat cerintelor si solicitarilor carora trebuia sa le raspunda arma finita. Partea cea mai greu de realizat la aceste arme, era cu certitudine lama, care trebuia sa fie de duritate mare dar nu casanta, elastica si rezistenta la lovirea din diferite unghiuri. Toate acestea se puteau realiza destul de usor pe un varf de lance sau sageata, pe un bolt de arbaleta, pe o secure de lupta sau pe un pumnal, unde partile active sunt mici fata de volumul total al armei. Spre deosebire de gladiusul roman, cu lama scurta lata si masiva, in cazul spadei si sabiei medievale, lama trebuia, pe langa calitatile amintite ceva mai sus, sa fie lunga, zvelta si usoara, ceea ce se putea realiza mai ales prin imbunatatirea calitativa a materialului folosit si mai putin prin adaptarea cantitativa a formei."2

În Romania, datorita mai mult lipsei de inzestrare tehnica adecvata decat datorita dezinteresului cercetatorilor, s-au facut mult prea putine analize metalografice complexe pe arme medievale, desi asemenea analize reprezinta singura cale de clarificare a amanuntelor constructive ale acestor piese. "Una dintre putinele exceptii in acest sens o constituie spadele medievale din colectia Muzeului Brukenthal dar acest esantion redus, nu poate fi luat drept reper concludent pentru modul de faurire a complexului armelor medievale produse sau pastrate in Transilvania. Din acest motiv, suntem nevoiti sa apelam la lucrarile de metalografie elaborate in strainatate, pe baza analizelor efectuate pe un numar important de arme europene si orientale. Putem in acest fel constata, pentru perioada cuprinsa intre antichitatea tarzie si miezul evului mediu european, cateva procedee tehnice de baza folosite in producerea pretentioaselor lame de spade si sabii si bazate pe combinatia dintre fierul bogat si otelul sarac in carbon. O asemenea combinatie a dus la asa-numitul 'otel de Damasc', ce intrunea toate calitatile necesare; taria fontei si elasticitatea otelului."3

Primele dovezi clare ale combinatiei de fier si otel in lama spadelor, ni s-au pastrat din mediul franc merovingian. Nu este exclus ca aceasta tehnologie sa fi fost cunoscuta si de catre romani, dar armele romane pastrate, sunt atat de corodate, incat nu li se mai poate analiza structura metalografica.Cert este ca inca din secolul al VI-lea, in zona renana existau cateva ateliere specializate in producerea lamelor de spade, ce isi exportau produsele pana in lumea vikingilor, a slavilor de rasarit, a maghiarilor si foarte probabil in Transilvania, asa cum se poate banui pe baza unei lame damascinate pastrate in Muzeul Unirii din Alba Iulia.4 Faptul ca aceste ateliere produceau numai lamele, este demonstrat prin descoperirea in Peninsula Scandinavica a unor spade cu inscriptie - marca de atelier; de certa provenienta franca, dar cu manerul, garda si butonul de clara lucratura nordica, ca si prin descoperiri similare din Rusia. Renumele de care au ajuns sa se bucure lamele renane a depasit pana in secolul al X-lea chiar limitele geografice ale Europei, fiind laudate chiar in lumea araba de Al Biruni (973-1098), pentru calitatile lor deosebite. Motivul pentru care lamele faurite in ateliere de pe cursul mijlociu al Rinului erau atat de apreciate, rezida in procedeele tehnice folosite de fierarii din Francia Merovingiana in realizarea deja amintitei combinatii fier - otel cunoscuta si ca 'damascinare mecanica' sau 'sudata'. Mesterii renani foloseau drept materie prima fasii din fier bogat si otel sarac in carbon, pe care le suprapuneau alternat si le sudau apoi prin batere la cald intr-o bara de sectiune rectangulara. Se exploata in acest fel calitatea majoritatii metalelor, de a difuza unele in altele, in stare de incandescenta. Aceste bare erau apoi forjate pentru eliminarea fixarii particulelor de zgura, rasucite, indoite, torsadate, si din nou forjate in bare. Trei pana la patru asemenea bare erau apoi suprapuse sau impletite si forjate din nou in ceea ce va constitui miezul viitoarei lame de spada, dupa cum s-a demonstrat prin metoda experimentala; (pl. 21-a). Sunt cunoscute trei feluri sau metode de damascinare mecanica: cea totala, cea lamelara si cea aplicata, zisa si 'damascul furniruit', diferentiate de felul in care acest miez era integrat lamei;(pl. 21-b). În cazul damascinarii totale, pe acest miez se sudau apoi, pe ambele parti, taisurile din otel dur, imbogatit in carbon, iar apoi de cele mai multe ori se placau cu otel mai moale, cu continut de carbon sub 0,5 %. Damascinarea lamelara implica alternarea unor bare damascinate cu un miez de otel, iar prin 'furniruire', pe o lama simpla se aplicau prin batere pe cele doua fete fasii damascinate, diferentele de calitate intre cele trei metode nu sunt majore iar sesizarea lor este posibila doar prin analiza metalografica. Pe partea centrala a unor asemenea spade, dupa slefuire si lustruire, aparea un model neregulat, din linii curbe, impletite asemanatoare oaselor de peste si cercuri concentrice, asemanator unui furnir de lemn foarte noduros. Aceste modele, constituiau o dovada pentru armele de exceptionala calitate fiind de obicei accentuate prin gravare mecanica, corodare controlata cu ajutorul unor acizi sau prin intarirea contururilor cu infuzii de metal nobil. "Din relatarile lui Cassiodor, aflam despre astfel de lame ce distrug orice coif sau armura, cand regele Teodoric (493-526) multumeste regelui vandal Thrasamund pentru spadele daruite, laudand luciul uniform al lamelor si culorile pe care le joaca modelul incalcit din santul lamei si subliniind ca el stie sa aprecieze adevarata valoare a unei spade dupa calitatea lamei si nu dupa ornamentele aurite ale manerului si tecii. Si calugarul cronicar din St. Gallen descrie o scena, in care imparatul Ludovic Germanicul (843-876) incearca niste spade indoind lama pana ce varful a atins manerul, pentru ca apoi lama sa revina imediat la pozitia initiala.Prestigiul de care s-au bucurat vreme indelungata in Europa piesele realizate prin damascinare mecanica reiese din numeroasele incercari de imitare a modelelor renane timp de multe secole, si in spatii geografice intinse. Figurarea pe lame a modelelor france persista chiar pana in epoca moderna si chiar si dupa ce procedeele metalurgiei moderne au reusit sa obtina oteluri aliate, mult superioare, pe cale industriala. Astfel armurerii prestigioase ca cele de la Clouet (Franta), Trivelli (Italia) sau Solingen (Germania), produc din secolul al XIV-lea si pana in epoca moderna spade si sabii pe a caror lame sunt imprimate prin laminare modele imitand pe cele merovingiene."

