Studiu de caz : Invazia Irakului din 2003

Invazia Irakului din 2003 a fost un razboi intre Irak si o coalitie de tari condusa de Statele Unite, care a avut ca rezultat detronarea lui Sadam Husein.

Actorii si interesele lor

Tari participante

Dintre cele 45 de tari considerate de Statele Unite a fi membre ale Coalitiei Statelor Unite contra Irakului, urmatoarele au trupe active in Irak: Albania , Australia, Azerbaidjan , Bulgaria, Coreea de Sud, Danemarca, El Salvador, Estonia, Georgia, Ungaria, Italia, Japonia, Kazahstan, Letonia, Lituania, Macedonia, Mongolia, Moldova, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit, Republica Ceha,Romania, Slovacia, Slovenia,Tonga,Ucraina .

Motivul invocat de S.U.A. a fost urmatorul : regimul lui Sadam Husein detinea cantitati mari de arme de distrugere in masa, avea legaturi cu Al-Qaida, si reprezenta un pericol imminent pentru securitatea internationala.

“Agenda secreta” a Administratiei Bush

Estimarile facute de “Energy Information Administration” plaseaza rezervele mondiale de petrol (existente si posibile) la cifra de 243 de miliarde de barili. Adica cu 25% mai mult decat rezervele care sunt astazi exploatate. Ceea ce da un sens interventiilor SUA cum este cea din Irak, din perspectiva urmatoarelor decenii: “foamea de petrol”!
Irakul poate produce, in mod curent, 11% din totalul productiei mondiale de petrol. Iar, ca rezerve, Irakul se situeaza pe locul doi in lume, dupa Arabia Saudita (112 miliarde de barili). Companiile anglo-americane (BP, Chevron-Texaco, Exxon, Shell) erau insa total absente, pana in 2003, din Irak. Si pana in prezent din Iran. Atat Irakul, cat si Iranul au in schimb contracte avantajoase cu Franta, Rusia si China. Ceea ce explica opozitia acestor tari la agresiunea americana, agresiune nascuta de “agenda secreta” a presedintelui Bush.

“Eliminarea presedintelui Saddam Hussein ar putea sa readuca companiile de petrol americane in Irak, in dauna celor franceze sau rusesti. O intelegere de 40 de miliarde de dolari, incheiata de Irak cu Rusia, include oportunitati pentru companiile rusesti de a explora petrol in desertul din vestul Irakului. Compania franceza “Total-Fina-Elf” a negociat cu Bagdadul drepturile de a explora si exploata petrolul din regiunea Majnoon, langa granita cu Iranul, care se estimeaza ca ar putea contine circa 30 de miliarde de barili de petrol.” [1]
In mod similar, compania franceza “Total Fina Elf” si cea italiana ENI au facut investigatii importante in Iran. Pe de alta parte, “Total Fina Elf”, impreuna cu compania rusa “Gazprom” si cea malaeziana “Petronas”, a stabilit un “joint-venture” cu “National Iranian Oil Company” (NIOC). Administratia Bush a incercat in repetate randuri sa “torpileze” intelegerile Frantei cu Iranul, sub pretextul ca ele ar incalca “Iran-Libya Sanctions Act”.[2]

Rezervele de petrol ale SUA sunt estimate la circa 22 de miliarde de barili. Cele din regiunile Orientului Mijlociu (Irak, Iran) si bazinul Marii Caspice sunt de circa 30 de ori mai mari decat cele americane, reprezentand 70% din rezervele mondiale de petrol.

Controlul militar si politic de catre SUA al Orientului Mijlociu si bazinul Marii Caspice inseamna - in realitate - controlul si dominatia companiilor de petrol anglo-americane asupra a circa trei sferturi din rezervele mondiale de combustibili fosili. In contextul prognozatei secatuiri a rezervelor mondiale, in circa 50 de ani, controlul a trei sferturi din rezervele mondiale de petrol, considera Eric Waddell, inseamna controlul economiei mondiale. Strategia politico-militara a Administratiei Bush incearca sa mentina America in “poll position” in acerba competitie pentru resurse care va marca urmatoarele decenii.

