Creeaza.com - informatii profesionale despre


Simplitatea lucrurilor complicate - Referate profesionale unice
Acasa » scoala » literatura romana
Modurile de expunere

Modurile de expunere


Modurile de expunere

Descrierea (artistica) - este in primul rand un mod principal de expunere (de or­ga­ni­zare) intr-un text literar, o tehnica artistica ce consta in zugravirea trasaturilor generale/ particulare/ specifice ale unui personaj sau ale unei situatii/ ale unui lucru, fenomen etc., dar si opera literara, in proza sau in versuri, care se bazeaza pe acest mod de expunere/ pe aceasta tehnica artistica. In raport cu subiectul pe care il abordeaza, descrierea poate fi de tip tablou (tabloul unei lupte, tabloul desfasurarii unei furtuni, tabloul iernii etc.) sau de tip portret (axat pe o prezentare sumara sau amanuntita a trasaturilor fizice si/ sau morale ale unui personaj, reunite intr-un portret literar, ce poate fi complex realizat sau doar o schita de portret).

De asemenea, descrierea poate fi statica (picturala, o prezentare in imagini a unui tablou tip ,,carte postala ilustrata", in care apar si verbe ce exprima stari, existente, deveniri lente) sau dinamica (surprinzand un fenomen/ un eveniment in plin proces, verbele folosite fiind de miscare, uneori accelerata), cateodata aparand in diferite variante combinatorii, bazate pe alternanta static-dinamic (mai intai descrierea este statica, apoi dinamica sau invers, implicand o gradatie ascendenta, descendenta sau completa).



Intr-o opera literara bazata pe descriere, emitatorul, respectiv cel care priveste si ,,vorbeste" (reprezentat de narator sau de personaje - in opera epica, de eul liric - in opera lirica - sau de autor si de personaje - in opera dramatica) se situeaza in diferite ipostaze: contemplativul care priveste si mediteaza la ceea ce vede, simte si il impresioneaza, observatorul, neutru sau implicat, aflat in interiorul sau in exteriorul cadrului/ peisajului/ fenomenului descris, martorul ocular al unui eveniment/ fenomen etc.

Cand este integrata intr-o opera epica (pentru ca ,,nu exista naratiune fara descriere, cum nu exista descriere fara naratiune"), descrierea are si alte roluri decat pe cel de a arata cum este cineva sau ceva, respectiv un rol informativ si/ sau unul explicativ: de a incetini ritmul actiunii, de a amana desfasurarea unor evenimente, de a crea suspansul etc. Intr-o opera lirica, descrierea artistica, pe langa rolurile amintite, are mai ales rolul de a sugera, prin intermediul figurilor de stil si al imaginilor artistice (care devin dominante), trasaturi/ caracteristici, detalii, viziuni si perceptii subiective etc., asadar, avand un marcat rol persuasiv (de convingere) si estetic (de a impresiona si a trezi in cititor emotia estetica).

Cand se citeste/ se analizeaza o descriere artistica, este indicat sa se urmareasca: cine efectueaza descrierea, din ce perspectiva si ce percepe acesta, care sunt aspectele descrise si contextul lor spatio-temporal, cum se oglindesc in text cele percepute, ce sugereaza imaginile artistice, ce este particular/ specific in descrierea respectiva etc.

Dialogul este modul principal de expunere care, formal, consta in succesiunea/totalitatea replicilor din convorbirea a doua persoane (in viata reala) sau a doua personaje (in opera literara epica sau dramatica).

Prin dialog, se comunica, in modul cel mai direct cu putinta, idei, informatii, opinii, explicatii etc., iar acest fapt se face prin cuvinte (componenta verbala), insotite de elemente care exprima atitudinea (componenta nonverbala si paraverbala: gesturi, mimica, pozitii corporale, intonatia/ accentuarea unor cuvinte, ritmul si intensitatea vorbirii etc., in opera literara redate prin notatii ale naratorului: - Asa o fi, raspunse Ghita hotarat, dar eu nu-ti pot spune. sau sugerate prin semnele de punctuatie din dialog/ din replica: - M-oi duce, daca spui; dar e bine sa-mi arati ce si cum; ca sa stiu ce sa fac!). De aceea, cand se analizeaza un dialog dintre doua personaje, trebuie pus in evidenta si ce se spune, respectiv ce semnificatie au cele spuse (componenta verbala), si cum se spune, respectiv ce semnificatie are acest fapt (componenta nonverbala si paraverbala).

