Creeaza.com - informatii profesionale despre


Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice
Acasa » scoala » literatura romana
Nichita Stanescu - Universul poetic

Nichita Stanescu - Universul poetic


Nichita Stanescu - Universul poetic

Coordonate ale vietii si operei

Nichita Stanescu se naste la 31 martie 1933, la Ploiesti. Este licentiat al Facultatii de Filologie a Universitatii Bucuresti in 1957, acesta fiind si anul debutului sau publicistic, cu versuri, in revista  Tribuna  de la Cluj. Debuteaza editorial la douazeci si sapte de ani, cu volumul  Sensul iubirii .

Nichita Stanescu este, indiscutabil, liderul poetic al  saizecistilor", care au un program neomodernist si isi cauta modelele si motivatiile estetice in modernismul interbelic. In contextul inca apasator, cenusiu al epocii, debutul sau era nonconformist si socant prin chiar poeticul din el -iar volumele ulterioare vor largi enorm aceasta bresa facuta in zidul realismului socialist, contribuind la naruirea sa. Poetul moare la 13 decembrie 1983, in plina maturitate creatoare, lasand in urma o mare opera, cu toate inegalitatile si incongruentele ei.

Poezia lui Nichita Stanescu place si in acelasi timp deconcerteaza, cititorul fiind adesea derutat de anumite dezvoltari si serpuiri verbale, de ermetismul unor versuri, de  nodurile  si  semnele  unui univers liric ce refuza sa se lase investigat si expicat pana la capat. De fapt, orizontul de asteptare al lectorului (preponderent realist si sintetizat in intrebarea clasica  ce vrea sa spuna poetul ? ) trebuie asezat pe un nou fundament, in acord cu principiul de organizare propriu acestei poezii si, totodata, cu  istoria  dezvoltarii sale. Caci poezia lui Nichita Stanescu are o  istorie , o evolutie, ale carei etape pot fi rezumate astfel :  recastigarea modernismului ,  parcurgerea  si, finalmente, epuizarea lui, in acel punct in care, ca si la Ion Barbu, poezia atinge un prag al esentializarii conceptuale dincolo de care nu mai poate trece. Poezia lui Nichita Stanescu si-a creat, de la inceput, o zona de libertate interioara, protestand, prin propria formula, impotriva realismului socialist dominant. Apare in ea un erou liric de o tinerete ardenta si sfidatoare, iar experientele acestuia sunt plasate la persoana I -corespunzatoare unei subiectivitati libere de constrangerile dogmatice.



Pentru Nichita Stanescu importanta nu mai este adecvarea la realitate (desi este obligat si el la anumite poeme conjuncturale), ci, dimpotriva, evaziunea dintr-o realitate sufocanta, prin construirea unei realitati personale unice si, de aceea, nu foarte usor inteligibile. Aceasta este premisa (una a libertatii) de la care ar trebui pornit pentru a privi din unghiul potrivit creatia lui Nichita Stanescu ; si ea trebuie dezvoltata pe o linie paralela cu aceea a evolutiei poetului. Intr-o epoca in care epicul si anecdoticul  obiectiv  formeaza substanta si fixeaza nivelul poeziei (aceasta devenind un soi de proza naiva versificata), poezia lui Nichita Stanescu rarefiaza tocmai epicul, facand sa pulseze, prin ochiurile tot mai largi ale plasei, un lirism autentic si esential. Creatia lui este, pana la un punct, o poezie de cunoastere, desfasurata in sensul iubirii si iesita dintr-o viziune a sentimentelor. Poetul se detaseaza tot mai mult de o realitate  concreta  si verificabila, la care cititorul are acces, astfel ca acesta intelege din ce in ce mai putin  ce vrea sa spuna poetul . In scurt timp, Nichita Stanescu intra in faza de combustie si epuizare a modernismului, construind, prin  11 elegii , o cosmogonie moderna, personala ; universul iese, aici, dintr-un punct al eului expansiv, intr-o miscare enorm-amplificatoare si ascensionala catre Alef : orizontul maximei cuprinderi. Volumul insusi este, la randul sau, unul al maximei cuprinderi : nu se poate merge mai departe pe acest fagas al poeziei de cunoastere. Accentul pus pana acum pe  ce spune poetul  s-a deplasat, inca de acum, pe  cum spune poetul . Actul configurarii genezei universului prin cuvant, prin Logos, a fost lasat in urma; acum, va fi urmarit actul genezei poemului si al cuvantului care-l compune. Nichita Stanescu, "poeta faber, ca mai toti modernii", "imagineaza totusi ca un romantic, doar ca substituie cosmosului natural o lume a cuvintelor, care se comporta insa, in multe privinte, ca natura. Poetul realizeaza un fel de pedagogie a cuvintelor, care se naturalizeaza, capata valente materiale si devin surse de energie, substituind naturii date una inventata. (Ion Pop).

Postmodernismul avant la lettre al lui Nichita Stanescu rezulta, ca si la Marin Sorescu, pe de o parte, din reapropierea limbajului de realitate si, pe de alta parte, din reconditionarea tandra, afectuoasa a unui "stil clasic", care abia cum i se pare poetului "dulce". El se strecoara in hainele vechi ale preromanticilor, imitandu-le gesturile si conventiile. Iar cititorul, in fine, respira mai bine in acest aer familiar, mai putin rarefiat, fara puritatea conceptelor si a "demonstratiilor" filosofice din poezia anterioara. Atitudinea postmoderna a lui Nichita Stanescu consta exact in aceasta intoarcere a lui la o suta optzeci de grade, catre trecutul sedimentat in carti; poetul sufla praful de pe ele si isi imbraca propria sensibilitate in niste haine de mult demodate. Dupa ce a impins poezia romaneasca, intr-un enorm elan ascensional, catre lirismul pur si auster, catre esentele lumii si ale cuvantului ce cauta sa exprime inexprimabilul, modernistul Nichita Stanescu zboara acum "invers", spre "dulcele stil clasic", adica spre varsta de aur a copilariei poeziei, a lipsei de complicatii, dileme si drame ale spiritului.