Retrageri de trupe

Retragerea Spaniei din Irak (martie 2004), urmata de Honduras, Nicaragua si Republica Dominicana, a redus din sprijinul international acordat ocupatiei conduse de Statele Unite.

Desfasurarea conflictului

Antecedente

Irakului i s-au impus o serie de sanctiuni din partea Natiunilor Unite care stabileau, printre altele, un embargou si obligatia ca toate armele de distrugere in masa sa fie distruse. Regimul presedintelui irakian de la acea vreme, Sadam Husein, s-a opus colaborarii cu inspectorii ONU, in ciuda consecintelor embargoului asupra populatiei, si a tuturor atacurilor la care era supusa tara de catre fortele britanice si americane.

Prin invazia Afganistanului din 2003, presedintele american George W. Bush a situat Irakul pe o asa-numita axa a raului, acuzand regimul lui Sadam Husein de a detine cantitati mari de arme de distrugere in masa, de a avea legaturi cu Al-Qaida, si de a fi un pericol iminent pentru Umanitate, bazandu-se pe presupuse informatii secrete.

In intreg procesul de inspectie al ONU nu s-au gasit arme de distrugere in masa. Inspectorii (un grup de inspectori condus de Hans Blix) au acuzat cu diverse ocazii Irakul, pentru ca nu colaborau cu acestia, desi nu considerau ca exista motive sa se gandeasca la existenta unor arme interzise. Acest argument a fost folosit de Bush, care a afirmat ca irakienii ii minteau pe inspectori. Surse din Consiliul de Securitate al ONU au afirmat mai tarziu ca daca Statele Unite nu ar fi atacat, in scurt de timp s-ar fi demonstrat ca Irakul nu avea nici o arma de distrugere in masa.

Dupa ce timp de luni intregi a presat Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite ca sa aprobe o rezolutie care sa sprijine invazia, lucru care nu a reusit sa il faca datorita lipsei de sprijin, Bush a facut o reuniune cu asa-numitul Trio al Azorelor (cu toate ca se referea la patru personalitati), format de el insusi, de Tony Blair, prim-ministrul Regatului Unit, José María Aznar, presedintele spaniol si prim-ministrul portughez, Durao Barroso, pentru a anunta crearea unei aliante care avea scopul de a invada Irakul si de a-l detrona pe Hussein. Reactia opiniei publice mondiale a fost in general ostila, in special prin realizarea unor manifestatii mondiale contra razboiului din Irak, dar acestea nu au fost bagate in seama de alianta.

'Irak', spunea liderul irakian, 'nu are interes in razboi. Nici un functionar irakian, nici un cetatean irakian nu si-a exprimat cea mai mica dorinta de a intra in razboi. Intrebarea se adreseaza celeilalte parti: Oare nu incercati sa gasiti un pretext pentru a justifica un razboi in Irak?'[3]

Invazia: Crime contra umanitatii

La 20 martie 2003 a inceput invazia coalitiei in Irak, care viola flagrant Dreptul International si care nu dispunea de aprobare din partea Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite.[4]

