Creeaza.com - informatii profesionale despre


Evidentiem nevoile sociale din educatie - Referate profesionale unice
Acasa » scoala » literatura romana
"Scara la cer" - comentariu

"Scara la cer" - comentariu


"Scara la cer" - comentariu

Volumul "Puntea", din care face parte poemul "Scara la cer", este scris, efectiv, pe patul de moarte, mai exact, dictat sotiei de catre poetul pe care nici macar apropierea sfarsitului nu-l indeparteaza de menirea, de vocatia sa. Din propria alunecare inspre moarte, Marin Sorescu face o literatura extraordinara, avand forta morala de a se studia si analiza, de a accepta ideea sfarsitului iminent, fixandu-l in poezie. Spectator al propriei suferinte, poetul gaseste in jur semne premonitorii, pe care le interpreteaza si le "epuizeaza" intr-o lirica densa, concentrata, plina de sentimentul mortii: "Un fir de paianjen/ Atarna de tavan,/ Exact deasupra patului meu.// In fiecare zi observ/ Cum se lasa tot mai jos.// Mi se trimite si/ Scara la cer -zic,/ Mi se arunca de sus!". Poetul atinge performanta rara de a fin concomitent, subiectiv si obiectiv, scufundat in durere si ridicandu-se din ea, pentru a o intelege, trup chinuit, in agonie, si spirit liber, ca o flacara. Imaginea unei lumanari arzand, care se consuma intretinand flacaruia palpaitoare si lumina raspandita de ea, este potrivita pentru a vizualiza splendidul efort al poetului. El nici nu blestema, nici nu se inchide in tacere -deschizande-se, prin creatie, catre Marele Creator, vazad si recunoscand intr-un fir de paianje, care atarna de tavanul unei camere de spital, o scara "delicata", o scara "la cer", aruncata "de sus". Raspunsul si reactia lui -la acest semn de chemare- sunt antologice: "Desi am slabit ingrozitor de mult,/ Sunt doar fantoma celui ce am fost,/ Ma gandesc ca trupul meu/ Este totusi prea greu/ Pentru scara asta delicata.// -- Suflete, ia-o tu inainte,/ Pas! Pas!".



Versurile finale sunt de o frumusete coplesitoare, care face de prisos comentariul. De o rara simplitate, poemul are totusi adancimea unui lac fara fund. Traseul pe care il urma, in general, poezia lui Sorescu, de la familiar si cotidian la fundamental, s-a facut aici si mai mic, s-a esentializat, poetul pastrand insa, chiar si acum, povestea, ca o carnatie si o "incarnare" a Ideii. Onomatopeea repetata din ultimul vers da cititorului o senzatie aproape fizica a alunecarii in moarte. Inainte de moarte, inainte de tacere, limbajul insusi se "ingusteaza" , se restrange, moare si el, consumat intr-o ultima interjectie. Ramane in urma inca o capodopera, ramane in urma opera unui mare poet.





Politica de confidentialitate


creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.