Dezvoltand premisa libertatii pana la ultimele concluzii posibile, aceasta poezie nu mai cauta sa comunice, vizionar, ceva ce este dincolo de ea (inclusiv ceea ce nu se aude, nu se vede, nu se pipaie, nu se simte), ci tinde, pur si simplu, sa se comunice. Cu Nichita Stanescu, aventura limbajului ajunge sa se intoarca, in cerc, asupra limbajului insusi.

Teme si motive literare fundamentale

1)Poezie cvasiermetica, absconsa in mobilurile si simbolurile ei. Situandu-se in descendenta modernismului interbelic, ea a dislocat interesul traditional pentru continut si a provocat unul, relativ nou, pentru forma poemului, iar apoi pentru modul si procesul de alcatuire a acestuia. Nichita Stanescu a cautat teritorii si limbaje artistice noi, o alta paradigma in care spiritul sau ludic si fantast sa se poata desfasura. A descoperit-o in ceea ce ulterior s-a numit la noi postmodernism: un "zbor invers" catre dulcele stil clasic, cu recuperarea unor conventii poetice contestate de lirica moderna si travestirea autorului contemporan in vechi haine preromantice. Nichita Stanescu a ramas mereu egal cu sine insusi: o imaginatie puternica, vizionara, o capacitate de a versifica exceptionala si, la fel de importanta, o febrilitate novatoare ce schimba, periodic, nu doar invelisurile poeziei, ci insasi structura ei interna.

2)Sentimentele sunt nu atat traite, cat contemplate. Nelasandu-le sa-i inunde scena poemului si propria inima, eul liric le percepe de la o anumita distanta, cu un fel de curiozitate detasata ce ajunge sa le fixeze in timp, ca si in spatiu, corporalizandu-le. Iubirea da volum abstractiunilor si autonomie partilor componente ale trupului omenesc.

3)Iubirea nu inseamna, in poezia lui Nichita Stanescu, nici transcendere a realitatii date, integrare in cerul absolut platonician, nici simpla bucurie a carnii, a trupului ce se dezveleste din instinct erotic. Dragostea este o extraordinara forma de energie, un miracol turbionar ce ravaseste materia si spiritul, dand nastere unei lumi noi. Acest univers in statu nascendi (care sta sa se nasca), in plin vartej al facerii, aglomereaza obiecte contondente si stari difuze, transparente si opacitati, cuvinte desperecheate si imagini coagulante, segmente de anatomie umana si fragmente de mitologie antica. Tot atatea elemente disparate, de sine statatoare, pe care forta viziunii le smulge din logica lor si le integreaza, printr-un suav dictat liric, intr-o suprarealitate coplesitoare.

4)Spatiul geniului liric are o cu totul alta articulare decat cea logica si prozaica a lumii noastre. La Nichita Stanescu, iesirea din tipare si instituirea altora se produce cu atata facilitate si frapanta dezinvoltura, incat tocmai lumea lasata in urma, recognoscibila in datele ei esentiale, devine ciudata si nepotrivita in context. Intelectul si simturile toate ajung tocite, ineficiente, inerte. Organul poeziei stanesciene este unul invizibil si de neconceput ; poetul reuseste performanta de a modifica insasi perceptia comuna cititorilor sai.

Curente literare de referinta

1)Neomodernismul liric romanesc, de care poezia lui Nichita Stanescu apartine, se defineste atat prin adeziunea explicita la modernismul autohton interbelic, cat si prin raportare si contrareactie la contextul istoric si cultural al  obsedantului deceniu  comunist. Profitand la maxim de relativa liberalizare a regimului (finalul epocii Gheorghiu-Dej si inceputul epocii Ceausescu), tinerii scriitori din anii '60 au schimbat cursul realist-socialist al literaturii noastre, orientandu-se catre adevaratele voci de autoritate lirica din perioada interbelica. Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia sunt redescoperiti si urmati creator, in timp ce asa-zisele modele ale actualitatii literare (poeti cantareti ai  realizarilor  regimului comunist) sunt ocolite si inconjurate cu o semnificativa tacere. Prin urmare, neomodernismul  saizecist  este unul de ruptura cu prezentul si de convergenta cu trecutul liric. De asemenea, un fenomen de sinteza si selectie, caci fiecare poet autentic preia diferite game din muzica predecesorilor sai, parcurgandu-le independent si inedit, intr-o modalitate distincta,  purista  sau, dimpotriva, sintetica.

2)Pe fundalul prozaismului si al platitudinilor versificate din productia de serie a realismului socialist, noua poezie se va contura si mai pregnant, ca o lirica de perceptie subiectiva si de viziune metafizica, evadand din arcanele si canoanele ideologicului, mizand pe abstractizare si conceptualizare, ceremonie si eufonie, metafora si simbol. Apetenta pentru lirismul auster, conceptual, pentru jocul secund, mai pur, al ideilor il leaga pe Nichita Stanescu de ermeticul Ion Barbu, dupa cum imaginatia creatoare, explodand uneori in mari viziuni, il apropie de romanticul Eminescu.





Politica de confidentialitate


creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.