Saddam Hussein incearca sa evite consecintele ne conformarii sale rezolutiei 1441 a Consiliului de Securitatea al ONU, sperand sa scape de momentul adevarului. Acum este momentul cand Natiunile Unite trebuie sa se adune inca o data si sa dea lui Saddam de inteles ca nici o natiune nu a fost inselata de tactica sa evidenta. Nimic din ceea ce am vazut de la adoptarea rezolutiei 1441 nu ne indica ca Saddam Hussein a luat o decizie strategica si politica pentru a se dezarma; mai mult ca atat, nimic nu ne indica ca regimul irakian a decis sa coopereze cu inspectorii in mod activ, neconditionat si imediat. Procesul de examinare a problemei nu inseamna progres in rezolvarea ei. Concesiunile nu inseamna conformare. Distrugerea catorva rachete, si numai dupa presiuni si cand aceste presiuni nu mai puteau fi evitate, nu este acea conformare care a fost prevazuta in rezolutia 1441 a Consiliului de Securitatea al ONU. Gesturile Irakului prea mici si prea tarzii au drept scop nu doar inducerea in eroare si amanarea actiunilor din partea comunitatii internationale. Unul din scopurile sale majore este de a diviza comunitatea internationala, de a ne desparti in fractiuni care ar conflicta intre ele. Acest efort al lui trebuie sa esueze. Reactia lui Saddam este in corespundere cu reactia lui la fiecare din rezolutiile precedente. El a reactionat la ele cu sfidare si inselatorii, an de an dupa 1991 si zi de zi dupa adoptarea rezolutiei 1441. Daca Bagdadul ar fi cu adevarat cooperant, daca ei intr-adevar ar dori sa se conformeze, daca ei ar fi intr-adevar interesati in dezarmare, ei ar prezenta toate aceste materiale si nu le-ar imprastia cu telul de a le ascunde. Ceea ce se intampla este cu totul altceva. Din pacate, efortul inspectiei nu da rezultate. De ce? Deoarece niciodata nu s-a intentionat sa se lucreze in asa circumstante ostile. Am vazut cazuri aparte de distrugere a armelor -- aici o focoasa, acolo o racheta - creand aparenta dezarmarii si cooperarii. In ultimule zile regimul irakian a promis sa prezinte mai multe hartii, mai multe rapoarte. Aceste gesturi neinsemnate si promisiuni de hartii nu reduc substantial capacitatile lui Saddam, ele nu reprezinta o schimbare de atitudine din partea lui si ele nu elimina amenintarea pentru pacea si securitatea internationala. Daca Saddam nu ne lasa alte optiuni decat de a-l dezarma cu forta, Statele Unite si partenerii nostri de coalitie vor face tot posibilul pentru a face acest lucru repede, si in asa mod ca fie reduse la minimum pierderile de vieti civile sau distrugeri de proprietate. In asa circumstante, daca ele ne vor fi impuse, noi vom face tot ce ne sta in puteri pentru a rezolva problemele umanitare ale poporului Irakian. Curand dupa ce vor fi rezolvate problemele imediate si dupa ce va fi asigurata securitatea interna, noi vom trece cit de repede posibil la supravegherea civila a etapelor ulterioare in procesul de transformare a Irakului, conlucrand cu irakienii, atit in Irak cit si in afara lui, cu numerosii parteneri de coalitie pe care ii vom avea si cu toate partile comunitatii internationale care vor dori sa joace un rol in acest efort. Dupa aceea vor putea fi construite institutiile legale irakiene, care vor reprezenta toti irakienii, tot poporul irakian. Sa fim siguri ca va fi mult de lucru. Lucrul de reconciliere, reabilitare si reconstructie va fi greu si de lunga durata, dar Statele Unite si aliatii sai sunt capabili sa faca fata sarcinii. Statele Unite si comunitatea internationala doresc sa ajute la eliberarea poporului irakian de frica si sa-l ajute sa-si obtina libertatea.

Conflictul a fost de scurta durata, si cu daune minime pentru armatele invadatoare, datorita inegalitatii intre fortele implicate: consecinta a unui deceniu de embargo, Irakul a dus lipsa de aparare antiaeriana, iar armata si economia sa se aflau in conditii proaste. In timpul razboiului, armata irakiana nu a folosit nimic ce ar fi semanat cu o arma de distrugere in masa.

In procesul de invadare s-au produs multe pierderi civile. Printre imaginile cele mai difuzate s-a aflat fetita purtata in brate de bunicul sau cu picioarele ditruse, insa au existat multe cazuri similare, care nu au fost atat de popularizate. Bombardamentele au fost indiscriminatorii si asa-numitele 'bombe inteligente' au demonstrat ca presupusa capacitate de a lovi doar obiectivele militare lipsea.   Multe gospodarii civile si cateva spitale au fost afectate de incendii. Cateva ambulante cu raniti civili au fost lovite de proiectile ale fortelor americane. In plus, muzee si edificii considerate a aprtine Patrimoniului Istoric al Umanitatii au fost afectate de explozii si pradate de trupele nord-americane in mijlocul haosului si in timpul asediului si mai tarziu cucerirea Bagdadului. In timpul preluarii controlului intrarilor in orase, trupele americane au ucis zeci de cetateni irakieni neinarmati in inchisorile special create pentru irakieni.

