Mobilitatea sociala - Tipuri de cercetari sociologice in domeniul mobilitatii sociale

Mobilitatea sociala - Tipuri de cercetari sociologice in domeniul mobilitatii sociale

Delimitari conceptuale

Conceptul de mobilitate sociala are doua sensuri principale : a) in sens restrans, reprezinta miscarea in cadrul unui sistem de stratificare; b) in sens larg, se refera la miscarea spatiala (mobilitatea teritoriala) si/ sau schimbarea locului de munca (mobilitate sau fluctuatia fortelor de munca).

Studiile (teoretice si empirice) privind mobilitatea sociala pot fi incadrate (dupa criteriul folosit) in urmatoarele trei categorii :

cele care utilizeaza un criteriu de ierarhizare propriu-zis, deci umaresc miscarile intre straturi strict ierarhice. Este vorba de traditia americana, ce foloseste statutul social drept criteriu al ierarhizarii.

cele care utilizeaza drept criteriu de clasificare exclusiv ocupatia individzilor, ceea ce conduce la constituirea unui spatiu social format dintr-un numar oarecare de categorii socio-profesionale : traditia

cele care utilizeaza drept criteriu clasele sociale si paturile sociale. Aici se inscriu indeosebi cercetatorii marxisti.

Se face distinctia, uneori, intre mobilitatea sociala orizontala (cand au loc miscari in cadrul aceluiasi “strat” sau are loc o miscare teritoriala sau a locului de munca fara modificari ale statutului profesional) si mobilitatea verticala, miscare de la un strat la altul, care poate fi ascendenta sau descendenta.

Se vorbeste de mobilitatea ocupationala, educationala, pe scara puterii, a veniturilor.

O alta distinctie esentiala pe care o fac sudiile de specialitate asupra mobilitatii sociale este cea dintre mobiliatea intragenerationala - schimbarea pozitiei individului intre doua momente ale vietii sale - si mobilitatea intergenerationala, diferenta intre pozitia unui individ, la un moment dat, si cea a familiei sale de origine (de obicei, pozitia tatalui).

Regularitatile mobilitatii sociale in general si mai ales efectele acesteia asupra individului, organizarii sociale, au fost evidentiate de sociologul american P. Sorokin (teoreticianul “clasic” al mobilitatii sociale) in lucrarea “Mobilitatea sociala” din 1927. Definitiile si explicarea efectelor pozitive si negative ale mobilitatii sociale, asa cum au fost ele formulate de Sorokin, constituie si azi referinte pentru oricare cercetator al mobitilatii sociale. El pot fi utilizate pentru verificarea unor legi sociologice (cum sunt legile imitatiei sociale elaborate de Tarde si completate de Sorokin).

Asa cum am aratat mai inainte, mobilitatea sociala are ca o componenta importanta mobilitatea educationala. In ultimele decenii, s-a discutat mult in ce masura mobilitatea educationala intensa determina modificarea volumului mobilitatii sociale si mai ales cum conduce la egalitatea oamenilor. Raymond Boudon, formuland principiul devalorizarii diplomelor demonstreaza ca egalizarea sanselor de acces in invatamant (mobilitatea educationala) nu conduce la egalizarea sanselor sociale in societatea capitalista si ca statusul social de pornire (originea soiala ramane criteriul principal in determinarea structurilor mobilitatii.

Chiar daca pe plan mondial interesul pentru problemele mobilitatii sociale nu mai este la fel de intens ca in urma cu trei decenii, fenomenul constituie o zona de prima importanta pentru sociologie, deoarece este o prezenta interesanta si importanta a epocii moderne si deoarece este printre putinele arii in care legitimitatea sociologiei nu este contestata de nici o alta disciplina.