Cu siguranta mesterii fierari merovingieni nu numeau metoda lor de prelucrare a lamelor 'damascinare', si este interesant ca adevaratele spade si sabii 'de Damasc' nu au fost produse pentru prima oara in vestitul centru comercial sirian, ci mult mai probabil in India sau Persia, Damascul preluand doar mai tarziu acest mestesug, initial fiind doar locul de unde le aduceau negustorii in Europa. Mesterii armurieri din orient, au folosit tot combinatia fier - otel pentru realizarea unor lame cu calitati deosebite, dar aliajul se obtinea pe cale chimica si nu mecanica, asa-zisa 'damascinare turnata. Rezultatul era in mare masura acelasi, iar marturii despre lame orientale damascinate pe cale chimica exista din secolul VI. Lamele orientale prezinta un continut relativ mare de carbon; 1,3 pana la 2 % si cu toate acestea nu sunt casante, deoarece raspandirea acestui element se face uniform, in doua faze. În prima faza, la reducerea minereului de fier, se obtinea prin imbogatirea excesiva cu monoxidul de carbon emanat de carbunele de lemn, un otel poros extrem de dur, care in a doua faza, era impregnat, in stare solida, cu fier fluid, sarac in carbon, care are un punct de topire cu 300C mai coborat. Prin aceasta metoda, lamele orientale aveau pe toata suprafata aceeasi structura, (pl. 26) fiind mai viabile si mai elastice."Ca si in cazul lamelor france, modelul damascinat era scos in evidenta in special prin corodare superficiala cu substante slab acide ce afecteaza mai mult fierul moale. Acest material usor acid-coroziv, era numit in lumea araba 'Zag', fiind o pasta compusa din lut, gips, sulfati si oxizi de fier si magneziu si substante alkaline in procente riguros stabilte, cu care se 'impacheta' lama inainte de slefuire si lustruire. Procedeul a ramas insa pana in secolul XIX, un monopol al lumii musulmane, fierarii europeni continuand sa practice si sa perfectioneze metoda mecanica, desi deja la inceputul secolului XVI, Gheorg Agricola (1494-1555), descrie in a sa lucrare 'De re metallica', procedeul 'imbibarii' otelului poros cu fier moale, fara topirea celui dintai."6

Perfectiunea absoluta in ceea ce priveste obtinerea pe cale mecanica a aliajului de lama, au atins-o insa in Japonia medievala fauritorii de sabii de samurai. Acestia stapaneau in secolul al VII-lea, nu numai tehnologia obtinerii unor aliaje fier - otel bine omogenizate, ci si metode de tratare termica partiala, slefuire si lustruire, ce duceau la rezultate situate la limita superioara a posibilului tehnic. Se folosea o singura bara, din fier relativ moale si saraca in carbon, care era de zeci de ori pliata si apoi din nou forjata la forma initiala. Spre deosebire de franci, niponii nu cautau sa elimine cu totul zgura, ci dimpotriva, se urmarea mentinerea si fixarea ei, desigur in cantitati bine controlate si omogen raspandite in structura metalului. "Luptatorii si mesterii japonezi, au constatat probabil dupa lungi experiente, ceea ce a reusit sa clarifice abia de curand metalografia, si anume ca o lama ce contine particule de zgura este mai usor de manuit, deoarece acestea maresc frecarea interioara si ca atare micsoreaza vibratia lamei."7Acest nucleu era prins apoi intr-o tabla in forma de 'V' care constituia fetele viitoarei lame si care se faurea separat, din benzi de otel si fier, ce se pliau de 20 de ori in cruce, se sudau si se forjau din nou, obtinandu-se astfel un laminat din 220 straturi, adica; peste 1.000.000. La o grosime de 5 mm a laminatului, inseamna ca un strat cuprindea doar cca. 40 de atomi de fier. O lama astfel realizata, era apoi 'impachetata' intr-o pasta de ceramica in amestec cu praf de piatra si carbune, care dupa uscare, se inlatura doar in zona taisului. Astfel preparata, lama era adusa din nou la incandescenta si apoi cufundata brusc in apa, obtinandu-se calirea taisului si racirea inceata a restului lamei. Ultima operatiune era ascutirea si slefuirea cu mare grija a lamei, pana se ajungea la suprafete perfect netede, dar niciodata lucioase, ci usor mate.

Desigur metodele descrise anterior, atat pentru spatiul european, cat si pentru cel al orientului apropiat sau extrem, reprezinta tehnologiile 'de varf', pe langa care persista si metode mai simple si cu rezultate mai modeste, la indemana oricarui fierar de atunci sau de acuma. "În Transilvania, cunoastem doar dintr-o descoperire arheologica intamplatoare de la sfarsitul secolului trecut unele piese, ce par sa provina dintr-un atelier de fierar, ce producea spade in secolul XIII, la Selimbar. Metodele folosite aici s-au dovedit a fi fost foarte simple, lamele fiind prelucrate prin forjare, asa cum demonstreaza intruziunile lenticulare de impuritati orientate in sensul baterii, observate la analiza microscopica. Dupa aceasta prelucrare, lama a fost supusa unor tratamente termice, sau caliri succesive, insa incalzirea excesiva a dus la saracirea in carbon a partilor active si prin aceasta la obtinerea unei duritati reduse, de numai 220 HV0,1. Si analiza celuilalt fragment de lama a dus la aceleasi concluzii, inregistrandu-se chiar o duritate mai scazuta de numai 200 HV0,1, ceea ce pare sa demonstreze ca fieraria de la Selimbar, nu era specializata in productia de arme, fapt demonstrat dealtfel si de celelalte piese descoperite, in majoritate unelte agricole si mestesugaresti. Ca in acelasi spatiu geografic se produceau si spade cu lame mai bine calite, o demonstreaza analizele efectuate pe celelalte spade din colectia Muzeului Brukenthal, lama de la Vurpar de exact aceeasi factura tipologica cu cea din Selimbar, dezvaluind o tarie de 600 HV0,1."9

Indiferent de calitatea ei, o lama pentru a putea fi folosita, trebuia prevazuta cu garda, maner si buton. Dintre aceste parti componente ale armei, manerul este in marea majoritate a cazurilor prelucrat din aceeasi bara de metal cu lama si in prelungirea acesteia. Celelalte piese componente puteau fi din acelasi metal ca lama, desigur fara tratari speciale sau mai rar, din metale neferoase, in special bronz; (pl. 17-f). Metale nobile sunt folosite mai mult pentru ornamentarea prin placare a butoanelor si garzilor in cazul armelor de ceremonie sau parad (pl. 22-a). Pe anumite arme din perioada migratiei popoarelor, in special pe asa-numitele 'spatha', se intalnesc si manere prevazute cu garda si buton si realizate cu totul din os, lemn sau corn; (pl. 22-b).

Pentru perioada secolelor IX-XIV, sunt cunoscute doua moduri de fixare a acestor parti componente pe lama; prin batere la cald si prin nituire. Baterea la cald, implica de regula faurirea din acelasi metal si in acelasi atelier a tuturor partilor componente ce trebuiau sa se potriveasca perfect pe locul in care urmau sa fie montate. Sunt insa cunoscute si cazuri in care butonul sau garda ce nu se potriveau exact pe maner, au fost 'impanate' cu bucati de fier. Aceste cazuri pot ridica dealtfel din nou in discutie problema, daca lamele se faureau separat de elementele manerului În cazul garzii astfel fixate, orificiul de prindere era largit in partea dinspre lama pana la latimea umerilor acesteia, pe care ii cuprindea in grosimea sa si ingustat spre maner.10Astfel conceputa, garda era incalzita pana la incandescenta si batuta pe lama si manerul rece. Prin racire si contractare, garda se strangea pe maner si lama, facand aproape imposibila detasarea ei in lupta. În acelasi fel se monta apoi butonul. Nituirea este in general o metoda mai putin sigura de fixare, fiind folosita mai ales in cazul in care garda si butonul nu se fabricau in acelasi atelier cu lama. Aceasta situatie se intalneste mai frecvent la spadele de provenienta franca sau vikinga. La aceste arme, garzile bogat ornamentate erau prevazute de obicei cu orificii mai mari, ce se potriveau pe orice lama, iar spatiul ramas liber dupa fixarea prin nituire, se umplea cu chit. La fel se proceda si cu butoanele, faurite de obicei din doua parti; o placa de fixare pe maner, si o 'coroana' ce se prindea prin nituire pe placa; (pl. 22). Aceasta placa, prevazuta cu un orificiu central, era asezata pe capatul manerului si batuta, pana era strapunsa. Apoi se batea capatul manerului pana se ingrosa si nu mai permitea detasarea. Pe placa astfel fixata se nituia apoi coroana butonului, goala in imterior sau umpluta cu chit.