Invadatorii au intrat in orase fara cea mai mica grija asupra populatiei civile, tragand in tot ceea ce misca. Cameramanul de televiziune José Couso, de la televiziune spaniola TeleCinco a fost ucis de catre un tanc american, cand acesta filma terasa Hotelului Palestina. Guvernul spaniol format de Partidul Popular a refuzat sa ceara explicatii Statelor Unite sau sa inceapa o investigatia a celor intamplate.Trupele britanice, insarcinate cu controlul sudului tarii, nu au avut remuscari cand au intrat in gospodariile civile irakiene cu caini antrenati, violand traditiile tari si umilind locuitori acelei regiuni, in special locuitorii Basorei.

Perioada postbelica

Dupa distrugerea statului irakian, SUA si-a proclamat victoria. Prima cerinta a fortelor ocupante a fost dizolvarea armatei si politiei irakiene, lucru care a provocat grave probleme de insecuritate.[5]

Asa a inceput ocuparea Irakului de catre coalitia internationala.

Ocuparea Irakului, condusa de armata americana cu sprijinul Regatului Unit, Poloniei si intr-o proportie mai mica de alte tari aliate, incearca oficial sa inlocuiasca sistemul impus de Saddam Hussein, dupa prabusirea acestuia, cu un sistem democratic (inca supervizat de Statele Unite) si sa reconstruiasca infrastuctura civila devastata de fortele de ocupare in timpul invaziei Irakului din 2003. Pentru a organiza reconstructia, s-a creat un Birou de Reconstructie si Asistenta Umanitara. Din aprilie pana in mai 2003, ORHA a fost condus de generalul Jay Garner, inlocuit mai tarziu de administratorul civil american Paul Bremer.

S-a inceput impartirea anumitor puteri cu un consiliu de guvernare irakian provizoriu.

O problema grava de rezolvat de catre fortele de ocupatie este instabilitatea si cateva cazuri de inexistenta, ale serviciilor de furnizare a apei potabile, gazului si a electricitatii, distruse de americani in timpul invaziei.

Bremer a anuntat ca suveranitatea si controlul total vor fi conferite guvernului irakian la 30 iunie 2004. La 28 iunie Bremer, reprezentand guvernul Statelor Unite, a oferit formal suveranitatea guvernului irakian. In practiva, acest guvern este limitat puternic, datorita absentei unor importanti lideri sciiti, lipsa de control asupra activitatii trupelor straine si atacurile teroriste ale rezistentei irakiene.

Probleme aparute de –a lungul conflictului

In timpul invaziei, Statele Unite au declarat dizolvarea armatei si fortelor de securitate irakiene, acuzandu-le de coruptie si de a se afla sub controlul persoanelor fidele lui Sadam Husein. Putin timp mai tarziu, inainte de incapacitatea de a controla situatia, in special in orasele sunite, s-au vazut nevoite sa recruteze un numar mare de efective, dintre cei care erau considerati cei mai corupti.

Acest lucru, impreuna cu situatia dezastroasa cauzata de anii de blocada si invazie, care au distrus mare parte din infrastructura tarilo, au motivit anumite dificultati ale americanilor in pastrarea controlului in orase, pe drumuri si in infrastuctura petrolifera.

Pentru a incerca sa reprime rezistanta orgnaizata si multumirea populara in crestere, Statele Unite au inceput antrenarea fortelor politenesti, au imprastiat in toata tara forte paramilitare americane si au inceput crearea unui nucleu pentru o noua armata in jurul fortelor kurde si vechi membri ai armatei lui Sadam Husein.

Ocupatia coalitiei

Inainte de invazie, George W. Bush, presedintele Statelor Unite, a promis o tranzitie rapida a puterii catre un guvern democratic, incepand printr-o constitutie irakiana. De asemenea a subliniat ca invazia Irakului nu a constat in o ocupare a acestuia, ci intr-o 'eliberare'. In mai 2003, a spus ca guvernul democratic irakian va fi stabilit 'cat mai rapid posibil'.[6]

In noiembrie 2003, functionarii americani au anuntat planul de colocare a unei autoritati politice in Irak. Statele Unite a prezentat planuri pentru mentinerea autoritatii militare, se creeaza chiar si o noua armata irakiana.