Prin dialog, personajele comunica (un continut oarecare) si se comunica (isi manifesta implicit atitudinea/ reactiile/ starile sufletesti., se tradeaza mai mult decat o arata cuvintele rostite). Dialogul este astfel o modalitate de caracterizare, fie ca pune in lumina relatiile dintre doua personaje, fie prin continutul sau, fie prin ceea ce sugereaza (detalii de comportament, de atmosfera, intentii etc.).

In opera dramatica, dialogul (dialogul dramatic sau schimbul de replici dintre personaje, pe baza caruia se incheaga actiunea) are o serie de caracteristici care il particularizeaza fata de cel din opera epica:

este o forma mascata de narare, care face sa avanseze actiunea;

este mijlocul esential prin care se pun in evidenta atitudinea, mentalitatile, psihologia personajelor dramatice;


este principala modalitate de caracterizare a personajelor;

are, obligatoriu, un dublu rol: de comunicare intre personajele din scena si de transmitere catre spectatori a gandurilor, a faptelor, a intentiilor si a aspiratiilor acestora.

Uneori dialogul isi gaseste reprezentarea chiar si in opera lirica (de exemplu, Revedere de Mihai Eminescu), ce are continutul organizat pe baza relatiei intrebare-raspuns (structura dialogica), unde rolurile se distribuie intre eul liric si un ,,personaj liric" (in poezia eminesciana, codrul). Daca intr-o opera lirica, intregul continut se axeaza pe o adresare a eului liric, ce nu primeste raspunsul, ,,replica" asteptata (ca in poezia Izvorul noptii de Lucian Blaga), atunci exista un monolog adresat (marcile lexico-gramaticale ale acestuia fiind cele specifice adresarii: verbe, pronume si adjective prononinale de persoana a II-a singular, vocative, imperative, interjectii etc.).

Naratiunea, in acceptie didactica, este un mod principal de expunere, dar si opera epica realizata pe baza acestuia (basmul, balada, fabula, schita, nuvela, romanul etc.). Naratiunea/ opera epica se defineste prin situatia in care exista:

naratorul (po­ves­ti­torul) ce relateaza fapte si intamplari (totalitatea faptelor si a intamplarilor dintr-o opera epica formeaza actiunea, ce poate fi simpla/ liniara/ incluzand un singur fir narativ sau complexa/ ramificata/cu diferite planuri narative care se intrepatrund); naratorul poate fi subiectiv (implicat afectiv, marca definitorie a implicarii fiind relatarea la persoana I singular, ceea ce presupune perspectiva/ viziunea proprie asupra evenimentelor relatate) sau obiectiv (detasat/ neimplicat afectiv, relatarea facandu-se la persoana a III-a singular); naratorul poate fi omniscient (este singurul care stie cum gandesc si actioneaza personajele, in spatele carora se afla si pe care le prezinta in diferite ipostaze/ infatisari si situatii), dar poate fi si personaj in propria naratiune (narator-personaj) sau, pur si simplu, o ,,voce" care relateaza si care nu poate fi identificata cu cineva anume; uneori exista mai multi naratori in aceeasi opera, care prezinta din perspectiva proprie acelasi eveniment sau evenimente diferite;

subiectul, de cele mai multe ori, presupune plasarea intr-un context spatio-temporal (este organizat intr-o succesiune de momente (expozitiune, intriga, desfasurarea/ dezvoltarea actiunii, punctul culminant/ puncte culminante - in functie de evolutia conflictului/ a conflictelor -, deznodamantul) sau pe baza relatiei situatie initiala-transformare/ evolutie-situatie finala; in unele opere, mai ales in cele moderne, nu pot fi identificate momente propriu-zise ale subiectului, accentul punandu-se pe relatarea unor fapte, situatii, comportamente s.a.m.d., subiectul constituindu-se dintr-o multitudine de aspecte/ de detalii care se asambleaza intr-un intreg, menit sa oglindeasca psihologia unui personaj, atmosfera unei epoci, viziunea subiectiva asupra teme precum viata, moartea, dragostea, timpul etc.; modul de construire a subiectului este propriu fiecarui autor, ce respecta sau nu anumite reguli incetatenite pentru o specie literara sau pentru un anume tip de personaj, ce are o conceptie proprie sau pe cea a epocii in care traieste asupra modului de a scrie o opera sau de a relata;