"Manerul, partea cuprinsa intre garda si buton, era inmanusat in evul mediu, cel mai frecvent prin infasurare cu piele sau material textil, asa cum s-a pastrat pe unele piese pana in zilele noastre sau cum se poate vedea cu usurinta pe numeroase reprezentari din arta figurativa medievala. O alta modalitate o reprezenta 'bobinarea' manerului cu sarma din metal nobil, aur sau argint, fie direct pe fier, fie peste o infasurare initiala din piele sau placare cu lemn; (pl. 23). Mai rar, manerele de spade erau inmanusate prin nituirea pe fetele laterale a unor placute din lemn, os, corn, fildes sau metale neferoase, exemple ale acesei practici fiind mai putin frecvente atat pe materiale pastrate, cat si in reprezentarile de arme din arta figurativa; (pl. 23). Metoda placarii este mai raspandita pe sabii, al caror maner curbat se preta mai putin la infasurare."11

l       Manuirea si raportul cu echipamentul defensiv

"Cu montarea garzii, a butonului si cu inmanusarea manerului, procesul de fabricatie al spadei sau sabiei medievale, era incheiat iar arma putea fi folosita in lupta. Eficienta cu care aceste arme puteau fi folosite, nu depindea numai de calitatea lamei, ci si de modul in care o asemenea lama putea fi manuita. Manevrabilitatea spadei si sabiei medievale depindea in mare masura de echilibrare, de felul in care era repartizat centrul lor de greutate. Echilibrarea spadelor s-a facut diferit de la o perioada la alta depinzand mai ales de tehnica de lupta si de echipamentul defensiv folosit. Acesta este si motivul pentru care orice apreciere referitoare la modul de folosire a acestor piese de armament, necesita o analiza a evolutiei si permanentei adaptari a formelor constructive, in functie de tacticile militare si de echipamentele defensive specifice unor grupuri de populatii sau unor etape distincte ale epocii medievale."12

"Epoca migratiei popoarelor si evul mediu timpuriu sunt caracterizate in plan militar prin tranzitia nucleului armatelor, de la infanteria grea a antichitatii greco - romane grupata in falanga sau legiune, spre trupa combinata de cavalerie si infanterie mai putin organizata, dar foarte mobila a migratorilor germanici."13 Populatiile germanice folosesc ca arma ofensive pentru lovit 'spatha', o spada lunga cu doua taisuri si 'saxul', o arma cu un singur tais, dar dreapta si relativ scurta.Cele doua arme se pare ca erau purtate simultan, dupa cum rezulta din deja amintitul poem 'Waltari'. Si luptatorii din armata bizantina erau dotati cu doua arme ofensive de lovit: un gladius mare numit spatha si unul mic, numit semispatha; dupa cum ne informeaza mai multe izvoare. Arma de baza a epocii era totusi spatha lunga, saxul sau semispatha, fiind folosite mai ales cand prima se rupea, sau era pierduta, situatie bine descrisa in acelasi poem al lui Walthari. "Lama lunga a spathei, cu toate prelucrarile pretentioase amintite mai sus, era destul de sensibila si se pare ca se rupea destul de des, cand se bara cu ea lovitura altei arme ofensive. Din acest motiv, in evul mediu timpuriu, spadele nu se loveau unele de altele, ci lovitura de spada ori se eschiva, ori se bara cu scutul. Nu cunoastem nici o reprezentare din perioada secolelor V-XIV, in care sa apara luptatori cu spadele incrucisate, iar in poemele germanice ciocnirea a doua spade se soldeaza de obicei cu ruperea uneia dintre ele. Aceasta situatie este normala, caci spadele medieval timpurii erau arme pentru lovit, iar incrucisarea spadelor si dezvoltarea artei scrimei este legata de aparitia, ceva mai tarzie, a armelor pentru lovit si impuns."

"Categoria armelor pentru lovit, medieval timpurii, se caracterizeaza prin plasarea centrului lor de greutate, pe lama, de la mijloc spre varf. Aceasta se realiza printr-un maner scurt, o garda mica si un buton foarte usor, gol in interior. Spadele astfel realizate, dezvoltau o uimitoare forta de lovire, antrenata din umarul luptatorului si fara prea multe posibilitati de manevra din incheietura mainii, datorita greutatii lamei. Lupta cu asemenea spade solicita stabilitatea luptatorului pe picioare, atat pentru a nu se dezechilibra in timp ce lovea, cat si pentru a se putea feri de naprasnicele lovituri ale caror efecte au putut fi sesizate arheologic pe craniul de la Wien-Leopoldau; (pl. 25). Din acest motiv, spadele din aceasta categorie cunosc cea mai larga raspandire in perioada secolelor V-VIII, la populatiile germanice, mai cu seama in lumea nordica, unde folosirea lor se prelungeste pana in secolul al X-lea la navigatorii vikingi sau varegi si mai putin la populatiile care isi bazau forta militara pe cavalerie. Calaretii stepelor euro-asiatice, care isi fac aparitia in istoria Europei cu incepere din secolul al V-lea, folosesc arme mai usor de manuit din saua calului, cu centrul de greutate plasat tot pe lama, dar in portiunea acesteia cuprinsa intre mijloc si maner. Acestea sunt piese usoare, fie spade cu doua taisuri dar cu lama mai zvelta si maner ceva mai lung, fie sabii cu un singur tais, drepte sau usor curbate, a caror eficienta nu este diminuata prin scaderea greutatii, aceasta fiind compensata de lovirea de la inaltimea si din viteza calului."15

Începand cu secolul al VIII-lea, in raportul de forte din Europa intervin importante schimbari, ce vor avea repercusiuni insemnate in domeniul militar si al inarmarii. În fata pericolului arab, viking si avar, se impune cavaleria grea a francilor carolingieni, ce va deveni pentru tot restul evului mediu forma de baza a organizarii armatelor europene. În acest context, spada medievala se va transforma adaptandu-se noilor cerinte ale luptei de cavalerie. Într-o prima etapa, cuprinsa in linii mari intre secolele IX-XI, centrul de greutate al acestor arme, se muta dinspre mijlocul lamei, spre zona garzii, prin modificarea partilor componente ale manerului. Astfel, garda se lungeste, iar butonul usor este inlocuit de unul masiv si greu, care prin contrabalansare usureaza manevrarea spadei din incheietura mainii. Prin aceasta modificare nu se atenua forta de lovire, dar se evita dezechilibrarea calaretului si se marea precizia de lovire."Aceste spade, numite dupa curentul cultural cu care folosirea lor se suprapune in linii mari cronologic; 'spade romanice', raman in continuare arme in exclusivitate pentru lovit, lama lor avand taisurile paralele iar varful rotunjit. Astfel construite, spadele romanice, cu maner pentru o mana erau perfect adaptate si echipamentului defensiv al epocii, format din scut si coif din fier iar armura din piele groasa placata cu tinte de metal, sau din camase din zale de sarma impletita, din inele sau solzi metalici. Lovirea cu aceste spade se facea in principal tot cu bratul intins, din umarul luptatorului, iar din incheietura mainii facandu-se doar dirijarea, eventual si cu degetul aratator indoit pe garda."16