Autoritatea Provizorie a Coalitiei a impartit Irakul dupa anumite chestiuni administrative, in trei zone de securitate: o zona de nord formata din regiunile Mosul-Kirkuk, o zona centrala formata din regiunile Bagdad-Tikrit si o zona de sud formata din regiunile Basora-Nasiriya. Zonele nordica si centrala sunt administrate de trupele americane, in timp ce zona sudica este guvernata de trupe poloneze (in special in Nasiriya) si britanice (in special Basora).

Coalitia comandata de Bush nu a gasit nici o presupusa arma de distrugere in masa, arme care au fost pretext pentru invadarea Irakului.[7]

Acest lucru a provocat o lupta de credibilitate intre Tony Blair si intreprinderea de comunicatii BBC, in urma careia credibilitatea sa a scazut notabil in favoarea BBC. Anumite grupuri de interese australiene au cerut demisia sa.

In ceea ce-l priveste pe George W. Bush, acesta a preziat ca a actionat dupa informatiile CIA. Directorul Agentiei a negat faptul ca s-ar fi afirmat existenta unor arme de distrugere in Irak. Presedintele american a creat, in consecinta, o comisie destinata sa investigheze daca informatiile CIA justificau interventia in Irak.

Pe 13 decembrie 2003, Sadam Husein a fost capturat de fortele americane si kurdo-irakiene.

Recent, descoperirea torturilor aplicate prizionerilor independisti irakieni din inchisoarea Abu Ghraib, si probabil si din alte penitenciare, a stricat imaginea fortelor ocupante, fiind puse la indoiala todeauna mai mult scopurile cat si mijloacele acestoara.

Indignarea creste si respingerea de catre locuitori a invadatorilor este tot mai evidenta, alimentata de publicarea, in mediile de comunicare internationale, a unor imagini care evidenteaza torturi fizice si psihologice teribile, tratamente inumane si umilitoare aplicate de militari americani si britanici prizonierilor inchisi in penintenciare ca Abu Ghraib (faimoasa pentru campania de propaganda facuta de guvernul SUA in sprijinul invaziei).

Guvernul civil

Crearea unui nou guvern civil in Irak este complicata din cauza diferentelor religioase intre majoritatea siita si clasa sunnita care se afla la guvernare. In plus, in nordul Irakului, kurzii au avut o autonomie de facto timp de 12 ani, aflandu-se sub protectia zonei de excluziune aeriana si cer o autonomie juridica a teriotriului pe care sunt raspanditi.

La 16 mai 2003 autoritatiile americane au abandonat planul de acordare a autoritatii guvernului civil irakian ales (la fel cum s-a intamplat in Afganistan, vezi invazia Afganistanului) si au prezentat Natiunilor Unite o rezolutie, care oferea Statelor Unite si Marii Britanii puterea de a aplica sanctiuni economice in Irak, permitand tarilor alite sa exploateze resursele de petrol in schimbul reconstructiei Irakului (distrus in timpul razboiului, in principal de trupele coalitiei). Rezolutia permitea si numiterea de catre aceste ei insisi un guvern provizoriu.

Rezolutia ONU

Pe 22 mai 2003 Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a votat cu 14 la 0 in favoarea rezolutiei prezentate pentru acordarea puterii de guvernare a Irakului si utilizarea resurselor de petrol coalitiei care participa la recontructia tarii, in special SUA si Marea Britanie. Rezolutia 1483 a terminat aproape 13 ani de sanctiuni economice, impuse initial dupa invazia irakiana a Kuweitului in 1990. Rezolutia aproba trimiterea de catre secretarul general al ONU, Kofi Annan, a unui reprezentant special care sa lucreze cu administratorii americani si britanica in reconstructie, ajutor umanitar si crearea noului guvern. Rezolutia a creat un nou program de fonduri pentru dezvoltarea Irakului prin care se administreaza resursele obtinute prin exploatarea petrolului. Fondurile vor fi folosite de SUA si Marea Britanie pentru a reconstrui tara, activitate care va fi supravegheata de un nou consiliul consultativ compus de reprezentanti ai SUA si institutii financiare intarnationale. Acest consiliu isi va incepe activitatea cu un depozit de un miliard de dolari, fonduri transferate din contul 'petrol pentru hrana' al SUA. Programul 'petrol pentru hrana' va fi eliminat succesiv pe durata a sase luni. Rezolutia prevede o revizie anuala, lucru cerut de Germania si Franta. Siria, singura tara araba reprezentata in consiliu, a lipsit de la reuniune.