Tipuri de cercetari sociologice in domeniul mobilitatii sociale

S-au incercat mai intai comparatii internationale, considerandu-se ca tarile mai avansate economic, nivelul mobilitatii sociale ar trebui sa fie mai ridicat ; s-au facut apoi studii comparative in timp, referitor la aceasi tara, pentru a se verifica direct ipoteza cresterii mobilitatii sociale. Nici unele, nici altele nu au putut oferi argumente decisive pentru confirmarea respectivei ipoteze ceea ce, de fapt, demonstreaza persistenta unor inegalitati de sanse sociale insemnate in tarile capitalismului dezvoltat.

Alte studii s-au preocupat de structura fenomenului de mobilitate sociala. S-au incercat evidentierea intensitatii schimburilor intre diverse categorii sociale, directiile de mobilitate sociala pentru indivizii plecati dintr-o categorie, sau invers, aria de recrutare a celor intrati intr-o noua categorie. Acest gen de cercetari a vizat in special straturile din varful piramidei sociale (recrutarea elitelor).

O alta categorie de cercetari a urmarit evaluarea influentei unor factori asupra mobilitatii sociale. In acest sens, o atentie privilegiata i-a fost acordata scolii.

Pe langa toate acesta, trebuie sa trecem in revista si studiile vizand efectele mobilitatii sociale asupra altor factori – fenomene si procese sociale. Indiferent de aria cercetata, cei care au studiat mobilitatea sociala au pornit de la postulatul valorizant ca starea de “mai multa” mobilitate este preferabila celei de “mai multa” imobilitate, dat fiind ca imobilitatea sociala inseamna inegalitate de sanse sociale, adica o autoreproducere a structurilor, deci a inegalitatilor sociale. Ori, daca existenta unor inegalitati este mai usor de “teoretizat” (prin invocarea unor factori naturali sau a unor necesitati de functionare a sistemului) existenta inegalitatii de sanse, adica autoreproducerea inegalitatii sociale, are mai putin adepti intre justificare.

Pitirim Sorokin si paradigma mobilitatii sociale

“Deoarece sunt extrem de rare societatile ale caor straturi sociale sa fie complet inchise, in oricare societate se manifesta mobilitatea verticala sub cele trei forme ale ei : economica, politica, ocupationala. Mobilitatea verticala intampina, totodata si peste tot, o anumita rezistenta sociala, ceea ce face ca ea sa varieze in spatiu si in timp. De aceea, nu exista o tendinta perpetua spre cresterea sau descresterea mobilitatii unei societati. Cresterea si descresterea mobilitatii variaza in functie de cauzele care determina o forma sau alta a mobilitatii sociale si care sunt : diferentele innascute dintre indivizi, diferentele dintre mediile sociale in care traiesc oamenii si faptul ca acestia traiesc permanent impreuna. Efectele mobilitatii sociale sunt benefice pentru dezvoltarea intelectuala a indivizilor, pentru cresterea inventivitatii lor si a prosperitatii economice a societatii, precum si pentru optimizarea distributiei sociale a indivizilor. Mobilitatea sociala are efecte negative asupra compozitiei sociale a societatii, a comporamentului social si relatiilor moral-afective, precum si asupra integarii sociale. Stabilitatea societatii este influentata atat pozitiv cat si negativ de mobilitatea sociala”.⁶

Cresterea mobilitatii sociale este direct proportionala cu cresterea “masei” unei societati si eterogenizarea ei. Efectele mobilitatii sociale asupra comportamentului si psihologiei individiului si a ordinii, stabilitatii sociale sunt adesea contradictorii.

Efectele pozitive asupra comportamentului si psihologiei individului sunt : deblocarea, flexibilizarea gandirii individului si, ca urmare, cresterea inventivitatii curiozitatii. O societate cu o mobilitate sociala mai crescuta este mai eficienta decat una cu o mobilitate sociala scazuta.

Efectele pozitive ale mobilitatii sociale asupra ordinii si stabilitatii sociale se refera la faptul ca, desi mobilitatea sociala face terenul social mai alunecos, mai nesigur, ea asigura stabilitatea societatii  (a ordinii sociale), in primul rand prin faptul ca poate fi o alternativa la revolutiile sociale generate de nedreapta distribuire sociala a indivizilor.