actiunea este reprezentata de totalitatea faptelor si a intamplarilor dintr-o opera epica (sau dramatica) si presupune plasarea acestora intr-un context spatio-temporal (uneori este limitata, ca in schita, sau cunoaste o amploare in timp si in spatiu, ca in roman; indicii spatio-temporali fixeaza cadrul actiunii, permit raportarea intelegerii cititorului la o experienta si cunoastere proprie, faciliteaza intelegerea atmosferei unei epoci etc.); actiunea poate fi simpla/ liniara (incluzand un singur fir narativ, precum in schita) sau complexa/ ramificata (cu diferite planuri narative care se intrepatrund, precum in roman sau in nuvela); in legatura cu actiunea unei opere, in naratiunea propriu-zisa sau in relatare/ in povestire, din ratiuni de constructie a subiectului sau a personajelor, pot fi intercalate secvente descriptive (care incetinesc sau chiar intrerup naratiunea), secvente dialogate (prin dialog se obtine impresia de autenticitate/ de desfasurare a conflictelor in chiar fata ochilor cititorului, in acelasi timp actiunea concentrandu-se, prin omiterea unor etape ale acesteia, chiar axandu-se pe un singur aspect, considerat ca fiind esential pentru conturarea unui episod din viata personajului, a unui comportament sau a unei atitudini/ reactii), uneori chiar secvente evocative (prin care se contureaza ce si cum a fost candva/ undeva) sau secvente meditative (prin care naratorul sau unul dintre personaje reflecteaza asupra unor idei, intamplari, situatii, comportamente, infatisari);

conflictul/ conflictele care pun in miscare actiunea si determina comportamentul/ reactiile/ atitudinile/ gandurile personajelor (simplificand, se poate afirma ca un conflict este dat de ,,ciocnirea" de pasiuni si de interese dintre personaje, intr-un context dat); conflictul poate fi individual/individualizat (legat de un singur personaj si, in genere, axat pe reliefarea trairilor personajului, pe evolutia comportamentului/ a atitudinilor si reactiilor acestuia) sau colectiv (intre doua sau mai multe colectivitati, una dintre ele putand fi intruchipata de un singur personaj, care, in acest caz, devine exponent/ reprezentant al respectivei colectivitati, in numele careia vorbeste si actioneaza); de asemenea, in functie de domeniul la care se refera, conflictele pot fi sociale, istorice, morale, psihologice, erotice etc., iar in functie de relatiile dintre personaje si de specificul actiunii pot fi in stare latenta (potentiale/ pe cale de a izbucni/ incipiente), evolutive (ascendente/ in plina desfasurare, uneori conducand la o situatie exploziva), principale/ centrale sau secundare, simple (liniare, in desfasurare continua/ ascendenta) sau ramificate (impletite, imprevizibile, complicate, cu structura arborescenta) etc.;

personajele care participa la actiune in diferite grade (principale, secundare, episodice, de fundal) si care pot fi in individuale/individualizate, colective, exponentiale/ reprezentative, iar din perspectiva constructiei subiectului pot fi simple (schematizate, axate pe o singura trasatura fundamentala de caracter, precum in schta) sau complexe (cu o varietate de trasaturi de caracter, cu o psihologie complexa, uneori complicata, precum in roman) etc.; intr-o opera epica (sau dramatica) personajul poate fi situat intr-o singura ipostaza (de exemplu, Goe intruchipeaza imaginea copilului rasfatat si obraznic, dintr-o familie cu pretentii, in realitate vulgara, grosiera, cu apucaturi de mahala) sau in ipostaze diferite (complementare, care contribuie la conturarea unei personalitati complexe, nuantate); spre exemplu, Vitoria Lipan, eroina romanului Baltagul de Mihail Sadoveanu, se afla in conditia omului de actiune care infrunta evenimentele si chiar le provoaca declansarea, este si mama si sotia devotata, este si pastratoarea unui intreg tezaur de traditii, intra si in conditia personajului reflexiv, care mediteaza asupra talcului lucrurilor si a propriei situatii, dar se situeaza si in ipostaza veritabilului detectiv care cerceteaza ,,cu banuiala si metoda" misterul disparitiei lui Nechifor Lipan sau in cea a justitiarului, care nu-si gaseste linistea pana cand nu-i vede prinsi, judecati si pedepsiti pe ucigasi s.a.m.d.





Politica de confidentialitate


creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.