În aceeasi perioada, in spatiile rasaritene ale continentului, prin aparitia maghiarilor, purtatori ai modului de lupta caracteristic tuturor nomazilor de stepa; cavaleria usoara, intalnim frecvent arma specifica acestei forme de organizare militara: sabia usor curbata, cu un singur tais si cu manerul inclinat la cca. 20 fata de mediana lamei. Aceasta arma cantareste in general pe jumatate cat spadele romanice contemporane, adica cca. 0,5 kg, fiind astfel foarte usor de manuit, dar forta ei de lovire este eficienta doar impotriva unui luptator fara echipament defensiv greu. De fapt eficienta acestei arme nu se bazeaza, ca in cazul spadei, pe forta de lovire, ci datorita curburii lamei, sabia provoaca taieturi prin tragerea taisului pe suprafata de impact. Altfel spus, spada despica iar sabia taie. Daca o spada ce culiseaza pe axul garzii, dezvolta in cadere libera o forta de lovire de 6,39 Nm (Newton-metru), sabia reuseste in aceleasi conditii doar performanta de 2,69 Nm.; (pl. 29-a; 1=sabie, 2=spada). Acesta trebuie sa fie si motivul renuntarii, pentru moment la aceasta arma, dupa primele confruntari ale maghiarilor cu cavaleria grea a ottonienilor si dupa crestinarea si inchegarea regalitatii de tip feudal, care incearca cu ajutor papal si german 'integrarea' in structurile militare central europene. "Spunem pentru moment, deoarece in adaptarea la tactica de lupta a inamicului, popoarele din Europa Centrala si de S.E., vor reveni la sabie din secolul al XV-lea, deindata ce principalul inamic al zonei devine Imperiul Otoman. Se observa chiar o interesanta incercare de combinare a spadei cu sabia in asa-numita 'sabie spada', - 'Säbelschwert',sau 'palos' - cu lama dreapta si grea de spada, si maner de sabie, forma ce se va perpetua pana in epoca moderna; (pl. 29-b)."17

Întorcandu-ne la spada cavalereasca a mediului occidental, putem observa o evolutie continua generata de evolutia echipamentului defensiv, in special a armurii. Înca incepand cu secolul XIII, se produce 'ascutirea' varfurilor de spade ca si lungirea si ingustarea spre varf a lamelor. Pentru a evita ruperea acestor lame mai zvelte, ele sunt intarite cu sentuiri mediane mai profunde decat cele ale spadelor pentru lovit, (Kählung) numite si santuri pentru scurgerea sangelui (Blutrinne) sau cu nervuri mediane. Garda se lungeste revenindu-i acuma nu numai rolul de a impiedica alunecarea mainii spre taisurile lamei, ci si un rol defensiv de protectie a pumnului luptatorului. Lungirea manerului permite eventual o cuprindere cu o mana si jumatate, iar butonul devine si mai greu, facand ca centrul de greutate sa cada pe lama, foarte aproape de garda. Raspandirea rapida a acestor spade 'pentru lovit si impuns' sau 'gotice', trebuieste pusa in legatura cu aparitia unor camasi de zale din sarma impletita tot mai complicat si in randuri tot mai dese, cum se observa pe reprezentari ale artei figurative (pl. 29-c, pl. 10), dar mai ales cu primele platose din placi metalice; (pl. 11). Împotriva acestor armuri, lovirea cu o singura mana devenise insuficienta, in plus fiind necesar un varf ascutit pentru impuns si o echilibrare care sa usureze dirijarea acestui varf spre interstitiile armurii. În acest punct al evolutiei spadelor se pot plasa si inceputurile artei scrimei, deci a luptei fara scut sau cu folosirea tot mai rara a acestuia, in care lama nu mai era folosita doar pentru lovit, revenindu-i si un rol defensiv, iar partea activa si ofensiva este varful.

"Butonul inregistreaza pe parcursul evului mediu o continua crestere in greutate, determinata de necesitatea contrabalansarii lamelor ce devin din ce in ce mai lungi si in acelasi timp se cer manuite cu usurinta atat in lovire cat si in impungere. În acest fel butonul plat specific armelor france sau nordice, eventual gol in interior, este inlocuit cu butoane masive din fier, cu volum mai mare. Pentru a spori greutatea butoanelor fara o marire exagerata a volumului, in secolul al XIII-lea se practica umplerea cu plumb a spatiului interior, asa cum s-a putut observa la analiza microscopica si chimica a butonului discoidal descoperit in cetatea Rasnov."18

Felul in care spadele erau manuite, nu depinde numai de unul dintre aceste elemente descrise mai sus, ci de raportul dintre ele, de modul de combinare a lamei cu celelalte componente. De maxima importanta in acest context, era si felul de prindere a diferitelor tipuri de manere, sau 'priza' mainii luptatorului, ce nu depindea doar de lungimea tijei manerului, ci si de forma butonului si a garzii. Astfel pot fi sesizate la piesele pentru lovit cu o singura mana, priza fixa si priza mobila. Priza fixa este asigurata de o tija scurta, o garda scurta dar masiva si un buton a carui parte de jos, dinspre maner, este lunga si dreapta. "Pumnul luptatorului este astfel fixat intre cele doua margini drepte si paralele ale garzii si butonului, impiedicandu-se manevrabilitatea incheieturii mainii, (pl. 30-a) si obligand la lovirea rigida dar extrem de puternica cu tot bratul din umar, sau eventual cu antebratul din cot. În cadrul aceleiasi categorii, a armelor pentru lovit, odata cu evolutia spre spada cavalereasca, se trece la priza mobila, prin rotunjirea partii de jos a butonului si sporirea masivitatii acestui element. Prin ingreunarea butonului, eventual prin umplere cu plumb, acesta devine contrabalans la greutatea lamei, iar prin rotunjirea partii sale inferioare, se asigura camp de manevra din incheietura mainii; (pl. 30-b). Prin aparitia spadelor pentru o mana si jumatate sau doua maini, apare si priza dubla. În cazul manerelor pentru o mana si jumatate, putem sesiza o priza principala si una secundara sau auxiliara, pozitionarea acestora fiind dependenta atat de modul de lovire, cat si de caracterul luptatorului. Reprezentarile artistice medievale dezvaluie inca de la mijlocul secolului al XIII-lea, asemenea prize duble in cazul unor loviri extrem de puternice si in acelasi timp bine tintite (Pl. 28-c). Prima posibilitate este lovirea cu priza principala in spate, la buton, si cea secundara la garda. În acest caz, pumnul mainii ce asigura priza de baza, cuprinde partea din spate a manerului, in timp ce a doua mana, de priza auxiliara acopera cu podul palmei si degetele mici pumnul strans al prizei principale, degetele mari cuprinzand spatiul ramas liber pana la garda; (pl. 30-c)."19A doua posibilitate este cea a prizei principale in fata, caz in care partea manerului dinspre garda este apucata cu pumnul mainii de priza primara, iar priza auxiliara se face prin cuprinderea cu podul palmei a butonului in timp ce degetele mari strang partea de maner dinspre buton ramasa libera; (pl. 30-c). În acest al doilea caz, butonul trebuie sa permita prin forma si dimensiuni cuprinderea cu mana prizei secundare. Aceeasi ramane situatia si in cazul spadelor pentru doua maini, cu deosebirea ca pe manerul lung al acestor arme este loc pentru priza completa cu palmele ambelor maini; (pl. 30-d). În toate cazurile in care sunt reprezentate prize cu o singura mana pe manere prevazute pentru o mana si jumatate sau doua maini, aceasta este pozitionata cum e si firesc in fata, cat mai aproape de centrul de greutate; (pl. 10-d). Care dintre maini asigura priza principala, depindea cel mai probabil de optiunea si inclinatia fiecarui luptator in parte (stangaci sau dreptaci)."Spadele sunt arme simetrice, care nu impun prin constructie folosirea cu mana stanga sau dreapta, ca de pilda arcurile. De remarcat in acest sens este si faptul ca in reprezentarile de scene de lupta dinainte de secolul al XV-lea, priza dubla pe spade, apare doar la infanteristi, care in scopul unor astfel de loviri, poarta atarnat pe spate scutul prevazut cu o curea mai lunga; (pl. 28-g). Pe reprezentarile secolului al XV-lea, chiar daca in dotarea calaretilor apar spade cu manere pentru doua maini, din saua calului acestea sunt folosite tot cu o singura mana, printr-o priza mai lesnicioasa la garda; (pl. 10-d, 31-b)."