Alegeri

Pe durata a mai multor luni, Statele Unite au sustinut ca au intentia de a convoca ansamblul consitutent, compus din irakinei influenti. Data de desfasurare a acestei conventii a fost schimbata de mai multe ori, pana ce conventia a fost suspendata definitiv.

Desi Guvernul Statelor Unite sustine ca intentia sa este cea de a convoca ulterior alegeri in Irak, in prezent desemnarea ocupantilor functiilor locale si regionale (primari, guvernatori) se face de catre un grup select, intentionandu-se evitarea alegerii unor persoane care se opun prezentei americane si britanice, cum ar fi persoane din cler sau alti functionari radicali si periculosi.

La 15 noiembrie 2003, Consiliul de Guvernare a Irakului a anuntat ca guvernul de tranzitie va prelua puterile coalitiei in iunie 2004, si ca acesta va fi la randul sau uramt de un guvern ales la sfarsitul anului 2005, odata ce va fi redactata si aprobata o constitutie. Guvernul de tranzitie va fi ales in iunie 2004 printr-o selectie a unor membri ai consiliului de tranzitie, realizata de Statele Unite.

Consiliul interimar a prezentat publicului cronograma, dupa ce guvernul american si-a abandonat planul anterior care prevedea ca un guvern suveran va lua comanda doar dupa aprobarea unei constitutii si convocarea unor alegeri. Yalal Talabani, seful actual al consiliul, a declarat ca tranzitia va implica 'crearea unei constitutii permanent de catre un consiliul ales direct de catre popor, si de asemenea alegerea unui nou guvern, conform articolelor acestei noi constitutii, pana la sfarsitul lui 2005'.[8]

Fortele de rezistenta contra ocupatiei

Acestei ocupatii i s-au opus forte din interiorul Irakului. In primele luni de ocupatie, duzine de irakieni s-au implicat in manifestatii antiamericane, in partiile siite ale tarii. Aiatolahul Sayed Mohammed Baqir al-Hakim, care s-a intors in Irak dupa decenii de exil la scurt timp dupa ocupatie a declarat: 'Pe noi nu ne sperie trupele britanice si americane. Tara vrea sa-si pastreze suveranitatea, iar fortele coalitiei vor trebui sa plece.' [9]O parte din lupte sunt duse de teroristi straini, adepti ai miscarii Al-Qaida, condusi pana in momentul uciderii sale in 2006 de Al-Zarqawi

In lunile care au urmat ocupatiei, au inceput sa se inregistreze o medie de o moarte zilnica din fortele americane si britanice, in atacuri armate, sinucigase si in ambuscade. Cateva atacuri contra fortelor de ocupatie au rezultat ca represalii la abuzurile fortelor ocupante, cum s-a intamplat cand sase soldati britanici au murit dupa ce au deschis focul asupra a patru manifestantii la un protest de strada.

Astfel de atacuri sunt sarbatorie cu furie de locuitorii tarii, dand cep impotentei in care se gasesc fata de ocupatie. Un impact special l-a avut cazul Faluya, unde cativa agenti CIA americani au fost incinerati iar resturile lor au fost legate de un pod din oras, lucru care a dus la o puternica contraofensiva militara americana asupra acestui oras sunnit. Diverse grupuri cu tendinte politice si religioase diferite continua sa mentina o rezistanta dura contra ocupatiei. Aceasta rezistenta este puternica in centrul sunnit al Irakului, care a fost baza puterii lui Sadam Husein, dar si grupurile siite adepte ale clericului Muqtda al-Sadr au creat o aparare de fier a locurilor sfinte ale acestei secte musulmane.

