Ciclul scrisorilor eminesciene

CICLUL SCRISORILOR EMINESCIENE

Autoscopia lucida a romantismului european.

Edificiul hipertextual al Scrisorilor ca ilustrare a postromantismului.

Scrisoarea II: cadrul dialogic tensional si inventarul formelor poetice.

Scrisoarea I: consubstantialitatea omului de geniu cu spiritul universal.

Scrisoarea III: incursiunea in preistoria lirismului.

Scrisoarea IV: confruntarea codurilor poetice.

Scrisoarea V: destramarea aureolei mitice a trecutului.

Tratatele de literatura universala il considera pe Mihai Eminescu ultimul reprezentant notabil al romantismului european. Prin poezia sa de maturitate poetul roman este mult mai mult decat un romantic tarziu, el reprezinta o acuta constiinta de sine a romantismului european, momentul de lucida autoscopie in care metoda poetica romantica incepe sa-si perceapa dureros limitele, iar lirismul european, marcat de acest moment de criza tinde spre un nou model poetic.

În acelasi spirit al romantismului tarziu, ciclul Scrisorilor eminesciene concretizeaza o fictiune metapoetica, o meditatie pe tema lirismului, investigat in detaliile si mecanismele sale intime. Ele sunt "scrisori despre scrierea poeziei", un act de pura autoreflexivitate, prin care opera aflata in curs de creare insereaza in propriul ei corp lexical reprezentari ale procesului creator, ceea ce defineste foarte clar calitatea ciclului de arta poetica a eminescianismului tarziu. Sunt versuri care par sa se nasca din ele insele, mai precis dintr-o necesitate novatoare interna sistemului poetic eminescian. Cele cinci texte, o structura hipertextuala unitara, reprezinta o veritabila autoscopie, nu doar a poeziei eminesciene, ci chiar a romantismului ca metoda poetica. Elaborarea lor se confunda cu drumul catre sine al viziunii poetice eminesciene, ce debutase de timpuriu sub semnul romantismului autohton si european, pentru a sfarsi printr-o desprindere lucida de cliseele acestui curent estetic. Scrisorile ilustreaza o tendinta postromantica ce nu a scapat atentiei teoreticienilor, asa numitul "romantism deromantizat" cum il numea Hugo Friedrich.

Fiind o expresie evidenta a deplinei maturitati poetice, Scrisorile au retinut pe buna dreptate atentia eminescologilor, care le-au interpretat din unghiuri diferite, chiar daca punctele de convergenta se lasa lesne observate. S-a punctat in mod constant caracterul de meditatii romantice, virtutile satirice, dar si structura bipolara ce creeaza o tensiune ontologica intre un trecut aureolat mitic si un prezent degradat, epigonic si lipsit de simtul valorii (de la care cea de-a cincea face exceptie ).

Într-o prima redactare ciclul se deschidea cu Scrisoarea II, reprezentand "meditatia poetului", ceea ce inseamna ca, daca ne propunem o viziune de ansamblu asupra acestui hipertext, aici putem gasi codul de acces spre intreaga constructie lirica. Intuitia acestei logici in trepte a ciclului a avut-o Caracostea atunci cand scria: "Ca intr-o nebuloasa, cea mai veche dintre Scrisori, aceea care a devenit Scrisoarea II, cuprindea elementele din care au crescut tuspatru Scrisorile.

Scrisoarea II era inaugurata de o cascada de interogatii retorice, care devin o forma sens a cautarilor acelui moment creativ, creand cadrul dialogic tensional ce devine pretext al unei ample dezbateri pe tema varstelor lirismului si a posibilului sau inventar tematic si, in cele din urma o punere sub semnul intrebarii (dar si sub cel al mirarii - caracteristic modului dilematic) a propriei metode poetice. Enunturile interogative sunt doar un suport formal ce sprijina fondul problematizant, forme ce ajung sa devina ele insele unitati de continut, coloane de sustinere ale edificiului hipertextual. Eul poetic insceneaza artificial acest dialog al sinelui cu sine, pentru a evidentia starea de contrarietate ce domina procesul creator.