Pe langa aceste prize 'standard', existau desigur numeroase variante de prindere a spadelor in lupta. Pentru secolul al XV-lea, perioada din care ni s-au pastrat primele 'tratate' sau manuale de scrima, putem observa si prize mai putin obisnuite. Astfel in lucrarea lui Hans Talhoffer, considerat nu numai cel mai renumit si experimentat spadasin si maestru de scrima al secolului al XV-lea, ci si intemeietorul scrierilor ilustrate despre lupta cu spada, sunt reprezentate in cazul spadelor lungi pentru o mana si jumatate si doua maini, prize pe garda, sau chiar pe lama, destinate smulgerii armei adversarului (pl. 31-a). În aceeasi lucrare, cand lupta se duce calare, spadele sunt manuite cu o singura mana (pl. 31-b). "Aceste reprezentari ale lui Tallhofer din secolul al XV-lea, la fel ca cele ceva mai vechi ale lui Johannes Lichtenauer, Johannes Lecküchers si Juden Ott sau adaptarile anonime mai tarzii pasrtrate la Staatsbibliothek Berlin sau Stadtarchiv Augsburg (pl. 31-c,d), sunt mult mai relevante decat reprezentarile iconografice, deoarece sunt realizate de specialisti si au drept principal scop redarea modului de manuire a armelor, putand fi considerate 'lucrari de specialitate' si nu reprezinta arma doar secundar, in contextul unor actiuni biblice."21

Daca pana in secolul al XIV-lea, modificarile enumerate mai sus nu au dus la schimbari majore in morfologia si aspectul spadei medievale, incepand cu secolul al XV-lea, evolutia spadei medievale urmeaza doua directii, ce vor genera modificari de structura si in final disparitia spadei medievale 'clasice'. Raspandirea armurii grele compusa in totalitate din placi metalice, va duce pe de o parte la aparitia spre mijlocul secolului al XV-lea a spadelor de lovit si impuns, foarte grele, pentru doua maini cu dimensiuni impresionante, variind in jurul valorii de 2 m, (Zweihänder, Bidehänder) uneori cu lama zimtata sau valurita (Flammberg sau Claymore), iar pe de alta parte, aparitia armelor de foc, va impinge treptat armele albe in planul secundar si va duce la geneza unor spade foarte usoare, doar pentru impuns; rapiera si floreta, ce vor fi folosite pe scara larga in zorii epocii moderne.

"În concluzie putem afirma, ca modul de faurire a partilor componente ale spadei si sabiei, precum si felul in care acestea erau asamblate, depindea pe de o parte de posibilitatile tehnice ale epocii si pe de alta parte, de utilizarea in lupta a respectivelor arme, de raportul fata de alte categorii de armament, in functie de strategia si tactica militara si de echipamentul defensiv caracteristic diferitelor perioade ale evului mediu. În jurul acestor cauzalitati de baza, inregistram cele mai importante schimbari in morfologia si functionalitatea armelor medievale pentru lovit si impuns, ce evolueaza de la spatha secolelor V-VIII, la spada cavalereasca romanica si sabia usoara, specifice secolelor IX-XII, si apoi la armele gotice pentru o mana si jumatate si pentru doua maini ale secolelor XIII-XV, cu care cariera medievala a acestei categorii de armament se incheie."22

2. Organizarea si inzestrarea armatei muntene

Compozitia fortelor muntene din secolele XIV-XVII se caracterizeaza prin lipsa de omogenitate. Ca si pe timpul lui Mihai Viteazul, inaintasul lui Radu Serban, oastea munteana din aceasta epoca era compusa din elementele cele mai disparate.

Cu toate acestea, succesele importante obtinute de oastea munteana in actiunile militare evocate mai sus dovedesc un instrument eficace pentru realizarea sarcinilor impuse de situatie. Aceasta se explica in primul rand prin faptul ca in compozitia oastei intrau in proportie insemnata taranii, targovetii si slujitorii din Tara Romaneasca, care au sarit cu elan sa-si apere tara (Ogretin) sau sa indeparteze de ea pericolele care o amenintau (cele doua batalii de Brasov).

La mentinerea unitatii oastei muntene au contribuit, fara indoiala, masurile luate de domnul muntean, care au constat in: daruri si dregatorii acordate comandantilor, privilegii acordate rosilor si calarasilor din trupele de tara si masurile de politica interna care veneau in avantajul taranimii targovetilor si micii boierimi,cum au fost aplicarea moratoriului pentru plata datoriilor si suspundarea aplicarii legaturii cu Mihai Viteazul.

Valoarea calitativa a oastei muntene era marita de experienta de lupta pe care si-o castigase in razboaiele duse in timpul domniei lui Mihai Viteazul, in care s-au format comandanti de valoare ca Buzestii, fratii Marza, Gheorghe Rat, Deli Marcu si Radu Serban insusi.

"Prezenta in oastea munteana a trupelor de haiduci sarbi si de cazaci dovedeste continuarea colabaririi militare intre aceste elemente si elementele oastei muntene in lupta impotriva cotropitorilor turci."24

Armamentul oastei muntene era foarte variat. Se intalnesc in aceasta perioada alaturi de armele de foc, care prezentau un nivel tehnic ridicat pentru epoca respectiva, armele folosite in secolele precedente: arcuri, sulite, securi, maciuci etc. Armamentul mai perfectionat, apartinea, de regula, unora unora dintre trupele de lefegii, iar restul - in special trupelor de tara.

O lipsa mare in inzestrarea oastei muntene a fost cantitatea mica de artilerie; oastea Tarii Romanesti era mult inferioara in ceea ce priveste artileria.

Daca din punctul de vedere al inzestrarii oastea munteana avea lipsuri importante, acestea erau in parte compensate prin maiestria cu care era manuit armamentul. Ne amintim de modul excelent in care a fost condus focul artileriei muntene la Ogretin, de asemenea, de iscusinta cu care oastea munteana a folosit lancile ei lungi in prima batalie de la Brasov, iar Spontonii isi exprima admiratia fata de felul cum archebuzierii munteni au executat focul de salva in cinstea delegatiei care aducea lui Radu Serban steag de domnie de la imparatul Rudolf.