Atacurile rezistentei se repeta zilnic, fiinde depasita cifra de 1000 de militari americani cazuti pe campul de lupta de la inceperea invaziei in luna aprilie 2004. In aceasta luna invadatorii au inregistrat cel mai prost bilant, remarcandu-se o tendinta clara a incriminarii activitatiile rezistentei atat in Bagdad precum si restul oraselor importante ale tarii. Ofensiva rebelilor irakieni a lovit in trupele americane si aliate, atat in centrele urbane cat si pe drumuri. De asemenea, au fost obstructionate lucrarile la constructia infrastucturii pentru furnizarea apei si curentului electric, intreprinse de contractanti straini, terminale petroliere din Golful Persic si incarcaturi cu provizii pentru trupele invadatoare transportate pe caile ferate.

Daca pentru o anumita perioada razboiul putea apare ca o actiune anti-americana, incepand din 2005 luptele au luat din ce in ce mai mult un caracter sectar, in care diferite grupuri, unele de musulmani siiti, altele de suniti se lupta intre ele. Ca atare, cele mai multe atacuri nici nu sunt indreptate contra trupelor americane, ci impotriva civililor irakieni. Lupta devine din ce in ce o lupta pentru puterea interna. Armata americana, care avea la inceput un rol de armata de ocupatie, are din ce in ce mai mult un rol de forta de mentinere a pacii si ordinii, impotriva unor bande inarmate sectare.

Razboaie de gherila

In iunie 2003, s-a dezbatut public in SUA daca forma de lupta a rezistentei se poate chema razboi de gherila.

La 17 iunie, generalul John P. Abizaid a spus ca fortele din Irak 'realizau ceea ce eu as descrie ca o campanie de gherila clasica contra noastra. Este un conflict de intensitate joasa in termenii nostri doctrinari, dar oricum am descri-o este un razboi.'[10] Intr-o declaratie adresata congresului pe 18 iunie, delegatul secretarului pentru Aparare Paul Wolfowitz spunea: 'Acolo se desfasoara un razboi de gherila, insa noi il putem castiga.'[11]

Totusi la 31 iunie, secretarul pentru aparare al Statelor Unite, Donald Rumsfeld, a refuzat acceotarea caracterizarii situatiei din Irak ca un razboi de gherila si a impartit rezistenta in cinci grupuri:

• Teroristi straini
• Criminali
• Banditi
• Radicali siiti sprijiniti de iranieni.
• Partizani ai regimului lui Sadam Husein.

'Acest lucru nu il aseamana cu un razboi de gherila sau cu o rezistenta organizata .Acest lucru face situatia sa semene mai mult cu cinci grupuri diferite care actioneaza mai mult ca organizatii teroriste, decat ca niste gherile.'[12]

Sabotaje

O parte din strategia de rezistenta consista in sabotarea echipamentelor trupelor ocupante. Statele Unite au avut intentia de a reconstrui repede infrastuctura petroliera irakiana pentru ca productia, acum in mainile contractantilor americani, sa revina la nivelele dinaintea razboiului (obiectiv ascuns evident al invaziei), dar distrugerea sondelor a dat o lovitura mare acestei initiative.Conducta petrolifera din nord, care se continua pana in Turcia, a fost obiect al sabotajului, fiind distrusa imediat dupa ce SUA si-au anuntat intentia de a transporta petrolul in afara tarii pe aceasta ruta, iar de asemenea pe 23 iunie a fost distrusa o conducta importanta care aproviziona Siria si Libanul. Prin aceste atacuri s-a micsorat capacitatea de transport de petrol a Statelor Unite, in nordul irakian. In sund, un atac din 22 iunie a distrus cea mai importanta conducta de petrol pentru transportul petrolului la rafinariile din Bagdad. In plus, jaful generalizat a suspendat reactivarea productiei in giganticul depozit de petrol de la Rumaila.

Intre grupurile care au revendicat atacurile contra ocupatiei de catre coalitie si sabotajele se afla Frontul National Irakian al fidelilor lui Sadam, Partidul Serpilor si Regresul.