Daca "filosoful" din Scrisoarea I cauta cu infrigurare "umbra celor nefacute", "poetul" pare sa caute umbra celor nescrise, metoda poetica inca neinventata, care sa-i permita evadarea din traseul labirintic al "cararilor" vechi, "batute de mai 'nainte." Meditatia asupra celor mai intime resorturi ale creatiei se organizeaza ca un sir de intrebari al caror raspuns conduce, inevitabil, catre ideea inutilitatii si a imposibilitatii gestului de a scrie.

Daimonul poetic eminescian reitereaza, cum s-a mai observat, vechiul daimon socratic, ce oferea solutii pentru situatiile de criza ca urmare a unui proces introspectiv extrem de complex. Cunoasterea de sine era pentru filozoful atenian cheia tuturor problemelor existentiale si filozofice iar scopul final era dobandirea intelepciunii. În cazul poetului roman, telul ultim pare a fi creativitatea.

Asistam la o dramatica disociere a eului liric in doua voci distincte, in doua ipostaze ale constiintei creative: una de tip inertial, dispusa la auto-mimetism (a scrie ca inainte) si cealalta interogativa, problematizanta a carei atitudine se radicalizeaza pana la refuzul de a mai scrie. Textual, cele doua voci lirice sunt disociate atat prin marcile pronominale (opozitia: eu/tu), cat si prin marci verbale si adverbiale ale opozitiei: atunci/ azi. Imagistic se produce un alt tip de metamorfoza: linistea launtrica, siguranta creatoare in fata filei albe se tulbura si in consecinta filele se ingalbenesc si ele nefolosite. Rezulta o tensiune dinamica ce devine sursa placerii estetice.

Cautarea este, tocmai de aceea, esuata si de aici ideea de impas, criza, stagnare. Se refuza in egala masura imperativele momentului ("cum cere lumea"), ale curentului romantic, devenit si el o moda, dar si ale propriului mod de a scrie, pe care epigonii l-au transformat rapid intr-o forma ce-i apare poetului ca depasita istoric, perimata prin exces. Refuzul de a intra in canon ramane un catalizator al procesului innoitor in care s-a angajat ferm constiinta poetica. Actul de sciziune la nivelul constiintei de sine este profund tragic. Daimonul creator ce a ramas fundamental legat de metoda romantismului (de vreme ce invoca notiuni ca: fantezie, inspiratie, reverie, onirism) este dublat de un alter ego contestatar, negator pana la auto-pastisa. Revolta, fuga de propria "metoda", ce risca sa fie validata ("teama mi-e ca nu cumva/ Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceapa-a lauda"), asigura ambiguitatea esentiala, revolta post-romantica, ce ne obliga sa refuzam orice lectura unilaterala a edificiului hipertextual al Scrisorilor.

Întrebarile puse in Scrisoarea II sunt explicitate in celelalte patru texte, in interiorul edificiului hipertextual stabilindu-se raporturi asemanatoare celor dintre tablou si detaliile sale in artele plastice. Astfel, Scrisoarea I pare a dezvolta secventa interogativa: "De ce nu voiu pentru nume, pentru glorie sa scriu? / Oare glorie sa fie a vorbi intr'un pustiu?", dar, in acelasi timp, filosoful nu este decat un detaliu marit al astronomului din Scrisoarea II: "Parca-l vad pe astronomul cu al negurii repaos, / Cum usor, ca din cutie, scoate lumile din chaos". Constructul intelectual este asimilat unei scamatorii, unei iluzii.

Lumea poate fi cucerita fie cu mintea (Scrisoarea I), fie cu sabia (Scrisoarea III). O alta mare intrebare a acestei perioade de creatie priveste inventarul tematic al lirismului. Din aceasta perspectiva, istoria, cu evenimentele ei intemeietoare, demne de condeiul vechilor barzi, tine de varsta epopeica a poeticitatii. Ea devine tema de meditatie a Scrisorii III, dar nu lipseste nici din tabloul de ansamblu, Scrisoarea II, unde este prezenta prin refuzul poetului de a se alatura "La cel cor ce 'n opereta e condus de Menelaos". Eroul epopeei homerice devine, alaturi de Samson, simbolul viu al tradarii femeii, impins pana la varsta mitica a evenimentelor biblice, si dincolo de ea, la pagana epoca homerica. Scrisoarea III pare a fi un fel de incursiune in preistoria lirismului, o coborare in varsta epica a poeziei si, poate, o punere in discutie a "metodei" pasoptiste de a versifica episoade fundamentale ale istoriei neamului. Întorcandu-ne la dimensiunea metatextuala a Scrisorii III, putem conchide ca ea surprinde momentul emanciparii de epic si al nasterii spontane a lirismului.