Fortificatiile permanente lipseau aproape complet in Tara Romaneasca la inceputul secolului al XVII-lea, fapt ce reducea mult capacitatea de aparare a tarii. Ca element de fortificatie permanenta, este important sa se aminteasca cula.

3. Strategiile si tactica folosite de armata munteana

Principalele trasaturi ale strategiei muntene au fost:

l       proportionarea justa a scopurilor cu mijloacele, alegerea corespunzatoare a obiectivelor strategice

l       alegerea formelor adecvate de actiune

l       castigarea si pastrarea initiativei

l       concentrarea fortelor pentru batalia hotaratoare

l       asigurarea actiunilor strategice25

Cu privire la tactica folosita de armata munteana, este utila prezentarea modului in care se desfasura batalia.

"Forma cea mai obisnuita a bataliei in aceasta epoca este batalia in care ambii adversari se gasesc cu fortele dispuse in camp deschis. Modul cum s-a desfasurat bataliile dela Ogretin si de la Brasov (1603) constituie o exceptie. Tipul caracteristic de batalie este batalia de la Brasov din 1611."26

Care era fizionomia unei astfel de batalii?

Dupa executarea miscarilor preliminare, care aveau drept scop sa aduca fortele pe locul unde se va desfasura batalia, cei doi adversari procedau la luarea dispozitivului de lupta. Cei doi adversari procedau la luarea dispozitivului de lupta. Miscarile se executau nestingherit si nu rareori un adversar incepea sa-si dispuna fortele dupa ce adversarul sau si-a terminat luarea dispozitivului. La munteni gruparea fortelor se facea in raport de conceptia bataliei. Subunitatile erau dispuse de regula in grupuri compacte, dar cu spatii suficiente intre ele pentru a le asigura o oarecare libertate de miscare.

De obicei, in fata liniei de bataie erau asezate tunurile. Înainte de inceperea luptei, comandantii tineau o scurta cuvantare prin care aratau scopurile bataliei si imbarbatau pe luptatori.

Se dadea semnalul luptei prin trambite, fiecare din osti implora numele sfantului protector cu glas puternic (muntenii si sarbii pe Sfantul Nicolae, ardelenii pe Iisus si Fecioara Maria) se deschidea focul cu tunurile si cu armamentul portativ, apoi se trecea la lupta corp la corp - la izbire - cu lancea, securea, sabia, maciuca.

"Comandantii de toate treptele actionau incontinuu asupra unitatilor si subunitatilor respective, dand sfaturi, imbarbatand pe luptatori, cautand sa influenteze asupra moraului lor prin exemplul personal, prin promisiuni, prin bani sau - in situatiile critice- prin masuri extreme ca uciderea pe loc a celor ce dadeau dovada de lasitate."27

Cand soldatii unei subunitati se risipeau sub loviturile inamicului, ei erau adunati ridicandu-se steagul subunitatii in jurul caruia erau obligati sa se regrupeze.

Adesea in timpul luptei tunurile capturate de la inamic erau indreptate impotriva lui, producandu-i pierderi.

Durata bataliei era de regula scurta, cateva ore (batalia de Ogretin este o exceptie).

Cand oastea adversa intra in deruta, se trecea la urmarirea fugarilor. Ostasii inamici care luptau pe jos cadeau primii victima urmaritorilor, fiind raniti, ucisi sau striviti sub copitele cailor.

"De obicei nu se luau prizonieri decat din luptatorii inamici mai de vaza. Unii dintre acestia erau eliberati ulterior prin rascumparare. Cei ce nu se puteau rascumpara sau cei care nu erau acuzati de tradare, hiclenie, erau ucisi."28

Urmarirea era franata in cele mai multe cazuri de faptul ca soldatii se opreau sa jefuiasca pe cei cazuti. Dupa terminarea luptei se proceda la darea ingrijirilor complete ranitilor.

A doua zi comandantii de frunte vizitau campul de lupta pentru a stabili pierderile suferite de inamic, dupa care se ingropau trupurile celor cazuti. Deasupra mormantului se ridica un monument comemorativ cu inscriptii lamuritoare asupra bataliei. Urma pentru intreaga oaste un repaus de cateva zile. Cei care s-au distins in lupta primeau onoruri si daruri, printre care, o parte din capturi.

Victoria asupra inamicului era sarbatorita in mod solemn. În afara de aceasta, se trageau in cinstea ei salve de tun, iar ostasii isi petreceau zilele de repaus in cantece si chiote de veselie care faceau sa rasune tabara pana in ceasurile tarzii ale noptii.

"Puterea militara a Tarii Romanesti a marcat la inceputul secolului al XVI-lea o scadere fata de epocile mai vechi sub raportul fortificatiilor permanente, iar fata de epoca imediat anterioara, sub raportul marimii efectivelor. În schimb insa compozitia sociala a oastei muntene s-aimbunatatit, un accent deosebit punandu-se in aceasta perioada pe elementul popular: taranime libera si targoveti. Se inregistreaza o crestere a proportiei armamentului de foc, dar locul preponderent continua sa-l ocupe armamentul traditional."

Notele dominante ale artei militare muntene sunt: caracterul creator, realismul, dinamismul si telurile hotaratoare urmarite prin actiunile strategice si tactice se observa la arta militara munteana o imbinare a trasaturilor specifice artei militare europene, cu unele trasaturi ale artei militare traditionale romane, dar se constata in acelasi timp si aparitia unor procedee tactice noi, ca de exemplu, inaintarea taras sub focul apararii inamice si intrebuintarea unei rezerve partiale dispuse in fata pozitiei de aparare.

"Privita in ansamblu, arta militara munteana se situeaza la un nivel superior aceleia a inamicului cu care oastea Tarii Romanesti a avut de luptat."30

Caracterul drept al razboaielor purtate, care a stimulat eroismul ostasilor munteni, si conducerea priceputa a capitanilor sai de frunte au facut ca oastea munteana - cu toate conditiile grele in care se afla Tara Romaneasca - sa obtina un sir de victorii stralucite impotriva unor dusmani puternici si deosebit de periculosi.

4. Organizarea si inzestrarea armatei moldovenesti

Între domnitor si oastea sa, s-au stabilit relatii de incredere reciproca, izvorate din unitatea scopului urmarit. Ostenii moldoveni isi aparau pe comandantul lor in lupte.

"Pedestrii tineau pre domnitor in mijlocul lor, si nu-l lasausa treaca la calareti, fiind foarte ingrijati de viata lui si temandu-se nu cumva sa-l insele boierii si sa-l dea de viu pre mainile turcilor Pentru ca pedestrii, toti tarani, aveau o deosebita credinta si iubire pentru domn."31

În oastea moldoveana din acest timp, existau trei arme principale: pedestrimea, alcatuita in totalitate din taranime; cavaleria, alcatuita din boieri, boiernasi si o mica parte din tarani liberi; artileria, in compunerea careia intrau lefegii si putini oraseni si targoveti, si care ajunsese la o mare dezvoltare.

Moldovenii aveau un serviciu de cercetare foarte bine organizat.

Timpul necesar pentru concentrarea armatei moldovene ajunsese, de obicei, pana la 15 zile mai mult.