Pe de alta parte, cresterea mobilitatii sociale poate duce direct la izbucnirea unei revolutii, a unor convulsii sociale pentru ca mobilitatea sociala roade permanent habitusurile sociale, slabeste legaturile (solidaritatea) dintre indivizi, cultiva ambitia individului de a urca permanent pe scara stratificarii, faciliteaza atomizarea societatii, antagonismele sociale devin neclare, schimbatoare si greu controlabile.

“Colectivismul” stimulat de cresterea mobilitatii sociale este “vag, spune Sorokin, fiindca reprezinta doar sentimentul superficial al unei egalitati formale in spatele careia sporeste permanent individualismul celui dornic sa reuseasca socialmente, “sarind” cat mai repede si peste cat mai multe trepte al ierarhiei sociale.

Criticii punctelor de vedere sustinute de P. Sorokin fac  urmatoarele observatii:

1. Efectele pozitive si negative ale mobilitatii sociale trebuie considerate “tipuri ideale” (in sens weberian). Nu este absolut obligatoriu sa se intample astfel. Efectele sunt doar posibile.

2.Daca efectele sunt potentiale in oricare societate, realizarea lor ca atare nu este obligatorie peste tot (tratatea concret-istorica).

3. Sorokin crede ca mobilitatea soiala duce la “decaderea” sociala, rasiala, nationala. Deoarece primele grupuri (elitele) nu-si asigura aproape niciodata reproducerea demografica, se apeleaza la indivizii din straturile inferioare, care “strica” valoarea “elitei” sau imping in subsolul societatii elementele ei valoroase.

“Rationamentul lui Sorokin este lipsit de fundamente logice, si nu are acoperire istorica. Logic, mobilitatea inlocuieste o elita aflata in declin sau ii revitalizeaza elementele. Schimbarea unei elite cu alta nu inseamna inlocuirea unei “elite bune” (a unei aristocratii) cu una “proasta”.⁷

Selectia sociala negativa  in sociologia romaneasca

O problema strans legata de structura sociala si de mobilitatea sociala este cea a selectiei sociale negative. Sociologul roman Ion Ungureanu ⁸ face o prezentare sintetica si pertinenta a principalelor contributii aduse de sociologia romaneasca in clarificarea acestei probleme.

“Intr-un mediu social si national corupt prin influenta si dominatie straina, vor fi promovate in ierarhia sociala elementele care se adapteaza pasiv, usor si repede mediului social corupt” – semnala marele nostru poet, M. Eminescu.

Pentru a explica selectia sociala negativa, el introduce conceptul de “patura superpusa”. Aceasta nu este o clasa sociala. “Clasa”, in conceptia “omului deplin al culturii romane”, este un corp social format din oameni care au o “tinta comuna, interese comune”, pe cand cei care compun “patura superpusa” au aparut ca urmare a “declasarii”, adica a “inmultirii peste masura a oamenilor ce traiesc din munca aceleiasi sume de producatori”. Ele nu compenseaza munca materiala a celor de jos prin munca intelectuala (cum fac clasele superioare din tarile straine). “Patura superpusa” este un element parazitar lipit artificial pe corpul sanatos al unei societati iar etiologia ei este dubla : a) “oameni declasati” sunt “intstrumentele” cele mai bune pentru ca sunt cele mai coruptibile de care se servesc strainii pentru a exploata tara, populatiile ei autohtone” ; b) pe de alta parte, “patura superpusa se formeaza atunci cand o societate introduce formele unei civilizatii straine fara ca sa exista corelativul ei economic”, ceea ce “genereaza o miscare nesanatoasa in societate, nu bazata pe munca ci pe privilegii”. Procesul “declasarii” este generat atat de dominanta straina a unei tari, cat si de strategia gresita de dezvoltare aleasa de tarile dominante.

Mecanismul social al “declasarii” se bazeaza pe deteriorarea principiului “compensatiei muncii”.