Scrisoarea IV debuteaza prin reconstituirea fidela a modelului poetic medieval, devenind, implicit, o meditatie pe marginea acestui cod si a grilelor sale de simbolizare specifice. Tot lexicul specific poeziei medievale este desfasurat cu luxurianta: "castelul singuratic, oglindindu-se in lacuri", emblema a oglindirii cosmice, dar si a iluzoriului, a mirajului, populat de fantomatice lebede, "ferestrele arcate", "balconul", "ghitara", nelipsitul "cavaler" si iluzoria lui iubita de la "o mie patru sute", invesmantata "'n haina lunga de matasa".

Prin opozitie, erosul contemporan, la randul lui codificat poetic de romantism, este degradat, cazut sub incidenta instinctualitatii primare: "Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atat de van/ Ce le-abate si la pasari de vreo doua ori pe an?" Este aici o evidenta ilustrare a conceptiei schopenhaueriene, dar poate si o reverberatie a poeziei moderne care se scria in vestul continentului. Degradarea erosului ameninta statutul lui ca tema poetica, transformarea lui in "proza amara". Un astfel de sentiment devine prilej de sciziune interioara, de indepartare de sine. Visul de iubire nu mai functioneaza ca traiectorie spre imaginar, dupa schema reveriei romantice (pierdere de sine pentru o regasire plenara).

Obsesia operei neterminate, imperfecte, capata in ciclul Scrisorilor forme diverse si dramatice, de la motivul muzicianului surd, la cel al sculptorului fara brate, de la poetul ce nu-si mai poate struni sonurile, la poezia devenita proza, si in general la formele degradate ale operei. Tema vietii ca teatru capata si ea avataruri specifice, concretizate prin forme minore ale spectacolului: opereta (Scrisoarea II), teatrul de papusi (Scrisoarea IV). Toate exprima neputinta atingerii formei artistice perfecte, devenind o incitanta intuitie a capodoperei ca forma infinita. Sentimentul perimarii modelului romantic, al incorsetarilor pe care acesta le presupune devine acut, si poetul cauta cu infrigurare, cai noi, nebatute ale lirismului.

Scrisoarea V dubleaza tematic pe cea anterioara, dar dispare structura bipolara, opozitia dintre un trecut aureolat mitic si un prezent degradat. Motivul tradarii femeii altereaza chiar si varsta mitelor albastre, fiind prezent inca din scriptele incepatoare, in Biblie. Femeia e acum o forma goala. Varsta mitica nu mai reuseste sa ofere un model compensatoriu, Dalila nu mai reprezinta femeia contemporana ca avatar decazut a ceea ce a fost candva un model perfect, ci feminitatea insasi, alter ego al Evei, ceea ce face ca "imbatarea cu vise" sa fie respinsa cu mai deplina fermitate: "Te imbeti de feeria unui mandru vis de vara,/ Care 'n tine se petrece." Este textul ce descrie cel mai clar revelatia de sine prin eros: "Si adanc privind in ochii-i, ti-ar parea cum ca inveti / Cum vieata pret sa aiba si cum moartea s'aiba pret." În stratul abisal al constiintei poetice salasuieste demonul insetat de forma perfecta.

Esentiala ramane gasirea formei clasice, perfecte, febril cautata in Scrisoarea II ("Cand cu sete cauti forma ce sa poata sa te-ncapa"). Respingand reveria romantica, ce-i apare dintr-odata ca perimata, poetul tinde sa se reintoarca la eternul model oferit de clasicitatea antica. Nu intamplator ultima veriga a acestei cautari poetice a sinelui celui mai profund, ce va incununa sirul de meditatii pe tema creatiei ca modalitate de existenta, va fi Oda (in metru antic).

Apelul final al Scrisorii V, si implicit al intregului ciclu, "feri in laturi, e Dalila!" incununeaza intregul sistem de interogatii din Scrisoarea II. Fuga de eros devine echivalenta fugii de creatie, stagnarea actului creativ.