Efectivele oastei moldovene din aceasta perioada erau mici. Izvoarele studiate arata ca pedestrimea ajungea pana la 30000 de oameni, calarimea pana la 10 -12000 de oameni, iar artileria numara pana la 300 guri de foc.

În rastimpul dintre Stefan cel Mare si Ion Voda cel Cumplit, numarul gospodariilor si al satelor a putut creste, asa cum era firesc. Totusi, este probabil ca satele nu s-au inmultit prea mjult, deoarece, in aceasta perioada, a avut loc procesul de extindere a proprietatii feudale, care a inghitit satele unul dupa altul, iar numarul gospodariilor nu a putut fi mult diferit, din cauza saracirii peste masura a taranilor serbi si liberi.

Este instructiv de urmarit proportia existenta intre arme si intre armamentul ostenilor moldoveni. La armatele apusene si la turci, numarul calaretilor era mult mai mare decat al pedestrimii, deoarece taranii nu participau de obicei la razboaie. Dupa cum s-a observat, in Moldova, proportia era tocmai inversa, datorita caracterului de masa al participarii taranilor.

Cresterea calitatii armelor de foc a pus problema stabilirii unei proportii cat mai juste intre arme, in primul rand intre artilerie si restul efectivelor si armamentului armatei. Este sigur ca proportia efectivelor s-a marit mult in secolul al XVI-lea, in comparatie cu perioadele anterioare. În armatele apusene ale secolului al XVI-lea, proportia era de 1-2 piese de artilerie grea si 8-10 piese de artilerie usoara, pentru fiecare mie de luptatori. În ceea ce priveste armele de foc portative, proportia acestora era de o arma de foc portativa la 5-7 arme albe, pentru ca la inceputul secolului al XVI-lea, proportia sa fie de 50%.

"În fruntea oastei moldovene era domnitorul, care avea o garda personala de aproximativ 500 de oameni. Hatmanul, incepand de la sfarsitul secolului al XVI-lea, indeplinea sarcinile corespunzatoare sefului nemijlocit al oastei. Gruparile mai importante erau comandate de vornici, iar cetatile, de 1-2 parcalabi. Este probabil ca existau deja cadre permanente de militari, care indeplineau diferite functii in armata, atat in timp de pace cat si pe timp de razboi."32

În cursul secolului al XVI-leam, armamentul se dezvoltase multin majoritatea tarilor, un proces simtitor avand loc si in Moldova. Totusi, realizarile stiintei in acest domeniu nu s-au putut reflecta pe deplin, din cauza inapoierii in care se aflau moldovenii, datorita exploatarii turcesti.

Arma de aparare sau protectie imediata a ostasului moldovean se compunea, la marea majoritate, din haine de in. Numai putini aveau imbracaminte de fier, din cauza costului ridicat al acesteia. De obicei, cei ce purtau asemenea imbracaminte erau varfurile armatei moldovene.

Armamentul pentru lupta corp la corp se compunea din: ghioage, barde, topoare, coase, seceri, sabii si sulite. Este de remarcat ca sulitele erau foarte lungi (6-7 metri), pentru ca purtatorul ei sa poata ajunge pe adversarul pedestras, care era inarmat cu lance.

Pentru lupta departatata, oastea moldoveana dispunea de arcuri, cu sagetile respective, de prastii si arcane, precum si de arme de foc.

5. Strategia si tactica moldovenilor

Studiul actiunilor militare ale moldovenilor ne duce la unele concluzii, care arata ca strategia militara a domnitorului moldovean a fosr rezultatul nemijlocit al strategiei sale politice si ca ea era dinamica, realista si lipsita de sablon.

"Alegerea locului bataliei pe teritoriul inamic constituie o exceptie de la traditia moldovenilor. De obicei, domnitorii moldoveni, folosind sistemul de fortificatiei permanente existente si tinand seama de efectivele oastei, - intotdeauna mai mici decat ale inamicului - aveau o alta conceptie in ceea ce priveste locul unde urmau sa se bata. Ei atrageau pe dusman in adancul tarii, ii produceau pierderi cat mai grele, hartuindu-l la fiecare pas si distrugand totul in drumul lui, iar apoi il nimiceau intr-un loc unde fortele inamice, desi superioare ca numar, nu puteau actiona decat pe parti. Exemplul cel mai caracteristic in acest sens il constituie batalia purtata de moldoveni, sub conducerea lui Stefan cel Mare, impotriva turcilor, in anul 1475 in apropiere de Vaslui."

Manevra uitlizata de moldoveni a urmarit intotdeauna obtinerea unor rezultate decisive. Tinand seama de scopurile politice stabilite si de conditiile in care ele urmau a fi realizate (oaste cu efective mici, nici un ajutor din partea conducatorilor statelor vecine, dusmani cu armate foarte numeroase, caracter al manevrei putea duce la nimicirea sau capturarea unor importante grupari inamice.

Tactica era subordonata strategiei. Din moment ce strategia moldoveana, avea unele trasaturi care o faceau sa fie superioara strategie militare a altor armate, este firesc ca si in tactica sa se oglindeasca aceleasi caracteristici. Actiunile moldovenilor din aceasta perioada dovedesc ca atat actiunile premergatoare luptei, cat si luptele purtate, reflectau pe deplin cerintele impuse de strategie.

"Moldovenii erau deosebit de apti pentru executarea cu repeziciune a marsurilor, putand strabate etape mari zile de-a randul, cu toate ca in inzestrarea armatei se introdusese artileria grea."34

Pe timpul marsului, se luau masurile necesarte pentru executarea lui in deplina siguranta. Între acestea, pot fi citate: folosirea cavaleriei si a unor pedestrasi calari in dispozitivul de siguranta in fata, in spate si pe flancuri. Tot in acelasi scop, artileria usoara se repartiza de-a lungul coloanelor, iar artileria grea mergea in partea opusa inamicului, impreuna cu carutele.

"Nu exista o formatie de mars bine stabilita. Trupele mergeau pe atatea siruri, cat erau posibile in raport de largimea drumului."35

Dispozitivul de lupta al moldovenilor cuprindea elementele urmatoare:

elemente slabe de calareti, uneori din pedestrasi, care aveau rostul sa provoace pe inamic la lupta si sa acopere artileria; de asemenea, aceste elemente executau si cercetau asupra inamicului.

majoritatea artileriei usoare care de obicei se aseza inaintea pedestrimii si cavaleriei, pentru a putea bate cat mai adanc asupra dispozitivului inamic; tot atat de indicata era si asezarea artileriei in randurile pedestrimii si ale cavaleriei, deoarece, fara a se pierde prea mult din bataia ei, avea mai multa siguranta.

urmau palcurile de pedestrime si cavalerie, dispuse in coloane (Jilistea) sau grupari compacte (lacul Cahau).

in spate, se asezau carutele si gloata, pentru a feri dispozitivul de lupta de atacurile din spate (acestea au adus un mare aport moldovenilor la Cahul, impotriva tatarilor.

Distantele si intervalele dintre diferitele linii ale dispozitivului de lupta erau de 150-200 m si mai mult, depinzand de calitatea armelor de foc existente (portative, artilerie). Dispozitivul obisnuit de lupta cuprindea trei linii, cum a fost acela al oastei moldovene la lacul Cahul.

"Arta militara a moldovenilor s-a distins prin baza ei sociala a ostirii, organizarea si inzestrarea ei, prin conceptiile indraznete si juste care au stat la baza organizarii si ducerii bataliilor (luptelor) precum si prin ducerea la indeplinire a conceptiilor stabilite."