“Patura superpusa” este un mediu social negativ, care nu permite formarea valorilor si promoveaza nonvaloarea sociala : lingusitorii, viclenii, mincinosii.

Elementele sanatoase ale societatii se vor adapta la acest mediu in mod “natural” : “naturile viguroase vor cata sa intipareasca mediului caracterul lor, cele slabe se vor adapta ca ceara unui mediu nedemn chiar …”.

“Adaptabilitatea cu un mediu nesanators, nedemn” nu inseamna deci “superioritate organica”, ci selectie sociala negativa, iar “patura superpusa” este in oricare societate un rezultat al selectiei sociale negative.

Teza eminesciana sustine ca evolutia noastra sociala s-a desfasurat ciclic, iar ritmurile si durata acestor cicluri le-au stabilit dominatiile straine” (I. Ungureanu)

M. Eminescu ⁹ inregistreaza trei cicluri ale selectiei sociale in Romania :

1700-1821 – cand “invinge elementul imigrant prin domnia fanariota”;

1821-1866 – are loc o selectie sociala pozitiva, prin “reactivarea elementului autohton”;

11 febr. 1866 – cand se manifesta o selectie sociala negativa dar nu atat de categorica.

Exista multe controverse pe marginea acestei clasificari : C. Radulescu Motru sustine ca in 1904 se mai poate vorbi de o selectie sociala negativa, ciclu pe care el il numeste “pseudocultura”, o forma a culturii care are toate elementele “culturii adevarate” dar “formele” ei nu se potrivesc cu “fondul”, de unde lipsa de armonie, continuitate, originalitate, intr-un cuvant “superficialitatea”. Ca si Eminescu, C. Radulescu Motru considera ca “pseudocultura” este prin excelenta favorabila individului cu sentimente “cosmopolite”, ceea ce genereaza o selectie negativa a valorilor.

La fel ca si Eminescu in 1881, C. Radulescu-Motru cerea, in 1904, o “reactiune sanatoasa” contra “pseudoculturii”, fiindca aceasta genereaza boala societatii romanesti moderne, politicianismul. Acesta este reprezentat de “clasa superpusa”(partidul liberal) care a transformat mecanismele politice dintr-un mijloc intr-un scop.

D.Draghicescu, desi aparent accepta teza eminesciana, confundand “patura superpusa” cu boierimea in ansamblul ei, ajunge la doua concluzii gresite : 1) “boierii romani n-au avut nici o legatura de sange si de simtaminte cu glasul neamului” ; 2) “trecutul nostru atat de nefericit si agitat n-a pus in joc si n-a dezvoltat decat insusirile sufletest nefavorabile, slabe” … (defectele, lipsurile morale).

Sociologii romani cauta o alternativa la stratificarea sociala bazata pe structura sociala. Mihail Manoilescu (1891-1950) vede in corporatism o astfel de alternativa.

Corporatismul este o doctrina si forma de organizare a societatii, care presupune realizarea unei unitati (solidaritati) nemijlocite a indivizilor in cadrul societatii prin intermediul corporatiilor.

Corporatiile sunt reuniuni socio-profesionale ce cuprind sume de indivizi ce exercita o profesie in cadrul aceleiasi ramuri de activitate, indiferent de pozitia lor ierarhica si de proprietatea asupra mijloacelor de productie.

Mihail Manoilescu este intemeietorul doctrinei corporatismului pur si integral. El considera corporatismul ca o forma sociala evolutiva post-liberala si, in consecinta, postparlamentara, in care clasele sociale vor fi inlocuite de grupuri sociale functionale (corporatii) in cadrul unui stat guvernat de o elita politica.

“Elita inseamna acea minoritate a comunitatii nationale, care isi asuma raspunderea sociala suprema si cumuleaza calitatile cele mai inalte ale comunitatii (…); ea intruneste in mod culminant toate valorile omenesti”.