Campanie de sechestrari

Ca mijloc de presiune pentru ca SUA si aliatii lor sa abandoneze teritoriul irakian, la 8 aprilie 2004 a inceput o campanie spontana de sechestrari a cetatenilor natiunilor invadatoare, soldata cu retinerea a trei japonezi, opt sud-coreeni si doi israelieni arabi. La sfarsitul acelei lunii, cifra prizonierilor a crescut la 40, lucru care a determinat tarile coalitiei sa ceara cetatenilor civili sa abandoneze Irakul. Trupele filipineze chiar, s-au retras cu totul de pe teritoriul irakian dupa ce au negociat cu un grupare din rezistenta eliberarea cetatenilor sai.

Orase rebele

De atunci, securitatea tarii este din ce in ce mai precara. Sectoarele siite, de la care invadatorii se asteptau la sprijin, s-au ridicat impotriva coalitiei condusi fiind de clericul Muqtada al-Sadr si s-au opus fortelor straine in orasul Nayaf, oras de mare importanta religioasa. Al Sadr, vazand ca ziarul sau a fost interzis de trupele invadatoare si chiar el insusi era obiect de persecutie, a chemat sunnitii si siiti la unitate, pentru a apara suveranitatea tarii.

In paralel, cetatenii orasului Faluya s-au opus ocupantilor si au organizat o aparare puternica in fata acestuia, obligand armata americana sa ceara o mediere din partea autoritatiilor religioase pentru a obtine retragere acestora, precum si desemnarea vechilor militari din regimul lui Sadam Husein pentru asigurarea securitatii orasului, schimbandu-si politica initiala fata de membrii vechii armate irakiene si a militantilor din Partidul Baath.

Urmarile Conflictului

Pierderi irakiene

Numarul pierderilor irakiene nu este cunoscut. La Londra, Iraq Body Count estimeaza doar cifrele publicate - intre 59287 si 65121 civili irakieni ucisi. Binecunoscuta revista medicala Lancet folosind tehnici epidemiologice a calculat un numar de peste 600000 irakieni ucisi in patru ani de catre agresori. Renumitul profesor Polya a publicat cifre care demonstreaza mai mult de un milion de civili irakieni morti in cei patru ani de la invazie. Unul din opt irakieni a fost deplasat din casa lui in ultimii patru ani.

Oficial 3217 militari americani activi decedati in patru ani. 13357 raniti, plus 10685 raniti grav. Numarul mercenarilor nu este cunoscut. Oficios peste 100000 combatanti americani (unul din trei militari scosi din lupta). Partidul Ba'ath a declarat ca aceste pierderi americane demonstreaza ca 'superputerea' este doar un tigru de hartie.

Incalculabile. Doar Muzeul National din Bagdad, jefuit de trupe speciale americane si trupe israeliene mascate, continea mai mult de trei miliarde de dolari de valori, plus bogatii inestimabile pentru istoria civilizatiei

Pierderi americane

Oficial peste 351 miliarde de dolari US in patru ani (de trei ori bugetul Romaniei in 2007). Oficios peste doua trilioane (2000 miliarde de dolari irositi). Aceste cifre nu tin cont de pensiile militarilor din cele doua razboaie ale Americii si Israelului in Irak, in proportie de trei sferturi iradiate cu uraniu din propriile munitii, de miile de copii americani handicapati ai veteranilor iradiati, de zecile de mii de copii irakieni nascuti cu malformatii congenitale grave. Toate acestea, daca ar putea fi cifrate, ar costa pe americani inca doua mii de miliarde de dolari pentru urmatorii zece ani, in dolari constanti 2003 (anul invaziei in Irak)

Pierderi de sanatate mintala :155000 militari americani au cerut ingrijiri psihiatrice in 2006, 209000 in 2007 plus 263000 care se estimeaza in 2007 ca vor fi ingrijiti in 2008. Eforia Spitalelor Militare (Veterans Administration) a cerut 2,96 miliarde de dolari US pentru ingrijiri medicale psihiatrice pentru anul fiscal 2008 cu 545 milioane US dollars mai mult (23 %) fata de 2006.[13]