Arta militara a moldovenilor constituie o mandrie pentru poporul roman si merita sa fie studiata si cunoscuta.

Concluzii

În ceea ce priveste arta militara romaneasca, in afara de o serie de studii aparute in revistele de specialitate, s-au publicat si unele lucrari care au incercat sa sa infatiseze intr-un cadru mai larg dezvoltarea artei militare romanesti. Amintim doua mai importante: Istoria armatei romanesti, de Nicolae Iorga si Istoria artei militare a romanilor pana la mijlocul veacului al XVII-lea de generalul Radu Rosetti.

Daca lucrarile mentionate prezinta un anumit interes in ceea ce priveste datele cu caracter faptic, totusi, datorita conceptiei idealiste a autorilor lor, ele nu se ridica la o tratare profuda a fenomenelor cercetate. Aceste lucrari analizeaza in mod just conditiile sociale si economice care au determinat orientarea politica a Tarilor Romane in trecut, au influentat organizarea si inzestrarea fortelor noastre armate si au generat actiunile militare. Ele nu vorbesc nimic despre contradictiile de clasa care existau in randul armatei si modul cum acestea au influentat valoarea combativa si intrebuintarea in lupta a trupelor.

Un inceput promitator s-a facut in aceasta directie prinn publicarea lucrarilor Arta militara a moldovenilor in a doua jumatate a secolului al XV-lea (Stefan cel Mare) si Arta militara a moldovenilor in perioada domniei lui Ion Voda cel Cumplit.

Dizertatia de fata a urmarit prezentarea nivelului artei militare in Tara Romaneasca si Moldova si aportul adus de voievozii romani in dezvoltarea ei. Evenimentele politice si starea sociala din aceasta perioada istorica sunt redate in masura in care ele explica si conditioneaza evenimentele si problemele de ordin militar. Cu tot acest specific determinat de tematica lucrarii, m-am straduit ca ea sa prezint interes pentru cei ale caror preocupari principale nu sunt circumscrise strict domeniului militar.

În scopul de a-i pune pe cei interesati in ambianta si de a-i ajuta sa desprinda mai bine intelesul din context, am facut uz intr-o masura destul de larga de citate, fara ca prin aceasta sa fie ingreunata lectura lucrarii.

În concluzie, printr-o analiza cat mai riguroasa a faptelor si printr-o serie de comparatii cu arta militara a celorlalte popoare, m-am straduit sa scot in evidenta trasaturile esentiale ale artei militare, asa cum se prezenta ea in aceasta perioada.

Bibliografie

*** Arta militara a moldovenilor in secolul al XV-lea Editura Militara, Bucuresti, 1959

File din istoria militara a poporului roman, vol. 1, Editura Militara, Bucuresti, 1973

*** Istoria militara a poporului roman, vol. 1, Editura Militara, 1984

*** Istoria romanilor vol. IV, Editura Stiintifica, Bucuresti, 2001

*** Istoria romanilor vol. III, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001

Anghel, Gheorghe, Fortificatii medievale din piatra din secolele XIII-XVI, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 1986

Densusianu, Nicolae, Istoria militara a poporului roman, Editura Vestala, Bucuresti, 2003

Dramba, Ovidiu, Istoria culturii si civilizatiei, II, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1987

Georgescu, Vlad, Istoria romanilor. De la origini pana in zilele noastre, vol. 2, ed. II, Editura Minerva, Bucuresti

Giurescu, C. Constantin, Giurescu , Dinu C., Istoria romanilor, vol. 2, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976

Goldenberg, S., Clujul in sec. XVI. Productia si schimbul de marfuri, Editura Polirom, Bucuresti

Grigoras, Nicolae, Institutii feudale din Moldova, vol I, Organizarea de stat pana la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Minerva, Bucuresti, 1971

Manolescu, Radu, Comertul Tarii Romanesti si Moldovei cu Brasovul (sec. XIV-XVI), Editura Stiintifica, Bucuresti, 1987

Otetea,Andrei, Nestor, Ion, Berza, M., Istoria poporului roman, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1970

Panaitescu, P.P., Mircea cel Batran, Editura "Casa Scoalelor", Bucuresti, 1944

Papacostea, Serban, Romanii in secolul al XIII-lea. Între cruciada si imperiul mongol, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1993

Papacostea, Serban, Evul mediu romanesc, Editura Enciclopedica, Bucuresti

Rosetti, R., Istoria armatei a romanilor pana la mijlocul veacului al XVII-lea, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003

Safta, Ion, Valter, Tiberiu, Marinescu, Floricel, Armamentul militar medieval, Editura Militara, Bucuresti, 1998



Stefan Stefanescu, Istoria medie a Romaniei, Editura Polirom, Bucuresti, 1965, p. 156

Serban Papacostea, Evul mediu romanesc, Editura Enciclopedica, Bucuresti, p. 179

Ibidem, p. 181

G. Valsan, Op. Cit., p. 199

Jacques Le Goff, Civilizatia Occidentului medieval, Editura Universal, Bucuresti, 1970, p. 237

Ibidem, p. 239

Radu Manolescu , Istoria evului mediu, Editura Albatros, Bucuresti, 1980, p. 126

Ibidem, p. 133

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu Istoria romanilor, vol. 2, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1976, p. 178

Radu Manolescu, Op. Cit., p. 167

Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Lumea medievala (sec. V-XV), Editura Bic All, Bucuresti, 2004, p. 98

*** Istoria romanilor, vol. IV,Editura Stiintifica, Bucuresti, 2001, p. 492

Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Op. Cit., p. 104

Radu Manolescu, Op cit., p. 147

O. Dramba, Istoria culturii si civilizatiei, vol. II, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1987, p. 136

Ibidem, p. 139

Jacques Le Goff, Op. Cit., p. 234

Radu Manolescu, Istoria evului mediu, Editura Albatros, Bucuresti, 1980, p. 126

Radu Manolescu Istoria evului mediu, Editura Albatros, Bucuresti, 1980, p. 214

Ibidem, p. 216

Radu Manolescu , Istoria evului mediu, Editura Albatros, Bucuresti, 1980, p. 181

Ion Safta,Tiberiu Valter, Floricel Marinescu, Armamentul militar medieval, Editura Militara, Bucuresti, 1998, p. 234

R. Rosetti, Istoria armatei a romanilor pana la mijlocul veacului al XVII-lea, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003, p. 107

Ibidem, p. 112

*** Istoria romanilor, vol. III, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001, p. 467

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu Istoria romanilor, vol. 2, Editura Stiintifica, Bucuresti 1976, p. 143

Nicolae Iorga, Istoria militara a poporului roman, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1987, p. 45

R. Rosetti, Istoria armatei romanilor pana la mijlocul veacului al XVII-lea, Editura Enciclopedica, p. 103

Nicolae Densusianu, Istoria militara a poporului roman, Editura Vestala, Bucuresti, 2003, p. 191

Ibidem, p. 194

Nicolae Iorga, Op. Cit., p. 48

*** Arta militara a moldovenilor in secolul al XV-lea, Editura Militara, Bucuresti, 1975, p. 138

Ibidem, p. 141

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu Istoria romanilor, vol. 2, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, p. 147

Ibidem, p. 149

*** Arta militara a moldovenilor in secolul al XV-lea, Editura Militara, Bucuresti, 1975, p. 144





Politica de confidentialitate


creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.