Elita este o aristocratie in conceptia lui Mihail Manoilescu care “prin insasi natura ei, trebuie sa cumuleze toate functiile de conducere, politico-militara, economico-sociala, culturala in toate sectoarele de activitate nationala”. Elita trebuie sa prezinte o “unitate organica” concretizata intr-un control general asupra tuturor sectoarelor de activitate nationla : “aceasta este dreptul ei, aceasta este datoria ei”.

Selectia trebuie sa asigure “superioritatea absoluta” si “superioritatea relativa” a unor grupari conducatoare, proces ce trebuie sa se desfasoare sistematic, continuu, fara sincope. “Nu poate fi elita o clasa in care apoape fara nici o selectiune – oricine poate sa intre si sa se mentina. Nu poate fi elita o categorie sociala in care lipseste orice severitate din punctul de vedere intelectual sau sufletesc la cooptarea de noi membrii. Nu poate sa fie elita un grup social care nu are sentimentul intern si adanc al inegalitatii, al inegalitatii creata de merit”. ¹⁰

Elita inseamna probitate personala, forta etica.

Cat priveste sansele burgheziei romanesti de a ajunge la o elita, M. Manoilescu este destul de pesimist : “burghezia romaneasca mai are de asteptat pana in ziua in care va constitui o elita”.¹¹

Principiul corporatismului pur si integral este organizarea, care vrea sa inlocuiasca atat principiul liberei concurente in economie, cat si sistemul democratic-parlamentar. “Organizarea” se bazeaza pe reglementarea centralizata si autocrata a activitatilor tuturor corporatiilor (economice, sociale, culturale, religioase) de catre singura putere politica cu drept de libera activitate constituita din reprezentarea exclusiva a corporatiilor.

Sistemul stratificarii sociale in Romania in timpul regimului comunist

Desigur, se poate pune problema daca au existat cu adevarat categorii sociale distincte in societatea socialista, in conditiile in care idealul comunist la nivel macrosocial era omogenizarea sociala iar la nivelul microsocial, formarea omului nou, de tip socialist.

Potrivit opiniei lui Sandu E. Dumitru,¹² dincolo de stereotipurile ideologice - respectiv clasa muncitoare, taranimea si patura intelectuala - s-au conturat in socialismul real cateva categorii distincte si anume : disidentul(contestatarul), specialistul, nomenclaturistul, activistul si speculantul.

(1)          Contestatarul a fost singurul tip social care nu a fost obedient fata de putere, a actionat impotriva acesteia fie izolat, ca disident (in toate tarile foste comuniste), fie in grup de rezistenta organizata (Cehia, Polonia, Ungaria).

“Disidentul chiar prin faptul ca se impotriveste sistemului totalitar de valori si norme si prejudecati propune un sens al identitatii umane, bazat pe notiunea de responsabilitate”, propune deci o morala a curajului si a demnitatii umane.

(4)     Contestarea puterii a imbracat forme si intensitati diferite in tarile lagarului socialist. In Romania, represivitatea crescuta a regimului a facut ca o mai frecventa si in acelasi timp cea mai inofensiva (pentru putere) forma de contestatare sa o reprezinte butadele satirice, spectacolele umoristice, expozitiile de caricatura cu substrat politic. Desi se limitau la satirizarea cuplului dictatorial sau a politicii P.C.R. si nu constituiau un atac direct la sistem, ele au jucat un bine definit rol in dezvoltarea unei solidaritati resentimenalte si a unei vagi sperante de schimbare. Pe de alta parte, nu trebuie neglijate nici efectele perverse pe care aceste forme subtile de contestare le-au generat, ele constituind supape de dezamorsare a tensiunior acumulate de populatie si micsorand in felul acesta (in loc sa creasca) sansele proliferarii atritudinilor contesatare si solidaritatii exponentilor lor.

(2) Un alt tip social care a opus rezistenta regimului a fost specialistul – elita profesionala a societatii. Aceasta a opus “o rezistenta pasiva, sau, poate, mai corect spus, prin evaziune(…) Moral, el este un dedublat : pentru a isi putea implini vocatia, aspiratiile profesionale el accepta mai mult sau mai putin formal platirea unui tribut ideologic, mimarea acceptarii ideologiei oficiale”.

Sub aspectul moralitatii, de cealalta parte a baricadei se afla nomenclaturistul, activistul si speculantul.

Nomenclaturistul este cel ce “detine puterea la varful piramidei”, este factor de decizie, este elita politica. Lui ii revine responsabilitatea (sau mai bine zis iresponsabilitatea) instituirii valorilor si normelor totalitare,a controlului social totalitar, a represiunilor organizate asupra indivizilor, a dezvoltarii personalitatii individului in societate. El solicita si impune obedienta neconditionata a indivizilor fata de regim. Trebuie observat faptul ca metodele pe care le-a practicat, intensitatea convingerilor care l-au animat au diferit de la o etapa la alta a istoriei regimului comunist. Daca in perioada stalinista metodele de impunere a valorilr si normelor sistemului comunsit erau extrem de dure, de represive, iar exponentii lor, fanatici in convingeri si comportamente, in perioada de recul ( de decadere a regimului) chiar si o parte a nomenclaturii incepuse sa constientizeze inconsistenta sistemului politic comunist si a ideologiei sale. Dezvoltarea paroxistica a formalismului si birocratiei erau modalitati de escamotare si compensare a scaderii credulitatii ideologiei si practicii comuniste.

(4)Activistul, conform caracterizarii facute de S. Dumitru este acela care are ca profesie propaganda ideologica, care, de fapt, a renuntat de buna voie la meseria sa in favoarea repetarii si impunerii persuasive sau mecanice a stereotipurilor ideologice. “Activistul este interfata dintre nomenclatura si mase. El dispune de puteri si avantaje in masura in care este credincios si folositor nomenclaturii si ideologiei sale”.¹³

Motivatia profesionala a acestui tip social o constituie fie credinta in ideologia comunista, mai rar intalnita in perioada decaderii comunismului, fie detinerea unor avantaje personale (mai mici sau mai mari). Ca si in cazul specialistului, dedublarea poate fi prezenta si in cazul activistului. Am putea spuen ca intre ei exista o asemanare : ambii sunt duplicitari. Asa cum remarca insa Sandu Dumitru, contrastul este mai puternic decat asemanarea intre cele doua tipuri sociale si este evident atat din punct de vedere al valorii profesionale – in timp ce primul este “purtator de performanta” profesionala, celui de al doilea ii lipseste de regula – cat si din punct de vedere moral : daca primul adopta duplicitatea pentru a isi putea exercita profesia, pentru a putea supravietui, in ultima instanta, cel de-al doilea o face din oportunism, din arivism.

In functiile de conducere erau preferati incompetentii si “impurii” – cei cu “pete” la dosar, pentru ca erau mai usor de controlat si de readus la ordine in caz de nesupunere.

Tipul speculantului, spre deosebire de celelalte tipuri sociale (mai sus numite) clasificate in raport cu sfera politicului este clasificat in raport cu sfera economicului. El este localizat in sectorul comercial si este tipul care exploateaza la maximum penuria de resurse cu care se confrunta populatia, care profita indeosebi – dar nu numai – de lipsa alimentelor pe piata de stat, fiind un actor social foarte activ pe piata neagra. Meseria lui este de a colecta spre a vinde la suprapret marfurile deficitare. Dubios sub aspect moral, lipsit de scrupule, bine adaptat la vremuri, el intra in categoria profitorilor regimului alaturi de activitst si nomenclaturist. El nu se considera speculant, ci doar un “descurcaret”, bine integrat social.

Alaturi de categoriile sociale mai sus mentionate, in socialismul real au existat multi individzi care nu au apartinut nici elitelor politice sau profesionale, nici activistilot, nici speculantilor si care sunt inclusi in notiunea de mase. Sandu Dumitru observa ca “relatia dintre mase – specialisti – contestatri era una de tip pozitiv marcata predominant prin incredere”.